Smerenia ca model de virtute creștină [609400]

1
Smerenia ca model de virtute creștină
în educația tinerilor de astăzi

”Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este Împărăția Cerurilor”.(Mt.5,3)

Introducere: Rolul și importanța descoperirii virtuților prin studierea Sfintei Scripturi.

Cap I Sfânta Evanghelie ca mesaj al Mântuitorului Iisus Hristos
a) Educația la copii
b) Educația la adolescenți

Cap II. Virt uțile creștine .
a) Smerenia ca virtute teologică .
b) Smerenia în textul biblic al Vechiului Testament .
c) Smerenia în textul biblic al Noului Testament .

CapIII. Smerenia la Sfinții Părinți
a) Înscrierile biblice
b) În scrierile patristice

Cap IV. Educația tinerilor potrivit scripturii

a) Virtute și păcat
b) Responsabilitatea tinerilor în alegerea virtuților și eliminarea păcatului
c) Principiile didactice în alegerea virtuților (smerenia)

Încheiere. Actualitatea smereniei în desăvârșirea tinerilor

2

Smerenia ca model de virtute creștină
în educația tinerilor de astăzi

Introducere:

După ce au slăbit oamenii și s -au făcut nevrednici de a fi luminați și învățați de către
Sfântul Duh, a dat iubitorul de oameni Dumnezeu, Scripturile, ca măcar prin acestea să -și
aducă aminte oamenii de voia cea dumnezeiască. Intru acest chip și Hristos cu Apostolii față
către față a vorbit și darul Sfântul Duh l -a trimis Apostolilor ca să le fie povățuitor.
Dar, de vreme ce după aceea era primejdie să apară multe abateri de la dreapta credință
și buna rânduială să se fie stricată , a binevoit Domnul să se scrie Evangheliile, ca din acestea
învățându -ne adevărul, să nu fim amăgiți de minciuna ereziilor, nici să se strice cu totul
obiceiurile noastre. Și poate de aceea ne -au fost date patru Evanghelii, pentru ca din ele, cele
patru sobornicești virtuți să le învățăm: bărbăția, înțelegerea, dreptatea și întreaga
înțelepciune. Bărbăția, adică cea despre care zice Domnul: „Nu vă temeți de cei ce omoară
trupul, iar sufletul nu pot să -l omoare" (Matei 10,28); înțelegerea, când sfătuiește: „Fiți, dar,
înțelepți ca ș erpii( Matei 10,16). Dreptatea, când ne învață: „Precum voiți să vă facă vouă
oamenii, faceți și voi asemenea" (Luca 6,31). Încă și în alt chip se cuvenea să fie patru
Evanghelii: pentru că patru sunt stâlpii acestei lumi, iar lumea având patru părți – Răsărit,
Apus, Miazănoapte și Miazăzi – se cuvenea și stâlpii să fie patru.1
Iar „Evanghelie", adică „Bunavestire" se numește, pentru că ne vestește lucruri bune și
pline de bucurie: iertarea păcatelor, îndreptare, suire pe scara valorilor prin practicarea
virtuților.
Ne vestește încă și ușurința dobândirii lor, pentru că nu noi ne -am ostenit pentru
câștigarea acestor bunătăți și nici din faptele noastre nu le -am dobândit, ci cu darul și cu iubirea
de oameni a lui Dumnezeu ne -am învrednicit de atât de mari bunătăți.
Iar Evangheliștii sunt patru, din care doi – Matei și loan – au fost din ceata celor

1 Fericitul Augustin Predica de pe munte a Domnului no stru lisus Hristos trad. din lb. engleză Ed.
Agnos

3
doisprezece, iar ceilalți doi – Marcu și Luca -, din cei șaptezeci. Dintre aceștia doi de la urmă
Marcu a fost următor și ucenic al Sfanțului Petru, iar Luca, al lui Pavel.2

Cap I
Sfânta Evanghelie ca mesaj al Mântuitorului Iisus Hristos

Sfânta Scriptură se adresează tuturor oamenilor, pentru că mântuirea este o chestiune
care îi privește pe toți, de aceea, lectura ei de către aceștia este nu numai permisă, ci chiar
recomandată.
Tâlcuirea Sfintei Scripturi, însă, revine celor ce s -au pregătit în acest domeniu. Istoria stă
mărturie că at unci când oamenii nepregătiți au încercat să tâlcuiască pe cont propriu Sfânta
Scriptură, au greșit.
În legătură cu greutățile interpretării ei, ne previne Sfânta Scriptură însăși, astfel, Sfântul
Apostol Petru spune despre scrierile Sfântului Apostol Pave l că: „ în ele sunt unele lucruri
anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte
Scripturi, spre a lor pierzanie” (II Petru 3,16). De aceea diaconul Filip, în drum spre Gaza,
întâlnind pe slujbașul etiopian cit ind din proorocul Isaia, l -a întrebat: „ Oare înțelegi cele ce
citești? ”, la care slujbașul a răspuns: „ Cum voi putea înțelege dacă nu mă va povățui cineva? ”
(Fapte 8,27 -31).
Sfinții Părinți și Scriitori bisericești au arătat în repetate rânduri greutăți le întâmpinate
pentru înțelegerea Sfintei Scripturi. Origen (De principiis, 4,1,7), de exemplu, spune că
înțelesul Scripturii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători ai
lucrurilor divine și cu atât mai puțin celor necredinci oși ori nevrednici. Sfântul Ioan Damaschin
(Dogmatica 4,7) spunea că: «dacă citim o dată, de două ori, și nu înțelegem cele ce citim, să nu
trândăvim, ci să stăruim, să medităm și să întrebăm, Pentru că spune Scriptura: "întreabă pe
tatăl tău și -ți va vest i, și pe bătrânii tăi și -ți vor spune"(Deut. 32,7). Cunoștința nu este a
tuturor»3, sau așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „înțelegerea întocmai a cuvintelor
Duhului se descoperă însă numai celor vrednici de Duhul, adică numai acelora care, printr -o
îndelungă cultivare a v irtuților curățindu -și mintea de funinginea patimilor, primesc
cunoștința celor dumnezeiești, care se întipăresc și se așează de la prima atingere 4. Greutățile

2 Ibidem.
3Comițescu Pr. Prof. Dr. Constantin „Studiul biblic al Noului Testament”,Ed. Fides, București,2004,pag.9
4Ambigua,P.G91,l 128 C

4
se leagă atât de formă, cât și de fondul Sfintei Scripturi ”.
1. Pe lângă adevăruri naturale , firești precum complexitatea transformarilor din corpul
femeii la momentul nașterii , Sfânta Scriptură (în special Noul Testament) cuprinde și
adevăruri supranatura le, descoperite Apostolilor în mod miraculos,transcendental .
Unele au fost descoperite firesc, altele, însă, prin viziuni interne sau externe, prin semne
sau acțiuni simbolice, iar Apostolii le -au expus precum le -au primit fara explicații asupra
modului si formei de interpretare . Interpretând „ad literam” aceste expuneri, se ajunge, firesc,
la rătăciri.
2. Este cunoscut tuturor că un text scripturistic se redă cu fidelitate foarte greu dintr -o
limbă în alta. De multe ori este valabilă vechea maximă: «Traductores, traditores». Este greu
de redat toate subtitlitățile unei limbi scrise, care nu se mai vorbește de secole într -o limbă
actuală și modernă.
3. Prin inspirație nu se anihilează personalitatea aghiografului. Pe opera lui se distinge
amprenta epocii în care s -a format și a scris acesta, a nivelului său cultural a stării de spirit în
care scrie etc.
Prin urmare, nu este indiferent cum cunoaștem cărțile Noului Testament care cuprind
adevăruri normative pentru viață, adevăruri le veșnice și de neschimbat Trebuie să le descifrăm
corect, să ni le însușim în inimă ca pe o comoară sfântă. Unele dintre ele sunt atât de adânci,
încât nu le putem cuprinde cu mintea, (așa cum unele persoane nu pot înțelege Sfânta Treime
dar o acceptă ca parte integrată a divinității) urmând a le prim i prin credință. O greșită
interpretare a acestor adevăruri ne -ar face să ne clădim viața pe temeiuri false și atunci
strădania după mântuire ar fi zadarnică.5
Părintele Stăniloaie vedea însă înțelegerea Sfintei Scripturi ca fiind împărțită în două
lucruri de care depinde păzirea în concret a ace stei înțelegeri și o feresc ca să nu devină
subiectivă:
a) Înțelesurile duhovnicești ale Scripturii, sau Duhul Divin lucrător în ea, corespu nd
stărilor și aspirațiilor sufletești (dar nu oricărora, ci numai celor dobândite , cu ajutorul harului
lui Hristos, după modelul obiectiv care este Hristos), sfinților și în general tainelor vieții
duhovnicești d in Biserică. Atunci stările interioare sunt conforme cu modelul obștesc din
Biserică. Ne putem modela doar după cei ce au în ei pe Duhul, având Același Duh.
b) Lecturarea cât mai deasă a interpr etărilor duhovnicești , patristice, cum și cugetarea
îndelungată asupra textelor Scripturii în lumina acestor interpretări, vor putea obișnuii

5Ideml ,pag.9

5
descoperirea cu ușurință a sensurilor conexe , din orice alt text al ei.6
Așadar citirea Sfintei Scripturi, pentru tiner i ,este izvor dătător de viața ș i totodată
îndreptar pentru viață . Prin citirea Sfintei Scripturi tinerii se pot apropia în mod tainic de
Hristos în cunoaștere și răm ân ancorați astfel în realitate , rămân ancorați în lumina practicării
corecte virtuților la adăpost de vălul ignoranței.
Sfânta Scriptură prin studiu și trăire reală prin virtuți nu face altceva decât sa ne
întărească spiritul. Este totodată și punctul de plecare în experimentarea smereniei căci pe
măsur ă ce tânărul citește Sfânta Scriptură se raportează la Dumnezeu cu smerenie. Smerenia
este scânteia care face spiritul să alerge spre Dumnezeu, este cea care ne menține avântul pe tot
drumul spre desăvârșire spre unirea cu Hristos și tocmai pentru acest mo tiv cultivarea ei trebuie
să pornească din prime le momente ale vieții noastre. Î nceputul virtuților este smerenia, așadar
este prima virtute pe care creștinul trebuie să și -o însușească, pe care trebuie să o cultive încă
din copilărie de aceea ea nu trebui e sa fie străină procesului de învățare chiar din primele trepte
ale sale.
Întrucât este necesară cunoașterea Sfintei Scripturi încă din începuturile vieții creștine
nu putem să nu vorbim și despre educația copiilor și a tinerilor prin prisma acesteia. Sf.
Grigorie spune a că "Origen și-a obișnuit sufletul cu lumina clară a descoperirilor lui
Dumnezeu și este în stare să învețe și pe alții" (XV, 33). Aceasta pentru că "Origen n-a fost
niciodată păgân, familia lui fiind creștină de câteva generații" și el per sonal a fost educat în
sfintele scrieri de tatăl său (Patrología, 294 și 298). El a aprofundat și cultura elenă, îmbrăcând
haina filosofiei după cum însuși aprecia că: „însușirea culturii profane avea scopul nobil de a fi
folositoare multora ".(Idem, 294, 298 -299).7

6 Stăniloaie Pr. Prof Dumitru „Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe” E.I.B.M.B.O.R
București,2002,pag.254 -255.
7Glasul Bisericii 1996 nrl -4,pag.l20

6

a) Educația la copii

Biserica, din chiar vremea când a fost întemeiată de Mântuitorul, s -a implicat în educarea
morală a copiilor . Astăzi , împreună – lucrarea școlii și a Bisericii în tărâmul educației morale,
nu poate fi decât o fericită și binecuvântată osteneală cu toate criticile cotidiene și presiunile
facute pentru scoaterea Religiei din școală . Atât Școala cât și Biserica au reușit să cultive de -a
lungul timpului o anumită sinergie și conduită morală precum și să dezvolte armonios
năzuințele omului spre cultu ră, spre adevăr, bine, frumos etc . Aceste idealuri asigură
demnitatea omului întreg, ascensiunea lui spre valorile superioare ca re definesc caracterul și
personalitatea lui.
Învățământul de orice fel trebuie să aibă, pe lângă caracterul instructiv, și un caracter
educativ – formativ. De această latură din urmă se referă cu precădere la învățământul religios.
Învățământ ce are un demers propriu în educația morală creștină izvorâtă nu din principii fără
duh, ci din însăși „urmarea lui Hristos”8
Creație a lui Dumnezeu, omul este înzestrat cu capacități de cunoaștere ce -i permit
apropierea de divinitate. Orice acțiune ce -1 împiedică pe om de la instrucție și educație este un
păcat față de Dumnezeu care l -a creat și i -a dat aceste capacități, după cum consideră și
Komensky. "O mie de ani să -i dai omului în care el să învețe mereu câte ceva prin înțelegerea
unui fapt din altul; el va găsi neîncetat lucruri de învățat. Spiritul uman are o nemărginită
capacitate de a învăța, încât în cunoaștere el reprezintă tocmai imaginea unei prăpăstii fără
fund. Micul nostru corp este determinat de limite foarte înguste”.9
La baza posibilităț ilor de formare și continuă perfecționare a ființei umane, Komensky
așează cele trei capacități ale sufletului omenesc:
a) capacitatea de cognoșcibilă – "rațiunea e oglinda interioară a lucrurilor, în care se
oglindește și se reflectă ceea ce pătrunde prin c analurile simțurilor" -;
b) capacitatea volițională, – "voința însăși, libertatea internă, care se îndreaptă sau se

8 Cal inie Ep. Episcopul Argeșului și Mușcelului ” BISERICA, ȘCOALA ȘI COMUNITATEA ÎN
DEMERSURILE PRIVIND EDUCAȚIA MORALĂ” Pastorul Ortodox 1998, pag. 11
9LA. Komensky, "Opera didactica omnia" pars. I, p. 433

7
îndepărtează de lucruri";
c) capacitatea creaționistă – "însăși forța omului de a realiza ceea ce el cunoaște și
vrea"10.
Folosirea acestor capacități prin educație "asigură omului locul cuvenit într -o societate
eliberată de toate mizeriile care o rod ființa umană de la interior spre exterior. Î n acest fel –
susținea marele pedagog – educația tinerei g enerații se impune ca reformă unică și ge neral ă a
întregii omenirii". Căci în ac est domeniu, al educației – la noile generații nu mai poate domni
arbitrariul și improvizația: Ordinea, activitatea conform unor legități clare, trebuie să
domnească în școală, atelierul în care se făuresc oameni.11
Inovator în domeniul pedagogiei timpului său, Komensky stabilește clar modalitățile de
realizare a educației susținute de el și pentru aplicarea lor – realizează, ca prim pas, cercetarea
școlilor contemporane. Analiza critică a situației din aceste școli îl conduce pe Komensky la
constatarea că "este evident că școlile sunt labirinte, întrucât ele nu au până acum nici un fel de
scopuri bine stabilite și determinate. Nu au nici mijloace pentru atingerea acestor scopuri și nici
norme de acțiune pentru întrebuin țarea acestor mijloace"12. Deșii astăzi școlile au și structură și
temei trebuie în continuare să se depună un efort susținut pentru apliarea cât mai corectă în
funcție de societate tradiții și partucularitățile fiecare națiuni.
Marele pedagog introduce acu m expresia de "mașină didactică" – "mașină" ce ar trebui
construită pentru bunul mers al școlilor. Și, ca la orice construcție mecanică, această "mașină
didactică" are nevoie de stabilirea unui scop, a unor mijloace de realizare a scopului și a unor
norme de utilizare a mijloacelor pentru atingerea scopului.
Din acest motiv "scopul școlilor va fi unitar, simplu, just și suficient pentru a preveni
toate rătăcirile, anume de a înnobila în toate privințele, și oricare lucruri chiar speciale am
învăța, cum sunt literele, moravurile, pietatea – să învățăm un tot compact nu mutilat,
fragmentat sau sfâșiat. Căci natura noastră preferă oricând și oriunde întregul din ceea ce este
bun, frumos și util" pentru trup, intelect și suflet. Și, prin urmare, dacă toți oameni i sau cât mai
mulți ar accepta să -și formeze "o cunoaștere în onestitate și pietate ar fi cel mai mare bine
pentru familie, stat și Biserică". "Însă prin ce mijloace?" Komensky consideră că răspunsul la
această întrebare este simplu și natural: "prin într eita carte a lui Dumnezeu", Natura, Scriptura

10 Idem, p. 34
11 Idem, p. 48
12J-A. Komensky, Ieșirea la loc deschis din labirintele Scolastice, apud. J.A. Komensky, Comunicări..:, op. cit., p.
186.

8
și Conștiinței"13
Încercând să explice aceste mijloace, Jan Amos Komensky ajunge la cele trei obiecte
universale pe care trebuie să ni le pregătim pentru a contempla înțelepciunea: Dumnezeu,
lumea și omul.
1. ”prin crearea lumii vizibile, devenind vizibil prin operele puterii sale;
2. prin crearea omului, după Chipul și asemănarea Sa, de unde reies dovezile infinite ale
înțelepciunii divine , care curge prin spiritul uman , ca printr -o mat că a Sa.
3. ”Prin revelare a cuvântului Său, dându -se dovezile virtuții și bunătății Sale …” .
Prin intermediul celor trei cărți divine, "Cartea lumii sau a naturii", "Cartea spiritului
sau a conștiinței" și "Cartea legii" sau a "Scripturii", pot fi formate în noi intelectul, voința și
facultățile operative, utilizând, ca instrumente: Revelația, rațiunea și simțurile.
"Dintre obiectele științei, primul este lumea deoarece a fost creată cea dintâi, apoi omul,
care a fost introdus pe scena lumii când ea era gata și la urmă Cuvân tul lui Dumnezeu adresat
omului , utilizând u-se, ca instrumente: Revelația, rațiunea și simțurile.
Privind aceste idei prin prisma pedagogiei lui Komenski, educația are drept componente
educația morală, educația religioasă și educația intelectuală. Grija pe care marele pedagog o
arată față de corpul uman, de care trebuie să avem grijă cu înțelepciune și fără de care sufletul
rațional… nu e în stare să audă, să vadă, să vorbească, să lucreze și chiar să cugete nimic" –
demonstrează că acelor trei laturi li se adaugă educația fizică.
Trebuie menționat de la început că, deși în lucrările de specialitate nici nu s -a amintit de
existența educației religioase la Komensky, ma rele pedagog nu a acceptat – în nici o lucrare –
realizarea separată a celor patru componente, aici fiind inclusă și educația religioasă.
Considerată ca un fel de "introducere", educația intelectuală trebuia să înceapă cu "cartea
naturii" și ea asigură dez voltarea intelectualului. Raționamentul prin care se demonstrează
necesitatea urmării acestui drum este următorul: "intelectul luminează calea voinței, iar voința
determină acțiunile. Pentru ca acțiunile să nu devină aberații, trebuie ca mai întâi voința s ă fie
informată în mod just despre toate de către intelect, care poartă peste tot torța înaintea ei; însă
pentru ca intelectul să poată face acest lucru, trebuie – înainte de toate – luminează mintea".
Văzând adevăratele deosebiri ale lucrurilor aceasta va putea judeca ce este de admis și ce este
de respins ca să poată arăta acest lucru voinței.
"Luminarea" intelectului trebui e realizată în mod natural. Î n acest scop J.A.Komensky
formulează mai multe legi didactice ce vor pune bazele în formarea pedagogică a timpului său .

11 Idem, p. 189.

9
Locul central în rândul acestora îl ocupă introducerea, în actul învățăturii, a "martorilor
infailibili" ai simțurilor. "Cum însă nimeni nu este mai aproape de un lucru decât lucrul însuși,
cea mai valoroasă mărturie este aceea a lucrurilor , apoi a acelora care au perceput lucrurile cu
propriile simțuri. Și sub aspectul acesta e preferabil intelectul propriu, fiindu -și cel mai
apropiat, deoarece oricine are mai multă încredere în sine însuși și în propriile sale simțuri
decât în alții ",2
Sinteza acestor idei o reprezintă "Didactica magna", lucrare în care se expune o metodă
"prin care profesorii să predea mai puțin, iar elevii să învețe mai mult; școlile să aibă mai puțină
gălăgie, mai puțină plictiseală și mai puțină muncă zadarnică și dimp otrivă, mai multă liniște,
mai multă tăcere și un mai mare și mai temeinic progres; iar comunitatea creștină să arate mai
puțină ignoranță, mai p uțină dezordine și dezbinare. 14
Autorul simte nevoia de a implora ajutorul lui Dumnezeu în realizarea acestei d orinț e
deosebite: " Dumnezeule, milostivește -Te spre noi și ne binecuvântează! Fă să strălucească
fața Ta spre noi și ne miluiește! Ca să cunoaștem pe pământ calea Ta și între toate popoarele
ajutorul Tău".
Dacă educația intelectuală este considerată "ca u n fel de introducere; lucrul principal,
însă, e moralitatea și pietatea… căci numai prin aceasta vom putea să ne ridicăm deasupra
celorlalte creaturi și să ne apropiem de Dumnezeu însuși".
Educația intelectuală, consideră J. A. Komensky, ajută pe om, ca ființă morala "să se
obișnuiască pe sine, să caute mereu răspunsurile la întrebările CE, CUM și PENTRU CE
trebuie (sau nu) să facă ceva.
Dacă în tratarea educației intelectuale J.A. Komensky nu a pus problema pedepselor,
la educația morală introduce capito lul "Despre disciplina școlară" unde recomandă, ca
metode de educație, "o disciplină severă", "mustrarea", "rușinarea" aplicate împotriva
acelora care se abat prin purtarea lor morală" înțelegând prin aceasta:"… un blestem la
adresa lui Dumnezeu sau un d esfrâu și, în sfârșit, pentru tot ce calcă legea divină… o
permanentă încăpățânare și intenționată răutate… mândrie și îngâmfare sau chiar pentru
invidie și indolență". Aceste lucruri astăzi au fost depășite prin educația moderna prin
impreună lucrarea dintre profesor și părinte iar pedepsirea este scoasă în totalitate din
vocablarul pedagogic.
Noțiunea de disciplină este lămurită astfel: "disciplina trebuie să caute să deștepte în
toți venerația față de Dumnezeu în toate privințele, datoria de a servi pe aproapele, silința la

14 Idem, p. 189- 197

10
învățătură pentru necesitățile vieții și întărirea acestora prin aplicarea și exercițiu
neîntrerupt, în concepția marelui pedagog "omul este cea din urmă, cea mai desăvârșită și
cea mai distinsă făptură". El are de la natură "semin țele științei, ale moralității și
religiozității" dar știința, virtutea și religia se obțin "prin rugăciune, prin studiu și prin
faptă."care nu pot sta în calea cea dreaptă fără smerenie.
Logic, deoarece înainte de căderea în păcat omul avea nevoie să fie educat, cu atât mai
mult acum, după ce a păcătuit – iată argumentul cel mai puternic al marelui pedagog în
pledoaria sa pentru educarea intelectuală, morală și religioasă a omului.
Educația trebuie să fe începută în copilărie, deoarece:
a) Timpul de față este dat omului: fie pentru a afla în el harul divin, fie pentru a -1
pierde pentru totdeauna…
b) Țintște o însușire a tuturor lucrurilor existente că, atât timp cât sunt tiner e, ele pot fi
foarte ușor modelate, dar cu trecerea timpului devin obiceiuri și înșuri care cu greu mai pot fi
schimbate de către cineva fără o voință puternică în dorința de a schimba acel ceva.
c) Ca să poată fi educat pentru umanitate, Dumnezeu i -a dat omul ui anii tinereții, în care,
nefiind în stare de altceva, ar trebui să fie apt numai p entru educare …
Așadar, în măsura în care are la inimă binele urmașilor săi și în măsura în care și
conducătorii instituțiilor umane, în stat și în biserică, au la inimă binele omenesc, în aceeași
măsură trebuie să se grăbească a se îngriji ca tinerele p lante ale cerului să fie răsădite, tăiate și
udate la timp și să fie instruite cu chibzuială pe tărâmul științei, al moralității și evlavie.
Școala maternă are datoria de a -i învăța pe copii, în primii ani, "în frica de Dumnezeu, în
bunele moravuri (mai al es în respectul și supunerea față de adulți, în smerenie… De aceea
părinții tre buie (să înceapă de timpuriu) și să nu amâne educația copiilor lor, până ce intră pe
mâna preceptorilor și preoților (căci este aproape cu neputință să mai îndrepți un pom cr escut
strâmb și să prefaci o pădure sălbatică (și plină de spini) într -o livadă .
La baza educației religioase, stă evlavia cu cele trei părți componente ale sale. Cu această
educație încă din primii șase ani, copilul poate ajunge să înțeleagă faptul că "ex istă un
Dumnezeu, un stăpân peste cer și peste pământ, pe care le -a și creat; că El este prezent
pretutindeni și pe toate le vede; că de la El vine tot ceea ce -i bun și frumos, din tot ce vedem în
jurul nostru; că El dă celor buni dar și celor răi (hrană) cele trebuitoare trupului, dar că pe cei
smeriți și ascultători îi face să prospere în bine; că pe cei răi și neascultători El știe să -i
pedepsească… De aceea se cuvine să ne temem de El, să -i mulțumim să -L lăudăm, să -L
preamărim, să -i cerem întotdeauna toate cele trebuitoare, să -L iubim ca pe Tatăl cel ceresc, să

11
împlinim cu silință tot ceea ce se cuprinde în poruncile Sale"15.
În concluzie, o acțiune educațională, cu adevărat eficientă trebuie să înceapă, în familie,
încă de la naștere, să continue în șc oală și să împletească instruirea și exercitarea copilului în
inteligență, în muncă și arte, în vorbire, în moralitate și virtuți, în pietate și în păstrarea
sănătății trupești și sufletești, toate acestea cultivate pe pământul roditor al smereniei.
Metoda este corespunzătoare când sensibilul se învață cu simțurile, inteligibilul cu
rațiunea, iar ceea ce este tra nsmis sau relevat, cu credință. ”În lucrurile divine credem pe
Dumnezeu, dacă sunt cuvintele lui Dumnezeii căci nu poate greși și că sensul înțeles este
adevăratul sens al lui Dumnezeu, nu acela al unui om care adaugă ceva din imaginația sa.”
Cunoașterea, în concepția lui Jan Amos Komensky, se poate realiza deci prin cele trei
mijloace simț, ra țiune, credință 16.
Cele trei mijloace, simțul, rațiunea și credința, pot fi folosite separat când ceea ce trebuie
de învățat sau cunoscut se verifică cu simțul sau cu raț iunea sau cu autoritatea altora , în acest
caz există însă o ordine: ceea ce se învață este prezentat întâi simțurilor cu care se examinează
din toate punctele de vedere posibile; intervine apoi judecata asupra celor observate cu
simțurile și, în final, credința cu autoritatea și ajutorul ei.
Indiferent de mijloacele utilizate, cunoașterea trebuie să respecte – precizează marele
pedagog necesitat ea succesiunii gradate. "Și nu trebuie să ne îndoim că Hristos, prin exemplul
Său, a vrut să ne dea aceiași învățătură, când redând orbului vederea, l -a lăsat întâi să vadă
oamenii ca pe niște copaci mișcători și apoi din nou atingându -1 cu mâna să vadă to tul clar
(Matei, 24, 25)…".
Ascensiunea intelectului este acea cercetare ordonată a lucrurilor ce asigură trecerea
cunoașterii lucrurilor de la senzorial, prin rațional, către revelație, începând cu ceea ce este mai
ușor către ceea ce este mai greu de în țeles, de la simplu la complex, de la general la particularul
mai greu de pătruns.
Iată care sunt deci elementele componente ale cunoașterii lucrurilor, ale artei "de a
învăța pe toți toate", în concepția părintelui pedagogiei, Jan Amos Komensky. Și argume ntele
în susținerea acestei unități – simț, rațiune, credință, sunt, cele mai multe, luate din însăși
natura din care face parte și omul.15
Viziu nea părintelui pedagogiei asupra educației ne face să ne gândim că acesta a clădit

J. Amos Komensky, Texte alese, E.S.D.P.,1958, p. 120 -123
16 Stănculescu Prof. Nela „EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN CONCEPȚIA LUI JAN AMOS
KOMENSKY – PĂRINTELE PEDAGOGIEI MODERNE” în Glasul Bisericii 1996 nr.1 -4 pag 132

12
concepția sa, despre element ele componente ale cunoașterii lucrurilor, pe temelia smereniei
care deși nu este subliniată într -un mod cert ea se desprinde din întreaga sa abordare asupra
modalității de a transmite învățăturile mai departe pe cale graduală ascendentă. Această
virtute , smerenia , este temelia tuturor virtuților și aplicându -o la principiul lui
J.A.Komensky „simț, rațiune, credință” va da rod însutit (Mt.13,8).

a) Educația la adolescenți

Pentru Religie, idealul spiritual integral este mântuirea. Mântuirea, trebuie să înobileze
toate fețele spirituale, în toate domeniile de manifestare ale vieții.
După mântuire a suspinat lumea totdeauna. Aspirațiile către mântuire sunt impregnate în
toate frământările istoriei religiei universale. Iar de la Mântuitorul încoace, problem a
mântuirii și dezlegarea ei evanghelică caracterizează viața întregii omeniri.
În decursul istorie i mântuirea a fost văzută diferit: unii au văzut -o prin știință, alții în
artă, câte odată chiar în acțiunile destructive. Noi spunem că, numai trăind Religi a creștină se
poate atinge mântuirea reală și veșnic valabilă, fiindcă numai mântuirea creștină arborează ca
ideal al vieții omenești spiritualitatea și creativitatea.
Revenind la învățământ acceptăm necesitatea învățământului creștin, atât ca instrucție
religioa să, cât și ca educație creștină după cum este și recunoscut de către Statul Roman , prin
art. 18 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/201117.
Instruirea religioasă duce la cultură religioasă, care nu este același lucru cu cultura
creștină. Toată lumea învață și izbutește să cunoască mai mult sau mai puțin o doctrină
oarecare. Toată lumea deci, poate s ă-și facă cultură religioasă, prin asimilarea doctrinei, ceea
ce e cu totul altceva decât cultura creștină, care reînnoiește sufletul prin harul Duhului Sfânt.
Am subliniat diferența dintre cultura religioasă și cea creștină pentru ca să știm unde să ținti m
prin orele noastre de Religie. Deci să nu rămânem la instrucție și cultură religioasă numai, ci să
urcăm la cultura și educația creștină, idei pe care, din păcate actualele manuale puț in le vizează.

17https://lege5.ro/Gratuit/g44danjugq/metodolog ia-de-organizare -a-predarii -disciplinei -religie -in-invatamantul
-preuniversitar -14092015

13
Dacă vom reuși să 18sădim în sufletele elevilor taina ce a mare a credinței aceștia nu -1 vor căuta
pe Hristos în rațiune, ci în adâncul sufletelor lor, rațiunea folosind -o la înțelegerea
fenomenelor.16
Toate aceste lucruri trebuie căutate mai amănunțit atunci când vine vorba de educație în
rândul adolescenților care au o mai mare sete de trăire și nu știu să canalizeze toată această forța
spre Dumnezeu spre căutarea Lui în Sfânta Scriptură.
Trebuie să urmăm, pe cât posibil, armonizarea vieții fizice a copilului în acord cât mai
apropiat cu cea spirituală. Aceasta înseamnă a ajuta pe copil să pună stăpânire asupra simțurilor
și pasiunilor lor.
Când s-a ajuns ca profesorul, să trăiască cât de puțin asemănarea cu Hristos, putem
nădăjdui și afirma că suntem pe drumul realizării în noi și în elevii a caracterului moral creștin.
Dar viața creștină să nu fie un sistem de definiții și memorizări teologice, ci o viață activă, o
trăire internă, care să se exteriorizeze prin acțiuni creștine. Cu alte cuvinte, Religia mai mult
decât se învață, se trăiește deoarece ea este viaț ă.
Secretul realizării unui învățământ orientat spre izvorul înțelepciunii , care este Hristos,
este respectarea acelor două principii ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos : principiul
hristocentric și principiul eclesiocenlric.
În continuare, se va incerca o privire sumară asupra caracterului ecumenic al
învățământului religios în școală , căci Iisus a dorit ca "toți să fie una". Deci, Duhul unității
creștine în dragostea pentru modelul Hristos trebuie să traseze drumul educației religioase
pentru realizarea creștinismului adevărat. în același spirit ecumenic trebuie să acționeze orice
cult, mai ales că în primele clase la Religie, nu apar diferențe prea mari. Educația religioasă este
în măsură să atingă un asemenea obiectiv, capabil de progres m oral, capabil de dezvoltare
multilaterală a personalității. Educația creștină trebuie să contribuie la fondarea unor acțiuni
mereu recreatoare.
Omul căzut din starea de har are așadar nostalgia vieții primordiale pe care ar trebuii să
și-o dorească din tot sufletul reactualizată și împlinită prin izbăvirea personală . Crearea omului
a rezultat din dragostea divină, participarea de recreare din partea omului trebuie să fie
determinată tot de dragoste.
Dragostea și încrederea în semeni trebuie să fie mobilele care alimentează trăsătura
ecumenică a educației. Spiritul ecumenic ce a caracterizat viața primilor creștini, adunați la

18 Stănculescu Prof. Nela „EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN CONCEPȚIA LUI JAN AMOS KOMENSKY –
PĂRINTELE PEDAGOGIEI MODERNE” în Glasul Bisericii 1996 nr.1 -4 pag 132

14
agape, trebuie readus prin educația creștină în școli și nu numai. Un lucru să ne fie clar, că în
educarea creștină a elevilor nu ne sprijinim numai pe ajutorul nostru, ci și pe colaborarea activă
a Harului plinitor al Sfântului Duh, într-o acțiune si nergic ă . Să nu uităm iarăși, că, educarea
creștin religioasă trebuie făcută în duhul spri jinirii aproapel ui, in spiritul promovăm dreptăț ii, a
progresului social, integr ând elevii în spiritul umanismul ui evanghelic, umanism care acordă
muncii un înalt sens și prin care contribuie la responsabilitatea personală și cea față de
societate.
Educația creștină pe care elevul o primește în învățământul preuniversitar, trebuie, să
fie o componentă a educației permanente, pe care persoana și -o completează, din punct de
vedere religios, tot restul vieții.
Pentru că această educație trece prin noi, noi trebuie să ne constituim exemple vii, cu
convingeri religioase puternice, entuziasm și prospețime, seninătate, liniște și calm în
predare, înțelegere, răbdare și îngăduință, tact pedagogic creștin și nu în ultimi rând, zel
apostolic, dacă se poate.
Suntem într -o răscruce a istoriei, într -o perioadă de prefaceri și reforme. îndepărtarea
nu ne -o pot aduce decât două puteri: sufletul pus în stare să lucreze conștient și liber și harul
divin, care potențează si dinamizează. învățământul religios trebuie să -l ducă pe elev la
înțelegerea deplină a relație i dintre religie și viață dintre religie și muncă, dintre religie și
profesiune, dintre religie și familie, dintre religie și bucurie, dintre religie și suferință, dintre
religie și lume.
Toți suntem responsabili, unii față de alții, dar responsabilitatea noastră în fața lui
Dumnezeu e mult mai mare. Suntem responsabili față de propria noastră conștiință al cărei
glas ne poruncește luminarea fiecărui suflet. Suntem responsabili față de neam ale cărui
virtuți trebuie renăscute și înveșnicite. Să fim convinși că regenerarea forțelor morale ale
neamului nostru pe toț i ne apasă și își cer rezolvare.19
Acest lucru îl întrevede și Sf. Ioan Gură de Aur atunci când afirmă ” Dați-mi o
generație de mame bune creștine și voi schimba fața lumii"20, adică educația facută în
spiritul Evangheliei asigură mantuirea intregului neam omenesc.

19 Preda Prof. Constantin ”OBIECTIVELE PREDĂRII RELIGIEI ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR”
în Glasul Bisericii 1996, Nr. 1 -4 pag. 136.
20 https://citatemaxime.ro/citat/dati -mi-o-generatie -de-mame -bune -crestine -si-voi-schimba -fata-lumii/

15

Cap II. Virtuțile creștine

Virtutea creștină este deprinderea și stăruința statornică de a împlini, cu ajutorul harului
dumnezeiesc, legea morală întreagă, din dragoste curată față de Dumnezeu și față de aproapele.
Virtutea creștină înseamnă deci tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune
și biruința neîntreruptă asupra răului. Ea trebuie sa aibe anumite însușiri:
1) Însușirea de a fi tare în împlini rea faptelor bune.Aceasta se câștigă prin încordarea
neîntreruptă a puterilor sufletești împotriva poftelor și a ispitelor care îndeamnă mereu la fapte
rele. Cu privire la aceasta, Mântuitorul spune: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum
împărăția cer urilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11, 12);
2) Stăruința pe calea binelui să fie de bună voie, nu de silă, precum spune Sfântul Apostol
Pavel: „Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plata; iar dacă o fac fără voie, am numai o
slujire încredințată" (I Cor. 9, 17);
3) Stăruința pe calea binelui să fie și cu ștunta, adică omul să săvârșească faptele bune nu în
necunoștință, ci cu silința de a cunoaște tot mai bine voia lui Dumnezeu: „Ca să deosebiți care
este voia Lui Dumnezeu, ce este bun și plăcut și desăvârșit" (Rom.12, 2). Aceasta înseamnă
putința, dar și datoria creștinului de a se desăvârși în virtute.
4) Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaște binele, ci trebuie a -1 și
face. „Nu c ei ce aud Legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptați"
(Rom. 2, 13);

16
5) Virtutea creștină trebuie să fie însuflețită de dragoste curată către Dumnezeu și către
aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37).21
În Sfânta Scriptură, cuvântul virtute este foarte rar folosit, în locul său, însă, sunt
întrebuințate cuvintele: dreptate, evlavie, faptă bună.
După năzuință lăuntrică spre bine, virtutea este una singură, întrucât însă trebuințele
vieții omenești și legăturil e dintre oameni sunt multe și felurite, este firesc ca și virtutea cea
una, care călăuzește trebuințele și legăturile vieții omenești, să ia mai multe înfățișări și astfel
să vorbim de mai multe virtuți pe care Sfânta noastră Biserică Ortodoxă le împarte î n: virtuți
teologice (religioase) și virtuți morale .
Virtuțile teologice sunt acelea care prind tărie în sufletul credinciosului cu ajutorul
harului dumnezeiesc și sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu -l pe credincios
de izvorul vieții reli gioase, care este Dumnezeu. Virtuțile teologice le sădește Dumnezeu în
suflet împreună cu harul sfințitor; de aceea ele sunt virtuți suprafirești sau insuflate. Ele
îndreaptă viața creștinului către Dumnezeu și -i întăresc pornirea firească de a, împlini fa pte
bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui. Virtuțile teologice sunt: credința, nădejdea și
dragostea (I Cor. 13, 13).
Virtuțile morale sunt acelea care călăuzesc viața creștinului față de sine și față de
semenii săi. Ele au drept scop moralizarea credi nciosului și a raporturilor cu semenii lui, adică
întocmirea vieții și a rânduielilor dintre oameni după legile morale.
Aceste virtuți se mai numesc și cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuți și deci pe
ele se reazemă viața cinstită.
Virtuțile morale se pot câștiga și prin puterile firești cu care este înzestrat omul; de aceea ele se
mai numesc virtuti firești sau câștigate.
Rădăcina acestor virtuți stă în legea morală firească, sădită în firea, omului chiar de la creare.
După învățătu ra Bisericii noastre, însă, această fire slăbind prin păcatul strămoșesc, a adus cu
sine și slăbirea puterii morale firești a omului. De aceea, virtuțile răsărite din ea sunt firave și
slabe și au nevoie de întărire prin harul dumnezeiesc; pentru a rodi fa pte bune, necesare
mântuirii.
Cele mai de seamă virtuțile morale sunt: înțelepciunea, dreptatea, cumpătarea și
bărbăția.

21 Învățătură de credinț ă creștină ortodoxă (Catehism ortodox), București 1952, reed. Iași, 1996.

17
Înțelepciunea creștină este judecata și chibzuirea creștinului de a se purta astfel în
viața, încât să nu supere prin fapta sau vorba pe Dumnezeu și pe semenii săi. Ea este virtutea
călăuzirii cinstite și pricepute a vieții și de aceea în Sfânta Scriptură se vorbește foarte des
despre ea. Mântuitorul spune: „Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca Porumbeii" (Matei 10,
16), ceea ce tă lmăcește Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Umblați cu înțelepciune față de cei
ce sunt din afară (de Biserică), prețuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare
dreasă, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia" (Col. 4, 6). Iar Sf ântul Antonie cel Mare
zice: «Omul cu judecată, luând aminte la sine, cumpănește cele ce i se cuvin și -i sunt spre folos.
Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său și care nu. Așa se ferește el
de cele nepotrivite, care i -ar vă tăma sufletul și 1 -ar despărți de nemurire».
Așadar, creștinul înțelept se ferește de rău, lucrează după adevăr și dreptate și se îngrijește de
mântuirea sufletului.
înțelepciunea creștină socotește și prețuiește orice faptă, numai după măsura de sfințeni e
cuprinsă în ea. Ea se adăpa din înțelepciunea dumnezeiască, întrucât Mântuitorul a zis: „Eu
sunt Calea; Adevărul și Viața" (Ioan 14, 6). Pildă de înțelepciune sunt fecioarele din Sfânta
Scriptură, care, prevăzând că Mirele poate veni în orice clipă, s -au pregătit din vreme și L -au
primit cum se cuvine (Matei 25, 1 -13).
Din virtutea înțelepciunii creștine răsar: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia și paza
bună.
Iar împotriva ei se păcătuiește prin: graba la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune și
nestatornicia în lucru.
Dreptatea creștină este virtutea prin care creștinul își împlinește, cu conștiință și voie
hotărâtă, toate îndatoririle sale față de Dumnezeu și față de oameni, fiind ajutat de harul
dumnezeiesc. în Sfânta Scriptură găsim cuvântul dreptate în înțelesul de sfințenie, adică de
trăire după poruncile lui Dumnezeu. în acest înțeles, bătrânul Simeon este numit „drept și
temător de Dumnezeu" (Luca 2, 25), deoarece el se silea să trăiască întru totul după poruncile
lui Dumnezeu. L a fel se spune și despre Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, că era drept (Matei
1, 19).
A trăi după poruncile lui Dumnezeu înseamnă însă împlinirea datoriilor nu numai față de
Dumnezeu, ci și față de semeni. Pentru aceea, dreptatea creștină cere să respec tăm drepturile
fiecăruia, să dăm fiecăruia ce este al său, fără privire la folosul nostru și să nu cerem nimic
pentru noi din ceea ce nu ni se cuvine. Astfel, în viața de obște și în legăturile dintre oameni,
dreptatea este păzitoarea drepturilor fiecăruia și prin aceasta ea este temelia bunei rânduieli
dintre oameni, aducându -le propășire în toate.

18
Iată cum din virtutea creștină a dreptății răsare, pentru credincioși, și ideea de dreptate socială,
care călăuzește legăturile dintre oameni, după cele ce se c uvin fiecăruia (Matei 22, 21; Rom.
13, 7). Fără dreptate socială nu este cu putință o așezare temeinică a viețuirii omenești.
Cumpătarea creștină este virtutea prin care credinciosul pune cuvenita măsură în
toate faptele vieții sale: în mâncare, băutură, îmbrăcăminte; în vorbe și în toată purtarea sa.
„Să umblăm cuviincios, ca ziua; nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și In fapte de rușine, nu
în ceartă și în Pizmă. Ci îmbrăcați -vă în Domnul Iisus Hristos și grijă de trup să nu o faceți spre
pofte" (Rom.13, 13 -14), spune Sfântul Apostol Pavel. Virtutea cumpătării cere stăpânirea
poftelor. „Să vă feriți de poftele cele trupești, care se războiesc împotriva sufletului" (I Petru 2,
11). Sfântul Apostol Petru mai spune că pe lângă știință, omul trebuie să aibă și cumpătare (II
Petru 1, 6).
Cumpătarea nu îngăduie mai multe trebuințe decât cele pe care le avem în firea noastră și
împiedică crearea de trebuințe prisositoare. Prin aceasta, cumpătarea se arată foarte folositoare
atât trupului, cât și sufletul ui, căci ea pune frâu și îndemnului la păcat.
Călcarea cumpătării se răsfrânge uneori foarte greu asupra trupului, pricinuindu -i boli
îndelungate, chin și chiar moarte. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Lipsa de înfrânare în
mâncare consumă și putrezește tr upul omenesc și -l roade cu suferințe, până ce e distrus printr –
o boală îndelungă»(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântarea 29 la Epistola către Evrei, Migne, P.
G., XXXIII, col. 208.).
Roadele virtuții cumpătării sunt: blândețea, smerenia, buna cuviință în vo rbă și purtare,
sănătatea trupească și sufletească.
Bărbăția sau curajul este însușirea sufletească a creștinului de a -și împlini cu
statornicie îndatoririle sale și a înfrunta cu hotărâre toate greutățile și primejdiile vieții. Ea se
arată deci ca tărie s ufletească de a împlini cuvântul Sfintei Evanghelii în viață, căci tăria
sufletească este necesară atât pentru înfruntarea suferințelor trupești, cât și celor morale. Lupta
împotriva ispitelor se duce cu puterea bărbăției creștine. Sfântul Apostol Pavel sp une:
„Fraților, întăriți – vă în Domnul și întru puterea tăriei Lui. îmbrăcați -vă cu toate armele Lui
Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului" (Efes. 6, 10 -11).
În Sfânta Scriptură găsimnumeroase pilde pentru bărbăția creștin.O, a stfel de pilda de
tărie dă creștinului ne-o da dreptul Iov, care a suferit fără murmur și a strigat: „Oare omul nu
este pe pământ ca într -o slujbă ostășească?" (Iov 7, 1).
Dar cea mai mare pildă de tarie ne -a dat-o Mântuitorul, Care a biruit toate suferințele și ispitele.
Pilda Lui au urmat -o toți sfinții și martirii și trebuie să o urmeze orice creștin.
Roadele virtuții bărbăției sunt: răbdarea și statornicia.

19
împotriva bărbăției se păcătuiește prin:
1) Sfială, care face pe credincios să se teamă p rea mult de greutățile vieții;
2) Lașitate, care -l face să fugă de greutățile vieții;
3) îndrăzneală, care -l face să nu vadă și nici să cântărească primejdia, să se ducă la ea,
împotriva judecății minții sănătoase.
Din cele spuse despre virtuțile morale , înțelegem deci că ele sunt o lucrare văzută a iubirii față
de Dumnezeu. împodobindu -se cu ele, creștinul va folosi și în viața pământească, și în cea
viitoare, căci «sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greșeli, pedepse»,
zice Sfântul Antonie cel Mare (Filocalia, vol. 1, p. 29.).
Dar, după cum creștinul are datoria să se împodobească cu frumusețea vieții creștine și să facă
fapte bune, tot așa are și datoria să se ferească de fapte rele, de păcat, căci: „Cine știe să facă ce
e bine, și nu face, păcat are" (Iacov 4, 17).

Vrând să arate cum trebuie interpretată și împlinită Legea mozaică, Mântuitorul
Hristos se referă la câteva porunci care opreau săvârșirea păcatului.
„Ați auzit ce s -a zis celor de demult: Să nu ucizi; iar cine v a ucide, vrednic va fi de
osândă; și cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi judecata sinedriului; iar
cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului" (Mat. 5,21 -22)
Această antiteză are la temelie porunca a șasea din Decalog: „Să n u ucizi" (Ieșirea
20,13; Leviticul 24,17). Această poruncă are o formulare negativă, condamnând, fără
rezerve, crima. După sensul ei adânc, omul care are pe conștiință o asemenea faptă, nu se
mai poate numi fiu al Legii. Rabinii, în tălmăcirea și aplicarea practică a acestei porunci
printr -un adaos ulterior, i -au schimbat sensul genuin, cu adaosul: „căci ucigașul este
vinovat judecății". Cu alte cuvinte, ucigașul nu cade din calitatea sa de fiu al Legii, ci este
pasibil de o pedeapsă omenească ispășitoare, pe care o poate da cel mai mic for iudaic
judiciar. Crima este astfel redusă la o faptă de mai puțină gravitate. Or, zice Mântuitorul
răul trebuie prevenit și stârpit la obârșia sa. Un rău, odată produs, provoacă după legea
talionului, un rău tot atât de m are, dacă nu mai mare asupra celui ce -1 săvârșește.
Un ucigaș va fi și el ucis, indiferent de cine și deci, pierderea umanității este totdeauna
îndoită.22
Mântuitorul condamnă uciderea, dar merge și mai departe, condamnând și cauzele

22Pufu Pr. Conf. Dr. Gheorghe „Predica de pe Munte” București 1999 pag 104.

20
care conduc spre ea: mâ nia și chiar jignirea aproapelui,23 desfințândule prin smerenie ,
despre care vom discuta în cele ce or să urmeze.
Manifestarea exterioară a mâniei lăuntrice, prin rostirea cuvântului de „raca" atrage
după sine chemarea vinovatului în fața celui mai înalt fo r de judecată (Sinedriul), iar
insultarea aproapelui prin cuvântul „nebune", atrage asupra celui ce face acest lucru o
pedeapsă și mai mare: aruncarea în gheena focului.
Mântuitorul condamnă apoi, desfrâul „Ați auzit ce s -a zis celor de demult: Să nu
săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind -o, și a
săvârșit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău cel drept te smintește pe tine ,
scoate -1 și aruncă -1 de la tine, căci mai de folos îți este să piară unul din mădularele tale,
decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă. Și dacă mâna ta cea dreaptă te smintește pe
tine taie -o și arunc -o de la tine, căci mai de folos îți este să pia ră unul din mădularele tale,
decât tot trupul să fie aruncat în gheenă" (Mat. 5,27 -30).
Mântuitorul nu condamnă numai adulterul ca fapt împlinit, așa cum se proceda în
porunca a șaptea a Decalogului, ci și pofta care dă naștere acestuia. Intenția rea, pof ta, cât
actul împlinit. Răul trebuie smuls din rădăcinile lui și astfel făcut mai ușor de înlăturat.
Ceea ce este mânia pentru crimă, este și pofta pentru adulter .24
Îndemnul Mântuitorului de a îndepărta de la tine mădularul care te smintește a fost
adeseo ri înțeles greșit, exemplu în acest sens fiind marele teolog din Alexandria, Origen.
Sf. Ioan Gură de Aur spune: „… nicăieri n -a spus că trupul este de vină pentru săvârșirea
păcatelor, ci necontenit a spus că de vină e gândul nostru rău. Nu este de vină ochiul, care
vede, ci mintea și cugetul. Adeseori când mintea ne e îndreptată în altă parte, ochiul nu vede
pe cei din față. Prin urmare nu se datorește prin întregime ochiului. Hristos a vorbit de
ochiul drept și apoi a adăugat și mâna, ca să aflăm că nu este vorba de mădularele trupului,
ci de cei care sunt în strânsă legătură cu noi, prietenii noștri”.25
Mădularele corpului sunt nevinovate căci sunt create de Ziditorul perfecte pentru a -l
ajuta pe om pe calea mântuirii și desăvârșirii personale. Ele sunt conduse de suflet și se
mișcă așa cum poruncește el. „Ochiul drept" este prietenul iscusit, care este iubit ca
propriul ochi, iar „mâna cea dreaptă" este istețul slujitor care ne slujește desăvârșit.Chiar
daca aceștia ne îndeamnă la păcat, nu trebuiesc cr uțați, ci în mod necesar alungați.

23 Sf. loan Gură de Aur, Omilia 16 la Matei(trad. cit.) pag 205 -206.
24 Pufu Pr .Conf. Dr. Gheorghe „Predica de pe Munte” București 1999 pag. 104 -105
25Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 17 la Matei (trad. cit.) p. 22.

21
În rândul al treilea rând, Mântuitorul condamnă răul obicei de a jura strâmb, de a lua
ca martor pe însuși Dumnezeu la nedreptatea făcută: «Ați auzit că s -a zis celor de demult:
să nu juri strâmb, ci să ții înaintea Domnu lui jurămintele tale. Eu însă vă spun vouă: să nu
vă jurați nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă
este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim fiindcă este cetatea marelui împărat, nici
pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul
vostru să fie: ceea ce este „da", da; și ceea ce este „nu", nu ; iar ceea ce este mai mult decât
acestea, de la cel rău este» (Mat. 5,33 -37).
În cetatea mesianică, unde mânia este vr ednică de gheena focului și insulta privită ca
vrednică de pedeapsă, iar pofta este tăiată din rădăcină, oamenii trebuie să -și educe
cuvântul, care este începutul multor rele. Mântuitorul se pronunță pentru o educare a limbii
omului, care, de multe ori se exprimă cu o prea mare ușurință asupra unor lucruri prea grave
prin însemnătatea lor. Acest lucru se resfrânge mai cu luare aminte asupra copiilor și
tinerilor caci obiceiul bun se pune din tinerete precum si cel rău. Așadar copilul obișnuit sa
se jure de mic va face si mai rau de atat ajuns la maturitate.
Omul nu are dreptul să mintă să exagereze, să răstoarne ierarhia valorilor, prezentând
minciuna drept adevăr și adevărul drept minciună. Răspunsul lui trebuie să fie prompt,
scurt, precis, nefalsificat, curajos și sincer.26
Precizăm, însă că prin aceste cuvinte, Domnul nu condamnă jurământul
propriu -zis, rostit atunci când cineva trebuie să spună adevărul, ci condamnă practica
obișnuită la iudei, de a întării orice afirmație prin jurământ. Oricât de categ orice ar fi
sancțiunile Legii, n -au putut feri de batjocură și de proasta întrebuințare, nici
jurământul, nici votul. Rabinii vorbeau de un jurământ obligatoriu, în formularea căreia
era invocat numele Celui Prea Sfânt și de un jurământ neobligatoriu, în a cărei formulare
nu era pomenit Dumnezeu. Conform acestui raționament, iudeul se putea jura pe orice,
inclusiv pe templu și jertfele sale, și dacă nu pomenea numele lui Dumnezeu, împlinea
doar jurămintele ce -1 favorizau. Mântuitorul combate jurământul neob ligatoriu.
spunând că cel ce se jură pe cer și pe pământ se jură pe lucrarea mâinilor lui Dumnezeu,
în ultima instanță pe Dumnezeu căruia Îi aparțin toate. Deci trebuie indepărtat orice
jurământ.27
Evanghelia după Matei conține o bogată listă de virtuți pe care Mântuitorul le

26 Pufu Pr. Conf. Dr. Gheorghe „Predica de pe Munte” București 1999 pag. 106
27 Comițescu, Constantin, Curs de Noul Testament,partea 1, București ,1955

22
recomandă ascultătorilor, începând cu smerenia , continuând cu pocăința răbdarea,
dreptatea și culminând cu iubirea de Dumnezeu și de aproapele.
Dacă smerenia, de exemplu, îl face pe om, cercetându -se să fie realist, să judece la
”rece” valoarea lucrurilor și pe sine însuși, iubirea este aceea care îl face pe om să treacă
dincolo de limitele omenescului, să se asemene cu Dumnezeu spre care va tinde să lucreze.
„Ați auzit ce s -a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tă u. Eu vă
zic vouă: Iubiți pe vrăjmași voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor
ce vă urăsc și rugați -vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui
vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele peste cei r ăi și peste cei buni și
trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc,
ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe
frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și nea murile același lucru? Fiți, dar, voi
desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este" (Mat. 5,43 -48).
Ultimul exemplu pe care îl dă Mântuitorul, în interpretarea Legii mozaice este
iubirea dușmanilor. Punctul de plecare este binecunoscutul prin cipiu rabinic: iubește
aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău. La temeiul acestui principiu este porunca
Legii: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți" (Levitic 19,12). Rabinii au renunțat
la o doua parte a poruncii, „ca pe tine însuți" înlocui nd-o cu adaosul (pe care nicăieri
nu-1 găsim în Lege) „să urăști pe dușmanul tău". Justificarea rabinică a acestei
schimbări este faptul că în Lege se spune că: „Dumnezeu urăște pe păcătoși".
Pentru fiul Legii, care iubește pe Dumnezeu, se desprinde o poru ncă; să urască și el
pe păcătoși. Și pentru că păcătos este păgânul, fiul Legii în primul rând trebuie să urască
pe păgân. Dar păcătosul poate fi și un iudeu; în acest caz și față de acesta fiul Legii se va
purta la fel ca și cu păgânul.28Acest lucru nu l -au putut înțelege evreii deși o parte din
aceștia și -au asumat vina atunci cand au strigat ”Rastignește -l” cei care au văzut în El pe
Mesia au acceptat învățătura și au putut face diferența astfel intre pacatosul din alt neam
și același păcătos din neam cu ei.Diferența ne fiind altceva decât păcatul în sinea lui și
nu doar forma sau apartenența unei greșeli la un grup etnic sau religios diferit.
Mântuitorul pune poruncă iubiria vrăjmașului, arătând și cum trebuie aplicată practica
în viață. Aceste cuvinte sunt încoronarea tuturor învățăturilor menite să împlinească Legea
Vechiul Testament. Totodată, sunt cele mai cuprinzătoare dintre cele spuse de Mântuitorul;

28 Ibidem.

23
legea iubirii aproapelui, existentă și în Vechiul Testament își primește cea mai desăvârșită
completare din punct de vedere al circulației pe care trebuie să o aibă în creștinism. Va
trebuie să se întindă nu numai asupra celor de neam cu noi, nu numai asupra celor ce ne sunt
prieteni, ci și asupra dușmanilor și păgânilor, adică asupra celor de altă sau neam.
Mântuitorul îndeamnă pe semeni la o iubire reciprocă desființând toate barierele, iubire
ce stă la baza învățăturii că toți suntem fiii aceluiași Părinte ceresc. El atrage atenția că Legea
Nouă cere din partea creștinilor să depășească starea Legii morale respectată și de păgâni,
după care omul iubește pe cei care -i iubește si ajută pe cei care -i ajută. Creștinii trebuie să fie
mai mult de cât atât: să nu se uite la fața omului când săvârșește binele. Cel ce face bine
dușmanului său, îl dezarmează îl face să se căiască, câștigă un loc în sufletul lui. Sentimentul
de afecțiune răsărit pe ruinele sentimentului de ură, prin nimic nu este știrbi t, dacă izvorăște
dintr-o faptă bună. Cel ce răspunde blestemului cu binecuvântarea trebuie să aibă o mare
putere de stăpânire. Binecuvântarea ca răspuns al blestemului trezește și în sufletul acelui
mare dușman același sentiment din care a izvorât. Cel ce se roagă pentru dușmanii săi, dă
supremul exemplu de tărie, urmând pe Mântuitorul în cele mai înălțătoare clipe ale jertfei
Sale pe Cruce.
Ruga pentru dușmani nu numai că -i dezarmează, ci îi convertește, îi subjugă. Iubirea
față de prieteni și neamuri nu este ceva deosebit, pentru că este dictată de o poruncă naturală
a firii omeneștifiind practicată și de unele popoare păgâne. Pentru aplicarea ei nu este
necesară nici o stăpânire de sine, nici jertfelnicie.
Vorbind despre aceste paralele între Legea Vec he și Legea Nouă, Sfântul Ioan Gură de
Aur spunea: „Uitate numărând treptele de jos în sus ! Prima treaptă: să nu începi să faci rău;
a doua: după ce răul a fost săvârșit, să nu răsplătești răul cu rău; a treia: să nu faci celui ce te -a
supărat ceea ce ai suferit tu să fi liniștit; a patra: lasă să -ți se facă rău; a cincea: lasă să -ți facă
mai mult rău decât vrea cel ce -ți face rău; a șasea: nu urî pe cel ce ți -a făcut asta; a șaptea:
iubește -l; a opta: fa -i chiar bine; a noua: roagă -te lui Dumnezeu pentru el. Porunca aceasta
este mai mare și are nevoie de un suflet tânăr și de multă străduință, de aceea îi pune și o atât
de strălucită răsplată cum n -a pus nici unei alte porunci de mai înainte. Aici nu se mai
pomenește de pământ ca acelora blânzi, nici de mâ ngâiere, nici de milă, ca acelora ce plâng
și celor milostivi, nici de împărăția cerurilor, ci de ceva mai măreț decât toate acestea: de
asemănarea cu Dumnezeu, atât cât este cu putință omului, căci se zice : Să fiți asemenea
Tatălui vostru celui din cerur i.29

29Sf. loan Gură de Aur, Omilia 18 la Matei (trad. cit), p.237

24
Expresia concretă a iubirii față de aproapele este milostenia, ajutorarea semenului care
se află la strâmtorare. A fost cultivată și în Vechiul Testament (Lev. 19,10; Deut. 15, 7; Isaia
58,7; lezechiel 17,7; Dan. 4,24) și exista credința că în baza unu i mare număr de fapte ale
milosteniei se iartă păcatele.30
Mântuitorul Hristos întruchipează mila și folosește deseori termenul de milă sau
milostenie: "Milă voiesc, iar nu jertfa" (Mat. 9,13; 12,7), spunea iudeilor formaliști care
considerau că aducerea je rtfelor prevăzute în Legea lui Moise îi face drepți înaintea lui
Dumnezeu și îi absolvă de îndatorirea de a trata cu mărinimie pe semeni lor. Atunci când
a vindecat pe cei doi orbi, a făcut -o din milă, pentru că se zice că: „făcându -i-se milă,
Iisus S -a atins de ochii lor și îndată au văzut" (Mat. 20,34). Fiind urmat de mulțimi, care
aduceau cu ele povara durerilor, a bolilor și a necazurilor, „ieșind din corabie și văzând
mulțimea, I S -a făcut milă de ei" (Marcu 6,34); iar atunci când mulțimea era aproape
copleșită de foame a zis: „milă îmi este de mulțime căci sunt trei zile de când aceștia stau
lângă Mine și n -au ce să mănânce" (Marcu 8,2).Tatăl copilului demonizat apelează la
mila Lui și -i zice: „Dacă poți ceva, ajută -ne, fie -Ti milă de noi" (Marcu 9,22) .
Mila însă este un simțământ, o virtualitate, o stare sufletească superioară sau mai
precis o stare harică. Simțământul acesta, impulsul acesta, cuprinde în doze variabile:
bunătatea, iubirea, prietenia, sensibilitatea, afecțiunea, mărinimia, frăția, bună voirea, deși nu
se confundă cu nici unul din ele.
Este o simpatie, o compătimire, o compasiune; se dezvăluie astfel tocmai părtășia,
capacitatea de a ieși din tine însuți, de a iubi pe semenul tău nu numai ca pe tine, ci mai
mult decât pe tine de a te subs titui Iui, de a simți și suferi întocmai ca el, devenind
oarecum una cu ei.
Mila deci presupune capacitatea de a te părăsi și a luat locul altuia fără a -1 judeca31.
Milostenia, într -adevăr, presupune un astfel de raport personal. Fiind un simțământ, o
dispo ziție, o «stare» ce nu se poate ivi decât în ființa capabilă a înțelege o altă ființă, a i se
substitui, a participa la durerea ei, nu din afară, ci dintr -o perspectivă identică a celei a
coexistentului patimilor.
E desigur o ieșire din sine operație pe ca re Hristos o recomandă stăruitor Apostolilor,
credincioșilor, ascultătorilor și interlocutorilor Săi. Ea nu e nici rațională, nici irațională, nici
strict

30Pr. Const. Comițescu, Op. cit., p. 125.
31 Nicolae Steinhardt, Dăinuind vei dobândi, Baia Mare, 1992, p. 125.

25
umană nici pur divină; harul milostivirii depășește până și ceea ce suntem
obișnuiți a numi „sentimentele bune și frumoase.32
Prin substantivul milă și verbul a milui, intrăm în contact nemijlocit cu însuși miezul
credinței noastre cu adâncul cel mai tainic, și mai potrivnic unei explicități facile. Aici este
nucleul incandescent al credinței.33
Fariseii practicau și ei milostenia, însă cu gândul viclean de a fi văzuți și lăudați de
oameni. Ei își „trâmbițau faptele, voiau cu orice preț să le facă cunoscute, fapt care le
micșora valoarea și ducea la pierderea răsplății în viața viitoare. Aceștia „ca ută slava lor și
au găsit -o, rămânerea în deșertăciunea lor".34
Ascultătorilor Săi, Mântuitorul le recomandă săvârșirea milosteniei „în ascuns", cu
discreție, pentru ca să aibă plată la „arătarea" Domnului, la judecata obștească, atunci când
Domnul va răspl ăti după faptele milostenie trupești.
Sfinții Părinți vorbesc despre urmările benefice ale filantropiei asupra sufletului. Zice
Clement Alexandrinul: „Despre dărnicie și despre împărăția cerurilor, legea a vorbit mult,
este însă de ajuns să spun numai atât că legea oprește să împrumuți cu dobândă pe frate și
tot Scriptura numește frate nu numai pe cel născut din aceeași părinți ci și pe cel din aceeași
seminție, pe cel de aceeași credință, pe cel de aceeași limbă; da, legea nu dă dreptul să iei
dobândă la b ani ci să dai în dar, cu inimă și mână largă, tuturor celor nevoiași.
Căci Dumnezeu este Creatorul unui har ca acesta. Omul care împarte bucuriile sale,
primește dobânzi de mare valoare, cele mai de preț bunuri care sunt printre oameni:
„blândețea, bunătat ea, mărinimia, numele bun".35
Aceiași lucru, faptul că milostenia, «acoperă» păcate și că atrage milostivirea lui
Dumnezeu îl exprimă și Cuviosul Siluan Athonitul, care zice: «Sufletul păcătos care
nu cunoaște pe Domnul se teme de moarte, gândind că Domnul nu -i va ierta păcatele».
Se întâmplă așa pentru că sufletul nu cunoaște pe Domnul și nu știe cât de mult El ne
iubește, Milostiv fiind.
Dar dacă oamenii ar ști aceasta, nimeni n -ar mai cădea in deznădejde, pentru că
Domnul nu numai că iartă, dar se și bucură de întoarcerea păcătosului.
Chiar și atunci când moartea îți bate la ușă , crede cu tărie că vei dobândi iertarea.

32Ibidem. p.127.
33Ibidem, p.123
34Putu Pr .Conf. Dr. Gheorghe ,Op.cit. pag 110
35Clement Alexandrinul, Stromatele II, București, 1982, p. 155.

26
Dumnezeu nu este asemenea nou cu gandire concupiscentă ci depășește limitele
gandirii umane fiind neânchipuit de blând, milostiv, bun și drept, iar atunci când sufletul se
apropie de El se minunează și se umple de iubire.

a) Smerenia ca virtute teologică

„Ar fi trebuit să n -avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât
de curată prin smerenie încât harul Duhului să țină locul Scripturilor în sufletele noastre. Și
după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi
fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar, pentru că am îndepărtat Harul acesta, haideți să pornim pe o
nouă cale ca să -l dobândim iarăși. Prima cale era negreșit cea mai bună și Dumnezeu a arătat
aceasta și prin spusele Sale și prin faptele Sale. Dumnezeu n -a vorbit prin scrieri cu Noe, cu
Avraam și cu urmașii Lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față pentru că a găsit
curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost
nevoie de scrieri de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu.
Și vom vedea că același lucru s -a petrecut nu numai pe vremea sfinților din Vechiul Testament,
ci și pe vremea sfinț ilor din Noul Testament. Dumnezeu n -a dat ceva scris apostolilor, ci în loc
de scrieri le -a făgăduit că le va da harul Duhului Sfânt, zicând: Acela vă va aduce aminte de
toate”.36Iar Sfinții apostoli au scris cuvintele, inspirate de Duhul Sfânt pentru necre dința
noastră și învârtoșarea inimii, tocmai ca noi să ne smerim că nu putem să ne învrednicim de
aceiași cinste dar să ne păstrăm nădejdea mântuirii tocmai in această nestemată piatră a
virtuților care este smerenia.
Tot Sfanțul loan Gura de Aur numește s merenia temelia pe care "se poate înaltă
fără nici o primejdie orice altceva" bun si mântuitor pentru noi. Și iarăși, daca aceasta temelie
lipsește, chiar daca cineva s -ar înaltă, prin viața sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu ușurința se
distruge si va avea sfârșit rău".
Alfred, Lord Tennyson (1809 -1892) a definit smerenia, „cea mai înaltă virtute,
mama tuturor virtuților". Oricât de categorică ar fi proslăvirea lui, ea pălește în fața
încărcăturilor date virtuții smereniei de către Părinții ortodocși în timp ce unul dintre Părinții
Deșertului o numea cea mai mare dintre toate virtuțile, Sfântul Cosma (1714 -1779), marele

36Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, P.S.R.23, București, 1994, p.15

27
apostol al Greciei moderne, numește smerenia, alături de dragoste, una din aripile care îl
înalță pe creștin spre rai.37
Părintele Rafail definește smerenia astfel: „ Smerenia este calitatea iubirii lui
Dumnezeu care se dă fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu
care se poate împărtăși și a nu se împuțina. Smerenia are respect de micșorare, de înjosire,
adică smeritul poate apărea ca un rob.”38 Sfântul Maxim Mărturisitorul (aproximativ
580-662) a considerat -o „prima temelie a virtuților"39
Privitor la Dumnezeu Părintele Rafail constată: „ Dumnezeu este smerenie, și în
această smerenie, nespus de minunată, neînțe leasă de tâlcul omului – dar dacă o trăim, o
înțelegem, nu tâlcuind -o intelectual ci trăind în oasele noastre harul ei – această smerenie este
tocmai pericolul pentru om fiindcă dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune omului.”40
Sf. Ioan Scărarul (aprox. 579 – aprox. 649), marele teoretician al vieții monahale,
surprinde duhul tuturor Părinților ortodocși când scrie: „Oricât de măreață ar fi viața pe care o
trăim, o putem socoti tot pe atât de stearpă și neadevărată, dacă nu am dobândit inima
smerită.41 În centrul spiritualității ortodoxe, ba chiar în miezul teologiei ortodoxe se regăsește
cunoașterea smereniei. Dacă nu sunt înrădăcinate în smerenie, toată cugetarea teologică, toate
virtuțile și orice strădanii duhovnicești se dărâmă aidoma unei case zidite pe nisip.42
Sfântul Augustin de Hippo (354 -430) este sursa celor mai multe concepții apusene
despre smerenie și, de fapt, a majorității teologilor protestanți, care ignoră mărturia
Deșertului, considerând noțiunea augustiniană de humilitas ca sursă a tuturor ideilor despre
smerenie, cu excepția celei biblicee.
Ei se concentrează cu precădere asupra credinței Sfântului Augustin că smerenia
reprezintă conștiința păcătoșeniei și micimii omului în fața măreției lui Dumnezeu. Pentru
mintea prote stantă știință reprezintă o stare statică, un fel de stare teologică a ființei. 43Mai
ales în gândirea teologică calvinistă, conceptul augustinian de smerenie subliniază o negare a
smereniei ca înțelegere a eului, ca produs al unei stări personale lăuntrice și pune întregul
accent asupra smereniei ca dar revelat al Harului. Toate manifestările practice ale acestui dar,

37 Arhiepiscop Chrysostomos – Smerenia in tradiția patristica ortodoxa Ed. Vremea 2002
38 Ieromonahul R afail Noica, Cultura Duhului, Alba Iulia Editura Reîntregirii, 2002, pag. 15
39 Arhiepiscop Chrysostomos, idem.
39 Ieromonahul Rafail Noica, idem. Pag 16
41Arhiepiscop Chrysostomos, idem
42 Cf. Matei 7, 26 -27.
43 Arhiepiscop Chrysostomos, idem

28
ca smerirea de sine sau ca actele de smerenie, sunt respinse ca fiind fictive.
Cei mai mulți dintre gânditorii teologi romano -catolici își în temeiază de asemenea
înțelegerea smereniei pe Sfântul Augustin. Cu toate acestea, ei preiau din scrierile sale nu
numai ideea de smerenie ca dar al Harului, ci recunosc și înțelegerea mai profundă a smereniei
a Sf. Augustin ca produs al cunoașterii de sine . Ei percep virtualul smereniei atât în faptele
omului, cât și în receptarea de către el a Harului dumnezeiesc.
Smerenia devine de departe o trăsătură umană care poate fi tradusă în faptă omenească
prin smerirea de sine și slujire. în primul caz, smerenia este dobândită prin supunere față de
superiori, prin înțelegerea conștientă a micimii în fața valorii mai mari a altora și printr -o totală
conștiință a înclinării spre cei păcătoși. In al doilea caz, ființa umană își exprimă sentimentul
micimii prin slujirea altora, ceea ce constituie o manifestare externă a unei înțelegeri mentale a
smereniei, o imitare, în esență, a supunerii lui Hristos față de Voința Tatălui.44 Atunci când este
dezvelită de structura și semnificația ei teologică, concepția protestantă se reduce la o
declarație umanistă a smereniei, care este atât populară cât și de actualitate. Smerenia, potrivit
gânditorului umanist, își are izvorul în bunătatea naturală a omului, în capacitatea lui înnăscută
de a lupta împotriva răului, în capacitatea elastică a omului de a se retrage din fața abisului
răului moral.69 Este dată omului, nu de către Harul lui Dumne zeu ca recunoaștere a naturii
umane păcătoase, ca în gândirea protestantă, ci îi este hărăzită de „Natură", în virtutea
înălțimilor supreme umane la care el este chemat. Toate acestea pot da naștere, într -o formă
urâtă de exprimare, celei mai lumești conce pții de smerenie; o trăsătură care îi caracterizează
pe toți cei ce îi respectă și îi cinstesc pe alții la fel de mult ca pe ei înșiși.
Atunci când este secularizată și ruptă de fundamentul ei teologic, ideea
romano -catolică de smerenie ne pune la dispoziț ie concepția modernă despre jertfa de sine, a
simplului altruism. Potrivit acestei concepții tot atât de răspândită a smereniei, umanul își
exaltă propria valoare printr -o înțelegere a nevoii sale de alții, de „familia omenească", întrucât
înțelegerea nevo ii cuiva de altruism rezultă doar din cunoașterea de sine și din introspecție,
această concepție secularizată a smereniei ia o
dimensiune pseudo -spirituală .45
Smerita cugetare nu vede vreun lucru de preț în firea căzută omenească: ea v ede în
omenire o minun ată zidire a lui Dumnezeu, dar vede, totodată, și păcatul ce a pătruns în
toată ființa omului, care a otrăvit această ființă: smerita cugetare, recunoscând măreția

43ibidem
45ibidem

29
zidirii lui Dumnezeu, recunoaște totodată și urâțenia zidirii schimonosite de păcat: ea se
tânguie necontenit pentru această nenorocire. Ea privește pământul ca pe tărâmul
surghiunului său, năzuiește să recapete prin pocăință Cerul, pe care l -a pierdut prin părerea
de sine. însă. mândria și părerea de sine. care au mijlocit omenirii căderea și pi erzarea, nu
văd și nu recunosc căderea în firea omenească: ele văd în aceasta numai lucruri de preț.
numai calități și însușiri alese: ele socotesc chiar și bolile sufletești, chiar și patimile drept
lucruri de cinste. Aceste vederi asupra omenirii fac gân dul la Răscumpărătorul cu totul
străin și de prisos. Vederea celor mândri este o înfricoșătoare orbire, iar nevederea celor
smeriți este putința de a vedea Adevărul.
Tocmai despre asta vorbește Domnul când spune: Spre judecată am venit Eu în
lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să fie orbi. Cei smeriți L -au primit pe
Domnul, și au fost luminați de Lumina dumnezeiască: cei mândri, mulțumiți de sine. L -au
lepădat, și s -au întunecat și mai mult prin lepădarea și hulirea lui Dumnezeu. Puternic
luminează câteodată stelele pe cerul curat al nopții. întrecându -se în a da strălucire
îmbelșugată: însă. când se arată soarele, stelele pier – pier ca și cum nu ar mai fi. cu toate că
de fapt ele rămân în locurile lor. Și virtuțile omenești, atunci când sunt puse față în față între
ele. au o anumită lumină: însă. când se arată binele dumnezeiesc, ele se fac nevăzute
înaintea Luminii Dumnezeirii. 72

b) Smereni î n textul biblic al Vechiului Testament

Virtutea smereniei este temelia tuturor virtuților și așa cum se cuvine trebuie să
urmărim sublinierea acestei virtuți încă de la începututile Cuvântului lui Dumnezeu adică încă
din Vechiul Testament.
Un exemplu de smerenie este în Sfînta Scriptură credința soției lui Avraam în
Dumnezeu. Aici portretul Sarrei nu va lipsi niciodată din relatările istorice ale credinței. Istoria
credinței lui Sarra a depășit timpul trăirii proprii prin asumarea exemplului și în zilele noastre ,
iar ca soție a lui Avraam, părintele poporului ales, strălucește, căci ea a rămas , un model de
credință și virtuți familiale.46
„Prin credință, și Sarra, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească fiu,
fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i făgăduise” (Evrei 11, 2). Din punct dc vedere biblic,

46 Pr. Tinel Dudău ”Teologie și Viață” în http://www.revistaortodoxa.ro/?p=1910 , 28.11.2016

30
aceasta este portretul final și caracterizarea divină a Sarrei. Sarra este o femeie credincioasă lui
Dumnezeu.47
Credința Sarrei , soția lui Avraam, se manifestă prin ascultare de soțul ei, care primise
revelația de la un Dumnezeu ce nu a fost al familiei sale sau o cunoaștere izvorâtă din istoria
poporului din care a facut parte, căci sara avea o moștenire spirituală păgână . Cu toate aceste
însă Sarra a găsit resortul divin încriptat în adâncurile ființei și a ascultat de soțul său, Avraam,
omul unic al vremurilor sale, omul care vedea îngeri, cu glasuri divine în suflet, care a primit
marea revelație de la Dumnezeu.
Acum începe o nouă viață și o nouă credință, un unic Dumnezeu a primit Sarra prin
soțul său, Avraam . Acum devine o păstrătoare a unei credinței într-un Dumnezeu unic și
adevărat, potrivnic acelor vremuri politeiste, de popoare și triburi idolatre . „Domnul zisese lui
Avraam: „Ieși din țara ta, din rudenia ta, și din casa tatălui tău, și vino în țara pe care ți-o voi
arăta… Avraam a plecat cum îi spusese Domnul…” (Geneză 12, 1,4). Sarra a ascultat pe
Avraam și l-a urmat, ducând alături de el o viață de peregrin spre țara promisă de Dumnezeu
soțului ei.
Sarra împreună cu Avraam au trecut prin momente dificile pentru familia lor, dar au
rezistat ispitelor și încercărilo r din viața lor. În dou rânduri a fost pereclitată viața lui Avraam
din cauza frum useții soției sale, dar Sarra rămâne fidelă soțului, în ciuda insistențelor celor
puternici și bogați. Ea a rămas credincioasă spiritualității în Dumnezeul adevărului , în Care a
crezut, și a lui Avraam, pe care l-a iubit și l-a stimat mai presus de ofertele și tronul regal.
Este un real exemplu de smerenie căci nu a schimbat cortul cu palatul, ci a rămas sub
protecția lui Dumnezeu, Care prin puterea Sa a apărat -o atunci când soțul ei n-o mai putea
apăra. Credincioșia este un luceafăr strălucitor pentru fete și femei, din vreme a ei și până astăzi.
Sarai înseamnă „prințesa mea”, iar Sarra înseamnă „prințesa”. Dumnezeu a schimbat
numele ei din Sarai în Sarra. De ce? Pentru că din prințesa lui Avraam, Dumnezeu o face
prințesa genului feminin.
Sarra a avut și ea slăbiciunile ei. La început a râs atunci când mesagerul lui Dumnezeu
i-a spus că la bătrânețe va avea un fiu, dar atunci când și-a îndreptat privirea de la sine către
Dumnezeu „s-a luminat de bucurie”. Îndoiala ei a fost risipită, căci Dumnezeu este Cel ce a
promis. Credința în Dumnezeu, în credincioșia Lui, a biruit , pentru că pe drumul vieții ea a

47 Ibidem

31
umblat cu Dumnezeu, a simțit puterea și spiritualitatea lui Dumnezeu. Chiar dacă vârsta ei era
înaintată, ea a crezut în cele din urmă în promisiunea lui Dumnezeu că-i va da un fiu.
Convingerea că Dumnezeu își îndeplinește făgăduințele, că „la Dumnezeu toate
lucrurile sunt cu putință celui ce crede” (Mt. 9, 23), a făcut -o să aștepte cu răbdare și încredere,
ca Dumnezeu s-o binecuvânteze, îndepl inindu -și, împotriva imposibilului firii, promisiunea
făcută ei și lui Avraam, că le va da un fiu, care să fie continuatorul credinței pe care Avraam o
primis e de la Dumnezeu prin revelație . Dumnezeu și-a împlinit promisiunea față de Avraam și
Sarra și El o împlinește față de oricine își pune încrederea în El cu smerenie .48
Însă nu nu mai Sarra este un exemplu de smerenie în Sfânta Scriptură și Avraam dă
dovadă de smerenie atunci câand l -a vazut pe Domnul, s -a numit pe sine pamant si cenusă lucru
care ne ara tă și că smerenia era o virtute arelației celor doi și a trăirii lor de zi cu zi .
De asemenea, proor ocul Isaia, cand a fost chemat î n misiune a exclamat: "Vai mie, că
sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necura te. Și
pe Domnul Savaot L -am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6;5) .
Când profetul Daniel smerește pe trufașul Nabucodonosor prin tâlcuirea viselor.
Deasemenea smerenia se afla ca și trăire la profet căci atunci câ nd profet ul Daniel era î n groapa
cu lei, a mers Avacum la el cu mancare, din partea l ui Dumnezeu, zicându -i: ''Primește
mancarea aceasta, pe care ți -a trimis -o Dumnezeu". Iar Daniel a spus: "Si -a adus aminte
Dumnezeu de mine?". El, care era un nume mare al Vechiului Testament, ''barbatul doririlor'',
cum il numeste sfânta Scriptură .
Deasemenea dacă privim la smerenia sfinților atunci când erau trimisi de Dumnezeu î n
ajutorul oamenilor, cei cu adevarat smeriti nu primeau, fugind de prilejul de a fi slaviti de
oameni. În acest sens, Moise i -a zis lui Dumne zeu, cand a fost chemat să scoată poporul din
robia Egiptului: ''Mă rog Ție, Doamne, trimite pe altul Î n locul meu, mai put ernic, ca eu sunt
slab la glas și ză bavnic cu limba'',(Moise era gangav), deasemenea tot Moise zice: "Cine sunt
eu, ca să mă duc la F araon, regele Egiptului, și să scot pe fiii lui Israel din țara Egiptului?"
(Ieșire 3;11).

48 ibidem

32
Profet ul Ieremia a zis: ''Sunt prea tâ nar pentru misiu nea pe care mi -o dai, Doamne". Ș i,
simplu spunând, fiecare dintre sfinț i avea ace astă smerenie dobâ ndită în ur ma î mplinirii
poruncilor lui Dumnezeu.49
Nimeni nu poate să spună prin cuvant cum se naște î n suflet această smerenie, dacă nu o
află omul singur prin propria î ncercare, prin fapta. Ea trebuie trăită. Să te smerești cu adevărt, la
momentul potrivit și, astf el, capeți această virtute. Numai din auzite sau din paginile literaturii
bisericesti, nu po ti dobandi smerenia. Citind cărți, numai că nu se scutură de pe noi ce am reușit
să adunăm cu destulă trudă și rămânem tot goi, săraci, mândri, și neș tiutori.

c) Smereni în textul biblic al Noului Testament

Dacă în Vechiul Testament virtutea smereniei este întrevăzută comparativ la
comportamentul aleșilor lui Dumnezeu în Noul testament aceasta este așezată de Însuși
Cuvântul lui Dumnezeu în rînduiala mântuirii.
Virtutea potrivnică trufiei și felului aparte în care aceasta se arată în duhul omenesc .
Precum trufia este prin excelență boală a duhului nostru, păcat al minții, așa și smerenia este
starea cea bună și fericită a duhului, este prin excelență virtute a m inții. Din această pricină, ea
este foarte des numită în Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți ..smerită cugetare ”.
Smerita cugetare este vederea ne rătăcită a omului asupra omenirii, prin urmare, ea este
vederea nerătăcită a omului asupra sa. Lucrarea nemijlocită a smereniei, altfel spus a smeritei
cugetări, stă în aceea ca vederea nerătăcită a omului asupra omenirii și asupra sa , să-l împace pe
om cu sine , cu societatea omenească, cu patimile, neajunsurile, abuzurile acesteia , să îl împace
cu pământul și cu cerul. Virtutea aceasta și -a primit numele de ..smerenie" (s mirenie) de la
pacea (mir) lăuntrică a inimii pe care o naște. Când avem în vedere doar starea de liniște, de
bucurie, de fericire pe care o pricinuiește în noi , o numim ..smerenie ": iar când vrem ca
împreună cu starea să arătăm, totodată, și izvorul acestei stări, vorbim de …sm erita cugetare".50
Această definiție a smereniei și a smeritei cugetări a fost dată de însuși Domnul. El a zis:

49 Ibidem.
50 Sf. Ignatie Briancianinov,”Predici la Triod și Penticostar ” Ed. Sf. Sophia. 2003. Pag. 56

33
” Deci scrie Sf. Ap. Pavel despre Unul Născu t: Aceasta să o cugete fiecare dintre voi, ca și în
Hristos Iisus, Care fiind în Chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi întocma ca
Dumnezeu, ci S -a deșertat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea oamenilor
făcându -Se. Și întru înfățișare aflân du-Se ca om, S -a smerit pe Sine, făcându -se ascultător
până la moarte , și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L -a preaânălțat pe El și I -a
dăruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se
plece , al celor ce rești și celor pământești și al celor de dedesubt; și să mărturisească toată
limba că Domnul este Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2,5 -11), ”De veți
cunoaște adevărul, adevărul vă va slobozi pe voi (loan 8. 31-32). Dar ce este libert atea
duhovnicească pe care o dă Adevărul, dacă nu sfânta pace harică a sufletului, dacă nu sfânta
smerenie, dacă nu sfânta smerita cugetare evanghelică? Adevărul dumnezeiesc este Domnul
nostru Iistis Hristos (loan 14. 6). El a vestit: învățați -vă de la Min e. de la Adevărul
dumnezeiesc, că suni blând și smerit, cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre (Matei
11, 29).
Smerita cugetare este acel fel de a gândi al omului despre sine și despre omenire pe care
l-a insuflat și îl insuflă Adevărul dumnezeiesc Părerea de sine este amăgire de sine amară și
pierzătoarele înșelare ucigașă. cu care se înșeală pe sine omenirea orbită și cu care o înșelă pe
aceasta dracii. Mincinoase sunt: vederile și temeiurile mândriei omenești, părerii de sine
omenești. Cel mândru vede în sine însuși o ființă de sine stătătoare, nu o zidire a lui
Dumnezeu: viața pământească i se înfățișează ca ceva iară de sfârșit, iar moartea și veșnicia
ca și cum nici n -ar fi. Pronia lui Dumnezeu nici nu există pentru el: el recunoaște drept
cârmuitoare a lumii numai rațiunea omenească. Toate gândurile lui se târăsc pe pământ: viața
lui este adusă pe dea -ntregul jertfă pământului, pe care el ar vrea să statornicească o
necurmată desfătare de păcat. Și tocmai spre acest țel nebunesc și c u neputință de împlinit
năzuiesc din răsputeri fariseul și saducheul orb . Dimpotrivă, aducerea -aminte de moarte îl
însoțește pe smeritul cugetător în calea vieții pământești. Îl învață să lucreze pe pământ
pentru veșnicie – și. ceea ce este minunat. însufl ețește faptele lui cu duh deosebit de
binefăcător. Smeritul cugetător lucrează pentru virtute, nu pentru ațâțarea patimilor și nu
pentru mulțumirea patimilor: prin urmare, faptele lui nu au cum să nu fie binefăcătoare
pentru societatea omenească.
Un alt c itat al Legii celei Noi ne duce spre smerenie „ Nu sunt vrednic să -I dezleg
cureaua încălțămintei .Acestea s -au petrecut în Betania, dincolo de Iordan, unde se afla Ioan
botezând ” (In l, 28). E un fapt adevărat care conduce la altul: căci cere fariseului aro gant să se
smerească, dându -se pe sine ca pildă de smerenie.

34
Tot despre smerenie se poate vorbi și atunci când Domnul spune: ”Spre judecată am
venit Eu în lumea aceasta, ca cei ce nu văd să vadă și cei ce văd să fie orbi.” (Ioan. 9;39)
Cei smeriți L -au primit pe Domnul, și au fost luminați de Lumina dumnezeiască: cei
mândri, mulțumiți de sine, L-au lepădat, și s -au întunecat și mai mult prin lepădarea și hulirea
lui Dumnezeu.
Așa cum câteodată stelele luminează puternic pe cerul curat al nopții, întrecându -se în a
da strălucire îmbelșugată, când însă se arată soarele, stelele pier – pier ca și cum nu ar mai fi, cu
toate că de fapt ele rămân în locurile lor. Și virtuțile omenești, atunci când s unt puse față în față
între ele, au o anumi tă lumină, însă, când se arată binele dumnezeiesc, ele se fac nevăzute
înaintea Luminii Dumnez eirii.

d) Smerenia la Sfinții Părinți

Sfinții Părinți înainte de a vorbi despre smerenie trăiau întro smerenie permanentă lucru
care care îl putem observa în numeroasele lor scrieri. Sfântul Maxim Mărturisitorul în
scrisoarea sa către Elpide pune neputința înaintea cuvintelor ”și așa le -am tri mis Cuvioșiei Tale
rugându -te să le citești cu îngăduință și să scoți numai folosul din ele, iar lipsa de frumusețe a
cuvintelor să o treci cu vederea și să te rogi pentru smerenia mea, ce pustie de tot folosul
duhovnicesc.”51
Atunci când vorbește însă des pre virtuți Sf Maxim Mărturisitorul o încadrează la
virtuțile sufletului după cum se arată :” Virtuțile sufletului sunt acestea: iubirea, smerenia,
blândețea, îndelunga răbdare, îngăduința, nepomenirea răului, nemânierea, neînfurierea,
nezavistia, ejude carea; necăutarea la slăvi, milostenia, neprihănirea, neiubirea de argint,
compătimirea, lipsa de trufie, lipsa de mândrie, străpungerea inimii. Iar virtuțile trupului sunt:
culcarea pe jos, privegherea, postul, înfrânarea, sărăcia, neîmprăștierea.”52

51 Dr. Pr.Prof Dumitru Stăniloaie ”Filocalia vol II -Maxim Mărturisitorul” Ed. Apologeticum. An 2005,
pag.63
52 Sf. Maxim Mărturisitorul ”Filocalia vol II” Trad de Dr. Pr. Prof Dumitru Stăniloaie Ed. Apologeticum, 2004,
pag 259

35
Pentr u un asemenea mod de reprezentare erau posibile două căi. Una este cea care își
spune: dacă sufletul omenesc dezvoltă în sine acele forțe, prin care el ajunge la cunoașterea
sinelui adevărat, atunci, dacă merge destul de departe, va ajunge și la cunoaștere a lui Hristos și
a tot ceea ce este în legătură cu acesta. Aceasta ar fi o cunoaștere misterică îmbogățită prin
evenimentul hristic. – Cealaltă cale este cea pe care a mers, într -adevăr, Augustin și datorită
căreia el a devenit pentru urmașii săi un mare m odel. Ea constă în a încheia, la un anumit punct,
dezvoltarea propriilor forțe sufletești și a extrage reprezentările legate de evenimentul hristic
din însemnările scrise și din tradițiile orale asupra acestui eveniment. Prima cale a fost respinsă
de Augus tin care o considera izvorîtă din mîndria sufletului, cea de -a doua îi părea a fi calea
dreptei smerenii. Celor care vor să meargă pe prima cale, el le spune următoarele: „Ați putea
găsi într -adevăr pacea, dar pentru aceasta este necesară smerenia , care se împacă atît de greu cu
cerbicia voastră”. El resimțea însă într -o fericire lăuntrică nemărginită faptul că, de la „apariția
lui Hristos în trup”, se putea spune: la trăirea spiritualului poate ajunge orice suflet, care,
căutînd în sine însuși, me rge atît de departe cît poate el merge și apoi, pentru a ajunge la cele
supreme, poate avea încredere în ceea ce afirmă despre Hristos și revelația Sa tradițiile scrise și
orale ale comunității creștine. 53
Ceea ce n -a lipsit adâncului teolog și filosof, Sf. Ioan Damaschinul , nici grăitorului de
cuvinte de aur și nici vestitului și neîntrecutului imnograf, a fost creștineasca lui smerenie. Pe
cât de mult se suise pe treptele înțelepciunii omenești, pe atât de mult se coborâse pe treptele
umilinței creștine. Și mărturie stă întreaga sa operă, care convinge și de înălțimea de gândire a
teologului, dar și de
smerenia creștinului.
Această smerenie exclusiv creștină trebuie să fi impresionat pe contemporanii săi și
negreșit, după moartea sa, faima smereniei lui a întovărășit faima înțelepciunii sale. Cu tot
caracterul legendar al vinderii coșurilor în Damasc și al curățirii murdăriilor imobile ale lavrei
Sf. Sava 54
Părintele Rafail Noica definește smerenia astfel: ,, Smerenia este calitatea iubirii lui
Dumnezeu care se dă fără întoarcere asupra sa. Smerenia este calitatea iubirii lui Dumnezeu
care se poate împărtăși și a nu se împuțina. Smerenia are respect de micșorare, de înjosire, adi că

53 Ieromonahul Rafail Noica, ” Cultura Duhului”, Alba Iulia Editura Reîntregirii, 2002, pag. 15.
54 Sf. Ioan Damaschin ” Dogmatica ” Trad. Pr. D. Fecioru, Ed.Apologeticum, 2004, pag 7

36
smeritul poate apărea ca un rob.”55 Privitor la Dumnezeu el constată: ,, Dumnezeu este
smerenie, și în această smerenie, nespus de minunată, neînțeleasă de tâlcul omului – dar dacă o
trăim, o înțelegem, nu tâlcuind -o intelectual ci trăind în oasele noastr e harul ei – această
smerenie este tocmai pericolul pentru om fiincă dragostea smerită a lui Dumnezeu nu impune
omului.”56
Sfântul Clement Alexandrinul nu vorbește î n mod direct despre zmerenie dar în
nenumărate capitole subliniază această virtute prin sfat urile date către oameni prin capitole
precum : ”Cum trebuie să ne purtăm față de mâncări ”;” nu trebuie să ne străduim sa avem
mobilă luxoasă ” ;”cum trebuie să ne purtăm la ospețe ” ;” despre luxul la imbracăminte ” ; ”nu
trebie să ne dăm în vânt după pietre prețioase și podoabe de aur ” ; ”nu trebuie să ne
împodobim ” etc.57
Iar de fiecare dată sunt subliniate caracteristicile smereniei prin citate biblice
concludente precum : ” Nu pofti mâncărurile bogaților că ele țin de o viață mincinoasă și plnă
de ru șine ” (Prov. 2 -3), ”Cel ce strânge simbria și -a aducat -o într-o pungă găurită (Aghru 1 -6)”;
”Nu vă grijiți cu sufletul vostru ce veți mânca nici cu trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; că
sufletul este mai mare decât hrana și trupul decât haina(Lc 12;22 -23, Mt. 6,25)”.
Tot Sfântul Clement spunea despre smerenia trăirii de zi cu zi reflectată în trăirea
Mântuitorului Iisus Hristos : ”Priviți cât de mare este rătăcirea, cât este de mare nebunia !
Domnul a mâncat dintr -un simplu blid și a așezat pe uce nicii Săi jos pe iarbă, a spălat picioarele
udenicilor Săi, încins cu un ștergar. Netrufașul Dumnezeu și Domnul universului n -a adus din
cer un lighean de argint ca să spele picioarele”
Cunoscând deci roadele smereniei și paguba trufiei, urmați Stăpânului iubindu -vă unii
pe alții și nu vă temeți nici de moarte, nici de pedeapsă, așa cum spunea Sfântul Grigore de
Nyssa58. Tot Sf. Grigorie atunci când vorbește despre smerenie o așează în fruntea altor virtuți
după cum scrie: ” Iar despre părțile virtuții, pe care adică trebuie să o socotim nai mare și să o

55 Ibidem, pag., 33.
56 Ibidem, pag. 34.
57 Clement Alexandrinul ”Scrieri” în P SB partea I Trad. De Pr. D Fecioru Editura IBM al BOR, Bucure ști
1982, pag 431
58 Sf. Grigorie de Nyssa în PSB vol XXIX Editată de EIMBOR 1982, Editura Apologeticum , 2005, pag
11

37
îngrijim înaintea altora, nu se poate vorbi. Căci se țin la un loc, având aceeași cinste, și conduc
pe cei ce se folosesc de ele, spre vârf, întărindu -se unele pe altele. Simplitatea se dă pe sine
ascultării, iar ascultarea, credinței; aceasta, nădejdii, iar nădejdea, dreptății; aceasta, slujirii, iar
slujirea, smereniei ”. Iată deci aici smerenie pusă peste alte virtuți precum nădejdea, dreptatea,
credința, ascultarea, slujire a, etc.59
Sf. Chiril al Alexandriei in scrierile sale vorbește de smerenia îzvorâtă din Chenoza
Mântuitorului Iisus Hristos 60 :” Deci scrie Sf. Ap. Pavel despre Unul Născut: Aceasta să o
cugete fiecare dintre voi, ca și în Hristos Iisus, Care fiind în Chipul lui Dumnezeu , nu răpire a
socotit a fi întocma ca Dumnezeu, ci S -a deșertat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănarea
oamenilor făcându -Se. Și întru înfățișare aflându -Se ca om, S -a smerit pe Sine, făcându -se
ascultător până la moarte , și încă moarte de cruce. De aceea și Dumnezeu L -a preaânălțat pe El
și I-a dăruit Lui nume mai presus de orice nume, ca întru numele lui I isus tot genunchiul să se
plece , al celor cerești și celor pământești și al celor de dedesubt; și să mărturisească toată
limba că Domnul este Iisus Hristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2,5 -11)”61
Afirmațiile despre Dumnezeirea Sa alternează c u dovezile date prin fapte minunate.
Totul se armonizează într -un întreg în descoperirea lui Hristos ca Dumnezeu. Și aceasta o face
neieșind nici o clipă din smerenia Sa. Îi mântuiește și prin pilda smereniei, și prin asigurarea că
El e Fiul lui Dumnezeu, căci fără alipirea smerită la El ca Dumnezeu nu se pot mântui. Noi
avem motive infinit mai mari să ne smerim, căci păcătuim mereu și suntem creaturi, pe când El
este Dumnezeu și om fără de păcat. El Se smerește, făcându -Se om, și Se smerește ca om, ca să
ne învețe smerenia. Dar tot ca să ne învețe smerenia, ne spune că e Fiul lui Dumnezeu, ca să
arate cât S -a smerit făcându -Se om atât de smerit.62
Trăirile în trup nu sunt cu totul lipsite de participarea sufletului, o dată ce aceeași
persoană e subiectul ambelor. Simt, spălându -mă de murdăria trupului, și o necesitate de -a mă
curați de murdăria sufletească. Astfel, botezul lui Ioan năștea în cei pe care -i boteza simțirea

59 Ibidem pag 13
60 Sf Chiril al Alexandriei în PSB vol XXXX partea aIII -a trad Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie EIBMBOR,
București 1994, pag 186
61 Sf Chiril al Alexandriei în PSB vol XXXX partea aIII -a trad Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloaie EIBMBOR,
București 1994, pag 186
62 Idem în PSB vol XXXX partea a IV. pag 113

38
unei curățiri de păcatele care le întinau sufletele, mai ales că el le cerea acelora ca , primind
botezul lui, să se pocăiască de păcate. Părintele Dr Dumitru Staniloaie surprinde smerenia in
cuvantarea Sf Chiril al Alexandriei atunci când se vorbește despre botezul lui Ioan, care -i va
curăți prin apa unită cu Duhul dumnezeiesc. „Nu sunt v rednic să -I dezleg cureaua
încălțămintei .”(Ioan 1,27) .
Ioan nu se socotește nici măcar vrednic de -a fi sluga lui Hristos, slugă care împlinește
cea mai de jos lucrare. De fapt, chiar calitatea de slujitori ai Lui o putem primi numai din
bunăvoința Lui, nu prin vreun merit al nostru. Tot ce pot face, pot prin El, dacă însăși existența
o am prin El. Totul am prin bunăvoința Lui – și aceasta înseamnă că e Persoană conștientă și
liberă. Căci altfel n -ar avea nici o putere. Sau nimeni n-are nici o putere, fiin d toate supuse
unor legi inexplicabile.

Educația tinerilor potrivit Scripturii

a) Virtute și păcat

• Virtutea
Cuvântul virtute , folosit adeseori în limbajul obișnuit, nu exprimă totdeauna o
noțiune cu un înțeles sau conținut moral. Uneori, prin virtute se înțelege o însușire
esențială a unei persoane, în care intră ideea de putere, tărie, forță. Alteori, prin virtute
se înțelege o însușire sau o calitate superioară psihică, ori chiar fizică a unei persoane.
în mod obișnuit însă, prin virtute se înțelege o anumită conduită a omului,
corespunzător unor principii morale.
Analizându -1 etimologic, cuvântul virtute vine de la latinescul „virtus”. Acest
termen derivă de la Marte, zeul războiului. în latinește, acest cuvânt s -a tradus cu
„virtus”, de la „vir” băr bat, la început însemnând curajul fizic, apoi forța de rezistență
împotriva patimilor și ispitelor și practicarea obișnuită a binelui.63 64
Cuvântul virtute a pătruns în Noul Testament din limba greacă veche. El este
folosit numai de patru ori în toate cărți le acestuia și anume în două locuri (I Petru 2,9 și
II Petru 1,3), însemnând o perfecțiune sau desăvârșire dumnezeiască, iar în două locuri
(Filip. 4,8 și I Petru 1,5) însemnând o putere sau însușire omenească. în Vechiul
Testament, acest termen nu se găse ște, deoarece evreii, fiind puțin înclinați spre

63 Introducere în Teologia Morală pag 101
64 Idem pag 103

39
gândirea abstractă, n -au avut o noțiune corespunzătoare pentru ceea ce romanii numeau
virtus. ^
Datorită diferitelor aspecte sub care este privită, virtutea este numită în Noul
Testament „înțelepciunea spiri tuală”, „viață în duh, nu după trup” (Rom. 8, 6 -16; Gal.
5, 5-16); „sfințenie” și „sfințire” (I Petru 1,15 ș.u.; II Cor. 7,11; Evr. 13,14; I Tes. 4,3;
Rom. 6,22); „dreptate”, „îndreptare”, „îndreptățire” (Mt. 5,6; 6,33; Efes. 4,24; Iacob
1,25); „credință”, „iubire”, „ascultarea poruncilor lui Dumnezeu” (Gal. 5,6; I Cor.
6,19), „năzuință spre fapte bune” (Rom. 2,7; Tit 3,8; 2,8; 3,14; Iacob 2,14; Mt. 5,16).
Din aceste texte reiese faptul că virtutea presupune o înoire a vieții (Efes. 3,16),
o năzuință după m odelul lui Iisus Hristos (Filip. 3,12), o luptă susținută împotriva
tuturor piedicilor din calea desăvârșirii (I Cor. 9,25; Efes. 6,13; II Tim. 4,5). în măsura
în care se menține această luptă, creștinul devine părtaș la iubirea lui Iisus Hristos și
prin a ceasta la fericirea deplină.65
învățătura creștină despre virtute mai accentuează îndeosebi lucrarea harului
divin în viața creștinului, har care începe odată cu botezul. Sfântul Iustin Martirul zice
că Hristos ne -a înnoit în har prin botez, spre a împlini voința lui Dumnezeu prin libera
noastră voință. Necesitatea naruiui peniru
sporirea energiei sufletești este accentuată îndeosebi de către Chirii, arhiepiscopul
Ierusalimului în catehezele sale.66
Ființa virtuții este Dumnezeu. Părinții, împodobind cu smere nie faptele lor bune, spun
ca toate acestea au ca autor prim pe Dumnezeu. Omul le săvârșește în colaborare cu harul
divin. Doar faptele rele, păcătoase, păcatul și patima aparțin în exclusivitate voinței umane
libere.
Virtutea, însă, nu o lucrează Dumnezeu fără voia noastră, ci cu ajutorul ei. Numai
pornind de la aceste realități, Sfântul Maxim a putut sa definească în sinteză virtutea ca fiind
"unirea prin cunoștință a neputinței omenești cu puterea dumnezeiasca".67
Harul divin este o realitate de existența căreia nu trebuie să ne îndoim nici o clipă, dar
este și rămâne o realitate supranaturală, care se coboară asupra noastră și care ne poate

65 Ibidem.
66 Pr. M. Bulacu, Conștiința creștină după Sfântul Chirii al Ierusalimului , București, 1941, p. 154
67Pr. Ioan C Tesu
„http://www.crestinortodox.ro/dreapta -credinta/69866 -s merita -cugetare -virtute -ce-nu-poate -fi-umilita –
de-diavoli”

40
influența prin mai multe căi sau mijloace. Modul în care el își exercită acțiunea asupra noastră
ne rămâne totuși ne cunoscut. Harul este o putere dumnezeiască ce „trezește, luminează,
întărește și consolidează puterile naturale (…) în procesul mântuirii”, dar respectând
„libertatea omenească care este baza existenței lumii morale”68. Harul folosește numai „celor
care î l voiesc și care consimt la poruncile lui necesare mântuirii”69
Virtutea creștină este activitatea continuă și statornică, izvorâtă din harul divin și
puterile omului credincios, prin care creștinul împlinește totdeauna voia lui Dumnezeu.
înțeleasă astfel, virtutea nu e identică nici numai cu dispoziția spre bine sau cu intenția, nici
cu dexteritatea și ușurința în săvârșirea binelui, dar nici numai cu actul realizat (fapta bună).
Ea nu e numai trăire interioară, numai intenție, nici numai dexteritate, dar n ici numai act
realizat; ci este acțiunea de realizare a trăirilor și a intențiilor noastre bune. Considerată din
punct de vedere subiectiv, virtutea este o atitudine constantă față de bine, o năzuință activă,
puternică și statornică de a ne conforma toate simțirile și faptele noastre cu legea morală, și
prin aceasta cu voința lui Dumnezeu, iar obiectiv, o acțiune ce rezultă din această trăire
interioară. Ea constă deci într -o unitate inseparabilă a simțirii și acțiunii, în simțirea nevoii
binelui și în depr inderea de a -1 realiza, cu alte cuvinte, în siguranța și promptitudinea voinței
spre fapte bune. Ea se caracterizează, deci, printr -o mai mare statornicie în faptele cele bune
(din punct de vedere moral), printr -o atitudine mai plăcută și printr -o particip are mai vie a
persoanei la actele morale (din punct de vedere psihologic). Ea nu e deci atitudinea voinței,
nici apatie stoică, dar nici deprindere mecanică, ci o adevărată forță spirituală ce ne îndeamnă
să săvârșim cu plăcere binele. De aceea, calea virt uții este atât de lungă și de spinoasă.
Virtutea nu ajunge niciodată în această viață la ultima ei limită și nici nu este un bun care,
odată dobândit, să constituie o proprietate permanentă și imprescriptibilă, așa cum o
constituie p osedarea altor bunuri. Virtutea treb uie sa dureze atât câ t durează viața noastră
pământească; până în pragul mo rții trebuie să ne străduim să rămânem virtuoși, pentru că
oricând poate scădea și slăbi. „Celui ce i se pare că stă să i a aminte să nu cadă ” , zice Sfântul
Apostol Pa vel (1 Cor. 10,12). Ba mai mu lt, virtutea creștină prin excel ență și anume iubirea
ne însoțește în veșnicie și în viața de dincolo. Esența virtuții consia tocmai într -un fel de
înviforare divină care susține zelul sau râvna credinciosului de a face în mod permanent voia
Domnului.
Este iarăși adevărat că, deși vorbim despre virtute ca despre ceva unic, ea se prezintă

68 H. Andr utsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene, p. 245.
69 ”Mărturisirea lui Dosoftei, la Kimmel, voi. I, p. 428.

41
totuși în viața creștinilor în diferite feluri și grade, după cum creștinul și -a subordonat mai
mult sau mai puțin tendințele sale naturale cer ințelor legilor morale. Pentru creștinul în care
Iisus Hristos trăiește aievea (Gal. 2,20), viața nu mai este o luptă continuă deoarece pacea de
sus s -a pogorât în inima sa. Viața sa interioară a dobândit o astfel de armonie, încât actele
virtuoase fac o u nitate cu propria lui ființă. Pentru acest fapt, virtuțile sfinților creștini nu ne
apar ca urmarea unor deliberări ori decizii prin care s -au anihilat – cu o mai mare sau cu o mai
mică greutate – tendințele potrivnice, ci se prezintă ca fiind izvorâte din adâncurile ființei lor,
deoarece duhul lui Dumnezeu îi stăpânește în așa măsură încât nu mai este vorba de o luptă
continuă în ei. Lupta aceasta – pe care de altfel o implică termenul „virtute” – este mai mult o
luptă inițială, luptă care se dă cu atât ma i rar cu cât conflictul dintre tendințele contrare
devine mai rar, dar care nu dispare definitiv niciodată în viața pământească.
Idealul desăvârșirii în virtute este Omul -Dumnezeu, Iisus Hristos. Iisus Hristos ca
Dumnezeu, prin natura ființei Sale, este și rămâne modelul desăvârșit al virtuții creștine.
Sfinții Apostoli, martirii și mucenicii, precum și ceilalți sfinți s -au străduit să realizeze în
propria lor viață modelul virtuții supremei desăvârșiri a lui Iisus Hristos. Ei au fost însă
numai oameni, așa că n-au putut ajunge la plenitudinea desăvârșirii după care au însetat. Dar
noi creștinii, pe lângă idealul desăvârșirii – Iisus Hristos -, trebuie să -i luăm și pe sfinți ca
exemple în calea virtuții, exemple care ne arată până unde poate ajunge cineva aj utat de harul
divin pe calea desăvârșirii. Iar pentru a ajunge pe această cale, Sfântul Ioan Gură de Aur ne
spune că este absolută nevoie de o învățătură și practică statornică și continuă a virtuții. Ea
trebuie să se câștige progresiv, începând cu ceea ce este mai ușor, până la scara ce duce la
cer.70
Ținta ultimă a tuturor nevoitorilor Patericului este Împărăția Cerurilor, iar scopul, fără
de care este cu neputință a ajunge la sfârșitul acela, este curăția inimii: „Cei curați cu inima
vor vedea pe Dumnezeu " (Matei 5, 8). De aceea, strădania Părinților se îndreaptă în această
direcție. Vederea lui Dumnezeu și cunoașterea Lui sunt preocuparea de căpetenie a monahilor
și a tuturor creștinilor. Treptele care duc la acest final nu depind de durată, nici de canti tate, ci
de intensitatea și calitatea cu care sunt realizate. „De va voi omul, zicea Avva Alonie, de
dimineață până seara ajunge la măsura dumnezeiască"71.
Stadiul ultim cunoaște însă niște roade, care, o dată cu o bucurie nespusă, cu o
fericire duhovnicească aproape de nesuportat, lacrimi, pace, dulceața inimii, deschid

Introducere în Teologia Morală pag 106
71 Izvoare duhovnicești, Patericul, ed. Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Alba Iuliei, AlbaIulia, 2003, pag. 39.

42
nevoitorului vederea luminii dumnezeiești, prefăcându -se și schimbându -se ei înșiși în
lumină. În acest sens trebuie înteles cuvântul lui Avva Iosif către Avva Lot: „Nu poți să te faci
călugăr de nu te vei face ca focul arzând tot". El însuși făcând odată rugăciunea, și -a întins
mâinile spre cer și degetele lui s -au făcut ca zece făclii de foc .
Primele roade ale desvârșirii se arată în dragostea față de Dumnezeu și față de
aproapele. Avva Antonie spunea: „Eu nu mă tem de Dumnezeu, pentru că îl iubesc, căci
dragostea scoate afară frica"72, pentru că iubirea desăvârșită alungă frica(I Ioan 4, 18 ). Cel ce
trăiește în iubire de Dumnezeu nu are de ce se teme de El, pentru că îl cunoaște, el pe
Dumnezeu și Dumnezeu îl cunoaște pe el. Frica nu este decât a celor păcătoși, care își
așteaptă pedeapsa. Sfântul nu mai este judecat, pentru că s -a judecat p e sine în lumea aceasta.
De atunci, când s -a aflat pe sine ușor de fapte bune, s -a nevoit să dobândească Împărăția
Cerurilor cu multe osteneli și suspinuri. În cugetarea Sfântului nu mai este loc pentru nici o
patimă, căci focul iubirii de desăvârșire a ar s totul. O astfel de inimă se aprinde de
compasiune pentru tot ce se află în jurul său și se roagă pentru toți. În starea aceasta
nevoitorul îl are în mintea sa pe Hristos, și iubirea Lui, care ii cuprinde pe toti.
Pentru acest fapt, marii Părinți se tr ansformau în foc în timpul rugăciunii, că
Hristos era în ei și Duhul Sfânt radia din interior spre exterior, penetrând trupul și dându -i
încă din viața aceasta forma care o va arăta după înviere, plin de slavă și de lumină. Pe treapta
aceasta, smerenia își arată adevărata ei valoare, aceea de cunună, deoarece Dumnezeul a
trecut cu vederea păcatele lui și a făcut mila cu el, ridicându -l din pulbere la o atât de mare
demnitate. Pentru multa lui smerenie și iubire de Dumnezeu, Avvei Pamvo i -a fost dat să
strălucească ca fulgerul și să împărățească peste patimi. Până să ajungă la această stare, câte
lacrimi n -a vărsat, câte războaie n -a dat cu diavolul, câte privegheri n -a făcut, căci se spune că
vrând să se sfârșească, a zis bărbaților care stăteau în jurul lui : „De când am venit în locul
acesta al pustiei și mi -am zidit chilia și am locuit într -însa, afară de mâinile mele, nu -mi aduc
aminte să fi mâncat pâine, nici m -am căit vreodată de cuvântul pe care l -am grăit până în
ceasul acesta; și așa mă duc către Dumn ezeu, ca și cum nici n -aș fi început să slujesc lui
Dumnezeu"73. Este de remarcat cât discernământ a avut Bătrânul, câtă osteneală în cântărirea
cuvintelor, în îndeplinirea poruncilor și, în final, câtă smerenie, care îl ridică deasupra tuturor
în ceata Sfi nților, deși în mintea sa socotește că n -a făcut nimic, că toate acestea se datoresc
harului dumnezeiesc.

72 Idem, op. cit., pag. 10.
73 Idem, op. cit., pag. 208.

43
Când a trecut la cele veșnice Avva Sisoe și Părinții erau lângă dânsul, a strălucit fața lui
ca soarele și le -a zis: „Iată, Avva Antonie a venit și -l întrebau Părinții zicând: Cu cine
vorbești, Părinte? iar el a zis: îngerii vor să mă ia, iar eu mă rog să fiu lăsat să mă mai pocăiesc
puțin, la care Bătrânii i -au spus: Nu ai trebuință să te pocăiești. Și le -a zis lor iar Bătrânul: Cu
adevărat nu mă știu să fi pus început bun, cunoscând astfel toți că era desăvârșit Bătrânul.
Iarăși de năpraznă, fața lui s -a făcut ca soarele și s -au temut toți. Și le -a zis lor: Vedeți,
Domnul a venit și a zis lor: Aduceți vasul pustiului și îndată și -a dat duhul și s -a făcut ca un
fulger și s -a umplut toată casa de bună mireasmă"74. Modelul de îndumnezeire al Avvei Sisoe
și al celorlalți Părinți a rămas clasic. Se cunosc și alte multe exemple, din literatura ascetică
răsăriteană, de îndumnezeire. Toate scot în evidență strâ nsa colaborare dintre har și libertatea
omului, precum și înălțimea la care este ridicată firea umană. Omul devine dumnezeu după
bar, numai să vrea. Este chemat la îndumnezeire și umplut din abundență de daruri, numai
să-și cunoască adevărata lui valoare, să trăiască într -o continuă iubire față de Dumnezeu și de
semeni.75

• Păcatul
În Sianta Scriptură, păcatul este consemnat prin denumiri felurite. Astfel, în ebraică,
este redat prin cuvintele, hattat – îndepărtarea de la scop, awom – nedreptate, pesah – rebeliune,
rașah – revoltă. Etimologic, hattat corespunde grecescului apapxia și înseamnă perversiunea
unei voințe, care ne îndepărtează de la scopul suprem și ne face vrăjmași ai lui Dumnezeu.
Expresia latină peccatum are un sens foarte larg, însemnând orice greșeală. De aceea
întâlnim expresiile: peccatum naturae, peccatum artis.
În literatura creștină, latinescul peccatum a dobândit un sens moral și religios, dar este
întrebuințat spre a desemna, de asemenea, concupiscența și, prin extensiune, pedeapsa și j ertfa
pentru păcat, obiectul păcatului.
În românește, termenul păcat are, desigur, mai multe sensuri. Dintre ele predomină
sensul moral -religios al unei fapte potrivnice voinței lui Dumnezeu.
1. Conceptul de păcat în Sfânta Scriptură
Atât în Vechiul cât și în Noul Testament păcatul este conceput ca ceva negativ, adică
opus voinței și orânduirii divine.

74 Idem, op. cit., pag. 225.
75 Ibidem

44
În Vechiul Testament, în cartea Facerii, păcatul este conceput ca neascultare (fac. 2,16;
3,11), care se pedepsește în chip diferit (Fac. 4, 9 -16; 6, 5 -7,11-13).
După alegerea poporului israelit și promulgarea legii mozaice, preceptele pozitive
sporesc odată cu păcatele. Păcatele se prezintă acum ca acte de răzvrătire, mai cu seamă când
sunt și acte de idolat rie iar în vremea profeților, păcatul apare mai văd it ca ofensă a lui
Dumnezeu și a aproapelui, ca un fel de nebunie, ca infidelitate față de făgăduința făcută lui
Dumnezeu de către poporul ales; deci, ca un fel de adulter (Isaia 1,2; Ieremia 3,1 -2).
În Noul Testament, Mântuitorul nu vorbește atât de natura păcatului, cât de distrugerea
lui. Totuși, îl presupune ca fiind: un act îngrozitor, o călcare a legii, o ofensă a lui Dumnezeu și
a aproapelui (Luca 15,18), o dezordine a voinței omenești , care ajunge să se proslăvea scă pe
sine în locul lui Dumnezeu (loan 12,43). Mântuitorul Hristos a osândit multe fapte păcătoase,
pe care învățații legii mozaice le menționau printre cele oneste, cum sunt: mânia, ura
vrăjmașilor, slava deșartă. Și ceea ce este mai important este că Mâ ntuitorul califică drept
păcate și pe acelea care se consumă numai în inimă (Mt. 15, 19 -20). Izvoarele păcatului sunt în
inima rea (Mt. 18,7) și ispita celui rău (Mt. 13,39).
În scrierile Sfântului Apostol Pavel, păcatul apare ca un fel de robire, de care ne eliberăm
prin har (Rom. 6,18), ca împotrivire la legea lui Dumnezeu (Rom. 3,20; 7,7) și ca neascultare
(Evr. 2,2). Păcătosul va primi o pedeapsă îngrozitoare, pentru că el calcă în picioare pe Fiul lui
Dumnezeu și întristează pe Duhul Sfanț (Evr. 10, 26 -31; Efes. 4,30). Sfântul Apostol Pavel
subliniază legătura păcatului cu puterile demonice (II Cor. 4,4).
După Sfântul loan Evanghelistul, păcatul este călcarea legii, nedreptate, lucrare a
diavolului (I Ioan 3,4; 1,8 -10).
Prin urmare, în Sfânta Scriptură, păcatul apare ca: neascultare și nerecunoștință față de
Dumnezeu, nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotirea și ofensa lui Dumnezeu,
absurditate, vină, violarea legii, abaterea de la ordinea morală. în ordinea harică, la aceasta se
adaugă: părăsi rea iubirii și a prieteniei lui Dumnezeu, necinstirea lui Hristos și a harului Său,
pângărirea templului lui Dumnezeu.
2. Păcatul după Sfinții Părinți și Scriitori Bisericești
Pentru Teofil de Antiohia și Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatul este neascultare ; Sfântul
Vasile îl concepe ca separare de Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin îl consideră ca
„îndepărtarea voluntară de la ceea ce este potrivit cu natura la ceea ce este împotriva naturii”76.
Definiția Fericitului Augustin a rămas clasică. După el, „păcatu l este o faptă, o vorbă sau

76 Expunerea exactă a credinței ortodoxe , IV, 20; P.G., XCIV, 1194.

45
o dorință contra legii veșnice” (peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid
contra aetemam legem)77. El arată, mai departe, că legea veșnică este rațiunea divină sau voința
lui Dumnezeu, care poruncește conservar ea ordinii naturale și oprește perturbarea ei. Ordinea
naturală, care este conținutul concret al ordinii morale, este tulburată când voința umană
preferă bunurile inferioare celor superioare, mai precis, când părăsește binele suprem,
plenitudinea ființei ș i a perfecțiunii pentru un bine mărginit și zadarnic. întoarcerea de la
Dumnezeu spre sine este prima greșeală, de la care derivă toate relele păcatului. Motivul cel
mai general și mai adânc al păcatului este egoismul, acea iubire trupească de sine de care
vorbește și Sfântul Maxim Mărturisitorul78. Dar, precum cel ce -și întoarce fața de la soare
rămâne întru întuneric și frig, tot așa oricine întoarce spatele lui Dumnezeu și se îndepărtează
de El se va întuneca, va îngheța și se va descompune79.

b) Responsabi lizarea tinerilor în alegerea virtuților și eliminarea
păcatului

O situație problematică pe care tinerii din ziua de astăzi o resimt din ce în ce mai
pregnant ca pe o dificultate greu de depășit este integrare a socio -profesională, resimțind lipsa
de spri jin din partea comunității, a societății în general, îngrădirea accesului la un loc de muncă
datorită fenomenului corupției instituționale, la care se poate adăuga o anume blazare și inerție
pe care tinerii o manifestă80 .
Conform datelor Eurostat, în 2011, 7,5 milioane de tineri cu vârste între 15 și 24 de ani
și 6,5 milioane de tineri cu vârste între 25 și 29 de ani erau excluși de pe piața muncii și din
sistemele de învățământ din Europa.81
A face parte din categoria NEET presupune un nivel de trai scăzut, chiar precar, ceea ce
poate conduce la apariția unor probleme de sănătate și crește riscul spre comportamente

77 Contra Faustum Mani ch., 22, 27; P.L., XLII, 418.
78 Capete despre dragoste, 111,56; Filocalia, voi. II, trad. Pr. D. Stăniloae, Sibiu, 1947, p. 88.
79 Fer. Augustin, Contra Secund. Manich., 11,15; P.L., XLII, 587,590.
80 Fecioru B., Măsuri de îmbunătățire a șanselor tinerilor pe piața muncii, Calitatea vieții, XIX, nr. 3 -4, 2008, p.
325.
81http://eur -lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2013: 120:0001:0006:RO:PDF, accesat în
3.06.2013

46
deviante, infracționale. De asemenea, crește probabilitatea spre acceptarea unor munci
ocazionale și prost plătite, se instalează incapacitatea d e a fi protejat prin mecanismele de
asigurări sociale. Șansele de (re)integrare pe piața muncii scad, disponibilitatea spre efortul de
tip educativ se diminuează, chiar și interesul pentru participare socială și politică în viața
comunității nu își mai găs ește întemeierea. În documentele europene se precizează că
neintegrarea tinerilor în viața activă implică costuri semnificative la nivelul societății.
Proiecte de tipul Tineretul în mișcare, Inițiativa privind opor tunitățile pentru tineri
2012 -2013 vizează tinerii care au abandonat studiile înainte de a finaliza cel puțin cursurile
liceale, absolvenții în căutarea primului loc de muncă. Pentru susținerea lor sunt implicate
resurse financiare din Fondul Social Europe an (FSE) (de exemplu, pentru a promova programe
de ucenicie, asistență pentru tinerii antreprenori care încep o afacere). 82.
La nivelul Uniunii Europene există 95,2 milioane de tineri cu vârsta cuprinsă între 15 și
29 ani, mare parte dintre aceștia fiind i mplicați în mod activ în viața societății. O formă a
acestei implicări o reprezintă cea din sfera civică și politică. Să fii un bun cetățean, constituie o
temă de reflecție de actualitate , în contextul în care 2013 a fost declarat anul european al
cetățen ilor , aceasta fiind o modalitate de a atrage atenția asupra drepturilor care rezu ltă din
statutul de cetățean UE . 83
Percepția tinerilor față de responsabilitățile lor în calitate de cetățeni sunt mai cu seamă
legate de respectarea drepturilor lor și de neîncălcarea legilor, în general, ceea ce creează o
anumită distanță socială față de cetățenia activă. În acest sens, î ntr-un un studiu Soros, realizat
în 2010: Implicarea civică și politică a tinerilor , pentru elevii din toată țara, a arătat că, în
percepția acestora, a fi bun cetățean înseamnă a respecta legile (53% dintre elevi), iar nu
neapărat a se implica social sau politic (39% dintre tineri)84
O altă sferă de responsabilizare a tinerilor este aceea a modului de participare la viața
comunității în care trăiesc, vizând tipurile de raporturi sociale pe care le stabilesc cu ceilalți
oameni la nivelul vieții cotidiene . Ob iectivul este acela de a -i încuraja pe tineri să reflecteze

82 Popa D., Barbu Ct., Scurtă privire asupra situației demo grafice românești. O inv itație la dezbatere.
http://economie.hotnews.ro/ stiri – finante_banci -13342377 -demografia.htm, accesat 25.05.2013
83 Georgescu R., Tineretul și CSR – o viziune de impact, http:// www. responsabilitatesociala.ro /editoriale
/tineretul -si-csr-o-viziune – de-impact.html, accesat în 05.06.2013
84 Dr Cristian Ștefan http:// www.tribunainvatamantului.ro /implicarea -sociala -a-tinerilor -in-contextul –
responsabilizarii -lor-fata-de-rigorile -societatii -actuale/

47
asupra subiectelor sufletești ne materiale și să-i implice în dezbaterea privind construcția și
viitorul societății din care fac parte de ce nu și a religiei pe care o impărtășesc . O preocupare
majoră a Programului Tineret în Acțiune este încurajarea tinerilor să participe activ în viața
cotidiană și aici se poate interveni cu ajutorul studiului religios prin o apropiere in dragoste și
intelegere între copii . Scopul general este de a încuraja tiner ii să fie cetățeni activi în sfera
socială prin activități diverse, de la ctivități de voluntariat la activități de întrajutorare directă.
Binențeles că la dezvoltarea activităților Biserica ocupă un rol major și poate sprijinii și forma
în același timp ti nerii în spiritul creștin.
Nu în ultimul rând, în sensul sintetizării tuturor celorlalte aspecte analizate,
responsabilitatea față de propria persoană poate fi gândită ca o dimensiune implicită, care
permite nuanțarea dezideratului responsabilizării tine rilor, în sfera publică și în cea privată, față
de muncă și de familie, în raport cu comunitatea și cu mediu, responsabilizarea pentru
societat e, în general și cum altfel decât prin valorificarea virtuții smereniei despre care s -a
dezvoltat pe tot parcursu l acestei lucrări.
Preocupările pentru dezvoltare personală ale tinerilor cuprind teme ca bullying, self
steaming, positive thinking și se pot extinde prin învăț ământul religios la teme precum:
Smerenia aproprie tinerii , sau munca smerește pei cei credinci oși.85
Educația permanentă se centrează pe formarea și dezvoltarea competențelor -cheie, a
competențelor specifice și a competențelor avansate, necesare într -o economie a cunoașt erii și
o societate democratică și educația permanentă. Responsabilizarea tinerilor față de dezvoltarea
personală prin cultivarea virtuții smereniei presupune implicarea acestora în programe de
educație religioasă pe tot parcursul formării ca indivizi activi ai unei societăți constructi ve.
Legea nr. 1/2011, Legea Educației Naționale, la Art. 328 se menționează: (2) Educația
permanentă reprezintă totalitatea activităților de învățare realizate de fiecare persoană pe
parcursul vieții în contexte formale, nonformale și informale, în scopul formării sau dezvoltării
competențelor dintr -o multiplă perspectivă: personală, civică, socială ori ocupațională. (3)
Învățarea pe tot parcursul vieții cuprinde educația timpurie, învățământul preuniversitar,
învățământul superior, educația și formarea pr ofesională continuă a adulților.86
Responsabilitatea tinerilor este diferit apreciată de oameni din diverse categorii de
vârstă. În general persoanele vârstnice au tendința de a considera că tinerii sunt mai puțin
responsabili decât o impun constrângerile societății reale.

85 ibidem
86 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/125150

48
Tinerii, la rândul lor, consideră că dificultățile de integrare socială pe care le întâmpină
sunt datorate generațiilor anterioare, care nu au manifestat o suficientă responsabilitate pentru
dezvoltarea societății în viitor.Implicarea soc ială a tinerilor va putea fi îmbunătățită pe măsură
ce întreaga societate se responsabilizează în acest sens.87
Smerenia este realism duhovnicesc88, adică a se vedea sincer ceea ce este. Astăzi
oamenilor le lipsește, pentru a trăi o viață frumoasă și fără te amă de cei din jur, sinceritatea: a fi
sincer cu Dumnezeu, cu semenii dar mai ales cu sine. “Când Îl vedem pe Hristos așa cum este,
începem să ne vedem pe noi înșine, să ne dăm seama cât de mari păcătoși și vrednici de plâns
suntem și să ne tânguim.”89.
Iata deci rolul important al smereniei în rândul tinerilor, care, prin trăirea religioasa și
cultivarea virtuții smereniei, nu mai dau vina pe generațiile anterioare și devin conștienți de
necesitatea implicari proprii în dezvoltarea societății. Smerenia p oate fi acel indreptar de care
tinerii din ziua de astăzi au nevoie. Mai ales în societatea romanească a ultimilor ani cand o
parte din tineri pun accent pe dezvoltarea personala și creșterea self steaming -ului, ducându -l la
limita comfortului celuilalt, ș i foarte usor cazând în capcana tupeului, a interesului propriu cu
orice preț fără să se mai țină seama de cel din jur.
În Biserică însă, Dumnezeu se descoperă omului ca smerenie desăvârșită. „Împărtășin d
omului ceva din viața Lui, dacă omul primește, poat e să meargă mai departe, fiindcă, așa cum
scrie în Psalmi, «Adânc ul cheamă către adânc». Omul adâncindu -se, descoperind adâncurile
tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe și merge mai departe; merge nu «studiind», ci trăind ,
merge până unde, într -o bună z i, va și ști toate câte știe Dumnezeu.”90
Smer enia constă în aprecierea cuvintelor și faptelor și răspunsul afirmativ la acestea.
Niciodată nu spunem nu. A ierta înseamnă să spui da. Toate cursele întinse de diavol ca să ne
prindă pier în clipa î n care nu refuzăm pe celălalt, ci facem ceea ce ne spune. Fiecare discuție
despre ceva ce a făcut sau a spus celălalt este o chemare a celui rău ca să ne arunce în ispite.
Cine discută și nu înțelege, dar continuă discuția, trebuie să înțelegem că acel om fără excepție,
fără nici un motiv, are să îngăduie contrariul, pregătește războiul împotriva sa.91

87 Dr Cristian Ștefan, idem. http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/125150
88 Ieromonah Noica, Rafail , Cultura Duhului , Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002,p. 89.
89 Arhim. Sofronie, traducere din franceză de Prof. Ecaterina Volocaru, Iași, Editura Pelerinul, 1997.p. 25.
90 Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului… , pp. 15 -16.
91 Arhim. Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice. Tâlcuire la Avva Isaia , treducere din limba greacă de
Ierom. Agapie (Corbu), Editura Sf. Nectarie, Arad, 2006. , pp. 55 -56.

49
c) Principiile didactice în alegerea virtuților (smerenia)

Pentru a ajunge a discuta despre smerenie prin prisma principiilor didactice trebuie să
plecăm în primul rând de la definirea principiilor didactice.
Principiul didactic este o teză generală care exprimă cerințe obligatorii ale activității
de predare -învățare, este o generalizare a practicii de instruire, o expresie condensată a legilor
instruirii. D e asemenea, el poate fi definit ca normă orientativă, generală cu caracter director. 92
Dacă este să plecăm doar din definirea principiilor pedagogige putem face o paralelă
cu învățământul teologic unde virtuțile su nt bine definite ș i sunt puse la temelia formării unui
caracter religios frumos și capabil să ducă educabilii pe un drum spiritual cât mai benefic și
pozitiv lucru de care învățământul de astăzi are o foarte mare nevoie.
De la Comenius, primul gânditor modern care a formulat și a teoretizat exp licit
principiile educative în Didactica Magna și până astăzi , multe din principii și -au schimbat
conținutul chiar dacă și -au păstrat denumirea sau au dispărut de tot pentru că nu au mai
corespuns cerințelor sociale, nici scopului educației și nici noii co ncepții despre lume și viață.
Implicați în această muncă de elaborare și fundamentare a principiilor didactice au fost și J. H.
Pestalozzi, Fr. Herbart, B. F. Skinner, J. Bruner.93
Pentru învățământul religios însă principiile chiar daca au variat ușor fin alitatea a rămas
aceeași și anume crearea unor deprinderi, virtuți care să formeze, să îndrume și să ajute pe elev
sau pe cel catehizat să ajungă la finalitatea spirituală care este mântuirea. Așadar finalitatea
predării religie nu s -a schimbat încă din pr imele veacuri , atunci când pedagogia nici nu vorbea
măcar de principii didactice , iar Sfinții Părinți și Sfânta Scriptură transmitea principii de trăire
spirituală cu ajutorul virtuților creștine.
Putem chiar afirma că învățământul religios a formulat p rin prisma virtuților ”principii
didactice” de formare a creștinilor în spiritul mesajului Biblic, a Legii celei Noi pen tru ca astfel
omul să se poată î ndrepta cât mai corect și liber spre mântuir e, finalitatea supremă a vieții.
Dar să vedem mai întâi care sunt , câteva din principiile didactice ca astfel să putem face
o anamneză și o paralelă între acestea și virtuțile creștine , ca mai apoi sa găsim și să fixăm rolul
smereniei în predarea religioasă.

92 Macavei, A., apud Dumitru, I., Ungureanu, C ., Pedagogie și elemente de psihologia educației , Cartea
Universitară, București, 2005, p. 101.
93 Ibidem.

50
1. Principiul psihogenetic al stimulării și accelerării dezvoltării stabile a inteligenței
Teoria constructivismului genetic a lui J. Piaget 94consideră că intelige nța se formează și se
dezvoltă treptat printr-un proces amplu de asimilare, acomodare și echilibrare , apelând u-se la metode și
procedee didactice dif erențiate ce vizează zona dezvoltării proxime, pentru ca astfel să fie posibilă
accelerarea diferitelor stadii psihogenetice. Fiecărui stadiu corespunzându -i metode, mijloace și
strategii specifice:
-6,7-11,12 ani concretul intuitiv primează ca și manipula rea obiectelor, operarea cu
reprezentări și învățarea prin acțiuni concrete. Aici pentru formarea virtuților trebuiesc intreprinse
jocuri de team building prin care copii să fie stimulați să gandească din perspectiva clasei ca să
conștientizeze nevoile cel orlați și capacitatea proprie de a ajuta dezvoltarea colectivului.
-după 12 ani în stadiul operațiilor formale, logico -matematice învățarea implică reflexia
personală, problematizarea, apelul la analiză , sinteză, abstractizare și generalizare ca operații ale
gândirii. De la această vârstă indicată ar fii participarea copiilor la activități extracuriculare la campanii
de ajutorare astfel încît spiritul de echipă dezvoltat anterior să poată fi dus mai departe la empatia cu cei
din jur și la formarea unei soc ietăți bazată pe compasiune, înțelegere și întrajutorare activă dar în același
timp și la o analiză critică ancorată în realitate.
J. Bruner ( teoria psihogenetică a inteligenței) emite teoria conform căreia orice temă poate fi
predată efectiv într -o formă intelectuală corectă oricărui copil, la orice vârstă. Trecerea la stadiul
psihogenetic superior poate fi grăbită prin asigurarea unor condiții optime socio -culturale, o instruire cu
o metodologie adecvată, o educație școlară și familială coerentă sau poat e fi încetinită când toate aceste
principii nu sunt respectate.95
2. Principiul învățării prin acțiune
Acest principiu impune participarea activă și conștientă a elevilor la propria lor devenire.
Cu ajutorul feed -back -ului se forme ază, se consolidează, se perfecț ionează și se transferă
informații, iar în ceea ce privește virtutea smereniei aceasta se formează, consolidează și
perfecționează cu ajutorul duhovnicului prin Taina Spovedaniei.
Fiind o învățare constructivă, eficientă ea duce la dezvoltarea psihi că a individului. Nici o
învățare nu este completă sau suficientă dacă nu există elementul de implicare activă. Iar în
ceea ce privește deprinderea smereniei aceasta se așează foarte bine pe acest principiu după
cum am observat din definirea virtuții atât de către Sfinții Părinți cât și de confirmarea Sfintei
Scripturi.
3. Principiul stimulării și dezvoltării motivației pentru învățare

94 J. Piaget, apud Dumitru, I., Ungureanu, C., op.cit., p.104.
95 Ibidem.

51
Cele mai importante aspecte psihopedagogice care contribuie la dezvoltarea motivației școlare a
smereniei ar putea fi :
-acceptarea unui punct de vedere realist privind aspectele reale ale funcționalității motivației
elevilor prin prisma cultivării virtuților creștine.
-evaluarea motivelor practicării virtuților creștine , a emoțiilor pe care acestea le crează ,a
sentimentelo r cognitive și a sarcinilor pe care acestea le dezvoltă trebuie să fie minuțioasă. Este
necesară crearea situațiilor de predare în care cel care învață să trăiască sentimentul succesului prin
practicarea virtuților . Succesul va deveni factor motivațional în cultivarea și mai aprofundată a virtuților
creștine și implicit la participarea activă a propriei religiozități
-dezvoltarea impulsului cognitiv are loc în condițiile dezvoltării în plan paralel a emoțiilor și
sentimentelor cognitive. Orice activitate ap licativă va avea nevoie de un element de surpriză, de
contrast, de inedit capabile să producă o disonanță cognitivă.
-punerea în funcțiune a unui nivel adecvat al motivației este legată de trebuințe, performanțe, de
nivelul de aspirație, de autocunoaștere și autoevaluare .
-utilizarea voluntariatelor și a proiectelor sociale, ca situații didactice motivogene .
-dezvoltarea motivației cognitive în interrelație cu capacitatea de trăire și înțelegere a
semnificațiilor valorice ale cunoștințelor îi va conștientiz a pe tineri că nici unul din aspectele valorice
nu se pot desprinde de subordonarea socială, nu pot fi indiferente față de idealurile umanității ci doar
puse în slujba omului.96

96 Ibidem

52
Încheiere
Actualitatea smereniei în desăvârșirea tinerilor

Astăzi când explozia de cunoștințe în „secolul vitezei” a atins culmi fulminante, omul
și, în mod deosebit, cel lăuntric,nu are pace sau mai moderat spus îi este tot mai greu să o
găsească în tornada aceasta a dezvoltării. Omul este stăpânit din ce în ce m ai mult de
neliniște și caută cale care săi aducă pacea .Unii poate o află, alții, însă, mai puțin , depinde
de modul și de locul în care își caută liniștea sufletească. Datorită nesiguranței ce o simte
omul contemporan, a stresului și a nevrozelor, el cau tă, fără folos , pacea la psihiatru.
Consecințele acestei nesiguranțe sunt iubirea de sine și egocentrismul omului, care îi
desparte de Dumnezeu.97
Cu toate acestea în lumea în care trăim , există, totuși cu darul lui Dumnezeu, oameni
știuți numai de El car e împlinesc, în cămara inimii lor, poruncile dumnezeiești cu atâta
patimă și râvnă, că poate pentru acești „tainici ai Domnului” mai există lumea de astăzi.
Acești oameni știu ce înseamnă împlinirea poruncilor dumnezeiești și trăirea sub ascultarea
unui po vățuitor dumnezeiesc, într -un cuvânt, ce înseamnă a duce o viață de smerenie și de
ascultare după porunca și pilda Mântuitorului Iisus Hristos, Care Dumnezeu fiind, s -a smerit
pe Sine până la moarte, ascultare făcând de părintele Său, pentru răscumpărarea noastră.
Scopul împlinirii poruncilor dumnezeiești este curățirea inimii. Folosul cel mai
important care rezultă din împlinirea poruncilor dumnezeiești este ca omul să poată dobândi
virtuțile. Fiecare patimă sau lucrare rea este războită și doborâtă prin v irtutea contrară. Și
acum, la originea căderii, a răului, a stat mândria lui Lucifer și apoi neascultarea lui Adam de
porunca lui Dumnezeu, patimi care se află în vârful piramidei până astăzi. Iar biruirea lor se
face prin virtuțile contrare lor iar mama t uturor '«nuuior este înțeleaptă smerenie.
Dobândirea virtuților se face treptat, deoarece o virtute depinde de alta.”împărăteasa
virtuților este smerenia și de ea se leagă toate celelalte virtuți. Cel care a reușit să dobândească
smerenia în inima sa a dev enit mort pentru lume și cel care a murit pentru lume a biruit răul din
el, și în unul din aceștia își face locaș Dumnezeu.
Drumul este greu și anevoios, dar prin muncă, stăruință și cu ajutorul Harului
dumnezeiesc, creștinul cu adevărat doritor de mântuir e nu se va lăsa biruit de „ deșertăciunea
acestei lumi trecătoare și va dobândi acest mare dar dumnezeiesc — SMERENIA.

97 Pr. Hristofor Panaghiotis „Smerenia creștină" în
http://ro.netlog.com/groups/georeby/forum/messageicM23558

53

Creștinul trebuie să -si socotească mântuirea sufletului drept cea mai principală, chiar
unica țintă pentru el, iar toate celelalte mijloace să l e folosească spre această țintă.98
Încă mai avem de luptat ca să dobândim această țintă, încă mai avem de luptat ca să
dobândim smerenia cea adevărată a lui Hristos, care vine o dată trăirea activă în duh și adevăr
prin jertfa Euharistică . Sme renia face să înceteze lupta și durerea. Lupta dispare pentru că cel
care are smerenia lui Hristos este smerit , deși nu trebie să-și dea seama că e smerit. Este așa
pentru că nu poate fi altfel, prezența lui Hristos în el îi aduce smerenia în fire. Du rerea dispare
și ea pentru că îi ia locul bucuria de a vedea pe alții înaintea sa. Semnul începerii împărtășirii
din smerenia cea adevărată a lui Hristos este a fi bucuros să -i vezi pe ceilalți mai presus, a fi
bucuros că ești mai mic între ei; trăim paradoxul înălțării prin coborâre, paradoxul de a fi cel
dintâi pentru că ești cel din urmă.
Această formă de smerenie este a lui Hristos, pentru că prin lipsa luptei și a durerii aduce
cu ea și blândețea Lui, adică nerăutatea noastră. în asociere cu blândețea, sme renia este cea mai
mare între virtuțile creștine, căci însuși Mântuitorul ne -a îndemnat să fim ca El, adică blânzi cu
cei din afară și smeriți în inima noastră (Matei 11, 29). Când a fericit pe cei săraci cu duhul,
fagăduindu -le împărăția Cerurilor, Sfinți i Părinți au tâlcuit că la cei smeriți c a și El a iăcut
referire Domnul99
Așadar pentru ca să putem să ne învrednicim de această smerenie trebuie să ne pogorâm
sau după cum ne învață Sfântul Siluan „Ține -ți mintea în iad și nu deznădăjduii!”, trebuie să
fim acei săraci cu duhul la care face referire Sfanțul Evanghel ist Matei pentru ca să putem să
beneficiem de „împărăția Cerurilor” (Mt.5,3).Și în cele din urmă să lăsăm gândurile lumii
acesteia să rătăcească în neant iar sufletul si mintea noastră să o îndrep tăm către Dumnezeu și
prin rugăciune să ne pogorâm mintea la iad ca sufletul nostru să poată sa se elibereze spre
Duhul Adevărului Domnul nostru Iisus Hristos Mântuitorul lumii și Dumnezeul nostru.

98 ”Grădina de flori duhovnicești ” tipărită cu binecuvântarea P.S. Justinian Episcop al Maramureșului și
Sătmarului, Editura Egumenița, Galați 2005.
99 Ieromonah Gheorghe Sandu „Cunoștințe minim necesare în lumina învățăturii Sfinților Părinți" Ediția a ll -a.
Editura Christiana, București 2009.

54
Doamne Dumnezeule Preasfânt și Prea plin de iubire, cu
smerită înțelepciune, Te rugăm să ajuți poporul Tău și pe
românii de pretutindeni, pentru a -și îndeplini fiecare
misiunea sa pe Pământ. Te rugăm Doamne să privești la
noi, nevrednicii și nerecunoscătorii și să ne întărești
credința, să ne dăruiești harul smereniei sfinte, harul
milostivirii, harul iubirii sfinte și mai ales înmulțește
Doamne în inimile noastre iubirea pentru Tine și pentru
aproapele nostru.
Ajută -ne Doamne să devenim smeriți și bineplăcuți Ție.
Luminează -i după Voia Ta Doamne pe toți cei care nu
vor să știe sau nu pricep sfintele adevăruri cerești.
Te iubim Doamne și îți mulțumim că nu ne lași să ne
pierdem sufletele.
Te slăvim și Te lăudăm acum și în vecii vecilor.
Treime Sfântă Slavă Ție!
Amin!100

100 Acatistul Sfintei Smerenii Creștine
https://www.scribd.com/document/17701434/Acatistul -Sfintei -Smerenii -Crestine

55
Bibliografie

Articole si studii

1. Calinic Ep. Episcopul Argeșului și Mușcelului ” BISERICA, ȘCOALA ȘI
COMUNITATEA ÎN DEMERSURILE PRIVIND EDUCAȚIA MORALĂ” Pastorul
Ortodox 1998.
2. Coman Pr. Prof. Dr Constantin „Evanghelia după Matei” Studiul Noului
Testament,Suport de curs,An. I, sem. 2 București 2002
3. Cornițescu, Constantin, Curs de Noul Testament,partea I, București ,1955
4. Glasul Bisericii 1996 nrl -4
5. Preda Prof. Constantin „OBIECTIVELE PREDĂRII RELIGIEI ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL
PREUNIVERSITAR” în Glasul Bisericii 1996 nr.1 -4
6. Pr. Ioan C Tesu
http://www.crestinortodox.ro/dreapta -credinta/69866 -smerita -cugetare -virtute -ce-nu-poat
e-fi-umilita -de-diavoli”.
7. Pr. Hristofor Panaghiotis „Smerenia creștină” în
http://ro.netlog.com/groups/georeby/forum/messageid=123558
8. Pușcaș Alina „Smerenia la părinții athoniți ai secolului XX” Lucrare de licență susținută
la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaș i, iulie 2006
9. Stănculescu Prof. Nela „EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN CONCEPȚIA LUI JAN AMOS
KOMENSKY -PĂRINTELE PEDAGOGIEI MODERNE” în Glasul Bisericii 1996
nr.1-4
10. Sf. Serafim Sobolev …Ideologia Rusă" publicată pe www. scribd. com. pe data de
06-14-2009. www.quickbible.net
11. Andrutsos H. „ Dogmatica Bisericii Ortodoxe răsăritene ” Editura Studias
Universitatis,Cluj Napoca 2010
12. Arhiepiscop Chrysostomos – Smerenia in tradiția patristica ortodoxa Ed. Vremea 2002
13. Boaghiu Pr . Sofian ” Smerenia și dragostea” Ed. Multiprint, Iași 2002
14. Bulacu Pr. M. „Conștiința creștină după Sfântul Chirii al Ierusalimului ”, București,
1941.

56
15. Cleopa Monah, Sf. Mănăstire Rarău”Smerenia și dragostea creștină” Editura Panaghia
16. Coman. Pr. prof. dr. Constantin „Evanghelia după Matei” Studiul Noului
Testament, Suport de curs,An. I, sem. 2 , București 2002 ,pag 6
17. Constantinescu Pr. Prof. Ion “Studiul Noului testament” Editura Credința Noastră ,
București 1997
18. Cornițescu Pr. Prof. Dr. Constantin „Studiul biblic al Noului Testament”,Ed. Fides,
București,2004
19. Cuviosul Clement Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii Și iadul smereniei,
Alba Iulia, 1944.
20. Fericitul Augustin „Predica de pe munte a Domnului nostru Iisus Hristos trad. din lb.
engleză Ed. Agnos Sibiu 2006.
21. Justinian P.S. Episcop al Maramureșului și Sătmarului Grădina de flori duhovnicești”
tipărită cu binecuvântarea , Editura Egumenița, Galați 2005.
22. Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Alba Iulia Editura Reîntregirii, 2002
23. Putu Pr. Conf. Dr. Gheorghe „Predica de pe Munte” București 1999 .
24. Roșu Pr. Radu Liviu Masterand Facultatea de Teologie Ortodoxă Babeș Bolya
Cluj-Napoca « HRISTOLOGIA DUPĂ EVANGHELIILE LUI MATEI ȘI MARCU »
Cluj-Napoca 2008
25. Sf. Ignatie Briancianinov. Predici la Triod și Penticostal -. Ed. Sophia. 2003
26. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, P.S.R.23, București, 1994
27. Stăniloae. Pr. D. „ Capete despre dragoste, 111,56; Filocalia, voi. II, Sibiu, 1947.
28. Stăniloaie Pr. Prof Dumitru „Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe”
E.I.B.M.B.O.R București,2002.
29. Steinhardt Nicolae, Dăinuind vei dobândi, Baia Mare, 1992.
30. Clement Alexandrinul, Stromatele II, București, 1982.

57
Declarație de autenticitate
privind elaborarea lucrării metodico -științifice pentru acordarea
gradul ui didactic I

Subsemnatul, Olteanu Ștefan Cătălin, profesor titular la Liceul Tehnologic ”Constantin
Brâncuși” și Școala Gimnazială”Matei Basarab” , înscris pentru obținer ea gradului didactic I,
seria 2017 -2018 declar pe propria -mi răspundere următoarele:
a) lucrarea a fost elaborată personal și îmi aparține în întregime;
b) nu au fost folosite alte susrse decât cele meționate în bibliografie;
c) nu au fost preluate texte, date sau elemente din partituri din alte lucrări sau din alte surse fără
a fi citate și fără a fi precizată sursa preluării.
d) lucrarea nu a mai fost folosită în alte contexte de examen sau de concurs.

Data, Semnătura,