Raluca Ganea Licenta Revizuit Final 26.06.2018 [609425]
1
Cuprins
Argument ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 1
CAPITOLUL 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 5
PROFILUL PSIHOLOGIC AL COPILULUI
PREȘCOLAR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 5
1.1 Tabloul dezvoltării generale a preșcolarului ………………………….. ………………………….. ……… 5
1.1. 1. Dezvoltarea intelectuală ………………………….. ………………………….. ………………………… 7
1.1.2. Jocul în perioada preșcolară ………………………….. ………………………….. ……………………. 8
1.2. Dezvoltarea afectiv -emoțională în preșc olaritate ………………………….. ………………………… 11
1.3. Dezvoltarea psiho -morală și psiho -comportamentală la preșcolari ………………………….. .. 13
1.4. Relațiile cu mediul familial ca proie cție a nevoii de socializare a copilului preșcolar …… 15
CAPITOLUL 2 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 19
JOCUL –ACTIVITATEA FUNDAMENTALĂ A PREȘCOLARULUI ………………………….. …… 19
2.1. Definirea conceptului de joc ………………………….. ………………………….. ……………………….. 19
2.1.1. Funcțiile jocului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 20
2.2. Jocul – activitatea fundamentală a copilului preșcoșar ………………………….. ………………….. 21
2.3. Jocul – metodă și procedeu instructiv -educativ utilizat în grădiniță ………………………….. . 27
2.4. Clasificarea jocurilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 30
2.5. Rolul jocului în procesul de socializare a copiilor preșcolari ………………………….. ……….. 42
CAPITOLUL 3 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 47
RELAȚIA JOC – ÎNVĂȚARE LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ ………………………….. ……………….. 47
3.1. Definirea conceptului de învățare ………………………….. ………………………….. ………………… 47
3.1.1. Legități în învățare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 48
3.2. Implicațiile jocului în dezvoltarea copilului ………………………….. ………………………….. ……. 50
3.3. Relația joc – învățare la preșcolar ………………………….. ………………………….. ………………….. 52
CAPITOLUL 4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………… 57
CERCETARE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 57
4.1. Scopul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 57
2
4.2. Obiectivele cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 57
4.3. Ipoteza ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 57
4.4. Organiza rea cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 57
4.5. Metode de cercetare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 58
4.6. Rezultatele cercetării și interpretarea lor ………………………….. ………………………….. ………… 59
4.7. Concluziile cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 68
CONCLUZII GENERALE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 69
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 73
3
ARGUMENT
„Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică poate să respire
și în consecință poate să acționeze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a
ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina copilărie fără râsetele și jocurile
sale.”
Eduard Claparède
Fiecare om descoperă încă din copilărie ce înseamnă a te juca. Jocul este ocupația
prefera tă și cea mai intensă a copiilor. Adulții reneagă repede și des amintirile legate de această
activitate.
Ideea de joc ne arată, în sens pozitiv, că trebuie să îndrăznim, că trebuie să luptăm, să ne
lăsăm ademeniți de această activitate.
”A te juca” este o confruntare plăcută cu tine însuți, cu ceilalți, cu diferite materiale,
procese și cu mediul înconjurător.
Jocul, prieten nelipsit al copilului, reprezintă pentru perioada preșolară activitatea
fundamentală, de bază, fiind o formă de manifestarea intențion ală, fără bariere, liberă, o
activitate care îi unește pe copii și îi reprezintă.
Prin intermediul jocului, copilul cunoaște realitatea, acționează supra obiectelor din jur,
își satisface nevoia de mișcare, prinde încredere în el și își îmbogățește cunoș tințele.
Jocul în perioada preșcolară reprezintă principalul mijloc de dezvoltare. Chiar dacă pare
greu de crezut, jocul cu păpușile sau cuburile îi vor ajuta pe copii să se transforme în adulți. Prin
joc copiii își dezvoltă imaginația, creativitatea, gân direa, învață să se descurce în situații
problematice, își dezvoltă personalitatea, capătă încredere în sine, achiziționează noi aptitudini și
își stabilesc o bună bază pentru învățare.
Putem chiar vedea „pe viu” cum copiii încep să dezvolte aptitudini pri n joc, dacă ne
transformăm în observatori tenace ai acestora.. La început, preșcolarul mic încă se joacă
manevrând obiectele, urmând apoi să își dezvolte imaginația și să imite în joacă rolurile adulților
”de-a doctoral”; ”de -a mama și de -a tata”; ”de -a polițistul”; ”de -a școala”etc.
4
Abia în jurul vârstei de 5 -6 ani copilul descoperă jocul cu reguli și învață să creeze
legături armonioase cu ceilalți copii și să se supună regulilor; toate acestea îl vor ajuta să se
integreze în societate și să își dezvolte personalitatea.
Poate cel mai important aspect al jocului este posibilitatea ca acesta să fie utilizat ca
instrument al educației. În timp ce se joacă preșcolarul învață formele, culorile și dimensiunile
obiectelor, precum și modalitățile prin care părți le componente se îmbină pentru a forma un
întreg. În timp, preșcolarul învață să își facă planuri de acțiune, să dezvolte strategii și să
evalueze situația pentru a elabora soluții la diferite probleme.
Jocul stimulează interesul și curiozitatea preșcolar ului, favorizând acumularea unei mari
cantități de cunoștințe într -un timp redus și aparent fără efort.
Prin joc copilul învață cu plăcere, devine interesat față de activitatea care se desfășoară.
Cu timpul, jocul schimbă comportamentul unor copii timizi, nesiguri. El stimulează și
modelează procesele afectiv -emotionale, îmbogățind viața afectivă a copiilor și ajutându -i să-și
stăpânească emoțiile.
Putem spune despre cpilărie că este necesară vârstei mature și nu putem ignora jocul din
această perioadă.
5
CAPITOLUL 1
PROFILUL PSIHOLOGIC AL COPILULUI PREȘCOLAR
1.1 Tabloul dezvoltării generale a preșcolarului
Cea de -a doua copilărie, de la 3 la 6 ani, este caracterizată de o evoluție complexă, cu
influențe fundamentale asupra dezvoltării ulterioare a copi lului. În această perioadă, se constituie
fundamentele activității psihice și se prefigureză trăsături fundamentale ale personalității ce vor
influența majoritatea comportamentelor viitoare. Este perioada în care copilul intră în mediul
preșcolar și intera cționează tot mai diversificat cu mediul social.
Dacă ar fi să sintetizăm contribuțiile acestui stadiu la dezvoltarea psihică generală a ființei
umane, Tinca Crețu este de părere că ar trebui să reținem mai ales următoarele aspecte:
”expuberanța motorie și senzorială, care facilitează considerabil adaptările;
creșterea autonomiei în plan practic prin formarea a numeroase deprinderi de
autoservire și de mânuire a obiectelor;
dezvoltarea proceselor psihice complexe care schimbă caracteristicile
comportamentul ui copilului, lărgind posibilitățile de anticipare și organizare ale
acestuia;
o mare curiozitate și sete de cunoaștere, care stimulează activitățile exploratorii și
îmbogățesc experiența personală;
formarea unei conștiințe morale primare care sporește cap acitatea copilului de
adaptare la mediul social;
constituirea bazelor personalității și accentuarea aspectelor individualizatoare”
(T.Crețu, 2016, pp.131 -132).
6
Intrarea la gradință la vârsta de 3 ani presupune despărțirea copilului pentru câteva ore de
familie, în mod special de mamă și integrarea acestuia în activități de grup. Integrarea copilului
în colectivitate are un rol important atât în dezvoltarea independenței de familie cât și în
învățarea și interiorizarea regulilor morale și comportamentale. Co pilul începe să asculte de o
autoritate, dar și să -și controleze impulsivitatea.
Legătura cu covârstnicii, antrenat în același fel de activități, îl pune pe copil în diferite relații
de confruntare, în condiții egale, și permite astfel o diminuare a egocen trismuli, alimentat de
toate relațiile de până acum (T. Crețu, 2016, p.133 ).
Semnificativ pentru aceast stadiu este faptul că se produce o culturalizare a modului de
satisfacere a trebuințelor alimentare (U. Șchiopu, 1981, p. 97), adică se disting mesele principale
și gustările și se formează obișnuința de a respecta programarea. Copilul își însușește o ținută la
masă, își formează deprinderi de folosire a tacâmurilor, reușește să aștepte desertul împreună cu
ceilalți .
Repere cheie privind dezvoltarea (vezi ”Ghid de bune practici pentru educația timpurie a
copiilor de la 3 la 6/7ani”, p.12)
Dezvoltarea umană este determinată de interacțiune dinamică și continuă a factorilor
biologici și a experienței, copiii trecând prin procese succesive de asimilare și acomodare.
Cultura influențează toate aspectele dezvoltării umane și este reflectată în tradițiile și
regulile de creștere a copiilor;
Formarea abilităților de autoreglare constituie piatra de temelie în dezvoltarea copiilor
mici sub toate aspectele;
Copii i sunt participanți activi la procesul de dezvoltare a lor, reflectând dorința proprie
ființei umane de a explora și stăpâni mediul;
Relațiile umane și impactul lor asupra individului constituie elementele unei dezvoltări
sănătoase.
Dezvoltarea copiilor se produce pe căi individuale, traiectoria lor este caracterizată prin
continuitate și discrepanțe, precum și prin context culturale semnificative;
Timpul în care copilul trece prin experiențe proprii are importanță, dar el rămâne
vulnerabil în fața riscuril or și este predispus să accepte influențele protectoare din primii
ani de viață până la maturitate.
7
Dezvoltarea poate fi influențată în copilăria timpurie prin intervenții eficiente, care
schimbă echilibrul dintre riscuri și factorii protectori, conducând la prevenția unor
probleme sau deficiențe .
1.1. 1 . Dezvoltarea intelectuală
Intelectul cuprinde o gamă largă de procese și activități psihice, care permit psihicului
detașarea de stimulul concret ce acționează direct asupra organelor de simț permițând astfel
depășirea experienței senzoriale. Intelectul copilului, deși insuficient format, înregistrează în
perioada preșcolarității o serie de structurări importante.
Gândirea este stimulată de activitățile concrete și devine din ce în ce mai complexă.
Gândi rea preșcolarului operează cu o serie de constructe care nu sunt nici noțiuni generale, dar
nici noțiuni individualizate. De exemplu, în momentul în care copilul pronunță cuvântul „tată”, el
nu se referă numai la persoana tatălui din familia sa, dar nici l a noțiunea abstractă de paternitate.
El are în vedere atât persoana din familia să cât și alți indivizi care seamănă, într -un fel sau altul,
cu tatăl său.
În urma multor cercetări, J.Piaget, (apud Tinca Crețu,2011, p.209) au observat câteva
caracteristici ale gândirii copilului preșcolar (3 -4 ani ): egocentrismul, sincretismul, caracterul
animist și ilogismul .
Egocentrismul reprezintă raportarea tuturor evenimentelor la sine și la dispozițiile sale,
incapacitatea de a separa realitatea obiectivă de cea pers onală.
Sincretismul reprezintă îmbinarea fără logică a însușirilor și relațiilor dintre fenomene. De
exemplu la întrebarea „de ce zboară pasărea?”, copilul răspunde „fiincă are cioc”. La baza
acestei caracteristici se află inconsistența reprezentărilor și incapacitatea lor de a folosi corect
raționamentele.
Animismul se continuă din stadiul precedent, fiind foarte pronunțat la 3 -4 ani. Piaget(apud
Tinca Crețu,2011 , p.209) amintește 4 stadii animiste:
a) antropomorfismul profund(3 ani) când totul este îns uflețit;
b) la 3 ani jumătate sunt însuflețite doar jucăriile, apoi avcestea sunt vii doar în joc;
c) la 5 ani, jucăriile încetează în a mai fi însuflețite;
8
d) la 6 ani, în momentul în care observă frunzele uscate, copilul le consideră vii deoarece se
mișcă când sunt bătute de vânt.
Evoluția sistemului cognitiv prin schimbările de tip transformativ și/sau variațional conduce
la structurarea unor noi forme ale activității psihice. Imaginația începe să funcționeze tot mai
mult sub forma trăir ilor anticipative și fantastice. Noile experiențe prin care trece copilul
alimentează imaginația, iar comportamentul începe să se diversifice în raport cu noile experiențe
acumulate în realitatea înconjurătoare.
În evoluția intelectuală, un factor importan t îl reprezintă transformarea percepției simple în
observație perceptivă implicată în toate formele de învățare. În această perioadă copilul
explorează, este preocupat de cunoașterea interiorului și exteriorului locuinței, al grădiniței, de
identificarea s pațială și localizarea diverselor obiecte. Se dezvoltă din ce în ce mai mult memoria
iconică, astfel încât copilul poate identifica unde se află diferite obiecte pe care adulții nu își mai
aduc aminte unde le -au pus.
La sfârșitul celui de -al treilea an de viață copilul poate utiliza aproximativ 1000 de cuvinte;
la sfârșitul celui de -al patrulea an, poate utiliza 2000 de cuvinte; la sfârșitul celui de -al cincelea
an de viață poate utiliza 2500 de cuvinte. La cinci ani copilul utilizează propoziții complete cu
structuri gramaticale, de cele mai multe ori corecte. Vocabularul continuă să se dezvolte și în
această perioadă. Se îmbunătățește corectitudinea exprimării, progresele cele mai rapide din
acest punct de vedere înregistrându -se în al treilea și al patru lea an de viață.
1.1.2. Jocul în perioada preșcolară
Preșcolaritatea, a doua copilărie, este dominată de joc, aceeasta fiind activitatea centrală
căruia copilul i se dăruiește cu toată ființa sa și pe care o desfășoară în cele mai variate forme.
Jocul l a această vârstă are un nivel crescut de complexitate. În joc preșcolarul investește
toate disponibilitățile sale psihice și se lasă absorbit chiar până la uitarea de sine.
Durata jocului în ansamblu este strâns legată de conținutul jocului și de de caract erul lui
antrenant, astfel dacă copilului îi place șocul și este foarte atras de el , îl poate juca și repetă la
nesfârșit.
9
Dacă antepreșcolarii se jucau unul alături de celălalt, preșcolarii se jocă unii cu alții,
colaborând foarte bine. Aceștia reușesc s ă-și coordoneze acțiunile,să respecte reguli, să
controleze acțiunile proprii, dar și pe cele ale partenerului. Dezvoltarea atenției, a memoriei, a
voinței, acapacității de înțelegere, toate asigură desfășurarea în bune condiții a jocului.
Jucăria este și pentru preșcolar un element de mare atracție, dar nu mai este
indispensabilă ca la antepreșcolar. Poate fi utilizat și un obiect oarecare, după cum una și aceeași
jucărie poate fi divers transfigurată și folosită.
Nivelul jocului exprimă nivelul dezvoltăr ii psihice a copilui, dar jocul reprezintă și un
stimulator principal al dezvoltării psihice, confirmând locul și importanța sa fundamentală în
viața preșcolarului (T. Crețu, 2011, p.200).
În această perioadă jocul ocupă cea mai mare parte a timpului copil ului, permițând
stimularea capacităților intelectuale și motrice. În joc copilul învață să -și focalizeze atenția
asupra unei activități și din ce în ce mai mult să se concentreze asupra ei. Jocul are totodată un
rol de socializare, facilitând exersarea de relații diverse, care se nunațează și se diversifică în
contextul participării în colective de copii, permițând o diferențiere a conduitelor față de diferite
persoane. În această perioadă se evidențiază apariția unor diferențe între fete și băieți.
Preșcolarul investește în joc toată disponibilitatea sa și se lasă absorbit până la uitatrea de
sine. Durata joculu este direct legată de conținutul jocului și de caracterul lui antrenant, așa că
dacă îi place, se poate prelungi mult sau se poate repeta. Jucăr ia pentru copil în această perioadă
este un element de mare atracție , dar nu indispensabil ca la antepreșcolar. Poate fi utilizat și un
obiect oarecare, după cum una și aceeași jucărie poate fi foarte ușor transfigurată.
Nivelul jocului exprimă totodată ș i nivielul dezvoltării psihice a copilului, dar acesta este
și un stimulator principal al dezvoltării psihice. Începând cu preșcolaritatea, copilul devine tot
mai capabil să desfășoare o altă activitate semnificativă pentru dezvoltarea sa și anume învățare a.
La această vârstă învățarea apare cel mai frecvent prin joc.
Modul în care copiii participă la activitatea de învățare diferențiază cele trei substadii ale
preșcolarității. S -a constatat că cei mici vor să învețe dar ei transformă totul în joc, nu au un scop
de învățare distict, nu sunt preocupați de rezultate și nu -și organizează în nici -un fel acțiunile.
La preșcolarii de 5 -6 ani se manifestă un interes distinct pentru învățare, se urmărește
eficiența și se așteaptă evaluări ale rezultatelor.
10
Tinca Cr ețu (2011, p .203) este de părere că atât în activitățile obligatorii cât și în cele
libere, se manifestă deja disponibilitățile creatoare ale copiilor. Urmărind toate schimbărle
petrecute în acest stadiu , putem observa acele condiții de ordin intern, subi ectiv care
condiționează creația copiilor în desen, construcții, modelaj, colaje, etc. Imaginația, expuberanța
afectivă, predispozițiile native care generează aptitudini, curiozitatea nestinsă , prospețimea
percepțiilor etc. fac posibilă apariția noului, d ar mai ales asigură premise pentru veritabilitatea de
mai târziu.
Familia și grădinița contribuie la dezvoltatrea psihică a copilului, îmbogățind cunoștințele
acestuia, formându -i deprinderi și priceperi de lucru, înrămându -l cu criterii de apreciere și
autoapreciere, stimulând necontenit exprimarea liberă a acestor capacități, în cele mai diverse
forme și cu toate tipurile de mijloace care îi sunt accesibile.
Preșcolarul care se dezvoltă normal, care progresează pe toate planurile, care vine la
grădiniță, care învață multe lucruri vrea să devină mare, să fie școlar, iar această dorință este
dominantă sistemului său motivațional, este conținutul principal al tensiunii psihice
fundamentale care stimuează întreaga sa devenire.
Jocul este activitatea care cond uce la cele mai importante modificări psihice ale copilului:
jocul reflectă și reproduce viața reală într -o modalitate proprie copilului, ca rezultat al
interferenței dintre factorii biopsihosociali;
în joc copilul transpune în plan imaginar viața reală, p relucrând -o conform aspirațiilor
sale, tendințelor, dorințelor.
Un copil care provine dintr -o familie uniparentală va interpreta rolul tatălui pe care nici nu -l
cunoaște așa cum și -ar dori să fie, să existe în viața lui (merge la plimbare, îi cumpără dulci uri și
jucării).
Jocul evoluează concomitent cu primele reprezentări ce permit copilului să opereze pe plan
mental cu experiența pe care o dobândește în fiecare zi.
J.Piaget acordă un rol deosebit factorului “imitație” în evoluția jocului simbolic, imitaț ia
constituind o etapă importantă a jocului simbolic. Astfel, copilul hrănește păpușa așa cum mama,
bunica, sora îi pun mâncarea în farfurie și cu lingurița parcurge traseul de la mâncare la gura
păpușii întrebând -o: “E bună? Îți place? Te -ai săturat?” sau “Hai mănâncă, nu mai face mofturi”
– toate aceste comportamente sunt rezultatul experienței sale de viață pe care a transpus -o în joc
și constituie o sursă de informație despre copil și mediul în care el trăiește.
11
Având în vedere că esența jocului este c oncentrată în procesul de reflectare și transformare
pe plan imaginar a realității concrete, proces prin care devine posibilă și plăcută pătrunderea
copilului într -o realitate complexă pe care o cunoaște activ, considerăm că factorii cu rol
principal în ev oluția jocului izvorăsc din contactul copilului cu realitatea imediat apropiată lui.
Acest contact cu realitatea trădează anumite contradicții care stimulează, dar și încarcă rolul
imaginar și libertatea exprimării care îl caracterizează.(vezi ” Ghid de bu ne practici pentru
educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani”, 2008, p.12).
1.2. Dezvoltarea afectiv -emoțională în preșcolaritate
Un rol esențial în punerea bazelor personalității preșcolarului îl joacă formarea sferei afectiv –
motivațională a vieții sale psihice. Preșcolarul începe să se detașeze, ca ființă umană distinctă, de
persoana altuia. În această perioadă apar primele instanțe etice și un tip nou de conduită,
conduita personală .
Elementul central în dezvoltarea emoțională a copilului preșcolar este identificarea. Acest
proces este amplu; astfel, la 3ani identificarea presupune intensificarea stări lor afective difuze,
în care copilul râde în hohote și plânge cu lacrimi, exploziile lui de aefcțiune, de abandon sau de
mânie, după care se simte vinovat. La 4 și la 5 ani copilul identifică modele umane apropiate,
adică celor adulte, parentale, mai întâi pe baza similitudinilor fizice cu părinții, apoi prin
similitudini psihice, ca în final preșccolarul să se identifice pe baza conduitelor ș i gesturilor pe
care și le însușesc. Procesul de identificare crește pe măsură ce numărul stimilitudinilor cu
modelul crește și devine mai activ în cazul modelului părintelui de același sex. Între 5 -6 ani,
asistăm la un proces de identificare mai amplu și mai complex, datorită multitudinii de contacte
și valori sociale și cultural -morale pe care copilul le întâlnește.
Vorbind despre procesul identificării, subliniem rolul central al triadei afective mamă -tată-
copil. Astfel băiatul îl consideră pe tatăl său o piedică pe care trebuie neapărat să o înlăture, dar
în același timp îl iubește și îl admiră. Iubirea lui pentru mamă nu este fericită deoarece este
interzisă. Pe de altă parte, fetița îl vede pe tată ca pe o persoană puternică și este atrasă de el, dar
în același timp o iubește și pe mamă, dar nu pierde niciodată ocazia să o respingă, manifestându –
se ostil, deoarece mama este „rivala” ei (F. Golu, 2009, p.45).
12
În planul dezvoltării personalității, fenomenul identificării determină o nuanțare mai clară a
emoțiilor și a sentimentelor. Ca elemente specifice afectivității , emoțiile determină comuniunea
și comunicarea la vârsta preșcolară.
În ceea ce privește sentimentele, acestea nu reprezintă sentimente autentice, datorită
explozivității specifice vârstei. D acă plăcerile și emoțiile sunt temporare, atunci sentimentele
copilului preșcolar dețin o oarecare stabilitate; sentimentul este asociat cu impulsul și trebuința.
La această vârstă sentimentele copilului nu sunt definitiv cristalizate, ci acestea sunt în f ormare,
sprijinindu -se pe toate celelalte aspecte ale psihismului copilului și pe existența unor conflicte
interne subiective și de idei în copil.
Sentimente ca: dragostea, simpatia, amorul propriu, sau agresivitatea ca sentiment de
opoziție, îl pun pe cop il în situația de a se exprima ca personalitate în fața sa și în fața celorlalți,
dar în același timp, îi reglează pornirile și actele egocentrice. Însă copilul acceptă cu greu
reglajul, fapt care stă la baza crizei afective, de gelozie infantilă, dar mai ales între frați și surori.
Nou-venitul în familie este un adevărat „uzurpator” pentru copilul frustrat, „neglijat”, „respins”
și temător că i se va retrage dragostea, concomitent cu apariția unor sentimente ostile față de noul
copil. Ca urmare copilul cel mare începe să regreseze, identificându -se cu cel mic, pentru a -i
„recâștiga” pe părinți.
La 3 -4 ani , viața afectivă a preșcolarului este impregnată de sentimente: reacții emotive
impulsive, stări de curiozitatea și de plăcere pentru mediul înconjurător, pentru desene și jocuri,
sentimente de rușine, de milă, chiar de mulțumire în care este apreciat, de admirașie , de bucurie
etc. În desfășurarea activităților de grup apare preferința pentru anumiți copii, dar și tendința
oscilantă între dispoziția gălăg ioasă (la 4 ani ), și unitatea elanului interior -exterior (la 4 -5 ani).
Toate aceste elemente de ordin afectiv -emoțional de la debutul personalității, ating o
prefigurare în jurul vârstei de 5 -6 ani.
Cea mai importantă achiziție în plan motivațional, la c opiii preșcolari este apariția unei
forme primare de motivație de cunoaștere, intrinsecă, grefată pe trebuințele cognitve ale
viitorului școlar.
În copilărie apar nenumărate, conflicte și izbucniri la nivel afectiv -motivațional, însă și mai
multe progrese . Acestă perioadă de „perturbații” emoțional -motivaționale constituie un semn al
normalității și al evoluțiilor, continue și premergătoare școlarității mai calme a copilului. În
13
dezvoltarea dimensiunii motivaționale la vârsta preșcolară, putem vorbi de apa riția unui nou tip
de motivație, superioară celei biologice, ale cărei coordonate dominante sunt:
interesul pentru grupul de copii, ca început al socializării;
interesul pentru joc;
interesul pentru școală, caracterizat prin plăcerea de a executa unele ac tivități școlare
și procuparea pentru aprecierile celor din jur, prin preferințe pentru jocurile „de -a
elevul”, „de -a școala”,asociată cu tendința de a se remarca și compară permanent cu
ceilalți;
dorința de a urmări programe specifice lor și de a desfășur a activități cât mai variate
și bogate în conțint.
Motivația intrinsecă apare ca răspuns la nevoile interne, cum ar fi nevoia de a ști,
curiozitatea. Activismul obiectiv, operațional al copilului, este acompaniat, de obicei, de o
componentă motivațională intrinsecă a actelor cognitive implicate în dobândirea de experiențe.
Amplificarea nivelului de motivație intrinsecă nu duce la dezorganizarea actului de conduită,
cum se întâmplă în cazul creșterii motivației extrinseci. Sursa acestei motivații o consti tuie
menținerea în permanență a stării active a trebuinței de orientare și investigație (P. Golu, I. Golu,
2002, pp.153 -154).
1.3. Dezvoltarea psiho -morală și psiho -comportamentală la preșcolari
Conduită morală a copilului cuprinde obișnuințele morale și trăsăturile de caracter și
voință.
În grădiniță, educatorul folosește metode diverse de educare psiho -morală a copiilor:
povestiri pe teme etice, explicații morale, convorbire etică, jocuri de creație etc.
Conștiința morală cuprinde componente intelec tuale(noțiuni și reprezentări) dar și
componente afective( atitudini, convingeri, sentimente). La preșcolari este posibilă și necesară
îmbogățirea conștiinței morle cu reprezentări și noțiuni morale accesibile, cu exemplifcări
concrete, dat fiind aspectul concret intuitiv al gândirii și transformarea lor în convingeri ferme, în
14
sentimente și atitudini care devin mobiluri interioare, motive reglatoare ale faptelor și acțiunilor
morale.
Între conduită morală și conștiința morală la preșcolari există o multitu dine de relații de
interdependență generate de problema gândirii și aspectul ei concret, dar și de capacitatea de
înțelegere. Datorită slabei intuiții de diferențiere, copiii înțeleg difuz adesea și nediferențiat
anumite noțiuni. Uneori, noțiunile morale s unt însușite fragmentar și nesistematic dacă nu sunt
explicate corespunzător.
La început preșcolarul imită faptele morale, modelele comportamentale ale celor din jur,
pe baza observațiilor proprii, cu timpul, datorită influențelor educative și a explicații lor primite,
el se convinge de necesitatea faptelor respective. Dacă la început copilul acceptă regulă, cerința
morală, fiind pătruns sau nu de el va acționa mai mult din convingere.
În ceea ce privește dezvoltarea psihocomportamentală a copilului preșcola r, ne vom referi
la socializarea acestuia și la adaptarea la viața colectivă.
Intrarea în grădiniță, reprezintă pentru copil, o adevărată ruptură de viață și obiceiurile
familiei. Adaptarea la mediu și grup reprezintă un proces de durată cu progrese și reg rese ce
presupune eforturi perseverente și regulate. „În urma cercetărilor, se evidențiază șase tipuri de
adaptare la nivel mediu, cel din grădiniță:
1) adaptarea foarte bună : despărțire fără ezitări de persoana care a adus copilul în grădiniță,
conduite de c uriozitate, investigație activă în noul mediu, stabilirea rapidă de relații cu
educatoarea și copiii din grupă;
2) adaptare bună : despărțire fără ezitări de persoana care a adus copilul la grădiniță ,
stabilirea facilă de relații verbale cu educatoarea și cu câțiva copii din grupă, dar cu o
atitudine e expectativă, nu de investigație activă;
3) adaptare dificilă : intermitent tensionată, caracterizată prin nervozitate, reținere tacită(de
mână) a persoanei însoțitoare, nesiguranță, dar și curiozitate față de ambian ță;
4) adaptare tensională continuă , cu nervozitate de fond și conduite de abandon evidente;
5) adaptare dificilă , prin refuzul copilului de a se despărți de persoana însoțitoare, atitudine
permanent refractară și tensională față de ceea ce se petrece în grădini ță, de blocaj al
curiozității și mutism persistent;
15
6) neadaptarea , ca un refuz activ al copilului de a se despărții de persoana însoțitoare,
negtaivism, uneori violent, conduite refractate, atitudine crispată, violentă” (F. Golu,
2009, p.31).
La vârsta preș colară mică, adaptarea socio -comportamentală este dominată de efectele
regimului din familie. După aceea, în preșcolaritatea mare, deprinderile din grădiniță și regimul
de viață al acesteia influențează regimul comportamental de acasă.
La preșcolari , jocu l este principala modalitate de socializare a copilului. El deschide în fața
copilului atât universul activității cât și universul extrem de variat al relațiilor interpersonale.
Jocul îi dă preșcolarului posibilitatea de a -și apropia realitatea înconjur ătoare, de a -și însuși
funcția socială a obiectelor, de a se familiariza cu semnificația socio -umană a activității adulților.
Jocul asigură preșcolarului acea încredere în sine fără de care copilul nu poate decât să se retragă
în sine și să -i dispară ori ce elan. Schimbul de jucării este extrema pozitivă socializată a inter –
relțiilor dintre preșcolari.
Socializarea copilului își găsește terenul de preferință în grădiniță, din punctul de vedere al
indepenenței , încrederii în sine, adaptabilității sociale, și al curiozității intelectuale. În orice caz,
jocul în grupul preșcolar este primordial în dezvoltarea conduitei sociale.
1.4. Relațiile cu mediul familial ca proiecție a nevoii de socializare a copilului
preșcolar
Mediul familial constituie cadrul în c are se petrece socialaizarea primară a copilului,
contextul în care acesta face experiența contactuluicu anumite norme, valori și modele pe care
acesta va încerca să le înțeleagă, să și le apropie și să le interiorizeze.
Chiar dacă toate relațiile interum ane sunt unice, cele dintre părinți și copii au un caracter
special, concretizat în impactul puternic pe care îl au asupra dezvoltării ulterioare a copilului
preșcolar.
Prima, dar și cea mai importantă experiență umană o constituie relația mamă -copil , de
eșecul sau succesul acesteia depind relațiile viitoare ale copilului. La 3 ani, relația este
satisfăcătoare și blândă, deoarece aceasta este perioada lui „noi”, când mama este companionul
favorit al copilului. În jurul vârstei de 3 ani jumate, copilul es te nesigur în relație și o întreabă de
16
foarte multe ori pe mamă dacă îl iubește, culminând cu atitudinea de revoltă și opoziție pe care
preșcolarul o afișează la 4 ani. La 5 ani relația mamă -copil este prietenoasă, docilă, copilul fiind
chiar dornic să se supună interacțiunilor mamei. La sfârșitul perioadei preșcolare, apare o
atitudine sfidătoare, și, concomitent, plină de emoționalitate, prin treceri bruște de la o extremă la
alta.
Mamele trebuie să cunoască această caracteristică a copilului și să se ra porteze cu tact la
aceste manifestări, adaptându -și rolul de mamă la specificul de vârstă a acestuia. În același timp
acestea trebuie să acționeze prin direcția întăririi conduitei afective constructive a copiilor,
oferind ocazii frecvente de contact și c omunicare cu propriul copil, insuflându -i un sentiment de
încreere în el.
Tatăl reprezintă fermitatea, stabilitatea în familie. El este cel căruia mama îi spune dacă
copilul s -a purtat urât, este cel care oferă recompensele cele mai impotante, însă și ped epsele cele
mai importante. La vârsta de 3 ani, chiar dacă mama tinde să fie părintele preferat, tatăl îi poate
lua adesea locul. Acum este momentul când fetițele își cer în căsătorie tatăl, acesta reprezentând
simbolul perfecțiunii pentru ele. Ulterior, p rintr-un singur cuvânt al tatălui „rebelul” de 4 ani
devine rapid docil și obedient; „tata” este pentru mulți copii autoritatea supremă. La 5 ani,
copilul devine din ce în ce mai mândru de tatăl său. La 6 ani, când copilul încearcă să se
elibereze de mamă, are mai mult respect, pentru autoritatea paternă decât pentru cea maternă.(F.
Golu, 2009, p. 33).
Perioada preșcoară constituie terenul propice instaurării complexului oedipian. Interesul
băiețelului pentru tatăl său pe care vrea să -l imite, reprezintă o încercare prin care eul caută să
semene cu ceea ce el își propune ca model. În același timp apare și atracția sexuală pentru mamă,
astfel tatăl este privit ca un obstacol, de unde și atitudinea ostilă a copilului față de el, dar și
dorința de a -l înlocui în relația cu mama (F. Golu, 2009, p. 33).
Relațiile cu frații/surorile au și ele conotații importante în această perioadă. Inițial relațiile
sunt relativ bune, dar nu foarte consistente, mai ales că frații/surorile de 3 ani își tachinează
frații/surorile mai mari sau le strică lucrurile. La 4 ani copilul este egoist, nerăbdător, dur cu frații
mai mici, enervant pentru frații mai mari, iar la 5 ani devine protector, responsabil pentru farții
sau surorile mai mici. Spre vârsta de 6 ani, se luptă și rănesc f rații mai mici, îi pârăsc și se bucură
în momentul în care aceștia sunt pedepsiți, iar cu cei mari se ceartă și la scotăcesc printre lucruri.
17
Rivalitățile dintre frați, gelozia provocată de apariția unui alt copil în familie, care îi „fură”
dragostea părin ților, urmată de tendințe regresive ale copilului (cunoscut sub denumirea de
complexul lui Cain), constituie aspecte imporante ale comportamentelor și atitudinilor copilului
de această vârstă. Părinții trebuie să fie foarte atenți la aceste exprimări de co mportamente și
atitudini și să încerce să inducă copilului înclinația de a coopera cu frații, de a -i proteja, apăra, de
a se bucura de prezența altui frate lângă el, care nu -i va lua în niciun caz locul (F. Golu, 2009, p.
34).
În cazul în care în familie există doar un copil, acesta va dezvolta ulterior capacități adaptive
reduse, el este supraprotejat, răsfățat putem spune, devenind dominator, egoist și la un anumit
moment, cu o structură caracterială destul de labilă. Totuși datorită interacțiunii sporit ă cu
adultul, copilul unic se dezvoltă din punct de vedere lingvistic mai bine decât cei carea au frați.
Contactul strâns cu părinții dezvoltă și stimulează sfera intelectuală a copilului unic, care va avea
de câștigat în ceea ce privește originalitatea în gândire, independența sau bogăția creativității.
Mărimea familiei are și ea o influență importantă în relațiile copilului cu mediul familial.
Într-o familie unică, datorită implicării masive a părinților, copilul se află sub presiunea de a se
ridica la î nălțimea așteptărilor părinților. Achizițiile lui sunt tot timpul comparate cu ale colegilor
sau prietenilor, copilul ulterior dezvoltând manifestări individualiste, izolare socială. În acest caz
părinții încearcă să promoveze un sistem educațional axat pe calitate (F. Golu, 2009, p. 35).
În familia mare, copilul trebuie să învețe să se adapteze din mers schimbărilor variate care
apar: de responsabilitate, de rol și de statut. Numărul mai mare de membri ai familiei neecesită,
din partea părinților, un mai m are control, autoritate, disciplină și orgnizare, iar controlul redus a
contactului părinte -copil va determina acumularea de frustrare la nivelul nevoilor interne,
psihologice ale preșcolarului.
Putem deduce că un model parental , eficient din punct de ved ere educațional, implică o
operație de maximizare a atitudinilor de sens pozitiv, promovând autonomia și acceptanța în
relațiile cu copilul, îmbinate cu un control flexibil, ponderent, care să nu împiedice nevoile
copilului de afirmare.
Eventualele experi ențe negative din mediul familial pot conduce la apariția unor maifestări
hiperactive la copii, ca și a conduitelor opozante. Condițiile din familie, tipul de părinți, relațiile
dintre părinți dar și cele dintre părinți și copii, gelozia față de frați / su rori, modalitățile educative
utilizate pot influența simptomatica și evoluția ulterioară a acestor manifestări.
18
Particularitățile familiei contribuie intens la satisfacerea nevoilor de socializare a copilului
preșcolar. Un mediu familial închegat, poziti v, stimulat și supotiv pune bazele unor atitudini
pline de încredere la preșcolar, făcând să apară indicii de sociabilitate, originalitate, curiozitate,
autonomie, toleranță crescută la stres și frustrare, integrarea facilă în planul social. Un mediu
dezbi nat , stresant, transformă copilul într -o ființă nesociabilă, anxioasă, nesigură, timidă.
Relațiile pozitive și echilibrate cu mediul familial conduc la o adaptare socială optimă a
copilului.
Atfel pe lângă funcția lui economică, de ocrotire, familia are ș i importante funcții educativ –
formative de călăuzire, influențare și optimizare a dezvoltării plenare a personalității copilului
ajutându -l să se elibereze treptat, de angoasele și complexele care pot devia cursul normal al
dezvoltării(P. Golu, 2001, p. 10 2).
19
CAPITOLUL 2
JOCUL –ACTIVITATEA FUNDAMENTALĂ A
PREȘCOLARULUI
2.1. Definirea conceptului de joc
Jocul reprezintă una din activitățile umane fundamentale. Acesta constituie o formă specifică
omului, de apropiere a realității și de transformare a ac esteia în sensul identității persoanei
proprii. Putem spune deci că jocul este acea activitate umană, dominantă în copilărie, prin care
omul își satisface imediat, după posibilități, propriile dorințe, acționând liber și conștient în
lumea imaginară pe car e și-o creează singur.
În urma cercetărilor psihologii au dat mai multe definiții jocului.
Maria Montessori (apud, U. Schiopu, E. Verza, 1981, p.93) consideră că jocul reprezintă
munca copilului, atrăgând în felul acesta atenția asupra efortului pe care copilul îl depune în joc.
E. Erikson (apud U. Schiopu, E. Verza, 1981, p.93) consideră jocul ca un instrument prin
care copiii acționează și scot la lumină idei și sentimente interioare, ascunse. Astfel se pot
rezolva anumite experiențe traumatice sau plăc ute, trăite de aceștia. Astfel, copilul câștigă în
procesul de joc noi înțelegeri asupra lumii înconjurătoare.
Jocul spontan inițiat de copil și care îi aduce plăcere acestuia prin implicarea sa în activitatea
de transformare a realității este jocul care a sigură căi de dezvoltare a personalității copilului.
J. E. Johnson și J. Ershler (apud U. Schiopu, E. Verza, 1981, p.93) consideră că jocul poate fi
definit drept un comportament motivat intrinsec, plăcut pentru copii, liber ales și orientat către
proces.
J. Piaget (apud U. Schiopu, E. Verza, 1981, p.93) a făcut cercetări și observații extinse și
minițioase asupra jocului. El este de părere că atunci când un copil se joacă, el pune în mișcare
toată capacitatea sa de a influența și de a stăpâni realitatea.
20
F. Froebel ( apud U. Schiopu, E. Verza, 1981, p.93) este de părere că jocul reprezită expresia
cea mai înaltă a dezvoltării umane în copilărie, deoarece este singura expresie liberă a ceea ce se
află în sufletul unui copil.
Jocul implică angajarea activă a celui care joacă (J. Garvey apud U. Schiopu, E. Verza, 1981,
p.93) și este principala activitatea în copilărie (J. Bruner apud U. Schiopu, E. Verza, 1981, p.93).
Din enumerarea definițiilor de mai sus reținem că jocul este activitatea prin care copilul s e
dezvoltă dar acest lucru este dependent de: motivația intrinsecă, liberă să alegere, de implicarea
participării active și de orientarea către proces.
Jocul este recreere, divertisment și în același timp o nevoie vitală de reconstrucție imaginară
a realit ății. Pentru copii jocul este foarte important și serios chiar dacă părinții consideră că un
copil care se joacă este neserios. Copilul care se joacă construiește lumea, o analizează, o apropie
și caută să o înțeleagă.
Studiile realizate au ajuns la ideea primordilă că în joc copilul învață, își antrenează
creativitatea și depune efortul unei activități de muncă.
2.1.1. Funcțiile jocului
Faptul că jocul are un rol deosebit de important în viață și evoluția copilului este demonstrată
prin atenția deosebi tă ce i s -a acordat de către psihologi și nu numai. Multiplele clasificări
implică, direct sau indirect, și ideea de funcții ale jocului. După R. M. Niculescu și D. A. Lupu
(2007,p 45), în literatura de specialitate funcțiile jocului se clasifică după cum urmează:
funcții esențiale
funcții secundare
funcții marginale ale jocului.
Principala funcție a jocului se exprimă în asimilarea practică și mentală a caracteristicilor
lumii și vieții. Aceasta reprezintă o funcție de cunoaștere, ea garantând „dozarea subtilă a
caracteristicilor cognitive ale jocului, adâncirea acestora pe parcursul consumării sale. Acțiunea
diferențiată a acestei funcții determină aderări individuale, specifice ca nuanță și intensitate la
anumite jocuri; sunt preferate anumite jocuri la un moment dat, curiozitatea și atenția trezită de
21
ele fac ca cel mic să părăsească alte jocuri, apoi, acestea la rândul lor sunt părăsite sau se
convertesc în variante noi mai complexe.
O altă funcție importantă este aceea de exersare complexă stimulat ivă a mișcărilor, de
contribuție activă la creșterea și dezvoltarea complexă. Această funcție este pusă în evidență în
special, de Carr și Gross. Se manifestă ca funcție principală în copilărie și în perioada
adolescenței devenind treptat o funcție margin ală.
Funcția formativ -educativă este, de asemenea, deosebit de importantă; a fost pusă în evidență
de timpuriu de pedagogi ca Froebel și dezvoltată de pedagogia modernă. Jocurile sunt întâia
școală a energiei, conduitei, gesturilor, imaginației. Printre fu ncțiile secundare ale jocului se
numără:
funcția de echilibrare și tonificare
funcția de compensare
funcția terapeutică utilizată în ludoterapie, care este socotită și ca funcție marginală fiind
utilizată cu succes în cazurile maladive. Ea se constituie pe seama proprietăților
proiective ale jocului (R. M. Niculescu, D. A. Lungu, 2007, p. 34).
2.2. Jocul – activitatea fundamentală a copilului preșcoșar
Actul prin excelență caracteristic copilului este jocul. Conduita de joc a copilului implică un
element de gândire reprezentativă, la alegere, sau altfel spus de inițiativă. Prin joc copilul
utilizază anumite cunoștințe, se implică acțional și afctiv, se descoperă pe sine, deoarece
copilăria putem spune că reprezintă o mișcare spre înainte, un avânt spr e multiple orizonturi, cu
o multitudine de proiecte. Copilăria este vârsta speranței și a visului, iar copilul reprezintă unica
ființă, care trăiește prin ea însăși.
Vârsta preșcolară este perioada care duce jocul pe culmile sale cele mai înalte. Jocul est e
acum modul de a acționa al copilului, este forma specifică și dominantă de activitate. Jocul la
preșcolari este cadrul ce face posibil progresul este evoluția copilului în plan psihologic. La
începutul perioadei copilul nu distinge această formă de acti vitate de celelalte două,
complementare, învățătura și munca, acest lucru devenind posibil în jurul vârstei de cinci ani.
După șase ani, jocul capătă forme în care se manifestă complex elemente ocupaționale, dar n -și
22
pierde din pondere. „Vârsta preșcolară reprezintă un moment de evoluție psihică în care jocul
capătă caracteristici noi ce -l apropie de alte feluri de activitate. Jocul este un fel de teren neutru
pe care se revarsă întreaga experiență despre lume și viață a copilului, aceasta devenind prin
intermediul lui mai subtilă, mai accesibilă." (U. Șchiopu, apud R.M. Niculescu, D. A. Lupu,
2007, p.38).
În această perioadă apar cele mai variate, mai complexe și mai interesante forme de joc.
Diversificarea jocurilor este mai puțin evidentă, evoluția ace stuia conducând spre adâncirea și
perfecționarea felurilor de joc conturate de -a lungul vârstei preșcolare. În prima parte a perioadei
se face trecerea de la jocurile de mânuire , sau manipulare de obiecte (caracteristice vârstei
anterioare) la jocul de c reație, sub forma, jocului cu subiect și roluri și a celor de construcție.
După R. M. Niculescu și D. A. Lupu (2007, p. 38), jocul de creație capătă la vârsta
preșcolară cel mai important loc. Apariția și practicarea lui sunt efectul întregii dezvoltări psihice
a copilului – în special a acelei capacități magice, de a reflecta într -o formă proprie impresiile
dobândite din lumea înconjurătoare, o lume cu prea multe necunoscute pentru copil până la
aacesată vârstă. Această capacitate a copilului face posibi lă apropierea lumii exterioare fără a se
genera conflicte insolvabile, în ciuda distanței imense dintre ceea ce poate să facă prin forțe
proprii și ceeea ce -și dorește.
Copilul dovedește prin joc că participă intens la tot ceea ce -l înconjoară. El transpun e în joc
inițial acțiunile exterioare efectuate de oameni cu obiectele și apoi, din ce în ce mai complex,
realizează redarea semnificației acestor acțiuni, dezvăluirea diverselor relații sociale.
Începutul vârstei preșcolare se caracterizează prin frecven ța relativ mare a jocurilor de
creație cu subiecte din viața și lumea concretă care îi înconjoară. Transpunerea în plan ludic a
impresiilor imediate se face rapid și coerent ,de altfel, rapiditatea cu care sunt valorificate
impresiile în creația de joc, nu anțele surprinse, calitatea transpunerii în joc, pot fi parametri de
analiză a nivelului de dezvoltare a copiilor.(R. M. Niculescu, D. A. Lupu, 2007, p.38)
Jocul satisface nevoia de acțiune a copilului, de mișcare, la cel mai înalt grad. El deschide în
fața copilului nu doar activități ci și universul variat al relațiilor cu ceilalți; totodată, el oferă
preșcolarului posibilitatea de a -și apropia realitatea înconjurătoare, de a își însuși funcția socială
a obiectelor, de a cunoaște lumea ambientă, de a se f amiliarza cu semnificația socio -umană a
activităților adulților.
23
În ansamblu putem spune că jocul formează, dezvoltă și restructurează întreaga viață psihică
a copilului. Jucându -se cu obiectele, copiii își dezvoltă percepțiile de mărime, formă, culoare,
greutate; își formează capacitatea de observare, ca formă complexă și superioară a percepției.
Jocul are un rol foarte important în dezvoltarea planului percepției și al activării
reprezentărilor. El solicită și antrenează forța fizică, vigoarea, supulența și coordonarea motrică,
rapiditatea, echilibrul, evaluarea spațialității. Concomitent, jocul solicită coordonarea audio –
motorie, oculo -motorie, tactil, sensibilitatea cutantă. Jocul dezvoltă deosebit de activ și
capacitatea de memorare. O serie de psiholo gi – O. Decroly, A. Leontiev, J. Piaget – arată că
memoria este mai activă în joc. De exemplu, copilul învață cu ușrință poezii și le reproduce cu
plăcere când face aceste lucruri sub formă de joc, sau când încearcă să țină minte regulile unui
joc. Conform ându -se acțional regulilor jocului, respectându -le, copiii se dezvoltă sub raportul
activității voluntare, își formează însușirile voinței, răbdarea, perseverența, stăpânirea de sine (U.
Schiopu, E. Verza, 1981, p.106).
”Copiii își petrec cea mai mare part e a timpului jucându -se. Jocul care este un element
esențial al dezvoltării copilului, poate fi caracterizat după cum urmează:
este plăcut, voluntar, autodeterminat, spontan;
presupune eleborarea sau repetarea unor comportamente deja achiziționate, promovâ nd
totodată noi abilități;
se desfășoară de dragul jocului și nu are un scop anume;
determină modificări în dezvoltarea copilului;
este creativ și nonliteral, conținând elemente de realitate, interferate cu fantezia” (R.E.
Slavin, apud, F. Golu,2009 p. 61) .
Cel mai important lucru pentru copil este jocul. De obicei, el se antrenează cu atâta pasiune
în joc, încât activitatea ludică devine în timpul desfășurării universul său exclusiv. Copiii care
sunt educați și crescuți în afara mediului de joacă manifestă carențe psihice mari și sunt foarte
dificil de educat pe tot parcursul vieții.
Caracterul dominant al activității ludice stă la baza conceperii activităților instructiv –
educative cu preșcolarii pe coordonatele generale ale jocului specifice vârstei.
24
Conceperea jocului ca formă de activitate este cel mai important aspect particular a formelor
pe care le îmbracă învățarea la acest nivel. Copiii ocupă o mare parte din timpul petrecut la
grădiniță cu activități preferențiale. Ei au posibilități largi de exer sare a jocului, cu nuanțele lui
specifice: de la cel mai naiv joc, care are un scop fictiv, la activitatea cu scop ludic, precis, stabil,
capabil să poată subordona mijloacele.
Pe măsură ce copilul crește și trece dintr -o grupă în alta, intervenția să în j oc este tot mai
activă, intențională și voluntară, mai organizată, jocul ajungând să capete un cadru funcțional,
organizat, cu scop și finalizare elaborată. Sub influența jocului se formează, se dezvoltă și se
restructurează întreaga activitate psihică a c opilului.
Pasiunea și modul serios în care se joacă copiii constituie indicatori ai dezvoltării și
perfecționării proceselor de cunoaștere. Au loc de recunoaștere și comparație, asociații prin
asonanțe, bazate pe raționament, gândire, creativitate și inven tvitate, pe imaginație creatoare.
Imaginația joacă un rol important în viața copilului, fiind în permanență prezentă în
activitățile sale. Ea, alături de alte structuri cognitive, îi permite copilului să ia în stăpânire
componentele realității, să le grup eze în combinații noi. Putem spune deci, că imaginația
presupune o independență foarte mare între reprezentarea obiectului și obiectul în sine. Este o
caracteristică activă și care trebuie extrasă pentru a putea da copilului posibilitatea de a o stăpâni.
Există o bogăție neînchipuită a fanteziei pe care o dovedește copilul când atribuie un obiect
neînesmnat toate calitățile dorite; preșcolarul dă viață lucrurilor, le însuflețește, personifică cifre
și litere, își atribuie personalitățile cele mai diverse ș i transfigurează realitatea.
Curiozitatea reprezintă un aspect esențial al dezvoltării intelectuale la preșcolari, văzută ca o
experimentare intelectuală sau joc al atenției. Acest fenomen apare datorită nevoii copilului de a
se informa, pentru a -și reali za dezvoltarea. Modalitatea de satisfacere a acestei nevoi este dată de
experimentare, observare, căutare a mecanismului lucrurilor, iar curiozitatea infantilă, reprezintă
un exercițiu de pregătire a instinctului iscoditor al copilului și de îmbogățire a v olumului
cunoștințelor sale, determinând dezvoltarea intelectuală.
„Totodată, prin joc se dezvoltă personalitatea copilului, prin crearea și dezvoltarea
progresivă a unor contradicții între libertatea de acțiune și conformarea la schema de joc, între
imitație și inițiativă, între repetiție și variabilitate, între dorința de joc și pregătirea prealabilă
necesară, între ceea ce este parțial cunoscut și ceea ce se cunoaște bine, între absența vreunui
rezultat material util și bucuria jocului în sine, între op erarea cu obiecte reale și efectuarea de
25
acțiuni simbolice, între emoțiile dictate de rolul îndeplinit și emoția pozitivă provoctă de
participarea la joc”( F. Golu, 2009, p. 39).
Perioada preșcolră se caracterizează prin dilatarea vieții interioare, care a re o independență
relativă, ca și jocul, dominat de proiecții ample și care îl ajută pe copil să descopere modalități
noi de expresie atitudinală, sporindu -i dinamismul și vigoarea acțională. În toate jocurile
intervin și se exersează elementele creative, mobilitatea și flexibilitatea gândirii, capacitatea de
imaginare a unor soluții și aplicarea unora în situații concrete. Toate laturile vieții psihice,
începând cu cele mai simple și terminând cu cele mai complexe, se exersează se educă și se
perfecționea ză prin intermediul activităților ludice.
Trăsăturile de personalitate (aptitudini, aspirații, deprinderi, temperament, caracter ) sunt
exprimate prin comportament, iar activitatea ludică constituie un teren fertil prin care se pot
evidenția aceste caracte ristici. Tot timpul, în fiecare moment, participanții la joc îndeplinec o
serie de sarcini, roluri, depun un anumit efort pentru finalizarea acțiunii, manifestă deprinderi,
priceperi, respectă regulile și condițiile de joc, acționează, sunt antrenați în to talitate. După
modul de integrare și adaptare în joc, mai lent sau mai rapid, după respectarea regulilor de joc și
a acțiunii celorlalți participanți, după felul în care își îndeplinește sarcinile, după modul în care
cooperează, se pot aprecia perseverența și voința, spiritul de observație, atenția, calmul și
capacitateade de organizare. Normele de conduită morală și spiritul de echitate însușite ca
modalități de conviețuire socială se exersează și se aplică în activitatea ludică( H. Wallon, apud
F. Golu,19 75, p.47.).
La vârsta preșcolară întâlnim un nivel optim al receptivității și sensibilității copilului, care
permite o achiziție însemnată de pontențialități specific umane. Formele de joc îl pun pe copil în
situația de a stabili legături între fenomene, g ândirea având un caracter concret -intuitiv.
Oferindu -i-se obiecte, pe care le poate grupa după formă, mărime culoare, copilul începe deja să
facă un pas mare spre operațiile de generalizare. În esență gândirea preșcolarului, operează cu
strategii destul de complexe, este încărcată de percepții și reprezentări, de structuri emoționale și
sugestive.
Prin joc, putem îndrepta atenția copilului spre obiectele și fenomenele naturale din mediul
înconjurător, care vor stimula și vor satisface curiozitatea acestuia , în timp ce -i dezvoltă
încrederea în sine și entuziasmul. Preșcolarul învață să -și organizeze acțiunile pentru a le
sincroniza cu cele ale colegului și partenerului de joc.
26
Activitatea ludică a preșcolrului, „simțul” ideilor importante, vor constitui mi jlocul cu
ajutorul căruia el va cuprinde concepte complexe, în drumul său spre o gândire mai profundă.
Orice joc presupune atingerea unei reușite, unei performanțe, respectarea unui set de reguli,
ghidarea după un plan și scop. Și acestea pentru că jocul reprezintă un instrument de afirmare a
eului. La vârsta preșcolară, copilul nu deține alte posibilități de afirmare decât jocul, pe când
adultul are diferite posibilități de afirmare, prin muncă sau alte activități specifice. Copilul își
dorește din ce în ce mai mult să fie cât de cât egal adultului, dorință care dispare brusc la debutul
școlarității, motivul fiind progresul mecanismelor intelectuale, datorită cărora copilul poate să
aprecieze realitatea mai obiectiv.
Jocul, în schimb, rămâne atașat unei a firmări și reușite przente, actuale, pe măsura
specificității vârstei copilului. Astfel, el va asigura acea încredere în propia persoană fără de care
copilul se va închide în el. Putem spune că jocul este cel mai important element de echilibru
psihic la co pil, care asigură baza personalității. Lipsa jocului va avea urmări grave asupra
caracterului. Datorită disciplinei de la grădiniță, copilul învață să se controleze mai bine în timp
ce se joacă și să se supună și să respecte regulile grupului de joacă. Gru pul de joacă deține
propria ierarhie, cu rânduielile sale acceptate de toți.
Jocul remarcă elemente importante ale abilităților copiilor de a da sens mediului
înconjurător, ale abilităților lingvistice, cognitive și sociale și în ceea ce privește dezvoltar ea
generală a personalității. Prin joc copiii își antrenează și exersează mintea, deoarece aceștia
gândesc și acționează ca și cum ar fi altă persoană. În momentul în care are loc această
transformare, copilul face un pas către gândirea abstractă. De aseme nea, jocul este asociat cu
creativitea, în mod special cu acea abilitate de a fi mai puțin rigid și mai flexibil în gândire.
Jocul oferă copilului situații de siguranță în care să -și exprime acele idei și sentimente care
nu ar fi acceptate în alte situați i. Prin joc copilul poate să -și exprime liber ostilitatea, furia, sau
poate să aducă în prim plan evenimentele dureroase pentru el, jocul ajutând copilul să -și
înțeleagă propriile sentimente și să vină în acord cu aspectele mai dure ale realității (R. E. S lavin,
apud, F. Golu, 2009, p.41).
Prin joc i se dezvăluie copilului relația dintre oameni; acesta face cunoștință cu roluri și
atribute sociale specifice, învață să -și coordoneze acțiunile cu ceilalți, își disciplinează conduita,
își formează sentimentele și comportamentele cu conținut moral și social: altruismul, spiritul de
comunicare, co -simțirea cu ceilalți.
27
Dacă la 3 ani jocul este încă legat de obiecte și cuprinde preponderent elemente de
manualitate individuală, relativ izolată, la 4 ani se face si mțită nevoia de partener de joc, la 5 ani
se dezvoltă puternic jocul, la 4 ani se face simțită nevoia de partener de joc, la 5 ani se dezvoltă
jocul cu subiect și jocul cu roluri, și în jurul vârstei de 6 ani, se infiltrează în țesătura jocurilor
pttern -uri socio -profesionale, cu conduite tipice.
2.3. Jocul – metodă și procedeu instructiv -educativ utilizat în grădiniță
”Dezvoltarea cognitivă este cea care oferă copilului posibilitatea utilizării regulilor și
procedeelor de joc. Dacă jocurile practice și manipulative (de explorare și manipulare a
obiectelor) sunt specifice copiilor până la 2 ani, după această vârstă evoluează capacitatea
copilului de a discrimina între planul real și cel imaginar și se modifică structura jocului (subiect,
scop, reguli, ro luri) și apar jocurile simbolice și jocurile cu reguli. În concepția lui Jean Piaget,
jocul simbolic are că principală funcție asimilarea realului la ,,eu”, favorizând astfel retrăirea
într-un mod specific a ceea ce l -a impresionat mai mult pe copil. Jocul are menirea de a
transforma realul la nivelul posibilităților și trebuințelor Eului. Copiii își creează o lume a lor cu
ajutorul căreia încearcă să înțeleagă realitatea, rezolvă probleme pe care le întâlnesc în viața de zi
cu zi, repetă, reinterpretează ș i retrăiesc experiențe. Își iau rolurile în serios când sunt singuri, cu
alți copii sau cu un adult care se implică în joc și improvizează, trăindu -și rolul asemeni unei
persoane, animal sau al unui lucru real.
Copilul până la 3 ani este captivat de jocul cu obiecte și mai puțin capabil de a -și corela
propria activitate cu a celorlalți copii, motiv pentru care se joacă singur chiar dacă este în
compania altor copii. Acest fapt a dat naștere uneia din cele mai cunoscute teorii, cea a
egocentrismului, susțin ută de Jean Piaget, care explică natura jocului izolat al copilului. Copiii
din grupa mică preferă rolurile singulare, active, principale și când se joacă „De -a medicul” se
joacă izolat cu trusa medicală și păpușa sau în interacțiune cu un alt copil din ap ropiere, de obicei
de același gen, dar care e implicat într -un alt joc”(C. Boca, 2009, p.10).
Treptat, se dezvoltă abilitățile sociale și copilul începe să interacționeze simultan cu mai
mulți copii, cooperează având o preocupare comună în joc: construiesc un garaj, merg la picnic,
merg la piață, la supermarket. Ei propun roluri și acțiuni care trebuie incluse în joc, creează
scenarii, inițiază jocuri noi „De -a manechinele”, „De -a bucătarii”, „De -a prințesele”, „De -a
28
Frumoasa Adormită”, „De -a spectacolul”. Uneori, jocul de rol urmează ceea ce adulții ar numi o
înlănțuire logică a evenimentelor, alteori însă, jocul deviază și urmează căi neașteptate dictate de
fantezia copiilor. Jocul cu roluri permite copilului să experimenteze o varietate de
comportamente, dar și consecințele acestor comportamente.
După 4 ani, copiii stabilesc reguli, încep să devină preocupați pentru concordanța cu
realitatea transpusă în joc a acțiunilor ludice și a succesiunii acestora, precum și pentru păstrarea
ordinii și conduitelor c ivilizate în timpul jocului.
La copiii mici jocul cu subiecte din povești se realizează dintr -o succesiune de scene care nu
au legătură între ele, sunt bogate în acțiune și mai sărace în dialog, au un număr redus de
personaje. La celelalte grupe, copiii a u nevoie de costumație, redau mai exact momentele
poveștii, reproduc dialogul în concordanță cu acțiunea, își amenajază cadrul de desfășurare (C.
Boca, 2009, p. 10 ).
La vârsta preșcolară jocul satisface la cel mai înalt grad al nevoii de activitate, nevoi e
generată de dorințe, trebuințe, specifică acestui nivel de dezvoltare psihică. Sub diferite forme,
jocul se regăsește la toți copiii, la copiii tutror popoarelor, din cele mai îndepărtate și vechi
timpuri.
Prin joc copilul se manifstă și se exteriorizeaz ă, își exprimă cunoștințele, dornțele, emoțiile.
Valoarea activităților de joc este apreciată în funcție de capacitatea acestora de a -l ajuta pe
copil să se integreze în mediul social și natural și pentru a înțelege lumea înconjurătoare.
”Experiența acțio nală dobândită de copil prin joc se reflectă asupra dezvoltării sale psihice
prin :
activarea și optimizarea potențilului fizic : să apropie, să depărteze, să apuce, să arunce,
să sară, să prindă, să se cațăre, acțiuni și mișcări prin intermediul cărora se vor dezvolta
mușchii și se va îmbunătăți, întări echilibrul psiho -fizic;
achiziția unor componente socio -emoționale adecvate: să aibă inițiativă în raporturile cu
semenii, să intre în relație cu celalți cu ușurință, să fie înțelegător, tolerant, milos,
îngăduitor, răbdător, compătimitor, ceea ce înseamnă să -și îmbunătățească, obtimizeze
capacitatea de adaptae la mediul social;
29
activitatea și optimizarea potențialului intelectual : a înțelege, a observa, a analiza, a
descoperi, a exprima, a numi toate acest ea reprezentând dimensiuni importante și
esențiale ale inteligenței”(M. Păiș i Lăzărescu, L. Ezechil, 2015, pp.124 -125).
Activitatea de joc este foarte solicitantă pentru copil chiar dacă aparența pe care o
creează este una lejeră, extrem de relaxantă. Din această cauză, educatoarea trebuie să știe
foarte bine cât trebuie să -l solicite pe copil prin joc, dar și în ce fel, transformând jocul într -o
veritabilă situație de învățare.
Prin realizarea unui astfel de scop este util să evidențiem că jocurile pot fi integrate în
diferite categorii după funcțiile didactice pe care le îndeplinește (M. Păiș i Lăzărescu, L.
Ezechil, 2015, pp.124 -125):
a. Jocul de reguli – în cadrul cărora copiii învață să se supună unor norme sau
prescripții care sunt mai presus decât propri ile lor dorințe;
b. Jocul funcțional – în cadrul căruia copiii sunt aduși în situația de a explora
proprietățile și caracteristicile anumitor materiale, obiecte din medilu lor existențial;
c. Jocul de construcție – prin intermediul căruia copiii explorează diver se materiale cu
ajutorul cărora vor construi diferite obiecte. Ei vor putea să compare anumite
materiale: plastic, lemn, hârtie, cauciuc. Vor observa diferie forme ale obiectelor:
sferice, cubice, cilindrice, chir dacă nu le pot numi încă, și vor constata diferitele lor
însușiri: dure, moi aspre, lucioase.
Prin astfel de forme de joc ei descoperă că nerespectarea regulilor este sancționată, de cele
mai mute ori, prin eliminarea din joc atunci când prescripțiile sunt încălcate. În acest fel copiii
învață să -și elaboreze comportamentul social de tip normativ, ceea ce va ușura procesul integrării
lor în mediul organizațional.
Interpretarea de roluri – prin care copilul învață să -și asume diferite roluri sociale, pe care
,mai întâi le imită. De pildă, jocurile: „De-a mama și de -a tata”, „De -a doctorul”, „De -a școala”,
„De-a constructorul”, sunt ocazii de a arăta modul în care ei înțeleg și percep împărțirea
sarcinilor sociale și îndeplinirea lor.
30
În activitățile instructiv -educative organizate în grădinițe se pot utiliza oricare dintre formele
de joc prezentate mai sus sau combinații între ele prin adaptarea lor strategică la scopurile fixate
cu foarte multă claritatea din partea educatoarei.
Jocul devine „didactic”atunci când prin modul de formulare al sarcini i de învățare copilul
este adus în situația de a -și folosi energiile și potențialul psiho -fizic pentru a -și îmbunătății
comportamentul.
La vârsta preșcolară un astfel de scop ușor de atins având în vedere nevoia de mișcare a
copilului și trebuințele lui a cționale care sunt înăscute, native și nu au nevoie de stimulări
suplimentre (M. Păiș i Lăzărescu, L. Ezechil, 2015, pp.124 -126).
2.4. Clasificarea jocurilor
Clasificarea jocurior a preocupat diferiți specialiști din domeniul pedagogiei preșcolare. Cu
toate acestea, încă nu avem o clasificare unanim acceptată, datorită abordărilor deosebite, dar
mai ales datorită criteriilor diferite utilizate pentru diferențierea lor. În scop didactic noi vom
opta pentru o clasificare ce are drept criteriu influența for mativă a jocurilor asupra dezvoltării
psihice a copilului, ea vizând atât dezvoltarea intelectuală, cât și dezvoltarea morală, fizică,
estetică a copiilor. În funcție de acest criteriu putem diferenția:
Jocuri de mișcare;
Jocuri de creație sau jocuri simb olice;
Jocurile didactice.
Jocurile de mișcare
Așa cum exprimă și denumirea lor, jocurile acestea satisfac în cea mai mare măsură nevoia
de mișcare a copiilor, bazându -se pe diferite mișcări și reguli. Aceste jocuri ocupă o poziție
intermediară între cele de creație și cele sportive.
Regulile jocului sunt prezentate copiilor înainte de a începe activitatea. Chiar dcă ele sunt
obigatorii pentru toți copiii, ele nu trebuie să -i încătușeze, să -i restrângă prea mult libertatea, să -i
31
ducă la limitarea inițiative i și a plăcerii de a se juca. În acest scop trebuie ca regulă din conținutul
intern al jocului. Ea trebuie aplicată prin asumarea restricțiilor și nu prin constrângere.
Regulile prescriu copilului diferite norme de comportare în joc. Ele pot fi grupate în:
reguli care precizează mișcările și acțiunile;
reguli care îndeplinesc funcții frenatorii( îi opresc pe copii de la unele mișcări și
acțiuni în joc);
reguli care disciplinează comportarea copiilor.
Prin conținutul lor, jocurile de mișcare sunt foarte vari ate. În sensul acesta putem distinge
următoarele categorii de jocuri de mișcare (M. Păiș Lăzărescu, L. Ezechil, 2015, pp.147 -148):
jocuri de mișcare cu subiect – în care regulile și mișcările se îmbină cu un conținut
imaginativ: întruchiparea personajelor și a acțiunilor acestora. (Ex.: „Vrăbiile și pisica”,
„Gâștele și vulpea”, „Rândunica își caută cuibul” etc.).
jocuri cu text și cântec – în care mișcările sunt însoțite de cântece și texte. Aceste jocuri
se desfășoară de cele mai multe ori în cerc. Textul cântecuui și ritmul îl ajută pe copil să
execute mișcările mai corect. (Ex.: „Ursul doarme”, „Batista imparfumată”, „Cozonacul”
etc.).
jocurile fără subiect – sunt întemeiate pe îndeplinirea unor cerințe, pe respectarea unor
anumite reguli. Ele îi antrene ază pe copii în înfrângerea obstacolelor, în exersarea
mișcărilor, le formează dibăcia de a arunca, de a se întrece în viteză, de a a sări. Aceste
jocuri se execută cu diferite obiecte: mingea, cercul,coarda etc. (Ex.: „Cine aruncă mai
departe”).
jocurile hazli – îi atrag pe copii prin umorul și simplitatea acțiunii.(Ex.: „Cine l -a chemat
pe ursuleț?”).
În grădiniță, jocurile de mișcare sunt integrate atât în cadrul activităților și jocurilor alese de
copii cât și în cadrul activităților comune. Desfășurar ea acestor jocurilor necesită pregătiri de
32
ordin material. Este bine ca în curtea grădiniței, sau în apropierea acesteia să existe spații verzi
pentru jocurile de mișcare cu caracter competitiv și sportiv, dar și un spațiu asfaltat pentru mersul
pe trotine tă, tricicletă, patine etc.
Pentru că jocul să se poată desfășura în bune condiții, este necesar ca educatoarea să asigure
necesarul de materiale pentru desfășurarea activităților: mingi de diferite mărimi, corzi, cercuri,
hamuri, inele, săculețe de nisip, semnalizatoare etc.
”În esență rolul educatoarei în dirijarea și organizarea jocurilor de mișcare se referă la :
Selecționarea și programarea jocurilor de mișcare . Atunci când selectează jocurile, ste
important să țină seama de posibilitatea respectării r egulilor de igienă , de particulartățile
de vârstă ale copiilor, de efectul mișcărilor asupra proceselor fiziologice, evitându -se în
acest fel epuizarea fizică și oboseală. Trebuie să țină seama de particularitățile
individuale le copiilor pentru stimulare a dezvoltării unor trăsături pozitive de caracter
prcum: perseverența, curajul, inițiativa, spiritul de întrajutorare etc., dar și pentru evitarea
sau înlăturarea unor trăsături negative pentru personalitatea copilului, ca de exemplu:
timiditatea, agresivi tatea, impulsivitatea, pasivitatea etc..
Explicarea conținutului și a regulilor jocului . Modalitatea cea mai bună de a face acest
lucru se realizează prin participarea directă efectivă a educatoarei la joc. Explicațiile vor
fi însoțite de demonstrarea mișc ărilor.
În cazul copiilor mai mari, atribuțiile educatoarei în coducerea jocului sunt direcționate
către : a) stimularea interesului pentru joc; b) participarea tuturor copiilor; c)
reglementarea relațiilor socio -morale dintre participanții la joc; d) urmăr irea felului în
care sunt respectate regulile.” ( M. Păiș i Lăzărescu, L. Ezechil, 2015, p 148 -150).
Jocurile de creație sau simbolice
În categoria aceasta sunt incluse jocurile în cadrul cărora copilul alege temă și formulează
regulile jocului . Folosindu -se de diferite obiecte, de jucării sau prin intermediul cuvintelor,
gesturilor, copilul redă un aspect al realității.
33
În concepția lui Jean Piaget, jocul simbolic realizează un echilibru intelectual și afectiv,
zdruncinat de complexitatea simțurilor, a ceri nțelor și a regulilor lumii exterioare la care copii nu
se pot acomoda prin intermediul forțelor de care dispun. El are că principală funcție asimilarea
realului la „eu”, favorizând astfel retrăirea într -un mod specific a ceea ce l -a impresionat mai
mult p e copil. Jocul are o forță educativă polivalentă pentru formarea întregii personalități.
Prin jocul simbolic (deseori imitativ) e pusă în mișcare fantezia copilului care dă lucrurilor și
ființelor însușiri pe care nu le au în realitate. Fiecare obiect în j ocul copilului capătă o
importanță, dar față de acesta el ia atitudine reală față de fiecare. De exemplu, bățul care servește
drept cal este mângâiat, i se dă mâncare, apă, este îngrijit, dar poate fi și bătut după împrejurări;
se urcă pe munte – pe pat, de fapt; se joacă pe plajă.
Fetița se joacă cu păpușa, o îngrijește când este bolnavă, o îmbracă, o culcă, îi dă să
mănânce, dacă se comportă frumos o mângâie, dar o și ceartă dacă nu vorbește frumos. Fetița, în
jocul său, imită grija mamei.
Jocul de imitație îl ajută pe copil în învățarea de a accepta și de a trăi după anumite reguli
și norme, de a lucra prin cooperare cu alții, pe ntru schimbarea acestor reguli pentru binele
grupului. În cadrul acestui tip de joc copiii imită mersul animalelor, glasul acestora, își dezvoltă
instinctul de auto -apărare și instinctul de conservare. Prin asumarea unor roluri copiii pot
desfășura jocuri care sunt încadrate în jocul cu subiect din viața cotidiană . Astfel de jocuri sunt: „
De-a familia”, „ De -a grădinița”, „De -a strada”. Aceste jocuri au subiecte alese din viața
cotidiană.
Jocul simbolic poate fi inițiat de copil, în cadrul activităților al ese și atunci este un joc
liber, sau poate fi propus de adult și atunci devine o activitate care vizează utilizarea jocului
simbolic pentru atingerea anumitor obiective. Pregătirea lor vizează: alegerea și amenajarea
locului de joc, alegerea jucăriilor și pregătirea copiilor.
În desfășurarea acestor jocuri sunt avute în vedere următoarele aspecte:
crearea unor legături între conținutul jocurilor simbolice și conținutul activităților
care se desfășoară (poate fi un joc care valorifică unele conținuturi, depr inderi care
au fost achiziționate, exersate în cadrul unui proiect, a unei activități tematice);
asigurarea unui climat favorabil consolidării/extinderii prin jocul simbolic a
conținutului activității tematice sau a proiectului;
încurajarea copiilor pentru asumarea unor roluri cât mai diverse;
34
Exemple de utilizare a jocului simbolic:
Joc simbolic cu caracter anticipativ: jocul „De -a cofetarii” (pentru pregătirea unei salate de
fructe) se organizează înaintea desfășurării observației „Fructe de toamnă” în C entrul de Științe.
Desfășurarea jocului oferă posibilitatea copiilor de a observa însușirile caracteristice ale unor
fructe (formă, mărime, culoare), prin intuirea lor prin toți analizatorii, părțile componente de a
respecta unele reguli de igienă.
Copiii își dezvoltă un limbaj specific prin asumarea de roluri diferite (cofetar, consumator,
producător de alimente etc.)
Joc simbolic folosit drept cadru introductiv în desfășurarea unor activități, de exemplu,
înainte de a desfășura activitatea de observare în centrul de Științe „ Flori de primăvară”, din
cadrul temei „Din lumea celor care nu cuvântă”, se poate începe cu un joc simbolic intitulat „De –
a grădinarul”, în care copiii pot să interpreteze diferite roluri: de flori, de vânzător de flori, de
grădinar, de fluturi, de albinuțe, etc .
În grădiță jocul de creație se desfășoară sub forma de joc de rol, în care copiii îndeplinesc
anumite roluri sociale reale sau imaginare ca mai sus, dar și sub formă de joc de construcție, în
care copiii, având la îndemână ma teriale speciale fabricate din lemn, mase plastice, metal, pot să
redea configurația aproximativă a unor obiecte sau pot să realizeze îmbinări fanteziste.
Din perspectiva aplicabilității lor practice , M. Păiș i Lăzărescu, L. Ezechil,(2015, p.145)
deosebesc câteva variante de jocuri de creație :
Jocuri cu subiecte din viața cotidiană : „De -a magazinul”, „De -a familia”, „De -a
școala”, „De -a doctorul”, „De -a mămicile”etc.
Jocuri de construcții – care utilizează o varietate de materiale, cum sunt: nisip,
cubur i, pietre, bare de lemn, bare de metal etc.
Jocuri de construcți în aer liber : „Să facem prăjituri!”, „Oameni de zăpadă”, „Să
construim un castel de nisip!”, „Tunelul de cale ferată”etc.
Jocuri de construcții cu caracter tehnic : „Parcul de mașini”, „Avionu l”, „Trenul”,
„Camionul”etc.
35
Jocuri de construcții cu materiale din natură și deșeuri industriale : „Orășelul copiilor”,
„Mobilierul păpușii”, „Covorul de toamnă”etc.
Jocuri dramatizări : „Capra cu tei iezi”, „Anotimpurile”, „Sărea în bucate”, „Ridichea
uriașă”, „Carnavalul animalelor”etc.
În îndrumarea jocurilor de creație ale preșcolarilor s -au conturat două tendințe contrare: una
pornește de la ideea că jocul este o achiziție strict personală a copilului și că adultul nu poate
dirija acest comportament; ce alaltă tendință propunre o grijă excesivă a copilului în timpul
jocului, reducând la minimum spontaneitatea și originalitatea preșcolarului.
Experiența practică cu preșcolarii întărește necesitatea îndrumăii jocurilor de creație
desfășurate în grădiniță. C opilul desfățoară o serie de jocuri de creație și fără intervenția
adultului, atunci când mediul îi oferă condiții favorabile pentru a o face. Când în cadrul
grădiniței se vor desfășura astfel de activități, rolul educatoarei constă în (M. Păiș i Lăzărescu, L.
Ezechil, 2015, p.145) :
pregătirea jocului de creație prin asigurarea condițiilor matriale corespunzătoare
desfășurării jocului și prin familiarizarea copiilor cu aspectele realității ce urmează a fi
transpuse în joc.
alegerea locului pentru desfășura rea jocului și a timpului necesar pentru realizarea
acestei activități. Alegerea locului se va face ținând cont de anotimp, de momentul zilei,
de spașiul oferit de grădiniță. Când timpul nu este favorabil, jocurile se desfășoară în
interior. Locul de desfă șurare a jocului trebuie amenajat corespunzător. Stabilirea duratei
jocului se va face astfel încât el să se încadreze în programul orar al grădiniței și pentru a
satisface nevoia de joc a preșcolarului.
pregătirea copiilor pentru joc este realizată trepta t și sistematic. Cu cât copiii sunt mai
mici, cu atât rolul educatoarei privind pregătirea copiilor pentru joc este mai mare.
alegerea temei, a partenerilor de joc, construirea grupurilor de joc, stabilirea rolurilor,
repartizarea rolurilor, elaborarea sch emei de joc, alegerea materialului necesar și
împărțirea acestuia preșcolarilor, amenajarea spațiului de joc.
36
Jocurile de construcție sunt foarte frecvent utilizate în grădiniță și au o mare atractivitate
pentru copii. Ele sunt realizate în jurul unor teme propuse de către educatoare sau chiar în jurul
unor teme alese de copii. Materialele pe care le putem utiliza la grădiniță sunt: nisipul , scoici,
castane, frunze , forme geometrice din lemn, piese ustensile metalice, jocuri de construcție cu
materiale pl astice etc. Cu astfel de materiale copiii pot realiza jocuri de construcție pe un singur
plan, sau jocuri de construcție în spațiu prin care valorifică cele trei dimensiuni: lungimea,
lățimea, înălțimea.
Jocurile didactice
„Termenul „didactic”, asociat ce lui de joc , accentuează latura instructivă a activității care
devine, în mod necondiționat, parte integrată a acestuia și se concretizează printr -un anumit
volum de cunoștințe, de acțiuni obiectuale și mintale pe care le solicită. Indiferent de etapa de
vârstă la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ al procesului de
învățământ, cât și aspectul formativ al acestuia.”( M. Păiș i Lăzărescu, L. Ezechil, 2015, pag.151).
Jocul didactic utilizat în contextul activităților preșcol are are această particularitate
importantă: acesta trebuie să îmbine armonios exercițiul și elementul instructiv cu elementul
distractiv. Îmbinarea elementului distractiv, cu cel instructiv duce la apariția unor stări emotive
complexe , care stimulează și intensifică procesele de dezvoltare psihică.
”Jocurile didactice sunt o categorie aparte de jocuri. Ele sunt integrate demersului
educațional explicit, sunt propuse de către adultul educator, au obiective educaționale bine
precizate și reprezintă fo rma ideală prin care jocul, ca activitate fundamentală a vârstei
preșcolare poate sprijini învățarea „deghizat", dirijată, pregătind integrarea ulterioară a copilului
în școală. Originea jocului didactic este fixată de către U. Șchiopu în jocurile exerciți u ale vârstei
antepreșcolare. El are o sarcină didactică specifică (o problemă de rezolvat pentru copil,
problemă ce vizează explicit dezvoltarea pe o anume coordonată psihologică). Alături de sarcina
didactică, jocul didactic are reguli specifice și eleme nte de joc. Cu cât vârsta copiilor este mai
mare raportul dintre aceste elemente structurale se schimbă; ponderea elementelor de joc scade
în favoarea complexității sarcinilor de rezolvat. Dacă este bine realizat sub conducerea adultului
37
se poate regăsi, c oordonat de un copil mai mare sau de către liderul informal al grupului de copii
și în contextul activităților libere din grădiniță”( R. M. Niculescu, D. A. Lupu, 20011, p.42).
Jocul didactic prezintă o serie de caracteristici care îl deosebește de celelal te jocuri și forme
de organizare a activităților comune:
Scopul didactic al jocului reprezintă o finalitate educativă și este formulat prin raportare
la obiectivele specifice. Acesta trebuie să fie clar și precis, pentru a asigura organizaea și
desfășurare a corectă a activității.
Sarcina didactcă este formulată în funcție de conținutul activității și de nivelul de vârstă
al copiilor. Ea reprezintă elementul de instruire în jurul căruia sunt antrenate operațiile
gândirii. Pentru copii, sarcina didactică este văzută ca o problemă de gândire. Acest
aspect trebuie să se reflecte modul în care educatoarea formulează sarcinile, ținând seama
de câteva caracteristici:
o să fie definită sub forma unui obiectiv operațional, cuprinzând un singur aspect al
conținutului și precizând ceea ce trebuie să facă în mod corect și conștient copiii în
desfășurarea jocului, pentru realizarea scopului propus;
o valorifică în diferite moduri cunoștințele, deprinderile și priceperile;
o antrenează întreaga personalitate a copilului; chia r și în momentul în care jocul didactic
este integrat în activități de consolidare, nu trebuie să facă apel numai la memoria
reproductivă, ci la întregul sistemul intelectual (la operațiile gândirii, flexibilitate,
fluiditate, capacitatea de asociere etc.) ;
o cuprinde o problemă care trebuie rezolvată de către toți copiii.
Elementele de joc reprezintă mijloacele de realizare a sarcinilor didactice,
constituind elementele de realizare a sarcinii de învățare. Acestea pot fi dintre cele mai
variate (aplauze, înt recere, recompensă etc.) , alegerea lor fiind făcută în funcție de vârsta
copiilor,de conținutul jocului etc.
38
Conținutul jocului didactic este reprezentat de sfera deprinderilor, cunoștințelor,
priceperilor. Acesta trebuie să fie prezentat într -o formă atr activă de desfășurarea, dar și
accesibilă copiilor.
Regulile jocului didactic sunt prestabilite și obligatorii pentru toți participanții la
joc. Ele reglementează conduita și acțiunile copiilor în funcție de structura particulară a
jocului didactic. Exemp lu: „Fiecare echipă trebui să descopere greșeala care se află pe
imaginea primită și să le comunice celorlalți greșeala în momentul în care li se cere acest
lucru”.
Materialul didactic utilizat în cadrul jocului trebuie să fie variat, adecvat
conținutului activității, particulatităților individuale și de vârstă ale copiilor: jucării,
jetoane, cartonașe, fișe de lucru etc.
Acțiunea de joc reprezintă componenta prin care se realizează sarcina de joc.
Aceasta cuprinde momente de așteptare, mișca re, întrecere, ghicire, surpriză.
Desfășurarea jocului didactic cuprinde următoarele momente(M. Păiș i Lăzărescu, L. Ezechil,
2015,p.53):
Organizarea sălii de grupă , în funcție de particularitățile jocului ce se organizează, a
materialului didactic utilizat, de nevoia uno r amenajări speciale.
Întroducerea în joc care urmărește crearea unei atmosfere favrabile, trezirea interesului șia
curiozității copiilor pentru ceea ce urmează. La grupele mici, acest moment se va realiza în
maniera surprizei, prin intermediul unui person aj cunoscut de copii, prin intermediul unor versuri
cunoscute, unor ghicitori. La grupele mai mari, jocul poate începe în urma unei conversații cu rol
motivațional sau prin anunțarea scopului și a titlului jocului.
Przentarea materialului – momentul în car e materialul necesar desfășurării jocului este pus
la dispoziția copiilor pentru a -i fi cunoscute caracteristicile intuitive și pentru acomodarea
copiilor cu el.
Anunțarea titluilui jocului și a scopului acestuia se face scurt și sugestiv. Denumirea joculu i
are rolul de a sintetiza esența jocului și se constituie un adevărat laitmotiv pe întreaga desfășurare
39
a jocului. Scopul jocului și denumirea lui determină conținutul în jurul căruia se structurează
apoi sarcina, regulile și elementele jocului.
Explicare a și demonstrarea jocului are un rol important și hotărâtor pentru bună desfășurare a
activității. În această etapă, educatoarea își orientează efortul educativ în următoarele direcții (M.
Păiși Lăzărescu, L. Ezechil, 2015,p.53) :
a) să ajute copiii să înțele agă sarcinile ce le revin;
b) să precizeze regulile jocului și să se asigure că toți copiii le -au înțeles corect și le –
au reținut;
c) să prezinte conținutul jocului și principalele momente de realizare a acestuia, în
funcție de reguli;
d) să facă precizări coerente și concrete privind folosirea materialului didactic de
către copii;
e) să stabilească sarcinile conducătorului de joc;
f) să formuleze cerințele ce trebuie atinse pentru a câștiga;
g) să stabilească modalitățile de complexificare treptată și de dozare a efortului
intelectual și fizic al copiilor.
Executarea jocului de probă se realizează sub îndrumarea directă a educatoarei care
intervine foarte des reamintind regulile, făcând unele precizări cu caracter organizatoric. La
grupa mică educatoarea va conduce jocul în mod direct, iar la grupele mari îi poate transfera unui
copil rolul de conducător. După încheierea jocului de probă, educatoarea va face aprecieri, va
evidenția greșelile săvârșite, va reveni cu explicații suplimentare pentru corectarea greșelilor
tipice.
Executarea jocului de către copii se va face în momentul imediat următor jocului de probă.
Chiar dacă jocul se execută independent educatoarea va urmări (M.P ăiși Lăzărescu, L. Ezechil,
2015, p.55):
a) să mențină atmosfera jocului;
b) să antreneze toți copiii în acțiune;
c) să încurajeze copiii să colaboreze corect;
d) să stimuleze evoluția jocului evitând momentele de monotonie;
e) să creeze condițiile necesare pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina didactică,
în grup sau independent, în funcție de modul de organizar ea a jocului.
40
Complicarea jocului se realizează după ce toți elevii au executat corect în detaliu fiecare
element. Pentru a se asigura transferul deprinderii se pot introduce noi materiale, noi elemente
de joc sau se pot complica sarcinile jocului.
Evalua rea desfășurării jocului și a achizițiilor reprezintă momentul în care se fac aprecierile
finale, se formulează concluziile asupra modului de respectare a regulilor, asupra modului de
repectare a sarcinilor, de stabilire a câștigătorilor.
Retenția ( fixare a cunoștințelor și deprinderilor): în această etapă se va repeta titlul jocului,
scopul său, se stabilesc sarcini concrete privind strângerea și aranjarea materialului de lucru
pentru refacerea condițiilor de ordine și curățenie în sala de clasă.
Clasific area jocurilor didactice
M. Păiș i Lăzărescu și L. Ezechil (2015, p.58) clasifică jocurile didactice în:
A.după conținutul lor jocurile didactice pot fi grupate în :
a. jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător;
b. jocuri didactice pentru educare a limbajului (cuprind aspecte fonetice, lexical
semantice și gramaticale ale limbii materne și dacă e cazul, ale unei limbi materne);
c. jocuri didactice cu conținut matematic (vizează capacitatea de formare a unor
mulțimi, consolidarea și verificarea numeraț iei);
d. jocuri didactice pentru însușirea unor norme de comportament civilizat și jocuri
didactice pentru însușirea unor norme de circulație rutieră.
B.după prezența sau absența materialului didactic :
jocuri didactice orale (fără material didactic);
jocuri d idactice cu ajutor material :
41
o cu material didactic ( jucării, jocuri de masă, cuburi
etc.);
o cu material ajutător ( diferite obiecte și jucării cu rol
auxiliar);
o jocuri de interpretare a unor povești, lecturi, jocuri
de numărat etc.
C.după scopul urmărit, j ocurile didctice se împart în :
a) jocuri senzoriale:
– pentru dezvoltarea sensibilității tactile și chinestezice;
– pentru dezvoltarea sensibilității vizuale;
– pentru dezvoltarea sensibilității auditive;
– pentru dezvoltarea sensibilității gustativ -olfac tive.
b)jocuri intelectuale:
– de exersare a pronunției corecte;
– de stimulare a comunicării orale;
– de atenție și orientare spațială;
– de analiză și sinteză mentală;
– de realizare a abstractizării și generalizării;
– de realizare a comparației mentale ;
– pentru dezvoltarea imaginației;
– pentru dezvoltarea perspicacității;
-pentru dezvoltarea proceselor de inhibiție voluntară și a autocontrolului.
42
2.5. Rolul jocului în procesul de socializare a copiilor preșcolari
Psihopedagogii au opinii dife rite în ceea ce privește definirea conceptului de socializare. H.
Wallon ( apud U. Șchiopu, 1997, p. 90) este de părere că întregul mod de relații cu altul, chiar și
formele comunicării emoționale, reprezintă un comportament social. J. Chateau ( U.
Șchiopu, 1997, p. 90) consideră termenul de „socializare” impropriu, deoarece copilul se naște și
crește într -un mediu social. Putem vorbi și de trebuința de comunicare. Putem spune că ființa
umană are trebuință de comunicare încă de la naștere.
Omul este o ființă socială. Existențaa lui nu este posibilă decât într -o conviețuire cu ceilalți,
într-un mediu social. Omul și societatea formează o unitatea inseparabilă, fiecare păstrându -și o
anumită autonomie, iar socialul este generat de relația care se încheagă între membrii săi.
Indivizii nu trăiesc unii alături de alții, ca simple obiecte, ci „ ei trăiesc ca indivizi umani,
individualitatea lor afirmându -se în raport cu semenii din cadrul societății”. Societatea ne apare
astfel „nu ca o simplă sumă a indivizilor care o compun, ci ca o totalitate a indivizilor
componenți”(U. Șchiopu, 1997, p. 93).
Numai integrat în grup, în colectivități umane, copilul se poate dezvolta normal ca ființă
umană, datorită efectului socializator al acestora.
În literatura de specialitate, termenul „socializare” este exprimat și prin învățarea socială,
culturalizare. Acești termeni au sensul de proces prin care „puiul de om ” devine om, dobândește
comportamente umane, se umanizează.
Sarcina fundamentală a educației este de a forma oameni ca re să fie capabili să se integreze
social, să -și asume responsabilități în cadrul diferitelor grupuri din care fac parte. De aceea,
copilului trebuie să -i oferim viziunea lumii pentru care îl pregătim, pentru a -i permite să se
orienteze în funcție de viito r.
Dependența individului față de contactele sociale, trebuința interacțiunii cu semenii săi, dar
și dorința de a învăța, caracteristică omului, se constituie ca premise ale procesului de
socializare.
Chiar dacă copilul se naște și crește în mediul social al familiei, procesul de socializare nu se
realizează de la sine. Comportamentele sociale se învață atât prin imitație cât și prin instruire.
43
Pe măsură ce copilul crește, experiența sa de viață se îmbogățește. El trebuie să -și cunoască
atât drepturile cât și obligațiile. Fiecare copil trebuie să învețe viața în comun. Să învețe
„egalitatea” modului în care este tratat de adult, să învețe să coopereze cu ceilalți, să
dobândească o anumită autonomie și să se raporteze la altul (U. Șchiopu, 1997, p.95).
Famil ia constituie primul nucleu în carea se educă socializarea copilului. În familie se
dobândesc primele acte de socializare (relații, în special cu mama, persoane, obiecte, conduite),
care capătă trăsături specifice în funcție de cultura acesteia și de stare a material -economică.
În grădiniță, copilul este încadrat într -o grupă de preșcolari. Aici acesta primește primele
„lecții” de comportament în grup, împreună cu alții, conștientizând, astfel, faptul că are anumite
drepturi, dar și îndatoriri. Preșcolarul s tabilește în viața cotidiană tot mai multe relații cu colegii,
cu educatoarea, care devine prsonajul principal și care va avea un rol foarte important în
dezvoltaraea socializării copilului preșcolar.
Mai multe cercetări de psihologie socială au ajuns la c oncluzia că o socializare masivă se
produce în jurul vârstei de 5 ani, când sunt puse, de fapt, bazele personalității. Primul contact al
preșcolarului cu un mediu agreabil a grădiniței creează premisele necesare tuturor proceselor de
socializare. Grădinița devine pentru copil un mediu în care îl așteptă zilnic surprize, bucurii, în
care se simte liber, unde își găsește parteneri de joacă și îți satisface setea de cunoaștere. În
grădiniță, alături de cei ca el, își va identifica mai clar locul său în familie , în grădiniță, în
grupele de copii și își va câștiga autonomia în activitățile zilnice.
În grădiniță copilul este pus în situația și învățat să spună „noi”, în loc de „eu”, de a respecta
anumite reguli acceptate în general. Copilul va învăța că acțiunile sale libere nu trebuie să
dernjeze acțiunile libere ale celorlalți și că este important și necesar să respecte anumite principii.
Cadrul instituțional al grădiniței îl ajută pe copil să se cunoască pe sine și pe ceilalți, să
stabilească relații, să emită a precieri. Copilul învață să se subordoneze dorinței grupului, să
acționeze în colectivitate, renunțând uneori la dorințele proprii.
Jocul reprezintă unul dinte mijloacele importante de socializare a copiilor preșcolari, de
descoperire de către ei a unor f orme incipiente ale colaborării sociale.
În cadrul jocului, unde toate calitățile grupului de copii funcționează, se fundamentează
sociabilitatea , componentă importantă de integrare socială a individului, care constă în
aptitudinea de a stabili și a întreț ine legături cu alții.
44
Sociabilitatea presupune comportamente sociale , a ști să trăiești și să te conformezi
cerințelor vieții în grup, ale vieții sociale.
Evoluția relațiilor cu egalul este un factor foarte important al contractării egocentrismului
copii lor mici, procesul manifestându -se ca un flux și refluxal apropierii de celălalt, care apare
inițial ca cineva, o terță persoană care face ceva ce merită a fi văzut, dar în scurt timp este
perceput ca rival, în raport cu intenția sa de a face același lucru , cu aeleași jucării.
O latură a maturizării sociale a copilului o reprezintă faptul că preșcolarul are psibilitatea să
se compare cu altul și, treptat, să -și dea seama de ceea ce el poate, dar și să aibă curajul de a se
angaja în diferite competiții cu al ții. Aceste momente de socializare a preșcolarului trebuie
pregătite în mod adecvat.
Organizarea prematură a unei competiții ar putea însemna un eșec care, trăit în mod acut de
către copii, blochează pentru multă vreme dorința de a mai participa. Educatori i nu au dreptul de
a submina încrederea în sine a preșcolarilor, de a le inhiba dorința de a se manifesta activ. Ceea
ce pentru adult poate apărea ca ceva secundar, neglijabil, nesemnificiv, pentru copil poate fi
cheia importantă a stimulării și dezvoltări i „eu -lui”.
Relațiie între copii se stabilesc la modul optim, în cadrul activității specifice vârstei, în
cadrul jocului, care constituie terenul cel mai favorabil de manifestare și exersare pentru
socializarea micilor indivizi, pentru formarea comportamen telor cu caracter social -integrator.
Preșcolarul este preocupat să observe și să imite relațiile dintre acțiuni, obiceiurile și
comportamentul celor din jur, situațiile interpersonale ale acestora. Observând zilnic
evenimentele, copilul preșcolar inventeaz ă numeroase variante în jocurile ale, în alegerea temei
jocului, în rolurile alese, în jocurile de rol, creând combinații inedite. În jocrile de rol, cu subiect
sau în jocurile de creație, preșcolarul găsește o arie largă a activității ludice în care eleme ntele de
fantezie se împletesc cu cele de imitație.
P. Osterrieth (R. Teodorescu, apud G. Tomșa, N. Oprescu, 2007, p.87) a ajuns la concluzia
că perioada de 5 -7 ani este „prima periooadă a copilului” când copilul caută grupul de o vârstă cu
el.acum el pa rcurge fazele de la atitudinea „fiecare pentru sine”, adică jocul singular, la cea de
„spectator” al activității altuia, adică jocul paralel, și de aici la o participare activă, adică la jocul
asociativ, unde copiii se joacă împreună și unde activitatea u nuia influențează pe celălalt, se
imită reciproc, se fac schimburi de păreri și de jucării, se preia tema, dar se repartizează rolurile,
nu există regulă comună. Nivelul cel mai înalt de socializare este atins de copii în jocul
45
organizat, acela în care exi stă o diviziune a sarcinilor, și repartizarea rolurilor, în care activitatea
lor se completează reciproc, unde există conducători de joc și unde cerințele individuale sunt
subordonate scopului comun, de a se juca împrună întrun anume fel. Acest joc este c e mai
avantajos din punct de vedere al organizării, unde nivelul comportamentului în grup atinge
valorile maxime, privind socializarea copiilor (R. Teodorescu, apud G. Tomșa, N. Oprescu,
2007, p.87).
Trebuie să se acorde o atenție sporită jocurilor de coop erare, care cultivă sentimentul de
apartenență la grup, la colectiv. Pentru acest scop trebuie stimulate primele simpatii și preferințe
dintre copii, apropierea afectivă a membrilor grupei trebuie încurajată în cadrul jocurilor libere,
cât și în orice mome nt al zilei.
Procesul de la „jocul paralel”, în care fiecare copil își joacă rolul bucuroși door pentru că se
simt unul lângă altul, până la „jocurile sociale” propriu -zise reprezintă un proces comun care se
petrece cu fiecare generație aproximativ la fel. Apariția conștiinței sociale se întemeiează pe
cooperarea cu diviziunea muncii și pe existența unor reguli.
Cei mai mulți preșcolari preferă jocurile pe echipe sau colective, care cer perspectiva unor
reguli și contribuie la cultivarea unor însușiri moral e care stau la baza socializării copilului ca:
spiritul de colaborarea, dorința de a învinge, stăpânirea de sine, corectitudinea, cinstea, ordinea,
prietenia, disciplina.
Cunoașterea preferințelorcopiilor pentru diferite genuri de activități, și în mod deo sebit
pentru joc, poate folosi la o mai bună organizare și desfășurarea a activităților care contribuie la
socializarea copilului preșcolar.
Jocurile cu caracter social stimulează viața de grup, elementele de cooperare, de organizare,
fiecare copil având posibilittea să îndeplinească un rol , să învețe să respecte anumite reguli, să
facă ucenicia prieteniei, și a solidarității.(G.Tomșa, N. Oprescu, 2007, p.143).
Socializarea copiilor preșcolari, ca funcție specifică orientativă, nu se încheie la acest niv el,
ci ea se accentuează în cadrul pregătirii lor pentru integrarea școlară. O întâlnim și ca sarcină a
grupei de pregătiire pentru școală. De asemenea o întâlnim și în Planul de învățământ la
activitățile de Educație pentru societate , la toate grupele d e preșcolari, cu obiective vizând:
„cunoașterea și conștientizarea normelor necesare integrării în viața socială, formarea capacitîții
de apreciere a unor comportamente (atitudini) în raport cu normele de conviețuire
socială”(M.Ed.C, apud G. Tomșa, N. Opre scu, 2007, p.88).
46
Dăm mai joc câteva exemple de jocuri didactice:
Senzoriale senzoriale, de ghicire, de recunoaștere a unui obiect cu ajutorul simțurilor:
“Ghici ce ai gustat!”; “Spune cum este?”; “Ce poți spune despre?”
Jocuri de analiză perceptivă viz uală, de reconstituire de imagini din bucățele: “Loto flori,
fructe, păsări, animale”, “Din jumătate – întreg”, “Jocul umbrelor”.
Jocuri logice de comparare a obiectelor după criterii date și de analiză, descriere,
clasificare: “Mare, mic”, “Găsește locul potrivit!”
Jocuri gramaticale: “Eu spun una, tu spui multe” (singular -plural), “Spune al cui este?”
(folosirea corectă a genitivului), “Cui trimit scrisoare?”(folosirea corectă a dativului),
“Unde a zburat rândunica? (poziții spațiale).
Jocuri de mișcar e: „Cuibul rândunicilor”, „Ursul doarme”, „Ștafeta uriașilor”
47
CAPITOLUL 3
RELAȚIA JOC – ÎNVĂȚARE LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ
3.1. Definirea conceptului de învățare
”Omul este cea mai inteligentă ființă, posedând cel mai mare potențial de învățare,
manifestat de la naștere până la dispariția sa ca realitate psihofizică ”( D. Potolea, I. Neacșu, R.B.
Iucu, I. O. Pânișoară, 2015, p.229 ).
Învățarea poate fi analizată prin două perspective:
A. În sens larg , vedem învățarea că nevoia și inițiativa omului de a acumula
cunoștințe, valori, deprinderi, pentru a face față într -o lume în care dinamica lumii este
susținută.
Învățarea este un proces al cărui rezultat constă într -o ”schimbare comportamentală
produsă pe calea uneia din formele de obținere a experienței noi – exersare, observare etc., în
schimbări durabile de toate tipurile care au avut loc în comportamentul vizibil său
invizibil”(I. Neacșu, 2015,p.14)
B. În sens restrâns , vedem învățarea ca pe un set de acțiuni cu valoare formativă,
informativă, un set de acțiu ni proiectat, evaluat direct sau indirect de către evaluator, care
urmărește producera schimbărilor semnificative și observabile la conduita
elevilor(conduita cognitivă, socio -relațională, emoțională).
Învățarea școlară poate fi analizată din două puncte de vedere(M. Suditu, Note de curs,
2017):
a. Învățarea ca produs
b. Învățarea ca proces
a. Învățarea cunoaștere -produs:
-dominant este cognitivul și apoi afectivul;
48
-ne interesează ce a învățat nu cum a învățat;
-practicile educaționale sunt divizate;
-conținuturi le sunt instituționalizate în pănuri, programe;
-dimensiunea educator –educat este una formală.
b. Învățarea cunoaștere -proces:
-dominant este gândirea reflexivă;
-implică o construcție și o reconstrucție permanentă a datelor, a experiențelor de viață;
-un loc central îl ocupă problematizarea, ipoteza de lucru, redescoperirea;
-învățarea este activă, i se asociează curiozitea, imaginația, gândirea critică, reflexivă.
Învățarea se produce dacă sunt îndeplinite câteva condiții:
-dacă se produce o schimbar e în comportament;
-schimbarea este rezultatul unei experiențe;
-schimbarea să fie durabilă.
3.1.1. Legități în învățare
1. Legea motivației -învățarea este o ativitatea esențial motvată, orientată spre cunoașttere,
motivația face posibil ca învățarea să se producă, motivația susține activitățile omului,
este generatoare de energie, este reglatoare de tempou, stimulatoare pentru reușita sau
pentru performanțele celui care învață.(I. Neacșu, 2015, p.22)
2. Legea repetiției -învățarea este bazată pe repetare , pe reiterarea de acțiuni cu o anumită
frecvență de care subiectul este conștient. Înseamnă implicarea structuilor memoriei,
gândirii logice, reprezentări cadru. .(I. Neacșu, 2015, pp.22 -23)
3. Legea conexiunii inverse -învățarea este o activitate bazată pe feed back, pe acțiune retur,
pe conexiune inversă. Conform acestei legi, învățarea se produce dacă cel care învață are
la numite intervale de timp imaginea sau reprezentarea corectă cu privire la diferite
aspecte, cu privire la corectitudinea celor învățate, la calitatea înțelegerii și asimilării
49
sarcinii respective. În funcție de răspunsurile primite luăm decizia de a corecta și de a
relua procesul învățării într -o formă ameliorată, schimbată. .(I. Neacșu, 2015, p.22)
4. Legea transferului – învățarea este bazată pe transfer, adică pe acea capacitate a
psihismului uman care permite ca o parte a ceea ce a fost învățat, fie să fie folosit în noua
învățare, fie să influențeze învățarea noilor forme de comportament. Transferul în
învățare consideră transferabile atât e lemente de conținut cât și elemente metodologice,
elemente de tip know -how . Potențialul de transfer crește cu cât tipul de învățare se
situează la un nivel mai înalt de complexitate (I. Neacșu, 2015, p.24).
”Învățarea prin joc se bazează pe următoarele:
experiența personală a copilului; acțiunile acestuia sunt îndreptate spre a
descoperi, înțelege și transformă elementele din realitate;
să existe concordanță între nevoile de acțiune, de joc ale copilului și condițiile
oferite de realitate;
materiale vari ate și adaptate vârstei;
relațiile sociale dintre copii și dintre copii și adult;
respectarea identității și unicității fiecărui copil (în joc intervenția de multe ori
este indirectă prin crearea condițiilor, stimularea acțiunii și întărire pozitivă) ;
valorizarea procesului jocului și mai puțin a produsului (fiecare copil acționează
în stilul și ritmul său, acțiunile din timpul jocului sunt mai importante decât
produsul jocului);
mediu stimulativ (ținând cont de particularitățile și nevoile copilului de
dezvoltare).
Orientarea copilului către învățare – dezvoltare se face prin amenajarea spațiului, din grupă,
în mod stimulativ și realizând, prin joc, activități variate” ( vezi ”Ghid de bune practice pentru
educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 a ni, 2008 ) .
50
3.2. Implicațiile jocului în dezvoltarea copilului
Copiii se joacă singuri, în echipe sau în grup, iar natura jocului se schimbă în funcție de
treapta de dezvoltare a copilului. Prin joc copiii se integrează înțeleg realitatea înconjurăt oare, se
cuosc pe sine, își cunosc interesele și nevoile; descoperă unde sunt mă slăbi și unde sunt mai
buni. Jocul permite copilului să se dezvolte intelectual, fizic și socio emoțional.
Înainte de a folosi obiectele din jocuri copilul explorează îndelung , ating, pipăie miros, văd și
ascultă, mânuirea și manipularea obiectelor fiind părți importante ale experienței de joc,
explorarea realizându -se prin încercare și eroare.
Copiii au nevoie să fie înțeleși și să înțeleagă realitatea care îi înconjoară. Ei nu vor să se
joace numai ce li se impune și cere, ei simt nevoia soluțiilor personale, care dezvoltă stilul
personal de cunoaștere și învățare.
Jocul oferă copiilor posibilitatea să facă descoperiri în mediul înconjurător, iar aceștia dau
obiectelor folo sințe și întrebuințări care exprimă imaginația și dorința lor de joc. În momentul în
care copilul este mulțumit de rezultatul jocului, va repeta acțiunea de mai multe ori.
Copiii învață prin imitație, în special însușirea rolurilor și modelelor sociale, d ar și folosirea
diferitelor obiecte. Imită rolurile adulților, imită sunetele, învață limbajul, imită sunetele
animalelor, mașinilor, vorbesc cu jucăriile și le dau viață.
Jocul contribuie la dezvoltarea fizică a copilului și îi oferă posibilitatea să își exerseze
mișcările și să capete din ce în ce mai multă siguranță. Preșcolarul are nevoie de cât mai multe
activități în aer liber, într -un mediu cât mai natural.
Jocul reprezintă și un mijloc de dezvoltare emoțională, copilul înțelege cine este, își
recun oaște propriile emoți, iar joocul este cea mai eficientă modalitate de învățare și de stăpânire
a tuturor trăirilor negative.
Jocul asigură dezvoltarea intelectulă, deoarece în joc se integrează domeniile academice ale
învățării, diferitele materii de st udiu. Cu ajutorl joocului copilul își exprimă cunoștințele, își
clarifică conceptele, își organizează propriile strategii de cunoaștere și își formează concepte
spațiale.
Ocupând cea mai mare parte din timpul copilului, jocul este considerat tipul fundamen tal de
activitate al acestuia; astfel putem vorbi de existența jocurilor care contribuie, preponderent, la
51
dezvoltarea educației limbajului. Acestea sunt jocuri didactie , în cadrul cărora copiii se ajută unii
pe alții, rezolvă sarcini împreună , se sfătuie sc, se încurajează.
La vârsta preșcolară, dobândirea de noi cunoștințe, formarea e deprinderi și priceperi are ca
mobil principal caracterul atractiv și plăcut al activității.
La această vârstă este necesară îmbinarea elementelor de învățare cu cele de jo c, cu ajutorul
unei forme de activitate specific preșcolară, jocul didactic. Aici apar elemente surpriză, ghicitori,
jocuri de mișcare, întreceri, care creează bună dispoziție, distracție, pe fondul cărora copilul
asimilează mai ușor, mai trainic cunoștinț ele și deprinderile transmise.
„Dezvoltarea comunicării orale vizează, pe lângă cultivarea unor deprinderi de vorbire
corectă, și însușirea uno reguli necesare comunicării sociale, în relații de cooperare, în contextul
jocului. Atenție deosebită se va acor da expresivității vorbirii, efectuându -se exerciții de
dezvoltare a exprimării orale și redarea conținutului poveștilor ori a unor fragmente din povestiri.
Pentru a asigura participarea verbală activă a copiilor , este necesar ca, în acțiunea educativă din
grădiniță, preșcolarii să fie stimulați să devină subiecți activi ai procesului instructiv, participând
la toate activitățile și elementele jocului, atât pe plan acțional, cât și mental.”(F. Golu, 2009, p.
45).
La vârsta preșcolară, jocul nu este unica fo rmă de activitatea prin care se realizează
dezvoltarea psihică a copilului. Jocurile nu sunt suficiente pentru a -l înarma pe copil cu
cunoștințele sistematice despre mediul înconjurător, pentru a -i forma diferite procese și însușiri
psihice. Este necesară o astfel de formă de activitate, în care asimilarea de noi cunoștințe să
conducă la o continuă dezvoltare intelectuală, în care exercițiul să asigure formarea și
perfecționarea diferitelor deprinderi și a trăsăturilor de personalitate. Această activitate c are
desăvârșește și întregește funcția educativă a jocului este activitatea de învățare de tip școlar . În
cadrul acestora se planifică, potrivit programei pentru învțământul preșcolar, predarea
cunoștințelor și formarea de deprinderi în legătură cu dezvolt area vorbirii, număratul, socotitul,
cunoașterea mediului înconjurător, modelajul, desenul și alte activități cu materiale.
Observarea activităților preșcolare evidențiază faptul că în interiorul activităților de joc se
elaborează mecanismele trecerii căt re învățarea de tip școlar. Din ce ne apropiem mai mult de
vârsta preșcolară mare se constată o proliferare a unor acțiuni de învățare variate în cadrul
jocului: acțiuni matematice, literar -artistice, activități de comunicare de cunoaștere a mediului
încon jurător. Aceste acțiuni tind să se sudeze între ele, din ce în ce mai mult, să prindă un contur
52
tot mai clar, prefigurând începutul unei noi forme de activitate -învățare, care va deveni
conducătoarea la vârsta școlară.
Odată cu creșterea numărului acestor acțiuni de învățare înlăuntrul jocului, se petrec mutații
și la nivelul variabilei motivaționale, pentru copil căpătând din ce în ce mai mult sens nu numai
faptul de a se juca, ci mai ales faptul de a învăța. Treptat vechea formă de activitate – jocul – își
pierde din statutul de formă de activitate conducătoare și cedează locul noii forme de activitate.
După cum vedem mecanismul de trecere de la joc la învățare nu este ceva de adăugat din
afară, ci se realizează chiar la intersecția dintre cele două form e de activitate(F. Golu, 2004 p.47).
Astfel se face trecerea de la interacțiunea adult – copil în joc, la autonomia copilului care se
exprimă prin :
autocontrol;
alegeri de reguli, roluri;
conduite diferențiate;
dinamica autorității adultului;
atmosferă sec urizată;
cooperarea este preferată competiției;
motivație intrinsecă pentru activitate;
acceptarea autonomiei copilului.
3.3. Relația joc – învățare la preșcolar
Ca activitate specific umană, jocul este prezent pe tot parcursul vieții, dar cu o pondere ș i
o semnificație diferită de la o vârstă la alta.
La vârsta copilăriei, jocul reprezintă activitatea fundamentală. Este procesul natural prin
care copiii învață și se dezvoltă. Jocul este munca copilului, atrăgând în felul acesta atenția
asupra efortului pe care îl depune copilul prin intermediul jocului. Jocul este un instrument prin
care copilul acționează și scoate la lumină sentimente și idei interioare. Astfel, se pot rezolva
anumite experiențe plăcute sau traumatice, trăite de aceștia, copilul câșt igând în procesul de joc
noi înțelegeri asupra lumii înconjurătoare.
53
Atunci când se joacă, copilul pune în mișcare toată capacitatea sa de a stăpâni și influența
realitatea. Jocul reprezintă activitatea prin care copilul se dezvoltă, dar acest lucru este dependent
de liberă să alegere, de motivația intrinsecă, de orientarea către proces și implicarea participării
active.
Din lucrarea ” Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani ”
putem spune că învățarea prin joc se bazează pe următoarele:
o experiența personală a copilului; acțiunile acestuia sunt îndreptate spre a
descoperi, înțelege și transformă elementele din realitate;
o să existe concordanță între nevoile de acțiune, de joc ale copilului și condițiile
oferite de realitate;
o materiale variate și adaptate vârstei;
o relațiile sociale dintre copii și dintre copii și adult;
o respectarea identității și unicității fiecărui copil (în joc intervenția de multe ori
este indirectă prin crearea condițiilor, stimularea acțiunii și întărire pozitivă) ;
o valorizarea procesului jocului și mai puțin a produsului (fiecare copil acționează
în stilul și ritmul său, acțiunile din timpul jocului sunt mai importante decât
produsul jocului);
o mediu stimulativ (ținând cont de particularitățile și nevoile copilului de
dezvoltare).
Concepția modernă privind educația preșcolară presupune folosirea învățării dirijate și
spontane considerând învățarea principală acțiune a dezvoltării inteligenței copilului și o normă
de bază a procesului de sociabilizare a cop ilului. În acest sens învățarea are un conținut foarte
larg și este în strânsă relație cu latura socială și psihică a personalității copilului. Din acest punct
de vedere, învățarea nu este îndreptată spre achiziționarea de cunoștințe verbale și nici înțele asă
ca o activitate bazată pe operații abstracte, ci ea se sprijină pe structura concretă a gândirii
copiilor. Abia la vârsta preșcolară mai mare, învățarea dobândește caracterele de învățare propiu –
zisă și servește la sistematizarea și formarea cunoștințe lor elementare în anumite domenii.
Activtatea operațional -activă a copilului trebuie să constituie baza învățământului preșcolar.
Aceasta oferă copilului prilejul de experiență și învățare constituind o bază pentru formularea
verbală a cunoștințelor.
54
Se cu noaște foarte bine că învățarea este uneori obositoare. Introdcând cu foarte mare
pricepere și cu mult tact, activități de joc, creăm o legătură cu perioada de vârstă anterioară și îi
oferim copilului satisfacție, îl înviorăm și îi captăm intelectul pentru ce urmează în continuare să
facă.
În copilărie învățarea învățarea este spontană și naturală. Gândirea și curiozitatea care îl
stimulează în joc fac parte din plăcerea sa de a se juca. Prin joc, copilul se aventurează, încercând
să vadă câte obiecte poat e modela, cât de înalt poate să construiască un turn, testând atât
materialul cât și pe sine.
Jocul dă posibilitatea copilului de a fi un inițiator în propria sa lume și nu o persoană
manipulată tot jocul, determină creșterea încrederii în sine, dar și do rința de autodepășire
lăsându -i la îndemână fantezia, imaginația, libera obțiune și libera direcționare.
Îmbinarea înțeleaptă, judicioasă a elementelor de joc cu cele de învățare constituie un mijloc
important de pregătire pentru școală a copilului.
Jocul trebuie îndrumat de adult , dar fără să fie stingherită cumva spontaneitatea copilului,
rolul educatoarei constând în orientarea și conducera jocului atât pentru clasificarea scopurilor
urmărite cât și pentru sporirea efortului conștient în direcționarea efectelor educative.
În funcție de particularitățile de vârstă procesul de învățare prezintă anumite particularități.
Astfel particularitățile sunt rezultate în urma relației dintre joc și învățare pe parcursul perioadei
preșcolare. Această corelație dit re cel două forme de activitate nu rămâne constantă. Pe măsură
ce preșcolarii cresc și se trece de la o grupă la alta, activitățile obligatorii câștigă termen din ce în
ce mai mult.
Învățarea și jocurile sunt forme de activitte sub influența cărora preșc olarul se dezvoltă și se
formează. Între aceste forme de activitate există o strânsă legătură. La diferite etape ale vârstei
preșcolare corelația dintre învățare și joc se realizează din forme specifice. La preșcolarii mici
jocul ocupă locul central în pre ocupările copiilor. La preșcolarii din grupa mijlocie și grupa mare
crește din ce în ce mai mult interesul pentru învățare.
(https://www.didactic.ro/materiale/98013_rela -ia-joc-nv-are-la-v-rsta-pre-colar )
55
Cu toate acestea jocul rămâne tipul fundamental d e activitate preșcolară. În cadrul jocului
copilul își formează mai ușor deprinderi practice ementare și își însușește mai bine semnificația
socială.
Prin joc, ca activitate instructiv educativă, se realizează adaptarea copilului la învățarea
sistematică p rin libera manifestare a spiritului de independență în efectuarea diferitelor activități,
jocuri stimuând la maximum activismul copilului.
În literatura pedagogică, ca mijloc de educare și instruire, jocul este cunoscut sub denumirea
de joc didactic .
Jocul didactic contribuie la dezvoltarea intelectuală a copiilor, prin el procedeul luând
cunoștință cu observațiile și fenomenele lumii înconjurătoare, relațiile și raporturile dintre ele,
învățând să le denumească. Tot în cadrul jocului se dezvoltă gândirea, percepția, imaginația,
memoria, copiii își pot exprima impresiile, stărie afective, descoperirile, jocul contribuind la
dezvoltarea însușirilor și proceselor psihice (. https://www.didactic.ro/materiale/98013_rela -ia-
joc-nv-are-la-v-rsta-pre-colar )
Prin joc , copilul își exersează pronunția, învață să facă unele generalizări, își îmbogățește
vocabularul. Îmbinând elemente de joc și de învățare copilul își îmbogățește cunoștințele.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, jocul dezvoltă capacitatea copilului de cunoaștere,
cultivă sentimentele cele mai variate, pune bazele însușirii personalității, educă voința. Relația
dintre joc și învățarea sistematică reprezintă sporul pe care se sprijină întreaga activitate
instructiv eductivă în grădiniță.
Participarea li beră, activă și obțională la jocuri a copiilor duce în permanență la învățarea
noului. La această vârstă, învățarea sistematică nu poate fi concepută în urma jocului.
Privind raportul dintre joc și învățarea dirijată în anii preșcolaritații, putem identifi ca și reține
următoarele aspecte:
Învățarea dirijată nu poate fi realizată în mod strict idependent ci, decât în prezența și sub
îndrumarea atentă a educatoarei;
La vârsta preșcolară activitatea de învățare dirijată nu poate fi realizată decât prin
interm ediul jocului, ea trebuie să conțină elemente ludice pentru a se înscrie printre
ocupațiile preferate și să poată fi finalizată;
56
Învățarea se poate ridica doar până la nivelul real de a gândi și a acționa al copilului,
teoria lui J. Piaget referitoare la s tructurile mintale susținând acest lucru din punct de
vedere științific.
La vârsta preșcolară jocul nu reprezintă unica formă de activitate prin care se dezvoltă copilul
chiar dacă deține importante funcții formative.
Pe măsură ce copilul înaintează în vâr stă relația ditre joc și învățare se schimbă, în sensul că
activitatea comună câștigă din ce în ce mai mult teren (de la durata de 10 -15 min la durata de 25 –
30 min ).
Din punct de vedere educativ trebuie să fie asigurată o justă proporționare a jocului cu
învățarea, a efortului intelectual și fizic cu elementele distractive. Chiar dacă jocul este
activitatea dominantă la vârsta preșcolară, ea trebuie să se îmbine cu anumite forme de muncă
intelectuală accesibile acestei vârste.
57
CAPITOLUL 4
CERCETARE
4.1. Scopul
Scopul cercetări este de a observa și de a înțelege în ce măsură jocul spontan influențează
învățarea la preșcolari.
4.2. Obiectivele cercetării
O1: identificarea avantajelor pe care jocul spontan le are asupra preșcolarilor;
O2:identifica rea necesității jocului spontan la preșcolari;
O3:identificarea jocurilor spontane predominante în activitatea preșcolară.
4.3. Ipoteza
Ipoteza : Cu cât jocul spontan este mai des utilizat în grădiniță, cu atât învățatea la preșcolari
este mai eficientă ș i atractivă.
4.4. Organizarea cercetării
Cercetarea s -a desfășurat în perioada 02.04.2018 – 16. 04.2018. Scopul cercetări este de a
observa și de a înțelege în ce măsură jocul spontan influențează învățarea la preșcolari.
Mi-am ales pentr u această cerce tare 3 obiective : identificarea avantajelor pe care jocul
sponta n le are asupra preșcolarilor; identificarea necesității jocului spontan la preșcolari;
identificarea jocurilor spontane predominante în activitatea preșcolară.
58
Am plecat de la următoarea ipo teză: Cu cât jocul spontan este mai des utilizat în grădiniță,
cu atât învățatea la preșcolari este mai eficientă și atractivă și mi -am propus să văd în ce măsură
aceasta se confirmă sau nu .
Am aplicat chestionarul cu 8 întrebări deschise, unui lot de 20 de educatoare din cadrul
grădinițelor: Grădinița cu program normal ”Valea -Dulce” din comun a Podenii -Noi, Grădinița cu
program normal ”Podenii -Noi”, din comună Podenii -Noi, Grădinița cu progra m normal
”Lopatnița”, din comun a Șoimari, din Grădinița Grădi nița cu program prelungit ”Sfinții
Arhangheli Mihail și Gavril” din Ploiești, Grădinița Step By Step cu program prelungit și
program normal ”Rază de Soare” din Ploiești. Acestea au răspuns individual la fiecare întrebare.
Din acest lot de 20 de educatoare , au răspuns doar 1 4 educatoare.
4.5. Metode de cercetare
Am ales ca metodă de cercetare pentru a vedea cât de eficientă este învățarea la preșcolari
atunci când jocul spontan este frecvent utilizat în grădiniță, metoda chestionarului .
Am aplicat educ atoarelor din grădinițele: : Grădinița cu program normal ”Valea -Dulce”
din comună Podenii -Noi, Grădinița cu program normal ”Podenii -Noi”, din comună Podenii -Noi,
Grădinița cu program normal ”Lopatnița”, din comună Șoimari, din Grădinița Grădinița cu
program prelungit ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Ploiești, Grădinița Step By Step cu
program prelungit și program normal ”Rază de Soare” din Ploiești, chestionarul cu 8 întreberi
deschise, după cum urmează:
CHESTIONAR
1. Considerați că jocul spontan este o necesitate pentru preșcolari?
DA NU NU ȘTIU
Dacă da, de ce? ……………………………………………………………………………………………
2. Sunteți de părere că jocul spontan îi ajută pe pre școlari să se exprime mai bine ?
DA NU NU ȘTIU
Dacă da, de ce? ………………………………………………………………………………………….
3. Credeți că prin joc copiii învață să socializeze și să co munice mai bine ?
DA NU NU ȘTIU
4. Credeți că preșcolarii învață sau își însușesc conduite sociale prin joc?
59
DA NU NU ȘTIU
Dacă da, în ce măsură? ………………………………. …………………………………………..
5. Considerați că preșcolarii sunt mai sociabili în urma jocului spotan?
DA NU NU ȘTIU
Daca da, de ce ?…………………………………………………………. ………………………………….
6. Credeți că în urma jocului spontan copilul ajunge să se cunoască mai bine pe sine și pe
ceilalți ?
DA NU NU ȘTIU
Dacă da, cum? …………………………………………….. ……………………………………………..
7. Considerați că relațiile dintre preșcolari sunt stabilite mult mai ușor în urma jocului
spontan ?
DA NU NU ȘTIU
Dacă da, în ce măsură? ……………………………. ……………………………………………………..
8. Care credeți că sunt jocurile pe care copiii le preferă?
…………………………………………………………………………………………………………….. …..
PE G RUPE PE PERECHI INDIVIDUALE
Fiecare educatoare din aceste grădinițe a răspuns individual la întrebările din chestionar.
Din 20 de chestionare aplicate, am primit răspuns doar la 14.
4.6. Rezultatele cercetării și int erpretarea lor
În urma analizării chestionarelor am observat că:
La întrebarea numarul 1 „Considerați că jocul spontan este o necesitate pentru preșcolari
? Dacă da, de ce? ”, 14 din 14 (100 %) au bifat răspunsul „DA”. În urma răspunsurilo r am
observat ca la întrebarea „ Dacă da, de ce ?” , din 14 educatoare, 4 au avut răspunsurile
asemănătoare, 3 au avut răspunsuri diferite, iar 7 nu au răspuns (vezi fig 1).
60
Cele 4 educatoare cu răspunsuri asemănătoare au afirmat că jocul spunt an este o necesitate
pentru preșcolari, deoarece aceștia au nevoie să fie liberi și să nu fie constrânși să se joace după
anumite reguli.
Cele 3 educatoare cu răspunsuri diferite au răspuns:
” Copiii învață cel mai bine prin joc” ;
”Prin joc ei se ex primă și învață cel mai bine la această vârstă ” ;
”La preșcolari jocul este activitatea fundamentală prin care aceștia învață ”.
La întrebarea numărul 2 „Sunteți de părere că jocul spontan îi ajută pe preșcolari să se
exprime mai bine ? Dacă da, de ce ?”, 14 din 14 (100%) educatoare au bifat răspunsul „DA”,iar
restul de În urma răspunsurilor am constatat că la întebarea „ Dacă da, de ce ?” răspunsurile la 5
dintre educatoare sunt asemănătoare , 2 au avut răspunsuri diferite, iar 7 nu au răspuns(vez i fig.2).
61
Cele 5 educatoare cu răspunsuri asemănătoare sunt de părere că, jucându -se, preșcolarii
ineracționează între ei, comunică mult mai ușor unul cu celălalt, se împrietenesc , iar în urma
jocului spontan, aceștia se exprimă mult mai ușor .
Cele 2 educatoare cu răspunsuri diferite au spus:
” La vârsta preșcolară, copiii se exprimă cel mai bine prin joc, aceasta fiind activitatea de
bază în această perioadă”;
”Activitatea de bază la preșcolari este jocul . prin joc copiii socializează și se exprimă cel
mai bine ”
La întrebarea numărul 3 „ Credeți că prin joc copiii învață să socializeze și să comunice mai
bine ? 14 din 14(100%) de educatoare au bifat răspunsul „DA”.
La întrebarea numărul 4 „ Credeți că preșcolarii învață sau își însușesc conduite sociale prin
joc ? Dacă da,de ce?” 14 din 14 educatoare au bifat răspunsul „DA”, La întrebarea „ Dacă da, de
ce?” , 6 educatoare au avut răspunsuri asemănătoare, o educatoare a răspuns diferit și 7 nu au
răspuns.(vezi fig.3) .
62
Cele 6 educatoare cu răspunsuri aemănătoare au firmat că la vârsta preșcolară, jocul este
principala modalitate prin care copiii își însușesc conduite sociale. Aceștia învață să se
joace împreună, să țină cont și de ceilalți, să -și aștepte rândul, să respecte reguli.
Educatoarea cu răspunsul diferit consideră că :
”Pentru î nsușirea conduitelor sociale este nevoie de implicarea și dirijarea de către
educatoare spre a obține comportametul dezirabil”.
La întrebarea numărul 5 „ Considerați că preșcolarii sunt mai sociabili în urma jocului
spotan? De ce?” 9 educatoare au bifat răspunsul „DA”, 2 au bifat răspunsul ”NU”și 3
educatoare a bifat răspunsul ”NU ȘTIU” (vezi fig.4).
63
La întrebarea ” De ce ?” răspunsurile educatoarelor au fost asemănătoare în fun cție de
răspunsul anterior, după cum urmează:
4 dintre educatoarele care au bifat răspunsul ”DA”, consideră că jocul spontan presupune
relaționarea între aceștia, iar în urma jocului aceștia interacționează mai mult, comunică
și ajung să socializeze mai mu lt și mai bine, iar celelalte 5 nu au răspuns la întrebarea
”De ce ?” .(vezi fig. 5).
64
2 dintre educatoarele care au bifat răspunsul ”NU”, consideră că de multe ori preșcolarii
sunt solitari, se joacă singuri și nu interacționează între ei.
3 dintre educato arele care au bifat răspunsul ”NU ȘTIU”, sunt de părere că preșcolarii
socializează mereu , nu doar când se joacă.
La întrebarea numărul 6 „Credeți că în urma jocului spontan copilul ajunge să se cunoască
mai bine pe sine și pe ceilalți? Dacă da, în ce măsură?” din 14 educatoare, 12 au bifat răspunsul
„DA”, iar 2 au bifat răspunsul ”NU”(vezi fig. 6).
65
La întrebarea „Dacă da, în ce măsură ?” răspunsurile au fost asemănătoare în funcție de
întrebarea precedentă, după cum urmează:
5 dintre cele 1 2 educatoarele care au bifat răspunsul ”DA” sunt de părere că preșcolarii
se joacă unii cu alții și formează grupuri, în funcție de preferințele lor și ale celorlalți. În
urma jocului aceștia interacționează, își cunoaște prietenii, își dau seama de asemă narile
și deosebirile dintre ei. Celelalte 5 educatoare nu au răspuns la întrebarea ”De ce?”
Cele 2 educatoare care au bifat răspunsul ”NU” sunt de părere că:
”Jocurile au reguli impuse și nu toți se joacă ce le place.”
”Din cauză că se jocă de cele mai mu lte ori cu prietenii preferați, copiii se joacă și jocuri
care nu -i plac în mod deosebit doar pentru a se juca cu un anumit coleg”preferat” .”.
La întrebarea numărul 7 „ Considerați că relațiile dintre preșcolari sunt stabilite mult mai ușor
în urma j ocurilor spontane? De ce ?” din 14 educatoare 9 au bifat răspunsul „DA”, 3 educatoare
au bifat răspunsul ”NU”, iar 2 au bifat răspunsul ”NU ȘTIU”(vezi fig. 7).
66
La întrebarea ”De ce?” răspunsurile au fost asemănătoare după cum urmează:
Educatoarel e care au răspuns cu ”DA”, consideră că da deoarece aceștia se împrietenesc
și interacționează mai mult.
Educatoarele care au bifat răspunsul ”NU”, sunt de părere că nu deoarece aceștia se joacă
numai cu prietenul/prietenii preferat/ți și nu stabilesc rela ții cu toți colegii.”
Educatoarele care au bifat răspunsul ”NU ȘTIU”, consideră că nu știu în ce măsură
relațiile dintre preșcolari sunt stabilite mult mai ușor în urma jocurilor spontane, deoarece
neinpunându -le ce să se joace și cu cine să se joace, aceș tia se joacă singuri.
La întrebarea numărul 8 „Care credeți că sunt jocurile pe care copiii le preferă? Ce fel de
jocuri? ”, din 14 de educatoare 11 au bifat varianta „pe grupe”,3 au bifat varianta „pe
perechi”(vezi fig.8).
67
La într ebarea „ Ce fel de jocuri ?” au fost diferite jocuri care s -au repetat: „jocuril e de rol” s -au
repetat de 7 ori , „jocurile logic o-matem atice” s -au repetat de 3 ori; „T elefonul fără fir” s -a repetat
de 3 ori, „D eschide urechea bine”s -a repetat de 4 ori ,”Bati sta împarfumată” s -a repetat de 2 ori,
”Portocala ” s -a repetat de 3 ori, ” Jocul mut”de 5 ori. ( vezi fig. 9).
68
4.7. Concluziile cercetării
În urma interpretării datelor obținute pe baza chestionarului adresat educatoarelor ipoteză”
Cu cât jocul spontan este mai des utilizat în grădiniță, cu atât învățatea la preșcolari este mai
eficientă atractivă” se confirmă.
La preșcolari principala formă de învățare este jocul. Preșcolaarii au nevoie să se simtă
liberi, să aibă încredere în ei și să nu se simtă cons trânși să se joace după diferite reguli. În urma
jocului copiii interacționează între ei, se cunosc mult mai bine și se împrietenesc mult mai ușor și
învață să comunice.
Preșcolarii preferă jocurile pe grupe. Aceștia își aleg jocurile în funcție de persona litatea
lor, formează grupuri în funcție de preferințe, interesele comune și simpatii legând strânse
prietenii.
În grădiniță copilul este pus în situația și învățat să spună „noi”, în loc de „eu”, de a
respecta anumite reguli acceptate în general. Copilul va învăța că acțiunile sale libere nu trebuie
să dernjeze acțiunile libere ale celorlalți și că este important și necesar să respecte anumite
principii. Cadrul instituțional al grădiniței îl ajută pe copil să se cunoască pe sine și pe ceilalți, să
stabilea scă relații, să emită aprecieri. Copilul învață să se subordoneze dorinței grupului, să
acționeze în colectivitate, renunțând uneori la dorințele proprii.
Jocul reprezintă unul dinte mijloacele importante de socializare a copiilor preșcolari, de
descoperir e de către ei a unor forme incipiente ale colaborării sociale
69
CONCLUZII GENERALE
”Jocul reprezintă cea mai importantă sursă de învățare pentru copii, este activitatea care îi
ajută cel mai mult și eficient să învețe. Prin joc copiii învață să interacți oneze cu ceilalți, să
exploreze mediul, să găsească soluții la situațiile problemă, să își exprime emoțiile, să
achiziționeze cunoștințe și abilități care îi vor fi necesare pentru adaptarea la cerințele școlii.
Copilul are nevoie nu numai de sprijin și în drumare, ci și de libertate și inițiativă personală,
iar educatorul trebuie să înțeleagă, să accepte și să încurajeze modalitățile specifice prin care
copilul achiziționează cunoștințe: imitare, încercare și eroare, experimentare.
Prin excelență, jocul co nstituie cadrul specific unui antrenament al spontaneității și al
libertății de expresie, un stimul important în cultivarea receptivității și sensibilității, a mobilității
și flexibilității psihice. E plin de promisiuni și surprize, poate să se dezvolte li ber, dar când
intervine controlul, jocul se încheie”(C. Boca, 2009, p.9 ).
Copiii care se joacă par a fi inepuizabili, pierd măsura timpului, fiind absorbiți cu totul de
joc, căci resimt jocul ca ceva interesant, atractiv, frumos. Astfel se poate explica r efuzul copiilor
de a întrerupe jocul „De -a magazinul”, „De -a șoferii”, „De -a animalele din pădure”, „De -a piața
de flori” când le propunem o activitate în alt centru pentru a rezolva, de exemplu, sarcini
matematice, a picta, a scrie semne grafice sau a tăi a cu foarfecele.
Jocul reprezintă activitatea fundamentală în grădiniță și cuprinde toate ariile de activitate,
realizând procesul de învățare într -un mod atractiv și ușor de asimilat pentru copil.
În viața copilului jocul este o activitatea deosebit de at răgătoare care evoluează între ființa
pură și realitatea muncii, și ne ajută pe noi, educatorii, să observăm și să cunoaștem înclinațiile
copilului, fiind cel mai bun turn de observație de unde putem avea o privire de ansamblu asupra
dezvoltării copilului.
Jocul ne permite să urmărim copilul sub toate aspectele dezvoltăriii sale, în întreaga sa
complexitate: cognitiv, motor, afectiv, social, moral.
Pentru copii aproape orice activitate este joc, prin joc el anticipează conduitele superioare.
Pentru copil “j ocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este sintagmă,
70
atmo sfera în care ființa sa psihologică poate să respire și, în consecință, poate să acționeze” (Ed.
Claparede, apud C. Boca, 2009, p 10 ).
Nu ne putem imagina copilăria f ără jocurile și râsetele ei. Putem spune că un copil care nu
știe să se joace va deveni un adult care nu va ști să gândească.
La copii jocul reprezintă o modalitate prin care își pot exprima liberi și natural ceea ce
gândesc, ceea ce trăiesc său simț la u n moment dat. Prin joc copiii reușesc să înțeleagă lumea,să
înțeleagă trecutul și să se pregătească pentru viitor. Jocul este limbajul universal al copilăriei, atât
al celor care întâmpină dificultăți cât și a celor care au o dezvoltare armonioasă.
Pentru copil, jocul este, în esență, o modalitate de investigație și cunoaștere a lumii reale,o
pre-învățare, un spațiu de satisfacere a dorinței firești de manifestare și independență, un mijloc
de comunicare. Copilul se implică total în joc. El își antrenează s pontan și voluntar în joc toate
posibilitățile fizice, intelectuale, afective, jocul reprezentând astfel un mijloc de realizare și de
sine și de formare a eu -lui.
Dincolo de toate astea jocul reprezintă pentru copil o sursă de plăcere, deoarece el
presupune eliberarea de realitatea constrângătoare și libertatea de reflectare și transformare în
maniera personală a acesuia.
Jocul începe și se încheie, este limitat în timp și spațiu, ceea ce conferă celui implicat,
copilului, un sentiment de siguranță.
La copii jocul este o realitate permanentă. Copilul se joacă cea mai mare parte a timpului și
pe măsura creșterii și dezvoltării sale jocul devine tot mai complex și mai divers, influențând și
subordonând toate celelalte acțiuni de viață, preocupări și inter ese.
Prin joc copilul este un inițiator în lumea sa proprie. Jocul determină atât creșterea încrederii
în sine a copilului, cât și dorința de autodepășire, lăsându -i libertatea de a -și folosi fantezia și
imaginația pentru propria sa plăcere. Jocul îi ajută pe copii să -și dezvolte acuitatea observativ –
motrică, să -și coordoneze mișcările.
Prin joc copilul își câștigă încrederea în sine pentru integrarea în societate, se dezvoltă și
învață amuzându -se. Pentru el nu există diferențe între a se juca și a învăța . Copilul învață de
asemenea prin manevrarea obiectelor sau ideilor pe care vrea să le cunoască. Din acest motiv, el
are nevoie și dorește să fie activ. Inteligența se constituie plecând de la coordonarea și de la
repetarea acestor acțiuni fizice sau ment ale.
71
Jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului. Este dovada unei bune sănătăți
psihice, fizice și intelectuale. El dezvoltă simțul umorului și permite crearea unor conexiuni
importante . Este cel mai bun mijloc pentru învățare, deoarece prin joc, copilul învață ușor, fără
să-și dea seama. Pe lângă plăcere, jocul îi permite copilului mic să își stimuleze corpul și
organele de simț. Îi dă ocazia să parcurgă un mare număr de informații și are o formidabilă
valoare de antrenament. Prin joc, copilu l învață să se concentreze, să -și respecte partenerul de
joacă, să construiască, să -și dezvolte și să -și structureze imaginația. Părinții trebuie să creeze o
ambianță specifică jocului, să -i favorizeze copilului posibilitatea de a experimenta și să petreac ă
împreună cu el cât mai mult timp posibil.
Prin intermediul jocurilor desfășurate în grădiniță, preșcolarul își formează deprinderea de
curățenie, igienă personală, ordine, adică într -un cuvânt de autoservire și independență.
Jocul copilului răspunde une i necesități biologice, dar și nevoii sale de socializare și
relaționare cu ceilalți. Prin joc, el descoperă anumite sensuri și utilități ale jucăriilor obiectelor
care îl înconjoară. Jocul este, de asemenea, un act de creație, de dezvoltare a imaginației și
creativității.
După cum spunea Émile Planchard în lucrarea Introducere în pedagogie, „jocul copilului nu
este numai o oglindă fidelă a personalității sale în formare…, ci poate fi utilizat și ca auxiliar
educativ și chiar să servească drept bază a meto delor de predare în școlile preelementare și
elementare”. De aceea jocul trebuie să fie bine înțeles de educatoare, să poată evita în practica
educațională formele neplăcute direct contradictorii spiritului jocului, că tonul didacticist pe care
îl ia uneor i îndrumarea jocului său folosirea întâmplătoare a elementului de joc în alte forme de
activitate, în special în cele de învățare sistematică. ( http://www.tribunainvata mantului.ro/joc –
invatare -timp-liber-si-educatie/ )
Trăind permanent satisfacția deplinei libertăți, copilul poate să -și aleagă tema de joc sau
ocupația dorită, să se asocieze cu partenerii pe care îi preferă, să recurgă la soluții pe care le
apreciază ca n ecesare spre a duce la îndeplinire activitatea cerută.
Copilul este liber să dea activității orice conținut, fie să privească, să examineze, să
mânuiască diferitele obiecte care se găsesc în preajma sa; fie să rezolve ceva cu semnificație
socială mai deose bită, cum ar fi aceea de a surprinde în joc diferite aspecte ale vieții cotidiene
care i -au reținut cândva atenția în mod deosebit. De asemenea, poate să -și încerce competențele
72
într-o direcție sau alta ori să -și exerseze cu bună știință anumite deprinderi , care pot influența
performanțele viitoare, unele având chiar valoare competitivă.
O altă particularitate a jocului ca formă de activitate instructiv -educativă este faptul că
permite cultivarea spiritului de independență în efectuarea diferitelor acțiuni cu grad sporit de
dificultate. Această particularitate derivă din faptul că în joc exprimarea simbolică nu este
limitată sau îngrădită. Prin ambianța pe care și -o creează, jocul înlătură orice acțiune neplăcută a
factorilor formativi și evită instalarea su b orice formă a blocajului psihic.
Atunci când greșește, copilul își dă seama de consecințele greșelii și, dacă situația cere, el
remediază totul spontan și ingenios. Atunci când copilul în joc nu greșește sau greșeala este una
mică, neimportantă în raport cu ceea ce face, el își continuă drumul firesc și nestingherit sau
imprimă acțiunilor sale alte dimensiuni, cu noi sensuri și semnificații.
Jocul, ca formă de activitate instructiv -educativă, dă posibilitatea copiilor de a avea
preocupări variate sub aspe ctul conținutului. În toată etapa destinată jocului, copilul știe că are
voie să manifeste inițiativă, să rezolve singur sau împreună cu partenerii problemele întâlnite; să
facă ceea ce îi place sau îi produce satisfacție; să participe la activități care s unt pe măsura să și
spre binele său.
Caracterul acesta larg este reglat de natura jocului, de regulile acestuia, în sensul că se simte
nevoia să se pună în acord deplin actul simbolic cu cel real, jocul cu realitatea cotidiană. Este
reglat și de modul în c are se realizează îndrumarea jocului în sine, de poziția aparent absentă de
la joc a educatoarei, care are datoria să îmbine armonios acțiunea spontană și liberă a copilului
cu normele și direcțiile prioritare ale educației.
Numai prin joc copilul este foa rte activ și interesat de tot ceea ce face. El are libertatea să
se miște în voie și să gândească nestingherit așa cum îi dictează împrejurările, el este tot timpul
fericit și bine -dispus .
73
BIBLIOGRAFIE
1. Boca, C. (coord.), Noi repere ale educației timpuri i în grădiniță, Modulul II Editura
Educația 2000+, București, 2009;
2. Crețu, T., Psihologia vârstelor , Editura Polirom, Iași, 2016;
3. Crețu, T., Psihologia vârstelor , Editura CREDIS, București, 2011;
4. Golu, F., Joc și învățare la copilul preșcolar. Ghid pen tru educatori, părinți și psihologi ,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009;
5. Golu, F ., Dinamica dezvoltării personale la vârsta preșcolară , Editura Miron, București,
2004;
6. Golu, P., Golu,I ., Psihologia educațională , Editura Ex. Ponto, Constanța , 2002;
7. Golu, P., Psihologia învățării și a dezvoltării , Editura Fundației Humanitas, București,
2001;
8. *** Ghid de bune practici pentru educația timpurie a copiilor de la 3 la 6/7 ani, MECT,
UMPIP , 2008;
9. Neacșu, I., Metode și tehnici de învățare eficient ă, Editura Polirom, Iași, 2015;
10. Niculescu, R. M., Lupu, D. A., Pedagogia preșcolară și a școlarității mici , Editura
Universității Transilvania Brasov, 2007;
11. Păiși -Lăzărescu, M., Ezechil, L., Laborator preșcolar , Editura V& I Integral, București,
2015;
12. Potolea, D., Neacșu, I., Iucu, R.B., Pânișoară, I.O., (coord.), Pregătirea
psihopedagogică. Manual pentru definitivat și gradul didactic II, Editura Polirom, Iași,
2008 ;
13. Șchiopu, U., Verza, E ., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Miron, Bucureșt i,
1991;
14. Șchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor – ciclurile vieții, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1981;
15. https://www.didactic.ro/materiale/98013_rela -ia-joc-nv-are-la-v-rsta-pre-colar accesat la
data de 24. 03.2018, ora 14:09.
16. http://www .tribunainvatamantului.ro/joc -invatare -timp-liber-si-educatie/ accesat la data
de 12. 04.2018, ora 12:13;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Raluca Ganea Licenta Revizuit Final 26.06.2018 [609425] (ID: 609425)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.