1. CADRUL DESFĂȘURĂR II RELAȚIILOR I NTERNAȚIONALE DE PLĂ ȚI ………………………….. ……. 3 1.1. STANDARDE BANCARE INTERNAȚIONALE… [609452]

UNIVERSITATEA EUROPEANĂ „DRĂGAN” DIN LUGOJ
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

RELAȚII FINANCIARE MONETARE
INTERNAȚIONALE

2 CUPRINS

1. CADRUL DESFĂȘURĂR II RELAȚIILOR I NTERNAȚIONALE DE PLĂ ȚI ………………………….. ……. 3
1.1. STANDARDE BANCARE INTERNAȚIONALE ………………………….. ………………………….. …………….. 3
1.1.1. STANDARDELE BANCARE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ ………………………….. ……………………… 4
1.2 STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR INTERNAȚIONAL ………………………….. ……………………….. 5
1.3 MODUL DE DESFĂȘURARE AL TRANZACȚIILOR INTERNAȚIONALE ………………………….. .. 6
1.4 RISCURI ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL ………………………….. ………………………….. ……………… 6
1.4.1 RISCUL BANCAR INTERNAȚIONAL ………………………….. ………………………….. ………………………. 6
1.4.2 RISCUL VAL UTAR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 7
1.4.3 RISCUL DE PREȚ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 9
2. MODALITĂȚI DE DEC ONTARE ȘI INSTRUMENT E UTILIZATE ÎN TRANZ ACȚIILE
COMERCIALE INTERNAȚI ONALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 11
2.1. MODALITĂȚI DE DECONTARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 11
2.1.1 METODE DE DECONTARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 11
2.1.2 SCHEMA DE PLATĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 21
2.1.3 TRANSFERUL FONDURILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 23
2.1.4 CONTRAPARTIDA ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 25
2.2 INSTRUMENTELE UTILIZATE ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE 27
2.2.1 DOCUMENTE FINANCIARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 27
2.2.2 DOCU MENTE COMERCIALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 29
2.3 TERMENI COMERCIALI INTERNAȚIONALI ………………………….. ………………………….. ………….. 31
3. FINANȚAREA ACTIVI TĂȚILOR INTERNAȚIONA LE ………………………….. ………………………….. ……. 34
3.1 TEHNICI DE FINANȚARE A SCHIMBURILOR CU STRĂINĂTATEA PENTRU
PROMOVAREA EXPORTURILOR ………………………….. ………………………….. …………………….. 34
3.1.1 TEHNICI DE FINANȚARE TRAD IȚIONALE ………………………….. ………………………….. ………. 34
3.1.2 FINANȚAREA PRIN UTILIZAREA ACREDITIVULUI DOCUMENTAR ………………………….. .. 38
3.1.3 TEHNICI DE FINANȚARE INTERNAȚIONALE ………………………….. ………………………….. ……… 39
3.2 TEHNICI DE FINANȚARE A SCHIMBURILOR CU STRĂINĂTATEA PENTRU
REALIZAREA DE IMPORTURI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 43
3.2.1 ÎMPRUMUTURI ACORDATE ÎN BAZA MĂRFURIL OR IMPORTATE (PRODUCE LOANS)
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 44
3.2.2 CREDITUL CUMPĂRĂTOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 44
4. GARANȚII CONSTITU ITE DE BĂNCI ÎN FAVO AREA CLIENȚILOR CE E FECTUEA ZĂ
SCHIMBURI INTERNAȚIO NALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 46
4.1 REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE ÎN MATERIE DE GARANȚIE BANCARĂ ……………… 46
4.2 ELEMENTELE UNEI SCRISOR I DE GARANȚIE BANCARĂ ………………………….. …………………. 47
4. 3 TIPURI DE GARANȚII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 50
4. 3.1GARANȚIA DE PARTICIPARE LA LICITAȚIE – TENDER BOND (BID BOND) ………………… 50
4. 3. 2 GARANȚIA DE BUNĂ EXECUȚIE ( PERFORMANCE BOND) ………………………….. ………….. 51
4.3.3 GARANȚIA DE BUNĂ FUNCȚIONARE ( WARRANTY BOND) ………………………….. …………….. 52
4.3.4 GARANȚIA DE RESTITUIRE A AVANSULUI ( ADVENCE PAYMENT GUARANTEE) …….. 52
4.3.5 GARANȚIA DE PLATĂ ( PAYMENT GUARANTEE) ………………………….. ………………………….. … 53
4.4 GARANȚII – CONTRAGARANȚII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 54
4. 5 EMITEREA ȘI UTILIZAREA GARANȚIILOR BANCARE ………………………….. …………………….. 55
4.5.1 SOLICITAREA PLĂȚII. EXECUTAREA GARANȚIEI BANCARE ………………………….. ……….. 56
4.5.3 ÎNCETAREA OBLIGAȚIEI DE PLATĂ ȘI RESTITUIREA GARANȚIEI ………………………….. .. 57

3

1. CADRUL DESFĂȘURĂRII RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE DE
PLĂȚI

Cele trei funcții principale ale unei bănci sunt:
 să atragă depozitele bănești ale clienților, persoane fizice și juridice;
 să permită clienților să -și retragă banii sau să -i transfere în alte conturi;
 să acorde împrumuturi clienților ce solicită credite, folosind depozitele atrase.
Realizarea acestor funcții este mult mai ușurată dacă banca îndeplinește următoarele
condiții:
– menține încrederea clienților;
– menține evidența riguroasă a op erațiunilor;
– asigură confidențialitate bancară, dovedind discreție față de afacerile clienților.
Aceste condiții sunt derivate atât din două acorduri internaționale importante cât și
din cerințele stipulate de Banca Centrală pentru acordarea de licențe în țara respectivă.

1.1. STANDARDE BANCARE INTERNAȚIONALE

Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare
internaționale pentru recunoașterea lor de către comunitatea bancară internațională și de
clienți (bănci cu bun renume).
Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele
privind desfășurarea activității bancare.
Primul document este Convenția de la Basel care studiază problema capitalurilor
băncii iar cel de -al doilea este intitulat A Doua Directivă de Coordonare Bancară a
Uniunii Europene.
Convenția de la Basel
Guvernatorii băncilor centrale din țările „Grupului celor 10“ s -au întălnit în
decembrie 1987 la Basel în Elveția și au semnat un acord privind criteriile care trebuie avute
în vedere în stabi lirea dimensiunii optime a capitalului unei bănci, acord cunoscut sub
denumirea de Convenția de la Basel.
În Convenție s -a definit capitalul unei bănci, s -a stabilit nivelul minim de capital pe
care trebuie să -l aibă o bancă și modul de stabilire al indica torului de adecvare a capitalului.
Convenția de la Basel oferă criterii precise pentru adecvarea capitalului.
Important este ca banca să aibă o bază financiară solidă pentru a o proteja de
insolvabilitate. Dacă banca are un portofoliu de credite cu un grad mare de risc este
important ca aceasta să dispună de resurse financiare suficiente pentru a o proteja de situația
unor credite neperformante sau nerambursarea unor credite acordate. De asemenea, un
capital de bază mare protejează deponenții asigurându -i de păstrarea banilor depuși în
situația în care banca înregistrează pierderi.
Cea mai utilizată metodă este cea ce are la bază indicatorul de adecvare a capitalului.
Indicatorul de adecvare a capitalului reprezintă raportul dintre capitalul disponibil și
activele ajustate în funcție de risc.Activele de risc sunt cele ce pot determina pierderi pentru
bancă dacă apar următoarele riscuri:
 portofoliul de investiții deținut de bancă să nu atingă valoarea contabilă când este
vândut.
 alte active sü fie v ândute sub valoarea contabilă .
 debitorii să nu restituie sumele datorate băncii, fie în ceea ce privește ratele scadente, fie
prin nerespectarea graficului de rambursare stabilit la acordarea creditului.

4 Principalele puncte ale Convenției de la Basel referitoare la adecvarea capitalului:
 minimum 8% din activele ajustate în funcție de risc trebuie să fie deținute sub formă de
capital de bază structurat în capital de rangul I și rangul II.
 minimum 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul I, reprezentâ nd
capitalul social plus rezervele declarate obținute din profitul nerepartizat.
 restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul II sau capital
suplimentar (constituit din rezerve nedeclarate și rezerve din reevaluări).
 sunt luate în c alcul elemente din afara bilanțului cum ar fi garanțiile.
 fiecare țară își poate stabili și aplica propriile criterii pentru determinarea capitalului
adecvat dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenția de le Basel.
Urmare a Convenție i de la Basel băncile din majoritatea statelor lumii respectă
reglementările privind capitalul adecvat, fapt care elemină în parte un tip de concurență,
pentru că respectând această convenție se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienți
noi prin mărirea volumului creditelor acordate.

1.1.1. STANDARDELE BANCARE ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

Standardele bancare stabilite de Uniunea Europeană se aplică numai în țările
membre. Aceste standarde au devenit cunoscute pe plan internațional în speci al de către
țările europene ce aspiră să devină membre ale UE, aceasta fiind cea mai mare piață bancară
din lume.
Creearea pieței bancare unice a necesitat timp. Primul pas a fost făcut în 1977 prin
adoptarea Primei Directive de Coordonare Bancară ce a def init conceptul de „instituție de
credit“ și a precizat condițiile necesare pentru acordarea autorizației în domeniul bancar.
A Doua Directivă de Coordonare Bancară a fost adoptată în 1988/1989 și a devenit
operațională pe deplin în 1993 odată cu „piaț a unică“. Această directivă are în vedere
recunoașterea reciprocă de către țările membre a sistemului fiecăreia de autorizare și
supraveghere bancară. Mecanismul esențial este Licența Unică Bancară ce înseamnă
autorizarea acordată într -o țară unei instituț ii ce îi permite să -și desfășoare activitatea în
orice țară din U.E.
Cele mai importante prevederi din A doua Directivă Bancară sunt:
Art.3 stabilește capitalul minim pentru o bancă la suma de 5 milioane de ECU.
Art.4 stabilește că acționarii importanți trebuie să fie verificați din punct de vedere al
credibilității și acceptați de către autoritățile de control.
Art.16,17 și 18 stabilesc că instituțiile de credit pot să -și constituie sucursale sau să ofere
serviciile lor în cadrul U.E fără autorizarea ță rii gazdă.
Aceste prevederi acoperă principalele activități bancare privind:
 constituirea depozitelor
 acordarea creditelor
 transferul banilor
 leasing -ul
 managementul portofoliului
 păstrarea în custodie
 tranzacționarea hârtiilor de valoare
 consultanța finan ciară
 cecurile de călătorie.
Aceste activități sunt reglementate de banca centrală din țara de origine a fiecărei bănci.

5 1.2 STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR INTERNAȚIONAL

Băncile transnaționale
Sistemul bancar internațional este compus din foarte multe bă nci. Dintre acestea,
doar câteva sute au participare semnificativă. Acestea se remarcă, în primul rând, printr -o
activitate susținută în cadrul sistemelor financiare naționale. Am mai putea adăuga aici
băncile consorțiale, cu mențiunea că acestea nu au deț inut niciodată o pondere importantă și
că în ultimii ani sunt într -o cădere liberă. Oricum, aceste consorții bancare nu au fost altceva
decât filiale comune ale băncilor obișnuite.
Trebuie subliniat faptul că tehnicile financiare internaționale sunt absol ut identice cu
cele de pe piețele naționale.
Este adevărat, însă, că spațiul bancar internațional susține sau privilegiază inovațiile
financiare, adoptate apoi imediat de sistemele bancare naționale, în sensul unui transfer de
tehnologii financiare.
Bănci le de depozit
Funcția lor principală este transformarea resurselor pe termen scurt – depozitele
persoanelor fizice și juridice – în împrumuturi pe termen mediu și lung, înscrise în activ sub
formă de creanțe. Acest tip de bănci este foarte răspândit în ță ri precum: SUA, Japonia,
Marea Britanie, Franța.
Băncile comerciale americane (comercial banks) au acționat, foarte de timpuriu, pe
piețele de eurodevize, în sensul găsirii unei modalități de atenuare a constrângerilor asupra
expansiunii lor geografice.
Își fac apoi apariția băncile regionale localizate inițial în marile centre financiare
americane, de la New York, Chicago și până în California.
Cele 12 City Banks japoneze s -au lansat pe arena internațională ceva mai târziu, în
baza unei rețele, în străi nătate, mai puțin dense. La începutul deceniului al 7 -lea, acestea au
dat dovadă de un dinamism fără precedent, considerat adeseori de către concurență drept
excesiv.
Băncile de cliring (clearing banks) și fostele bănci coloniale britanice au deținut, de
le bun început, o poziție activă pe piața eurodevizelor, continuând să profite de pe urma
rețelei internaționale vaste, de pe urma potențialului pieței londoneze și experienței
acumulate încă din secolul trecut. S -au putut contracara, astfel, efectele nega tive ala
controlului asupra schimbului valutar, care până în 1979, a menținut restrânsă utilizarea
internațională a lirei sterline .
Băncile universale
Spre deosebire de băncile de depozit, băncile universale își au originea în Germania,
Elveția și Austria . Activitatea lor nu se limitează doar la intermedierea depozit -împrumut,
constând îndeosebi, în intervenția directă pe piețele financiare, atât în cadrul operațiunilor de
emisiune, cât și în fazele de negociere. Această competență dublă explică activitate a lor mai
activă pe piețele euroobligatare, comparativ cu cele din domeniul creditelor internaționale.
Băncile de afaceri franceze nu pot fi considerate bănci universale, apropiindu -se de
acestea mai ales în privința activităților internaționale. Băncile elvețiene dețin un rol specific
pe piețele financiare internaționale .
Casele de economii și instituțiile specializate
De-alungul timpului, comunitatea bancară a fost întregită prin câteva case de
economii ce rivalizează cu marile bănci: centralele regiona le ala caselor de economii
germane, casele de economii belgiene și italiene. Se mai pot încadra aici casele de credit
agricol sau băncile populare .

6 1.3 MODUL DE DESFĂȘURARE AL TRANZACȚIILOR
INTERNAȚIONALE

Există o serie de etape pe care orice importat or și exportator trebuie să le parcurgă
atunci când dezvoltă operațiuni de comerț internațional.
 Contractarea
În procesul derulării tranzacțiilor in comerțul internațional, contractarea reprezintă
etapa cea mai importantă; desfășurarea tranzacțiilor de comerț exterior depinde de modul în
care a fost încheiat contractul de vânzare -cumpărare între cei doi parteneri. Există multe
aspecte importante asupra cărora importatorii și exportatorii trebuie să cadă de acord,
deoarece derularea comerțului între țări impune luarea în considerare a unui cadru legislativ
diferit.
Este important pentru parteneri să convină asupra locului unde are loc transferul
proprietății asupra mărfii de la vânzător la cumpărător și în baza cărui document se va
realiza acest transfer . Ei trebuie să întocmească, să stabilească în sarcina cui cad
responsabilitățile privind plata transportului și asigurării mărfii în trafic internațional. Chiar
dacă contractele comerciale cunosc o mare diversitate în comerțul internațional, orice
contrac t va conține o serie de clauze esențiale care definesc raporturile dintre părțile
contractante. Acestea sunt: părțile contractante, obiectul contractului, cantitatea și calitatea
mărfii, ambalarea și marcarea coletelor, prețul , condiția de livrare, clauzel e de transport și
expediție, termenul de livrare, condițiile de plată, reclamațiile, penalitățile, forța majoră,
clauza de jurisdicție .
 Componenta financiară
În cadrul contractului, un loc important îl deține schema de plată convenită, respectiv
cum es te plasat în timp momentul plății în raport cu momentul livrării mărfii. Clientul poate
discuta cu banca despre ce instrumente de plată sau tehnici de decontare sunt mai
avantajoase a fi utilizate, precum și despre modalitatea de finanțare a tranzacției .
 Expedierea mărfurilor
Odată ce s -au convenit clauzele contractuale și aspectele financiare legate de
derularea plăților, exportatorul poate proceda la expedierea mărfurilor. Este important ca
mărfurile să fie livrate în bune condiții, la locul și data con venită, însoțite de documente
întocmite corect. Această etapă, responsabilitatea asupra mărfurilor este transferată de la
exportator la importator.
 Preluarea mărfurilor și plata acestora
Etapa finală a unei tranzacții comerciale internaționale o constitu ie preluarea
mărfurilor de către importator și plata lor.
Fiecare dintre aceste patru etape are importanța sa pentru finalizarea în bune condiții
a tranzacției, nerespectarea lor putând avea efecte negative pentru ambii parteneri. De
exemplu, întârzierea livrării la timp a mărfurilor din portul stabilit poate afecta preluarea lor
de importator; întârzierea livrării va determina întârzierea plăților, deci a încasării
contravalorii mărfurilor de exportator. Prin urmare, este necesar ca fiecare etapă să fie
abordată cu atenție.

1.4 RISCURI ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL

1.4.1 RISCUL BANCAR INTERNAȚIONAL

În decursul istoriei, sistemele financiare naționale, expuse riscurilor, s -au dotat cu o
serie de prevederi legislative și organisme de control adecvate. Pe plan internațional, absența
reglementărilor și concurența crescândă au determinat scăderea profiturilor bancare și
creșterea riscurilor. Piețele eurodevizelor, prin absența reglementărilor și a creditorului, prin

7 concurența intensă și înclinația spre inova re, reprezintă elementul caracteristic. Unele bănci
au ajuns în situația de a fi expuse unor riscuri aproape incomensurabile. Din acest motiv,
autoritățile monetare din țările industrializate au fost preocupate de elaborarea unui cadru
juridic care să impu nă reguli minime de comportament participanților. Aceste preocupări
s-au concretizat prin definirea a ceea ce s -a numit “rat a Cooke”.
Evenimentele din vara anului 1974 au scos în evidență riscurile existente pe
europiețe. Guvernatorii băncilor centrale a parținând “Grupului celor zece”, reuniți la Basel
au publicat pe 10 septembrie 1974 un comunicat în baza căruia se declarau în favoarea
intervențiilor, pentru a veni în sprijinul băncilor naționale în caz de necesitate.
Sub egida BRI a luat naștere Comite tul de control bancar care reunea țările Grupului celor
10 și Luxemburgul.
Acest comitet avea în vedere trei modalități de intervenție :
 dezvoltarea schimburilor de informații între autoritățile de control – supraveghere
naționale.
 îmbunătățirea procedurilo r de control.
 elaborarea unor norme minime de conduită .
În 1974, aceste preocupări au condus la “Concordatul de la Basel”, revizuit în 1983
ca urmare a crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare.
În ceea ce privește supravegherea lichidități lor și solvabilității instituțiilor bancare, s –
a prevăzut o împărțire a prerogativelor între autoritățile monetare aparținând țărilor de
origine și cele ale țărilor gazdă, astfel încât nici o instituție să nu rămână nesupravegheată.
Procesul de globalizar e financiară necesita o viziune nouă asupra procesului de
supraveghere bancară internațională. Comitetul de la Basel asupra controlului bancar a
publicat, în acest sens, în 1988, raportul intitulat ”convergența internațională a normelor de
dimensionare a f ondurilor proprii”. Scopul acestui raport este oprirea declinului proporției
fondurilor proprii necesare, în primul rând garantării solidității sistemului bancar.
În al doilea rând, s -a impus crearea unui climat concurențial echitabil între băncile
aparț inând țărilor cu practici legislative diferite.
Începând cu 1993, băncile cu activitate internațională trebuie să respecte o proporție
de solvabilitate, denumită “ratio Cooke”, de 8%. Prin “ratio Cooke” se urmărește, de fapt,
supravegherea activităților b ancare pe baza unor criterii obiective ce nu pot fi asimilate
restricțiilor sau interdicțiilor. Un asemenea raționament determină băncile să adopte strategii
de evaluare a riscurilor și randamentului. O serie de bănci au procedat la o răstrângere a
activi tăților interbancare mari consumatoare de fonduri proprii șu puțin rentabile. În că din
1992, primele trei bănci universale germane, primele patru bănci franceze și britanice
îndeplineau aceste cerințe.
Astfel, la începutul deceniului al 10 -lea, procesul de globalizare financiară a creat un
cadru concurențial restrictiv. BRI confirmă acest fapt în raportul anual din iunie 1992:
rentabilitatea bancară este în scădere în toate țările industrializate, cu excepția Germaniei. Se
recunoaște, prin aceasta, faptu l că în sectorul financiar -bancar există în prezent capacități
excedentare.
Acestea se vor restrânge cu timpul prin procesul de restructurare: o serie de bănci vor
dispare, altele vor rezista prin fuziuni sau alianțe.

1.4.2 RISCUL VALUTAR

Riscul valut ar reprezintă posibilitatea înregistrării unei pierderi în cadrul unei
tranzacții comerciale sau financiare ca urmare a modificării cursului valutei de contract în
intervalul dintre momentul încheierii contractului și data încasării sau plății în valută.
Riscul valutar poate apare atât legat de moneda în care s -a încheiat contractul
comercial internațional , cu efecte pentru exportator și importator, cât și de manea în care s -a

8 încheiat contractul de credit, cu efecte pentru bancă și clientul care a benefic iat de creditul
respectiv.
Pentru exportator (creditor) , riscul valutar apare în situația în care, la data încasării
creanței, valuta în care s -a efectuat tranzacția are o putere de cumpărare mai mică decât în
momentul încheierii contractului, sau altfel spus valuta de contract s -a depreciat.
Exemplu : Contractul în valoare de 100.000 USD a fost încheiat în luna iulie (To), iar
încasarea contravalorii mărfurilor exportate a avut loc în luna noiembrie (Ti ). Cursul USD
în raport cu EURO în cele două momente a fost :

To Ti
1 EURO = 1 USD 1 EURO = 1,05 USD

Deși suma încasată de exportator rămâne constantă (100.000 USD) puterea ei de cumpăr are
în raport cu EURO este mai mică cu 4761,91 EURO (100.000 – 95238,095). Astfel :
To Ti
100.000/1 = 100.000 EURO 100.000/1 ,05 = 95238,095 EURO

Pierderea pentru exportator se materializează în efortul valutar mai mare pe care
trebuie să -l facă dacă are de onorat în momentul Ti o plată în Euro, respectiv cu 4761,91
Euro. Din punctul de vedere al exportatorului, aceasta repre zintă o pierdere.
În timp ce deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe exportator, ea îl
avantajează pe importator.
Pentru importator (debitor), riscul valutar apare în situația în care la data plății,
valuta de contract are o putere de cumpăr are mai mare decât în momentul încheierii
contractului, respectiv valuta de contract s -a apreciat.
Exemplu : Contractul în valoare de 100.000 FE a fost încheiat în luna ianuarie (To),
iar plata contravalorii mărfurilor importate a avut loc în luna martie (Ti). Cursul FE în raport
cu USD în cele două momente a fost :
To Ti
1USD = 1,23 FE 1 USD = 1,36 FE
Deși suma plătită de importator (100.000 FE) rămâne neschimbată, puterea ei de
cumpărare în raport cu USD este mai mare cu 7771,4 USD (81300,8 -73529,4). Astfel:
To Ti
100.000/1,36 = 73529,4 USD 100.000/1,23 = 81300,8 USD

Pierderea pentru importator se materializează în efortul valutar mai mare pe care
trebuie să -l facă în USD pentru procurarea aceleiași cantități de FE, respectiv cu 7771,4
USD. În timp ce această situație îl dezavantajează pe importator, ea îl avantajează pe
exportator.
Deci riscul valutar se materializează în efortul financiar suplimentar pe care
importatorul și exportatorul după caz, trebuie să -l facă pentru procurarea unei sume
exprimate în altă valută , de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.
În cazul riscului valutar, intră și cel al convertirii într -o terță valută, care apare în
situația în care debitorul nu poate plăti î n “moneda datoriei” ca urmare a unor reglementări
nou introduse privind regimul de convertibilitate din țara sa, astfel încât, prin cumpărarea
altei monede, să înregistreze efecte nefavorabile asupra profitului său.
Riscul valutar are o influență negativă asupra tranzacțiilor comerciale și financiare,
iar din această cauză, au fost concepute și utilizate o serie de tehnici de protecție. Aceste
metode de acoperire a riscului cunoscute sub denumirea de tehnici pot fi grupate în:

9 – tehnici de acoperire int ernă sau contractuală respectiv acele procedee pe care firma le
poate iniția și derula ca urmare a propriei activități prin înscrierea în contract a unor clauze
asiguratorii sau a propriului său management de acoperire a riscului valutar:
1. clauze valuta re;
2. alegerea monedei de contract;
3. includerea în preț a unei marje asiguratorii;
4. sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută;
5. anticipări și întârzieri în efectuarea plăților;
6. derularea corectă și operativă a contractului de vânzare internațional ă.
– tehnici de acoperire externă sau extracontractuală în care inițiarea și derularea lor
presupune colaborarea cu o altă instituție specializată, de regulă, o bancă:
1. acoperirea la vedere;
2. acoperirea la termen.

1.4.3 RISCUL DE PREȚ

Riscul de preț reprezintă posibilitatea modificării în timp a valorii tranzacției
internaționale ca urmare a modificării prețului produsului sau a unui element component al
acestuia, respectiv între momentul încheierii contractului și momentul încasării sau al plății.
Astfel:
 riscul de preț pentru exportator apare atunci când între momentul contractării (Mc) și
cel al plății (Mp) a avut loc o creștere de preț pe piața reprezentativă a produsului care a
făcut obiectul contractului în discuție.
De exemplu :
Mc Mp
Prețul mărfii 10.000 USD 11.000 USD

Deci exportatorul, în momentul încasării contravalorii mărfii conform contractului va
înregistra o pierdere potențială de 1000 USD. Astfel, pentru reluarea procesului de producție
a mărfii, suma de 10.000 USD nu -i va mai fi suficientă pentru procurarea materiilor prime,
materialelor, etc, prețul acestora crescând în contextul general, pe pia ța produsului respectiv.
Această situație îl avantajează pe importator, care va plăti un preț mai mic decât
prețul la care a ajuns produsul respectiv pe piața internațională .
 riscul de preț pentru importator apare atunci când între momentul contractării (Mc) și
cel al plății contravalorii mărfii (Mp) a avut loc o scădere de preț .
De exemplu :
Mc Mp
Prețul mărfii 10.000 USD 9.500 USD

Deci importatorul, în moment ul plății, conform contractului, va suferi o pierdere
potențială de 500 USD, deoarece, față de momentul contractării, prețul mărfii respective pe
piața internațională a scăzut.
Această situație îl avantajează pe exportator, care va încasa un preț mai mare decât
prețul la care s -a ajuns pentru produsul respectiv pe piața internațională.
Pe plan internațional, între evoluția cursului valutar, a ratei dobânzii, inflației și
prețurilor, există o strânsă interdependență și intercondiționare. De aceea, clauzele valutare
nu pot fi abordate în unele cazuri singular, ci conjugat cu clauzele de preț, iar utilizarea
uneia nu presupune excluderea celeilalte.
Includerea în contract a anumitor clauze ce au ca efect posibilitatea reducerii,
atenuării sau chiar evitării riscului de preț, contribuie în mod direct la mărirea eficienței
financiar valutare a operațiunilor comerciale cu străinătatea. Astfel de clauze sunt:

10  clauza de escaladare a prețurilor;
 clauza de consolidare a contractului de export prin plata în mărfuri;
 clauza de rectificare a prețurilor în funcție de evoluția acestora pe piața reprezentativă a
produsului .

11
2. MODALITĂȚI DE DECONTARE ȘI INSTRUMENTE UTILIZATE
ÎN TRANZACȚIILE COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Decontarea, indiferent de metoda f olosită, reprezintă transferul fondurilor dintr -un
loc în altul într -un anumit moment.
Transferul fondurilor poate fi rezultatul unui schimb de mărfuri sau dispunerea unei
plăți în contul clientului, prin intermediul sistemului bancar. Este importantă cuno așterea
diferitelor modalități de efectuare a plăților și mecanismul derulării lor pentru sfătuirea
clienților.
În ceea ce privește documentele utilizate în comerțul internațional, comiterea erorilor
poate întârzia transferul mărfurilor și efectuarea plăț ilor fiind necesar ca acestea să fie
completate corect și să corespundă condițiilor contractuale. În derularea tranzacțiilor
comerciale internaționale pentru evitarea unor neînțelegeri există termeni internaționali de
comerț ce stabilesc responsabilitatea ambilor parteneri.
Atât importatorii cât și exportatorii români trebuie să cunoască acești termeni pentru
a-și putea dezvolta afacerile pe piața internațională.

2.1. MODALITĂȚI DE DECONTARE

2.1.1 METODE DE DECONTARE

În relațiile internaționale de plăți, se utilizează patru modalități de decontare a
contravalorii mărfurilor care au făcut obiectul tranzacțiilor .Acestea sunt:
– plata direct din cont;
– ordinul de plată;
– incasoul documentar;
– acreditivul documentar ;
Fiecare tehnică de decontare poate fi utilizată pentru stingerea datoriilor pe plan
internațional, selectarea uneia sau alteia dintre acestea realizându -se în funcție de situații
care privesc: încrederea dintre parteneri și bonitatea acestora, valoarea tranzacțiilor,
caracteristicile mărfii, durata relațiilor dintre parteneri etc.
Indiferent de metoda utilizată, exportatorul trebuie să dețină controlul asupra mărfii
până când încasează de la importator contravaloarea acesteia.

2.1.1. 1 PLATA DIRECT DIN CONT

Plata direct din cont se particularizează prin faptul că încasarea banilor are loc după
livrarea mărfurilor. Tranzacțiile comerciale cu plata direct din cont sunt cele mai simple dar
implică și cele mai multe riscuri. Cu t oate acestea , numeroase afaceri se derulează utilizând
această metodă, în special atunci când exportatorul și importatorul doresc să facă afaceri pe
o perioadă mai îndelungată.
Această metodă este una dintre cele mai utilizate în țările Uniunii E uropene și America
de Nord, iar din punctul de vedere al comisioanelor bancare este cea mai ieftină.
Exportatorul pregătește mărfurile spre a fi expediate direct importatorului, însoțite de
toate documentele. Importatorul trimite banii la datele p restabilite, pe canal bancar( spre ex.
la 30, 60 sau 90 de zile de la primirea mărfurilor).Exportatorul stabilește cu importatorul o
amintită perioadă limită de creditare a contului lui.
Exportatorul își asumă riscul de neplată dar și pe cel al p ierderii mărfurilor. Pentru
exportator este important ca înainte să accepte această modalitate de plată, să se informeze
cu privire la situația financiară a importatorului.

12 Ca la orice modalitate de plată, există anumite avantaje și dezavantaje at ât pentru
exportator cât și pentru importator.
Avantaje pentru exportator
1. Nivelul comisioanelor bancare este mai mic decât în cazul celorlalte modalități de plată.
2. Este foarte flexibilă, deoarece nu există cerințe expres de îndeplinit ref eritoare la documente, locul
livrării etc.
3. Permite dezvoltarea comerțului între parteneri de încredere, pe perioade mari de timp.
Dezvantaje pentru exportator
1. Nu prezintă nici o garanție de plată pentru exportatori.
2. Exportatorul nu are control asupra măr furilor după ce le -a expediat.
3. Transferul fondurilor este dificil de urmărit.
Avantaje pentru importator
1. Importatorul are control asupra decontării tranzacției și remiterii banilor.
2. Importatorul poate inspecta marfa înainte de efectuarea plății și d acă există probleme
plata poate fi amânată sau refuzată.
Dezavantaje pentru importator
1. Nu are controlul asupra datei de expediere a mărfii și a sosirii la destinație.
2. Nu are controlul asupra calității produselor.

2.1.1.2 ORDINUL DE PLATĂ

Ordinul de plată constituie modalitatea cea mai simplă de realizare a unei plăți. În
România această modalitate de plată are o largă utilizare.
Ordinul de plată este dispoziția dată în scris de o persoană (ordonator) unei bănci, de
a plăti o sumă determinată î n favoarea unei alte persoane(beneficiar),în vederea stingerii
unei obligații bănești provenită dintr -o relație existentă între ordonator și beneficiar.
Decontarea prin ordin de plată se caracterizează prin :
– relația de plată are loc c a urmare a unei obligații de plată sau a unei datorii
preexistente;
– operațiuni de plată este inițiată de debitor(importator);
– revocabilitatea este trăsătura fundamentală a ordinului de plată. Ea constă în faptul
că importatorul își poate retrage sau modifica oricând instrucțiunile de plată date,cu
condițiaca ordinul inițial să nu fi fost executat ;
– depozitul bancar este absolut obligatoriu în cazul ordinului de plată. Importatorul
este obligat odată cu emiterea ordinul ui de plată, să creeze băncii un disponibil în valută din
care aceasta să efectueze plata;
Din punct de vedere al modalității de încasare ordinele de plată pot fi:
– simple , încasarea sumei de exportator nefiind condiționată de prezentarea uno r
documente privind plata;
– documentare , încasarea fiind determinată de obligația exportatorului de a prezenta
documentele specificate în ordinul de plată. Ca orice modalitate de decontare, ordinul de
plată are avantaje și dezavantaje atât pe ntru exportator cât și pentru importator .
Avantaje pentru exportator
1. Nivelul comisioanelor bancare este mai mic comparativ cu celelalte modalități de
decontare.
2. Nu implică respectarea strictă a unor cerințe și termene ca în cazul altor modalități de
decont are.
Dezavantaje pentru exportator
1. Caracterul revocabil al plății. Importatorul poate oricând să amâne,revoce sau să
modifice ordinul de plată.

13 2. Beneficiarul ordinului de plată este cel care are controlul asupra mărfurilor după ce le -a
expediat.Deci,treb uie să le urmărească în trafic internațional până realizează încasarea .
3. Data și circuitul transferului fondurilor in favoarea sa nu pot fi controlate .
Avantaje pentru importator
1. Utilizând ordinul de plată documentar, importatorul are siguran ța privind expedierea
mărfii.
2. Importatorul este cel care inițiază și are controlul asupra plății.
3. Nu are controlul asupra calității produselor expediate.

2.1.1.3 INCASO DOCUMENTAR

Prin Incaso documentar ca modalitate de plată, se înțelege tratarea de că tre bănci, potrivit
instrucțiunilor primite de la exportator, a documentelor comerciale și/sau financiare, cu
scopul de a le remite și de a obține acceptarea și/sau plata lor.
În același timp, termenul incaso documentar reprezintă și documentul depus de
exportator la bancă și care cuprinde instrucțiuni complete și exacte privind încasarea sau
acceptarea documentelor prezentate de acesta băncilor implicate în relația de incaso.
Această metodă de decontare asigură exportatorului anumite avantaje. E xportatorul
expediază marfa și prezintă băncii sale instrucțiunile referitoare la încasarea plății prin
incaso, la care anexează și documentele referitoare la marfă, pe care banca sa le transmite
băncii corespondente din țara în care se află importatorul.
Documentele prezentate pot fi financiare și/sau comerciale.
Documentele financiare transmise spre acceptare sau plată pot fi: cambia, biletul la ordin
sau alta instrumente de plată utilizate.
Documentele comerciale includ: facturile, docume ntele de transport, documentele de
asigurare etc.
Operațiunea prin care documentele care reprezintă dreptul de proprietate asupra mărfii
sunt transmise direct importatorului este denumită plată prin incaso simplu .
Termenul de incaso documentar se referă la documente financiare neînsoțite de
documente comerciale sau la documente comerciale însoțite sau nu de documente financiare.
Reguli uniforme pentru incaso documentar
Pentru a veni în sprijinul celor care se ocupă cu activitatea de comerț internațional și,
totodată, pentru a evita neînțelegerile referitoare la incaso, Camera de Comerț Internațional
de la Paris a elaborat reglementările cunoscute sub numele de Reguli uniforme pentru
incaso documentar(RUI) – Publicația nr. 522 (The Uniform Ru les of Collection, RUI 522).
Publicația nr. 522 conține 26 de articole care se referă la următoarele aspecte :
Articolele 1 -3 Dispoziții generale și definiții
Articolul 4 Forma și structura incasourilor
Articol ele 5 -8 Forma și prezentarea incasourilor
Articolele 9 -15 Obligații și responsabilități
Articolele 16 -19 Plata
Articolele 20 -21 Dobânzi, comisioane și cheltuieli
Articolele 22 -26 Alte prevederi

Mecanismul derulării incasoului documentar este prezentat în Anexa 1și presupune
parcurgerea următoarelor etape:
Etapa 1
După încheierea contractului comercial internațional prin care s -a stabilit plata prin incaso
documentar, exportatorul expediază marfa potrivit condițiilor contractuale și condițiilor de
livrare convenite.

14 Etapa 2
În urma livrării mărfii, exportatorul este în posesia documentelor care atestă expediția
mărfii. Setul de documente,împreună cu ordinul de încasare și instrucțiunile
corespunzătoare,sunt prezentate de exportator la ghișeele băncii sale(banca remitentă).
Etapa 3
Documentele și instrucțiunile sunt trimise de banca remitentă la banca prezentatoare.
Etapa 4
Banca prezentatoare sau banca însărcinată cu în casarea, primește documentele și în funcție
de instrucțiunile cuprinse în acestea,informează importatorul privind condițiile de plată.
Etapa 5
Importatorul pentru a putea ridica de la bancă documentele ce atestă dreptul de proprietate
trebuie să procedeze la:
a) plată(D/P)sau
b) acceptarea cambiei(D/A).
După efectuarea plății sau acceptarea cambiei,importatorul în posesia documentelor poate
ridica marfa de la cărăuș.
Etapa 6
Odată ce plata a fost efectuată sau cambia a fost acceptată,contra documente impo rtatorul
poate intra în posesia mărfii.
Etapa 7
Etapa finală are loc atunci când suma încasată sau cambia acceptată este remisă
exportatorului prin intermediul băncilor implicate.
Avantajele și dezavantajele plății prin incaso documentar
Ca orice me todă de decontare, incasoul prezintă avantaje și dezavantaje, atât pentru
importator , cât și pentru exportator .
Avantaje pentru exportator
1. Exportatorul are un anumit grad de protecție, datorită faptului că documentele sunt
transmise pe canal bancar .
2. Uneori băncile pot acorda reduceri pentru comisioanele și dobânzile aplicate valorii
facturate.
3. Decontarea prin incaso este mai sigură decât plata direct din cont deschis sau prin ordin
de plată.
Dezavantaje pentru exportator
1. Dacă documentele sunt transm ise contra acceptare(D/A), exportatorul pierde controlul
asupra mărfii odată cu acceptarea cambiei.D/A este o promisiune de plată la o dată
viitoare. Se poate întâmpla ca importatorul să nu poată sau să nu dorească să plătească.
2. Pot apărea întărzieri la pl ată datorită erorilor sau alte neclarității din documente.
3. Dacă importatorul refuză să accepte marfa,depozitarea acesteia poate fi costisitoare.
Avantaje pentru importator
1. Este mai puțin costisitor decât un acreditiv documentar și mai convenabil.
2. Import atorul poate să amâne plata sau acceptarea cambiei până la sosirea mărfii.
3. Dacă incasoul este “Documents against acceptance”importatorul poate obține marfa
înainte ca plata să fie făcută.
4. Exportatorul suportă comisioanele bancare .
Dezavantaje pentru import ator
1. Importatorul nu are posibilitatea să inspecteze marfa în avns,întrucât la prezentarea
ordinului de incaso se solicită plata mărfii sau acceptarea cambie.
2. Din punct de vedere egal,odată cu acceptarea cambiei,importatorul răspunde de marfă și
de plata acesteia la scadență.
3. Nu există nici o garanție ca marfa să fie primită la timp de importator.

15 2.1.1.4 ACREDITIVUL DOCUMENTAR

Acreditivul documentar este angajamentul ferm asumat de o bancă de a plăti o
anumită sumă de bani exportatorului( beneficiarului),dacă îi sunt prezentate documentele
conform celor stipulate în acreditiv într -o perioadă de timp stabilită.
Acreditivul documentar este deschis de importator la banca lui. Înainte de
deschiderea acreditivului documentar,atât importator ul cât și exportatorul trebuie să
stabilească în prealabil termeni și condițiile acestuia,în concordanță cu prevederile
contractuale .
Reguli uniforme privind acreditivele documentare
Și în cazul acreditivelor documentare, există un set de reguli,cunoscute sub
denumirea de Reguli uniforme privind practica acreditivelor documentare ,cunoscute și
sub numele de Publicația nr. 500 elaborat tot de CCI, Paris, care contin 49 de articole
grupate astfel :
Articolele 1 -5 Dispoziții generale și definiț ii
Articolele 6 -12 Forma și notificarea acreditivelor
Articolele 13 -19 Obligații și răspunderi
Articolele 20 -38 Documentele
Articolele 39 -47 Prevederi diverse
Articolul 48 Acreditivu l transferabil
Articolul 49 Cesionarea sumelor
Elementele principale privind derularea acreditivului documentar sunt:
1. Părțile implicate :
– Ordonatorul – importatorul, cel care inițiază relația de acreditiv prin instrucțiunile
pe care le dă băncii sale de a plăti exportatorul.
– Beneficiarul – exportatorul, cel în favoarea căruia banca importatorului s -a angajat
să plătească și care , îndeplinind condițiile de termene și documente cuprinse în textul
acreditivului, încasează bani.
– Banca em itentă – banca importatorului, cea care își asumă în scris angajamentul de
plată în anumite condiții de termene și documente, în favoarea exportatorului, beneficiarul
acreditivului.
– Banca corespondentă – o altă bancă . În funcție de instrucțiunile cuprinse în textul
acreditivului este numită diferit. Astfel ea poate fi :
– Bancă notificatoare – în cazul în care obligația sa este doar de a anunța exportatorul
de deschiderea acreditivului și condițiile acestuia; EA este un simplu intermediar,
manipulator de docu mente pe care le primește de la exportator și le transmite băncii
plătitoare.
– Bancă plătitoare – în cazul în care în acreditiv este precizat că plata se va efectua de
o altă bancă decât cea emitentă; ea este autorizată să -i plătească exportatorului docum entele
în strictă concordanță cu termenele cu termenele și condițiile din acreditiv, să trimită
documentele băncii emitente, iar aceasta să -i ramburseze suma plătită. Ea încasează
comisionul de plată documente.
-Bancă negociatoare – în practica bancară anglo -saxonă, acreditivul presupune
utilizarea unei cambii trase asupra băncii emitente și deci locul plății este la ea. Dacă în
acreditiv este precizat că negocierea documentelor se poate efectua la o altă bancă decât
banca emitentă, aceasta însea mnă că banca negociatoare este autorizată să preia documentele
de la exportator și să i le achite contra unui comision de negociere și să le trimită băncii
emitente.
-Bancă confirmatoare – este banca care, la angajamentul de plată asumat de banc a
emitentă adaugă propriul ei angajament,egal ca valoare și condiții. În cazul în care banca

16 emitentă nu își onoreză angajamentul de plată banca confirmatoare va efectua plata.Ea
încasează un comision de confirmare.
2. Forma acreditivelor – din acest pun ct de vedere,acreditivele pot fi:
– revocabile;
– irevocabile. Cele irevocabile la rândul lor pot fi confirmate sau neconfirmate .
Dacă conform condițiilor contractuale,a fost emis un acreditiv irevocabil,atunci
modificările ulterioare nu pot fi făcut e decât cu acordul tuturor părților implicate,inclusiv al
băncii eminente. Un acreditiv documentar revocabil poate fi modificat sau retras de
importator sau de banca eminentă, cu condiția ca exportatorul să fie anunțat înainte de
expedierea mărfii.
O acțiu ne suplimentară pe care exportatorul o poate întreprinde pentru a fi sigur de
încasarea plății,o reprezintă confirmarea acreditivului documentar,deci, utilizarea
acreditivului documentar confirmat . Numai acreditivele irevocabile pot fi confirmate.
Confirma rea unui acreditiv se solicită de exportator ca măsură suplimentară de protecție
privind încasarea banilor. Dacă are informații din care rezultă ca îndoielnică capacitatea
băncii emitente de a efectua plata,atunci exportatorul poate solicita confirmarea ac reditivului
de banca sa sau de o terță bancă. Prin adăugarea confirmării pe un acreditiv irevocabil,banca
confirmatoare, care poate fi banca notificatoare situată,de obicei,în țara exportatorului,este
de acord să plătească conform termenilor din acreditiv, cu condiția să -i fie prezentate
documentele corespunzătoare.
3. Domicilierea acreditivului – este locul, respectiv țara, orașul și, în ultimă instanță,
banca la ghișeele căruia urmează să aibă loc plata contravalorii mărfii.
Domicilierea acreditivului est e convenită între partenerii în contractul comercial
internațional și preluată ca atare în dispoziția de deschidere a acreditivului. Acreditivul poate
fi domiciliat în țara exportatorului sau într -o țară terță .
4. Valoarea acreditivului – reprezintă suma d e bani pe care banca emitentă se va angaja
să o plătească beneficiarului acreditivului. Această sumă poate fi precizată :
– ca sumă fixă:”500.000 USD”.
– prin indicarea unei limite superioare:”maximum 500.000 USD”.
– prin indicarea cu aproximație a su mei:”aproximativ 500.000USD”.Potrivit Publicației nr.
500,aceasta înseamnă că ordonatorul permite băncii să efectueze o plată cu o toleranță de +/ –
10% față de suma precizată.
În mod similar, dacă într -un acreditiv nu se precizează expres o limită(minimă sa u maximă)
privind cantitatea mărfurilor expediate, băncile admit documente cu o toleranță de +/ –
5%,față de cantitatea precizată în acreditiv, cu condiția să nu se depășească valoarea
acreditivului.
5. Utilizarea acreditivului (modul de stingere a obligație i de plată/plata acreditivului) –
reprezintă ansamblul procedurilor și activităților întreprinse de exportator și bancă în finalul
cărora exportatorul este plătit de bancă contra documente. Exportatorul va încasa
contravaloarea mărfurilor exportate în funcț ie de tipul plății precizat în acreditiv: la vedere,
cu plată diferită (amânată),prin acceptare, prin negociere, mixt(cu plată la vedere și prin
acceptare).
6. Valabilitatea acreditivului și alte limite de timp fixate pentru prezentarea
documentelor.
– Valabilitatea acreditivului este intervalul de timp în cadrul căruia beneficiarul trebuie să
prezinte documentele la ghișeele băncii unde este domiciliat acreditivul. Angajamentul ferm
de plată al băncii emitente este valabil numai în acest interval. Oda tă expirată
perioada,angajamentul de plată încetează. De regulă în acreditiv se menționează și banca la
ghișeele căruia expiră valabilitatea. În caz că, această precizie nu este făcută,se consideră că
valabilitatea acreditivului expiră la ghișeele băncii p lătitoare.

17 – Termenul de livrare ,de expediere a mărfurilor este precizat în acreditiv sub forma unei
date fixe sau sub forma unui interval și trebuie să se găsească în documentul de transport
care atestă expedierea mărfurilor. Depășirea termenului de liv rare rezultă din data
documentului de transport,și înseamnă neîndeplinirea condițiilor stipulate în acreditiv și
deci, încetarea obligației de plată din partea băncii. Dacă termenul de încasare expiră într -o
zi de sărbătoare legală, acest termen nu se prel ungește automat(în cazul valabilității
acreditivului)în prima zi bancară lucrătoare .
– Termenul de prezentare a documentelor la bancă de către exportator, dacă nu este precizat
în acreditiv,se consideră 21 de zile de la data emiterii documentului de t ransport (în acreditiv
se poate stipula ca termen de prezentare a documentelor 7,10 zile dar nu mai mult de 21 de
zile) fără a se depăși însă,termenul de valabilitate al acreditivului .
7. Natura, cantitatea, starea mărfurilor
Mecanismul acreditivului se bazează pe plata mărfurilor contra documenta , ca atare,
descrierea mărfurilor în instrucțiunile date de ordonator și preluate de bancă în acreditivul
emis trebuie:
– să fie suficient de clară , astfel încât să existe certitudinea că exportatorul și -a îndeplinit
obligațiile din contractul comercial.
– să permită băncii ca pe baza instrucțiunilor primite să poată confrunta elementele ce
privesc descrierea mărfurilor din acreditiv cu cele din documentele prezentate de exportator.
8. Condiția de livrar e și alte precizări privind expedierea și transportul mărfurilor
În relație cu acreditivul, condiția de livrare prezintă importanță din două puncte de
vedere:
– determină mărimea valorii acreditivului, în sensul că alături de valoarea mărfurilor sunt
luate în considerare și cheltuielile făcute de exportator pentru asigurarea, transportul mărfii
etc.
– în funcție de condiția de livrare, se depun anumite documente la bancă de către exportator .
Ruta de transport se referă la locurile de încărcare, locurile de descărcare. locul de
predare al mărfii, etc.
Clauza privind transbordările vizează atât costul transportului, cât și riscurile privind
marfa.
9. Costul plății prin acreditiv
Deoarece prin mecanismul derulării acreditivului documentar banca emitentă își
angajează propriile fonduri prin angajamentul ferm de plată pe care și -l asumă, iar
responsabilitatea sa privind controlului documentelor și corectitudinea derulării operațiunilor
este mai mare, acreditivul este mai scump comparativ cu celelalte modalități de plată.
10. Documente
Orice ordin de deschidere, confirmare și avizare a unui AD trebuie să precizeze
documentele contra cărora urmează să se facă plata, acceptarea, negocierea de către bancă în
favoarea beneficiarului.
Documentele pot fi grupate astfel : o prima grupă este formată din factură,
documentele de transport și polița de asigurare (asupra cărora Publicația 500 stabilește un
cadru riguros) și o a doua grupă formată din certificatul de origine, cambie etc.
Mecanismul derulării acreditivului docum entar este prezentat în Anexa 2 și cuprinde
următoarele etape :
Etapa 1
Importatorul solicită emiterea unui acreditiv documentar. El trebuie să completeze un
formular pentru deschiderea lui, formular ce diferă de la o bancă la alta, sau de la o țară la
alta.
Formularul conține informații ce acoperă toate prevederile contractului comercial, detalii
referitoare la expediere conform condiție de livrare INCOTERMS, detalii privind plățile și
comisioanele.

18 Etapa 2
Banca emitentă preia cererea de deschidere de la importator. Banca abordează această cerere
ca pe o solicitare de credit, ținând cont de bonitatea financiară a clientului, garanții, întrucât
banca își asumă angajamentul de plată în favoarea exportatorului.
Garanția poate lua forma unor preluări ele activ elor firmei și/sau o scrisoare de gaj care
încorporează posibilitatea vânzării bunurilor importate. În acest caz, documentele cu titlu de
proprietate asupra mărfurilor trebuie să fie andosate în favoarea băncii pentru menținerea
controlului asupra acestora .
Odată evaluată cererea, acreditivul va fi emis dacă totul este în regulă.
Etapa 3
Banca notificatoare va verifica la primirea acreditivului autenticitatea acestuia și -l va viza pe
exportator de deschiderea acreditivului documentar în favoarea lui.
Etapa 4
După expedierea mărfii și îndeplinirea tuturor cerințelor de documente și termene,
exportatorul prezintă documentele privind expedierea mărfii la banca notificatoare și
primește plata contra documente la vedere sau la scadența cambiei. Banca plătitoare t rimite
documentele băncii emitente care le va elibera importatorului pentru ridicarea mărfii și va
rambursa banii băncii plătitoare .
Avantajele și dezavantajele acreditivului documentar
Avantaje pentru exportator
1. Efectuarea plății către exportator dep inde de gradul de solvabilitate al băncii și nu de
situația financiară a importatorului, ceea ce este mai puțin riscant.
2. Dacă acreditivul este confirmat de o bancă din țara exportatorului, atunci el nu mai
este supus riscului de țară, iar încasarea se p oate realiza mai rapid.
3. Acreditivul documentar irevocabil nu poate fi anulat fără acordul exportatorului.
Dezavantaje pentru exportator
1. Documentele trebuie să fie strict conforme cu prevederile din acreditiv, deoarece
discrepanțele pot cauza întârzieri.
2. Dacă acreditivul documentar este revocabil, el poate fi anulat între momentul
expedierii mărfii și plata ei.
3. Nu este la fel de sigur ca plata în avans.
Avantaje pentru importator
1. Poate negocia mai bine condițiile acreditivului, întruc ât plata exportatorului este
garantată de o bancă.
2. Poate corela momentul expedierii cu data sosirii la destinație a mărfii.
3. Importatorul are siguranța că exportatorul nu va fi plătit dacă acesta nu prezintă la
bancă, în termenul stabilit, documentele solicitate de el în cererea de deschidere a
acreditivului documentar.
Dezavantaje pentru importator
1. Acreditivul documentar irevocabil nu poate fi modificat fără consimțământul
exportatorului.
2. Importatorul are responsabilitatea deschiderii acreditivu lui documentar.
3. Acreditivele sunt scumpe din punctul de vedere al comisioanelor, iar importatorul
suportă atât cheltuielile privitoare la marfă, transport și asigurare, precum și costul
deschiderii acreditivului documentar.
4. Banca lucrează cu document e nu cu mărfuri, deci importatorul nu are nici o siguranță
privind calitatea mărfurilor .
Tipuri de acreditive documentare
Există mai multe criterii de clasificare a acreditivelor documentare și anume :

1. Din punct de vedere al domicilierii :

19  AD domiciliat în țara exportatorului este acel acreditiv în baza căruia, exportatorul
poate încasa contravaloarea mărfurilor dacă depune documentele în bună regulă la banca
sa, prezentând pentru exportator anumite avantaje:
– O grăbire a încasărilor egală cu timpul de c urier al documentelor dacă domicilierea ar fi în
țara importatorului.
– În cazul în care documentele prezintă elemente specifice interpretabile de bancă, în
limitele “unei griji rezonabile”, cea care decide asupra conformității documentelor cu
condițiile AD este banca la care este domiciliat, deci banca plătitoare. De menționat că
pentru orice plată făcută de banca plătitoare pe documente în neregulă, ea răspunde față de
banca emitentă și ca atare poate să nu i se mai ramburseze plata făcută.
– Reglement area oricăror litigii privind neexecutarea obligațiilor izvorâte din derularea AD
se face potrivit legislației din țara unde este domiciliat acesta.
– Domicilierea AD în țara exportatorului constituie și o sursă de venit valutar, deoarece ,
comisioanele și spezele cad în sarcina ordonatorului.

 Prin AD domiciliat în țara importatorului se înțelege acel AD în baza căruia
exportatorul poate încasa contravaloarea mărfurilor exportate prin prezentarea
documentelor solicitate la ghișeele băncii din țara impor tatorului, banca emitentă care,
în acest caz, este și bancă plătitoare.
În consecință, dezavantajele pentru exportator sunt:
– Întârzierea încasării contravalorii mărfurilor, corespunzător intervalului de timp necesar
parcursului documentelor într-un sens și în sens invers a banilor.
– Pregătirea și expedierea documentelor, cerute în deschiderea AD,trebuie să se realizeze în
timp util,astfel încât acestea să ajungă la banca plătitoare în cadrul valabilității
AD,deoarece,valabilitatea AD expir ă la ghișeele băncii plătitoare,deci în străinătate.

 AD domiciliat într -o țară terță (AD de tranzit )
Denumit și acreditiv documentar de tranzit , acesta este un acreditiv în care banca
notificatoare sau confirmatoare este situată în afara țării cumpără torului sau a vânzătorului,
întrucât aceștia se simt în siguranță astfel.

2. Din punct de vedere al modului de stingere a obligației de plată :
 AD cu plata la vedere (at sight). În textul acreditivului se regăsește această mențiune,
semnifica ția constând în aceea că exportatorul, în momentul în care a prezentat
documentele în buna regulă la ghișeele băncii plătitoare, primește imediat contravaloarea
lor.
 AD cu plata amânată (deferrend payment). Această mențiune are ca efect plata
documentelor care, deși se realizează integral, nu se face în momentul prezentării
acestora la bancă de beneficiarul acreditivului, ci la o dată ulterioară menționată expres
în AD. De regulă, plata diferată se efectuează la 30 -60 zile din momentul prezentării
documente lor. Importatorul este în posesia documentelor înainte de a fi efectuat plata.
 AD cu plata prin acceptare (acceptance) este utilizat în cazul vânzărilor pe credit pe
termen scurt și foarte scurt, iar setul de documente cuprinde întotdeauna o cambie.
Valoar ea cambiei este egală cu valoarea mărfii (sau AD ), iar scadența este cea indicată
in AD, aceasta fiind, în fapt, momentul în care exportatorul va încasa contravaloarea
mărfurilor exportate. Odată cu setul de documente ce atestă expedirea, exportatorul
prezintă băncii plătitoare și cambia. Banca acceptă cambia, devenind astfel debitor
cambial principal și i -o restituie exportatorului,iar documentele le remite băncii emitente.
La scadență, exportatorul se prezintă la bancă pentru încasarea contravalorii camb iei,
banca plătitoare o achită și își recuperează banii de la cel asupra căruia a fost trasă
cambi a.

20  AD cu plata prin negociere este specifică scrisorilor de credit comerciale, care sunt
întotdeauna domiciliate la banca emitentă, iar derularea plății incu mbă întotdeauna
utilizarea cambiei sau a biletului la ordin.
Ca tehnică de derulare, beneficiarul scrisorii de credit prezintă băncii documentele
însoțite de cambii cu scadența la vedere sau la termen trase asupra cumpărătorului, băncii
emitente sau asupr a altei persoane indicate în scrisoarea de credit. Banca negociatoare achită
cambiile și împreună cu documentele le remite băncii emitente de unde își recuperează apoi
banii. Costul operațiunii de negociere este suportat de către ordonator.
 AD mixt (cu pl ată la vedere și plată prin acceptare). În cazul creditului vânzător ,
respectiv când exportatorul vinde marfa pe credit, se convine ca o parte din valoarea
mărfii vândute pe credit să fie plătită sub formă de avans la livrarea mărfii, iar diferența,
care r eprezintă creditul, să se materializeze într -un set de cambii, potrivit ratelor
scadente, care vor fi acceptate de banca emitentă.
Îndeschiderea AD, conform instrucțiunilor primite de la ordonator, se precizează
cuantumul plății la vedere (x%) și suma afer entă plății prin acceptare (y%). Beneficiarul AD,
în timpul valabilității AD, prezintă băncii documentele însoțite de una sau mai multe cambii
cu scadențele fixate la un anumit termen de la acceptare, scadențe care, în esență, depășesc
valabilitatea AD. La prezentarea documentelor, banca achită cota plătibilă la vedere, iar
cambiile le acceptă, garantând plata lor la scadență.

3. Din punct de vedere al tipului de clauze pe care le poate conține un acreditiv, se disting :
 AD transferabil
Acreditivul docum entar transferabil (ADT) este acel acreditiv care poate fi plătit în
totalitate sau parțial unuia sau mai multor beneficiari.
În practică, A.D.T. este utilizat atunci când primul beneficiar nu furnizează el însuși
marfa, ci se află în poziția de intermedia r și dorește din diferite considerente să transfere o
parte sau în totalitate obligațiile și drepturile sale furnizorului, care apare în această situație
în calitate de beneficiar secund .
 AD reînnoibil (revolving )
Acreditivul documentar reînnoibil funcțion ează astfel:
Se stabilește o limită de sumă pentru o anumită perioadă, iar tranzacțiile trebuie să se
deruleze în acea perioadă, fără ca această sumă să fie depășită. După efectuarea unei plăți,
valoarea acreditivului documentar se reîntregește, de unde și numele de reînnoibil.
Caracteristicile AD revolving sunt următoar ele:
– toate livrările sunt acoperite de un singur AD;
– plățile se fac după fiecare livrare și aceasta este tratată de bănci ca o livrare independentă;
de regulă, cu plata la vedere. Dup ă efectuarea unei plăți, valoarea AD se reîntregește
automat, de unde și numele de revolving;
– valoarea AD este dată de valoarea unei livrări și nu de suma tuturor livrărilor la un loc,
drept urmare și comisioanele bancare sunt mici ;
 AD clauză roșie (red clause)
Acreditivul documentar poate să aibă tipărit cu roșu o clauză și de aici numele de
acreditiv documentar clauză roșie.
Clauza inserată menționează că beneficiarul poate să primească x% din valoarea AD
înainte de expedierea mărfii și, deci, înainte de prezentarea documentelor referitoare la
marfă, beneficiarul angajându -se să prezinte anumite documente din care să reiasă motivele
pentru care îi sunt necesare fondurile.
Acreditivul documentar clauză roșie permite beneficiarului acreditivului să obțină plata
în avans a unei sume din acreditiv, restul sumei fiind achitată când prezintă documentele de
livrare a mărfii.

21 Dacă beneficiarul nu își îndeplinește obligațiile, respectiv nu prezintă documentele la
bancă, banca avizatoare, cea care i -a dat avansul va cere rambursarea de la banca emitentă
care și -a luat angajamentul să facă plata, iar ea, la rândul ei, va recupera banii de la
ordonator.
 AD stand -by (Scrisoarea de credit stand -by)
Un acreditiv documentar stand -by similar unei garanții, banca emitentă acționând ca un
“garant”, ea putând fi solicitată să plătească, în cazul în care clientul nu -și îndeplinește
obligația asumată prin contract.
De exemplu, tranzacția se poate derula în condițiile plății din cont deschis, utilizând ca
modalitate de garantare un acreditiv documentar stand -by emis în favoarea exportatorului
pentru cazul în care plata nu se va realiza în condițiile plății din cont deschis. Dacă
importatorul nu a plătit, exportatorul va prezenta băncii emitente documentele ce atestă
îndeplinirea obligațiilor sale împreună cu o declarație prin care atestă că importatorul nu l -a
plătit, după care va primi banii în baza acreditivului documentar stand -by. În unele țări,
utilizarea cambiei implică plata unor taxe de timbru și, deci, pentru evitarea uno r costuri
suplimentare, se apelează, în condițiile plății din cont deschis, la un acreditiv documentar
stand -by drept garanți e.

4. Din punct de vedere al utilizării combinate:
 AD subsidiar(back -to-back)
Un acreditiv “back -to back” arată că este vorba de două acreditive care stau spate în spate:
unul de export și unul de import.
 AD cesionat
AD cesionat este acel AD în care beneficiarul său poate ceda o parte sau întreaga
valoare a AD deschis în favoarea sa unui terț și, presupune:
– o mai simplă util izare a AD de către beneficiar, el poate cesiona sume din orice tip
de AD fără ca aceasta să poarte mențiunea transferabil;
– posibilitatea cesionării sumelor o poate face către unul sau mai mulți terți, cesiunea
putănd fi totodată modificată sau anula tă;
– întocmirea unui document -Declarația de cesiune – prin care cere băncii plătitoare
cesionarea unei sume din AD deschis în favoarea sa unui terț numit;
– posibilitatea utilizării atât în cadrul operațiunilor de intermediere, respectiv
beneficiarul AD nu produce el marfa, cât și de către producătorii -exportatori care prin
cesionare își pot achita subfurnizorii pentru diferite materiale sau subansamble livrate;

2.1.2 SCHEMA DE PLATĂ

Prin schemă de plată se înțelege modul în care a fost pl asat în timp momentul plății în
raport cu momentul livrării mărfurilor sau efectuării prestației.
Plata mărfurilor se poate face:
– în avans , respectiv înainte de livrarea mărfurilor;
– la livrare , plata are loc de îndată ce mărfurile au fost livrate;
– pe credit , plata are loc la un anumit interval de timp de la data livrării mărfurilor;
Dacă plata mărfii are loc într -un loc într -un singur moment, se discută despre schemă de
plată simplă.
Aceste mom ente de plată pot fi combinate: de exemplu, 15% plată în avans, 20% plată la
livrare și 65% pe credit pe un an. În acest caz , este o schemă de plată complexă .

22

2.1.2.1 PLATA ÎN AVANS

Plata în avans este cea mai sigură metodă de plată din pu nct de vedere al
exportatorului.
Importatorul plătește în avans marfa pe care o primește de la exportator. În acest fel,
sunt eliminate riscurile incapacității de plată a importatorului, dar pentru importator ea
reprezintă metoda cea mai puțin at ractivă.
În unele cazuri, importatorul poate fi de acord cu această metodă, dar în general, este
reticent la efectuarea plății în avans. Toate riscurile sunt ale importatorului, când și dacă va
primi marfa și, de asemenea, privind calitatea ei. E ste prudent din partea acestuia ca, înainte
să dispună orice plată în avans, să facă anumite investigații referitoare la exportator, sau să
încheie un acord cu privire le condițiile de plată.
Metoda plății în avans prezintă anumite dezavantaje și avantaje :
Avantaje pentru exportator
– Nu există nici un risc pentru exportator, deoarece el primește banii înainte de expedierea
mărfurilor.
Dezavantaje pentru exportator
– Singurul dezavantaj îl constituie lipsa cliențilo r dispuși să facă plăți în avans.
Avantaje pentru importator
– Utilizarea acestei metode nu prezintă nici un avantaj pentru importator.
Dezavantaje pentru importator
– Importatorul își asumă toate riscurile, fără să aibă nici o gara nție că va primi mărfurile
cerute .
Stipulată în contract ca atare, plata în avans presupune precizarea anumitor elemente :
– procentul plății în avans se stabilește în contract sub forma unei cote procentuale din
valoarea întregii mărfi ce urmează a fi livrată. De regulă, nivelul acesteia se determină în
funcție de valoarea importurilor de completare și a altor cheltuieli în valută efectuete de
exportator cum ar fi transportul mărfurilor.
– momentul plații avansului . Exportatorul va căuta să lege acest moment de perioada în
care va face anumite cheltuieli în valută, pentru plata importului de completare, pentru plata
transportului internațional, etc.
– modalitatea de plată . Dat fiind existența unui șir de obligații reciproce ce urmează
acestui moment, modalitatea de plată a avansului se face, de regulă, prin ordin de plată sau
incaso simplu .
– modalitatea de acoperire a avansului . În practică se folosesc două metode:
– proporțional cu fiecare livrare, până la acoperirea lui integrală.
– avan sul se socotește acoperit cu valoarea primelor livrări, după care celelalte loturi
se plătesc integral de importator.
– restituirea avansului este obligatorie indiferent din vina cui se reziliază contractul.
– garantarea restituirii avansului . Dat fii nd eventualitatea rezilierii contractului,
importatorul, pentru a fi sigur de restituirea avansului, poate solicita exportatorului o
garanție bancară de restituire a avansului .

2.1.2.2 PLATA LA LIVRARE

Plata la livrare constă în stingerea obligație i de plată a importatorului față de
exportator în momentul livrării mărfurilor sau prestării serviciului. Plata la livrare poate fi
făcută singular și definitiv sau poate constitui un moment într -o schemă de plată complexă.

23 Obligația de plată a cumpărătoru lui nu se stinge în totalitate ci numai parțial, proporțional cu
cota stabilită a fi plătită în acel moment.
Dacă partenerii de contract au convenit ca plata mărfurilor să se facă la livrare ei
trebuie să stabilească clar :
– momentul plății. Plata poa te fi făcută contra documente sau contra marfă . Cel mai
adesea, plata are loc prin prezentarea documentelor la bancă de către exportator, care atestă
astfel îndeplinirea obligațiilor și expedierea mărfii.
– modalitatea de plată. În cazul plăților la liv rare fiecare partener va opta pentru
modalitatea care îl avantajează cel mai mult. Date fiind garanțiile pe care le prezintă, atât
pentru vânzător, cât și pentru cumpărător cel mai frecvent este utilizat acreditivul
documentar.
– modalitatea de garantar e. În cazul în care exportatorul nu are siguranța încasării
contravalorii mărfurilor exportate, poate solicita importatorului o scrisoare de garanție
bancară pentru plată sau poate folosi cambii acceptate de importator și avalizate de o bancă
corespondentă de prim rang.

2.1.2.3 PLATA PE CREDIT

Plata pe credit reprezintă o înlesnire dată de exportator importatorului al cărei substrat
poate fi diferit. Prin credit, vânzătorul poate asigura cumpărătorului timpul necesar
acumulării fondurilor pentru plata mărfii sau poate constitui a armă concurențială cu scopul
pătrunderii sau menținerii pe o piață.
Plata pe credit presupune precizarea în contract a unor elemente cum sunt:
– procentul plății pe credit sau plata integrală a contravalor ii mărfii pe credit . În cadrul
unei scheme de plată complexe, procentul plăți i pe credit stabilit va fi completat cu
procentele aferente celorlalte plăți(x% în avans, y% la livrare, z% pe credit);
– durata creditului se tratează distinct și presupun e stabilirea celor trei intervale de timp
care o compun: durata totală a creditului , sau perioada de creditare care cuprinde intervalul
dintre momentul în care începe să curgă creditul până la ultima rată; perioada de grație ce
cuprinde intervalul dintre m omentul acordării creditului până la prima rată, și perioada de
rambursare a creditului ce cuprinde intervalul de la prima până la ultima rată.
– momentul acordării creditului presupune stabilirea evenimentului economic în funcție
de care se naște obli gația debitorului de a rambursa creditul. Evenimentul ales poate fi: data
semnării contractului; data întrunirii unor condiții legale – de exemplu obținerea licenței de
import respectiv export; data plății avansului. Cel mai adesea, se alege ca moment al
acordării creditului momentul livrării.
– dobânda este remunerarea creditului și se stabilește în contract ca procent anual ce se va
aplica asupra valorii mărfii livrate pe credit.

2.1.3 TRANSFERUL FONDURILOR

Metodele prin care banii pot fi transmiși în străinătate sunt:
– transferul letric;
– transferul telegrafic;
– transferul prin sistemul SWIFT;
Transferul letric
Din punct de vedere istoric este primul utilizat de bănci și constă în transmiterea fizică
a înscrisului printr -un anumit mijloc de transport (tren,avion) de la o bancă la alta.
Documentul în sine conține toate detaliile referitoare la cine a ordonat plata, în
favoarea cui se va plăti suma, suma de plată, moneda și, după caz, și alte detalii.

24 În prezent, transferul letric se realizează, cel mai adesea par avion. Practica
abrevierilor specific bancare se utilizează MT (Mail Transfer) sau, după caz, AMT (Air Mail
Transfer).Pe scara costurilor unui transfer de fonduri este cel mai ieftin, dar și cel mai puțin
rapid .
Transferul telegrafic
A început a fi utilizat de bănci la scurt timp după descoperirea telegrafiei, o dată cu
noile realizări tehnice în domeniu, respectiv transmiterea prin cablu, iar în prezent prin telex
și fax.
Abreviat TT (telegrafic transfer) constituie o modalitate mult mai rapidă de transmitere
a informațiilor privind transferul fondurilor decât transferul letric, și într -o oarecare măsură
mai scumpă.
Trans ferul prin sistemul SWIFT
SWIFT constituie o tehnică de transmitere computerizată a mesajelor. Este similar
transferului telegrafic sau prin telex, cu particularitățile determinate de sistemul
computerizat integrat care îl definește și securitatea absolută a transmiterii informațiilor.
Expresia SWIFT, utilizată în practică ca un termen în sine, reprezintă de fapt
abrevierea pentru Society for Worldwide Interbank Financial Telecommunications
(Societatea pentru Telecomunicații Financiare Int erbancare Mondiale), societate construită
în 1973, prin asocierea a 239 de bănci din diferite țări cu sediul la Bruxelles.
Transmiterea mesajelor în sistem SWIFT se poate realiza:
– cu prioritate normal , sau ordinar aceasta înseamnă că mesajele sun t transmise în
ordinea introducerii lor în sistem
– cu prioritate urgent , un mesaj ce poartă o astfel de mențiune este întotdeauna
transmis înaintea tuturor celor ce fac parte din grupa normale; dar și cele urgente, dacă
sunt mai multe, sunt transmise în ordinea introducerii lor;
– cu prioritate sistem , sunt mesajele cu circuit limitat, fiind generate și transmise pe
calculatoarele societății SWIFT pentru transmiterea unor informații de importanță majoră, și
care sunt recepționate de toate băncile care au aderat la SWIFT.
Pentru a se asigura securitatea sistemului fiecare legătură este dublată astfel:
– Toate mesajele introduse pe un terminal de un operator din orice bancă conectată la
rețea, sunt standardizate potrivit tipului de mesaj și sunt plasate într -un fișier de așteptare.
– Mesajul astfel introdus de un operator este controlat de un operator -verificator și
poate fi introdus în fișierul de plecare.
– Mesajul aflat în fișierul de plecare este verificat de ordina torul băncii emitente din
punct de vedere al normelor standard impuse de SWIFT după care este trimis la Centrul de
comunicare prin intermediul concentratorului național .
– Mesajul este stocat în Centrul de comutare pentru identificarea beneficia rului
mesajului, care, de astfel, se realizează automat .
Transmiterea mesajelor prin SWIFT este prezentată schematic în Anexa 3.
Avantajele pe care le prezintă sistemul SWIFT:
1. Siguranță. Toate tehnicile și însăși sistem ele computerizate privind introducerea,
prelucrarea și transmiterea informației pe cele patru planuri prezentate mai sus sunt
echipate cu programe de detectare și corecție a erorilor; toate mesajele schimbate între
concentratoarele naționale și centrele de comutare sunt codificate; toți emitenții de
mesaje sunt verificați printr -o cheie; standardizarea obligatorie a transmiterii mesajelor
elimină înțelegerea greșită.
2. Rapiditate. Timpul de transmisie al unui mesaj durează câteva secunde, fiind mult mai
rapid decât transmiterea prin telex; se poate aprecia că se realizează în timp real.
3. Cost. Costurile transmiterii, stabilite în franci belgieni sunt diferențiate în funcție de
prioritatea transmiterii și dublarea transmiterii prin confirmare.
Dintre tehnicile de transmitere rămâne, până în prezent, cea mai scumpă.

25 4. Fiabilitatea . Sistemul este astfel conceput încât accesul și transmiterea mesajelor se pot
realiza neîntrerupt .

2.1.4 CONTRAPARTIDA

Contrapartida a apărut ca modalitate de pla tă în contextul în care unele țări nu au
avut disponibilități în valută sau nu a putut obține facilități de creditare pentru dezvoltarea
schimburilor cu străinătatea. Astfel contrapartida reprezintă un mecanism comercial pentru
dezvoltarea comerțului recip roc dintre două sau mai multe țări.
Principalele forme prin care se pot realiza schimburi în contrapartidă sunt:
– Barterul;
– Operațiuni de compensație;
– Acordul de criling bilateral;
– Compensarea în cadrul operațiunilor de cooper are (buy -back);
– Operațiuni de switch;
– Aranjamente compensatorii ( off -set).

2.1.4.1. BARTER

Barter înseamnă schimbul unor mărfuri pe alte mărfuri; este cunoscut și sub
denumirea de troc. Această formă de comerț este mai puțin utilizat ă în ziua de azi, întrucât
este dificil de găsit doi comercianți care să aibă simultan nevoie de mărfuri oferite reciproc.
De exemplu , un importator care nu are valută, dorește să importe mașini -unelte și
poate plăti cu mărfuri din țara sa, de exemplu stic lărie. Este puțin probabil ca exportatorul de
mașini -unelte să aibă nevoie de sticlărie .
Barter -ul are următoarele particularități:
– schimbul de mărfuri se realizează pe baza unui singur contract care conține prevederi
referitoare la ambe le fluxuri de mărfuri:export și import;
– mărfurile care fac obiectul schimbului nu se facturează în devize convertibile, deci nu
are loc transfer valutar;
– schimbul reciproc de mărfuri are loc simultan sau la intervale apropiate.

2.1.4.2 OPERAȚIUNI DE COMPENSAȚIE

Compensația este utilizată pentru a desemna o tranzacție prin care exportatorul este
plătit în totalitate sau parțial prin livrarea de mărfuri de către importator.
Compensația se particularizează prin :
– cele două livrări nu sunt simultane, de regulă, importatorul , cel ce nu are bani, exportă
primul marfa ca formă de plată anticipată a importului de care are nevoie;
– prin contractul de vânzare se pot stabili livrări anticipate sau eșalonate în timp;
– transmiterea documentelor se realizează pe canal bancar, implicând forme asiguratorii
de plată: acreditivul documentar, scrisori de garanție bancară etc;
– în derularea afacerii pot apare firme intermediare, ca rezultat al faptului că f irma
exportatoare nu are în sfera sa de activitate mărfurile primite drept plată .
În principal se disting :
– compensația totală , prin care exportatorul unei mărfi este acoperit valoric integral de
importul egal valoric al altei mărfi (Anexa8).
– compensația parțială . Partenerul care nu are suficienți bani să achite marfa importată
convine cu celălalt partener ca o parte din contravaloarea importului să o plătească în valută,
iar diferența în mărfuri (Anexa9).

26 2.1.4.3. ACORDUL DE CLIRING BILA TERAL

Cliringul (engl. clearing – compensație ) poate fi definit ca o compensare a
ansamblului de creanțe provenite din livrările de mărfuri și servicii reciproce dintre două sau
mai multe țări, fără să aibă loc transferul efectiv de valută. Sist emul de plăți prin cliring
presupune absolut obligatoriu un acord încheiat în acest sens între state. Cadrul juridic creat
de stat, obligă toate persoanele fizice și juridice din țara respectivă la respectarea lui.
Astfel:
– partenerii pot conveni între ei prețul, dar nu mai pot alege moneda de plată, aceasta va fi
numai moneda de cliring;
– sumele încasate din realizarea unui export au ca destinație contul de cliring ai căror
titulari sunt băncile ca reprezentante ale statului și însărc inate cu evidențierea lor,
exportatorilor întotdeauna plătindu -li-se numai în moneda națională, similar, importatorii
plătesc mărfurile importate, în moneda lor națională;
– mărfurile care fac obiectul schimbului nu pot fi stabilite prin înțelegere dire ctă între
parteneri, ele fiind convenite prin lista mărfurilor și serviciilor stipulate în acord;
– este limitată posibilitatea efectuării de plăți directe sau de alt tip între două firme cu
activitate de comerț exterior din cele două țări;
– soldul debitor sau creditor rezultat dintr -un șir de exporturi și importuri nu este al unui
exportator sau al unui importator, ci reprezintă un disponibil sau o datorie a statului către
țara parteneră.

2.1.4.4 OPERAȚIUNILE DE SWITCH

Operațiunile de switch sunt o formă specializată de comerț care apare, în mod
normal, în cazul unor dezechilibre între conturile de cliring, pe parcursul derulării
comerțului bilateral. Echilibrarea soldului de cliring se face prin intermediul unei firme
specializate care, prin opera țiunea de switch, identifică o terță țară interesată în marfă oferită
de țara debitoare a contului cliring .

2.1.4.5 COMPENSAREA ÎN CADRUL OPERAȚIUNILOR DE
COOPERARE SAU “BUY -BACK“

Operațiunile de buy -back (Anexa 10) sunt forme de compensare dir ectă prin care
exportatorul de bunuri și echipament tehnologic de regulă, de valori mari, acceptă ca plată,
în contul rambursării exporturilor sale, să importe de la beneficiar produse realizate cu
echipamentele respective. Acordul -cadru constituie documen tul încheiat, de regulă, la nivel
guvernamental și constituie baza din care decurge încheierea celor două contracte sau mai
multor, în termeni concreți care permit derularea operațiunii: contractul de livrare a unor
bunuri de echipament și contractul de cu mpărare a unor produse din țara importatoare, în
principal produse rezultate din valorificarea productivă a echipamentelor importate.
Operațiunile buy -back prezintă o serie de trăsături specifice :
– tranzacția este de valoare ridicată, referindu -se la obie ctive mari de investiții, uzine,
instalații complexe;
– există o strânsă independență între utilajele importate și mărfurile livrate în
contrapartidă: formula tipică este preluarea de către exportator a produselor realizate în
obiectivele construite în țar a importatoare;
– intervale de timp între exportul de echipamente și livrarea în contrapartidă este mare,
perioada de derulare a operațiunii fiind cuprinsă între 5 și 15 ani.

27 Operațiunile buy -back sau dezvoltat mai ales în domeniul explorării și exploatăr ii
materiilor prime, al dezvoltării capacității de producere a energiei, în industria chimică și
petrochimică etc.

2.1.4.6 ARANJAMENTE COMPENSATORII SAU OFF -SET

Un astfel de aranjament (off-set) constă în acordul dintre o firmă exportatoare de
obiective complexe sau echipamente de valoare ridicată și țara importatoare, prin care
exportatorul se obligă să accepte asocierea unor firme din țara importatoare la realizarea și
punerea în funcțiune a obiectivului, respectiv a echipamentelor livrate.
Operațiunea prezintă anumite caracteristici :
– aranjamentele se încheie, de regulă, la nivel interguvernamental sau între firme
private dar cu o importantă participare a guvernelor;
– operațiunile se referă la contracte de valori ridicate, care urmează a fi derulate pe
perioade îndelungate;
– sunt mai frecvent practicate în relațiile dintre țările dezvoltate și cele în curs de
dezvoltare .
Aranjamentele compensatorii sunt de două feluri. O primă grupă cuprinde aranjamente care
presupun o asociere indirectă a firmelor d in țara importatoare, în sensul că exportatorul
cumpără din țara respectivă bunuri și servicii care nu sunt legate de obiectivul/echipamentul
exportat. În a doua grupă sunt incluse aranjamentele care implică o participare directă a
firmelor din țara gazdă la realizarea obiectivului/echipamentelor ce fac obiectul exportului.

2.2 INSTRUMENTELE UTILIZATE ÎN TRANZACȚIILE
COMERCIALE INTERNAȚIONALE

Documentele utilizate în comerțul internațional pot fi grupate în două categorii:
– Documente financiare: care cuprind documente ce se referă la plăți, cum ar fi:
cambia, biletul la ordin, etc.;
– Documente comerciale: grupă în care sunt cuprinse documentele care se referă la
mărfurile exportate Din grupa documente lor comerciale fac parte:documente de transport ;
factura ; certificatul/polița de asigurare ;certificatul de origine etc.

2.2.1 DOCUMENTE FINANCIARE

În cadrul comerțului internațional există două documente financiare care dovedesc
efectuarea plății de către cumpărător. Ele sunt cambia și biletul de ordin.

2.2.1.1 CAMBIA (BILL OF EXCHANGE)

Prin cambie se înțelege ordinul necondiționat dat de o persoană, trăgătorul, unei alte
persoane trasul, de a plăti o sumă de bani unei a treia p ersoane, beneficiarul, la o dată,
denumită scadență.
Plata se face “la cerere sau la o dată fixă sau determinabilă în viitor”.
La cerere înseamnă că trasul trebuie să onoreze cambia atunci când i se prezintă, de
regulă, întru -un anum it interval de la emitere sau la acceptare, fără să conțină o relație de
credit. Acest tip de cambie este cunoscută sub numele de cambie cu plata la vedere .

28 La o dată fixă sau determinată în viitor înseamnă că ea este plătibilă după o perioad ă
de timp de la prezentarea spre acceptare de către tras și conține, în esență, o relație de
creditare. Importatorul i se oferă, în acest mod, un credit pe perioada dintre momentul
acceptării și cel al plății cambiei. Trasul acceptă cambia semnând pe fața acesteia;astfel, el
este de acord să plătească la data stabilită și devine obligat cambial participal. Acest tip de
cambie este cunoscut sub numele de cambie cu plata la termen sau la scadență .
Cambiile la termen pot avea scadență menționată în mai multe feluri:
Scadență fixă – atunci când data scadenței este precizată într -o dată certă.
Scadență determinabilă în viitor – de exemplu, la 90 de zile de la vedere, înseamnă
că plata trebuie efectuată la 90 de zile de la prezentarea cambiei, spre acceptare .
În Anexa 4 este prezentată o cambie emisă de un exportator englez în contextul derulării unei
tranzacții internaționale cu plata prin acreditiv documentar irevocabil. În textul ei vom regăsi
următoarele elemente :
1. ordinul necondiț ionat de plată – plătiți (“pay”);
2. numele trăgătorului – cel care emite cambia respectiv, numele patrimonic al
acestuia (Quality Woollens LTD);
3. trasul – cel care urmează să plătească: British National Bank, în calitate de bancă
eminentă a acreditivului și angajată astfel la plată;
4. semnătura autografă a trăgătorului – (directorul firmei importatoare – Quality
Woollens LTD);
5. beneficiarul – cel ce va încasa cambia;în acest caz, trăgătorul se indică pe el
însuși ca beneficiar (“to our order”);
6. data și locul emiterii (11 th August 2002, Keighly);
7. scadența – la vedere (“at sight”).

2.2.1.2 BILETUL LA ORDIN ( PROMISORY NOTE )

Biletul la ordin este un înscris pr in care emitentul se obligă necondiționat să plătească
beneficiarului sau deținătorului legal al biletului la ordin suma menționată pe înscris, la o
anumită dată, denumită scadență.
Biletul la ordin este o promisiune de a plăti.
Elementele esențiale ale bi letului la ordin prezentate în cadrul Anexei 5 sunt:
1. Denumirea titlului – bilet la ordin – înscrisă în text și exprimată în limba în care a
fost redactat;
2. Promisiunea de plată, pură, simplă, necondiționată a unei sume de bani bine
determinată prin f ormularea “voi plăti…”, cu trecerea sumei de bani în litere și cifre și
indicarea monedei în care se va face plata;
3. Scadența sau momentul plății trebuie să fie certă, unică și posibilă. Scadența poate fi
de patru feluri: la vedere, la un anumit termen de la vedere, la un anumit termen de la data
emiterii, la o dată fixă. În cazul în care scadența nu este menționată, biletul la ordin se
socotește plătibil la vedere;
4. Locul plății . Dacă această mențiune nu este trecută expres, se consideră adresa
emite ntului;
5. Numele (și adresa) beneficiarului , deci a celui în favoarea căruia sau la ordinul
căruia urmează să se fcaă plata;
6. Data și locul emiterii . Data, cuprinzând: ziua, luna și anul, este absolut obligatorie
pentru stabilirea momentului plății. Loc ul emiterii dacă nu este trecut expres se consideră
adresa, locul indicat lângă numele emitentului;
7. Semnătura emitentului , autografă.

29 2.2.2 DOCUMENTE COMERCIALE
2.2.2.1 DOCUMENTE DE TRANSPORT

Documentul de transport este un înscris prin care vânzător ul face dovada expedierii
sau predării spre expediere a mărfii unui cărăuș, la o anumită dată și pentru o anumită
destinație.
Documentele de transport sunt diferențiate pe tipuri de transport astfel:
 conosament maritim – pentru transportul maritim;
 documen tul de transport combinat – pentru transportul multimodal;
 scrisoarea de transport aerian sau conosament aerian – pentru transportul aerian;,
 scrisoarea de trăsură feroviară – pentru transportul feroviar;
 scrisoarea de transport rutier – pentru transportul rutier;
 recipisa poștală – pentru expedierea prin poștă;

Conosamentul (“Bill of Lading – B/L”)
Conosamentul este un document emis în cazul în care mărfurile sunt transportate pe
cale maritimă.Conosamentul, ca înscris, este în mod simultan:
– un contract de transport maritim încheiat între cărăuș și expeditor;
– un document ce dovedește încărcarea mărfurilor;
– un titlu de proprietate care atestă dreptul de proprietate asupra mărfurilor.
Dacă conosamentul prezintă mențiunea “la ordin”, el poate fi transmis prin gir sau
andosare, iar dacă pe conosament apare mențiunea “nu la ordin”, acesta poate fi transmis
numai prin cesiune. Când mărfurile primite și/sau ambalajele sunt în stare bună,
conosamentul este “curat” (clean); de fapt, sintagma corectă este: “clean on board B/L”
(curat la bord). Dacă mărfurlie sau ambalajele prezintă deficiențe sau sunt deteriorate,
căpitanul vasului menționează acest lucru pe conosament care devine “murdar”(“dirty” sau
“foul”); un astfel de conosament nu va fi plătit d e bancă, în cazul plății prin acreditiv
documentar .
Anexa 6 prezintă un exemplu de conosament. Acesta conține anumite precizări :
 Numele companiei de transport (Atlantic Shipping Co.).
 Numele exportatorului/expeditorului (Quality Woollens Ltd.).
 Nume le și adresa importatorului sau mențiunea “la ordinul” (order).
 Numele și adresa celui ce urmează a fi notificat – importatorul sau un terț – de sosirea
mărfii în port. Această mențiune este necesară în cazul în care conosamentul este emis la
ordin (Harper – Simon Incorporated).
 Numele vasului pe care a fost îmbarcată marfa (Concordia).
 Denumirea porturilor de încărcare și destinație (Liverpool – New York).
 Locul unde se plătește navlul – la locul de expediție sau destinație. (în exemplu apare
mențiunea “ fr eight paid” – “navlu plătit”, deci navlul este plătit la locul de expediție).
 Numărul de originale în care a fost emis conosamentul (de ex. full set Bill of Lading 3/5
– set complet B/L ; conosamentul a fost întocmit în trei exemplare originale și cinci
copii).
 Marcajul coletelor și numerotarea acestora pentru identificarea mărfii (HW, H -S Inc.
New York, one to ten).
 Descrierea suscintă a mărfii ( Sheepskin Coats).
 Numărul coletelor expediate (10).
 Semnătura căpitanului sau a agentului său (Mr. Drake).
 Data când mărfurile au fost preluate pentru a fi încărcate și/sau încărcate pe vas (1st
January 2003).
În practică conosamentul are mai multe forme. Acestea sunt:

30  Forma lungă – mențiunile pe care le cuprinde corespund celor descrise mai sus,
termenii și condițiile contractului de transport sunt tipărite pe verso .
 Forma scurtă – este utilizată în același mod cu forma lungă dar, pe formularul
tipizat al conosamentului condițiile contractuale nu sunt prezentate pe verso, ci pe
fața acestuia există o cla uză care enunță condițiile standard ale cărăușului.
 Conosament direct (“through Bill of Lading”) – acest tip de conosament este
utilizat în cazurile când marfa este transportată până la destinație cu mai multe
nave aparținând unor armatori diferiți.
 Conosa ment pentru transport combinat (“ combined transport B/L”,
“multimodal transport B/L”) – acest tip de conosament a apărut ca urmare a
dezvoltării serviciilor containerizate și acoperă tot transportul mărfii, nu numai
partea maritimă, dar și transportul rut ier, feroviar sau fluvial etc. din punctul de
expediție al mărfurilor, până la portul de încărcare și, respectiv, din portul de
descărcare până la punctul final de destinație al mărfurilor.
 Navlul (“Freight”) este prețul transportului pe mare, pe care îl a chită navlositorul
armatorului în schimbul transbordării mărfii de la portul de încărcare la cel de
descărcare, în timpul cel mai scurt și pe ruta cea mai directă.

2.2.2.2 FACTURA

Există mai multe tipuri de facturi.
Factura comercială (“Commercial Invoic e”)
O factură comercială (Anexa 7) reprezintă un document de plată. Ea este adresată
importatorului din partea exportatorului care o întocmește imediat după expedierea
mărfurilor, în baza documentelor de transport și a celorlalte documente privind expediț ia. În
marea majoritate a cazurilor, factura include detalii referitoare la marfă, preț unitar și/sau
totol al ei, condiția de livrare, greutatea și condițiile de plată.
De asemenea include detalii privitoare la ambalaj și marcajul coletelor etc.
Factu ra consulară
Unele țări importatoare pot solicita o factură consulară. Factura consulară se obține de
către exportator de la consulatul țării importatoare aflat în țara sa. După completarea
documentului de exportator, acesta este remis consulatului pentru ștampilare. În factura
consulară se menționează expres valoarea reală a mărfurilor exportate cu scopul de a
împiedica evaziunea fiscală prin prezentarea mărfurilor în vamă la o valoare mai mică decât
cea reală .

2.2.2.3 CERTIFICATUL/POLIȚA DE ASIGURARE(IN SURANCE
CERTIFICATE/POLICY)

În contract sunt specificate responsabilitățile părților privind asigurarea mărfurilor în
trafic internațional, drept urmare, cel în responsabilitatea căruia va fi obținerea
certificatului/poliței de asigurare poate fi exportat orul sau importatorul. Acest aspect decurge
din condiția de livrare asupra căreia s -a convenit în contract. Tiprile de riscuri pentru care se
asigură marfa trebuie specificate pe certificatul de asigurare.
Riscurile sunt evenimente probabile care pot surve ni pe parcursul transportului mărfurilor și
care pot avea ca urmare pierderea sau avrierea totală sau parțială atât a mărfurilor cât și a
mijloacelor de transport .
Documentele de asigurare folosite în comerțul internațional sunt :

31  polița de asigurare (“Insu rance Policy”) este documentul emis de o firmă de
asigurări și cuprinde în textul său tipul asigurării și condițiile acesteia, fiind un document
oficial.
 certificatul de asigurare (“Insurance Certificate”) este un document în care se dau
detalii despre pol ița de asigurare și certifică/dovedește existența ei. Băncil, în unele cazuri
preferă prezentarea unui certificat de asigurare, deoarece polița poate deveni foarte
voluminoasă prin cauzele atașate.
Documentul de asigurare trebuie să conțină descrierea risc urilor acoperite de
asigurare. Asiguratul va plăti asiguratorului o “primă de asigurare” în schimbul căreia
asiguratorul își asumă anumite riscuri și se obligă să -l despăgubească pe asigurat pentru
daunele avute ca rezultat al producerii ricurilor asigurat e.
Data emiterii documentelor de asigurare trebuie să fie anterioară sau aceeași cu data
expedierii mărfurilor;dacă aceasta ar fi posterioară datei de expediție, atunci ar fi o perioadă
în care mărfurile sunt transportate neasigurate.

2.2.2.4 CE RTIFICATUL DE ORIGINE

Certificatul de origine (“Certificate of Origin”) este un document care confirmă
natura, cantitatea, valoarea etc. a mărfurilor exportate, precum și locul și data fabricației și
include o declarație privind țara de origine a mărfuril or. Solicitarea certificatului de origine
se face, de regulă, când țara exportatoare beneficiază în raport cu țara importatoare de taxe
vamale mai reduse sau chiar scutiri de plata taxei vamale.
Certificatul de origine este emis de Camera de Com erț a țării de origine a mărfii și
este semnat și ștampilat de acesta. În momentul intrării bunurilor importate în vamă,
certificatul de origine care, alături de celelalte documente însoțește marfa, împuternicește
autoritățile să perceapă taxa vamală de im port corespunzător grupei de țări din care face
parte țara exportatoare.
În țara noastră, certificatele de origine sunt eliberate de Camera de Comerț și Industrie a
României, iar acestea sunt de două tipuri :
 certificat de origine cu valoare nominală care atestă că mărfurile sunt de origine
românească;
 certificat de origine special pentru mărfurile exportate în țări cu care România are
încheiate protocoale privind reduceri sau scutiri unilaterale sau reciproce de taxe vamale.


2.3 TERMENI COMERCIALI IN TERNAȚIONALI

Pentru evitarea înțelegerii greșite a obligațiunilor ce revin exportatorului și
importatorului privind transportul și asigurarea mărfurilor în cadrul comerțului internațional,
tranzacțiile internaționale sunt supuse unor reglementări internaț ionale, cunoscute sub
denumirea de INCOTERMS (abreviere de la International Comercial Terms ).
INCOTERMS cuprinde termeni referitori la comerțul internațional care sunt negociați de
către importator și exportator la încheierea contractului. În esență , a cești termeni stabilesc
cine răspunde de:
1. angajarea și plata transportului
2. angajarea și plata asigurării.
Termenul de transport principal trebuie înțeles ca reprezentând acea parte sau
fracțiune din transportul internațional al mărfurilor în care transport ul nu a fost întrerupt,
deși a străbătut cel puțin o frontieră de stat și a fost efectuat pe baza aceluiași contract de
transport. În ceea ce privește expediția multimodală (containerizată), transport principal al
mărfurilor poate fi considerat întregul tr ansport, începând de la locul de încărcare/expediere

32 din țara de plecare până la locul de descărcare/livrare din țara de destinație, cu condiția să nu
fi avut loc nici o întrerupere la frontieră sau în port.
Regulile INCOTERMS 2000 cuprind 13 condiții de l ivrare care au fost grupate în
patru categorii distincte, luându -se drept criteriu principalele obligații ale vânzătorului .
Condițiile au fost grupate în patru categorii distincte:
1. Condiția unică conform căreia vânzătorul pune mărfurile la dispoziți a cumpărătorului în
spații proprii ( Condiția E : Ex Works);
2. Condițiile F, conform cărora vânzătorul trebuie să livreze mărfurile unui cărăuș numit
de cumpărător (condițiile F: FCA, FAS, FOB);
3. Condițiile C , conform cărora vânzătorul este obligat să asigure transportul, dar fără să
își asume riscul pierderii sau avarierii mărfurilor și fără să suporte costurile suplimentare
datorate evenimentelor survenite după încărcare și expediere (CFR, CIF, CPT și CIP);
4. Condițiile D , conform cărora vânzătorul trebuie să suporte toate riscurile aferente
transportului mărfurilor în țara de destinație (DAF, DES, DEQ, DDU, DDP).
EXW (Ex Works) – franco fabrică (loc numit)
Exportatorul își îndeplinește obligația de livrare punând marfa la dispoziția
importatorului la sediul său. Exportatorul nu răspunde de încărcarea mărfii și de vămuirea
acesteia pentru export. Importatorul suportă toate costurile și riscurile pe care le implică
preluarea mărfii de la sediul exportatorului și până la destinația dorită. Termenul EXW
presupune obligații minime pentru exportator.
EXW și alți termeni similari de livrare sunt tot mai rar acceptați în afacerile europene și nu
se recomandă a fi utilizați decât dacă sunt solicitați expres de către importator.
FCA (Free Career) – franco cără uș (loc numit)
Exportatorul are obligația de livrare până în momentul în care predă marfa vămuită
pentru export în grija cărăușului numit de importator, la locul și termenele convenite.
Această condiție de livrare poate fi folosită pentru toate modalitățil e de transport.
Condiția de livrare FCA este similară condiției FOB, dar se utilizează când
modalitatea de transport nu poate fi precizată exact.
FAS (Free Alongside Ship) – franco de -a lungul vasului (port numit de expediere )
Exportatorul are obligația d e livrare a mărfii până când aceasta a fost pusă de -a
lungul vasului, pe chei sau pe șlepuri, barje, bacuri, în portul de încărcare convenit,
nevămuită pentru export. Condiția de livrare FAS poate fi folosită numai pentru transportul
maritim sau pe apele i nterioare.
Importatorul trebuie să plătească încărcarea pe vas și să efectueze formalitățile
vamale de export.
FOB (Free On Board) – franco la bord (port numit pentru expediere)
Exportatorul are obligașia de livrare a mărfii până în momentul în care, marfa
vămuită pentru export a trecut balustrada vasului în portul de încărcare convenit.Condiția de
livrare FOB poate fi folosită numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
CFR (Cost And Freight) – cost și navlu (port numit de destinație)
Exporta torul plătește navlul și costurile necesare pentru aducerea mărfii vămuită
pentru expport în portul de destinație convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a
mărfii, precum și orice costuri suplimentare se transferă de la exportator la importator în
momentul în care marfa trece balustrada vasului în portul de încărcare. Condiția de livrare
CFR poate fi folosită numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
CIF (Cost, Insurance and Freight) – cost, asigurare și navlu (port numit de destina ție)
Exportatorul are aceleași obligații ca și în cazul condiției CFR, la care se adaugă și
obligația privind asigurarea mărfii, destinată să acopere riscul de pierdere sau deteriorare a
mărfii în timpul transportului precum și plata primei de asigurare. Conditia de livrare pentru
CFR este utilizată prioritar în cazul contractelor de export în care exportatorul transmite
documentele referitoare la mărfuri către importator, de obicei, printr -o bancă. Pentru a ridica

33 mărfurile importatorul este obligat să plă tească în momentul în care îi sunt prezentate
documentele. Se spune că un contract cu condiția de livrare CIF înseamnă obligația
importatorului de a plăti contra documente și mai puțin pentru mărfuri, deoarece, dacă
documentele sunt în ordine, importatorul trebuie să plătească obligat chiar dacă mărfurile s –
au pierdut în timpul transportului pe mare.
CPT (Carriage Paid to) – transport plătit până la (…loc de destinație numit)
Exportatorul plătește costul pentru transportul mărfii vămuite pentru export p ână la
destinația convenită. Riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii, precum și orice cheltuieli
ulterioare predării mărfii trec de la exportator la importator în momentul în care marfa este
predată în custodia cărăușului. Condiția de livrare CPT p oate fi folosită pentru orie
modalitate de transport, inclusiv pentru transportul multimodal sau care presupune utilizarea
unor cărăuși succesivi.
CIP (Carriage and Insurance Paid To…) – transport și asigurare plătite până la (loc de
destinație numit)
Exportatorul are aceleași obligații ca și în cazul condiției CPT. Față de aceasta, în
plus, el trebuie să efectueze asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau de
deteriorare a mărfii pe timpul transportului, precum și plata primei de asigurare. Co ndiția de
livrare CIP poate fi folosită pentru orice modalitate de transport, inclusiv transportul
multimodal.
DAF (Delivered At Frontier) – franco frontieră (loc numit)
Exportatorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa vămuită
pentru export a fost pusă la dispoziția cumpărătorului la frontieră, dar înainte de punctul
vamal de frontieră al țării limitrofe. Termenul de “frontieră” poate fi folosit pentru orice
frontieră, inclusiv cea a țării exportatoare. De aceea, este deosebit de important ca frontiera
respectivă să fie definită în mod precis. DAF se folosește, în primul rând, pentru transportul
pe cale ferată sau rutier, dar poate fi folosit pentru orice modalitate de transport.

DES (Delivered Ex Ship) – franco navă nedescărcat (port numit de destinație)
Exportatorul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa
nevămuită pentru import a fost pusă la dispoziția importatorului la bordul navei, în portul de
destinație convenit. Exportatorul suportă toate cheltui elile și riscurile legate de aducerea
mărfii în port de destinație convenit.Condiția de livrare DES poate fi folosită numai în cazul
transportului maritim sau pe apele interioare.
DEQ (Delivered Ex Quay) – franco chei (port numit de destinație)
Exportato rul își îndeplinește obligația de livrare în momentul în care marfa vămuită
la import a fost pusă la dispoziția importatorului pe chei, în portul de destinație convenit.
Exportatorul suportă toate riscurile și costurile legate de livrarea mărfii până în ac est punct,
înclusiv taxele vamale și alte taxe și speze. Condiția de livrare DEQ se folosește numai
pentru transportul maritim sau pe apele interioare.
DDU (Delivered Duty Unpaid) – franco destinație nevămuit (loc de destinație numit)
Exportatorul își înde plinește obligația de livrare în momentul în care marfa a fost
pusă la dispoziția importatorului, la locul convenit din țara importatoare. Exportatorul
trebuie să suporte toate costurile și riscurile legate de aducerea mărfii în acest loc, cu
excepția taxe lor vamale și a altor taxe și speze care se plătesc la import. Condiția de livrare
DDU poate fi folosită indiferent de modalitatea de transport.
DDP (Delivered Duty Paid) – franco destinație vămuit (loc de destinație numit)
Exportatorul îți îndeplinește ob ligația de livrare în momentul în care marfa vămuită pentru
import a fost pusă la dispoziția importatorului în locul convenit din țara importatoare. Exportatorul
suportă toate riscurile și costurile, inclusiv plata taxelor vamale de export și import. Cond iția de
livrare DDP reprezintă obligația maximă pentru exportator și poate fi folosită indiferent de
modalitatea de transport.

34

3. FINANȚAREA ACTIVITĂȚILOR INTERNAȚIONALE

Finanțarea comerțului internațional reprezintă un termen generic folosit pentru a
desemna ansamblul posibilităților de care pot dispune exportatorii sau importatorii dintr -o
țară pentru primirea , acordarea și garantarea creditelor în scopul desfășurării schimburilor
internaționale. În practică cel mai adesea se folosesc termenii “finan țarea exporturilor„ sau
“finanțarea importurilor„.
Exportul poate fi o afacere foarte rentabilă și de aceea firmele sunt tot mai interesante
în obținerea de credite pe termen lung înainte de încasarea contravalorii exportului deoarece
astfel își pot dezvol ta activitatea de export.

3.1 TEHNICI DE FINANȚARE A SCHIMBURILOR CU
STRĂINĂTATEA PENTRU PROMOVAREA
EXPORTURILOR

Vânzarea pe termen scurt, îmbracă forma creditului furnizor care se caracterizează
prin aceea că el este acordat direct de către exportator importatorului, sub formă de mărfuri.
Plata contravalorii mărfurilor se face de importator la o dată ulterioară livrării. Pentru
exportator, vânzarea pe credit a mărfurilor, prin tehnica denumită “credit furnizor”, prezintă
inconvenient ul imobilizării fondurilor – chiar pe termen scurt – în mărfurile livrate. Acest
fapt a determinat diversificarea tehnicilor și creditelor bancare prin care exportatorii își pot
reîntregi fondurile. Toate aceste tehnici și credite sunt denumite generic mod alități de
finanțare a exporturilor.
Creditele pentru finanțarea exporturilor pot fi grupate luându -se în considerare diferite
criterii:
 creditele de prefinanțare a exporturilor sunt creditele acordate exportatorului pentru
finanțarea producției de export, de regulă, pe o perioadă situată între primirea comenzii
și livrarea mărfii la export;
 creditele de export sunt creditele care se acordă exportatorului pe perioada dintre
livrarea mărfii și încasarea contravalorii ei din străinătate;
 credite sau finanțări prin utilizarea unor instrumente de plată și credit (cambii, bilet la
ordin) sau a unor modalități de decontare (incaso, acreditiv);
 tehnici de finanțare netradiționale , din care fac parte factoringul, forfetarea etc.
 finanțarea prin instituții specializa te în promovarea exporturilor – cel mai adesea sub
forma creditului cumpărător .

3.1.1 TEHNICI DE FINAN ȚARE TRADIȚIONALE
3.1.1.1 CREDITELE DE PREFINANȚARE A EXPORTURILOR

Creditele de prefinanțare sunt credite pe care bancă în mod curent le acordă c lienților
ei pentru producție, particularitatea constând în faptul că această producție este pentru export
și drept urmare, alături de documentele obișnuite solicitate de bancă pentru obținerea unui
credit, sunt solicitate și documente specifice, care să c onstituie o garanție pentru producția
de export.
Acestea sunt: contractul comercial internațional, deschiderea acreditivului
documentar, comanda fermă etc, din care să rezulte volumul comenzii, termenele de livrare
și de plată.
În categoria creditelor de prefinanțare a exporturilor sunt incluse:

35
1. creditul bancar direct;
2. avansul în cont curent;
3. creditele în cont curent sau creditele în descoperit de cont;
4. creditele de prefinanțare specializate.

1. Creditul bancar direct . Exportatorul convine cu banca să îi acorde un credit în anumite
condiții de termene și dobândă. Creditul acordat este pus la dispoziție în contul curent al
furnizorului sau în fincție de practica bancară, într -un cont special de credit. Apelul la astfel
de credite se face în cazul unei lipse de lichiditate prelungită.
2. Avansul în cont curent este o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari
fluctuații periodice ale soldului contului lor. Până la o limită prestabilită, firmele pot trage
cecuri asupra contului lor sau pot dispune plăți chiar dacă nu au disponibil, banca onorându –
le la plată. Astfel de aranjamente sunt realizate de bănci cu clienți solvabili, cu standing
cunoscut și cu o anumită ritmicitate a încasărilor. Această tehnică de cr editare este utilizată
cu precădere în industria agroalimentară, unde apar diferențe notabile între necesarul de
fonduri, pentru achiziționatea produselor în vederea prelucrării lor și veniturile realizate din
vânzări care, de regulă, sunt eșalonate pe tot parcursul anului.
3. Creditele în descoperit de cont (overdraft) presupun o înțelegere între o bancă și un
client, prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă, anual, clientul să poată
utiliza din contul lui curent sume de bani, chiar dacă în cont nu mai sunt disponibilități.
Dobânda se calculează numai asupra sumelor efectiv utilizate.
Astfel de înțelegeri se por realiza și între două bănci. Prin această modalitate, banca
finanțatoare acceptă să acorde credite în descoperit în contul curent al băncii importatorului,
plata documentelor prezentate de exportator făcându -se chiar dacă în contul băncii
importatorului nu sunt disponibilități.
4. Creditele de prefinanțare specializate se particularizează prin aceea că acordarea lor este
legată de fabricarea și pregătirea pentru export a unui produs strict determinat. Astfel de
credite se acordă pentru produse de valori mari, cu ciclu lung de fabricație. Deseori
acordarea creditului este condiționată de însăși valoarea exportului.

3.1.1.2 C REDITELE DE EXPORT

Unele credite sunt legate strict de operațiunea de export. Dintre acestea, pot fi amintite:
1. avansul pe documente de mărfuri;
2. creditul de scont;
3. creditul de accept;
4. avansul pe baza cesionării creanțelor;

1. Avansul pe documente de măr furi. În unele țări, băncile acordă exportatorilor credite pe
baza unor documente care atestă existența mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea
creditului este proporțională cu mărfurile astfel gajate, dar nu depășește 80% din valoarea
lor. De regulă , astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari.
O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe bază de warant. Firma
exportatoare, pe baza gajului de mărfuri, dă băncii un înscris denumit warant care reprezintă
un tit lu de proprietate asupra mărfurilor și este negociabil. Acest înscris, include dreptul de
vânzare a mărfurilor, ceea ce diminuează riscul de creditare al băncii, prin avansul acordat
exportatorului. O formulă nouă în materie o constituie warantul global. E xportatorii gajează
un stoc minim de mărfuri, în baza căruia pot beneficia permanent de credite.
2. Creditul de scont constituie una din cele mai utilizate tehnici bancare folosite în
finanțarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credi t este însoțită de

36 emiterea unui titlu de credit – cambie, bilet la ordin – prin care importatorul este obligat să
plătească, la scadență, contravaloarea mărfurilor.
Titlurile de credit, fiind înscrisuri negociabile, pot fi scontate la băncile comerciale.
În practică, creditul de scont poate fi acordat în favoarea exportatorilor sau a importurilor. În
ambele cazuri, titlurile trebuie avalizate de o bancă de prim rang.
Creditul de scont furnizor , cel mai adesea utilizat în practică, apare în situația în ca re
exportatorul fiind în posesia cambiei acceptate și, în unele cazuri avalizată de banca
importatorului o scontează la banca comercială și încasează contravaloarea ei, mai puțin
scontul. Exportatorii includ în prețul de ofertare o marjă suplimentară care să le acopere
costul scontării. La scadență banca încasează contravaloarea cambiei de la importator.
3. Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în finanțarea exporturilor
pe termen scurt.
Creditul de accept poate fi acordat în favoarea exportatorului sau a importatorului.
Creditul de accept acordat în favoarea exportatorului este utilizat în cazul în care partenerul
de contract, din diferite considerente nu acceptă utilizarea titlurilor de credit ; în acest
context, exportatoru l are posibilitatea să tragă o cambie asupra băncii sale. Banca comercială
acceptă cambia pentru o scadență ce nu depășește, de regulă, 180 de zile. Creditul de accept
poate fi obținut, în principiu, în două moduri:
 fie însăși banca acceptantă rescontează titlul la banca centrală sau la instituția de
finanțare a exporturilor, această bază, acordă exportatorului creditul;
 fie exportatorul, pe baza acceptului bancar primit, scontează cambia la o altă bancă. În
acest caz, banca exportatorului, deși nu finanțea ză operațiunea, înlesnește, prin
semnătura dată pe cambie ca, exportatorul folosindu -se de standingul ei, să realizeze
finanțarea la o altă bancă .
Acordarea acceptului de către bănci se face pe baza verificării documentelor
comerciale și financiare care at estă că exportatorul, într -un interval de timp dat urmează să
încaseze contravaloarea exporturilor. În cazul în care plata mărfurilor are loc mai devreme,
banca blochează sumele într -un “cont de acoperire” până la scadența cambiei. Costul
creditului de acc ept include taxa scontului și un comision de acceptare.
4. Avansul pe baza cesionării creanțelor .
În unele țări, băncile acordă facilități sub formă de avans exportatorilor pentru
reîntregirea fondurilor avansate de aceștia în livrări de mărfuri pe credit e pe termen scurt,
prin cesionarea creanțelor deținute asupra importatorilor străini.
Cesionarea se efectuează pe baza unui document financiar de cesionare. Exportatorii
pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen scurt până la încasarea crea nțelor
de la importatori.
Avansul/creditul acordat nu depășește, de regulă, 70% din valoarea facturilor.
Acordarea creditului presupune din partea băncii o analiză de fond a solvabilității
exportatorilor.
Avans în baza unui ordin de încasare
În cazul în ca re exportatorul folosește incasoul documentar pentru încasarea plății,
există mai multe procedee prin care poate să obțină un credit în baza ordinului de încasare
dat. El poate:
 să obțină un avans în baza unui ordin de încasare în valută sau lei;
 să negoci eze cambiile sau documentele;
 să sconteze cambiile.
Avans în baza ordinului de încasare
Avansul în baza ordinului de încasare, poate fi obținut de exportatori care trimit spre
încasare documente comerciale însoțite de o cambie. La prezentarea documentelor,
importatorul intră în posesia acestora contra plată sau contra acceptării cambiei.

37 O bancă va avansa banii în baza valorii nominale a cambiei. Însă, în marea majoritate
a cazurilor, pentru a -și limita riscurile banca va avnsa doar un procent din valoarea cambiei.
Marja se va stabili în funcție de dobânda calculată pentru acordarea avansului.
În acestă etapă banca va încerca să obțină controlul asupra mărfii deoarece poate să o
folosească drept garanție pentru avansul acordat inițial. Pentru a fi sigură de acest drept ea
poate obține un gaj (letter of pledge) asupra bunurilor, care include dreptul de vânzare al
acestora.
Conosamentul se va solicita să fie andosat sau emis la ordinul băncii. Acest lucru
trebuie să diminueze riscul pe care și -l asumă banca, a cordând avansul.
Odată avansul acordat, documentele ce atestă dreptul de proprietate asupra mărfii vor
fi trimise spre încasare de către bancă și se va obține plata.
Ordinul de încasare trebuie să conțină detalii referitoare la ce se va întreprinde în caz
de neplată sau neacceptare, deoarece acesta reprezintă instrucțiunii pentru banca
prezentatoare (Preseting Bank). Se va instucta banca dacă să dreseaze protest de neplată sau
neacceptare sau nu, pe cine să contracteze în cazul că se dresează protestul și c e să facă cu
marfa.
Dacă plata se face în condițiile D/P (“documents against payment”) atunci plata
trebuie să se facă înainte ca documentele cu titlu de proprietate asupra mărfii să fie înmânate
exportatorului. Astfel, banca deține controlul asupra mărfii care reprezintă de fapt, garanția
ei până se face plata.
Dacă plata se face în condițiile D/A (“documents against acceptance”), documentele
cu titlu de proprietate asupra mărfii, precum si controlul asupra mărfii încetează odată ce
cambia a fost acceptată . Prin urmare, plata rămâne la atitudinea importatorului, dacă acesta
va onora/plăti cambia la scadență.
Dacă cambiile nu sunt onorate la scadență, atunci banca poate să -și exercite dreptul
de recurs . Acesta înseamnă că, în caz de neplată, ea poate să -și ceară banii înapoi de la
client -exportator.
Negocierea cambiilor sau a documentelor
O altă modalitate pentru exportator de a obține fonduri înainte de încasarea contravalorii
mărfurilor este negocierea . Exportatorul va înainta băncii sale documentele referi toare la marfă, dar
în loc să semneze ordinul de încasare va completa o cerere de negociere. În acest caz, clientul va
primi întreaga sumă. Banca va trimite apoi ordinul de încasare la banca importatorului, pentru a
încasa banii în numele ei.
În astfel d e împrejurări, pentru a -și proteja investiția, banca exportatorului va include
instrucțiuni de protest în ordinul de încasare chiar dacă clientul preferă să nu procedeze așa.
Se poate conveni asupra cambiilor în cazul unor produse deosebite sau atunci când clientul
poate să obțină o linie de credit de la banca lui, pe baza unui acreditiv documentar revolving până la
un anumit plafon.
Înainte de acordarea unei finanțări, sunt luate în considerare criteriile obișnuite de acordarea
împrumuturilor. Banca trebui e să fie sigură de solvabilitatea clienților ei și, în cazul în care aceștia
sunt necunoscuți, va solicita rapoarte asupra situațiilor financiar.
Scontarea cambiilor
Scontarea cambiilor, după cum indică și numele, constă în cumpărarea cambiei de la
export ator la o anumită rată a scontului.
Banca va cumpăra cambia și documentele de la exportator la valoarea actuală.
Exportatorul va primi imediat plata, dar cu valoare diminuată. Dacă banca, la rândul
ei, nu dorește să aștepte până la scadență, ea poate resco nta cambia pe piața scontului, pentru
obținerea unui profit.
La scontarea cambiilor, exită anumite documente de care banca trebuie să țină cont.
1. Documentele trebuie să fie însoțite de o cambie cu scadență la un anumit termen,
deoarece documentele comer ciale singure nu pot fi scontate.

38 2. Cumpărătorul din străinătatea trebuie să fie cunoscut de către bancă.
3. Cambia trebuie să fie plătită în aceeași țară cu cea în care este situată banca ce a
scontat -o.
4. Scontarea se bazează pe existența unei piețe în care cambiile să poată fi rescontate.
Avans în baza unui acreditiv documentar
Acreditivele documentare constituie o garanție bună de încasare a plății pentru
exportator și, de aceea, obținerea finanțării pe baza unui acreditiv documentar este o altă
meto dă pe care acesta o poate folosi.
Un acreditiv documentar confirmat înseamnă că atât banca emitentă, cât și cea
confirmatoare și -au luat angajamentul să plătească exportatorul dacă acesta îndeplinește
întocmai condițiile din acreditiv. Dacă fără nici un mo tiv, importatorul refuză să plătească
sau nu poate să plătească, atunci banca emitentă este cea care plăti în locul lui. Deoarece
ambele bănci și -au asumat angajamentul de plată și dacă, banca emitentă nu poate să
plătească, atunci va plăti banca confirmat oare. Deci,se poate constata că încasarea plății este
garantată și, prin urmare, solicitatra unui avans în baza unui acreditiv documentar nu implică
aproape nici un risc.
În cazul în care acreditivul documentar este cu plata la vedere, atunci clientul își va
primi plata imediat, deci, dacă banca acordă un avans, rambursarea se va face relativ repede.
Un acreditiv documentar revocabil poate fi modificat fără notificarea exportatorului
și, de aceea, acreditivul documentar irevocabil oferă băncii mai multă sig uranță întrucât nu
poate fi modificat sau anulat fără consimțământul tuturor părților implicate.

3.1.2 FINANȚAREA PRIN UTILIZAREA ACREDITIVULUI
DOCUMENTAR

În practica internațională este utilizat și acreditivul documentar, în diferitele sale
forme, ca m odalitate de plată și de finanțare a exporturilor pe termen foarte scurt și scurt.
Tipuri de acreditive documentare care pot fi utilizate ca modalitate de finanțare .
a. Acreditivul documentar cu plata la vedere permite exportatorului încasarea
contravalori i mărfurilor imediat după livrarea lor. Relația de credit apare indirect, prin aptul
că angajamentul de plată fiind al băncii, exportatorul nu mai așteaptă plata documentelor de
către importator.
b. În cazul acreditivului de acceptare , care se particulariz ează prin acceptul dat de
bancă pe cambia care însoțește documentele, în vederea unei plății, la termen, exportatorul
poate sconta cambia și astfel să încaseze contravaloarea mărfurilor exportate, înainte de
scadență, mai puțin, bineînțeles, scontul reținu t de bancă. Acreditivele cu plata prin
acceptare au, o durată de 60 -180 de zile .
De exemplu , o firmă din România este solicitată de un partener din Elveția să -i
livreze componente, părți de motoare pentru tractoare, cu plata pe credit pe termen de 180 de
zile. În aceste condiții, societatea din România convine cu importatorul elvețian plata în
următoarele condiții:acreditiv,plata prin acceptarea la 180 de zile, respectiv acordarea unui
credit firmei din Elveția pe această perioadă.
Derularea tranzacției pa rcurge următoarele etape:
 importatorul ordonă băncii sale deschiderea unui acreditiv irevocabil cu plata prin
acceptare la 180 de zile, domiciliat în România;
 firma românească expediază marfa în condițiile impuse prin acreditiv și remite setul de
documente la banca sa însoțit de o cambie trasă asupra băncii emitente a acreditivului și
cu o valoare egală cu a mărfurilor livrate;
 banca exportatorului remite documentele și cambia băncii importatorului.
Această construcție financiară a operațiunii a permis impo rtatorului să încorporeze
componentele de motor și să le vândă pe piața sa, constituind astfel suma pentru plata

39 importului, iar exportatorului să intre în posesia cambiei acceptate de banca importatorului și
să o sconteze la banca sa, obținând contravalo area exportului înainte de scadența celor 18/0
de zile.
c. Acreditivul cu plată diferată este utilizat adesea de exportatori și ca formă de
creditare a importatorilor. Ca urmare a unei precizări ulterior convenite între parteneri și
preluate în acreditiv, plata documentelor nu are loc în momentul prezentării lor la bancă de
către exportator, ci la un anumit interval, de regulă, la 30 -60 de zile din momentul depunerii
lor.
d. În cazul acreditivului cu clauză roșie (red clause), importatorul, prin mențiunil e
inserate în acreditiv, dă dreptul băncii să efectueze plata în totalitate sau parțial în favoarea
exportatorului, înainte de perzentarea documentelor. Suma încasată de exportator, în avans,
permite acestuia procurarea mărfurilor și livrarea lor. În momen tul prezentării documentelor
la bancă, după expediția mărfurilor are loc reglarea avansului și încasarea contravalorii
acreditivului (diminuat cu plata făcută în avans).
Exemplu : Firma Impex SRL are capacități de producție disponibile,dar nu are
disponibil ități financiare pentru procurare de piei și accesorii pentru realizarea de
încălțăminte. Furnizorii interni de piele au marfă, dar cer plata imediat. Firma Trading din
Belgia este interesată de cumpărarea de 10.000 perechi de încălțăminte sport. Afacerea este
perfectată în următoarele condiții de plată:acreditiv documentar irevocabil, domiciliat la
București, clauză roșie, avansul aprox. 80% din valoarea acreditivului, valabilitate două luni
de la data deschiderii acreditivului.
În urma celor convenite, fi rma din Belgia ordonă deschiderea acreditivului cu clauză
roșie. De îndată ce a primit notificarea, Impex SRL ridică de la Invest Bank suma de 24.000
EURO pe care îi utilizează pentru plata furnizorilor din țară, achiziționând materiale
necesare fabricație i și pentru plata salariilor. Depune la bancă cele două documente cerute
prin acreditiv, chitanța de ridicare a sumei și angajamentul de restituire în caz de nelivrare a
mărfii.
e. Acreditivul documentar reînnoibil (revolving), utilizat în cazul contractel or cu valori
mari, și care presupun mai multe livrări de valori egale, în timp, permite exportatorului ca,
pe măsură ce livrează loturile conform condițiilor convenite, să încaseze imediat
contravaloarea lor de la bancă etc.

3.1.3 TEHNICI DE FINANȚARE IN TERNAȚIONALE

Există și alte metode care nu sunt atât de obișnuite, dar îl pot ajuta totuși pe
exportator să obțină finanțarea de care are nevoie.

3.1.3.1 FACTORING INTERNAȚIONAL

Factoringul reprezintă cumpărarea unei datorii la un preț de scont.
Exempl u: O firmă specializată de factoring oferă acest tip de finanțare.
1. Firma de factoring cumpără creanțe de la un client. Acestea sunt datorii plătibile în
termen de maxim 180 de zile.
2. Firma de factoring plătește imediat exportatorului până la 80% din valoarea facturilor
ce atestă expedierea mărfurilor.
3. La scadență, factorul va proceda la încasarea datoriilor.
4. Din sumele încasate, factorul își va deduce comisioanele și cheltuielile aferente
operațiunii, iar diferența o va plăti exportatorului .
Factorul va prelua creanțele, fie cu drept de recurs, fie fără drept de recurs. Dacă
creanțele sunt preluate cu drept de recurs și nu vor fi plătite de debitori, atunci firma de
factoring va cere exportatorului rambursarea plății în avans făcută de acesta.

40 Dacă creanțele sunt preluate fără recurs, atunci riscul de neplată va fi suportat de
factor. Deoarece în cazul factoringului internațional există un risc mare, este puțin probabil
ca datoriile să fie preluate fără drept de recurs.
Din punct de vedere al expo rtatorului, una din caracteristicile principale ale
factoringului o reprezintă pachetul de servicii suplimentare pe care le oferă firma de
factoring.
Avantajele factoringului pentru exportator stau în îmbunătățirea fluxului de
disponibilități, reducerea da toriilor către bancă, printr -o formă de finanțare avantajoasă.

3.1.3.2 SCONTAREA FACTURILOR

Scontarea facturilor este un serviciu asemănător factoringului, prin care un client
vinde facturi care vor fi încasate ulterior, în vederea obținer ii de fonduri, dar el va continua
să-și administreze singur registrul contabil și să se ocupe de încasarea datoriilor.
Pentru toți acei clienți, pentru care s -a aprobat scontarea facturilor, exportatorul va
primi plata imediat, iar regularizarea se va face în momentul plății fiecărei facturi. Factorul
nu preia riscul de neplată al debitorului, deci responsabilitatea încasării creanțelor rămâne în
sarcina exportatorului.
Scontarea facturilor este foarte obișnuită în țările Uniunii Europene și, în perioada
tranziției la moneda unică, Euro, este posibil să crească apelul la această tehnică în cadrul
tranzacțiilor internaționale .

3.1.3.3 FORFETAREA

Forfetarea este o metodă de finanțare care constă în vânzarea creanțelor de încasat de
exportator a căror scadenț ă poate fi până la șapte ani. Vânzarea creanțelor se face contra
plății unei taxe, denumită taxă de forfetare .
Acest tip de finanțare se bazează pe angajamente ferme, iar cumpărătorul mărfurilor
încorporate în creanțele respective trebuie să fie solvabil ș i de încredere.
Banca importatorului va garanta obligațiile acestuia utilizând una din următoarele
forme:
 un acreditiv stand -by;
 garanție bancară;
 un aval bancar.
Exportatorul se adresează unei case de forfetare sau unei bănci care va forfeta
cambiile și î i va da exportatorului valoarea corespunzătoare, respectiv valoarea nominală a
cambiilor mai puțin taxa de forfetare. Banca va asigura finanțarea fără drept de recurs, în
schimbul unei garanții emise în favoarea importatorului.
Banca care forfetează titlur ile va urmări ca importatorul și garantul să plătească la
scadență contravaloarea acestora. În acest caz banca ce forfetează preia riscul de schimb
valutar și pe cel politic.
Avantajele pentru exportator sunt:
 fondurile sunt avansate de firma de forfetare fără drept de recurs;
 nu există riscul ratei de schimb;
 se îmbunătățește fluxul de disponibilități;
 dispar problemele legate de urmărirea încasării datoriilor.

41

3.1.3.4 LEASING

Leasing -ul este o formă de închiriere, realizată fie direct de furnizor, f ie indirect prin
societățile specializate a unor echipamente și servicii către beneficiari care nu dispun de
fonduri proprii pentru achiziționarea acestora.
Obiectul operațiunilor de leasing și implicit al contractului de leasing îl formează:
 bunuri de in vestiții mobile sau imobile din sfera :
– producției (utilaje și mașini agricole, mașini electronice, mijloace de transport etc.);
– produse tehnice de folosință îndelungată;
 bunuri din sectorul imobiliar care se adresează atât firmelor în cazul închirierii uno r spații de
producție și comercializare, cât și persoanelor fizice sub forma închirierii imobilelor;
 servicii – între acestea, ponderea cea mai mare o reprezintă domeniul turismului;
Participanții la astfel de operațiuni de leasing sunt:
 furnizorul bunului aflat în proprietatea sa ce are interesul să -și vândă bunul. În acest
sens, încheie un contract de vânzare -cumpărare cu finanțatorul operațiunii de leasing.
 finanțatorul (locator) este, de regulă, o societate financiară sau o bancă specializată în
plasarea capitalului în investiții de durată medie sau lungă, în condiții de rentabilitate,
prin cumpărarea bunului oferit de furnizor.
 Utilizatorul (locatar, beneficiar ) este interesat de a folosi un bun fără a investi în
achiziționarea lui foarte mult.
Departajarea formelor de leasing se face în funcție de anumite criterii și anume:
1. Poziția furnizorului în contractul de închiriere:
 leasing direct – formă care presupune încheierea unui contract direct între furnizor și
beneficiar, furnizorul îndeplinind c alitatea de finanțator;
 leasing indirect – formă care presupune existența societăților specializate de leasing care
preiau funcția de finanțator și le închiriază beneficiarului, asumându -și toate riscurile
care decurg din operațiunea de leasing.
2. Raportu l rata de leasing și prețul de export
 leasing financiar – presupune ca societatea de leasing să recupereze prețul de export,
inclusiv costurile auxiliare de la prima închiriere a bunului și, să obțină un anumit profit.
Prima perioadă de închiriere a unui e chipament se numește perioada da bază și, de
regulă, este mai scurtă decât perioada de viață a acestuia.
 leasingul funcțional (operațional) – în cazul acestei forme de leasing se recuperează doar
o parte din costuri în perioada de bază, ratele sunt mau mar i, termenul este mai scurt,
decât în cazul leasingului financiar, iar riscul crește datorită uzurii morale a
echipamentului. Acest tip de leasing mai este denumit și „finanțare extrabilanțieră“
3. Conținutul ratelor de leasing:
 leasing brut este forma prin care în chirie se include pe lângă prețul de vânzare și
cheltuielile de întreținere, service și reparații; uneori furnizorul asigură instruirea și
specializarea personalului beneficiarului, atât pentru asigurarea unei exploatări
corespunzătoare a echipame ntului, cât și în scopul consolidării relațiilor cu beneficiarul;
 leasing net , această formă conține numai prețul de export al echipamentului de închiriat.
4. Termenul de închiriere
 leasing pe termen lung presupune ca durata de închiriere să fie de cel puț in 8 ani și
prezintă facilitatea că, după o jumătate din perioada prevăzută în contract, locatarul are
posibilitatea achiziționării bunului respectiv la un preț calculat în funcție de ratele plătite;

42  leasing pe termen mediu , în acest caz durata de închiri ere este redusă la 3 -5 ani, perioadă
cu închirieri succesive sau mai multor beneficiari.
5. Tehnici specifice de realizare
 lease -back este o formă care s -a impus datorită necesității urgente de lichidități ale
producătorului și care presupune vânzarea echi pamentului unei societăți de leasing,
urmând ca apoi să -l închirieze, cu posibilitatea de a -l răscumpăra după încheierea
perioadei de închiriere. Răscumpărarea se face la valoarea reziduală.
 time-sharing, apariția acestei forme de leasing s -a datorat uzuri i rapide înregistrată de
unele echipamente de calcul, cât și costului ridicat al acestor echipamente. Caracteristic
este închirierea în timpi partajați, adică simultan mai multor utilizatori, ceea ce face ca
rata acestei forme de leasing să fie mult mai mi că decât cea stabilită în mod normal;
 master leasing (leasing de containere) este o formă de leasing a cărei apariție o datorăm
cărăușilor sau expeditorilor de mărfuri, care nu mai sunt nevoiți să cumpere containerele,
ci le pot închiria;
 leasing experimen tal, acesta are ca obiectiv promovarea vânzării produselor prin
închirierea acestora pe perioade scurte de timp, urmând ca după expirarea acestei durate,
beneficiarul să poată opta pentru achiziționarea sau restituirea bunului, în funcție de
compatibilitat ea acestuia cu cerințele pentru care a fost utilizat;
Avantajele leasing -ului pentru participanții la operațiune sunt:
Avantajele beneficiarului (utilizator, locatar) sunt :
– lesingul asigură finanțarea în proporție de până 100%. Chiria în comp arație cu prețul
de cumpărare al produsului, nu necesită capital propriu, costurile sunt mai reduse în
comparație cu alte variante de finanțare;
– plata unui avans sau în avans nu este obligatorie;
– bunurile achiziționate în sistem leasing nu sunt evidenț iate în bilanț ca fonduri fixe
decât în momentul transferului proprietății și, ca urmare, chiria poate fi considerată o
cheltuială a societății;,
– durata de închiriere poate fi stabilită astfel încât firma să fie dotată permanent cu
capacități proprii de producție;
Avantajele societății de leasing sunt:
– obținerea de venituri în urma închirierii bunului: chiria, dobânda pentru finanțarea pe
termen mijlociu și lung, costul serviciilor oferite de societatea de leasing beneficiarului;
– reducerea riscur ilor investiției prin păstrarea dreptului de proprietate asupra bunului;
Avantajele furnizorului sunt:
– promovarea și creșterea exporturilor, precum și creșterea segmentului de piață pentru
produsele sale;
– încasarea imediată și sigură a prețului produse lor executate;
– accesul rapid la sursele de finanțare;
Dezavantajele leasingului se concentrează, mai ales în zona costurilor, constituind un
punct sensibil în comparație cu alte surse de finanțare.
Riscul deteriorării bunului pe perioada de locație se co nstituie de asemenea într -un
dezavantaj pentru firma de leasing.

3.1.3.5 ALTE TEHNICI

Finanțarea prin case de export
Casele de export din Londra s -au constituit ca rezultat al specializării pieței și se
adresează atât exportatorilor din Marea Britanie, c ât și din alte țări.
Există patru tipuri de finanțare care sunt practicate de casele de export. Acestea sunt :
 intermediarii de export (“Export Mechants”);
 casele de finanțare a exportului (“Export Finance Houses”);

43  agenții de export/managerii de export (“E xport Agents/Export Managers”);
 case confirmatoare (“Confirming Houses”);
Primele două oferă finanțarea pentru exportatori, în timp ce ultimele două îi
finanțează pe importatori .
Intermediarii de export
Se poate ca exportatorul/ producător, în loc să -și vâ ndă marfa direct, să o vândă unui
intermediar de export .
Intermediarul de export va exporta ulterior marfa, fără posibilitatea de a se întoarce
cu recurs împotriva exportatorului/producătorului.
Principalul avantaj pentru exporator îl constituie posibilita tea negocierii unor condiții
de credit mai bune.
Finanțarea prin casele de export
Casele de finanțare a exportului asigură finanțarea exportului, fără recurs pentru
bunuri de capital pe termen de 3 -5 ani, până la 7 ani.
Finanțarea este oferită exportatorul ui și nu importatorului ca în cazul agențiilor de
export sau a caselor confirmatoare.
Agențiile de export
Agențiile de export oferă finanțare importatorului străin pentru a -i da acestuia
posibilitatea să cumpere marfa din Marea Britanie.
Exportatorul engle z va primi banii prin plata la vedere, în baza documentelor ce
dovedesc expedierea mărfii.
Casele confirmatoare
Casele confirmatoare acționează ca agenți ai importatorilor prin confirmarea comenzilor
acestora. Confirmarea comenzii garantează exportatorului efectuarea plății dacă acesta atestă
cu documente expedierea mărfii întrucât casa confirmatoare acordă inportatorului un credit,
în vederea achitării mărfii respective.

3.2 TEHNICI DE FINANȚARE A SCHIMBURILOR CU
STRĂINĂTATEA PENTRU REALIZAREA DE IMPO RTURI

Cele mai potrivite tehici de finanțare pentru importator sunt:
 creditul bancar direct;
 creditul în descoperit de cont;
 creditul de accept acordat importatorului;
 creditul de scont cumpărător.
Primele două tehnici au fost deja analizate.
 creditul de scont acordat în favoarea importatorului presupune acceptarea de
principiu a operațiunii de către banca exportatorului, care cunoaște relația comercială pe
baza istoricului clientului său.
Băncile comerciale, la rândul lor, rescontează titlurile de credit la banca centrală sau la
instituția de finanțare a exporturilor și, astfel, își reîntregesc fondurile. Cambia trebuie să
fie denominată în moneda țării exportatorului, iar scadența, de regulă, să nu depășească
90-180 de zile.
În cazul creditului de scont – cumpărător , relația de scontare apare între importator și
banca exportatorului. Prin scontarea cambiei, direct de importator, banca asigură
exportatorului plata mărfurilor integral la livrare, iar importatorul rămâne debitor față de
banca exportatorului p ână la scadența cambiei și suportă costul scontării .
 creditul de accept acordat importatorului apare în situația în care banca acceptantă, în
conformitate cu condițiile stipulate în convenția de credit, acceptă cambii trase asupra sa
dar care sunt scontate în favoarea importatorului, destinate să achite exportatorul, care

44 este clientul ei. În acest caz, exportatorul este plătit la vedere, iar importatorul rămâne
debitor față de bancă, suportând costul creditului de accept.

3.2.1 ÎMPRUMUTURI ACORDATE ÎN BA ZA MĂRFURILOR
IMPORTATE (PRODUCE LOANS)

O bancă poate finanța un importator și prin alte mijloace. O posibilitate o constituie
luarea în considerare a mărfurilor ce vor fi importate.
Este vorba despre un împrumut care este garantat prin mărfurile și produsele
importate pe baza acelui împrumut.
La acordarea unui astfel de împrumut, banca trebuie să întreprindă următorii pași:
1. să obțină situația financiară a exportatorului, pentru a fi sigură de posibilitatea
acestuia de a respecta întocmai preve derile contractuale.
2. să analizeze mărfurile care fac obiectul tranzacției respective. De exemplu, dacă
mărfurile în discuție sunt bunuri alimentare, ele au o durată de viață mai scurtă și nu vor
putea fi folosite drept garanție după această perioadă de timp. Pe de altă parte, de exemplu
CD Players își vor păstra valoarea în timp, deci se vor putea constitui într -o garanție.
3. banca trebuie să fie sigură că pot fi obținute toate documentele necesare pentru
realizarea importului.
4. să se asigure de faptu l că documentele sunt întocmite astfel încât să permită băncii să
dețină controlul asupra bunurilor importate.
5. să se emită o scrisoare de gaj în favoarea sa, pentru a putea vinde mărfurile, în cazul
în care importatorul nu rambursează creditul.
6. la sosire mărfurile vor fi depozitate în numele băncii și păstrate la dispoziția acesteia.
7. să obțină un document din care să rezulte seriozitatea casei de expediție la care vor fi
depozitate mărfurile.
Problema majoră a băncii este să ia o hotărâre referitoa re la modul în care va pune
mărfurile la dispoziția importatorului, astfel încât acesta să le poată vinde și să -și achite
împrumutul. Odată mărfurile eliberate, banca își pierde dreptul asupra lor.
În marea majoritate a cazurilor banca are încredere în im portator și îi va elibera
mărfurile, în vederea vânzării și apoi a rambursării împrumutului. În alte cazuri, banca
dorește să -și păstreze controlul asupra mărfii pentru a fi sigură că împrumutul va fi achitat.
Pentru aceasta, ea va solicita de la importato r situația tuturor contractelor comerciale pe care
acesta le -a încheiat. Odată această situație primită, banca va elibera mărfurile importatorului
în baza unei recipise de depozit sau recipisă warant.
Importatorul intră în posesia mărfii și o vinde, ca man datar din partea băncii. În
multe cazuri, banca va dispune ca sumele încasate din vânzare să -i fie trimise direct ei, și nu
importatorului.
Această modalitate de finanțare este oferită de băncile din țările Uniunii Europene, dar ea
poate fi utilizată în or ice țară în care băncile doresc să accepte drept garanție pentru un
împrumut marfa ce va fi importată ca urmare a creditului acordat pentru procurarea ei.

3.2.2 CREDITUL CUMPĂRĂTOR

Finanțarea. Creditul cumpărător este creditul acordat de banca din țara
exportatorului direct importatorului sau băncii sale. Valoarea creditului se situează între 75 –
90% din valoarea mărfii, diferența fiind suportată sub formă de avans sau plata la livrare, de
către importator.
Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este practic plătit integral la livrarea mărfii.

45 Refinanțarea. Băncile acordă credite cumpărător, la rândul lor, își reîntregesc
fondurile de la banca centrală sau de la o instituție de finanțare a exporturilor prin
rescontare.
Asigurarea creditelor . Se r ealizează de banca exportatorului la o instituție de
asigurare din țara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă, de importator.
În cazul creditului cumpărător se întocmesc trei documente :
– contractul comercial internațional (exportator -importat or);
– convenția de credit (importator -banca exportatorului);
– polița de asigurare (banca exportatorului/exportator -instituția de asigurare).
În derularea creditului cumpărător o importanță deosebită o are convenția de credit încheiată
între cumpă rător și banca exportatorului.
Convențiile de credit pot fi:
– convenții individuale sau pe contract , când creditul acordat este destinat să acopere
valoarea unei singure mărfi, de regulă, de valoare mare, specificată expres în convenție.
– convenții cadru , în textul cărora părțile contractante de bază și obiectul mărfurilor nu
sunt specificate.
Convențiile de credit cuprind, în general, următoarele elemente: părțile contractante;
plafonul convenției; obiectul finanțării; schema de plată; termenul de rambursare;
mobilizarea creditului; valoarea minimă pentru un contract; dobânda fixă; asigurarea
creditului; prima de asigurare; valabilitatea convenției; dobânda penalizatoare.
Convențiile cadru au trei intervale de timp , care trebuie cunoscute :
– perioada de încadrare , perioadă în care contractele comerciale trebuie semnate și acceptată
încadrarea de banca gestionară a finanțării;
– perioada de utilizare, interval în cadrul căruia mărfurile trebuie livrate;
– perioada de creditare și finanțare care se poate situa între 2 -8 ani, interval în care sunt
rambursate ratele.
Practica creditului cumpărător prezintă anumite avantaje :
 posibilitatea obținerii creditului de la instituțiile de finanțare a exporturilor din țara
exportatorului, la dobânzi prefer ențiale;
 prețurile și comisioanele bancare nu pot fi incluse în prețul mărfurilor de către
exportator;
 prețurile oferite de exportatori în condițiile plății la livrare sunt mai mici
 operativitate în derulare deoarece nu mai sunt necesare negocieri pentru f inanțarea
fiecărui contract comercial în parte.
Aceste avantaje au determinat ca, în ultimii douăzeci de ani, creditul cumpărător să
capete o extindere deosebită în finanțarea comerțului internațional.
Alegerea unei tehnici de finanțare sau a alteia se afl ă într -o strânsă corelație cu: limitele
financiare ale exportatorului; ale finanțatorului; caracteristicile și obiectul contractului
comercial internațional; capacitatea exportatorului de a gestiona aceste credite.

46
4. GARANȚII CONSTITUITE DE BĂNCI ÎN FAVOAREA
CLIENȚILOR CE EFECTUEAZĂ SCHIMBURI INTERNAȚIONALE

Prin garanții se asumă anumite angajamente financiare cu scopul de a acoperi
pierderea ce ar rezulta ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a condițiilor
contractuale de către unul dintre parteneri.
În anumite cicumstanțe, băncile se pot constitui drept garanți în numele clienților lor,
iar în economiile dezvoltate a devenit o practică obișnuită, atât pentru importatori cât și
pentru exportatori, să solicite garanții di n partea băncilor, cerându -le să acționeze în calitate
de garanți.

4.1 REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE ÎN MATERIE DE
GARANȚIE BANCARĂ

Garanția bancară este un aranjament scris asumat de o bancă ( banca garantată ), în
favoarea unei persoane, denumită beneficia rul garanției , de a plăti acestuia o sumă de bani,
în cazul în care o persoană, denumită ordonator , în contul căreia se emite garanția, nu a
onorat o anumită obligație asumată printr -un contract, sau a onorat -o defectuos, față de
beneficiarul garanției. În țara noastră, garanția este, cel mai adesea, denumită scrisoare de
garanție bancară .
În materie de garanții bancare problema fundamentală este legată de sistemul de
drept care guvernează garanția respectivă. Practica a dovedit că, în materie de garanții rămân
suverane: dreptul național (al țării garantului), și practica bancară.
Dat fiind rolul tot mai important al garanțiilor în derularea tranzacțiilor internaționale
Camera de Comerț Internațional de la Paris, precum și alte organisme internaționale au f ost
preocupate de uniformizarea practicilor în materie de garanții.
În acest sens, în 1978, CCI -Paris a elaborat “Reguli uniforme pentru garanții
contractuale” document cunoscut sub denumirea de “Publicația nr. 325”. Aceste Reguli, au
avut ca principal obi ectiv să rezolve problemele legate de executarea abuzivă, necinstită a
garanțiilor. Deși Publicația nr. 325 continuă să fie utilizată, evoluția practicii internaționale
în materie a evidențiat limitele ei.
Drept urmare, în 1992, CCI -Paris elaborează un nou document ,denumit “Reguli
Uniforme pentru Garanțiile de Cerere” -Publicația nr. 458 care a devenit aplicabilă din
ianuarie 1994. Astfel, în prezent, în materie de garanții sunt valabile atât Publicația nr. 458,
cât și Publicația nr. 325, ultima urmând a fi revizuită în viitor.
Prin Publicația nr. 458 se impune în mod “oficial” termenul de garanție la cerere .
Accepțiunea pe care o promovează Publicația nr. 458, este aceea că garanțiile la
cerere să fie plătibile la prima cerere scrisă fără a necesita și alte documente scrise,
doveditoare.
De la această accepțiune, care este tot mai oreferată, în practica financiar -bancară,
adesea se utilizează sintagma “ garanție la prima și simpla cerere”.
Ceea ce se promovează prin aceste noi reguli ale CCI -Paris, sunt trei principii
fundamentale ale garanțiilor la cerere:
– independența garanției față de contractul de bază;
– caracterul documentar al garanției;
– formalismul garanției , respectiv garantul acționează numai dacă cererea de plată sau/și
documentele p ar a fi conforme cu cele stipulate în garanție.

47 Prin stipularea acestor principii este evidentă intenția autorilor Publicației 458 de a
apropia regulile privind garanțiile de cele referitoare la acreditivele documentare.
Aplicarea regulilor în materie de g aranții este voluntară, respectiv ele se aplică acelor
garanții în a căror text se precizează expres că sunt supuse uneia din publicațiile amintite.
De reținut că, în cadrul unei aceleiași relații comerciale internaționale contractuale,
deopotrivă, atât ex portatorul cât și importatorul pot apare în dubla ipostază de beneficiari și
ordonatori de garanție.

4.2 ELEMENTELE UNEI SCRISORI DE GARANȚIE BANCARĂ

1. Părțile implicate. În cazul garanției bancare cele trei părți implicate sunt:
– ordonatorul este ce l la solicitarea căruia se emite garanția și care are calitatea de
obligat principal de a executa angajamentul principal – în virtutea contractului comercial –
obligație ce constituie obiect al garanției (debitor principal);
– beneficiarul garanției este tit ularul creanței în relația contractuală, cel în favoarea
căruia banca emite garanția, deci în favoarea căruia se va efectua plata în caz de executare a
garanției;
– banca garantă este cea care emite garanția, angajându -se alături de debitorul
principal, pe ntru cazul în care acesta ar refuza sau nu ar fi în măsură să onoreze el însuși
obligația garantată.
2. Obiectul garanției, este natura obligației contractuale garantate, respectiv ce anume
se garantează. Obiect al garanției îl poate forma, practic, orice obligație asumată prin
contractul de bază. Prin garanțiile emise băncile nu garantează fapte, ci efectuarea unor plăți
drept compensare bănească pentru o obligație neîndeplinită sau îndeplinită defectuos de
ordonatorul garanției.
3. Valoarea garanției reprezintă o sumă de bani pe care banca garantă se obligă să o
plătească beneficiarului garanției. Suma trebuie să fie determinată și nu determinabilă,
luându -se în calcul și posibilitatea plății unor dobânzi.
Valoarea garanției este în strânsă concordanță cu obiectul garanției. Din acest punct
de vedere, se disting garanțiile a căror valoare este determinată direct de însuși obiectul
garanției, de exemplu, restituirea avansului, plata contra valorii mărfurilor livrate. O a doua
grupă o formează garanțiile a că ror valoare este determinată procentual în raport cu valoarea
contractului care a generat garanția.
De exemplu : garanțiile pentru buna executare a contractului, pentru participare la
licitație, etc., valoarea se situează între 5 -15% din valoarea contractu lui, cifre negociabile ce
diferă de la bancă la bancă, de la contract la contract. Indiferent de modul de stabilire a
valorii garanției suma este menționată expres în cifre și litere cu precizarea monedei în care
se va face plata .
4. Formula de angajament a băncii, este fraza din textul garanției, prin care banca, în
calitate de garant, se obligă la plată în favoarea beneficiarului garanției. Formula de
angajament a băncii trebuie să fie clară, fără posibilitatea de a i se putea da altă interpretare.
În funcție de modul în care băncile se angajează la plată, respectiv, în funcție de natura
juridică a angajamentului, garanțiile pot fi:
a) garanții accesorii (simple) obligației principale, sub forma cauțiunii bancare, în care
banca garantă este debitor subs idiar în cazul în care debitorul principal nu -și onorează
obligația asumată prin contractul comercial. Acest tip de garanție incumbă riscul determinat
de a urmări la plată întâi debitorul principal și în măsura în care acesta este insolvabil,
cererea de pl ată este adresată băncii garante.
b) garanții solidare , în care banca emitentă și ordonatorul sunt desemnați ca debitori
pentru una și aceeași obligație. Deoarece garantul solidar se opune plății invocând

48 “beneficiile garantului solidar”, cea mai largă uti lizare în practica bancară internațională o au
garanțiile independente sau principale.
c) garanțiile independente sunt derivate din garanțiile solidare, deoarece în textul lor
banca garantă se angajează la plată ca debitor principal renunțând benevol la “b eneficiile
garantului solidar”. Renunțarea la beneficii dă posibilitatea beneficiarului de a se îndestula,
pentru pretențiile sale, direct prin executarea garanției, fără a mai face trimitere într -un fel la
debitor.
De aici și denumirea de garanție indepe ndentă, respectiv executarea ei este
independentă de executarea obligațiilor asumate de debitor.
Solidaritatea garanției bancare este interpretată diferit în diverse sisteme de drept
național.
Astfel se impune ca formula de angajare l a plată “garantăm să plătim” sau “ne
angajăm irevocabil să plătim” să fie urmată de precizarea expresă privind renunțarea la
beneficiile garantului solidar și a altor excepții de la plată care pot fi invocate de garant,
astfel:
 beneficiul diviziunii , respectiv dreptul garantului, în caz de cerere de executare, de a cere
mai întâi executarea juridică a debitorului principal, urmând ca executarea garanției sale
să o facă numai în măsura în care pretențiile beneficiarului nu vor fi îndestulate de
debito rul principal;
 beneficiul discuțiunii , dreptul garantului de a solicita amânarea executării în vederea
încercării sale de a determina pe debitorul principal să execute obligația;
 opunerea de plată (opozițiunea) dreptul garantului de a se opune executării g aranției
invocând excepțiile legate de neîndeplinirea corespunzătoare a contractului sau plata
unei sume nedatorate;
 excepția de jurisdicție este excepția în virtutea căreia banca garantă poate amâna
executarea garanției până la acționarea în justiție a de bitorului principal, conform
prevederilor contractuale;
 excepția de transfer valutar denumită și “de devize” dă dreptul băncii garante să se
opună plății, ca urmare a legislației valutare din țara sa care interzice transferul valutelor
convertibile în stră inătate.
d) garanții la cerere denumite și “garanții la prima și simpla cerere” în principiu, sunt
o formă a garanțiilor independente, iar apariția lor este rezultatul tendințelor existente pe
plan internațional de simplificare a condițiilor și modului de executare a garanțiilor bancare.
Aceste garanții conțin angajamentul garantului de a plăti o sumă de bani la simpla cerere a
beneficiarului.
5. Condițiile și modul de executare a garanțiilor reprezintă documentele, actele, etc.
convenite între părți și car e se regăsesc în textul garanției, pe care beneficiarul garanției
trebuie să le prezinte pentru ca să încaseze garanția de la banca garantată.
Din acest punct de vedere, garanțiile bancare pot fi:
a) necondiționate care dau posibilitatea executării plății la prima și simpla solicitare
formulată în scris, prin care se precizează că ordonatorul nu și -a îndeplinit obligațiile
asumate
Aceste garanții sunt preferate de beneficiari, dat fiind executarea rapidă, eleminarea
discuțiilor și probelor cu ordonatorul.
Banca onorează toate cererile de acest tip. Oricum, banca va obține o contragaranție
de la clientul ei, astfel că în eventualitatea unei cereri de execuție către bancă, acesta va
executa contragaranția.
Banca plătește fără să ceară dovada nerealizării, dar ce se întâmplă în cazurile în care
ea consideră că cererea nu este îndreptățită?
Dacă cererea este în conformitate cu condițiile garanției, banca trebuie să plătească,
dar ea se va îndrepta spre clientul ei pentru recuperarea banilor. Acesta, în cazul ach itării în

49 baza unei cereri neîntemeiate la rândul lui, își va recupera banii de la beneficiarul garanției
apelând la arbitraj.
Garanția fiind necondiționată, este prudent pentru o bancă să emită acest tip de
garanție numai persoanelor în care are încredere și/sau în țările care răspund cererilor de
rambursare. Cu toate acestea, în practică, garanțiile necondiționate sunt formele de garanție
cele mai solicitate de cumpărător, iar contractorul trebuie să fie de acord cu ele pentru a
încheia afacerea.
b) condi ționate, în textul cărora se face precizarea că plata se va face numai pe baza
unor dovezi scrise, documente care să ateste neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
obligației garantate .
Documentele doveditoare pot emana de la :
– terți, de exemplu: d ocumentul de transport atestă expedierea cu întârziere a mărfii;
certificatul de calitate evidențiază o altă compoziție a produsului etc.
– ordonatorul garanției, procesul -verbal de recepție este semnat de acesta, dar plata nu
a fost efectuată de acesta;
– însuși beneficiarul garanției , laboratorul de analize chimice, fizice etc. propriu al
firmei, titluri de credit sau simpla declarație etc.
Garanțiile condiționate prezintă pentru beneficiar dezavantaje determinate de: întârzierea
plății până se face do vada prin documente; interpretarea diferită a modului de îndeplinire a
obligațiilor etc. Garanția condiționată este perfect asiguratorie pentru obligații contractuale
îndeplinite perfe ct. Executarea ei presupune cererea de executare adresată băncii garante , la
care sunt anexate documentele precizate în textul garanției.
Deși acest tip de garanție oferă exportatorului cea mai mare protecție, în multe
cazuri, ea nu este acceptată de către cumpărător .
6. Valabilitatea scrisorii de garanție bancară este perioad a de timp în care
beneficiarul poate cere executarea garanției.
Intrarea în vigoare a garanției bancare este menționată de textul garanției sub forma
datei și locului emiterii garanției.
Termenul de valabilitate este precizat în text, de regulă printr -o dată calendaristică
certă și este valabil, respectiv expiră, la sediul băncii care a emis garanția. Până la această
dată limită, garanția este un angajament ferm și irevocabil de plată. Valabilitatea expiră la
sediul băncii garante, ca atare, cererea de exec utare trebuie să ajungă la bancă înainte sau cel
mult la data menționată în textul garanției. Orice cerere sosită după această dată nu mai
obligă banca la plată, iar beneficiarul nu mai poate încasa garanția.
Valabilitatea garanției nu este însă egală cu t ermenele rezultate din obligațiile
garantate, ci este mai mare cu 15 -45 de zile față de acestea. Acest interval este necesar
beneficiarului garanției să îndeplinească anumite formalități de protest, de punere în
întârziere la plată, etc. în funcție de ter menii garanției bancare și legislația națională
aplicabilă, precum și timpul necesar executării garanției, inclusiv timpul de curier, pentru ca
solicitarea scrisă să ajungă în interiorul valabilității la sediul băncii garante.
În momentul îndeplinirii obli gațiilor contractuale de debitorul principal, automat se stinge și
obligația garantului asumată prin garanție.
7. Clauza de legislație privește legea care guvernează garanția în caz de litigiu. Ea este
stabilită, de regulă, de garant după principiul jurisd icției locului unde a fost emisă garanția.
În cazul în care părțile nu au stabilit competența unui anumit tribunal, Publicația nr. 458
prevede că diferendele vor fi reglementate exclusiv de către tribunalul competent al țării
unde garantul își are sediul.
8. Clauza de reducere a responsabilităților garantului se referă, în esență, la
diminuarea automată a obligațiilor sale proporțional cu plățile făcute în contul garanției
respective. De exemplu: “orice plată efectuată în baza acestei garanții va avea ca ef ect
reducerea obligațiilor noastre de plată”.

50 9. Clauza de identificare. Ca urmare a imposibilității de a identifica direct
autenticitatea semnăturilor autorizate ale beneficiarilor scrisorilor de garanție bancară, în
cazul solicitării executării, băncile includ în textul garanțiilor clauze prin care se cere ca
cererea de executare să le parvină pe canal bancar.
10. Aplicabilitatea “Regulilor uniforme privind garanții la cerere” Publicația nr.
458. În cazul în care garantul stabilește că pentru garanția emi să îi sunt aplicabile Regulile
uniforme și trece această precizare în textul garanției atunci acesta are ca efect de a obliga
toate părțile în cauză potrivit acestor Reguli, cu excepția a ceea ce s -a precizat altfel în
garanție.
11. Semnătura băncii garant e, autografă, alături de numele patrimonic, indică
capacitatea de exercitare din punct de vedere al autorității semnăturilor aplicate.

4. 3 TIPURI DE GARANȚII

În funcție de obiectul obligației fundamentale garantate , practica cunoaște o
multitudine de tipuri de scrisori de garanție bancară.
Astfel sunt prezentate tipurile de garanții bancare cu cea mau frecventă utilizare în
tranzacțiile internaționale: garanția de participare la licitație, garanția de bună execuție,
garanția de bună funcționare, garan ția de restituire a avansului, garanția de plată, garanția de
admisie temporară.

4. 3.1GARANȚIA DE PARTICIPARE LA LICITAȚIE – TENDER BOND
(BID BOND)

Prin invitația de participare la licitație și caietul de sarcini aferent acesteia, organizatorii
licitații lor internaționale solicită ofertanților – ca o condiție a participării, prezentarea, alături
de oferta tehnică și cea comercială, a unei scrisori de garanție bancară de participare la
licitație. Această garanție înlocuiește de fapt, un depozit bancar pe ca re participantul la
licitație ar fi chemat să -l facă, scopul acestei garanții fiind acela de a -l asigura pe
organizatorul licitației de bonitatea și seriozitatea ofertantului.
Părțile implicate sunt :
 ofertantul (exportatorul), în calitate de debitor princi pal, ordonă băncii sale emiterea unei
garanții de participare la licitație;
 organizatorul licitației (importatorul), beneficiarul garanției;
 banca garantă, banca din țara exportatorului ofertant (sau dintr -o terță țară).
Obiectul garanției îl constituie :
 dreptul organizatorului de a executa, în cazul în care ofertantul își retrage sau modifică
oferta până la adjudecarea licitației sau în cazul în care ofertantul câștigă licitația și
refuză să semneze sau să execute contractul;
 ofertantul refuză să ofere o g aranție de bună execuție, după semnarea contractului.
Valoarea garanției este impusă de organizatorul licitației și este precizată în caietul de
sarcini fie sub o formă procentuală în raport cu oferta de preț, fie mai rar, în valoare
absolută. o sumă fixă. Cel mai frecvent, este prezentă sub formă de procent situat între 2% și
10% din valoarea de ofertare a mărfii.
Valabilitatea garanției de licitație, de regulă, este situată între 1și 6 luni și corespunde
termenului de valabilitate a ofertei pe care o înso țește, respectiv expiră la data limită
menționată de ofertant pentru acceptarea ofertei și semnarea contractului sau prezentarea
garanției de bună executare.
Executarea garanției se face de beneficiar, organizatorul licitației când ofertantul:
 a retras sau modificat oferta înainte de adjudecare;

51  câștigând licitația, refuză să încheie sau să execute contractul în condițiile ofertei ferme
prezentate;
 nu oferă, după încheierea contractului, o garanție suplimentară de bună execuție a
acestuia .
Suma astfel încas ată de organizator este destinată să acopere:
 diferența de preț între ofertantul câștigător și al doilea clasat la care este obligat să
apeleze acesta în caz de refuz;
 costurile legate de organizarea unei noi licitații, în cazul în care următorii clasați n u
corespund întocmai cerințelor din caietul de sarcini;
 eventuale daune provocate beneficiarului garanției pentru întârzierea contractului
comercial propus a fi încheiat după adjudecarea licitației.
Participarea la licitații în străinătate îi expune pe ofe rtanți la riscul ratei de schimb,
deoarece prețul include costurile legate de transformarea în valută forte sau într -o altă valută.
În unele țări cu sisteme de asigurări dezvoltate, comercianții pot obține polițe de
asigurare pentru a putea face față acest or probleme. Astfel, în unele țări, acoperirea
pierderilor rezultate din evoluția cursurilor valutare formează obiectul asistenței financiare a
guvernului, chiar în acest domeniu. Ea este cunoscută și sub numele de garanție de
acoperire contractuală (Tende r to Contract Cover).
În cazurile în care ofertele trebuie exprimate în valută, acest tip de facilitate va constitui
o măsură de protecție împotriva riscurilor valutare.

4. 3. 2 GARANȚIA DE BUNĂ EXECUȚIE ( PERFORMANCE BOND)

Garanția de bună execuție garantează faptul că contractorul își va îndeplini obligațiile
contractuale. Altfel spus, garantează riscul de neexecuție sau execuție defectuoasă a
contractului.
Părțile implicate sunt :
 exportatorul, ordonatorul garanției;
 importatorul, beneficiarul garanție i;
 banca garantă, de regulă, banca exportatorului .
Obiectul garanției îl constituie obligația exportatorului de a livra întocmai, din punct de
vedere cantitativ și calitativ, marfa convenită și efectuarea livrărilor la timp, față de graficul
sau termenele de livrare stabilite prin contract.
Obiectul garanției vizează deopotrivă o prestație defectuoasă, cât și o prestație neconformă
cu contractul.
Valoarea garanției precizată prin contractul de bază, ca procent din valoarea mărfurilor
sau prestației, d e regulă, se situează între 5% și 20% din valoarea prestației.
Această sumă este destinată să acopere lipsurile cantitative ale mărfii, penalizările pentru
nelivrare sau livrare cu întârziere sau orice alte prejudicii cauzate cumpărătorului prin
neexecutar ea sau executarea incompletă, defectuoasă a contractului.
În țările vestice acest procent este, în mod normal, de aproximativ 10%, dar poate fi și mai
mare. Dacă contractorul nu -și îndeplinește obligațiile contractuale, atunci importatorul are
dreptul să a ngajeze un terț care să remedieze sau să finiseze lucrarea. Pentru nerespectarea
anumitor termene se calculează penalități.
Valabilitatea garanției este stabilită în raport cu perioada de executare a contractului.
Astfel, aceste garanții se emit înainte de începerea derulării contractului și au valabilitatea
până la recepția definitivă a mărfii.

52 4.3.3 GARANȚIA DE BUNĂ FUNCȚIONARE ( WARRANTY BOND)

Garanția de bună funcționare constituie o variantă a garanției de bună execuție, în
practică purtând aceeaș i denumire, diferența apărând doar în textul garanției, acoperind
perioada de garanție tehnică.
În cazul în care contractul comercial se referă la livrări de mărfuri pentru care vânzătorul
acordă o perioadă de garanție tehnică (6 luni, 1an) acest interva l este uzual a fi acoperit prin
garanții de bună funcționare/bună execuție.
Obiectul garanției îl constituie acoperirea riscului cumpărătorului pe care acesta l -ar
avea după livrarea mărfii, ca urmare a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a
obligaț iilor asumate de vânzător cu privire la: remedierea defecțiunilor constatate, înlocuirea
totală sau parțială a mărfii care nu corespunde parametrilor calitativi stabiliți prin contract,
etc.
Valoarea garanției , stabilită procentual prin contract, variază î ntre 5% și 20% din
valoarea mărfii sau prestației.
Valabilitatea garanției diferă în funcție de specificul mărfii exportate. De exemplu:
în industria ușoară perioada de garanție nu depășește 1 -3 luni de la recepția mărfii, pe când
în industria automobilelo r se poate situa la doi ani.

4.3.4 GARANȚIA DE RESTITUIRE A AVANSULUI ( ADVENCE
PAYMENT GUARANTEE)

În cazul contractelor de valori importante cumpărătorul asigură plata unui avans sau
mai multe plăți eșalonate pentru acoperirea cheltuielilor care au loc la început, sau pe
parcursul executării produselor, înainte de livrarea mărfurilor. Oricum, cumpărătorul își
asumă un risc făcând această plată pentru o lucrare sau o marfă de care va beneficia în
viitor.
Obiectul garanției îl constituie acoperirea riscur ilor cumpărătorului de nerestituire a
plăților în avans în cazul încetării relațiilor contractuale sau neexecutarea contractului din
vina vânzătorului.
Practic toate contractele comerciale care prevăd plăți în avans stipulează obligația
vânzătorului de a furniza cumpărătorului garanții de restituire a avansului.
Prin obiectul său, garanția de restituire a avansului are un caracter strict financiar ,
tipic acestuia fiind angajamentul de a restitui o sumă de bani egală cu cea avansată, la care
se adaugă un procent de dobândă părți, aplicat pe perioada imobilizării fondurilor aflate în
posesia vânzătorului, respectiv pe perioada dintre plata avansului și momentul restituirii lui.
Valoarea garanției este egală cu suma plătită în avans de cumpărător și stipulată ca
atare în contract sub forma unei cote procentuale din valoarea întregii mărfi și este
completată cu obligația plății unei dobânzi pe perioada dintre momentul plății avansului și
cel al restituirii acestuia de vânzător.
Specific acestei garanții este că valoarea garanției se diminuează proporțional cu
procentul de avans încasat, pe măsura executării obligațiilor furnizorului, atestate prin
prezentarea documentelor contractuale.
Valabilitatea garanției se întinde, de regulă, până la îndeplinirea obligație i de livrare.
Referitor la valabilitate se rețin :
– intrarea în vigoare a garanției să fie condiționată de încasarea avansului de
exportator;
– valoarea garanției să se diminueze proporțional cu procentul avansului pe măsura
executării obligațiilor vânzăto rului, deci valabilitatea să fie stabilită în raport cu ultimul
termen contractual de livrare sau de executare a prestațiilor;

53 – clauza de prelungire automată a valabilității garanției să fie prezentă, în cazul în care
părțile contractante convin extinder ea termenelor de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

4.3.5 GARANȚIA DE PLATĂ ( PAYMENT GUARANTEE)

Din punct de vedere al derulării contractelor comerciale internaționale, garanția de
plată este cea mai importantă. Ea poate fi utilizată, prin definir ea și adaptarea obiectului ei,
atât plăților derulate prin acreditiv documentar cu plata prin acceptare, cât și în cazul
incasoului documentar sau financiar.
Obiectul garanției îl constituie acoperirea obligațiilor cumpărătorului de a plăti prețul
contract ual stabilit drept contravaloare a mărfurilor sau prestațiilor primite. Din acest punct
de vedere garanția de plată poate îmbrăca în practică următoarele forme:
a. Garanția pură de plată;
b. Garanția de plată la incaso;
c. Garanția pentru plata efectelor d e comerț;
d. Garanția pentru aval;
e. Garanția de plată a ratelor scadente.
a. Garanția pură de plată este garanția prin care banca emitentă se obligă ea însăși să
achite contravaloarea prestației efectuate de exportator.
Valoarea garanției este egală cu cont ravaloarea mărfurilor sau prestațiilor
efectuate/livrate de exportator .
În practică, adesea, aceste garanții sunt condiționate, în sensul că efectuarea plății se
face pe bazqa unor documente – precizate expres în textul garanției și prezentate de
exportato r în termenul de valabilitate al garanției.
Documentele cerute sunt acelea ce atestă îndeplinirea obligațiilor furnizorului.
Acest tip de garanție este utilizat în cazul contractelor care prevăd plata la livrare.
Valabilitatea garanției este corelată cu te rmenul de livrare, la care se adaugă, un
număr de zile care să permită demersurile necesare executării garanției.
b. Garanția de plată la incaso. Incasoul este o modalitate de plată simplă, ieftină, dar
riscantă pentru exportator. Acesta este și motivul ut ilizării în practică a așa numitului
“incaso garantat”. Una din formele prin care poate fi garantat este scrisoarea de garanție
bancară.
Obiectul garanției îl constituie acoperirea riscului de neplată la incaso, garantul
obligându -se la plată în cazul în c are plata nu este onorată la prima cerere de către
cumpărător. De aceea, acest tip de garanție are caracter de rezervă, exportatorul apelează la
ea în cazul refuzului de plată al importatorului.
Valoarea garanției poate fi legată cu valoarea mărfurilor liv rate sau poate avea o
valoare mai mică decât valoarea totală a contractului în cazul livrărilor în tranșe.
Valabilitatea garanției se situează la un anumit număr de zile în raport cu data
livrării mărfii și depunerii documentelor de plată la incaso, interv al care să permită băncii
trase să solicite plata documentelor de la importator, iar în caz de refuz exportatorul să aibă
timpul necesar să execute garanția înăuntrul valabilității sale.
c. Garanția pentru plata efectelor de comerț. În cazul plăților difer ate, a vânzărilor
pe credit, alături de tipurile de garanție prezentate un loc important îl ocupă garanția pentru
plata efectelor de comerț.
Obiectul garanției îl reprezintă angajamentul garantului de a plăti la scadență cambii
trase de vânzător asupra cum părătorului sau bilete la ordin emise de cumpărător în favoarea
exportatorului.
O astfel de garanție, pentru a fi deplin asiguratorie, trebuie să conțină angajamentul
garantului de a obține de la cumpărător acceptarea cambiilor, acceptul acestuia reprezent ând
de fapt certitudinea creanței prin recunoașterea ei de cumpărător.

54 Executarea unei astfel de garanții presupune executarea prealabilă pe cale cambială a
trasului. Aceasta constituie un inconvenient pentru beneficiarul titlului legat de întârzierile
procedurale în încasarea sumei garantate. De aceea, cel mai des, se prevede plata titlurilor de
credit însoțite de documente care probează executarea prestației de exportator. Garantul este
ținut la plată, în primul rând, pe baza acestor documente și în al do ilea rând, datorită valorii
lor echivalente materializate în efecte de comerț.
d. Garanția de aval. În scopul asigurării unei mobilizări rapide și maxime a capitalului
de credit, un număr tot mai mare de exportatori optează pentru garanția în formă abstrac tă.
Prin aceasta se înțelege o garanție total desprinsă de condițiile comerciale ale contractului și
care se referă exclusiv la efectele de comerț, pe care le acoperă.
Obiectul garanției constă în asumarea obligației băncii garante de a avaliza efectele
acceptate de tras.
Valabilitatea acestei garanții durează până în momentul avalizării de către garant a
efectelor de comerț, moment în care, angajamentul garantului este considerat realizat,
garantul avalist rămânând în continuare obligat prin garanția cambi ală care este avalul.
Pentru deplina acoperire a riscurilor materializate în efecte de comerț, se utilizează în
practică garanțiile de acceptare și aval care asigură atât acceptarea acestora, cât și plata lor la
scadență.
e. Garanția de plată a ratelor sca dente. În cazul în care schema de plată prevede ca o
parte a contravalorii mărfurilor livrate să îmbrace forma creditului furnizor, exportatorul se
poate acoperi de riscurile de neplată a ratelor scadente și a dobânzilor aferente acestora,
printr -o scriso are de garantare a plății ratelor scadente.
Printr -o astfel de garanție, exportatorul are posibilitatea de a solicita direct băncii
garante plata la termenul convenit a fiecărei rate scadente prin prezentarea titlului de credit.
De regulă, schema de plată din contract prevede ca o parte din valoarea contractului
să fie plătibilă la livrare iar diferența sub forma unui credit materializat într -un număr de
titluri egale cu cel al ratelor. Se poate conveni ca valoarea titlurilor să includă rata și
dobânda sau se pot emite două seturi de titluri, unul aferent ratelor și altul aferent
dobânzilor.
Obiectul garanției îl reprezintă acoperirea riscului de neplată a ratelor scadente de
către debitor conform termenelor convenite prin contractul de vânzare pe credit.
Valoarea unei astfel de garanții va fi întotdeauna egală cu suma creditului și a
dobânzilor aferente, la care, uneori, se adaugă și o marjă suplimentară pentru taxe conexe
executării.
Valabilitatea garanției este determinată de scadența ultimei rate scadente .

4.4 GARANȚII – CONTRAGARANȚII

În practica bancară, banca emitentă, după ce a emis garanția, o poate trimite direct
beneficiarului acesteia, prin serviciile poștale obișnuite sau o poate transmite unei bănci
comerciale din țara beneficiarului, care fa ce simplul serviciu de notificare a beneficiarului că
a sosit garanția și i -o predă.
Indiferent de soluția aleasă, transmiterea garanției ca și relația: banca emitentă –
beneficiar de garanție, este directă.
Transmiterea garanției se derulează după următoru l mecanism:
1. Ordonatorul garanției ordonă băncii garante emiterea garanției în favoarea
beneficiarului;
2. Banca garantă transmite garanția direct beneficiarului;
3. Banca garantă transmite garanția pe canal bancar, prin banca notificatoare ,
beneficiar ului garanției .

55 În numeroase țări din Asia angajamentele de plată asumate de bănci străine în
favoarea beneficiarilor locali nu sunt permise prin reglementările naționale în materie de
garanții. În aceste țări, nu sunt acceptate decât garanții emise de băn ci comerciale locale în
favoarea beneficiarilor locali. Pentru ca băncile comerciale locale să emită propriile lor
angajamente de plată în favoarea beneficiarului situat în acea țară, este necesar să existe un
alt angajament de plată în favoarea băncii ben eficiarului emis de o altă bancă care este banca
ordonatorului. În acest caz apar două angajamente de plată:
– primul este angajamentul de plată asumat de banca ordonatorului în favoarea băncii
beneficiarului . Aceasta este numită contragaranție.
– al doile a angajament de plată este cel asumat de banca locală a beneficiarului
garanției , emise în baza contragaranției emise. Aceasta este garanția.
Această garanție este o garanție indirectă, iar părțile implicate sunt patru:
– ordonatorul și banca sa, emitentă a contragaranției ca parte ce acționează conform
instrucțiunilor.
– beneficiarul și banca garantă , care emit garanția în favoarea beneficiarului local.
Transmiterea garanției și contragaranției se derulează după următorul mecanism:
– Ordonatorul ordonă bă ncii sale emiterea unei contragaranții în favoarea băncii locale
din țara beneficiarului garanției.
– Banca emitentă transmite contragaranția băncii locale.
– Banca locală, în baza acesteia, emite propriul său angajament de plată față de
beneficiarul local .
Angajamentul de plată al celor două bănci este egal ca valoare, iar angajamentul de
plată asumat de banca ordinatorului întotdeauna este necondiționat, astfel există două
garanții la prima cerere .
Consecința practică și directă pentru ordonator, respecti v două angajamente de plată
pentru aceeași sumă, se materializează în plata de două ori a comisioanelor și spezelor
bancare, solicitate de cele două bănci implicate în garantarea plății. În cazul
contragaranțiilor, legea aplicabilă este întotdeauna legea ț ării beneficiarului garanției.

4. 5 EMITEREA ȘI UTILIZAREA GARANȚIILOR BANCARE

Prin emiterea garanțiilor, banca își asumă responsabilitatea de a plăti sumele
respective, în cazul în care clientul ei nu -și îndeplinește obligațiile contractuale.
Există două motive pentru care o bancă este de acord să emită garanții în favoarea
clienților ei:
1. pentru un comision bancar -în mod evident banca trebuie să producă bani, deci ea va
taxa serviciul pe care îl oferă.
2. pentru a susține afacerile clienților ei – dacă banca își ajută clientul prin emiterea unei
garanții, ea contribuie și la dezvoltarea afacerilor acestuia.
Cu toate acestea, banca își asumă anumite riscuri prin emiterea garanțiilor motiv
pentru care clienții ei trebuie să fie solvabili și de încrede re. Banca va analiza cererile de
emitere a garanțiilor în același mod ca și cele pentru acordarea împrumuturilor. Conform
politicii de acordare a creditelor, ea trebuie să aibă în vedere toate aspectele cererii de
emitere a garanției, în schimb ea va perce pe un comision pentru serviciile prestate.
La emiterea unei garanții, este important pentru o bancă să aibă în vedere și aspectele
nefinanciare ale afacerii. Este important pentru o bancă să evalueze realizările prezente și
trecute ale activității clienț ilor ei. Banca trebuie să fie atentă în mod special la:
 capacitatea generală de plată a clienților ei;
 rezultatele anterioare referitoare la executarea la timp și în bune condiții a contractelor;
 dacă au pregătirea managerială necesară și dispun de resurse materiale și financiare
pentru îndeplinirea obligațiilor contractuale.

56 Deși în practică există diferențe de la bancă la bancă privitor la cerințele de îndeplinit
de ordonatorul unei garanții, în principiu, aceste cerințe sunt:
a. Deoarece băncile emitente de garanții, angajează în această acțiune propriul lor
patrimoniu, sunt foarte atente și selective cu solicitanții. Fără a proceda exclusivist,
băncile acceptă emiterea de garanții, în primul rând pentru proprii clienți, întrucât au
posibilitatea controlului fondurilor rulate în conturile lor;
b. Prezentarea contractului comercial în baza căruia se emite garanția și a proiectului de
garanție propus și solicitat de ordonator;
c. Ordonatorul trebuie să fie pregătit să prezinte o garanție reală sau personală prin car e să
ofere băncii o certitudine, pentru situația în care banca, executând garanția, va fi în
măsură să -și recupereze fondurile de la ordonator. Aceste garanți, în funcție de
reglementările fiecărei bănci, pot fi:
– principalii indicatori economici și fi nanciari ai firmei ; disponibilitățile în cont, impactul
derulării contractului comercial în discuție asupra eficienței activității firmei;
– depozitul bancar , într-un cont al solicitantului. Valoarea depozitului se poate situa
între10 -100% din valoarea g aranției. În cazul în care agenții economici nu au disponibil
în cont, unele bănci acordă credit în acest scop. În această situație, separat, în paralel, se
efectuează operațiunile specifice unei creditări.
– alte garanții ce pot fi oferite de solicitant și acceptate de bănci pot îmbrăca forma: ipotecii,
gajului fără deposedare, cesiunea creanțelor de încasat .
d. Completarea unei cereri angajament prin care solicitantul garanției și banca emitentă își
delimitează clar obligațiile.
e. În urma aprobării da te de conducerea de resort a băncii, banca emite garanția și o
transmite beneficiarului, informând ordonatorul de acțiunea sa.

4.5.1 SOLICITAREA PLĂȚII. EXECUTAREA GARANȚIEI
BANCARE

Prin plata/executarea garanției se înțelege ansamblul activităților le gate de cererea
de plată formulată de beneficiarul garanției băncii garante și reglementarea de către bancă a
acestei cereri.
Cererea de plată/ executare justificată a garanției apare în situația în care
beneficiarul garanției constată că partenerul de con tract nu și -a îndeplinit obligația asumată
sau a îndeplinit -o defectuos. Înainte de a proceda la executarea garanției, beneficiarul
garanției poate fi sau nu interesat în a contacta partenerul pentru a afla cauzele întârzierii sau
îndeplinirii defectuoase a obligației de plată.
Cererea de plată a garanției presupune îndeplinirea anumitor cerințe de formă și de
fond. Astfel:
– cererea de plată se face în scris , documentul putând fi transmis letric, telegrafic sau
prin alt mijloc de teletransmisiune;
– cerere a scrisă poate fi făcută numai de beneficiarul garanției și semnată de acesta.
– la cererea scrisă se anexează obligatoriu toate documentele care sunt specificate în
textul garanției. În funcție de tipul de garanție și condițiile inserate în text, aceste d ocumente
pot fi: declarația scrisă a beneficiarului că ordonatorul nu și -a îndeplinit obligațiile asumate
prin contract; factură, cambii, documente de transport etc.
– cererea de plată trebuie să parvină la sediul băncii garante în cadrul valabilității
garanției. Valabilitatea expiră la ghișeele băncii garante și nu la data expediției sau la data la
care au fost depuse documentele la o altă bancă spre a fi transmise băncii garante;
– prin cererea de plată nu se poate solicita o sumă mai mare decât valoarea garanției .
La primirea cererii de plată a garanției și a documentelor însoțitoare, banca garantă
procedează la verificarea lor cu atenție. Documentele prezentate trebuie:

57 – să concorde întocmai cu termenii și condițiile garanției;
– să concorde între ele, în sensul că informațiile conținute de un document să nu
contrazică informațiile dintr -un alt document.
În urma verificării cererii de plată și a documentelor pot apare trei situații:
a. plata garanției;
b. refuzul plății garanției;
c. cererea de pla tă abuzivă/de rea credință;
a) În cazul în care cererea de plată și toate documentele sunt în bună ordine, banca
garantă efectuează plata. În practică acest lucru implică, în principal, trei activități: banca
garantă informează în scris beneficiarul privin d efectuarea plății și după caz, solicită
restituirea garanției; creditează contul beneficiarului cu suma solicitată; anunță ordonatorul
de plata garanției și acționează pentru plata sumei de la acesta.
b) În urma controlului efectuat, banca garantată poat e refuza plata garanției. Motivele
sunt multiple și diverse: documentele sunt incomplete, informațiile conținute de acesta se
contrazic; suma solicitată depășește valoarea garanției; cerea de plată a ajuns după expirarea
valabilității garanției. În acest c az, banca, comunică imediat beneficiarului decizia sa,
ținându -i documentele la dispoziție . Procedura de urmat de către beneficiar, într -un
asemenea caz, diferă în funcție de motivul refuzului:
– va prezenta rapid, alte documente în bună ordine;
– va cont acta ordonatorul cerând modificarea garanției, de exemplu, prelungirea
valabilității, modificarea sumei, urmând ca acesta să ordone băncii modificarea garanției. În
practică, dacă documentele nu sunt conforme banca garantă poate întreba ordonatorul dacă
este dispus să renunțe la neconformitate și în cosecință, să autorizeze plata.
c) Cererea de plată/executarea abuzivă sau de rea credință . După cum s -a prezentat,
garanția bancară este independentă în raport cu contractul comercial, iar ca tendință
generală , acestea sunt emise într -o formă abstractă. În acest context, beneficiarul garanției,
are dreptul pentru despăgubirea bănească să se adreseze deopotrivă ordonatorului sau
garantului fără nici o prioritate prestabilită. Cel mai adesea pentru garant este di ficilă, de
astfel nici nu cade în sarcina sa, verificarea bunei credințe a cererii de plată primite. Toate
acestea, contractând în prealabil ordonatorul cu privire la cererea de plată a beneficiarului
poate obține o informație care să evidențieze reaua cre dință.
În toate astfel de situații, băncile sunt îndreptățite să refuze plata, chiar dacă
angajamentul lor de plată este irevocabil și necondiționat.

4.5.3 ÎNCETAREA OBLIGAȚIEI DE PLATĂ ȘI RESTITUIREA
GARANȚIEI

O garanție încetează să mai aibă efecte pri n:
– expirare, caz în care nu s -a primit cererea de plată, la data valabilității precizată în
textul garanției sau înainte de această dată, dacă evenimentul precizat în garanție pentru
expirarea acesteia s -a produs;
– prin plată, indiferent de dis pozițiile privind expirarea valabilității cuprinse în textul
garanției, la data la care cererea de plată a beneficiarului a fost satisfăcută;
– prin anulare, independent de dispozițiile referitoare la expirarea valabilității, în
măsura în care beneficiarul restituie garanția băncii garante sau îi prezintă declarația scrisă
privind eliberarea de răspundere. În ambele situații garantul este eliberat de răspundere,
chiar dacă în cazul declarației scrise, beneficiarul nu i -a restituit garanția.
– prin fo rța legii, în acest caz, se are în vedere sechestrul, frauda sau reaua credință
dovedută.
Pentru toate aceste situații o garanție încetează să mai fie valabilă, indiferent dacă
este sau nu returnată băncii garante.