Program de studii : DREPT [609421]

UNIVERSITATEA CRES TINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘ TI
FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Program de studii : DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC :
Lector Universitar Doctor Camelia Reghini

ABSOLVENT: [anonimizat] 2018 –

1
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘ TI
FACULTATEA DE DREPT CLUJ – NAPOCA

Program de studii : DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ
Răspunderea penală a minorilor

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC :
Lector Universitar Doctor Camelia Reghini

ABSOLVE NT:
Sănițariu Cătălin Ionuț

Cluj-Napoca
– 2018 –

2
ANEXA Nr. 1

DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE PRIVIND
ORIGINALITATEA CONȚINUTULUI LUCRĂRIIDE
LICENȚĂ/DISERTAȚIE

Subsemnatul(a) ………………………………….. ……. domiciliat(ă) în ……………………………… ……..
str……………….…………… nr……..sc.…..et.…..ap.……jud.………,născut(ă) la data de……. în
localitatea……………….……, jud.……………………,fiul lui…………………și al ………………… posesor al
C.I. seria……..nr.………….…C.N.P.……………………. ………. .. eliberat de……………………….absolvent: [anonimizat]…………………….…., din cadrul Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” București,
programul de studii ………., promoția …………, forma de învățământ……….., declar pe proprie
răspundere , că lucrarea de l icență/disertație cu titlul :
……….……………………………………………………………………………………. ………………………………………………
elaborată în vederea susținerii publice în sesiunea …………………… este o lucrare originală.
De asemenea, declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/disertație, tratat e,
monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe internet, toate
sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/disertație fiind menționate în
cuprinsul acesteia.

Data, Semnătura,

3

4
Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 6
Cap 1. Literatură Comparată ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 8
1.1 Codul penal din 1864 – Codul Cuza. ………………………….. ………………………….. ………………… 8
1.1.1 Minoritatea în codul penal din 1864. ………………………….. ………………………….. ………….. 8
1.2 Codul penal din 1936 – “Codul lui Carol al II -lea”. ………………………….. ………………………. 10
1.2.1 Minoritatea în codul penal din 1936. ………………………….. ………………………….. ………… 10
1.3 Codul penal din 1968. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 11
1.3.1 Minoritatea în codul penal din 1968. ………………………….. ………………………….. ………… 12
1.4 Codul penal di n 2014 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 14
1.4.1 Minoritatea în codul penal din 2014. ………………………….. ………………………….. ………… 14
Cap 2. Considerații gen erale privind răspunderea penală a minorului ………………………….. . 16
2.1 Răspunderea socială ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 16
2.1.2 Răspunderea juridică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 16
2.2 Noțiunea de răspundere penală ………………………….. ………………………….. ………………………. 17
2.3 Principiile răspunderii penale ………………………….. ………………………….. ………………………… 19
2.4 Consecințele răspunderii penale ………………………….. ………………………….. …………………….. 19
Cap 3. Minoritatea ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 21
3.1 Elemente ale minorității, introducere ………………………….. ………………………….. ……………… 21
3.2 Legea nr.272 din 2004, Pr otecția si promovarea drepturilor copilului. …………………………. 22
3.3 Măsurile educative ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 23
3.3.1 Măsurile educative neprivative de libertate ………………………….. ………………………….. .. 23
3.3.2 Obligații ce pot fi impunse minorului în cazul măsurilor neprivative de libertate ……. 27
3.3.3 Măsurile educative privative de libe rtate ………………………….. ………………………….. …… 29
3.4 Cazuri de neimputabilitate cu minori ………………………….. ………………………….. ……………… 34

5
3.4.1 Noțiunea de minoritate a făptuitorului ………………………….. ………………………….. ………. 34
3.4.2 Clasificarea minorilor în raport cu criteriul capacității penale ………………………….. ….. 35
3.4.3 Condițiile în care minoritatea făptuitorului înlătură imputabilitatea ………………………. 37
3.4.4 Efectele stării de minoritate în care minorul nu îndeplinește condițiile legale pentru a
răspunde penal ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 38
Cap 4. Urmărirea penal ă a minorilor ………………………….. ………………………….. …………………… 40
4.1 Obiectul urmăririi penale în general. ………………………….. ………………………….. ………………. 40
4.2 Procedura urmăririi penale a minorilor ………………………….. ………………………….. …………… 41
4.2.1 Persoanele care urmează a fi citate în cursul urmăririi penale a minorilor. ……………… 42
4.2.2 Citarea minorului în cursul urmăririi penale ………………………….. ………………………….. . 43
4.2.3 Referatul de evaluare din cadrul urmăririi penale ………………………….. ……………………. 44
4.2.4 Renunțarea la urmărirea penală în cazul infractorilor minori ………………………….. ……. 45
Cap 5. Judecarea cauzelor cu minori . ………………………….. ………………………….. ………………….. 49
5.1 Dispoziții speciale privind judecata cu minori ………………………….. ………………………….. …. 49
5.2 Ședința nepublică și judecata de urgență ………………………….. ………………………….. …………. 50
5.3 Compunerea instanței de judecată ………………………….. ………………………….. ………………….. 51
5.4 Persoanele chemate în cur sul judecății minorului ………………………….. …………………………. 53
5.5 Citarea inculpatului minor ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 54
5.6 Alte dispoziții speciale. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 56
5.6.1 Asistența juridică a minorului ………………………….. ………………………….. ………………….. 56
5.6.2 Audierea minorilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 56
5.6.3 Măsurile preventive în cazul inculpaților minori ………………………….. …………………….. 57
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 59

6
Introducere

Sub formă de introducere în această lu crare, aș dori să vă adresez o î ntrebare ,, Vouă vi se
pare că , în zilele noastre, minorul răspunde corespunzător în fața legii penale? ”. Prin aceasta
vreau să dau un moment, o secundă , de gândire tuturor cititorilor acestei lucrări.
Această întrebare are un rol foarte important în geneza acestei teme , deoarece pe baza ei
am reușit să îmi aleg și să îmi structurez lucrarea de licență, iar în cele din urmă, scopul paginilor
următoare este să țină loc de răspuns problematicii puse, adică , răspunderea minorului în fața
legii penale.
După cum veți putea observa în capitolele următ oare, acestea au o foarte mare legătură cu
întrebarea pusă în primul rând al introducerii, interogația fiind baza în jurul căreia gravitează
ideologia acestei lucrări.
Dacă ar fi să facem o analiză a interogației, vom putea observa anumite elemente în
structura ei care cer a fi explicate cât mai clar. Așadar, formula de începere, deși una banală,
uzuală, face referire la totalitatea persoanelor care vor avea ocazia să lectureze, în viitor,
conținutul acestei teze de licență.
Prin fraza ,,în zilele noastre ” am reușit să conturez primul copitol, și anume o literatură
comparată, cu scopul de a face diferențieri între modul în care era privi t minorul în trecut și în
prezent . Punctul de începere ales este și primul cod Penal întocmit de către Alexandru Ioan Cuza,
în anul 1864, supranumit și Codul Cuza, iar punctul de final al acestui capitol va fi Codul penal
actual.
Cea de -a doua parte i mportantă a întrebării este ,,răspunde în fața legii penale ”, frază care
cere a se face înțeles termenul de răspundere în fața l egii, adică răspundere juridică și în cele din
urmă răspunderea penală. Această parte își găsește reprezentare în cel de -al doilea capitol al
prezentei lucrări, întitulat ,,Răspunderea penală a minorului ”, în cadrul căruia se vor regăsi, în
linii mari , informații referitoare la răspunderea în domeniul de drept.
În cele din urmă, nu putem să nu observăm subiecții acestei întrebări și anume ,,minorii ”.
Cu toții știm înțelesul general al termenului de minor, este un termen comun care reprezintă acea
grupă de p ersoane care nu au ajuns încă la vârsta majoratului. Motivul pentru care am ales ca
această grupă de oameni să facă obiectul unui capitol în lucrării de licență este pentru a arăta cât
de multe idei se ascund în spatele acestui termen, idei aparținând lite raturii juridice.

7
Ca un bonus, pe lângă cele trei capitole care și -au avut geneza în cadrul întrebării de la
începutul introducerii, am ales să explic în linii mari și procedurile speciale pe care justiția din
România le folosește pentru a da echitate unui proces cu minori. Aceste capitole vor avea
informații legate de urmărirea penală a minorului și în cele din urmă, judecata cauzelor în care
inculpatul este un minor.
În final, pot spune că, prin prezenta lucrare de licență , mi-am propus a răspunde cât mai
clar interogației și a oferi cât mai multe informații cu privire la minori și minoritate privită în
general în cadrul domeniului de drept din România.

8
Cap 1. Literatură Comparată
1.1 Codul penal din 1864 – Codul Cuza.
Primul cod penal din i storia României a fost adoptat pe vremea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, conținând faptele de corupție și înfracțiunile adaptate acelor vremuri. Codul penal al
lui Alexandru Ioan Cuza, a intrat în vigoare in anul 1864 și era considerat în acele vremuri, unul
dintre cele mai moderne coduri penale din Europa.
Mai specific, codul penal al lui Cuza, a fost promulgat si publicat la data de 30 Octombrie
1864, iar data la care a fost pus în aplicare este 1 Mai 1864. Pe decursul anului, acesta a avut de
suferit n enumărate schimbari.
Înaintea acestui cod penal, în Moldova se ap lica codul penal din 1826, iar î n Muntenia,
Condica Criminală lucrată de divanul obștesc sub Barbu Știrbei în 1850 -1853.
Codul Cuza a fost inspirat de codurile penale prusace si franceze. O importantă mențiune
legată de acest cod este și faptul că, pentru prima dată în Romania, a fost înfaptuită răspunderea
penală pentru infracțiunile de corupție. Aceste tipuri de infracțiuni erau pedepsite drastic, astfel,
în unele cazuri pedeapsa era și în chisoarea pe viață.

1.1.1 Minoritatea în codul penal din 1864.
În cadrul codului penal adoptat de Alexandru Ioan Cuza, problema minorității în cadrul
răspunderii penale a fost pusă in Titlul IV, supranumit “ Despre cauzele cari apără de pedeapsă
sau micșo rează pedeapsa ”.
Așadar, în Art 61 din acest cod, este scris “ Infracțiunea comisă de un copil mai mic de 8
ani deplini nu se pedepsește.” Așadar, prezumția absolută de nevinovăție în care minorul era
considerat ca total lipsit de discernământ și incapabi l de a înțelege gravitatea unei fapte prin care
încalcă legea, a perioadei în care a fost întocmit codul penal, 1864, era de 8 ani, spre deosebire
de actualul cod penal în care vârsta este de 14 ani.
În același titlu, in Art 62, este scris “ Crimele sau de clitele comise de un minor, ce are
vârsta cuprinsă dela 8 ani deplini până la 15 ani deplini, nu se vor pedepsi, dacă se va decide de
judecată că acuzatul a lucrat fără pricepere, dar, după împrejurări, se va încredința părinților săi,
sprea a avea o îngri jire mai de aproape, sau se va pune într -o mănăstire, ce într -adins se va
determina pentru corecțiunea unor asemenea copii, unde se va ține intr -un timp de ani

9
determinați prin hotărârea judecăței, fără însă ca acești ani să poată covârși vârsta de 20 ani a
culpabilului. ”
La fel și în cadrul acestui articol, observăm diferențe majore între legea penală a acelor
timpuri și codul penal actual. Aceste diferențe constau atât din punctul de vedere al vârstei
conform căreia intervine răspunderea penală, cat si d in punctul de vedere al sancțiunilor
aplicabile.
Mai concret, comparând cele doua coduri penale, cel din 1864 si codul penal actual,
observam că în primul, vârsta în care fapta minorilor se va judeca este curpinsă între 8 si 15 ani,
iar în codul penal act ual, vârsta este de 14 și 16 ani, în termeni actualizați această perioadă din
viața unui minor reprezintă vârsta la care prezumția de vinovăție este relativă.
Din punctul de vedere al sancțiunilor aplicabile, in Codul Cuza, sancțiunea minorului care
a săv ârșit o fapta prevăzută de legea penală, era după caz, încredințarea părinților săi pentru a
avea parte de o îngrijire mai bună, sau în cazul in care această masură nu este posibilă, legea
penală prevedea ca minorul sa fie trimis în cadrul unei mănăstiri u nde, pe o perioadă aleasă în
cadrul judecății, va fi supravegheat de clerul și de personalul specific. Totodată, vârsta maximă
în care un minor poate fi reținut în cadrul unei mănăstiri este de 20 de ani.
În legea penală actuală, situația este mai diferită , în sensul că în cazul în care minorul cu
vârsta cuprinsă între 14 -16 ani săvârșește o faptă prevâzută de legea penală, în cadrul instanței de
judecată se pune problema prezenței sau absenței discernământului. Fapt care obligă judecătorul
în a autoriza ex pertize psihologice și psihiatrice precum și anchete sociale, iar numai după aceste
expertize, bazându -se pe rezultatul conferit, judecatorul va putea lua o măsură educativă asupra
minorului, sau dupa caz, să dispuna achitarea acestuia.
Concluzia, după st udiul în paralel a celor doua coduri penale, cel din 1864 si cel din 2014
este că, după cum și este normal, codul penal din 2014 este mult mai complex din punct de
vedere al ocrotirii minorilor, dovada face si modul de structurare al codurilor, adică in ve chiul
cod, articolele cu privire la minori erau asimilate în titlul IV care exclud sau micșorează
pedeapsa, iar în cadrul Noului Cod Penal, s -a înființat un titlu întreg cu privire la modul și
condițiile în care minorii răspund penal.

10
1.2 Codul penal din 1 936 – “Codul lui Carol al II -lea”.
Codul penal din anul 1936, potrivit legii intitulată “ Denumirea codurilor de unificare a
legislațiilor ”, a fost denumit Codul Carol al II -lea. Acesta a avut un caracter unificator și a
marcat încă un important moment pen tru dreptul penal din România. Acesta a intrat în vigoare în
data de 18.03.1936.
Prin caracterul unificator se face referire la legătura importantă pe care acesta o are cu
Marea Unire de la data de 1 decembrie 1918 , în baza căreia s -a aplicat asupra Romani ei unite
codul penal din anul 1936 . Pana la acea dată, codurile penale care se aplicau erau, în
Transilvania codul penal maghiar, în Bucovina codul penal austriac iar în Basarabia se aplica
codul penal rus.
În cadrul acestui cod penal, se întroduc pentru prima data alături de pedepse, măsurile de
siguranță, măsurile educative în ceea ce priveste minorul, pedepsele complementare si pedepsele
accesorii. Ca o mențiune in plus legată de codul din 1936, este aceea că codul nu prevedea
pedeapsa cu moartea, pedep selor li s -a atribuit un rol educativ și tot aici se va introduce si
institu ția individualizării pedepsei.
1.2.1 Minoritatea în codul penal din 1936 .
Prin codul penal din 1936, se introduc schimbări semnificante în ceea ce priveste modul în
care este văzu t minorul în cadrul legii penale. Printre aceste modificări se regăsește, în cadrul
articolului 138, fixarea vârstei majoratului la 19 ani, fixare care va avea de suferit în data de 24
septembrie 1938, dată la care vârsta majoratului a fost schimbată de la 19 ani la 18 ani.
Din punctul incapacității penale, vârsta reglementată ulterior la 14 ani, a fost redusă la 12
ani. Între 12 si 18 ani se situează o etapă intermediară împarțită în două perioade. Prima perioadă
este cuprinsă între 12 și 15 ani în care m inorul răspunde penal doar dacă s -a constatat
discernământul, iar ce -a de a doua perioadă va fi cuprinsă între 15 și 18 ani în cadrul căreia,
minorii care săvârșeau fapte prevăzute de legea penală aveau parte de o atenuare a pedepsei.
După cum am menționa t mai sus, în cadrul acestui cod penal s -au introdus pentru prima
dată și măsurile educative care sunt în numar de 4 și se regăsesc în cadrul Art 140. Aceste măsuri
educative sunt :
1. Îl poate încredința familiei, căreia îi atrage atențiunea ca pe viitor să -l aibî în deosebită
supraveghere, iar dacă este la școală, încunoștințează și autoritatea scolară ca să -l
dojenească sau să ia măsurile disciplinare prevăzute de regulamentul școlar.

11
2. În lipsa familiei sau când aceasta nu prezintă garanții suficiente de mora litate îl poate
încredința unei rude mai apropiate, care ar primi sarcina supravegherii copilului.
3. În lipsa acesteia îl poate încredința unei persoane onorabile, unei societăți de patronaj sau
unei instituții publice sau private, autorizată de stat pentru acest scop și numai dacă atari
persoane sau instituții ar accepta asemenea însărcinări.
4. Când niciuna din aceste măsuri nu s -ar putea aplica, instanța poate decide ca educația
copilului sau adolescentului să fie încredințată institutului de educație colecti vă.
Făcând o comparație între măsurile educative din codul penal specific anului 1936 și Noul
Cod Penal, se poate observa o ușoară inadaptare și o simplitate a acestor măsuri și modul în care
acestea acționează. În cadrul noului cod penal se regăsesc atât măsuri educative neprivative de
libertate, cât și măsuri privative de libertate, fapt care arată o adaptare în ceea ce privește modul
în care minorul este privit din punct de vedere penal, iar pe lângă acest fapt, prin cadrul
măsurilor educative din noul c od, șansele de îndreptare ale copilului sunt mult mai ridicate.
De asemenea, în Codul lui Carol al II -lea, s -au legiferat și anumite pedepse aplicabile
minorilor care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și judecătorul a constatat că aceștia
au ac ționat cu discernământ. Aceste pedepse aplicabile sunt : mustrarea și închisoarea
corecțională sau detențiunea simplă. Tot în cadrul aceluiaș i articol se regăsesc și două măsuri de
siguranță și anume libertatea supravegheată și educație colectivă.
De mențio nat faptul ca, spre deosebire de codul penal din anul 1936, legea penală actuală a
abrogat în totalitate pedepsele aplicabile minorilor, lăsând ca măsuri impotriva copiilor care
săvârșesc fapte prevăzute de legea penală, doar măsurile educative.
De asemene a, spre deosebire de codul penal din anul 1864, supranumit Codul Cuza, în care
articolele care priveau minorii erau doar în numar de 2, în cadrul codului penal din anul 1936 s -a
dedicat acestei clase un titlu întreg, astfel prevederile legate de minoritate se regăsesc în cadrul
secțiunii XI , numită Minoritatea.
1.3 Codul penal din 1968 .
Acest cod a fost publicat la data de 21 iulie 1968 și, în zilele noastre este supranumit
Vechiul Cod Penal. Denumirea reiese din simplul fapt că acest cod a fost în vigoare până la data
de 14 februarie 2014, mai apoi fiind precedat de actualul cod.

12
Codul a avut oarecare atingeri ale ideologiilor marxiste din vremea aceea, dar ca idei
principale, în cadrul acestui cod se consacră principiul legalității incriminării și a sancți unilor de
drept penal precum și principiul individualizării pedepselor.
De asemenea trebuie menționat că pe decursul anilor si a evenimentelor istorice, codul
penal a avut de suferit nenumărate modificări în ceea ce privește conținutul său. Cel mai mare
eveniment istoric care a dus la modificarea cea mai vastă a codului penal este revoluția din 1989.
1.3.1 Minoritatea în codul penal din 1968.
Prevenirea si combaterea fenomenului delicvenței minorilor a ridicat, în cadrul legislației
penale, unele probleme speciale deosebite de problemele privitoare la combaterea criminalității
săvârșite de adulți. De aceasta, între condițile de antrenare a răspunderii penale este introdusă și
vârsta făptașului. S -a luat în considerare și faptul că minorii nu au avut timpul necesar asimilării
adecvate a normelor morale, civice și juridice și pot cădea mai ușor în greșeală, precum și că
aceștia pot fi reeducați mai ușor și redați familiei și societății. Pe baza acestor considerente,
legiuitorul a constituit un regim special d e sancț ionare al minorilor infractori.
În vechiul cod, răspunderea penală a minorilor infractori a fost reglementată în Titlul V,
intitulat Minoritatea, în articolele 99 -110. De -a lungul timpului, acesta a avut de suferit unele
modificări, cea mai importan tă fiind accea reglementată de Decretul nr. 218/1977 prin care s -a
institui un sistem de sancționare alcătuit exclusiv din măsuri educative. Dupa 1990, ca urmare a
creșterii criminalității juvenile în România, a apărut din nou necesitatea modificării siste mului
sancționar pentru minorii infractori. Astfel se introduce Legea nr 104/1992, prin care se abrogă
dispozițiile decretului1, revenindu -se la un sistem mixt de sancționare compus din măsuri
educative și pedepse.
Cu referire directă la Art 114 N.C.P cu t extul echivalent in Art 100 din vechiul cod,
constatăm faptul că principiile reglementării anterioare au fost modificate, aceste modificări
reprezentând un prim pas pe calea reformei justiției penale în materia tratamentului sancționar al
delicvenței juven ile. Astfel, conform codului penal anterior, pentru infratorii minori este instituit
un regim sancționar mixt, după cum am menționat si anterior, format din măsuri educative și
pedepse. O foarte importantă idee este aceea că la pedeapsă se poate apela numa i în măsura în
care instanța apreciază ca o măsură educativă nu ar avea nici un efect în îndreptarea

1 Ilie Pa șcu, Traian Dima, Costic ă Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotc ă, Ioan Chi ș,
Maxim Dobrinoiu, Noul Cod Penal comentat, Partea general ă, Ed. Universul Juridic, Bucure ști, 2014, pg. 639

13
comportamentului minorului. Tot aici apare și ideea de pedeapsă cu închisoarea, diferența fiind
că, în caz de aplicare, limitele pedepsei se reduc la jumăt ate.
Noul cod penal, spre deosebire de legea anterioară, aduce o modificare majoră la
consecințele răspunderii penale ale minorilor, în sensul că, se renuntă complet la pedepsele
aplicabile minorilor în favoarea măsurilor educative. În consecință, s -a cons truit un sistem
sancționar bazat în totalitate pe măsuri educative. Din cauza diferenței dintre infracțiunile pe care
le-ar putea comite un copil, măsurile educative au fost împarțite în măsuri educative privative de
libertate și măsuri educative neprivati ve de libertate.
Conform noului Cod penal, măsurile educative privative de libertate sunt : internarea într –
un centru educativ și internarea într -un centru de detenție . Pentru ca un minor să se afle într -o
astfel de situație, e nevoie ca gravitatea infracț iunii să fie ridicată, adică se dispun aceste măsuri
pentru înfracțiunile a căror pedeapsa este închisoare mai mare de 7 ani.
Măsurile educative neprivative de libertate sunt în ordinea crescătoare a gravității lor :
stagiul de formare civică, supravegherea , consemnarea la sfârșit de săptămână și asistarea
zilnică.
Din punct de vedere al măsurilor educative privative de libertate, prevederile Art 124
N.C.P au corespondent parțial în Art 104, Art 106, Art 107, Art 108 și Art 108 din legea penală
veche. Intern area într -un centru educativ este prima măsură privativă de libertate prevăzută în
Noul Cod penal și se dispune față de minorul care nu poate fi reeducat cu ajutorul vreuneia dintre
măsurile educative neprivative de libertate. Măsura internării într -un cen tru educativ din noua
reglementare este simetric asemănătoare cu internarea într -un centru de reeducare din
reglementarea anterioară. Măsura internării într -un institut medical -educativ din reglementarea
anterioară a fost eliminată.
Măsura menține regulile anterioare, cu excepția duratei de reținere într -un astfel de centru,
adică durata nu mai este nedeterminată, ci este curpinsă între 1 și 3 ani chiar dacă executarea
măsurii s -ar prelungi și după împlinirea vârstei de 18 ani. Termenul pentru evaluarea rei ntegrării
sociale a minorului și a dispunerii înlocuirii măsurii sau liberării este de asemenea diferit. În
legea penală actuală, evaluarea se face dupa executarea a cel puțin jumătate din durata măsurii
educative iar în legea penală veche, se prevedea că liberarea se poate dispune după cel puțin un
an de la luarea măsurii.

14
În ceea ce privește internarea într -un centru de detenție, prevederile Art 125 N.C.P au
corespondent în art 109 C.P. anterior. Deosebirea dintre aceste doua articole fiind că măsura
educ ativă în noul cod este considerată o măsură educative, spre deosebire de legea veche unde
era considerată o pedeapsă. Spre deosebire de legea penală anterioară, unde stabilirea pedepsei se
făcea prin raportare la limitele de pedeapsă ale infracțiunii săvâr șite care se reduceau la jumătate,
noua reglementare stabilește două categorii de limite fixe, între care instanța poate individualiza
măsura educativă a internării într -un centru de detenție în funcție de criteriile generale de
individualizare prevăzute d e legea penală.
1.4 Codul penal din 2014
Codul penal din 2014, adică legea 286/2009, supranumit și Noul Cod Penal, a intrat in
vigoare la data de 1 februarie 2014 odată cu Legea de aplicare nr. 187/2012 și cu o serie de
modificări efectuate față de verșiun ea inițial publicată în Monitorul Oficial la data de
24.07.2009.
Deși ar fi trebuit sa intre în vigoare în iulie 2010, acest moment a fost anulat de către
autorități, deoarece modul în care noile coduri penale si civile au fost aprobate de autorități, a
fost contestat de către o serie de organizații non -guvernamentale din România. Acestea au pornit
o inițiativă numită “Opriți Coduri le”
1.4.1 Minoritatea în codul penal din 2014.
Având în vedere faptul că majoritatea diferențelor dintre Noul Cod penal din 20 14 și
vechile coduri penale au fost punctate în subcapitolele anterioare, în cadrul acestui capitol
dedicat Minorității prezente în Titlul V din cadrul Noului Cod penal, vom vorbi despre sursele de
inspirație și considerentele luate în calcul de către legi uitor în compunerea reglementărilor
privind minoritatea.
În adoptarea reglementărilor din Noul Cod penal, legiuitorul român a luat in considerare
prevederile documentelor internționale privind minoritatea în materia penală.
Acestea sunt :
– Convenția Națiunil or Unite cu privire la drepturile Copilului1, intrată în vigoare la data de
2 septembrie 1990.

1 Ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, r epublicată în M.Of. nr. 314 din 13 iunie 2001.

15
– Regulile și Standardele Minime ale Națiunilor Unite privind Admiterea Justiției pentru
Minori, Regulile de la Beijing. Anul de elaborare al proiectului privind r egulile și standardele a
fost 1984, cu prilejul reuniunii internaționale de la Beijing și a fost adoptat la Congresul al VIII –
lea al Națiunilor Unite pentru prevenirea criminalității și tratamentului delicvenților. La data de
29 noiembrie 1985, Adunarea Ge nerală a ONU a aprobat aceste reguli și standarde prin
Rezoluția nr. 40/33. Acest document constituie un îndrumar pentru state în domeniul apărării
drepturilor copilului în dezvoltarea sistemelor de justiție specializate pentru minori. De
asemenea, este pr imul document internațional care detaliază normele pentru administrarea
justiției în ceea ce privește minoritatea, cu accent pe drepturile dedicate copilului.
– Principiile Națiunilor Unite pentru Prevenirea Delicvenței Juvenile. Cu prilejul reuniunii
intern aționale de experți desfășurată la Riyad, în Arabia Saudită, în anul 1990, s -au elaborat
principiile directoare ale prevenirii delicvenței juvenile. Aceste principii au fost adoptate cu
prilejul celui de -al VII -lea Congres al Națiunilor Unite pentru preven irea criminalității și
tratamentul infractorilor, unde s -au adoptat rezoluții importante cu privire la fenomenul
delicvenței juvenile.
– Regulile Națiunilor Unite pentru Protecția Minorilor Privați de Libertate1. Acestea
constituie un instrument internaționa l de lucru, în baza căruia statelor li se recomandă norme de
reglementare și organizare a privorii de libertate a persoanelor care nu au împlinit vârsta de 18
ani. Regulile au fost elaborate în scopul de a contracara efectele privării de libertate, prin
asigurarea respectului față de drepturile omului în cazurile minorilor.

1 Regulile Natiunilor Unite pentru protecția Minorilor Privați de Libertate, adoptate de Adunarea Generală a ONU
prin Rezoluția 45.113 din 14 decembrie 1990.

16
Cap 2 . Considera ții generale privind r ăspunderea penală a minorului
2.1 Răspunderea social ă
Făcân d o generalizare, putem spune că răspunderea sociala1 se refer ă la comportamentul pe
care îl aleg membrii societ ății în multiple variante posibile in cadrul determinismului social,
raportat la interesele generale ale societ ății și ceri nțele obiective ale dezvolt ării sociale. Acest
comportament, în func ție de respectarea sau nerespectarea u nor norme sociale, constituie temeiul
antren ării unor reac ții, a unor consecin țe pe plan social.
Așadar, r ăspunderea social ă îndepline ște o dubl ă funcție social ă, precum ș i normele
juridice au o dubl ă menire î n societate. Astfel pe de o parte, ele asigur ă un cadru institu țional ș i
normativ pentru ac țiunile întrepr inse de oameni, iar pe de o altă parte, ele urm ăresc aplicarea
sancțiunilor sociale av ându-se în vedere restabilirea rela țiilor sociale v ătămate.
Răspunderea social ă are urm ătoarele forme: r ăspunde re politic ă, moral ă, etic ă, civic ă și nu
în cele din urm ă, răspundere juridic ă. Tipul de r ăspundere pe care o sa îl analizam mai concret
este r ăspunderea juridic ă. Astfel, acest tip de r ăspundere, este întâlnit in toate ramurile dreptului,
ea fiind cea car e asigura eficacitatea ordinii de drept, stimuleaz ă respectarea legii ș i contribuie la
menținerea ordinii sociale.
2.1.2 Răspunderea juridic ă
Răspunderea juridic ă, are ca particularitate principala care o deosebe ște de cel elalte tipuri
de răspundere, sensu l pe care îl deține și anum e ca răspunderea juridic ă se refer ă la obliga ția de a
răspunde pentru încălcarea unei norme de drept2.
Datorit ă faptului că nici î n legisla ție si nici î n jurisprudent ă nu există o defini ție unitar ă a
răspunderii juridice, special iștii din diverse ramuri ale dreptului, au cercetat problema
răspunderii d ând astfel nenum ărate opinii ș i defini ții acestui termen de drept. Ne vom referi strict
la specialistul din ramura dreptului penal, italianul R. Peanain care a definit r ăspunderea ju ridică
ca fiind “ Obliga ția de a suporta consecin ța juridic ă a infrac țiunii, înțelegând prin aceasta
pedeapsa penală ”.

1 Corina Buzdugan, Teoria generala a dreptului , Uni versul Juridic, Cluj -Napoca, 2011, p 201.
2 Popa N., I.Dogaru, G. Dănișor, D.C. Dănișor, Filosofia dreptului, Marile Curente, Editura ALL BECK, Bucuresti, 2002,
p.263.

17
În urma opiniilor cercet ătorilor ș i a informa țiilor referitoare la tema r ăspunderii juridice, s-
a adoptat ca fiind corect ă următoarea def iniție “ Acea form ă a răspunderii sociale const ând în
complexul drepturilor ș i obliga țiilor conexe care, potrivi t legii, se nasc ca urmare a producerii
unor fapte ilicite ș i care constituie cadrul de realizare a const rângerii de stat, prin aplicarea
sancțiunilor juridice menite să asigure restabilirea or dinii de drept”1.
Răspunderea juridic ă îmbrac ă o varietate de forme concrete, fiecare din ele av ând o serie
de particularit ăți. Cu toate acestea, ea are un fond de reguli aplicabile tuturor acestora,
repreze ntate î n cadrul principilor răspunderii juridice. Aceste principii, ca ș i principiile generale
ale dreptului sunt anumite idei c ălăuzitoare pe care le întâlnim î n cadrul acestei institu ții.
Așadar, aceste principii sunt: principiul r ăspunderii pentru fapt a săvârșită cu vinov ăție, principiul
răspunderii personale, principiul justei sanc țiuni ș i principiul celerit ății tragerii la r ăspundere.
Teor etic, fiecare ramur ă a dreptului cunoa ște o form ă specific ă de răspundere, fiecare
având condi ții de fond ș i form ă specifice. Î n literatura de specialitate s -au propus diferite criterii
de clasificare privitor la formele r ăspunderii juridice, cum ar fi: natura, gravitatea ș i rezultatul
dăunător al încălcării obliga țiilor prev ăzute de lege2; natura ș i importanta socia lă a interesului
lezat prin fapta ilicit ă precum ș i particularit ățile definitorii ale conduitei ilicite3.
Principalele form e ale r ăspunderii juridice sunt: r ăspunderea civil ă, răspunderea penal ă,
răspunderea de dreptul muncii, r ăspunderea administrativ ă, răspunderea de drept constitu țional.
2.2 Noțiunea de r ăspundere penal ă
Răspunderea penal ă este un raport juridic din cadrul dreptului penal de constr ângere,
născut in urma comiterii unei infrac țiuni. Acest raport se stabile ște intre stat si infractor. Stat ul
are calitatea de reprezentant al societ ății, av ând dreptul de a -l trage la r ăspundere pe f ăptuitor, iar
infractorul este obligat sa r ăspund ă pentru fapta sa, si sa se supun ă pedepsei legal aplicata4.
Răspunderea penală este, a șadar, cea mai aspr ă forma a răspunderii juridice , iar s ăvârșirea
infrac țiunii este singurul temei al acestei r ăspunderi. S ăvârșirea infrac țiunii, din punct de vedere
obiectiv implic ă pur ș i simplu s ăvârșirea unei fapte prev ăzută de legea penal ă, iar din punct de

1 M. Costin, Răspunderea juridică in dreptul RSR , Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1974, p. 32.
2 Al. Sinc, Probleme fundamentale ale statului si dreptului socialist roman , Ed. Didactica si Pedagogica, București,
1982, p.288
3 M. Costin, op. Cit., p. 51.
4 Corina Buzdugan, Teoria generala a dreptului , Universul Juridic, Cluj -Napoca, 2011, p 212

18
vedere subiectiv, s e cere să exist e vinov ăția celui care a produs fapta penal ă. În cazul î n care nu
exista doar latura obiectivă , adic ă existen ța faptei pre văzuta de legea penal ă, fără însăși
vinov ăția, se aplic ă așa numitele circumstan țe atenuante, care se refer ă la modul d e aplicare a l
pedepsei.
Analiz ând defini ția, observam faptul că răspunderea penal ă este un raport juridic de drept
penal. Această noțiune reprezint ă singura modalitate prin intermediul c ăreia se realizează legile
penale ș i normele juridice de drept penal.
În doctrina dreptului penal se afirm ă că premisele raportului juridic constau pe de o parte
în existenț a rela țiilor sociale de ap ărare, împotriva infrac țiunilor iar pe de alt ă parte î n adoptarea
normelor juridice penale care fixează conduita oamenilor ce p articip ă la aceste rela ții sociale.
Pe scurt, raporturile juridice penale reprezint ă relațiile de ap ărare social ă împotriva
criminalit ății și combaterea acesteia, reglementate prin normele dreptului penal.
Al 2-lea element important din cadrul defini ției răspunderii penale se refer ă la infrac țiune.
Conforma articolului 15 aliniatul 1 din Codul Penal, infrac țiunea este fapta prev ăzut de legea
penală , săvârșită cu vinov ăție, nejustificat ă si imputabil ă persoanei care a săvârșit-o. Iar aliniatul
al 2-lea din cadrul acestui artic ol spune c ă infrac țiunea este singurul temei din cadrul r ăspunderii
penale.
În literatura de specialitate mai exista defini ții în leg ătură cu răspunderea penală . Un alt
timp de defini ție ar fi: R ăspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care intervine î n
caz de încălcare a comandamentului social impus de preceptul normai juridice penale, ea
apărând ca posibila in momentul s ăvârșirii infrac țiunii, odat ă cu na șterea raportului juridic penal
de conflict constituind con ținutul a cestui raport. Pe scurt, un complex de drepturi corelative ale
subiec ților raportului juridic penal, prin intermediul c ărora se realizează aplicarea si executarea
sancțiunilor penale.
În final, o ultimă defini ție care se reg ăsește în doctrin ă și este sus ținută de majoritatea
autorilor este cea î n care r ăspunderea penal ă este privit ă ca fiind obliga ția de a suporta ș i de a
executa o pedeaps ă și dreptul corelativ al statului de a aplica o astfel de pedeaps ă ca urmare a
comiterii unei infrac țiuni ș i de a oblig a, prin constr ângere pe infractor s ă execute o astfel de
pedeaps ă1.

1 I.Oancea, Tratat de drept penal. Partea generala, Ed.All, București, 1994, pag.265

19
2.3 Principiile r ăspunderii penale
Principiile care guverneaz ă în cadrul r ăspunderii juridice se reg ăsesc in doctrin ă. Acestea
sunt: Principiul legalit ății răspunderii penale, Principiul umanismului, Principiul r ăspunderii
penale personale, Principiul unicit ății răspunderii penale, Principiul inevitabilității răspunderii
penale, Principiul unicit ății răspunderii penale, Principiul individualiz ării răspunderii penale,
Principiul prescriptib ilității răspunderii penale.
a) Principiul legalit ății răspunderii penale se referă la faptul că apari ția, desf ășurarea ș i
soluționarea raportului penal se execută conform prevederilor lega le care îl guvernează.
b) Principiul umanismulu i face referire la modul î n care se exercit ă răspunderea penal ă,
adică măsurile luate spre rezolvarea raportului penal s ă nu duc ă la degra darea ș i umilirea
ființei umane.
c) Principiul R ăspunderii penale personale sublin iază faptul că poate r ăspunde penal doar
persoana care a s ăvârșit sau a participat la s ăvârșirea unei fapte prev ăzute de legea
penal ă, neput ând interveni pentru fapta altei persoane.
d) Principiul unicit ății răspunderii penale. Acest principiu exclude sanc ționarea unei
persoane de doua sau mai multe ori pentru aceea și fapt ă. Non bis in idem.
e) Principiul inevitabilit ății răspunderii penale se refer ă la faptul ca orice persoana care a
săvârșit o infrac țiune trebuie sa și-o asume si s ă răspund ă penal pentru aceasta.
f) Principiul prescriptibilit ății răspunderii penale arat ă că, răspunderea penal ă poate
intervenii doar într-un interval de timp, iar daca acest interval este dep ășit, răspunderea
poate fi înlăturată prin prescrip ție.
2.4 Consecințele răspunderii penale
Aceste consecințe se referă strict la măsurile care se pot lua în c azul în care un minor
săvârșește o faptă prevăzută de legea penală și este ținut responsabil pentru aceasta.
Articolul 114. Alin (1) ne spune că ,, Față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii,
avea vârsta cuprinsă între 14 si 18 ani se ia o măsu ră educativă neprivativă de libertate ’’.
Urmând ca î n Alin . (2) să fie prezentate motivele pen tru care față de minorul aflat î n situația de
la Alin (1) se poate lua o măsura educativa privativă de libertate. Prima situație regăsind u-se în
conținutul acelui ași Articol 114, Alin (2) pct. a) care ne spune ,, dacă a mai săvârșit o infracțiune
pentru care i s -a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executarea a început

20
înainte de comiterea infracțiunii pentru care este judecat ’’. Iar pct. b) ,, Atunci când pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori
detențiunea pe viață. ’’
Prin termenul de pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa înscrisă î n textul de lege
care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de
reducere sau de majorare a pedepsei1.
Dacă am face o diferențiere asupra dispozițiilor vechiului cod penal, si codul actual, am
observa că dispozițiile privind măsurile care se pot lua asupra minorilor sunt mai favorabile
infractorului, deoarece, spre deosebire de legea veche în care pe lângă măsurile de siguranță
exista si posibilitatea pedepsirii minorului. În legea din 2009, Noul Cod penal a renunțat în
totalitate la aplicarea pedeps elor, menținând doar măsurile educative. Aceste modificări fiind
făcute in scopul îmblânzirii legii aplicabile minorilor.
Ca o concluzie, legea minorității din cadrul Noului Cod Penal este mai delăsătoare. Oferă
doar 2 condiții de aplicare a măsurii educat ive privative de libertate iar din perspectiva
pedepselor, acestea nu sunt prezente in noile reglementări.

1 Art. 187 C.pen.

21
Cap 3. Minoritatea
3.1 Elemente ale minorității , introducere
În procesul de reglementare al răspunderii penale a minorului și al atribuirii li mitelor
acestei răspunderi, legiuitorul a împărțit vârsta de minoritate in 3 perioade distincte.
Așadar, până la vârsta de 14 ani este prezentă prezumția absolută de nevinovăție, minorul
fiind considerat ca total lipsit de discernământ și incapabil de a în țelege gravitatea unei fapte prin
care a încălcat legea, excluzând în totalitate posibilitatea ca acesta să fi cunoscut prevederile
legale ale acelei fapte.
A doua perioadă luată î n considerare de legiuitor este intervalul dintre vârsta de 14 – 16
ani. În cazul î n care un minor a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală în acest interval de
timp, îi este aplicată prezumția relativă de nevinovăție. Această prezumție este bazată pe un
factor psihic1, și anume discernământul sau mai bine zis, prezența sau ab sența acestuia î n
momentul săvârșirii faptei penale. Cu privire la discernământ, instanțele de judecată sunt
obligate sa dispună efectua rea unor expertize psihologice și psihiatrice precum ș i a anchetei
sociale . În urma acestor rezultate se pronunță asupra existenței sau inexistenței discernământului
în momentul săvârșirii infracțiunii.
Ca o explica ție a termenului discernământ, î n context, se înțelege atât capacitatea mentală,
psihică și intelectuală a persoanei de a înțelege semnificația socială a faptelo r pe care le
săvârșește, adică a urmărilor acestor fapte, cât și capacitatea de a -și manifesta voința
neconstrânsă ș i neviciată de a le săvârși.
Ultima vârstă a minorului, reglementată in cadrul legii este cuprinsă î ntre intervalul de
16 – 18 ani. În c azul săvârșirii unei fapte prevăzută de legea penală pe decursul acestei vârste,
minorul răspunde penal pentru aceasta. Chiar daca această persoana este prezuma tă relativ ca are
discernământ ș i ar fi putut înțelege gravitatea faptelor și a urmărilor social mente periculoase ale
acesteia, totuși, prin reglementările lui, legiuitorul consideră că această capacitate nu este pe
deplin formată, fapt care justifică ș i susține regimul sancționator al faptel or săvârșite de minorii
aflați î n această situație.

1 A se vedea pe larg Ilie Pascu, Traian Dima, Costic ă Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotc ă,
Ioan Chi ș, Maxim Dobrinoiu, op. cit. pg. 636.

22
Odată c u împlinirea vârstei de 18 ani, minorul devine major. Conform prevederilor legale,
vârsta majoratului începe înainte cu o zi de ziua corespunzătoare datei de la care s -a făcut
înregistrarea civilă a nașterii unei persoane.
Capacitatea penală în raport cu vârsta are de asemenea relevanță în cazul săvârșirii
infracțiunilor continuate, continue și de obicei, deoarece precum se regăsește in doctrina penală,
aceste tipuri de infracțiuni nu au relevanță penală asupra faptel or comise înainte de împlinirea
vârstei de 14 ani.
O altă situație specială este săvârșirea unei fapte prevăzută de legea penală de către un
minor care, la acea dată nu avea capacitatea penală iar urmările infracțiunii de care depinde
existența infracțiunii sau care agravează fapta, de exemplu infracțiunile cu urmări progresive, se
produc după ce minorul a împlinit vârsta de 14 ani1. În acest caz, acestea nu constituie temei
pentru atragerea răspunderii penale a făptașului minor.
Așadar, unitatea de infracțiuni nu se fragmen tează, dar nu se iau în considerare faptele
prevăzute de legea penală săvârșite înainte de împlinirea vârstei de 14 ani.
În cele din urmă, având ca pilon de susținere reglementările din cadrul Noului Cod Penal,
putem spune că în urma analizei limitelor răspunderii penale a m inorilor cele mai importante
elemente care reprezintă criteriul de distingere în tre minorii care răspund penal ș i cei c are nu
răspund penal, în cazul î n care au săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
3.2 Legea nr.272 din 2004 , Protecția si promovarea drepturilor copilului .
Minorii sub 14 ani, care nu răspund penal dar săvârșesc fapte prevăzute de legea penală
cad sub incidența dispozițiilor prevăzute de Legea nr.272 din 20042, care reglementează protecția
și promovarea drepturilor copilului.
Conform ac estei legi, orice alte reglementari adoptate in domeniul respectării si
promovării drepturilor copilului, precum si orice act juridic emis sau, după caz, încheiat in acest
domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului .
Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și
morală normală, la echilibru socioafectiv si la viață de familie. Așadar, în absolut orice decizie

1 B. Matei, Aspecte teoretice și practice privind îmbunătățirea răspunderii penale a minorilor, Studia Universitaria
Babeș -Bolyai, Jurisprudentia XXXVII, 1, 1992, pg. 50 -51
2 M. Of. nr.557 din 23 iunie 2004.

23
luată asupra unui minor de către organele autorităților publi ce și de către instanțele
judecătorești va preleva principiul interesului superior al copilului.
În capitolul V al acestei legi, intitulat ,, Protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și
nu răspunde penal ’’, se prevăd măsurile care pot fi luate de Comisia pentru Protecția Copilului și
anume : men ținerea copilului in propria familie; supravegherea specializată ; plasamentul
copilului în familia extinsă ori în cea substitutivă ; plasamentul copilului într -un serviciu
rezidențial specializat.
3.3 Măsuri le educative
3.3.1 Măsurile educative neprivative de libertate
Sunt sancțiuni de drept penal care se atribuie minorilor care au comis o infracțiune a cărei
gravitate nu necesită privarea de libertate1. Aceste măsuri educative sunt : stagiul de formare
civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea zilnică. Aceste măsuri
educative se regăsesc in legea 296/2009, adică in cadrul noului cod penal la articolul 115 alin.
(1).
Prin măsura stagiului de formare civică se arată obligația minoru lui de a participa la un
program cu o durata de cel mult 4 luni, pentru a -l ajuta să înțeleagă consecințele legale și sociale
la care se expune în cazul săvârșirii de infracțiuni și pentru a -l responsabiliza cu privire la
comportamentul sau viitor. Organiz area, asigurarea și supravegherea minorului, pe durata acestor
cursuri se fac sub coordonarea serviciului de probațiune, fără a se aduce atingeri programului
școlar sau profesional al acestuia. Această măsură educativă nu are corespondent in legea penală
anterioară.
Termenul, formare civică se referă la instruirea și educarea minorului pentru a conștientiza
și asimila normele morale și de conviețuire socială pozitive și dominante în societate. Formarea
civică reprezintă obiectivul socializării primare a cop ilului și revine, în principal familiei și
școlii.
În acest sens, sunt nenumărate cauze care ar putea duce la inadaptarea socială a copilului,
unele exemple ar fi grupul de socializare negativ al minorului, dezorganizarea familială sau nu în
cele din urmă, incapacitatea educativă a părinților. Rezultatul acestor situații sociale este

1 Florin Streteanu, Drept Penal, Partea ge nerală, Universul Juridic, 2014, pp. 202 -203

24
reprezentat de orientarea negativă, uneori chiar antisocială a personalității adolescenților, care
adoptă soluții de comportament care contravin normelor morale și civice ajung ânduse, până la
urmă la încalcarea legii penale.
Scopul soluției prevăzute de către legiuitor în cadrul reglementărilor din Art 117. C.pen.
are drept scop readaptarea socială a minorului infractor prin măsuri de educare morala și civică,
organizate și tran spuse în realitate de instituții specializate ale statului. Aceste servicii, după cum
am menționat mai sus, se refera la serviciul de probațiune din subordinea Ministerului Justiției.
Această măsură educativă, se consacră prin programe educaționale care tr ebuie să includă
prelegeri, dezbateri interactive, întâlniri cu tineri performanți, întâlniri cu foști infractori care au
devenit persoane respectabile, activități aplicative cu scop civic, concursuri sau alte activități
capabile în a stârni dorința minoru lui de reabilitare. De menționat și faptul că paleta activităților
de acest tip depinde în special de calitatea și capacitatea profesională a instituției organizatoare,
care ar putea fi o școală, un institut specializat, servicii sociale din primării, o or ganizație
nonguvernamentală, etc.
Programele educaționale precum și supravegherea desfășurării efective a acestora revine
serviciului de probațiune. Evaluarea minorului la începutul și la sfârșitul programului
educațional nu este prevăzută de lege, dar în cadrul jurisprudenței, opinia în acest sens este că
serviciul de probațiune este dator a se îngrijii de această evaluare.
Efectuarea măsurii educative a stagiului de formare civică trebui e programată în așa fel
încat să nu afecteze programul școlar sau de pregătire profesională al minorului. Iar participarea
minorului este obligatorie.
Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea și îndrumarea minorului în cadrul
programului său zilnic, pe o durata cuprinsă între 2 si 6 luni, sub coordonarea servi ciului de
probațiune pentru a asigura participarea la cursuri școlare sau de formare profesională și
prevenirea desfășurării unor activități sau intrarea in legătură cu anumite persoane care ar putea
afecta procesul de îndreptare al acestuia.
Cu privire la participarea minorului la cursurile școlare sau de pregătire profesională,
supraveghetorul trebuie să se asigure, atât în mod direct, cât și indirect prin legătura permanentă
cu cadrele didactice responsabile, că minorul participă efectiv la cursuri. De m enționat însă ca
din aceste prevederi nu se cere obținerea de către minor a unor performanțe școlare, dar se
presupune că controlul permanent al activității sale îl va ajuta în acest sens. Orice absență va

25
trebui motivată de către minor și față de serviciu l de probațiune care se ocupa cu măsura
educativă.
În ceea ce privește prevenirea desfășurării a unor activități ilicite de către minor și a
prevenirii intrării acestuia în contact cu persoane care ar putea avea un efect negativ asupra
procesului de îndrep tare, supraveghetorul are opțiuni limitate, în sensul că nu se va putea afla tot
timpul, analizând obiectiv situațiile de viață posibile, în apropierea minorului.
Minorului îi revin o serie de obligații față de supraveghetorul său, obligații imperative pus e
sub amenințarea unei sancțiuni mai severe pe care instanța de judecată o va putea lua în cazul
nerespectării cu rea -credință a obligațiilor.
Serviciul de probațiune are anumite sarcini de coordonare, fapt care presupune contactul
periodic cu minorul și c u supraveghetorul desemnat, iar uneori chiar și cu cadrele didactice care
desfășoara procesul de învațământ cu minorul sancționat penal.
Consemnarea la sfârșit de săptămână constă î n obligația minorului de a nu părăsi
locuința în zilele de sâmbătă și dumin ică, pe o durată cuprinsă între 4 și 12 săptămâni, afară de
cazul în care în această perioadă acesta este obligat să participe la anumite programe ori de a
desfășura anumite activități impuse de instanța judecătorească care a emis hotărârea.
Nici această m ăsură educativa neprivativă de libertate nu are corespondent în legea penală
anterioară, această măsură educativă nu poate fi aplicată faptelor săvârșite sub imperiul
reglementării anterioare decât în situația în care ar fi considerată o măsura educativă m ai
favorabilă.
Măsura edicatovă a consemnării la sfârșit de săptămână are ca obiectiv evitarea contactului
cu persoane care ar putea să -l influențeze negativ pe minor sau a prezenței acestuia în locuri care
ar putea să -l predispună la manifestarea unui co mportament infracțional.
Și în cazul acesta, supravegherea se realizează de serviciul de probațiune în a cărui
circumscripție locuiește minorul, prin vizita regulate sau inopinate ale consilierului de probațiune
la domiciliul minorului.
Ca o idee referitoa re la dispozițiile tranzitorii privind executarea pedepsei amenzii1 de către
minorul infractor, aplicată anterior intrării în vigoare a noului Cod penal și neexecutarea în tot
sau în parte, aceasta va fi înlocuită cu măsura educativă a consemnării la sfârș it de săptămână,
ținând seama și de partea care a fost executată din amendă. Iar în cazul în care suspendarea

1 În conformitate cu dispozițiile Art. 20 din Legea nr. 187/2012.

26
executării unei pedepse cu amenda se revocă1 din alte cauze decât comiterea unei noi infracțiuni,
pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspen dată se înlocuiește cu măsura consemnării la
sfârșit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni.
În cele din urmă, măsura educativă a asistării zilnice constă în obligația minorului de a
respecta un program stabilit de serviciul de probațiune, care conține or arul și condițiile de
desfășurare a activităților, precum și interdicțiile impuse minorului. Durata acestei măsuri
educative este cuprinsă între 3 si 6 luni, iar supravegherea se face sub coordonarea serviciului de
probațiune.
Programul zilnic pe care treb uie sa îl respecte minorul este conceput pe baza unui orar
stabilit de comun acord de către părinții minorului împreună cu consilierul responsabil de caz din
cadrul serviciului de probațiune competent să exercite supravegherea. Orarul întocmit va ține
cont de nevoile reale ale minorului, iar atunci când este cazul, și de obligațiile și interdicțiile
impuse acestuia de către instanță pe peiroada executării măsurii. În cazul existenței unor
dezacorduri, programul se stabilește de către judecătorul delegat cu executarea.
În cadrul Legii nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal2, se regăsește în Titlul IV, denumit ,,Dispoziții privind executarea măsurilor
educative neprivative de libertate ” cu ajutorul căruia legiuitorul își propune să răspundă
cerințelor moderne a măsurilor educative dispuse în cazul infractorilor minori.
Cu ajutorul Legii nr. 253 din 19 iulie 2013, împreună c u prevederile specifice noului cod
de procedură penale si a noului cod penal, se presupune crearea unui cadru modern prin care
statul împreună justiția își îndeplinește misiunea de reeducare a celor care au comis fapte
antisociale grave și care au nevoie d e o îngrijire specială.
Astfel, legea cuprinde în Capitolul II al acestui titlu o detaliere a măsurilor educative
specifice ce pot fi dispuse în cazul aplicării de către instanță, a măsurilor prevăzute de legea
penală pentru infractori minori. În cele din urmă, prin executarea măsurilor educative se
urmărește reintegrarea în societate a minorilor și responsabilizarea acestora în scopul prevenirii
săvârșirii unor noi infracțiuni.

1 În conformitate cu dispozițiile Art. 22 din legea nr. 187/2012.
2 Publicată în M. Of. nr. 513 din 14 august 2013

27
3.3.2 Obligații ce pot fi impunse minorului în cazul măsurilor neprivative de l ibertate
Acestea a u aplicabilitate generală , în sensul că sunt incidente în cazul tuturor măsurilor
educative neprivative de libertate.
În legea penală anterioară, aceste obligații reiau doar doua dintre obligațiile similare
prevăzute de art. 103 alin. (3 ) C.pen.anterior, respectiv lit. a) și b), dar intr -o formă dezvoltată,
mai precisă și mai apropiată de prevederile documentelor internaționale în aceasta materie.
Obligațiile pe care instanța le poate impune minorului, alături de una dintre măsurile
educa tive neprivative de libertate, sunt similare cu cele impuse infractorului adult care
beneficiază de o modalitate de individualizare a pedepsei neprivative de libertate. Aceste
obligații se vor adopta în instanta in funcție de conduita minorului și de speci ficul infracțiunii
comise.
Aceste obligatii sunt după cum urmează: Să urmeze un curs de pregătire școlară sau
formare profesională . Această obligație va fi impusă minorilor infractori care au întrerupt
activitatea școlară înainte de împlinirea vârstei de 1 4 ani, în cazul în care minorul nu a absolvit
cursurile gimnaziale poate fi obligat să le finalizeze sau, dacă le -a absolvit, i se poate cere să
urmeze cursurile unei instituții școlare de arte și meserii. Instanța nu poate decide executarea
acestei obliga ții decât prin consultarea serviciului de probațiune și a susținătorilor legali ai
minorului, care cunosc cel mai bine aptitudinile, disponibilitățile și interesele de perspectivă ale
minorului sancționat.
O altă obligație este să nu depășească, fără acord ul serviciului de probațiune, limita
teritorială stabilită de instanță . Instanța poate stabili, la propunerea serviciului de probațiune, o
zonă teritorială care va include domiciliul minorului și locația instituției de învățământ la care
acesta este înscri s, precum și traseele de deplasare. Aceste obligații sunt luate în scopul
împiedicării minorului în a frecventa locațiile favorite ale anturajului său.
Să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la
alte adunări publi ce, stabilite de instanță. Această obligație presupune interdicția de afiliere și
participare la aceste tipuri de manifestări. Minorul, în funcție de gravitatea infracțiunii, nu va mai
putea frecventa spații de interes public: restaurante, baruri, cluburi, stadioane, cinematografe, săli
de spectacol etc., unde obișnuia, alături de prietenii săi, să comită acțiuni care contravin
normelor penale.

28
Să nu se apropie și să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanții la săvârșirea de infracțiuni ori cu alte persoane stabilite de instanță. Interdicția
de comunicare cu persoanele stabilite de către instanța de judecată este una logică care nu ridică
probleme de adoptare. În literatura de specialitate se pune problema privind interdic ția de
apropiere față de acele persoane. În consecință, legiuitorul a lăsat la latitudinea instanței1 să
hotărască modul concret de aplicare a acestei obligații. Scopul acestei obligații este de a -l
împiedica pe delicvent să ia legătura cu persoanele din a nturajul său, sau să amenințe victima sau
membrii familiei ai acestia. Instanța va trebui să procedeze extrem de sever în aplicarea acestei
obligații impuse minorului, atenționându -l că nerespectarea acesteia va conduce la impunerea
unor noi obligații sau chiar la aplicarea unei măsuri educative cu privare de libertate.
Să se prezinte la serviciul de probațiune la datele fixate de acesta . Această obligație
este una tipică aplicată persoanelor care au primit o sancțiune penală neprivativă de libertate.
Este o măsură de control necesară pentru stabilirea evoluției persoanei sancționare și pentru
evitarea unor costuri suplimentare în sarcina serviciului de probațiune.
Cea din urmă obligație este: Să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medica lă. În literatura de specialitate, se crede că obligația impusă de legiuitor se referă numai la
aspectul medical al îngrijirii minorului, de aceea, prin control, în acest context, nu trebuie să se
înțeleagă altceva decât controlul medical periodic la care minorul poate fi obligat prin hotărârea
instanței.
Ca o consecință a obligației serviciului de probațiune de a informa instanța cu privire la
comportamentul minorului sancționat penal, aceasta poate decide cu privire la modificarea
obligațiilor în mod core spunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate sanse mai mari de
îndreptare. Sesizarea instanței în acest scop poate fi făcută de către consilierul delegat cu
probațiunea ori de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea minorului, părinților ,
tutorelui sau a altei persoane în grija căreia se află copilul, ori a persoanei vătămate, după
evaluarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de probațiune.
Legiuitorul a luat în considerare posibilitatea ca minorul să nu respecte, cu rea -credință,
condițiile de executare a măsurii educative sau a obligațiilor impuse de instanță, ceea ce
presupune că rolul educativ și preventiv al acestora nu s -a produs. Ca o consecință la ipoteza

1 Art. 121, alin. (2) C.pen

29
dată, logiuitorul a decis luarea altor măsuri educative, mai asp re, cu speranța obținerii unor
rezultate mai bune. Acestea sunt:
1. Prelungirea măsurii educative, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege
pentru aceasta. Astfel , instanța poate dispune această măsură doar dacă minorul a fost
sancționat penal în confo rmitate cu prevederile art. 118, art. 119, sau art. 120 C.pen și dacă
sancțiunea nu a fost decisă de instanță pentru maximul prevăzut de legea penală.
2. Înlocuirea măsurii luate cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai
severă. În cazul ace sta, legiuitorul a stabilit o ordone ierarhică a măsurilor educative neprivative
de libertate aplicabile minorului. La o analiză riguroasă a condițiilor de executare a acestora
rezultă că ele sunt măsuri educative alternative, relativ egale din punct de ve dere al forței de
constrângere și cu efecte care depind de gradul de orientare antisocială a personalității minorului
delicvent.
3. Înlocuirea măsurii luate cu internarea într -un centru educativ, în cazul în care,
inițial, s -a luat măsura educativă nepriv ativă de libertate cea mai severă, pe durata sa
maximă. Dacă în primele două cazuri nu sunt respectate condițiile de executare a măsurii
educative sau a obligațiilor impuse, instanța înlocuiește măsura educativă neprivativă de libertate
cu măsura internări i într -un centru educativ.
De menționat că, dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de
libertate săvârșește o noua infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă săvârșită
anterior, instanța poate dispune conform a rt. 123 alin. (3) C.pen.: prelungirea măsurii educative
luate inițial, fără a putea depăși maximul prevăzut de lege pentru aceasta, înlocuirea măsurii
luate inițial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate mai severă sau, o ultima opțiune,
înloc uirea măsurii luate inițial cu o măsură educativă privativă de libertate.
Atât în cazul prevăzut în alin. (1) lit. a) și lit. b) precum și în cazul alin. (3) lit. a) și lit. b),
instanța poate impune noi obligații în sarcina minorului ori poate sporii cond ițiile de executare a
celor existente.
3.3.3 Măsurile educative privative de libertate
Sunt în număr de două, și anume : Internarea într -un centru educativ pe o durata de la 1 la
3 ani și internarea într -un centru de detenție pe o durată de la 2 la 5 ani s au în mod excepțional de
la 5 la 15 ani. Ultimul caz de internare pe o perioadă cuprinsă între 5 si 15 ani poate fi dispus

30
doar in ipoteza comiterii unor infracțiuni foarte grave, pentru care legea prevede pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închiso rii de cel putin 20 de ani.
Internarea într -un centru educativ constă în internarea minorului, pe o perioadă cuprinsă
între 1 si 3 ani într -o instituție specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de
pregătire școlară si formare profesio nală potrivit aptitudinilor sale, precum și programe de
reintegrare socială.
Această măsura educativă privativă de libertate are unele beneficii care ajută la repararea
mentalității si a impulsurilor infracționale deoarece, dacă pe durata internării, minor ul a dovedit
interes pentru însușirea cunoștințelor școlare și profesionale și a făcut progrese evidente in
vederea reintegrării sociale, există posibilitatea ca asupra acestuia, după executarea a cel puțin
jumătate din durata internării, instanța să dispu nă înlocuirea internării cu măsura educativa a
asistării zilnice pe o perioada egală cu durata internării neexecutata, dar nu mai mult de 6 luni,
daca persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani. Cel de -al doilea beneficiu pe care minorul
care se afl ă în situația internării într -un centru educativ este eliberarea din cadrul centrului
educativ, dacă persoana a împlinit vârsta de 18 ani.
Legat de centru educativ, din punct de vedere administrativ acesta este instituția
specializată în recuperarea persoa nelor internate, unde acestea urmează un program de pregătire
școlară si formare profesională potrivit aptitudinilor lor, precum și programe de reintegrare
socială. Centrul educativ este condus de un director, ajutat de un director adjunct pentru asistență
psihosocială. În cazul acestei instituții, regimul de executare este comun tuturor persoanelor
internate, cuprinzând însă componente distincte, specifice, adaptate fiecărei persoane internate în
parte, astfel încât să răspundă cât mai bine necesităților p ersoanei respective de dezvoltare fizică
si psihică. Măsura educativă a internării într -un centru educativ se execută în regim deschis.
Persoanele internate care execută această măsură sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoțite
în interiorul centrului și pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere,
phisologică și asistență socială sau pot presta muncă atât în interiorul, cât și în exteriorul
centrului, fără supraveghere.
Drepturile și obligațiile minorilor internați coresp und celor privind majorii, cu adaptările ce
decurg din faptul că aceste persoane, având o altă vârstă, au alte moduri de exercitare a
drepturilor și alte necesități. O atenție deosebită se acordă în proiect activităților și programelor

31
de reintegrare socia lă, asistență psihologică, instruire școlară și formarea profesională constituind
elemente de bază ale resocializării minorilor.
Tot aici, legea prevede constituirea în fiecare centru a unui consiliu educativ, în vederea
stabilirii și schimbării regimului de executare a măsurilor educative, prin individualizarea
asistenței psihosociale acordate fiecărei persoane internate. Componența acestui consiliu este
distinctă de cea a altor comisii similare, fiind adaptată vârstei și cerințelor specifice persoanelor
care fac parte din aceste instituții. Din componența consiliului educativ face parte directorul
centrului, directorul adjunct pentru asistență psihosocială, medicul șef, educatorul responsabil de
caz, învățătorul sau dirigintele, un consilier de probațiune din cadrul serviciului de probațiune în
circumscripția căruia se află centrul educativ și un reprezentant al Direcției Județene pentru
Protecția Copilului, iar în cazul în care minorul a împlinit vârsta de 18 ani, din consiliu se retrag
învățătorul, dirig intele și reprezentantul Direcției Județene pentru Protecția Copilului.
În final, spre deosebire de celelalte centre de detenție care, potrivit prevederilor noului Cod
penal, se caracterizează prin regimul de pază și supraveghere, centrele educative, desti nate
executării unor măsuri educative speciale, cu scop principal în sprijinirea persoanei în sensul
dezvoltării fizice și psihice corespunzătoare, vor beneficia de măsuri minime de siguranță, în
condiții le detaliate în regulamentul de organizare și funcți onare susținut de lege.
Tot din punct de vedere administrativ, putem adăuga că centrele educative snt instituții
specializate în reîndreptarea minorului, care se organizează prin hotărâre a Guvernului, au
personalitate juridică și funcționează în subordine a Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Organizarea și funcționarea centrelor educative se stabilesc prin regulement, aprobat prin ordin
al ministrului justiției.
În cazul înlocuirii sau cu liberarea dispusă de instanță, tot aceasta impune respectar ea uneia
sau mai multor obligații prevăzute la articolul 121 până la împlinirea duratei măsurii internării.
Totuși, în cazul in care minorul nu respectă, cu rea -credință, condițiile de executare a
măsurii asistării zilnice sau obligațiile impuse, instanța de judecată revine asupra înlocuirii sau
liberării și dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într -un
centru educativ. De asemenea, instanța poate dispune prelungirea duratei măsurii, fără a depăși
maximul prevăzut de leg e, sau o poate înlocui cu măsura internării într -un centru de detenție.
Aceste măsuri se dispun în cazul în care, pe perioada internării minorului săvârșește o nouă
infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune concurentă, săvârșită anterior primei

32
condamnări. Al 2lea motiv de prelungire a unei măsuri educative privative de libertate este în
cazul în care minorul săvârșește o nouă infracțiune înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Internarea într -un centru de detenție este o măsură educativă care con stă în internarea
minorului într -o instituție specializată în ajutarea si recuperarea minorilor, cu regim de pază și
supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum și programe de
pregătire școlară și formare profesională potri vit aptitudinile specifice fiecărui minor.
Această măsură se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 și 5 ani. Excepția în acest caz
apare atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este închisoarea de 20
de ani sau mai mare, ori d etențiunea pe viață. În acest caz, perioada pentru internarea în centrul
de detenție crește, fiind cuprinsă între 5 și 15 ani.
Regimul acestei măsuri este similar cu cel prevăzut pentru internarea într -un centru
educativ în special în ceea ce privește aspe ctul înlocuirii, liberării sau prelungirii. Și anume, daca
în perioada internării minorul săvârșește o noua infracțiune sau este judecat pentru o infracțiune
concurentă săvârșită anterior emiterii hotărârii dispunerii acestei măsuri, instanța poate prelung ii
măsura educativă fără a fi depășit termenul legal.
Din punct de vedere administrativ, c entrul de detenție este instituția specializată în
recuperarea persoanelor internate, cu regim de pază și supraveghere, în cadrul căreia aceste
persoane urmează progr ame intensive de reintegrare socială, precum și programe de pregătire
profesională și formare profesională potrivit aptitudinilor lor. Centrul de detenție este condus de
un director, ajutat de un director adjunct pentru asistență psihosocială și un directo r adjunct
pentru siguranța deținerii.
Această instituție dispune de personal specializat pentru activitățile de asistență psihologică
și socială, religioasă, culturală, sportivă, recreativă, asigurări în cadrul asistenței medicale, de
pază, supreveghere și însoțire, precum și de personal tehnico -administrativ. Ministerul Educației,
Cercetării și Inovării, prin inspectoratele școlare județene, asigură personal specializat pentru
activitățile școlare și profesionalizare, în cadrul centrelor.
Tot aici se vorbe ște și despre modul de executare, mai specific, despre regimurile de
executare a măsurii educative privative de libertate a internării în centrele de detenție. Aceste
regimuri sunt clasificate în regim închis și regim deschis. Schimbarea regimului de execu tare se
face o dată la 6 luni, iar contestarea regimului stabilit sau a deciziei cu privire la schimbarea
regimului se face dupa o procedura similară celei prevăzute în cazul executării pedepselor.

33
Legiuitorul a acordat o mare importanță și situațiilor în care minorii condamnați dau
dovezi temeinice de îndreptare. Astfel, daca minorul dă dovada de înțelegere și își arată un
interes constant în ceea ce privește însu șirea cunoștințelor școlare si profesionale și face progrese
în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puțin jumătate din durata internării, instanța
poate dispune înlocuirea măsurii educative a internării într -un centru de detenție cu o altă măsură
educativă și anume măsura asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate,
dar nu mai mult de 6 luni dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani. De asemenea, în
cazul în care minorul a împlinit vârsta de 18 ani, in stanța poate dispune liberarea acestuia și
ridicarea măsurii educative.
La fel ca și în cazul internării într -un centru educativ, instanța, în urma înlocuirii măsurii
educative sau în cazul liberării, impune anumite obligații pe care minorul trebuie să le respecte.
Aceste obligații sunt prevăzute in articolul 121. Per a contrario, dacă minorul nu respectă cu rea –
credință condițiile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligațiile impune, instanța de
judecată poate reveni asupra hotărârii de liberare sau înlocuire a măsurii educative și poate
dispune executarea timpului rămas din măsura inițială, adică măsura internării într-un centru de
detenție.
Alegerea măsurii educative care urmează sa fie luată față de minorul care a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală, se face potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei.
Aceste criterii sunt : împrejurările și modul de comitere a infracțiunii și mijloacele folosite ; starea
de pericol creată pentru valoarea ocrotită ; natura și scopul urmărit ; natura și frecvența
infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului ; conduita după săvârșirea
infracțiunii și în cursul procesului penal ; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația
familială și socială.
Pe durata execută rii măsurilor educative, este necesară asigurarea menținerii și a
dezvoltării legăturilor minorului cu familia și mediul social din care face parte. De asemenea este
importantă și implicarea acestuia în programele derulate. Aceste programe sau mai bine zis
activități sunt desfășurate de către personalul specializat în protecția, educarea, asistarea
medicală, psihologică, socială și religioasă. De asemenea, încă un element important este
asigurarea pregătirii școlare și profesionale a minorului.
Pentru o ind ividualizare eficientă, instanța va solicita serviciului de probațiune întocmirea
unui referat care va cuprinde și propuneri motivate referitoare la natura și durata programelor de

34
reintegrare socială pe care minorul ar trebui sa le urmeze, precum și alte obligații care pot fi
impuse acestuia de către instanță.
Referatul de evaluare privind respectarea condițiilor de executare a măsurilor educative,
sau a obligațiilor impuse se întocmește în toate cazurile în care instanța dispune asupra măsurilor
educativ e. De asemenea, acest referat mai intervine și în cazul modificării sau încetării executării
obligațiilor impuse, precum și la terminarea executării măsurii educative.
Acest referat poate fi solicitat și de către organele de urmărire penală în cazul în car e au de
a face cu inculpați minori. Aceste organe solicită întocmirea referatului de evaluare serviciului
de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripție teritorială se află locuința
minorului inculpat. În aceeași situație în care inculpatul este un minor, instanța de judecată are
obligația să dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probațiune competent
in acea cauză. Așadar, daca în faza urmăririi penale, referatul este făcut la cererea organelor
competente, instanța de judecată din aceeași cauză nu mai este obligată sa dispună întocmirea
referatului.
Acest referat de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului din perspectivă psihocomportamentală. Acesta are o structură conform legislației
speciale care reglementează activitatea serviciului de probațiune. Prin cadrul acestui referat,
serviciul de probațiune poate face propuneri motivate cu privire la măsurile educative care pot fi
luate față de minor.
3.4 Cazuri de neimputabilit ate cu minori
3.4.1 Noțiune a de minoritate a făptuitorului
Potrivit art. 27 C.pen, ,,nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un
minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru răspunderea penală. ’’
Aceste dispoziții sunt întărite și susținute de cele ale art. 113 C.pen., minoritatea
făptuitorului, cauză de neimputabilitate, în literatura de specialitate, poate fi definită ca fiind acea
stare în care se găsește făptuitorul minor, care în momentul săvârși rii unei fapte prevăzute de
legea penală, nu împlinelte vârsta minimă necesară, potrivit legii, pentru ca să poată răspunde
penal.
Așadar, pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să fie imputabilă persoanei care a
săvârșit -o, una dintre principalele co ndiții este capacitatea acelei persoane de a -și da seama de

35
caracterul și semnificația socială a actelor sale de conduită și de a conduce în mod liber voința în
raport cu aceste acte1. Aceste insușiri se formează treptat, adică se învață într -un anumit int erval
de timp, nu sunt înnascute, deci putem spune ca au o strânsă legătură cu dezvoltarea psihofizică a
persoanei.
În mod normal și natural, pentru fiecare persoană fizică există un moment în viață
caracterizat prin lipsa capacității psihofizice proprie r esponsabilității, astfel, legislațiile au
prevăzut limita sub care minorul nu răspunde penal pentru fapta săvârșită, fiind presupus ca lipsit
de capacitate penală.
3.4.2 Clasificarea minorilor în raport cu criteriul capacității penale
Este făcută de către noul Cod penal, dar și de Codul penal anterior, astfel aceste criterii
sunt împărțite pe 3 categorii:
a) O primă categorie o constituie minorii care nu au în mod absolut capacitate penală. Aici
se includ minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și pen tru care se instituie o prezumție
absolută de încapacitate penală, ce operează de drept, neputând fi combătută prin niciun mijloc
de probă. Prin urmare, în toate cazurile în care se dovedește că fapta penală săvârșită de un minor
care la data săvârșirii nu avea vârsta de 14 ani, răspunderea penală iese din discuție, fiind
imposibilă de imputat.
De menționat că, în proiectul noului Cod penal s -a propus reducerea limitei de vârstă de la
care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului de la 14 la 1 3 ani. În expunerea de
motive a Proiectului se precizează că ,,modificarea propusă are la bază două elemente relevante:
a) creșterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu vârsta sub
14 ani, aceștia ajungând nu de puține ori să comită fapte foarte grave sau să fie atrași în
activitatea grupurilor de criminalitate organizată, tocmai în considerarea imposibilității tragerii la
răspundere penală; b) datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existența
discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 si 16 ani, arată că peste 90%
dintre cazuri s-a stabilit existența acestui discernământ, ceea ce înseamnă ca discernământul
apare înainte de vârsta de 14 ani. ’’

1 C. Bulai, Drept penal român, partea generala, Ed. Universul Juridic, 2012 p. 270.

36
Modificarea propusă în proiect se î nscrie într -o tendință generală în dreptul european al
minorilor, unde limita răspunderii penale a acestora este de 12 ani sau de 10 ani în unele
legislații străine1.
În final, această propunere nu a fost însușită de Parlament, astfel că noul Cod penal a
menținut aceeași limită de vârstă până la care operează prezumția absolută de incapacitate
penală.
b) A doua categorie de minori este formată de cei cu privire la care există o prezumție
relativă de incapacitate penală. Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) C . pen. ,, minorul care are vârsta
între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. ’’
Din interpretarea acestui articol, se despinde regula că minorii care au vârsta cuprinsă între
14 și 16 ani nu răspunde penal , în afara de cazul în care instanța de judecată stabilește pe baza
raporatelor că au săvârșit fapta prevăzută de legea penală cu discernământ. Datoria de a proba
existența discernământului aparține organului judiciar chiar dacă în apărare nu este pusă la
îndoială existența lui.
În cadrul doctrinei penale2, s-a apreciat că referirea la discernământ este însă incompletă,
deoarece privește numai aspectul intelectiv al răspunderii penale. Se crede ca această referire
trebuie întregită cu prevederile art. 28 C .pen., care cuprind toate cerințele psihice ale răspunderii
penale, valabile atât pentru persoanele adulte, cât și pentru minori. Printre aceste cerințe, alături
de cele care privesc aspectul intelectiv sunt și cele care privesc aspectul volitiv al răspund erii
penale, amândouă laturi sunt în măsură necesare pentru evaluarea răspunderii penale a minorului
în limitele categoriei de vârstă menționate.
Sub aspect intelectiv, capacitatea psihică a minorului presupune cunoașterea de către acesta
a condițiilor în care se desfășoară activitatea fizică materială a faptei și în care urmează să
producă rezultatul acesteia.
Înțelegerea semnificației acțiunilor sau a inacțiunilor de către minorul care are vârsta între
14 și 16 ani poate sa difere în raport cu maturitate a sa psihică sau prin intervenția anumitor cauze
organice, psihologice, ori sociale. Nu este exclus să existe capacitate de înțelegere din partea
minorului la anumite infracțiuni și să lipsească această capacitate în raport cu alte infracțiuni.

1 Modificarea propusă în Proiect a avut în vedere și tradiția legislației noastre penale în materie. Astfel, codul penal
din 1864 prevedea că nu răspund penal minorii până la 8 ani, iar codul din 1936, minorii până la 12 ani.
2 G. Antoniu, Vinovâția penală, Ed. Universul juridic, 2014, p. 247.

37
Nu este suf icientă existența capacității de înțelegere a semnificației acțiunii minorului, ci
mai trebuie ca el să fie în măsură să acționeze în raport cu aceasta. De asemenea este posibil ca
minorul, deși înțelege caracterul dăunător al acțiunii, să nu fie în măsură să se supună impulsului
spre acțiune. De aceea capacitatea penală a categoriei de minori cu vârsta cuprinsă între 14 și 16
ani trebuie întotdeauna stabilită prin raportare la speța concretă.
În momentul stabilirii existenței discernământului făptașului, i nstanța trebuie să examineze
pe lângă starea psihică a acestuia, și natura faptei comise, împrejurările concrete în care a fost
comisă, posibilitatea de a aprecia, ca urmare a educației și instrucției primite, precum și
influențelor, mediului în care se să vârșește fapta, dăunătoare, care ii pot atrage sancționarea. De
menționat și faptul că, în cazul în care instanța nu poate stabili prin proprile mijloace starea
psihică a minorului, va dispune efectuarea unei expertize psihiatrice1.
c) A treia și ultima ca tegorie de minori privește pe cei care au împlinit vârsta de 16
ani și răspund penal potrivit legii. În cazul acestei categorii, spre deosebire de cel care are
vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, operează prezumția existenței discernământului.
Aceasta pre zență a discernământului nu înseamnă că întotdeauna o faptă prevăzută de
legea penală, săvârșită de un minor din această categorie devine imputabilă acestuia.
Imputabilitatea va putea fi înlăturată în temeiul altor cauze, cum ar fi iresponsabilitatea,
intoxicația, eroarea, constrângerea.
3.4.3 Condițiile în care minoritatea făptuitorului înlătură imputabilitatea
Penru ca starea de minoritate să înlăture caracterul imputabil al faptei, trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
a) Minorul să f i săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Evident că, pentru a se putea
pune problema înlăturării caracterului imputabil al faptei minorului, este necesar ca acesta să fi
comis o faptă prevăzută de legea penală. De menționat că nu au relevanță caracter isticile proprii
ale faptei, ceea ce se cere e ca fapta să se regăsească în legea penală.
b) Minorul să nu îndeplinească condițiile legale pentru a răspunde penal. După cum am
arătat și în subcapitolul anterior, condițiile legale nu sunt îndeplinite de căt re minorii care nu au
14 ani, ori care au vârsta între 14 și 16 ani și s -a dovedit că nu au săvârșit fapta cu discernământ.

1 V. Pașca, în G. Antoniu, coordonator, Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, art. 1 -52, Ed. Universul
Juridic, Bucureșt i, 2010, p.239.

38
c) Minorul să nu fi îndeplinit condițiile legale pentru răspunderea penală în momentul
săvârșirii faptei prevăzute de legea penală. Constatarea acestei condiții se face cu ușurință în
cazul faptelor care îmbracă forma simplă a unității de infracțiuni.
Tot aici se poate vorbi și cu privire la faptele continue, continuate, de obicei sau
progresive.
Așadar, daca minorul săvârșește o faptă consumată, care are însă caracter continuu, dar în
acel momentu nu îndeplinea condițiile răspunderii penale, iar acțiunea sau inacțiunea ce
constituie elementul material al acelei fapte se prelungește în timp și după îndeplinirea
condițiilor răspunderii p enale, el va fi responsabil numai pentru activitatea efectuată în această
din urmă perioadă.
În cazul unei infracțiuni continuate, dacă minorul săvârșește infracțiunea dar o parte din
actele componente ale acesteia s -au comis înainte de a îndeplini condiți ile răspunderii penale, iar
altă parte după îndeplinirea acestor condiții, minorul va fi ținut responsabil numai pentru aceste
din urmă acte componente ale infracțiunii continuate.
Când fapta săvârșită de un minor are caracterul unei infracțiuni de obicei, dar unele acte
componente ale acesteia au fost săvârșite când minorul nu răspundea penal, iar altele după ce a
dobândit capacitatea de a răspunde penal, el va fi tras la răspundere pentru activitatea
infracțională săvârșită după dobandirea capacității de a răspunde penal.
În cele din urmă, în cazul faptelor cu urmări proresive, daca acțiunea ce constituie element
material a fost executată în perioada în care minorul nu răspunde penaș, iar urmarea mai gravă s –
a produs după îndeplinirea vârstei necesare pent ru a răspunde pentru faptele penale, acesta nu va
răspunde penal pentru fapta progresivă, deoarece urmarea mai gravă este efectul acțiunii
anterioare, care a fost săvârșită în condițiile unei stări caracterizate prin lipsa de responsabilitate1.
3.4.4 Efec tele stării de minoritate în care minorul nu îndeplinește condițiile legale pentru a
răspunde penal
Această situație face referire la minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și care sunt
prezumați de drept a nu avea capacitatea psihică necesară existe nței răspunderii penale,
înlăturarea caracterului imputabil al faptei operează necondiționat, fara a ține seama de natura și
gravitatea acesteia ori de existența uneia sau a mai multor infracțiuni în curs.

1 Potrivit art. 154 C.pen., data săvârșirii infracțiunii progresive este data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii, și nu data
producerii definitive a rezultatului.

39
Se ia în considerare și cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani. Astfel
înlăturarea caracterului imputabil al faptei, în cazul acesta, este condiționată de constatarea
împrejurării că aceștia au săvârșit fapta fără discernământ.
Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturare a caracterului imputabil al
faptei și produce efecte in personam numai fată de minorul aflat în această stare. Minorul care nu
răspunde penal, nefiind subiect de drept penal, asupra acestuia se pot lua măsuri de ocrotire și
educare pe cale administrativă.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde
penal, se dispune măsura de supraveghere specializată. În cazul în care exi stă acordul părinților
sau a reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru
protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța de judecată.

40
Cap 4. Urmărirea penală a minorilor
4.1 Obiectul urmăririi penale în general .
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal și, având în vedere obiectul său
specific, nu poate lipsi din desfășurarea niciunui proces penal. Luând în considerare noua
structură a fazei de judecată, se poate obse rva că legiuitorul nu mai permite nici măcar situațiile
excepționale în care, potrivit anterioarei reglementări, urmărirea penală lipsea, adică în cazurile
de extindere a acțiunii penale și procesul penal în cursul judecății, întrucât aceste acte procesual e
nu mai sunt o prerogativă a instanței de judecată.
Urmărirea penală își păstrează obiectul de strângere a probelor necesare cu privire la
existența infracțiunilor, la indentificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea
răspunderii penale a acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul să se dispună trimiterea
în judecată.
În cadrul doctrinei1, s-au elaborat analize ale sintagmelor utilizate de către legiuitor în
cadrul definiției obiectului urmăririi penale, arătându -se astf el că prin sintagma ,,strângerea
probelor necesare ” se înțelege totalitatea operațiilor de descoperire, de adunare și de conservare a
probelor fără de care nu s -ar putea cunoaște dacă s -a comis sau nu o faptă care ar fi o infracțiune
și dacă cel presupus c ă a săvârșit fapta este adevăratul făptuitor. Un al doilea termen ar fi
,,existența infacțiunilor ” prin care se înțelege, în primul rând, existența materială a unei fapte, iar
în al doilea rând, dacă acea faptă este prevăzută de legea penală și constituie o tentativă
pedepsibilă sau o faptă consumată. De asemenea în cadrul definiției se mai regăseste și termenul
de ,,identificarea făptuitorului ” prin care se înțelege că probele adunate trebuie să procure și date
necesare despre cunoașterea făptuitorului, at ât în privința persoanei lor, cât și cu privire la
identitate. În ultimul rând, prin termenul ,,stabilirea răspunderii ” se înțelege că probele necesare
trebuie să privească nu numai materialitatea faptelor, ci și date suficiente pentru a se putea
cunoasște dacă făptuitorii au lucrat sau nu în mod vinovat, dacă răspunderea lor poate fi
antrenată pentru faptele săvârșite și daca se pune sau nu problema trimiterii în judecată.

1 V. Dangoroz, S.Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explic ații teoretice ale Codului de procedura
penală român, vol. VI, ed. a 2 -a, ED. Academiei, 2003, p. 25.

41
O mențiune extrem de importantă referitoare la probe în cadrul urmăririi penale este legată
de puterea lor în fața instanței de judecată. Așadar, deși au fost instanțe 1 care au susținut că
probele servesc drept temei doar pentru trimiterea în judecată a înculpatului, autorii din cadrul
literaturii de specialitate sunt de acord cu instanț ele și cu opiniile din cadrul doctrinei2 care au
susținut contrariul și care au arătat că art. 63 C.P.P 1968 cu echivalent în noua lege în cadrul
art. 103 din cadrul N.C.P.P3, au prevederi numai în vederea sesizării instanței de judecată. Deci,
principi ul liberei asocieri a probelor lasă instanței șansa să aprecieze concludența tuturor
probelor colectate în cadrul urmăririi penale.
4.2 Procedu ra urmăririi penale a minorilor
Cu privire la procedura specială aplicabilă minorilor, noul Cod de procedură pen ală a
menținut o mare parte din dispozițiile Codului de procedură penală anterior, însă textele privind
procedura specială trebuie coroborate și completate cu acelea care reglementează instituțiile din
Partea generală a noului cod, precum și cele privind u rmărirea penală și judecata din Partea
specială. Deci, din aceste modificări de ordin general se subliniază aspectele diferite față de
Codul anterior de procedură peală.
În esență, textele de lege vizează dispoziții speciale privind persoanele ce urmează a fi
citate în cursul urmăririi penale. De asemenea, tot în reglementarea procedurii penale se regăsesc
dispoziții speciale în legătură cu judecata în fond și în apel și dispoziții privind punearea în
executare și executarea hotărârilor prvind pe minori.
În conformitate cu art. 504 N.C.P.P, urmărirea infracțiunilor săvârșite de minori se face
potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în
Secțiunea a 8 -a a Capitolului I din Titlul V al Părții generale. Într -o altă ordine de idei,
dispozițiile generale privind urmărirea penală sunt incidente si în privinta minorilor, în măsura în
care nu sunt aplicabile dispozițiile speciale.

1 A se vedea, în acest sens, mutatis mutandis, I.C.C.J., s. Pen., dec. Nr. 709/2004, www.scj.ro.
2 Nicolae Volonciu, Andreea Simina Uzlău (ș.a), Noul Cod de procedură penală comentat , Ed. Hamangiu, 2014 ,
p.2.
3 Potrivit art. 103 alin. (1) N.C.P.P, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei
aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor problemelor administrate în cauză.

42
4.2.1 Persoanele care urmează a fi citate în cursul urmăririi penale a minorilor.
Potrivit art. 505 N.C.P.P, când suspectul sau inculpatul este un minor cu vârsta mai mica
de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare, organul de urmărire citează pe părinții minorului,
sau după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea sau suprav egherea căreia se află temporar
minorul. De asemenea este necesara convocarea și a direcției generale de asistență socială și
protecția copilului din localitatea în care se desfășoară audierea. Acest text are caracter
imperativ, rezultând obligația organe lor judiciare de a cita aceste persoane la orice ascultare sau
confruntare a minorului. De menționat faptul că această obligație nu subzistă însă în cazul altor
acte de urmărire penală.
În reglementarea anterioară, în cazul copiilor între 14 și 16 ani, la orice ascultare sau
confruntare, dispunerea citării persoanelor enumerate mai sus și în mod special a serviciului de
probațiune din circumscripția în care se afla locuința minorului, se făcea doar dacă organul de
urmărire penală considera necesară această măsură ceea ce arată faptul că citarea nu era
obligatorie ca și în legea procedural penală actuală, audierea minorului putând avea loc și în lipsa
părinților ori a altor persoane în grija cărora se află minorul, în ciuda situației de vulnerabilitate
confer ită de vârsta pe care o avea.
Logica pe care chemarea persoanelor respective o constituie este constituită de faptul că la
ascultare sau confruntare trebuie creat un cadru propice efectuării unor declarații sincere.
Prezența persoanelor apropiate minorului este considerată principalul element de conferire a
siguranței inculpatului. Luarea declarațiilor și efectuarea confruntărilor, atunci când este cazul,
se fac potrivit normelor procedurale obișnuite1.
Cu privire la etapa procesuală a actelor premergătoare , conform codului anterior, chemarea
și participarea părinților ori a altor reprezentanți legali ai minorului ori a unui reprezentant al
minorului, un avocat, n u era obligatorie, ceea ce intră în contradictoriu cu principiul interesului
principal al copilu lui în cadrul căruia se subliniază faptul că familia trebuie să fie prezentă și să
se implice în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la el. Ba mai mult, conform
Convenției Națiunilor Unite privind drepturile copilului, orice copil suspectat s au acuzat de o
încălcare a legii penale are dreptul de a beneficia de asistență juridică sau de orice altă asistență
pentru pregătirea și prezentarea apărării sale.

1 A. Crișu, Drept procesual penal, ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 669.

43
Faza actelor premergătoare a fost eliminată din noul Cod de procedură penală, urmărirea
penală putând începe dacă organul de urmărire penală constată că actul de sesizare îndeplinește
condițiile prevăzute de legea penală și nu există cauză care să împiedice exercitarea acțiunii
penale, iar calitatea de suspect, încadrarea juridică și drepturil e procesuale îi sunt aduse la
cunoștință suspectului înainte de prima audiere. Aceste dispoziții sunt valabile și în cazul
minorilor, astfel că organul de urmărire penală are obligația de a cita părinții sau după caz
reprezentanții legali ai minorului încă de la prima ascultare a minorului în calitate de suspect.
Un al 2 -lea element de noutate față de legea anterioară îl constituie renunțarea la citarea
serviciului de probațiune. Motivația acestui fapt constă în aceea că serviciul de probațiune nu are
nicio atribuție legală în acest scop, cu excepția efectuării referatului de evaluare, care nu este
obligatorie în această etapă procesuală. Așadar, după noua practică, serviciul de probațiune
intervine în mod special în faza judecății. Așdar, legea nu mai preve de citarea serviciului de
probațiune, în schimb este obligatorie prezența în faza urmăririi penale a direcției generale de
asistență socială și protecția copilului din localitatea unde se desfășoară audierea.
În privința minorilor care au împlinit vârsta d e 16 ani, dispozițiile anterioare legate de
citare nu mai sunt imperative, organul de urmărire penală va proceda la citarea persoanelor
menționate numai dacă se va considera necesar. Neprezentarea persoanelor citate nu împiedică
efectuarea actelor de ascul tare sau confruntare. Obligația nu a fost îndeplinită în cazul în care
persoanele prevăzute în textul de lege nu fost citate, ori au fost citate cu încălcarea dispozițiilor
legale privind citarea, iar nu în situația în care au fost legal citate, însă nu se prezintă în fața
organului de urmărire penală.
4.2.2 Citarea minor ului în cursul urmăririi penale
Conform dispozițiilor prezente în art. 257 alin. (6) și alin. (8) din cadrul noului Cod de
procedură penală, rezultă că citarea minorului cu vârsta mai mica de 16 ani în calitate de suspect
sau inculpat se face se face prin citație scrisă, în public închis, prin intermediul părinților sau al
tutorelui, cu excepția situației în care acest lucru nu este posibil.
Așadar, spre deosebire de citațiile emise în cazu l suspecților sau a inculpaților majori,
citația emisă pe numele unui minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani se va consemna în mod
expres ca aceasta a fost citată prin părinte sau tutore. De menționat că sunt permise și celălalte
moduri de citare și anu me: prin notă telefonică sau telegrafică ori prin intermediul poștei

44
electornică. Mențiunea care trebuie făcută în cazul citării conform mijloacelor arătate anterior
este aceea că în cazul acestor moduri de citare se va lua legătura cu parinții sau tutorel e
minorului nu cu acesta personal.
În legătură cu locul de citare, minorul cu vârsta mai mica de 16 ani se va cita la adresa
unde locuiește. În cazul în care acesta locuiește la o altă adresă decât părinții sau tutorele său, se
va proceda la citarea persoa nelor prevăzute la art. 505 alin. (1) N.C.P.P la adresa unde locuiesc
acestea, iar minorul se va cita printr -o citație distinctă la adresa unde locuiește.
O mențiune importantă în legătura cu locul de citare este aceea că dispozițiile art. 259 alin.
(2) N. C.P.P cu privire la obligația suspectului sau a inculpatului de a comunica în termen de 3
zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuiește sunt aplicabile și în cazul minorulor.
Organul de urmărire penală este obligat să îl informze pe suspect sau inculpat în legătură cu
prevederile care privesc schimbarea locuinței cu ocazia audierii.
În concluzie, organul de urmărire penală va proceda în cazul suspecților și înculpaților
minori, indiferent dacă au împlinit sau nu vârsta de 16 ani, în același mod ca și în cazul
înculpaților majori, comunicându -le drepturile și obligațiile conform art. 108 N.C.P.P ., cu
excepția celui privind posibilitatea încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției . De
asemenea, și dispozițiile art. 256 N.C.P.P. referitoare la aducerea cu mandat de aducere a
suspectului sau a inculpatului sunt aplicabile în cazul în care avem de aface cu un minor.
4.2.3 Referatul de evalu are din cadrul urmăririi penale
În cauzele cu inculpați minori, organele de urmărire penală în totalitatea lor, adica și
organul de poliție și procurorul, pot solicita atunci când se consideră necesar, efectuarea
referatului de evaluare de către serviciul de probațiune în a cărui circumscripție teritorială își are
locuința suspectul sau înculpatul minor . Așada r, ca o concluzie a acestor prevederi legale
referitoare la referatul de evaluarea, este aceea că acest referat nu este obligatoriu în cursul
urmăririi penale.
Normele procesuale penale prevedeau anterior obligativitatea efectuării referatului de
evaluare și în cursul urmăririi penale. Dar, prin apariția O.U.G. nr. 31/2008, s -au modificat
prevederile art. 482 din cadrul Codului de procedura penală din anul 1968, în sensul că numai
instanța de judecată este datoare să dispună întocmirea referatului de evalua re privind persoana

45
minorului. Noul Cod de procedură penală a păstrat caracterul facultativ al referatului de evaluare
în cursul urmăririi penale.
Motivele principale pentru care caracterul obligatoriu al referatului nu a fost menținut în
cadrul urmăririi penale au fost acelea că această fază are ca obiect strângerea probelor, iar
referatul de evaluare nu este considerat o proba nici în cazurile cu minori, nici în alte cazuri
penale. Iar un alt motiv al nepermanentizării obligativității îl constituie scopu l referatului de
evaluare. Acest scop este formularea de propuneri privind măsurile educative cele mai potrivite.
Așadar, scopul referatului nu are utilitate în cursul urmăririi penale1.
Tot referitor la acest referat, se observă că textul face referire la inculpații minori, de unde
s-ar putea deduce ideea că referatul de evaluare ar putea fi efectuat numai după punerea în
mișcare a acțiunii penale, dar nicio dispoziție legală nu interzice organului de urmărire penală să
dispună efectuarea acestui referat î n cazul în care s -a pus în mișcare urmărirea penală. Pe lângă
asta, în literatura de specialitate2 se apreciază că întocmirea referatului de evaluare ar fi utilă și în
cazul urmăririi penale, întrucât oferă procurorului posibilitatea de a obține date despr e minor și a
dispune, daca este cazul , renunțarea la urmărirea penală.
Tot în această opinie intră si faptul că referatul de evaluare și -ar putea dovedi utilitatea și în
cazul urmuririi penale, acesta ar putea ajuta organul judiciar în adoptarea celor mai adecvate
măsuri ori soluții procesuale în privința minorului . Tot aici, referatul de evaluare s -a putea
dovedi a fi util și în cazul în care suspectul sau inculpatul care nu a împlinit vârsta de 16 ani are
nevoie de întocmirea unei expertize medico -legale psihiatrice . Conform prevederilor legale
referitoare la modul de constituire al acestui referat, consilierul de probațiune din cadrul
serviciului de probațiune în a cărui circumscripție teritorială locuiește inculpatul minor,
întocmește referatul în termen de 21 de zile de la solicitare.
4.2.4 Renunțarea la urmărirea penal ă în cazul infractorilor minori
În doctrină, s -a apreciat că procurorul poate dispune renunțarea la urmărirea penală a
minorului în anumite cazuri prevăzute de lege. Așadar, potrivit art. 318 alin. (1) și (2) N.C.P.P.,
în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel

1 R. Moroșanu, S. Franguloiu, M. Klein, Ghid de lucru în cauzele penale cu minori, Lucrare pentru uzul instanțelor,
editată de Ministerul Justiției , p. 313.
2 Nico lae Volonciu, Andreea Simina Uzlău (ș.a), Noul Cod de procedură penală comentat, editura Hamangiu, 2014,
p. 1237.

46
mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în raport cu conținutul faptei,
modul și mijloacele de săvârșir e, de scopul urmărit și de împrejurările concrete în care fapta s -a
săvârșit, precum și de urmările produse sau care s -ar fi putut produce prin săvârșire, constată că
nu există un interes public în urmărirea acesteia. În cazul unui autor cunoscut, în rapor tul legat
de interesul public se ia în considerare și conduita acestuia înainte de săvârșirea infracțiunii și
eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii.
Codul de procedură penală nu conține nicio dispoziție conform căre ia procurorului îi este
interzis să dispună renunțarea la urmărirea penală, cum este cazul acordului de recunoaștere a
vinovăției, cu privire la care noul Cod precizează expres că această recunoaștere nu poate să aibă
loc în cazurile cu minori. Motivul pri ncipal al interzicerii unui acord de recunoaștere a vinovăției
în cazul inculpatului minor este acela că, un minor poate fi manipulat mai ușor decât o persoană
adultă, ceea ce ar putea duce la inegalități și urmărirea penală sa nu fie echitabilă.
Așadar, r enunțarea la urmărirea penală, după cum am mai menționat, este posibilă și în
cazul minorulor, cu mențiunea că nu toate dispozițiile art. 318 N.C.P.P. sunt aplicabile acestei
clase de infractori. Conform art. 318 alin. (3) N.C.P.P, procurorul poate dispune , după
consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre
următoarele obligații:
a) Să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu
partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) Să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) Să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă curpinsă între
30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta
această munc ă;
d) Să frecventeze un program de consiliere.
În ceea ce privește compatibilitatea obligațiilor care pot fi impuse minorului, menționăm că
obligațiile prevăzute de art. 318 alin. (3) lit. a), b) și d) N.C.P.P. sunt compatibile cu regimul
răspunderii penal e a minorului, excepție făcând obligația de prestare a unei munci neremunerate
în folosul comunității, aceasta din urmă nu poate fi atribuită suspectului sau inculpatului minor.
Literatura de specialitate apreciază că este exclusă posibilitatea de aplicare a acestei
obligații indiferent de vârsta pe care suspectul sau inculpatul care a comis fapta în timpul

47
minorității o are la data emiterii ordonanței de renunțare la urmărirea penală1. Așadar, în
consecință, în situația faptelor comise de minori, procuroru l nu va putea dispune ca aceștia să se
supună obligației cu privire la prestarea unei munci remunerate, nici măcar în cazul în care
minorul a devenit major înainte de emiterea ordonanței prin care se dispune renunțarea la
urmărirea penală, deoarece legea i nterzice și în cazul judecății luarea unei asemena obligații și în
cazul minorulor care au devenit majori.
În cazul obligației cuprinsă în art. 318 alin. (3) lit. a) N.C.P.P., minorul va avea obligația să
își asume înlăturarea consecințelor faptei sale, or i repararea pagubei, sau, să convină cu partea
civilă o modalitate de reparare a pagubei. În această din urmă situație, sunt obligatorii asistarea
minorului de către avocat, ales sau din oficiu, precum și prezența părinților, a tutorelui sau a
curatorului, întrucât această situație impune asigurarea unei asistențe a minorului, deoarece, prin
lege, minorii nu pot încheia acte civile. Noul Cod de procedură penală nu exclude în prezentul
caz încheierea unei tranzacții sau a unui acord de mediere. Aceste dispoz iții sunt prezente în
cadrul art. 23 N.C.P.P. și sunt incidente pe toata durata procesului penal, deci și pe parcursul
urmăririi penale.
Cu privire la de -a doua obligație curpinsă in art. 318 N.C.P.P., care constă în scuza publică
făcută de inculpat față d e persoana vătămată, trebuie menționat că procurorul trebuie sa
menționeze în ordonanță, de comun acord cu minorul, reprezentantul său și persoana vătămată,
modalitatea în care va fi executată obligația. De menționat însă că această modalitate nu trebuie
să aducă atingeri în ceea ce privește dezvoltarea psihică a minorului, sau sa îl supună unei
publicități ori unei mediatizări dăunătoare2.
În cele din urmă, litera d) a art. 318 cu referire la participarea la un program de consiliere
este compatibilă de apl icare minorilor. Această legalitate de aplicare este dată de art. 90 alin. (1)
din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal3. În cazul
dispunerii unui program de consiliere, persoana față de care s -a luat renunțarea la urmărirea
penală are obligația ca în termenul stabilit de procuror să identifice și să urmeze pe cheltuiala
proprie un program de consiliere indicat de procuror, oferit de o instituție din comunitate

1 R. Moroșanu, S. Franguloiu, M. Klein, op. cit., p. 319.
2 R. Moroșanu, S. Franguloiu, M. Klein, Ghid de lucru în cauzele penale cu minori, Lucrare pentru uzul instanțelor,
editată de Ministerul Justiției. p. 313.
3 M. Of. Nr. 513 din 14 august 2013.

48
abilitată în acest sens. Cu atât mai mult, în această situație se impune prezența unui ocrotitor al
minorului în prezența procurorului, deoarece obligația presupune cheltuieli ce nu pot fi acoperite
de minor personal, fiind necesar ca procurorul sa aibe în vedere, înainte de aplicarea acestei
obligații, starea materială a reprezentanților legali ai minorului în cauza.

49
Cap 5. Judecarea cauzelor cu minori.
5.1 Dispoziții spec iale privind judecata cu minori
Aceste dispoziții speciale privind judecata minorior sunt aplicabile celor care, la data
sesizării instanței de judecată, nu au împlinit vârsta de 18 ani. De menționat că în cadrul
judecății, se menține obligativitatea asistenței juridice și întocmirea re feratului de evaluare a
stării minorului.
Prin ,,data sesizării instanței ” se înțelege data la care rechizitoriul a fost înre gistrat la
instanța de judecată, în vederea parcurgerii procedurii în cadrul camerei preliminare. În acest caz
este posibilă si res tituirea de către judecătorul de camera preliminară a rechizitoriului, astfel
cauza ajungând din nou la parchet.
Ca o comparație între legea anterioară si noul Cod de procedura penală, se observă că
soluția noului cod este diferită de vechiul cod, în sens ul că se renunță la dispozițiile dispuse de
către Legea nr. 356/2006. În literatura de specialitate, s -a apreciat că în condițiile în care minorul
a devenit major, nu se mai impune și nici nu mai este utilă ocrotirea dezvoltării sale fizice și
psihice prin norme de procedură speciale. Ceea ce încearcă să se explice aici este faptul că
legiuitorul român a considerat ca nu mai este necesară folosirea unei proceduri speciale în cazul
infractorului care la data sesizării instanței de judecată este major, chiar daca momentul săvârșirii
infracțiunii era anterior vârstei de 18 ani.
Din dispozițiile menționate în aliniatul anterior, se observă o oarecare contradicție1 în ceea
ce privește soluțiile date între Codul de procedură penală și Codul penal, în cazul normelo r de
drept substanțial , fiind aceea că ele se aplică indiferent de data la care este judecată persoana care
a comis în timpul minorității fapte prevăzute de legea penală.
Pentru minorul care, la data sesizării înstanței are vârsta sub 18 ani, sunt inciden te
dispozițiile art. 507 alin. (2) N.C.P.P., în conformitate cu care în instanța, în compunere specială,
rămâne competentă să judece potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minoritate,
chiar dacă, între timp minorul a împlinit vârsta de 1 8 ani, devenind major. În concluzie, în cazul
de față, partea cea mai importantî este aceea că, în momentu sesizării instanței, inculpatul era

1 Nicolae Volonciu, Andreea Simina Uzlău (ș.a), Noul Cod de procedură penală comentat, editura Hamangiu, 2014,
p. 1240.

50
minor, de unde rezultă că trecerea de la minoritate la majoritate în cursul judecății nu afectează
procedura spec ială folosită.
În cadrul problemelor pe care doct rina le -a pus, în sensul judecății cauzelor cu minori și
aplicarea procedurii speciale, au apărut și comentarii cu privire la interpretarea expresiei ,,între
timp” din cadrul textului de lege: ,,chiar dacă î ntre timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani ”. În
cele din urmă s -a ajuns la concluzia că se are în vedere situația în care inculpatul devine major în
momentul în care cauza se află pe rolul primei instanțe. În cazul de față, judecata continuă fără a
se modifica compunerea instanței. În acest caz se respectă regulile procedurale speciale
prevăzute pentru cauzele cu minori1. La fel și în cazul judecării în fond în urma admiterii căii de
atac, dacă infractorul devine major, se respectă dispozițiile specia le re feritoare la judecata cu
minori.
5.2 Ședința ne publică și judecata de urgență
Cauzele cu inculpați minori se judecă de urgență și cu precădere în sedință nepublică.
Aceste prevederi sunt susținute și de către noul cod de procedură penală. Obiceiul con form
căruia ședințele cu minori aveau o judecată separată, distinctă, și -a pierdut caracteroul
obligatoriu.
În judecata cu inculpați minori, caracterul de urgență se materializează prin stabilirea unor
termene de judecată scurte, care sa permită judecarea cauzei cu celeritate. Astfel de termene sunt
necesare cu atât mai mult cu cât, potrivit noului Cod penal, măsurile educative sunt aplicabile
inculpatului indiferent de vârsta sa la data pronunțării, astfel că se impune ca judecata să aibă loc
cât mai reped e, pentru a eficientiza măsurile educative reglementate.
De asemenea, ședințele de judecată în care inculpatul este un minor se judecă cu precădere,
în sensul că acestea au întâietate în ședința de judecată față de alte cauze, așa cum se prevede și
în situ ația cauzelor cu arestați. O mențiune importantă este aceea că textul de lege nu conține un
termen de recomandare de 7 zile precum în cazul deținuților arestati, lăsând stabilirea termenelor
la latitudinea instanțelor de judecată.
Interesul minorului fiind de o importanță foarte mare, a fost prevăzută o măsură specială în
acest sens și anume îndepartarea temporară din sala de judecată, după ascultare, în condițiile în

1 M. Preda, Urmărirea și j udecarea infracțiunilor săvârșite de minori, in R.R.D. nr. 9/1970, p. 46, apud A. Crișu, op.
cit., p. 688.

51
care instanța aprecază ca administrarea anumitor probe în cadrul procesului vor avea drept
consecință un impact negavit față de minorul prezent în sala de judecată. Din sala de judecată pot
fi îndepărtați atât minorii cu vârsta mai mică de 16 ani, cât și părinții ori tutorele, curatorul sau
persoana în supravegherea căruia se află temporar mino rul. Președintele completului este ținut a
le aduce la cunoștiință acestor persoane, la rechemarea în sală, actele esențiale efectuate în lipsa
lor.
În privința sancțiunilor aplicabile, trebuie menționat că nu sunt aplicabile reglemetările
referitoare la nulitatea absolută prezente în cadrul art. 281 alin. (1) lit. c) N.C.P.P., ci în cazul de
față, sancțiunea aplicabilă este aceea a nulității relative. Astfel, judecata cauzei cu inculpat minor
în ședință publică nu atrage nulitatea absolută, ci, în măsura în care minorul a suferit vreo
vătămare în urma acestei ședințe, el poate invoca nulitatea relativă în termenele și condițiile
prevăzute în legea procesuală.
În literatura de specialitate1 se apreciază că judecarea cauzei cu minor în ședință publică nu
pot avea consecințe practice, cel puțin din perspectiva dreptului intern, decât în s ituația în care se
dovedește, spre exemplu, că inculpatul minor nu a putut da declarații în mod corespunzător din
cauza publicității ședinței de judecată. Tot în cadrul aceste i opinii, se crede că în situația
menționată, în care probele sunt afectate de caracterul public al ședinței de judecată, soluția
practică pentru înlăturarea vătămării este aceea a readministrării probelor de către instanța de
apel, în măsura în care o ase menea nulitate relativă este invocată cu respectarea condițiilor art.
282 N.C.P.P.
Din perspectiva dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, judecarea
minorului în ședință publică poate constitui o încălcare a dreptului la un proces echitabi l.
Mențiunea legată de modul în care s -a desfășurat ședința se face în încheierea de ședință și în
practicaua sentinței ori a deciziei.
5.3 Compunerea instanței de judecată
Regulile care susțin modul de alcătuire al instanței în cazul judecății după proce dură
specială a cazurilor cu minori sunt asemănătoare cu cele din reglementarea anterioară. Adică,
judecare cauzelor cu minori se face de către judecători anume desemnați, potrivit legii, regulile

1 Nicolae Volonciu, Andreea Simina Uzlău (ș.a), Noul Cod de procedură penală comentat, editura Hamangiu, 2014,
p. 1240.

52
privind compunerea instanței se mențin și în cazul în care minorul devine major pe parcursul
judecății.
În cazul de față, sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării dispoziților cu privire la
compunerea instanței este nulitatea absolută, nulitate care poate fi invocată în orice fază a
procesului, dacă încalcarea a intervenit în cursul judecății. În ipoteza în care încălcarea
dispozițiilor privind compunerea instanței apare în faza camerei preliminare, ea trebuie învocată,
și în cazul minorilor, până la încheierea procedurii de cameră preliminară.
Pentru a stabil iza practica judiciară cu privire la problema compunerii instanței de
judecată, fostul Tribunal Suprem1 a luat o decizie de îndrumare prin care s -au hotărât că soluțiile
instanțelor care nu au luat în considerare prevederile art. 483 alin. (1) C.P.P din 19 68 sunt
nelegale. Soluția a fost motivată pe faptul opinia greșită în legătură cu faptul că în cadrul
completelor de judecată pot intra și alti judecători decât cei desemnați este rezultatul unei
confuzii făcute între ideea de compunere și competență a ins tanței de judecată. Așadar, dacă
,,compunerea ” se referă la alcătuirea completului de judecată cu anumiți judecători,
,,competența ” instanței arată aptitudinea pe care o are o anumită instanță să rezolve anumite
cauze2.
După cum este și logic, regula susți nută de art. 507 N.C.P.P. cu privire la compunerea
instanțelor de judecată în cazurile cu inculpați minori, nu este aplicabilă în situația în care
minorul a împlinit vârsta de 18 ani la data sesizării instanței. În acest caz, inculpatul este judecat
potriv it procedurii aplicabile în cauzele cu infractori majori, spre deosebire de reglementarea
anterioară, care prevedea că, și în acest caz, înculpatul care a săvârșit fapta în timpul cât era
minor este judecat după procedura aplicabilă minorilor.
Prevederile privind compunerea completului de judecată în cauzele cu infractori minori
trebuie interpretate sistematic, împreună cu dispozițiile cuprinse in Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată. Astfel, în cadrul tribunalelor și curților de ap el funcționează,
printre altele, și secții sau, complete specializate pentru cauze cu minori și de familie.
Completele și secțiile specializate pentru minori și familie, precum și tribunalele
specializate în acest sens judecă atât infracțiunile săvârșite d e minori, cât și infracțiunile săvârșite

1 Plenul Trib. Suprem, dec. Îndrum. Nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 43, 44, în A. Crișu, op. cit., p. 691.
2 I. Neagu, L. Moldovan, Îndreptar de practică judiciară în materie de drept procesual penal, Universitatea
București, 1981, p. 151.

53
asupra minorilor. De menționat faptul că pentru infracțiunile săvârșite asupra minorilor nu se
aplică prevederile procedurii speciale.
5.4 Persoanele chemate în cursul judecății minorului
Prevederile cu privire la p rezentul sub -capitol se regăsesc în cadrul art. 508 alin. (1)
N.C.P.P., astfel, la judecarea cauzelor cu minori se vor cita: serviciul de probațiune, părinții sau,
după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află tempo rar
minorul, însă, ca și în reglemetarea anterioară, lipsa acestora, chiar dacă sunt legal citate, nu
atrage impierdicarea judecării cauzei.
Spre deosebire de urmărirea penală, citarea acestor persoane este obligatorie indiferent de
vârsta minorului de la data săvârșirii faptei. Excepția este susținută de situația în care minorul
inculpat a împlinit vârsta de 18 ani la data sesizării, judecarea cauzei având loc potrivit
procedurii obișnuite. În situația împlinirii vârstei de 18 ani, persoanele menționate ma i sus sunt
citate în calitate de părți responsabile civilmente, numai dacă în cauză există constituire de parte
civilă. În cadrul judecății, aceste persoane mai sus menționate au dreptul dar și obligația de a da
lămuriri instanței, de a formula cereri și p ropuneri în raport cu măsurile care urmează să fie luate.
În cadrul judecății, se cere ca persoanele citate și anume: consilierul serviciului de
probațiune, părinții, tutorele, curatorul sau persoana care are în îngrijire ori supravegheaza
minorul, să facă demersuri sub aspectul soluționării laturii civile. Astfel, din practica judiciară s –
a desprins ideea practică conform căreia bunicul patern al minorului infractor recunoaște că
acesta s -a aflat sub supravegherea lui pe perioada când a comis infracțiunea, consimțând,
totodată, să răspundă solidar pentru acoperirea prejudiciului și a cheltuielilor de judecată,
instanța poate dispune obligarea acestuia, având în vedere și faptul că soluționarea laturii civile a
procesului penal este guvernată de principul di sponibilității.
Sancțiunea în cazul omiterii citării persoanelor care au datoria legală de a fi prezenți la
judecata minorului este nulitatea relativă, fiind necesar ca aceasta să fie invocată fie de către
minor, fie de către acele persoane. De menționat că persoanele omise a fi citate pot invoca
această nulitate doar în cazul în care acestea au și calitate de parte responsabilă civilmente.
Logica din spatele acestui fapt este aceea că art. 282 N.C.P.P. alin. (2) se referă la procuror,
suspect, inculpat, p ersoana vătămată, celelate părți, atunci când există un interes procesual

54
propriu în respectarea dispozițiilor legal încălcate. În cazul în care nu se constituie parte civilă în
proces, aceste persoane au calitatea de participanți la proces, iar nu de părț i.
S-a constatat, în practica judiciară că exista cazuri în care instanța de judecată citează doar
pe unul dintre părinți. În cazul de față se consideră ca această citare este nelegală, soluția fiind
procedarea la o nouă judecată, dar de data asta cu cita rea ambilor părinți. Motivarea în acest caz
s-a bazat pe dispozițiile art. 291 C.P.P. 1968, care prevedeau că judecata poate avea loc numai în
cazul în care părțile sunt legal citate și procedura este legal îndeplinită, necitarea unuia dintre
părinți cauzâ nd o vătămare care nu poate fi reparată decât prin anularea actului respecitv. Dar,
într-un alt caz tot din practica judiciară, s -a considerat că necitarea unuia dintre părinți nu poate
constitui un motiv de nulitate a hotărârii, dacă celălalt părinte, fii nd citat, s -a prezentat și a
susținut în mod corespunzător interesele minorului. Modul în care părintele a susținut interesele
minorului în cadrul judecă ții este apreciat de instanță.
5.5 Citarea inculpatului minor
În conformitate cu art. 257 alin. (6) N. C.P.P., în cazul minorului cu vârsta mai mica de 16
ani, citarea se face prin citație scrisă, în plic închis, prin intermediul părinților sau al tutorelui, cu
excepția cazului când acest lucru nu este posibil. Citarea minorului la judecată are loc potrivit
dispozițiilor generale privind citarea. Acest tip de citare menționată, este metoda de citare
generală, care se ia în cazul oricărui minor, indiferent de calitatea sa procesuală.
În ceea ce privește minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, citarea, spre deosebire de cazul
menționat în aliniatul anterior, se va face în modalitatea ei obișnuită. În acest caz, de regulă se
folosește citația scrisă, dar în anumite cazuri citația se poate face și prin notă telefonică,
telegrafică ori poștă electronică sau ori ce fel de mesagerie electronică, daca organul judiciar are
mijloace tehince de a face dovada că citația a fost primită.
Regulile înstituite privind prezența minorului la judecată sunt aceleași ca și în cazul
majorilor. Judecata poate avea loc în lipsa incu lpatului dacă acesta este dat dispărut, se sustrage
de la judecată sau și -a schimbat adresa fără a o aduce la cunoștiința organelor judiciare care, nu
au reușit să afle noua adresa a inculpatului. De asemenea, judecata poate să aibă loc în lipsa
inculpatul ui minor și dacă, deși acesta a fost legal citat, lipsește în mod nejustificat de la
judecarea cauzei. Important de menționat este faptul că dovada lipsei nejustificate de la judecată

55
cade în sarcina inculpatului, cu atât mai mult cu cât acesta are obligaț ia de a încunoștința instanța
despre orice schimbare de locuință, obligație valabilă și în cazul inculpaților minori.
De menționat și faptul că prevederile art. 364 alin. (4) N.C.P.P. sunt aplicabile.
Conținutul acestui articol se referă la faptul că pe t ot parcursul judecății, inculpatul, înclusiv în
cazul în care este privat de libertate, poate formula o cerere, în scris, să fie judecat în lipsă. Ca o
consecință a cererii, acesta trebuie să fie reprezentat în instanță de către avocat ales, sau din
oficiu .
În practică, s -a constatat existența unei anume ipoteze și anume că, deși inculpatul minor a
fost legal citat, acesta lipsește în mod nejustificat de la judecarea cauzei. În măsura în care se
face dovada că a primit personal citația pentru mai multe term ene dar, cu toate acestea, nu s -a
prezentat, deși au fost efectuate și alte măsuri pentru aducerea lui la judecată. Una dintre aceste
măsuri ar putea fi emiterea unor mandate de aducere. La fel ca și în cazul inculpaților majori,
instanța este obligată să acorde cel puțin un termen de judecată pentru a verifica daca inculpatul
se sustrage de la judecată ori lipsește nejustificat.
Încălcarea dispozițiilor legale privind prezența inculpatului este sancționată cu nulitatea
absolută. Aceste prevederi prezente î n art. 281 alin. (4) N.C.P.P., pentru a fi valabile, trebuie
invocate în instanță până la un anumit termen, respectiv până la încheierea procedurii în cameră
preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei
preliminară, însă se observă că nu există vreo dispoziție legală care să conțină obligativitatea
prezenței inculpatului minor la urmărirea penală ori în procedura camerei preliminare. În
concluzie, soluționarea cauzei fără prezența inculpatului minor poate fi invocată în orice stare a
procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.
De asemenea, trebuie menționat că sancțiunea nulității absolute intervine numai în cazul în
care minorul se afla în stare de arest ori la domiciliu, era internat într -un centru educativ sau de
detenție, față de el s -a luat măsura de singuranță a internării medicale ori, chiar dacă aflat în stare
de liberate, nu este incidentă niciuna dintre situațiile la care face referire art. 364 N.C.P.P. în care
judecata poate avea lo c fără participarea inculpatului.

56
În concluzie, jurisprudența anterioară referitoare la intervenirea sancțiunii nulității absolute
în condițiile în care nu s -a făcut dovada că inculpatul minor se sustrage de la judecată este
valabilă în parte1.
5.6 Alte dispoziții speciale.
5.6.1 Asistența juridică a minorului
Pentru o garantare efectivă a prezenței în procesele cu minori a drepturilor si libertăților
fundamentale ale omului, în mod special interesul principal al minorului, legea procesual penală
a hotărâ t ca asistența juridică a acestor tipuri de inculpați să fie obligatorie. Această hotărâre s -a
bazat în mod special pe faptul că persoana fizică aflată în stare de minoritate, din cauza vârstei,
dezvoltării sale intelectuale și morale incomplete, precum și lipsa de experiență, este insuficient
dezvoltată sub aspect psihofizic, aflându -se in situația de a nu se putea apăra în mod
corespunzător si eficace.
Sancțiunea încălcării acestei prevederi legale este supusă nilității absolute. Aceasta poate fi
invocat ă în orice stare a procesului, în situația în care încălcarea acestei dispoziții a i ntervenit în
cursul judecății. În situația în care această încălcare a fost constatată în cursul urmăririi penale
sau a procedurii de cameră preliminară, invocarea trebuie făcută până la finalizarea procedurii de
cameră prelimiară.
În practica judiciară, s -a hotărât că asistența minorului este obligatorie și în situația în care
obiectul cauzei îl constituie soluționarea acțiunii civile disjunse de acțiunea penală.
5.6.2 Audierea minorilor
În cursul judecății, minorii sunt ascultați o singură dată. Ca o excepție de la regulă, putem
spune că o reascultare a minorului se poate face numai în urma admiterii acesteia de către
judecător, doar în situații temeinic justificate.
În reglementarea procedurii speciale, această dispoziție rezultă în urma propunerilor și
consultaților specialiștilor consemnate în documentul ,, Analiza sistemului de justiție pentru
minori în România ” elaborat de asociația ,,Alternative Sociale ” Iași. Din aceasta a reieșit că,
condițiile de audiere a minorilor, chiar și la instanțele specializate, sunt improprii prin audieri

1 Nicolae Volonciu, Andreea Simina Uzlău (ș.a), Noul Cod de procedură penală comentat, editura Hamangiu, 2014,
p. 1247.

57
care să evite consecințele și impactul negativ asupra minorului, împact care ar putea rezulta în
urma audierilor.
O idee importantă în ceea ce privește audierea minorului este aceea că, prevederile legale
cuprinse în art. 509 alin. (5) N.C.P.P. susțin faptul că audierea minorului se va efectua doar o
singură data în cadrul judecății. Această dispoziție nu este valabilă în cursul urmăriri i penale,
deoarece textul face referire numai la judecător, nu și la procuror.
5.6.3 Măsurile preventi ve în cazul inculpaților minori
Măsurile de reținere și arestare preventivă pot fi dispuse și față de inculpații minori. Dacă
luarea acestor măsuri poate afecta negativ personalitatea și dezolvtarea minorului într -o măsură
care nu este proporțională cu scopul pe care măsura îl are, se renunță la utilizarea măsurilor
preventive. Din punct de vedere al condițiilor în care se dispun aceste măsuri, legea mențin e
procedura pentru minori la fel ca și în cazul infractorilor majori.
Se constată că art. 243 alin. (3) N.C.P.P. spune că la stabilirea duratei măsurii arestării
preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luarii,
prelungirii și menținerii măsurii arestării preventive. Astfel, aceste precizări nu se regăsesc în
cazul infracțiunilor care au ca făptaș un infractor major. În consecință, se mențin aceleași
dispoziții ca și în cazul majorilor, iar durata măsurii arestării pr eventive rămâne la latitudinea
judecătorului de drepturi și libertăți.
Arestarea preventivă poate fi dispusă și prelungită pentru 30 de zile în cursul urmăririi
penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în cursul procedurii de cameră prelimina ră,
măsura este luată de către judecătorul de cameră preliminară pentru o durată de 30 de zile și apoi
verificată periodic, iar în cursul judecății este luată de instanța de judecată.
În privința alegerii măsurii, chiar dacă luare acestor măsuri rămâne în competența
organului judiciar, este evident că măsura arestării preventive ori cea a arestului la domiciliu
trebuie să fie excepțională, luată numai în situații în care fapta pentru care este cercetat minorul
este deosebit de gravă, sau când acesta a mai cosmi infracțiuni grave și anterior, cu condiția să
fie îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Organele judiciare, în cazul dispunerii a unei măsuri preventive, au anumite obligații
speciale și anume: să anunțe reprezentantul legal al minorului sau, dup ă caz persoana în

58
îngrijirea căreia se află acesta, să înștiințeze serviciul de probațiune în a cărui circumscripție se
află instanța comp etentă să judece cauza în fond.

59
Concluzii
În cadrul acestei lucrări de licență am încercat a prezenta , după cum am menționat și în
introducere, elementele definitorii a modului în care minorul este privit în România, din punct de
vedere al dreptului penal. De asemenea, în finalul lucrării am arătat și procedura după care
minorul care a săvâșit o infracțiu ne este tras la răspundere.
Pentru început am încercat să ofer o diferențiere între codurile penale din România, de la
cel mai vechi, numit Codul Cuza, apărut în anul 1864, până la cel mai nou, adică actualul cod
penal care este în vigoare din anul 2014. A ici am arătat diferențele majore cu privire la structura
codurilor, un bun exemplu ar fi acela că, în primul cod , minoritatea, spre deosebire de celălalte
coduri , nu își avea un titlu propriu cu privire la drepturile penale ale minorului. De asemenea am
arătat modul în care a oscilat vârsta în care capacitatea penală, adică discernământul, era
inexistentă și vârsta la care prezența discernământului era privită relativ. Pe scurt, în cadrul
acestui capitol am arătat ideologia diferitelor timpuri, 1 864 specifi că primului cod, codul de la
1936 supranumit Codul lui Carol al II -lea, legea penală anterioare de la 1968 și actualul Cod
penal din 2014.
În continuare am arătat cât mai pe larg posibil modul în care funcționează răspunderea,
începând încă de la originea ei și anume a răspunderii sociale, aceasta fiind cea mai vastă și
cuprinzândule pe toate celălalte. În continuare am mers pe linia răspunderii penale deoarece
scopul celui de -al 2-lea capitol a fost să ofere o bază clară cu privire la răspunderea penală a
minorului.
Cel mai vast și mai cuprinzător capitol din prezenta teză este cel legat de minoritate. Aici
am încercat cât mai explicit posibil să ofer cititorilor totalitatea informațiilor legate de minori și
minoritatea în dreptul penal. În opinia mea, a cest capitol conține absolut orice informație de care
o persoană neinițiată în domeniul dreptului are nevoie pentru a avea o privire în ansamblu legată
de starea de minoritate, de modul în care legea acționează asupra minorilor, de modul în care
drepturile și libertățile copilului sunt garantate în fiecare moment și în fiecare procedură sau
măsură luată față de minor. De asemenea, tot în cadrul acestui capitol am inserat informații cu
privire la măsurile educative care pot fi luate față de un copil care a î ncălcat legea penală,
informații cu privire la modul în care funcționează respectiva măsură educativă, condițiile în care
aceasta este luată față de minor și modul de executare a acesteia. În finalul capitolului am

60
introdus informații cu privire la modul î n care legea acționează asupra făptașilor minori, adică
am prezentat cazurile de neimputabilitate cu privire la infractorii minori.
În ultimele două capitole, principalul scop a fost să ofer o privire în ansamblu legată de
procedura specială folosită în ca zul infractorilor minori. Aici am introdus informații cu privire la
modul în care se execută urmărirea penală a minorului și în cele din urmă judecata sa. Ca o
concluzie a acestor doua capitole, pot spune că în cadrul procedurii de urmărire și judecată
specială cu privire la minori, interesul principal al minorului este prezent în fiecare măsur ă luată
față de acesta, legea procesual penală actuală asigurând acest lucru prin îndreptările aduse
procedurii penale anterioare cu privire la această situație. Prin informațiile celor două capitole
am încercat să arăt cât mai clar modul în care copilul este protejat, din punct de vedere
psihofizic, pentru a avea o dezvoltare normală și în urma unui proces penal. Acest punct de
vedere este susținut de faptul că la fie care măsură luată față de minor, este obligatorie prezența
părinților, a tutorelui, a curatorului sau a persoanei în îngrijirea căreia se află copilul pentru a
crea o stare de siguranță și un mediu cât mai natural posibil pentru a evita orice afecțiunea
negativă. De asemenea minorul este apărat și prin faptul că acesta poate fi ascultat o singură dată
și totdeauna, sedințele care au ca părți persoane minore vor fi nepublice pentru apărarea
intereselor minorului și pentru a nu fi afectat în viitor.
Concluzi a generală la care am încercat să ajung prin informațiile redactate în cadrul
prezentei lucrări de licență va avea o strânsă legătură cu siguranța minorului. Așadar, minoritatea
fiind cea mai firavă și influențabilă perioadă din viața unui om, are nevoie d e toate susținerile și
apărările chiar și în cazul în care, o persoană, în cadrul acestei perioade, comite o faptă prevăzută
de legea penală. Prin toate cele 5 capitole, am încercat să susțin această concluzie, arătând cât
mai explicit posibil modurile în care legea se asigură, prin prevederile sale, respectarea atât a
interesul principal al copilului, cât și drepturile si libertățile fundamentale ale lui.

61
Bibliografie
I. Monografii , Tratate
1. Adrian Hotca, Manual de drept penal, Ed. Universul Juridic , 2017;
2. Bogdan Micu, Drept procesual penal, partea specială, Ed. Hamangiu, 2013;
3. C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole, Vol. I,
Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005;
4. Corina Buzdugan, Teoria generala a d reptului , Universul Juridic, Cluj-Napoca, 2011;
5. Florin Streteanu, Daniel Nitu, Drept penal, partea generală, vol. II, Ed. Hamangiu,
București, 2011;
6. Gh. Mateuț, Tratat de procedură penală, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
7. G. Antoniu, C. Bulai, Dicți onar de drept penal și procedură penală, Ed. Hamangiu,
București, 2011;
8. I. Neagu, L. Moldovan, Îndreptar de practică judiciară în materie de drept procesual
penal, Ed. Universitatea București, 1981;
9. L. Coraș, Arestarea Preventivă, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
10. M. Costin, Răspunderea juridică în dretpul RSR, Ed. Dacia, Cluj -Napoca, 1974;
11. Maria Ioana, Marculescu -Minchinici, Mihnea Dunea, Drept Penal, partea generală, Ed.
Hamangiu, 2017;
12. N. Popa, I. Dogaru, G. Dănișor, Filosofia Dreptului, Marile Curente, Ed. All Beck,
București, 2002;
13. N. Volonciu, Andreea Simina Uzlău (ș.a), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed.
Hamangiu, 2014;
14. R. Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
15. R. Moroșanu, S. Franguloiu, M. Klein, Ghid de lucru în cauzele penale cu minori,
Lucrare pentru uzul instanțelor, Editată de Ministerul Justiției;
16. V. Dangoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicații teoretice
ale codului de procedură penală român, Vol. VI, ed. a 2 -a. ED. Academiei București, 2003;

62
II. Articole și Studii.
1. B. Matei, Aspecte teoretice și practice privind îmbunătățirea răspunderii penale a
minorilor, Studiu Universitaria Babeș -Bolyai, Jurisprudența XXXVII, 1, 1992;
2. M. Hotca, Răspunderea penală a minorilor , considerații, Publicat în 16 august 2017,
București.
III. Legislație
1. *** – Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
2. *** – Legea nr. 18/1990, cu privire la drepturile copilului, republicată în M.Of. nr. 314
din 13 iun ie 2001;
3. *** – Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a legii nr. 286/2009 privind Codul
Penal.
4. Adunarea Generală a ONU, Rezoluția 45.113 din 14 decembrie 1990, Regulile națiunilor
unite pentru protecția Minorilor Privați de Libertate.
IV. Web Site -uri.
1. https://lege5.ro/
2. https://www.scribd.com/
3. http://www.hamangiu.ro/upload/cuprins_extras/tratamentul -penal -al-
minorului_extras.pdf

63