SIBIU, 2017 Facultatea de Științe Socio -Umane [609379]

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
SIBIU, 2017 Facultatea de Științe Socio -Umane
Departamentul Relații internaționale, științe politice și studii de securitate

Diploma ția Ap ărării

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonare științifică,
Gl.mr.conf.univ.dr. Gabor Gabriel

Masterand: [anonimizat] „Lucian Blaga” din Sibiu
SIBIU, 2017 Departamentul Relații internaționale, științe politice și studii de securitate

Diplomația Apărării

Securitatea statelor mici din Sud – Estul Europei

Coordonare științifică,
Gl.mr.conf.univ.dr. Gabor Gabriel

Masterand: [anonimizat]

3
Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 4
Capitolul I – Dinamica securității în Sud -Estul Europei ………………………….. ………………………….. ………… 7
1.1 Securitatea și globalizarea în mediul contemporan ………………………….. ………………………….. ……. 7
1.2 Evoluția conceptelor de securitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. 8
1.3 Riscurile instabilității statelor și influența lor asu pra securității naționale și globale …………….. 18
1.4 Securitatea națională ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 19
1.4.1 Conceptul de interes național ………………………….. ………………………….. ………………………… 19
1.4.2 Strategia Național ă de Apărare a României ………………………….. ………………………….. ……… 21
1.4.3 Interese și obiectivele naționale de securitate ………………………….. ………………………….. …. 23
Capitolul II – Surse de instabilitate regională în statele din Sud -Estul Europei ………………………….. …. 25
2.1 Zona Balcanică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 25
2.1.1 Implicarea politică a NATO în Balcani ………………………….. ………………………….. ……………… 25
2.1.2 Dimensiunea operațională a NATO în Balcani ………………………….. ………………………….. ….. 26
2.1.3 Europenizarea Balcanilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 27
2.2 Regiunea Mării Negre ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 34
2.2.1 Aspecte introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 34
2.2.2 Centrele de influenta din Marea Neagra ………………………….. ………………………….. …………. 37
2.2.3 Riscuri de natura te rorista in regiunea extinsa a Marii Negre ………………………….. …………. 39
2.2.4 Perspectivele cooperării multilaterale în regiunea Mării Negre ………………………….. ………. 41
2.2.5 Rolul României ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 41
2.3 Regiunea Transnistreană ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 42
2.3.1 Prezentarea generală a situației din Transnistria ………………………….. ………………………….. . 42
2.3.2 Acțiuni în cadrul procesului de soluționare a conflictului transnistrean ……………………….. 46
Capitolul III – Organizații și initiative de stabilitate regională ………………………….. …………………………. 48
3.1 Organizații și inițiative de stabilitate din Sud -Estul Europei ………………………….. ………………….. 48
3.2 Contribuția Romaniei la creșterea stabilității în Europa de Sud -Est ………………………….. ……….. 50
Capitolul IV – Noile amenințări ale actualului mediu de securitate ………………………….. …………………. 52
4.1 Terorismul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 52
4.1.1 Considerații generale privind terorismul ………………………….. ………………………….. …………. 52
4.1.2 Strategia și prevenirea terorismului în Europa ………………………….. ………………………….. …. 57
4.2 Criza refugiaților ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 60
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 62
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 64
Anexa ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 67

4
Introducere

Nimic nu poate fi mai important, pentru o societate ce îș i dorește dezvoltarea, decât să
stabilească principiile viitoarei bunăstari și prosperități , făcând față diferitelor provocări la
adresa stabilității economice și politice . Crearea condițiilor necesare pentru dezvoltarea
economică și asigurarea riguroasă a securității naționale , reprezintă piloni ai progresului social
și instituțional în constru irea unei politici într-o țara democratică cum este și cazul României.
Altfel spus, nu există progress, dacă nu există securitate, iar fără acest progres necesar nu există
bunăstare, iar fără toate acestea, putem considera aproape imposibilă funcționarea democrației,
economiei d e piață în societăți moderne. Studiile de securitate au apărut recent în spațiul
academic românesc, ele fiind însă esențiale, și după afirmațiile lui Zbigniew Brzezinski cum că
,,deși nu există formule miraculoase, studiile de secur itate, în mod fundamental , necesită
dezbateri inteligente.”
După afirmațiile lui Richard Haass ,,nonpolaritatea este principala caracteristică a
relațiilor in ternaționale în secolul XXI : o lume dominată nu de unul, două sau mai multe state,
ci de zeci de actori cu putere diferită ”. Această tendință , putem afirma, că este în sine o ruptură
profundă față de epocile precedente . În prima parte a secolului trecut avem o distribuție
multipolară a puterii, urmată de ascensiunea unui sistem de relații int ernaționale dominat de
două superputeri (o epocă bipolară, U.R.S.S și sateliții săi versus S.U.A și aliații săi ). Sfârșitul
Războiului Rece prin colapsul U.R.S.S. și disoluția Uniunii Sovietice prevestea începutul
unipolarităț ii, un sistem internațional do minat de o hiperputere – Statele Unite.
Este adevăr at faptul că , o emblemă a noii lumi este acee a că statele -națiuni și -au pierdut
monopolul asupra puterii și capacității de a influența singure dinamicile globale. Puterea și
autoritatea statelo r este împărțită astăzi cu principali actori ai globalizării: corporații
internaționale , organizați i globale și regionale, ONG -uri. Deocamdată este greu să vorbim cu
oarecare certitudine despre efectele de lungă durată ale procesului de globalizare asupra
comunității internaționale dar, este clar că procesul de globalizare are atât un impact pozitiv,
cât și unul negativ. Partea pozitivă a acestui proces e ste că va spori interacțiunea dintre țări,
care la rândul ei deschide noi posibilități pentru dezvoltarea civilizației umane, îndeosebi în
sfera economică.
Lumea și relațiile internaționale , la început de mileniu , sunt mult mai complexe decât
erau înainte. Este un paradox că astăzi, când perioada războiului rece s -a încheiat și continentul
european are o șansă reală să se integreze pe baza respectului drepturilor fundamentale ale
omului, a valorilor democrației și economiei de piață , securitate a a început să fie din nou o

5
chestiune foarte controversată. Departe de a fi o excepție, România este cu atât mai sensibilă la
acest fenomen. Tot mai mult în ultima vreme, în lume se manifestă o tendință care nu mai poate
fi limitată : mondializarea, globa lizarea în sine. Se pot naște întrebări cum sunt : care este
viitorul Românei pe o planetă mondializată si cum ne vom gestiona interesele de securitate?
Realitățile contextului politic, economic și militar -strategic atestă că, în lumea acestui început
de secol și mileniu, se desfășoară un proces de redefinire a raporturilor internaționale, la nivel
global, continental și regional, cu implicații directe asupra securității în Europa, dar și în
întreaga lume. Principalele efecte sunt reducerea probabilității u nei confruntări militare majore
și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat. Această evoluție oferă premisele
modelării unei noi arhitecturi de securitate pentru Europa secolului XXI, edificată pe valorile
democrației, libertății, drepturilor om ului, statului de drept și economiei de piață. Mediul de
securitate de după Războiul Rece se caracterizează prin frontiere din ce în ce mai deschise, iar
fluxurile de bunuri și de investiții, dezvoltarea tehnologică și progresul democrației au adus mai
multă libertate și prosperitate. Peisajul de securitate, în care se înscrie și Romania, cunoaște o
schimbare fundamentală, în care procesele de globalizare contribuie la mărirea gradului
dependenței fiecărui stat luat în parte .
Funcționarea stat ului de drept și democratic nu poate fi concepută în lipsa unui cadru
normativ adecvat, cu încălcarea frecventă a securității naționale . Drept urmare, orice țară este
îndrituită și, în același timp, obligată să -și adopte măsurile pe care le consideră neces are în acest
domeniu, măsuri circumscrise normativității internaționale la care a aderat și să asigure
condițiile pentru traducerea lor în viață. Securitatea statului și a societății, siguranța persoanei,
constituie o valoare socială fundamentală, de exist ența și nestingherita ei realizare depinde
normală desfășurare a activității statului în realizarea sarcinilor și funcțiilor care îi revin.
Reglementarea riguroasă a relațiilor sociale, așezarea întregii vieți pe bazele trainice ale
legalității, ale ordini i de drept și disciplinei, reprezintă o cerință firească a democrației.
Problema siguranței cetățeanului se pune în spațiul european, cu multă actualitate, fiind tot mai
evidente preocupările factorilor de decizie în acest sens, dar, în egală măsură, și al e cetățenilor
cărora le este din ce în ce mai greu să accepte climatul de insecuritate. De aceea, în centrul
preocupărilor autorităților publice se află s ecuritatea națională , ca reper major ce condiționează
buna funcționare a organelor de stat abilitate. Un loc deosebit de important îl ocupă asigurarea
și menținerea securități publice, administrarea organelor în atribuțiile cărora intră atât apărarea
regimului politic, a intereselor cetățenilor, măsurile care contribuie la executarea legilor și
hotărârilor judecătorești, bună conviețuire în societate, cât și buna funcționare a serviciilor de
stat.

6
Securitatea internațională, intens monitorizată, cercetată și cu instituții special create
pentru previzionarea dezvoltării acesteia, pare a fi căpătat caracteristici care acum două decade
păreau derizorii și insignifiante în influențarea acesteia. Lucrarea de față are ca scop
evidențierea unor asemenea trăsături, minore în aparență, dar cu influențe majore asupra
mediului de securitate în spațiul de interes strategic al României și al N.A.T.O , respectiv
repolarizarea politică pe considerente economice, colapsul economic, ca sursă a decăderii
societăților, și ambițiile politice ale unor lideri, ca motoare generatoare de reorientare totală a
politic ilor tradiționale ale unor state.
Mediul de securitate a fost cercetat, definit și caracterizat în mod constant, seminariile
și conferințele cu această temă fiind de mai multe feluri, la toate nivelele (internațional,
regional, național, dar și strategic, operativ și tactic), mare parte din acestea sfârșindu -se cu
articole sau cărți tematice, frumos aranjate și cu concluzii logice, eventual cu propuneri de
abordare a trăsăturilor actuale ale mediului de securitate. Din mediul de securitate actual rezultă
o lipsă acută de rezult ate practice al tentativelor de influențare pozitivă a acestuia, lucru pe care
îl consider a fi nici mai mult,nici mai puțin decât efectul unei analize de fațadă a tendințelor de
dezvoltare a mediului de securitate internațional sau lipsa unei motivări suf iciente pentru
evitarea situațiilor de criză a căror victime sunt, cel mai adesea, populațiile sărace și neimplicate
militar ale societăților nedezvoltate social și economic.
Legătura și condiționarea reciprocă crescândă dintre state precum și g lobalizarea sunt
fenomene care determină atât modul de conceptualizare a securității cât și politica de securitate,
ca ansamblu de măsuri practice pentru realizarea securității.
Organizațiile internaționale de securitate, precum O.N.U. sau C.S.C.E . (O.S.C.E. după
1995) au propivasit noțiunea de securitate,ca aceea de” securitate colectivă“, care este bazată
pe ideea de cooperare dintre state în direcția coordonării eforturilor de securitate pentru
atingerea unui scop comun: securitatea globală. Dup ă ce s -a încheiat războiul rece, securitatea
colectivă a ajuns să fie un concept cheie, inclusiv N.A.T.O. mutându -și abordarea strategică de
la „apărare colectivă“ către „securitate colectivă“.

7

Capitolul I – Dinamica securității în Sud -Estul Europ ei

1.1 Securitatea și globalizarea în mediul contemporan

Sintagma conceptuală „ordine publică și securitate națională”, respectiv „ordine publică
și siguranță națională”, relevă conexiuni specifice ce se stabilesc între cele două domenii
esențiale – „ordinea constituțională” și „securitatea națională” – impunându -se o analiză a
raporturilor dintre ordinea publică și ordinea constituțională. (Pascu, 2002) Astfel, în sens larg,
ordinea publică este conceptul cu sfera de cuprindere cea mai largă, incluzând ordinea juridică,
începând cu cea constituțională, alături de ordinea politică, economică, ordinea publică
implicând atât cadrul de manifestare – legea -, cât și mijloacele concrete de menținere a sa,
instituțiile și mijloacele concrete de aduce re la îndeplinire.
În același timp, tendințele și perspectivele geo -politice și geo -strategice extind, tot mai
mult, noțiunea de securitate națională asupra componentelor economice, societale, tehnologiei
informației și comunicației, diplomatice și ecologice sau d e altă natură, devenind o necesitate
că resursele informative și militare să fie utilizate pentru rezolvarea problemelor generate de
sărăcie, foamete, lipsa apei sau poluare, înainte ca acestea să genereze crize și conflicte violente.
Sistemul național de securitate se amplifică, astfel că tot mai multe componente ale ordinii
publice devin elemente de securitate. În același timp, prin procesul constituționalizării
dreptului, tot mai multe reglementări intră sub directa incidență a Constituției, astfel că sf era
securității naționale se extinde, tinzând să se suprapună cu cea a ordinii constituționale . În acest
context, ordinea constituțională constituie cadrul general definitoriu, matricea care determină
toate componentele ordinii publice. Ceea ce constituie și locul de intersecție, de suprapunere
parțială, cu noțiunea de securitate națională, cu funcțiile și conținutul acesteia. Aceasta
deoarece, atât pentru noțiunea de «ordine constituțională», cât și pentru cea de «securitate
națională», conceptul de stat, respectiv de «națiune de stat», reprezintă fundamentul logic și
atributul definitoriu. În modul cel mai sintetic spus, ordinea constituțională este o premisă a
securității naționale, reciproca fiind la fel de valabilă. Evoluția societății românești, în co ntextul
actual, se circumscrie celor două coordonate principale: cea a fundamentării statului de drept în
relația sa cu celelalte state europene și cea a creșterii siguranței și securității naționale, ce
evidențiază raporturile dintre conceptele enunțate: Securitatea națională este un drept
imprescriptibil, care derivă din suveranitatea deplină a poporului, se fundamentează pe ordinea

8
constituțională și se înfăptuiește în contextul securității regionale, euroatlantice și globale. În
literatura de specialita te, cât și în legislația internă și internațională, între noțiunile de
democrație, drepturile omului, ordinea publică și statul de drept, există un raport de
interdependență în sensul că nu există democrație fără garantarea drepturilor omului, iar acestea
nu se pot realiza decât într -un cadru organizat, într -un climat sigur de ordine socială.
Pentru asigurarea acestui climat de ordine publică, implicit de securitate națională, fiecare
stat își constituie instituții speciale denumite în termeni gener ali, forțe de ordine publică, (în
documentele oficiale internaționale acestea sunt denumite forțe polițienești), servicii de
informații cu atribuții speciale în domeniul siguranței naționale și alte categorii de forțe cu
atribuții în aplicarea Strategiei d e securitate națională.

1.2 Evoluția conceptelor de securitate

Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea de a proteja și menține drepturile
cetățenilor săi și de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida
trebuințelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de
importanță imediat după nevoile fiziologice. Nevoia de securitate sau dreptul imprestriptibil al
omului la liniște și bunăstare, fără asigurarea căruia, tot ceea ce se construiește ca sistem juridic
și institițional capătă un caracter relativ, ușor schimbător în funcțe de presiunile (riscurile)
politice, economice, militare, ecologice sau de oric e altă natură.
Într-adevăr, de -a lungul întregii sal e istorii, omul a simțit permanent nevoia de stabilitate
și s-a preocupat să -și asigure agoniseala, proprietatea, hrana și propria viață.
Prin urmare, față de această realitate, singurul concept care poate răspunde acestor
deziderate (siguranță ș i stabilitate) este conceptul de securitate. Cum se realizează, însă,
securitatea, reprezintă o chestiune ce ține de strategie, respectiv: fixarea priorităților față de un
context geopolitic, de resurse, de alianțe, dar și de loialitatea față de aliați, de planificare, și, nu
în ultimul rând, de management (experiența conducerii).
Pentru realizarea strategiei de securitate fiecare guvern își asumă politica de securitate
(sistem legislativ, instituțional, resurse materiale și umane etc.) capabilă să satisfacă întreaga
gamă de probleme din domeniul securității naționale.

▪ Abordări tradiționale ale conceptului de securitate

9
Din punct de vedere semanti c, prin securitate se înțelege faptul de a fi la adăpost de orice
pericol sau sentimentul de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol. O
definire a termenului de securitate ar putea face referire la ansamblul proceselor, acțiunilor și
măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativ ă,
legislativă și altele, prin care se garantează existența național -statală, precum și drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor.
De interes ar fi referirea la evoluția istorică a termenului de securitate. Așa de pildă, în
Imperiul Roman, Securitas era zeița ce asigura liniștea imperiului. Așa cum atestă reversul unei
medalii emise în 250 d.Hr, în timpul împăratului Hostilia n, sensul expresiei era cel de libertate
în fața amenințării . În perioada modernă termenul de securitate a deri vat din conceptul medieval
raison d’Etat (rațiune de stat), înțeles ca stare de necesitate , prin care guvernul unui stat își
rezervă o situație juridică ce îi permite să invoce măsuri excepționale pentru asigurarea
securității statului .
Binomul „secu ritate națională” semnifică starea generalizată de liniște și încredere că
existența unei națiuni este în afară de orice pericol , iar „securitatea colectivă” se referă la starea
relațiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsu ri de apărare comună
împotriva unei agresiuni . Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security and
protection system”, prin care se înțelege totalitatea mijloacelor și aparaturii destinate să apere
persoane și proprietăți împotriva unui larg spectru de evenimente neprevăzute, incluzând 
crima, incendiul, accidente, spionajul, sabotajul, subversiunea și atacul neprovocat. Sistemul de
securitate și protecție pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele neprevăzute, adică
pe ceea ce n u s-a întâmplat dar poate avea loc și cu consecințe grave .
Pornind de la schimbările în curs de desfășurare pe plan internațional și de la
transformările care au avut loc pe plan intern, după 1990, securitatea tinde spre acumularea de
aspecte n oi, importante pentru însăși existența statală a țării. Securitatea națională creată ca
atribut al politicii trebuie înțeleasă și elaborată în așa fel încât să definească prioritățile
naționale. Aceasta constituie, totodată, suportul esen țial și hotărâtor al politicii.
În accepția comună, securitatea este înțeleasă drept capacitatea unui „actor”, tradusă în
vectori de putere, de a -și proteja valorile fundamentale și de a le sprijini în proiecția lor în arena
internațională. Securitatea este echivale ntă cu existența acelei forțe capabile să facă față acestor
cerințe, de tăria acesteia depinzând, în ultimă instanță, puterea „actorului” în cauză.
Deși utilizat frecvent în domeniul relațiilor internaționale, conceptul de securitate nu are
o def iniție unanim acceptată, evidențiindu -se o ambiguitate rezultată din caracterul complex al
domeniului, exacerbată de faptul că în viața politică internă a statelor sub acoperirea securității
naționale sunt invocate – în funcție de împrejurări – o serie lar gă de acțiuni și activități publice.

10
Conceptele de securitate au fost, în mod tradițional, asociate cu apărarea, organismul
militar, armamentele, raportul de forțe, strategiile și tacticile. Având în vedere o serie de
definiții clasice, termenul de securitate poate indica situația unei țări protejate împotriva
distrugerilor sau agresiunilor existente. Într -o astfel de viziune, se poate înțelege că apărarea
militară este doar o parte a ceea ce se poate numi securitate.
Termenul de securi tate se extinde mult dincolo de afacerile militare și poate include așa –
numitele aspecte ne -militare. Prin urmare, conceptul de securitate tinde să devină mult mai
evaziv cu cât chestiunile militare sunt luate mai puțin în considerare. Teoretic, conceptul de
securitate operează la toate cele trei nivele de analiză – individual, statal și sistemic – și
identifică atât un nivel de comportament cât și o posibilă condiție universală. Iată și câteva
exemple privind modalitățile de definire a securității național e de către mediul academic:
„Securitatea, în sens obiectiv, înseamnă lipsa amenințărilor la adresa valorilor, iar în sens
subiectiv absența temerii că aceste valori vor fi atacate (Arnold Wolfers, 1952)” ; „O națiune
are securitatea asigurată când nu trebu ie să -și sacrifice interesele sale legitime pentru a evita
războiul și este în stare, dacă este provocată, să le apere prin război (Walker Lippmann, 1962)”;
„Securitatea este abilitatea unei națiuni de a -și proteja valorile interne de amenințări externe
(Enciclopedia internațională a științelor sociale) ”; „Securitatea este lipsa relativă a războiului”
(Ian Bellany, 1981); „ Securitatea este capacitatea unei națiuni de a promova cu succes
interesele sale naționale” (Penelope Harland -Thunberg, 1982); „Securi tatea reprezintă
prezervarea unui stil de viață acceptabil de către cetățeni, dar care este compatibil cu necesitățile
și aspirațiile legitime ale altora” (Colegiul Național de Apărare, Canada, 1991); „Securitatea
reprezintă prezervarea, în condiții accept abile de evoluție, a patternurilor tradiționale de limbă,
cultură, asociere și identitatea națională, religioasă și de obiceiuri” (Ole Waever, 1993) ;
„Securitatea înseamnă absența amenințărilor împotriva unor valori importante, care poate fi
absolută (lip sa oricărui risc ori amenințare) sau de tip deplorabilă (într -o utilitate implacabilă)”
.
După o amplă analiză asupra evoluției conceptului de securitate, trei autori român i
propun următoarea definiție: s tarea individuală ori colectivă a persoan ei, comunității, națiunii
și a diferitelor organizări sociale locale, internaționale ori supranaționale, în absența riscurilor,
amenințărilor, pericolelor, sfidărilor și agresiunilor nonmilitare la adresa valorilor și intereselor
naționale, comune ori cole ctive, și garantarea că acestea nu vor fi în nici o situație periclitate .
Ca element acțional, securitatea reprezintă capacitatea unui proces de a -și conserva
caracteristicile funcționale sub acțiunea unor factori distructivi sau care pot să -i provoace astfel
de mutații încât să devină periculos pentru mediul înconjurător sau pentru sănătatea (inclusiv

11
viața) oamenilor care se află în zona de acțiune, cauzând pagube materiale, informaționale sau
morale.
Ca proces cibernetic, securitatea are o proprie devenire, un obiectiv precis – stabilitatea,
o legislație specifică, un suport tehnologic adecvat și se bazează pe strategii, norme,
metodologii, tehnologii, procese și instituții specializate, capabile să ofere servicii de siguranță,
protecț ie, încredere, supraveghere, dar și condiții pentru disponibilitatea și viabilitatea
sistemelor și utilizatorilor acestora.
Consumatoare de resurse, uneori greu de dimensionat și, de aceea, greu de acoperit
financiar, securitatea trebuie privită și din perspectiva contribuției sale ca resursă de fiabilitate,
de viabilitate și de remodelare parametrică și structurală (inclusi v adaptabilitate) a procesului.
Securitatea ar mai putea fi privită și ca un parametru principal de calitate al tuturor proc eselor
și sistemelor, fără de care eficiența nu este posibilă.
Pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalent cu sintagma „absența pericolului”,
iar cel de „insecuritate” cu sintagma „prezența pericolului”. Deci, unei securități ridicate îi
corespunde un pericol scăzut, iar unei securități scăzute î i corespunde un pericol ridicat.
Un alt mod de a privi securitatea îl constituie raportul dintre cele trei elemente
fundamentale ale acesteia: protecția, descurajarea, prelucrarea evenimentului nedorit. Prin
protecție se înțelege capacitatea de a împiedica sau întârzia producerea unui eveniment nedorit
(protecția apriori), precum și de a relua activitatea de bază după producerea acestuia (protecția
aposteori).
Prin descurajare se înțelege capacitatea de a influența un infractor să se abți nă de la
comiterea atacului. Descurajarea poate fi atât psihologică (mediatizarea existenței măsurilor de
securitate), cât și de fapt (dotarea reală cu mecanisme de securitate).
Prin prelucrarea evenimentului nedorit se înțelege atât calificarea evenimentu lui, cât și
asigurarea condițiilor pentru reluarea activității după producerea acestuia.
Fenomen de mare importanță, securitatea are o dimensiune multiplă: juridică (legile
speciale, prevederile de legi și codurile penal și civil, standardele, nor mativele, codurile
deontologice și angajamentele de securitate); științifică (bazele teoretice, cercetările științifice
în sprijin, tehnologiile și metodologiile de apreciere a nivelului de securitate); economică
(raportul dintre costurile securității și c onsecințele producerii unui eveniment nedorit);
organizatorică (autoritățile, instituțiile, organismele și agențiile ce lucrează în domeniu, precum
și structurile; funcțiile, relațiile și personalul aferent); informațională (fluxul informațional și
sisteme le, elementele și echipamentele ce trebuie protejate sau care realizează protecția); fizică
(toate aspectele de existență și manifestare a elementelor de securitate, inclusiv cele tehnologice
și de funcționalitate).

12
Corespunzător dimensiunii multiple, securitatea implică o structură complexă, având trei
componente principale: securitatea fizică, securitatea informațională și securitatea de personal.
Securitatea fizică reprezintă mecanismele și inst alațiile capabile să realizeze detecția,
întârzierea și stoparea sau chiar anihilarea unei infracțiuni. Securitatea informațională
reprezintă ansamblul măsurilor de calificare (categorisire și clasificare) a informațiilor, de
determinare a riscurilor și st abilire a măsurilor minime de protecție a procesării, stocării și
transmiterii acestora.
Securitatea de personal reprezintă atât protecția împotriva acțiunilor personalului propriu
care au drept consecințe aspecte de insecuritate, cât și protecți a acestuia la efect ele negative ale
criminalității .

▪ Abordări critice și moderne ale conceptului de securitate

În ultimele decenii, termenul de securitate îl găsim, în lucrările de specialitate, tot mai des
asociat în cadrul unor sintagme, ceea ce ne oferă și posibilitatea unei minime explicitări.
Astfel, securitatea națională reprezintă ansamblul măsurilor politico -diplomatice,
economice, militare, ecologice și de altă natură care asigură statului independența și
suveranitatea națională, i ntegritatea teritorială, ordinea internă constituțională și propriul sistem
de valori. Așa se și explică utilizarea frecventă a unor noțiuni precum: securitatea economică
(sistemul financiar -bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura, a limentația,
comerțul etc.); securitatea politică (stabilitatea sistemului constituțional și al statului de drept,
dar și protecția fizică a personalităților publice); securitatea socială (echilibrul și relațiile dintre
grupuri, precum și sistemul de protec ție socială); securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor
de orice tip); securitatea informatică (protejarea sistemelor informatice și a rețelelor de
telecomunicații ); securitatea informațională ( starea de protecție a necesităților de natură
informațio nală ale individului, societății și statului, care să permită asigurarea satisfacerii
acestora și evoluția lor progresivă, independent de prezența amenințărilor de natură
informațională, interne și externe ); securitatea alimentară (sistem de protecție și c ontrol, ce
vizează sănătatea consumatorilor, asupra materiilor prime, practicilor agricole și activităților de
prelucrare alimentară); securitatea culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu elemente
de subcultură sau intruziune culturală); securit atea militară (tot ceea ce ține de domeniul forțelor
armate).
În literatura de specialitate, deopotrivă în discursurile și analizele politice, se mai folosește,
la fel de frecvent, alte trei noțiuni -concepte securitate zonală, securitate regională , securitate
globală. Securitatea zonală (subregională) desemnează situația rezultată din relațiile mutuale

13
stabilite de statele dintr -o zonă geografică relativ restrânsă, având o caracteristică anumită care
asigură statelor respective integritatea teritor ială, independența, suveranitatea și protecția față
de orice amenințare. Securitatea regională (continentală) reprezintă starea de siguranță a statelor
unui continent în privința respectării independenței, suveranității și integrității teritoriale.
Securitatea globală se definește ca acea stare a sistemului internațional în care fiecare stat
are garanția că se află la adăpost de orice agresiune sau alte ingerințe de natură să -i afecteze
valorile fundamentale. În manualele universitare se folosește și sintagma de securitate
internațională, ceea ce ar indica o situație neconflictuală între state, mai ales între marile puteri:
prin simpla lor definiție, marile puteri au interese ce se extind asupra întregului sistem
internațional, astfel încât este des tul de probabil ca aceste state să intre în conflict la un moment
dat. Un eventual război între ele ar avea consecințe dintre cele mai grave în ansamblul relațiilor
internaționale, generând o stare de insecuritate și pentru ceilalți actori. Practic, nici u n membru
al istemului nu poate să nu ia în considerare faptul că, mai devreme sau mai târziu, o asemenea
confruntare îl v a afecta într -un mod sau altul .
O altă noțiune care trebuie definită este aceea de politică de securitate. Aceasta
desemnează ansamblul măsurilor și acțiunilor întreprinse în toate domeniile vieții social –
politice destinate să asigure în mod optim menținerea și consolidarea statului, apărarea și
promovarea intereselor fundamentale. Politica de securitate mai poate fi definită ca totalitate a
ideilor, conceptelor, doctrinelor pe baza cărora un guvern identifică și utilizează în practică
instrumente normative și acționale mai eficiente în eforturile individuale și multilaterale pentru
realizarea acelui sistem destinat cunoașterii, prevenirii, înlăturării și combaterii oricăror
amenințări, vulnerabilități și riscuri ce pot pune în pericol trăsăturile fundamentale ale statului:
suveranitatea, independența și integritatea teritorială. (Maior, 2009)
În general, unele state au adoptat o politică de securitate națională ce pune accentul pe
apărarea națională, cuplată cu o politică externă orientată spre realizarea de alianțe militare sau
tratate bilaterale de asistență mutuală. În prezent, majoritatea statelor tinde să așeze în p rim-
planul asigurării securității naționale acțiunile politico -diplomatice, fără a neglija însă,
deocamdată, măsurile de ordin militar care rămân o soluție de ultimă instanță.

▪ Abordări post moderne a riscului de securitate

Important pentru demersul analitic este aducerea în discuție a teoriei societății riscului,
elaborată la începutul anilor ‘80, pentru ca în anii ‘90 să fie aplicată sudiilor de securitate.
Aceasta este cea mai recentă și, în același timp, printre c ele mai provocatoare teorii privind
securitatea. Are în vedere societatea contemporană (postindustrială, postmodernă) care, prin

14
gradul foarte ridicat de complexitate a sistemelor de producție și distribuție, a modului de
locuire, a sistemelor de transport , de comunicații etc., devine ea însăși generatoare de riscuri de
securitate. Părintele acestei teorii este sociologul german Ulrich Beck . Fiind preluată și
prezentată pe larg în literat ura de specialitate din România , ne vom mărgini a puncta doar
aspecte le esențiale.
Progresul tehnologic al societății potindustriale crează riscuri de securitate. Prin urmare,
societatea postindustrială este o societate a riscului. În societatea posindustrială statul și
națiuunea sunt expuse unor riscuri sociale și tehnice fără precedent. Riscurile sunt politice
(războaie civile, conflicte etnice și religioase), economice (crize economice, șomaj, sărăcie)
riscuri de mediu (accidente industriale, poloare), societale (agresarea identității, afectarea
ordinii publice, corupție, trafic de bunuri și persoane, terorism). Statul bunăstării (welfare state),
concept central în științele sociale occidentale, a cărui funcție principală este aceea de producție
și de distribuție a bunăstării, este treptat înlocuit de un stat a că rui principală funcție este
gestionarea producției și distribuției riscurilor. Societatea bunăstării devine astfel societatea
riscului și, în consecință, statul bunăstării devine statul securității. Funcția sa principală ar fi, în
acest caz, gestionarea se curității societății.
Exemplul cel mai edificator se referă la șomaj. Șomajul de masă devine transnațional
pentru că producția de bunuri este, la rândul ei, transnațională. Productivitatea foarte ridicată a
industriilor din aria occidentală produce un șomaj de masă în țările din lumea a treia. Șomajul
nu mai este un fenomen local și nici măcar național. Apar pungi ale șomajului de masă între
mai multe țări, care sunt mediul cel mai propice pentru înflorirea crimei organizate, a traficului
de bunuri ș i persoane, a terorismului etc. Societatea riscului îi tratează cu aceeași măsură și pe
bogați, și pe săraci.
Având în vedere argumentația teoriei societății riscului, definiția riscului la Ulrich Beck
este următoarea: Riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu
pericol potențial și a insecurității induse și introdus e de procesul de modernizare . De interes se
dovedesc și conceptele recente de „securitate democratică” și „securitate prin cooperare”.
Pentru a reduce riscurile și amenințările care pot afecta securitatea societății postindustriale,
conceptul de securitate democratică devine o parte a procesului de construcție europeană, una
din condițiile fundamentale pentru reușita eforturilor de a se asigura compatib ilitatea politică,
economică și socială, capabilă să recr eeze unitatea de fond a Europei . Pentru a -și îndeplini
promisiunile și vocația constructivă, acest concept va trebui să evite, însă, unele capcane ce l –
ar putea transforma cu ușurință într -un simplu paravan, menit doar să ascundă, elegant, intenții
și politici de mult revolute .

15
În ceea ce privește securitatea prin cooperare, aceasta se bazează pe asocierea partenerilor
în vederea atingerii unor valori comune, printre care, prioritare sunt de mocrația, respectarea
drepturilor și libertăților cetățenești, domnia legii și existența unei economii bazate pe piața
liberă, egalitatea în drepturi și dreptatea socială . Pentru a fi posibilă o astfel de abordare, se are
în vedere conturarea elementelor unei identități de valori și interese dincolo de granițe, a unei
identități transnaționale care, fără să nege identitățile naționale, să reflecte mai bine obiectivele
lumii democratice în ansamblul ei.
Se poate observa cu ușuriță că esența acestor abordări caută un răspuns și o soluție față de
teoria cunoscută ca „dilemă a securității”. Descrisă de John Herz, dilema constă în faptul că
încercările de asigurare a securității unui stat generează o stare de insecuritate pentru alți actori,
care, la râ ndul lor, își caută propria securitate. Căutarea individuală a securității duce, de fapt,
la creșt erea insecurității în sistem . Dilema securității se bazează pe neîncrederea și frica
resimțite de state unul față de altul Într -un mediu competitiv și anarhi c, statele nu se pot baza
pe bunele intenții ale celorlalți. Creșterea puterii unui alt actor este amenințătoare în sine, astfel
încât nu se poate asista pasiv la dezvoltarea sa. Printr -o logică a acțiunii și reacțiunii, se
declanșează un proces de escalad ae a insecurității pentru toți participanții la (sub)sistemul
internațional .
Prin urmare, securitatea prin cooperare duce la concepția liberală a „securității colective”,
ceea ce înseamnă găsirea acelui mecanism al „balanței de putere”. O astfel de concepție,
respinge politica de formare a taberelor și pune accentul pe nego cierile bi – și multilaterale, ce
au ca scop căutarea comună a soluțiilor (construirea unui „regim de securitate)”.

▪ Doctrina românescă despre securitate

Datorită climatului specific României în care s -au desfășurat evenimentele din decembrie
1989, noțiunea de securitate fiind asociată instituției represeve a regimului comunist prăbușit,
s-a evitat utilizarea ei în noul cadru juridic al statului democratic. A fost preferată sintagma
siguranță națională, ceva nemaiîntâlnit în legislațiile țărilor eur opene.
„Siguranța națională” este definită în art. 1 din Legea 51/1991 privind siguranța națională
a României, ca fiind „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și
politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar,
independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept precum și a climatului de exercitare
neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor potrivit
principiilor și normelor de mocratice sta tornicite prin Constituție”.

16
În art. 3 din aceeași lege, sunt enumerate (lit. a) faptele și împrejurările de fapt care sunt
apreciate ca fiind amenințări la adresa valorilor sociale consacrate prin art.1.
Evoluția societății, conso lidarea democrației și a instituțiilor statului de drept, respectarea
plenară a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor a impus regândirea acestui
concept, termenul de „securitate națională” fiind mai cuprinzător și corespunzător necesităț ilor
actuale privind definirea și elaborarea strategiei de securitate a României, crearea codului de
cooperare și colaborare a instituțiilor abilitate pentru realizarea ei.
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate defineș te securitatea națională drept
starea națiunii, a comunităților sociale, a cetățenilor și a statului, fundamentată pe prosperitate
economică, legalitate, echilibru și stabilitate socio -politică, exprimată prin ordinea de drept și
asigurată prin acțiuni de natură economi că, politică, socială, juridică, militară, informațională
și de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților cetățenești,
manifestarea deplină a libertății de decizie și de acțiune a statului, a atributelor sale
fundamentale și a calității de subiect de drept internațional . Astfel prezentată, securitatea
națională reprezintă condiția fundamentală a existenței națiuni și statului român și are drept
componente strategice fundamentale (1) apărarea națională, (2) siguranța națion ală și (3)
ordinea publică. (Chifu, 2013)
Strategia de securitate este proiectarea acelui sistem ce are drept obiectiv fundamental
protecția cetățenilor, garantarea drepturilor și libertăților individuale și colective ale acestora,
protejarea și pr omovarea intereselor naționale în concordanță cu principiile dreptului
internațional (integritate teritorială, suveralitate statală). Aceasta se realizează, de regulă, prin
resurse și mijloace politice, diplomatice, economice, sociale și militare proprii, dar și prin
cooperare cu statele și organismele de securitate din spațiul european, euroatlantic și
internațional . Strategia de securitate națională este un document care stabilește arhitectura de
securitate a unei țări .
Dar să vedem cine acțion ează cu aceste strategii și politici de securitate!
În Strategia de Securitate Națională a României , Sistemul securității naționale se definește prin
ansamblul mijloacelor, reglementărilor și instituțiilor statului care au rolul de a realiza, a proteja
și a afirma interesele fundamentale ale unei țări . După atacul terorist asupra SUA, din 11
septembrie 2001, problema fundamentală care -i preocupă pe analiști este războiul contra
terorismului. Este vorba despre un nou tip de război, „atipic”, „asimetric” , m ult diferit de cele
de până acum, care presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt tip de strategie – globală,
multinațională și multidimensională – pentru a i se putea face față. Această strategie trebuie să
se bazeze, printre altele pe fermitat e, prezență, prevenire și răbdare (strategică). Într -un astfel
de nou context politico -militar internațional, important este că factorii responsabili au pornit o

17
laborioasă muncă de regândire a strategiilor de securitate (militare, economice, informatice,
sociale și ecologice) prin care își propun să realizeze  eliminarea sau protejarea punctelor
vulnerabile, cooperarea mai intensă și eficientă pe plan intern și internațional, o activitate bazată
mai mult pe latura preventivă decât pe cea reactivă. Noile st rategii de securitate implică
adaptarea structurilor, instruirea, logistica și procedeele de ducere a acțiunilor militare la noile
realități. Se pornește de la ideea că nici o țară nu se mai poate apăra singură, ci numai printr -o
largă cooperare la nivel i nternațional.
Amenințarea teroristă fiind globală, strategia de securitate trebuie să fie globală, ceea ce
implică cooperare și măsuri la nivel global, dar în același timp este absolut necesar ca fiecare
țară să aplice măsurile interne cele mai efi ciente de combatere a fenomenului terorist. Prin
urmare, toate statele lumii care își regândesc strategiile de securitate conectate la războiul
„atipic” au și datoria să -și transforme obligațiile internaționale în legi și să -și croiască instituții
interne funcționale .
Doctrina națională a informațiilor pentru securitate abordează însă două noțiuni privind
sistemul de securitate, care la prima vedere pot pare identice, dar la o analiză atentă rezultă
contrariul, în speță: (1) Sistemul național de securitate și (2) Sistemul securității naționale .
Sistemul național de securitate este definit de ansamblul organelor legislative, executive
și judecătorești, a instituțiilor, organismelor economice, organizațiilor neguvernamentale și
cetățenilor care, potrivit legii ori liber consimțit, își asumă obligații sau manifestă preocupări și
inițiative civice în legătură cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilo r și intereselor de
securitate.
În același context, Sistemul securității naționale reprezintă ansamblul autorităților
publice cu statut autonom, precum și alte instituții investite legal să desfășoare activități de
informații, contrainformații și de securitate. Acest sistem este compus din: (1) serviciile de
informații interne, externe și militare (Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații
Externe, Direcția Generală de Informații a Apărării), (2) serviciile de securitate (Serviciul de
Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale) și (3) structuri departa mentale de
informații și protecție (Direcția Generală de Informații și Protecție Internă din cadrul
Ministerului Administrației și Internelor, precum și Direcția Generală de Protecție și
Anticorupție din Ministerul Justiției).
Desigur, cele două concepte sunt diferite, dar împreună pun bazele realizării securității
României. Acesta a fost și mesajul sau, altfel spus, rugămintea Serviciului Român de Informații
în cadrul seminarului organizat la Predeal, în perioada 24 – 26.09.2004, cu tema Doctrina
națională a informațiilor pentru securitate și Societatea civilă, în sensul că toți trebuie să ne
aducem contribuția pentru apărarea valorilor fundamentale ale țării noastre.

18
1.3 Riscurile instabilității statelor și influența lor asupra securității
națion ale și globale

Sunt calificate drept crize momentele de tensiune dintre state, ca de pildă acea perioadă
de intensă activitate diplomatică din vara anului 1914, așa numită criză de la Sarajevo sau cea
a rachetelor din Cuba din 1962. Secolul XX, a fost marcat de 56 de crize, altele decât cele
provocate de cele două conflagrații mondiale și cele menținute în stare de permanență între Est
și Vest ca urmare a războiului rece declanșat în 1947 și până în 1989. La început de secol XXI,
se adaugă noi cri ze, determinate îndeosebi de manifestările teroriste violente în S.U.A., Spania,
Londra, precum și conflictele din Afganistan, Irak și Orientul Mijlociu, toate, pe fondul luptei
comunității internaționale împotriva terorismului politic, informatic, religio s, etc. În contextul
strategiei și mediului de securitate actual, al căror nou conținut este determinat de încheierea
"războiului rece" și de dispariția structurii mondiale bipolare, statele nu mai sunt supuse unor
amenințări militare majore dar, apar tot mai mult, conflicte locale interetnice, solicitări de
autonomii și independente formând enclave în interiorul unor state, nerecunoașterea statelor
unitare prin mișcări economice, politice și sociale cu scop de destabilizare statală. (Chifu, 2013)
Riscurile la care sunt supuse statele, precum și sursele potențiale din instabilitate – așa
cum reiese din Strategia de securitate națională a României decurg și din dificultățile
economice, sociale și politice ale activităților concrete de integrare eur opeană ale fostelor state
comuniste, proces aflat în plină desfășurare. În mediul de securitate actual sunt prezente riscuri
militare și neconvenționale complexe care creează noi tipuri de provocări la adresa securității
naționale și internaționale.
Astfel de riscuri și posibile situații de risc sau criză, aproape cu caracter permanent, îl
reprezintă așa după cum am menționat, terorismul, crima organizată, traficul ilegal, migrația,
amenințările la adresa mediului înconjurător dar și, conflictele e tnice, naționalismul extrem,
rivalitățile politice interne pot fi la originea crizelor ce pun în pericol stabilitatea și securitatea
statală. Charles Hermann consideră criză ca fiind o situație care: amenință obiectivele net
prioritare ale unității de deci zie; reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată
fi transformată în acțiune; surprinde pe membrii unității de decizie prin apariția sa (a crizei n.a.).
În opinia profesorului Jean -Cristophe Romer criza este definită drept un moment de ruptură în
interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligația factorilor decizionali de a -și defini o
poziție fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva
întoarcerii sale la un echilibru.

19
Ca trăsături caracteristice comune tuturor crizelor putem sintetiza următoarele:
– extinderea cadrului psihologic al crizei pune în evidență dimensiunea subiectivă, asociată cu
sentimentul de amenințare, cu angajarea degradării și dezbinării în fața înlăturării de rupturi, a
violenței energiilor eliberate, a incoerenței generalizate, distructivă pentru solidarități și entități;
– înfruntarea forțelor antagoniste fără mediere și în care contradicțiile ascunse sau reprimate de
ficțiunea unitară a proiectului inițial ies din nou la suprafață. Energiile sunt cu atât mai puternice
cu cât fuseseră multă vreme necunoscute;
– impactul trăsăturilor riscurilor sau crizelor se manifestă ca o paralizie; – nehotărârea vizează
subiectul social colectiv lipsit de resurse;
– propagarea, criza plecând de la un punct care poate părea mai întâi nu prea important, dar
atinge din aproape în aproape întreg sistemul absorbind toate energiile, multiplicând
disjuncțiile.

1.4 Securitatea națională

1.4.1 Conceptul de interes național

Conceptul de interes național este fundamantal pentru orientarea politicii externe. El
reprezintă călăuza principală a întregii activități externe desfășurate de un stat. În același timp,
în ciuda utilizării lui frecvente, el este, totuși, un concept relativ vag, deoarece exprima mai
degrabă aspirații, care, pentru a căpăta valoare practică, trebuie operaționalizate, fiind în același
timp un concept polemic (forțele politice îl interpretează diferit, în funcție de propriile int erese).
(Ungureanu, 2010)
Conceptul se definește printr -o serie de parametri: primul îl constituie gradul său
de generalitate – nu orice interes îngust intra în categoria interesului național, ci numai cele care
au o acoperire cât mai largă -; al doilea parametru îl constituie gradul de perenitate – căci nu
este vorba de interese conjuncturale, ci de cele cu adevărat durabile, care nu sunt alterate de
trecerea timpului; în sfârșit, avem în vedere capacitatea unor asemenea interese de a fi traduse
în practica politica, căci, fără aceasta, ele rămân doar în stadiul aspirațiilor imposibil de atins.
Când vorbim de interes național, nu avem în vedere un interes anume, bine definit, ci
o suma de interese, care converg spre asigurarea, pe de o pa rte, a securității, pe de alta
a bunăstării actorului dat.
Un interes național este un bun public care preocupa pe toți, sau pe cei mai mulți cetățeni;
un interes național vital este acel interes pentru care ei sunt gata să -și verse sângele și să -și

20
cheltuiască bogăția pentru a -l apăra. Interesele naționale combină, de regulă, securitatea cu
preocupările materiale, pe de o parte, sipreocuparile morale și etice, pe de altă parte.
Concret, interesele care intra în categoria interesului naț ional se exprimă prin valori, care
se traduc apoi inobiective palpabile, pe care actorul trebuie să le îndeplinească. Odată
stabilit obiectivul, trebuie alese mijloacele de atingere a acestuia, iar, în cadrul lor, modalitățile
concrete prin care se procede ază. Acest lucru este valabil atunci când actorul este cel
ce lansează o inițiativă de politică externă; când însă trebuie să răspundă la o inițiativă lansată
de alt actor, deci la un stimul extern, el trebuie să identifice răspunsul (urmărind aceeași
secvență: obiectiv – modalitate – mijloc) care îi asigura satisfacerea în cel mai înalt grad a
propriului său interes național.
În ce privește clasificarea intereselor, în esența exista trei categorii mari:
1. cele care exprima valori fundamentale – integritate teritorială, independenta, suveranitate etc.
– asupra cărora nu se negociază;
2. cele asupra cărora, deși importante, se poate negocia (vezi acorduri de control al
armamentelor și/sau dezarmare), atâta timp cât, prin negociere, se menține echilibr ul inițial;
3. cele care fac obiectul curent al negocierilor – de pildă, drepturi de navigație pe Dunăre etc.
În ce privește purtătorii intereselor respective, distingem un evantai larg, care merge de
la individ, prin intermediul unor forme de aso ciere crescător complexe (grupuri, clase, partide),
până la națiune. În acest sens, o problemă fundamentală este cea a raportului corect
dintre realitate și percepție; cine îmi garantează mie ca ceea ce îmi prezinți tu, guvernant, ca
fiind un interes major , care face parte cu siguranță din interesul național, este într -adevăr un
asemenea interes ? ( Exemplul din The Economist ); cum pot eu, guvernant, să am siguranța că
interpretarea pe care o dau eu interesului național este cea conforma cu realitatea ? În a cest
domeniu nu exista deținători ai adevărului absolut ! Tocmai de aceea, convergenta opiniilor,
chiar a celor inițial contrare – realizată pe calea compromisului politic -, sau, cu alte
cuvinte, rezultanta lor poate fi cea mai apropiată de realitatea obi ectivă.
În practică, intre actori se constată existență atât a convergentei/complementarității de
interese – care formează baza colaborării – cât și neconvergenta, chiar conflictul de interese,
care trebuie eliminat, recurgându -se la un întreg evanta i de procedee delimitat la un capăt
de negocieri, iar la celălalt de război.

21
1.4.2 Strategia Națională de Apărare a României

În conformitate cu prevederile din Constituția României și Legea 473/2004 privind
planificarea apărării, Strategia națională de apărare a României, denumită în continuare
Strategia, este principalul instrument care fundamentează planificarea apărăr ii la nivel național
și asigură cadrul strategic pentru organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc
apărarea țării și securitatea națională, prin Consiliul Suprem de Apărare a Țării. (Maior,
România – o perspectivă asupra reformei inter ne și a integrării în NATO, în Defense Policy
Trends in the 21st Century, 2003)
Prin obiectivele și conținutul său, Strategia se referă la apărarea țării și securitatea
națională în ansamblu. Schimbările de paradigmă privind conceptul de apărare a țării și
securitate națională, legate de dinamică din ce în ce mai imprevizibilă a mediului de securitate,
impun necesitatea reanalizării acestuia și, în perspectivă imediată, actualizarea cadrului juridic
național.
Strategia reflectă necesitatea pr omovării unui concept de securitate națională extinsă ‐
fundamentat pe democrația constituțională și respectul mutual dintre cetățeni și stat ‐ care
vizează interesele care converg spre asigurarea securității naționale, manifestate în următoarele
domenii: apărare (înțeleasă în dubla calitate normativă, de apărare națională și apărare
colectivă), ordine publică, activitatea de informații, contrain formații și de securitate, educație,
sănătate, economic, energetic, financiar, mediu, infrastructuri critice. Strategia are o abordare
integratoare și multidimensională, în care dimensiunea de apărare se îmbină și echilibrează
reciproc cu o serie de alte d imensiuni ‐ ordine publică; activitatea de informații, contrainformații
și de securitate; diplomația; managementul situaț îi lor de criză; educația, sănătatea și
demografia.
Necesitatea extinderii conceptului de securitate națională este motivată și de asigurarea
convergenței cu principiile europene de securitate, dezvoltate în Strategia de Securitate
Europeană și Strategia de Securitate Internă a Uniunii Europene, în care securitatea și
dezvoltarea sunt plasate într ‐o relație de directă proporțion alitate. În plus, extinderea
conceptului de securitate națională vizează asigurarea unei reziliențe sporite a instituțiilor de
stat și a societății civile în fața unor posibile situații de criză, fortuite sau persistente, într ‐un
mediu internațional de sec uritate impredictibil și într ‐un context de securitate complex.
Schimbarea de paradigmă la nivel global se caracterizează prin câteva evoluții de care
trebuie să ținem cont în elaborarea unei noi Strategii. România se află într ‐o regiune care a fost
mult timp caracterizată de prezența unor conflicte înghețate. Astăzi regiunea este marcată de

22
conflicte active și de o deteriorare a relațiilor dintre NATO și Federația Rusă. Prezența zonelor
de conflict în regiune ridică în mod direct și problema se curității cetățenilor români.
În plan global, terorismul a căpătat noi dimensiuni, nefiind un fenomen îndepărtat, ci unul
aproape de spațiul nostru. Cetățenii români pot fi afectați de consecințele actelor teroriste. Criză
economică și financiară , la rândul său, a contribuit la această schimbare de paradigmă, iar
efectele sale se resimt pe termen lung.
România traversează o perioadă în care multiple riscuri, amenințări și vulnerabilități se
intersectează uneori, iar alteori se suprapun , generând efecte imprevizibile nu doar la nivel
național sau regional, ci și global.
Securitatea națională nu poate fi asigurată individual de către niciun stat, noile provocări
ale mediului de securitate impunând colaborarea efectivă și eficie ntă în cadrul mecanismelor și
formatelor de cooperare internațională.
Pentru a gestiona responsabil impactul unor astfel de surprize strategice, dincolo de
cunoașterea evoluțiilor din mediul de securitate, este nevoie mai mult decât oricând de coeziune
și consens la nivel național în problemele vitale pentru țara noastră.
Pentru asigurarea resurselor necesare domeniului securității este nevoie de o economie
de piață robustă, bazată pe libera inițiava și transparentă.
Strate gia urmărește să stabilească pașii necesari pentru consolidarea credibilității
strategice a României, prin promovarea continuității și predictibilității ce derivă din statutul de
stat membru al Alianței Nord ‐Atlantice și Uniunii Europene. Totodată, sunt ne cesare extinderea
și consolidarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii și a altor parteneriate
strategice, precum și a relațiilor de cooperare cu ceilalți actori internaționali.
Din această perspectivă, obiectivele și direcț iile de acțiune care privesc securitatea
națională urmăresc consolidarea capacităților militare și civile naționale la standarde care să
permită prevenirea, descurajarea și apărarea împotriva oricăror acțiuni agresive la adresa țării
noastre. Participarea activă a României la apărarea colectivă în cadrul NATO, la implementarea
clauzei de solidaritate și asistență reciprocă în conformitate cu prevederile Tratatului de la
Lisabona al Uniunii Europene și la dezvoltarea Politicii europene de Securitate și Apăra re
Comună și a operațiunilor asociate asigurării spațiului european de libertae, securitate și justiție
sunt de importanță egală.
Strategia definește interesele și obiectivele naționale de securitate, prezintă o evaluare a
mediului de securitate, i dentifică principalele amenințări, riscuri și vulnerabilități la adresa
intereselor fundamentale ale României și formulează principalele direcții de acțiune pentru
asigurarea securității naționale. (Maior, Noul aliat – regândirea politicii de apărare a Rom âniei
la începuturile secolului XXI, 2009)

23
Strategia reprezintă o datorie morală și politică, având în vedere că în 2018 vom celebra
centenarul Unirii, iar în 2019 România va prelua, pentru prima dată, președinția Consiliului
Uniunii Europene, la mai bine de un deceniu de la aderarea efectivă.

1.4.3 Interese și obiectivele naționale de securitate

În definirea intereselor naționale de securitate, Strategia se raportează prioritar la
prevederile Constituției potrivit cărora România este stat național, suveran, independent și
indivizibil. De aici decurg firesc interesele naționale, inclusiv cele de securitate, care vizează
promovarea și apărarea, prin mijloace legitime, a valorilor prin care statul român își garantează
existența, identitatea, dezvoltarea și stabilitatea, în baza cărora își construiește viitorul și în
temeiul cărora participă la realizar ea securității internaționale.
Interesele naționale de securitate sunt:
– garantarea caracterului național, a suveranității, independenței, unității și indivizibilității
statului;
– apărarea ntegrității și inalienabilității teritoriale a țării;
– apărarea și consolidarea democrației constituționale și a statului de drept;
– protejarea drepturilor și Iibertăților fundamentale ale tuturor cetățenilor și garantarea
siguranței lor;
– garanta rea dreptului la păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității etnice, culturale
lingvistice și religioase persoanelor aparținând minorităților naționale;
– valorificarea resurselor și a poziționării geo ‐strategice ale țării noastre în vederea
atingerii nivelului de bunăstare la care cetățenii sunt îndreptățiți;
– reducerea decalajelor de dezvoltare și reconstrucția marilor sisteme publice;
– asigurarea ireversibiIității apartenenței Ia sistemul de apărare colectivă transatlantic;
– consolidarea Uniunii Euro pene și participarea activă la procesele de integrare în
interiorul acesteia.
Promovarea intereselor naționale de securitate se realizează prin stabilirea unor repere
ale efortului statal, concretizate în obiective naționale de securitate. Din perspectivă internă,
obiectivele naționale de securitate vizează:
– consolidarea capacității naționale de apărare menită să asigure integritatea teritorială,
suveranitatea și independența României, precum și securitatea poporului român;
– promovarea și asigu rarea exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților
fundamentale;

24
– buna funcționare a justiției și asigurarea ordinii de drept;
– înlăturarea deficiențelor care afectează bună guvernanță, întărirea capacității
administrative, protejarea procesului d ecizional față de influențe și/sau acțiuni
nelegitime sau netransparente;
– asigurarea eficienței sistemelor naționale de prevenire și gestionare a situațiilor de criză,
interne și externe, militare sau de natură civilă;
– consolidarea securității și protecț iei infrastructurilor critice ‐ energetice, de transport și
cibernetice ‐, precum și a securității alimentare și a mediului;
– dezvoltarea capabilităților de combatere a amenințărilor asimetrice;
– asigurarea unui mediu economic performant, dinamic și compet itiv, în plan
investițional și antreprenorial, precum și a stabilității financiar ‐ bugetare a statului;
– dezvoltarea consolidată, durabilă și adaptată schimbărilor sociale a marilor șiște n me
publice (să ațâțe, educație, protecție socială);
– prevenirea re acțiilor și tendințelor radicale sau extremiste, prin respectarea
pluralismului în societate și cultivarea toleranței la nivelul societății civile;
– promovarea identității naționale, inclusiv prin prezervarea și valorificarea patrimoniului
cultural și natu ral, precum și prin încurajarea responsabilă a domeniilor de excelență.
– Din perspectiva politicii externe, România trebuie să urmărească conturarea unui
profil de țară care să corespundă nivelului de ambiție asumat la nivel politic, ponderii
demografice și capacității de dezvoltare economică.
În acest sens, obiectivele naționale de securitate urmăresc:
– consolidarea profilului României în NATO și Uniunea Europeană, prin contribuții atât
conceptuale, cât și operaționale;
– respectarea principiilor și valorilor fundame tale ale Uniunii Europene;
– consolidarea parteneriatului strategic cu SUA, inclusiv în domeniul economic și
comercial; (Ungureanu, 2010)
– asigurarea securității în regiunea Mării Negre;
– aprofundarea cooperării cu statele vecine și cu cele din flancul estic al NATO;
– intensificarea cooperării regionale, inclusiv în domeniul apărării;
– susținerea parcursului european al Republicii Moldova;
– promovarea intereselor politice, economice și de securitate în regiuni de relevanță
strategică pentru țara noastră.
Obiectivele interne și externe nu vor putea fi atinse la amplitudinea dorită în absența
unui proiect de țară pe termen lung, asumat de întreaga clasă politică, proiect apt să atragă
consensul național, în acord cu interesele naționale de securitate.

25
Capitolul II – Surse de instabilitate regional ă în statele din
Sud-Estul Europei

2.1 Zona Balcanică

Implicarea Alianței în Balcani este parte a eforturilor comunității internaționale de a
contribui la asigurarea stabilității și securității regiunii. Ea cunoaște două dimensiuni: în primul
rând, una este politică, reflectând sprijinul aliaților pentru integrarea în structurile europene și
euro-atlantice a tuturor statelor din regiune și pentr u transformarea acestor state din consumatori
în furnizori de securitate. A doua dimensiune este operațională, prin intermediul misiunilor și
operațiunilor pe care NATO le desfășoară în regiune.
România este unul din aliații care participă ac tiv la eforturile NATO în Balcani.
Acțiunile aliate se află în concordanță cu politica României, care ia în considerare implicațiile
regionale ale problemelor din Balcani.

2.1.1 Implicarea politică a NATO în Balcani

Alianța dispune de mai multe instrumente pentru promovarea obiectivelor sale în
Balcani, legate în principal de asigurarea stabilității și securității în regiune, precum și de
avansarea statelor din zonă pe calea integrării europene și euro -atlantice, inclusiv prin
consolidarea reformelor interne. Dintre acestea, pot fi amintite instrumentele aflate sub egida
Consiliului Parteneriatului Euro -Atlantic (EAPC) și a Parteneriatului pentru Pace
(PfP), precum și activitățile din cadrul structurii informale SEEGROUP – South East Europe
Security Cooperation Steering Group (1,) . De asemenea, în vederea promovării obiectivelor
menționate mai sus, Alianța sprijină și activitatea altor foruri, precum Procesul de Cooperare în
Europa de Sud -Est (SEECP), președinția acesuia fiind exercitată de România în perioada iunie
2013 – iunie 2014, și Consiliul de Cooperare Regională (Regional Cooperation Council).
La summit -ul de la Riga (28 -29 noiembrie 2006), Alianța a luat o decizie de importanță
deosebită pentru întărirea securității și stabilității în Balcani prin invitarea în EAPC a Bosniei
și Herțegovina, Muntenegrului și Serbiei. S -au creat astfel bazele pentru consolidarea dialogului
politic între statele din regiune, cu influență benefică asupra stabilității regionale.
Aceste mecanisme au fost dezvoltate, pe baza interesului acestor state de a aprofunda
cooperarea cu Alianța Nord -Atlantică, astfel încât la summit -ul de la București (2 -4 aprilie

26
2008) s -a decis acordarea Dialogului Intensificat Muntenegrului și Bosniei și Herțegovinei
(BiH), exprimându -se totodată disponibilitatea Alianței de a -și aprofunda cooperarea cu Serbia,
in special prin PfP, inclusiv de a evalua demararea și cu aceasta a Dialogului Intensificat, la
cererea Belgradului. Ulterior, Muntenegru (decembri e 2009) și BiH (aprilie 2010) au fost
invitate să participe la procesul MAP, aceasta din urmă cu condiția să soluționeze problema
proprietăților din domeniul apărării. România a sprijinit aceste decizii, din postura sa de
participant activ la realizarea ob iectivelor Alianței în Balcani. România a susținut, de asemenea,
invitarea să adere la Alianță a Albaniei și a Croației, salutând finalizarea procesului pentru
acestea la summit -ul de la Strasbourg -Kehl (3 -4 aprilie 2009), precum și a Republicii
Macedonia – deși pentru aceasta procesul a fost amânat până după reglementarea problemei
privind numele țării. Summit -ul NATO de la Chicago (20 -21 mai 2012) a reiterat sprijinul
pentru aspirațiile euro -atlantice ale statelor c andidate din Balcanii de Vest.

2.1.2 Dimensiunea operațională a NATO în Balcani

Alianța Nord -Atlantică conduce în prezent în Balcani operațiunea de menținere a păcii
intitulată KFOR. Inițiată în 1999, operațiunea se desfășoară în prezent pe baza Rezoluției 1244
a Consiliului de Securitate al ONU și a Acordului Tehnic -Militar dintre NATO și fosta
Republică Federală a Iugoslaviei, semnat la 9 iunie 1999. La KFOR participă în prezent circa
4800 de militari (67 din România). În baza rolului NATO în Kosovo de aliați, sarcinile
princi pale ale KFOR sunt menținerea mediului de securitate sigur și stabil, precum și a libertății
de mișcare în întregul Kosovo.
La 12 iunie 2008, NATO a decis demararea implementării noilor sarcini constând în:
dizolvarea KPC (“Kosovo Protection Corps”), realizată la 14 iunie 2009. În locul KPC, cu
sprijinul NATO, a fost creată Forța de Securitate Kosovo (Kosovo Security Force -KSF), care
și-a început activitatea pe 15 septembrie 2009. Aceasta este o structură de securitate redusă
numeric, înarmată ușor, multi -etnică, profesionistă, democratică și dotată cu un mandat vizând
managementul crizelor, protecția civilă și intervențiile în cazul unor dezastre naturale și situații
de urgență. A fost, de asemenea, creată o structură de supervizare civilă a K SF. Autoritatea
NATO/KFOR asupra KSF a încetat în iulie 2013, odată cu declararea capacității operaționale
complete a KSF; totodată a fost creată o Echipă NATO de Legătură și Consiliere pe lângă KSF.
România continuă să sprijine eforturile al iate de asigurare a securității în Kosovo.
Având, însă, în vedere nerecunoașterea independenței declarate de Kosovo, participarea forțelor
românești la KFOR nu include noile sarcini, ci se circumscrie exclusiv dimensiunii de

27
securitate, pe baza mandatului conferit misiunii NATO de Rezoluția 1244 a Consiliului de
Securitate al ONU.
Luând în considerare faptul că situația de securitate în Kosovo s -a îmbunătățit
semnificativ, statele NATO au decis în iunie 2009 reducerea treptată a prezenței trupe lor KFOR
în zonă. S -a convenit ca tranziția către o “prezență de descurajare” a KFOR să se facă gradual
și în etape, ritmul reducerilor efectivelor KFOR urmând a fi decis de către Consiliul Nord –
Atlantic, cu luarea în considerare a mediului politic și în f uncție de evoluțiile concrete, în
continuare, ale situației de securitate din zonă. În noua configurație, KFOR va fi o structură
flexibilă, adaptată permanent la situația concretă din zonă și va continua să acționeze în Kosovo
pentru menținerea unui climat de securitate și stabilitate, pe baza mandatului conferit prin
Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, atâta timp cât va fi necesar sau până la o
altă decizie a Consiliului de Securitate, cu menținerea neutralității Alianței față de problema
statutului Kosovo.
Ttot la nivel operațional, NATO este prezent în Balcanii de Vest prin Cartierul General (HQ
NATO) de la Sarajevo, precum și cu Birourile de Legătură Militară de la Skopje și Belgrad.
Scopul misiunilor NATO din Macedonia și B iH este de a asista și sprijini guvernele
locale în reforma apărării și în alte activități legate de pregătirea statelor respective pentru
aderarea la NATO, prin implementarea mecanismelor de dialog și cooperare convenite.
Biroul de Legătură Militară de la Belgrad are ca misiune primară asigurarea legăturii Alianței
cu Armata Serbiei, în primul rând pentru aspectele practice ale implementării Acordului de
Tranzit semnat de NATO cu Serbia la 18 iulie 2005. Alte sarcini ale acestui Birou de Legătură
Militară sunt facilitarea implementării programului PfP al Serbiei, sprijinirea Grupului
Serbia/NATO de Reformă a Apărării (structură care asistă autoritățile sârbe în modernizarea
armatei naționale), asistarea activităților NATO de diplomație publică în regiune.

2.1.3 Europenizarea Balcanilor

Razboaiele din spatiul fostei Iugoslavii au atras atentia asupra pericolului ce ar fi
amenintat Europa, daca Balcanii erau lasati la indemana propriilor instincte. Convietuirea si
conflictul sunt polii care au dominat spatiul inca din timpuri vechi si au influentat existenta unor
popoare care aveau o singura vina, s -au nascut aici.
Hermann Keyserling aprecia in lucrarea ”Analiza spectrala a Europei“ (Herman
Keyserling, Analiza spectrala a Europei ,Institutul European, Iasi 1993) ca “daca Balcani nu ar
fi existat, ar fi trebuit inventati, pentru ca Europa sa isi poata evacua latura intunecata spre

28
Orient” Evenimentele dupa 1989 au confirmat – daca mai era nevoie – ca reinventarea
peninsulei incepea s a se configureze, dar dupa interesele altora.Balcanii nu puteau sa nu tina
cont de ce se intampla in jur, dupa caderea comunismului, in conditiile in care convietuirea de
secole dintre etnii cu specific religios deloc de neglijat, era pusa sub semnul intr ebarii.
Dupa Maria Todorova – reputat analist balcanic – o reanalizare a mecanismului
complicat ce s -a derulat in regiunea balcanica de -a lungul timpului trebuia sa inceapa de la
definirea conceptelor de baza. (Maria Todorova, Balcanii si balcanismul, Edit. Humanitas,
Bucuresti,2000) Conotatiile atasate termenilor s -au dovedit incarcate de intentii negative
motivate politic “de legitimitate si justificare a puterilor ce au invadat spatiul”. Evolutia
conceptelor incarcate de derivate lipsite de realitate precum “balcanic“, ”balcanism “ , “
balcanizare” au sprijinit intentiile Apusului de a forma o imagine a “ tribalismului societatii
balcanice“ devenit un stigmat al istoriei spatiului balcanic Dupa autoarea citata conceptul de
“Balcani” are o existenta textuala autonoma care “ favorizeaza multiplicarea sensurilor si
semnificatiilor sale” in Apus.
Balcanii “ devin un construct arbitrar , iar balcanismul un discurs eurocentric al
inferiorizarii unei parti a Europei”. Discursu rile apusene despre Balcani au o ontologie diferita
de cea a Balcanilor reali, definiti profunzi de o evolutie istorica indelungata. “Imaginea
impietrita a Balcanilor” este dominata de o realitate superioara care refuza superficialitatea
occidentala, pe ma sura ce asteptarile nu se concretizeaza.
De ce am prezentat aceste scurte consideratii? Pentru ca evenimentele de la sfarsitul
secolului XX si cele ce au urmat au aratat ca Balcanii sunt o parte a Europei (daca mai trebuia
demonstrat) iar discu rsul occidental trebuie sa fie conexat (cel putin) la realitatile regiunii.
Jumatatea de secol de dominatie comunista nu a reusit eradicarea specificului ariei,
impregnata vreme de secole cu trasaturi care la inceputul anilor 1990 s -au transfo rmat in forme
de manifestare pe care Occidentul le credea de mult disparute.
Recunoasterea istoriei Balcanilor ca un caz particular complicat al istoriei europene
poate fi un fapt necesar revizuirii si redefinirii perspectivei occidentale. Disp onibilitatea
gandirii propiei culturi de a se defini ca ceva aparte este un mecanism destul de complicat, care
uneori nu convine celor din jur. Este mai comod sa definim Balcanii in termenii unei
psihogeografii enigmatice “impenetrabile, impulsive si ned omestice“, aflate la marginea
civilizatiei, decat ca Balcanii sunt de fapt latura intunecata, refulata a identitatii europene.
Scenariul occidental de construire a unei Europe unite si prospere pacatuieste tocmai
din acest punct de vedere. Disolutia iugoslava a avut multe momente de neintelegere pentru ca
factorii esentiali au fost tratati cu o anumita superficialitate, favorizand solutii fara
functionalitate. Fondul de instabilitate si haos a reactivat animozitatile de natura etnica si

29
religioasa. In razboaiele iugoslave, “ cauzalitatea s -a centrat politic – deci, pe interes – si etnic
– pe efectul identitatii. In ecuatie factorul religios a fost cu precadere un corolar si nu o cauza
directa, nemijlocita”. In acest context, evaluarile occidentale au avut de suferit pentru ca factorii
identitari cu cea mai mare influenta precum etnia si religia au fost tratati ”foarte usor“.
Mai mult decat atat, situatia din Balcani, dupa caderea comunismului, s -a derulat pe
fondul unei “anomalii“ . Dupa caderea “cortinei” tarile sud –est europene se indreptau spre
procesul democratizarii societatii, Iugoslavia porneste serios invers. Spatiul iugoslav se
transforma intr -o scena de lupta fara menajamente. Sentimentul nationalist este exacerbat si “
invita” la dispute si conflicte culturale pe baze entice si religioase“ in conditile in care noile
state isi doreau o forma monoetnica si mon oreligioasa structurata pe vechi fundamente
multiculturale.
Absenta fermitatii comunitatii internationale in tratarea dezintegrarii violente a Iugoslaviei a
aratat o Europa, post Razboi Rece, incapabila sa construiasca o noua ordine sigura si pacificata
de dorinta tuturor. Principiul de baza in in abordarea problemei iugoslave de catre Occident si
SUA a fost acela ca acest stat nu mai avea o pozitie importanta asa cum a avut -o in timpul
disputei dintre Est si Vest.
“Secretarul adjunct de stat Eagleburger si cu mine am fost de acord ca in vizitele mele
la inceputul anului 1989 la Belgrad si capitalele republicane,voi transmite un nou mesaj :
Iugoslavia nu mai beneficia de importanta geopolitica pe care i -au acordat -o SUA in timpul
Razboiului R ece” (Nota face parte din memoriile ultimului ambasador american la
Belgrad,Warren Zimmermann,inainte de inceperea conflictului.)
Practic, politica Occidentului constata, in mod gresit, ca regiunea prezenta un altfel
de interes, scazut fata de cel de inaintea caderii comunismului. “ Anchilozarea“ Occidentului
in fata perspectivei dezastrului umanitar ce urma, a pregatit razboiul civil care a pus in pericol
intreaga constructie geopolitica balcanica. De aici, au decurs o serie de particulart ati pe care
strategii de la Bruxelles si NATO nu le -au avut in vedere sau nu au dorit dar care au avut si au,
un rol in pregatirea procesului de integrare si securitate continentala.
Un alt aspect este legat de faptul ca in timpul crizei, statul, ca institutie de baza a
sistemului politic, si -a pierdut forta de echilibru a centrului decizional si mijloacele executive,
cu urmari care au dus la socul “anarhiei si destramarii”. De aici incep procuparile mai serioase
ale Europei pentru reaseza rea Balcanilor intr -o alta lumina care sa sprijine dezideratul major:
securitatea continentului. Dupa razboaiele iugoslave a existat speranta ca s -a inteles faptul ca
fara securitatea Balcanilor nu poate exista securitatea Europei . De ce am prezentat cele de mai
sus ? Pentru ca intentiile europene s -au manifestat de la inceputul disputei intr -o forma,

30
departata de evolutia evenimentelor. Procesul integrarii balcanice in Europa a fost conceput
dupa un model care nu a inclus urmarile si traumele ramase dupa conflict.
Echipa institutionala a UE, insarcinata cu gestionarea crizelor din spatiul iugoslav,
a actionat incet si nesigur fata de ce se intampla pe teren. Neputinta UE a fost marcata si de :
disensiunilor interne, imposibilitatea coord onarii pozitiilor marilor state , divergentelor de
abordare si interese a membrilor Uniunii.
Cadrul de Politica Externa si de Securitate Comuna, PESC, avea sa fie definitivat
mai tarziu ( Mastricht 1992, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993) cu un dublu rol: solutionarea
confictelor si constructia viitoarei strategii de securitate regionala . Implementarea prevederilor
a fost dificila si greoaie si datorita faptului ca Uniunea Europeana trecea prin reformarea
fireasca de la Comunitatea Europeana la UE ,un proces care trebuia configureze si politica
externa si parametrii de securitate impusi de noua situatie creata de caderea comunismului.
Un alt expert al zonei, Fluvio Attina, (Profesor la Universitatea din Catania , aut or a
o serie de cursuri privind problematica europeana.) remarca evolutia procesul de construire a
PESC ca fiind caracterizata de ”varitatea preferintelor si anticiparilor nationale aflate la originea
ritmul lent de dezvoltare a acestui domeniu”, care a creat dificultati integrarii in chestiuni
externe si de securitate. Diferentele “de viteza” aratate in procesul integrarii balcanice au creat
impresia unei “bajbaieli” impuse de anumite interese.
Incetarea conflictelor a permis UE inceper ea unui proiect al integrarii cu
conditia schimbarii fizionomiei si transformare a Balcanilor dintr -un fost spatiu al razboiului
“tuturor impotriva tuturor“ intr -o regiune a pacii si securitatii continentale.
Initial proiectul european de reamenajare a regiunii nu putea fi justificat numai prin
ideea eticului sau “ numai printr -un idealism wilsonian pur “ ci printr – un raspuns pragmatic la
imperativul securitatii.
De aici au aparut doua planuri de realizare a unei Europe Unite. Unul european care
isi dorea o regiune omogena, in interioriul careia reconcilierea sa domine iar guvernele sa fie
deschise unui dialog despovarat de orgolii si de trecutul apasator, iar celalalt “ de formula
americana “ in care folosirea fenomen ului globalizarii ar fi solutia pentru a conduce un
continent divizat pe baza “colaborarii retelelor din diferite cercuri concentrice”. Cele doua
optiuni aveau o dificultate si anume : nici una nu putea fi aplicata in spatiul balcanic integral si
separat.
Inceputul acestui proces a fost marcat de aparitia unor organizatii si organisme
internationale (ASEAN, Organizatia din Shanghai, Nafta, Uniunea Tarilor Africane, European
Union -EEAS cu plan propriu de regionalizare) bazate pe diverse for me de colaborare intre
regiuni. In acest context, problema gasirii celor mai adecvate modalitati de a aduce un stat, o

31
natiune intr -o uniune regionala, fara a se atinge prea mult notiunile de suveranitatea si
integritatea, devenea importanta pentru ca nati unile vizate, nu erau pregatite pentru o astfel de
uniune.
In conditiile multiculturalitatii specifice Balcanilor statul isi mentinea prerogativa
protectiei culturale a etniilor componente, dar cu atentia speciala, care asa dupa cum remarc a
Karl Popper (Karl Popper, The Society and its enemies, vol. II , Routledege,New
York,1971) trebuie sa asigure “nu numai protectia noastra, ci si a celorlalti“. Evolutiile din
Balcani dupa razboaie, dar in mod deosebit in timpul crizei economico -financia re, au aratat ca
“intr-un stat multietnic, nu poate fi garantata loialitatea fata de structurile sale, ci doar fata de
valorile lingvistice si culturale. Regionalizarea de tip european sau politica globala americana
sunt constructi teoretice cu o anumita v aloare, dar nefunctionale, inca, in Balcani, din cauza
particularitatilor amintite. In plan economic comisiile create de UE la nivel regional nu au dat
inca rezultate iar exemplul cel mai bun este “defunctul Pact de Stabilitate” si “agenda 2000 “
care pre gateau crearea unei “regionalizari in cercuri concentrice , asemanatoare zonelor unui
mare megalopolis “.
In proiectiile, precum harta Institutului de Balcanologie de la Washington privind
regiunea balcanica, apare divizarea Kosovo si constr uirea unei zone denumita “Tarile
sarbe”, aspecte care tin de posibilitati teoretice, dar nu sprijina“reinventarea” Balcanilor,
deoarece atasarea peninsulei la alte centre decizionale, nu are legatura cu aspiratiiile unei
populatii care s -a luptat secole sa-si pastreze identitatea si demnitatea culturala. In proiectul
european apare incet ideea placuta unor state de “ nucleu “ si cea de “ periferie “ , unde zona
marilor orase este centrul administativ iar restul “ marginea”.
Se avanseaza idei a ca Balcani ar deveni Occidentali, regionalizati de asa natura, incat
natiunile si statele sa fie tratate ca entitati politice si regionale fara frontiere, cu o suveranitate
limitata, denationalizata, facand parte dintr -o “periferie a Europei” Nu stim da ca aceasta
perspective au incantat prea mult lumea balcanica, dar stim ca au inceput sa apara procuparile
privind astfel de viitor care in niciun caz nu va oferi mult asteptata securitate continentala.
In aceste sens a aparut tot mai des intr ebarea: in ce conditii se face reasejarea si
integrarea balcanica si cu ce pret? Simpla apartenenta la NATO n -a adus ”avantul economic”
prezumat . Statele Europei de Sud -Est, membre UE, constata pierderi de suveranitate,
paternalism si tutela, rezultate din noua conditie.
Mai mult, se constata ca, criteriile de aderare sunt diferite pentru statele membre, iar
admonestarile Comisiei Europene ajung in” armistitiile scrise” – cazul Romaniei – la nivel de
“protocol comportamental”. Ce poate sa intel ege un candidat la aderare din ultimile evolutii din

32
interiorul UE? Ori ca relatia centru –periferie exista dar nu este trecuta in conditiile de aderare
ori ca intentiile proiectului european sunt cu “ bataie lunga”.
Cel mai elocvent exmplu es te cazul Mecanismului de Cooperare si Verificare care a
devenit pentru Romania si Bulgaria bariera de netrecut in spatiul Schengen. Nu vom intra in
detailii pentru ca nu tine de materialul de fata, dar este clar ca cei vizati sunt cei slabi din
periferie, care in situatia de mai sus, “trebuie sa aplaude centrul care a adus o importanta
contributie la desavarsirea democratiei”.
Nu stim daca popoarele balcanice vor accepta in continuare “puterea soft a persuasiunii
politice“ – dupa cum s -a exprimat Emanuel Barroso – dar intrebarile despre o astfel de situatie
vor fi. Constructia diferentiata a integrarii europene a devenit si mai vizibila dupa ce ministrii
de externe ai Germaniei, Olandei, Danemarcei si Finlandei au propus un mecanism similar
MCV prin care sa se poata interveni “ impotriva statelor care incalca statul de drept si valorile
fundamentale ale UE “ . Recenta victorie in alegeri a cancelarului Angela Merkel a consolidat
pozitia acesteia fruntea UE,si va permite Germaniei sa “dicteze “ masuri mult mai dure pentru
consolidarea zonei euro si depasirea crizei financiare.
O interesanta analiza o face Pierre Manent (Pierre Manent, La raison des nations
:reflexion sur la democratie en Europe Paris ,Gallimard, 2006.) care apreci aza ca “constructia
si apararea democratiei in Europa poate intra intr -o faza delicata prin aparitia pericolului
dizolvarii geografice a Uniunii Europene datorita nedefinirii limitelor. Cu stiinta, sunt vizate
conceptele de stat suveran si natiune care au fost definite de mult timp, drept “ conditii de
posibilitate “ ale democratiei.
Inca din secolul XIX natiunea a fost acceptata drept ”liant intre indivizi, caracterizati
prin dezorganizare” statul fiind” formula geografica de organizare” a acestora . Acelasi autor
arata ca interventiile Uniunii Europene in statele membre prin “faliment“ ( Grecia si Cipru ),
prin atentionari dure, tind sa transforme Uniunea intr -o “agentie umana centrala “a carei nuanta
principala“ este democratia fara popor.
Aspectele de mai sus pot deveni procupari pentru statele balcanice care accepta
normele si standardele europene, dar pana la o limita care sa nu lezeze preceptele conceptuale
consacrate. Modelul european de constructie democratica in Balcani a statului si natiunii inca
este discutabil datorita dimensiunii geografice si nu numai. Pozitia europeana privind libertate
de miscare a individului in spatiul Uniunii devine un subiect actual datorita perceptiei rolului
fortei de munca din Est care se deplaseaza in Vest .
Teoretic este frumos, practic este cu totul altceva pentru ca UE are valori
universale, abstracte, proprii, aplicabile spatiului European, dar nu celui balcanic. In statul
membru al UE, individul este cetatean insa in cadrul Uniunii Europene acesta nu are statut real,

33
chiar daca ideea cetateniei europene vine sa sugereze un scop spre care se tinde. In schimbul
cedarii unei parti din suveranitatea nationala UE ezita sa construiasca o relatie speciala cu
individu l care o compune . Democratia acestui moment nu exista si atunci reactiile care apar in
tarile dezvoltate la venirea muncitorilor din Romania si Bulgaria sunt incadrate intr -o alta
democratie care nu are legatura cu cea nationala.
Instituire a democratiei in Balcani are in versiunea europeana, un model invers celei
americane, pentru ca propune o democratie prin excluderea factorului geografic extins
nedefinit si o forma politica care diminueaza relatia stat –natiune. Criza economico -financiar a
a aratat ca Uniunea Europeana se afla in imposibilitatea “de a propune un nou contract social
care sa stea la baza alcatuirii unei noi tipologi comunitare”
Ce se intampla in Europa este contrar a ceea ce se intampla America, unde
imperati vului unificarii umane pe fondul globalizarii i se raspunde prin intarirea natiunii
centrale. Balcanii au trait cu o intensitate nedorita disolutia unui stat si cu mare greutate a evitat
tragedia transformarii din nou intr -un butoi cu pulbere. Ignorand u n principiu de drept
international, Europa a aceptat statutul provinciei Kosovo, cu mici exceptii, creand o forma
mascata de “precedent”.
Au aparut si s -au intarit asemenea tendinte in Europa, tendintele de separare dupa
Kosovo sunt vizibile in mai multe regiuni ale continentului, dar fenomenul este evitat in
discursul Uniunii Europene pentru ca exista un sentiment “dominat de sentimentul inadecvarii
la problemele timpului”.
Procesul integrarii Balcanilor si implicit al reamenajarii a fost nuantat de problemele
constitutiei europene care au mai temporizat elanului desfiintarii natiunii ca singura forma de
comuniune . In Uniunea Europena se vorbeste despre un nou tratat al UE, impus de criza
economico – financinare, nece sar pentru a largi sferei deciziilor liderilor UE si evitarii
recomandarilor. Germania sprijina aceasta ideee, pentru ca Tratatul ar pregati drumul spre o
“mai multa integrare europeana , creind o noua baza legala pentru UE”( Angela Merkel ).
Ramane de vaz ut.
La fel si Franta, care sustine alaturi de Germania un nou tratat european, acceptat,
fie de intregul UE, fie de numai de cele17 tari membre ale zonei euro, daca celelalte nu vor sa
se alature. In opinia celor doua tari noul Tratat ar t rebui sa includa si mult discutatul pact fiscal
cu reguli bugetare comune si fonduri de salvare necesare pentru stabilizarea preturilor
obligatiunilor statelor membre. Ce inseamna aceasta pentru Balcani : Mult vehiculata idee
privind cercurile concentrice poate deveni realitate, iar economiile tarilor periferice vor trebui
sa respecte deciziile centrului sau sa paraseasca spatiul comunitar. S -a creat astfel constinta –
asa dupe cum afirma Z. Brzezinski –ca fara Gemania si Franta UE nu mai poate exista. Si in

34
acest sens, criteriile de aderare “imbunatatite “ vor ajusta si mai mult suveranitatea nationala a
statelor periferice care vor trebui sa -si etaleze virtutiile dupa alte criterii.
Decidentii europeni stiu ca pentru suprematia mondiala sunt necesare conditii de
indeplinit printre care realizarea unei Europe puternice si unite cu un singur centru
decizional. Discutia ramane deschisa in contextul actual, si este intarita si de concluzia lui S.
Huntington (Samuel Huntington, Ciocnirea civilizatiilor si refacerea ordinii
mondiale, Bucuresti , Editura Antet, 1998) “daca secolul XXI nu va fi american, atunci este
probabil ca va fi european“. Ceea ce ramane in acest moment este faptul ca reamenajarea
Balcanilor a devenit o necesitate pentru Europa, care nu -si va atinge scopurile fara trecerea
acestui prag obligatoriu.

2.2 Regiunea Mării Negre

2.2.1 Aspecte introductive

Lumea în care trăim se transformă și se redimensionează. Strategiile de confruntare se
combină cu strategii de parte neriat politicoeconomic și acțiuni de gestionare internațională a
crizelor și conflictelor. În acest context, complexitatea aspectelor politice, economice, sociale,
militare și culturale din actualul mediu de securitate au tendința de a transforma orice te ntativă
de înțelegere a acestora într -un demers analitic care necesită, înainte de orice, o disociere netă
între faptele reale și cele ipotetice. Unul dintre spațiile în care se manifestă pregnant această
tendință este cel al Regiunii Extinse a Mării Negre (REMN1 ).
Spațiu al oportunităților strategice, care ar putea să se caracterizeze prin prosperitate,
stabilitate și securitate, regiunea poate fi asociată și cu termenii de „incertitudine”, „turbulență”
sau „criză”. Această caracteristică ambival entă este surprinsă și în Carta Albă a Securității și
Apărării Naționale a României (2004), document potrivit căruia spațiul Mării Negre reprezintă,
în același timp, o oportunitate și o sursă de risc, aflându -se la interferența a două axe strategice:
1) Marea Neagră – Marea Mediterană, respectiv flancul sudic al NATO, zonă de importanță
strategică pentru Alianța Nord – Atlantică, afectată în principal de riscuri transfrontaliere și
2) Marea Neagră – Caucaz – Marea Caspică, spațiu de tranzit pentru resu rsele energetice ale
Asiei Centrale, influențat de anumite forme de instabilitate subregională provenite din zona
Asiei Centrale”2 . Problematica actuală a Regiunii Extinse a Mării Negre rezultă din
interacțiunea a cel puțin trei tipuri de probleme specifi ce.

35
1 Regiunea Extinsă a Mării Negre cuprinde statele riverane, Republica Moldova și statele din
zona Caucazului de Sud: Georgia, Armenia și Azerbaidjan.
2 Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004, evoluțiile politico -militare din
statele regiunii, intersectarea în zonă a intereselor marilor puteri și ale celor regionale și
instabilitatea politică dublată de stagnarea economică a zonei. În contin uare, vom aborda
problema evolu țiilor politico -militare din statele acestei regiuni.
Astfel, Republica Moldova se confruntă cu două probleme majore: problema transnistreană
și tranziția puterii ca urmare a procesului ele ctoral început în aprilie 2009. Situația politică
internă continuă să fie dominată de acțiunile întreprinse de cele două principale forțe politice –
Alianța pentru Integrare Europeană și Partidul Comuniștilor, în timp ce întreaga societate este
marcată de o profundă divizare pe fond identitar și politic. Criza economică se amplifică
permanent, exercitând o influență dir ectă asupra negocierilor dintre comuniști și Alianța pentru
Integrare Europeană, pentru depășirea crizei politice. În pofida numeroaselor declarații ale
liderilor politici de la Chișinău, scena politică se menține tensionată și imprevizibilă, R.
Moldova de venind scena unui conflict între valori, principii de guvernare și culturi politice
incompatibile. Situația internă din Ucraina este caracterizată de numeroase tensiuni de ordin
politic și social, iar pe plan extern, acest stat are diferende cu Federația R usă pentru Peninsula
Crimeea3 ; în același timp, autoritățile de la Kiev încearcă și stabilirea unor relații speciale cu
UE și NATO. Mecanismele democratice folosite la limită, instabilitatea instituțională și
confruntarea politică permanentă, califică Ucr aina drept un stat cu o evoluție imprevizibilă și
alterează perspectivele acesteia de aderare la UE și integrare în NATO. (www.nato.int, 2009)
La rândul său, Georgia, afectată de războiulcu F. Rusă (august 2008), se află într -o situație
dificilă, con fruntându -se, pe de o parte, cu lipsa de stabilitate și nevoia de reconstrucție și, pe
de altă parte, cu amenințarea dreptului la suveranitate și integritate teritorială. După
evenimentele din vara anului 2008 și recunoașterea independenței Abhaziei și Ose tiei de Sud
de către F. Rusă, se menține pericolul declanșării unui nou conflict, în condițiile în care
Moscova exclude dialogul cu autoritățile georgiene și și -a întărit dispozitivul militar din
Caucaz. Autoritățile georgiene, confruntate și cu o contesta re internă, păstrează o atitudine
fermă față de menținerea integrității sale teritoriale, căutând sprijin pentru strategia de eliminare
a consecințelor războiului, beneficiind, în continuare, de sprijin occidental, în special din partea
SUA. Astfel, la niv el militar, a luat ființă Comisia partene riatului strategic SUA -Georgia . În
urma analizei privind modul de desfășurare a conflictului ruso -georgian, realizate de Statul
Major General al forțelor armate georgiene, a fost examinată posibilitatea implementări i unei
noi structuri la nivelul Forțelor Armate georgiene, care să permită utilizarea optimă a acestora
în condițiile de teren specifice regiunii sud – caucaziene. Armenia este interesată, pe de o parte,

36
de reluarea relațiilor cu Turcia, iar pe de altă part e, de soluționarea conflictului cu
Azerbaidjanul, pentru a putea ieși din starea de izolare regională care i -a fost impusă. Din acest
punct de vedere, una din prioritățile economice ale autorităților de la Erevan o reprezintă
participarea la proiectele reg ionale de transport, inclusiv în domeniul energetic , care, în prezent,
ocolesc Armenia. Deși dominația capitalului de proveniență rusă îi asigură Moscovei influența
politică în Armenia, oficialitățile de la Erevan nu au exclus bunele legături pe care statu l armean
continuă să le cultive cu Occidentul. Armenia este singurul stat din Caucazul de Sud care este
membru al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC). În ceea ce privește
Azerbaidjanul, acest stat se confruntă cu două chestiuni important e: prima se referă la stadiul
reformelor democratice și îmbunătățirea drepturilor omului, liberalizarea 1 Prima reuniune a
comisiei a avut loc pe 22.06.2009, la Washington, sub conducerea adjunctului secretarului de
stat american, James Steinberg, și a min istrului de externe georgian, Grigol Vașadze.
Asumându -și rolul unui centru mondial de putere, cu tendințe hegemonice și revizioniste
în spațiul ex -sovietic, F. Rusă se confruntă, simultan, cu efectele crizei economico -financiară
și cu o criză de auto-definire a statutului său internațional. Comunitatea Statelor Independente,
în calitate de organizație regională, aflată sub coordonarea F. Ruse, nu mai are aceeași soliditate
inițială, tot mai multe state membre privind din ce în ce mai insistent sp re UE, în timp ce
Moscova urmărește prin toate mijloacele (politice, economice și dealtă natură) să -și mențină
statutul de lider regional și să creeze un bloc economic și politico -militar, care se dorește o
continuare a fostei Uniuni Sovietice1 . În luna m ai 2009, președintele Dmitri Medvedev a
promulgat „Strategia de Securitate Națională a Federației Ruse până în anul 2020”, document
care stabilește prioritățile în materie de politică externă, militară, economică și socială ale
statului rus și identifică p rincipalele riscuri și amenințări la adresa F. Ruse. SUA, care în ultimii
ani au fost interesate de democratizarea și stabilizarea REMN, au încheiat parteneriate
strategice cu Georgia, Ucraina și, respectiv, Turcia . Afectate de criza economico -financiară,
SUA par să se concentreze mai mult asupra problemelor interne și să își reorienteze, sub actuala
administrație, prioritățile obiectivelor de politică externă. Extinderea ariei de securitate a NATO
este percepută de către F. Rusă ca o amenințare la adresa p ropriei securități și, implicit, a sferei
sale de influență, temere ponderată de cooperarea, destul de limitată, în cadrul Consiliului
NATORusia. Totodată, pornind de la situația din Afganistan, NATO se găsește într -o perioadă
de regândire a rolului său de actor major pe scena internațională. În ceea ce privește Turcia,
aceasta beneficiază de o poziție strategică remarcabilă și de potențial uman și militar deosebit,
acestea transformând -o într -un „pilon” al NATO. Guvernul musulman moderat se află într -un
echilibru fragil în ceea ce privește relația cu reprezentanții conducerii forțelor armate naționale,
însă pe fondul criticilor europene, aceștia din urmă au acceptat menținerea guvernului condus

37
de primul ministru, R. Erdogan. (Marin Măciucă, Dimensiunea mil itară a securității în
condițiile acce lerării procesului globalizării , 2004)

2.2.2 Centrele de influenta din Marea Neagra

OSCE se bucură de credibilitate în sudul Caucazului, dar nu dispune nici de puterea, nici
de mijloacele necesare pentru soluționarea marilor probleme ale regiunii, jucând doar rolul de
observator. Cea de -a treia categorie de probleme din REMN este generată de instabilitatea
regimurilor politice, amplificată de problemele economice. Unele țări din zonă au adoptat un
model de regim politic de tip democrat -liberal, fără a însoți această opțiune de investiții și
proiecte capabile să declanșeze dezvoltarea econo mică și socială, în timp ce altele adoptă
modelul rus al „democrației suverane”. În același timp, trebuie evidențiat faptul că Marea
Neagră este plasată la intersecția a trei centre de influență geopolitică: euro -atlantic, ex -sovietic
(eurasiatic) și cel a l Orientului Mijlociu. Astfel, Ucraina și R. Moldova sunt captive faliei dintre
F. Rusă și comunitatea euro -atlantică, iar Caucazul, în întregul său, este o zonă de falie între F.
Rusă și Orientul Mijlociu, cu influențe euro -atlantice, Georgia, Armenia și Azerbaidjan fiind
confruntate cu dependența economică față de Moscova și tensiuni interetnice cu tendințe
separatiste.
În ceea ce privește Turcia, aceasta se află pe o linie de mijloc, între instituții și fluxuri
economice din Occident și identi tatea colectivă a lumii islamice. Abordarea actuală a REMN
pornește de la faptul că acest spațiu se află în epicentrul eforturilor occidentale de a -și proiecta
interesele spre zonele Caucazului și Asiei Centrale. Pe măsură ce NATO își extinde atribuțiile
și se pregătește pentru o implicare pe termen lung în Afganistan, REMN începe să f ie privită
într-o altă lumină. Punctul de plecare al abordării occidentale de azi în Marea Neagră a fost 11
septembrie 2001, moment care a condus la o modificare a opticii sta telor occiden tale față de
întreaga regiune .
Pe de altă parte, această abordare nu este lipsită de dificultăți. Astfel, una din dilemele
legate de modul de creare a unei Regiuni Extinse a Mării Negre a fost subliniată într -un studiu
elaborat în anul 2004: „Finalizarea acestei viziuni pentru o Europă unitară și liberă ar putea fi
un avans considerabil pentru cauza democrației, integrării și securității în regiunea euro –
atlantică. Ar reprezenta și o poziție mai bună a SUA și UE înabordarea provocăr ilor din Orientul
Mijlociu Lărgit. Întrebarea cheie nu este dacă acest lucru este dezir abil, ci dacă este realizabil” .
(Marin Măciucă, Dimensiunea militară a securității în condițiile accelerării procesului
globalizării, 2004 )

38
Pe măsură ce volumul resurselor energetice care tranzitează zona Caucazului și a Mării
Negre sporește cu fiecare zi, regiunea devine din ce în ce mai importantă atât pentru UE, cât și
pentru SUA. În acest context, politicienii și militarii sunt obligați să acorde o atenție sp orită
asigurării securității tranzitului petrolului și gazului, cu atât mai mult cu cât conductele,
terminalele și tancurile petroliere pot deveni ținte atrăgătoare pentru teroriști . Nu întâmplător,
la summit -urile Alianței Nord -Atlantice – de la Istanbul (iunie 2004) și București (aprilie 2008)
– a fost recunoscută importanța regiunii Mării Negre, fiind lansat un apel către partenerii și
aliații riverani ca aceștia să coopereze în vederea consolidării stabilității acestei regiuni. Din
acest punct de vedere , țările din regiune au căzut de acord asupra faptului că este necesară
coordonarea eforturilor pentru asigurarea securității în zona Mării Negre.
Acest lucru nu este numai în folosul Europei, spre care – prin această regiune – tranzitează
o cincime din totalul resurselor minerale folosite de către statele membre ale UE, ci și în folosul
statelor riverane Mării Negre. Având în vedere caracteristicile mediului regional de securitate,
se poate aprecia că principalele amenințări și provocări din REMN sun t: instabilitatea internă
care se manifestă în numeroase state și regiuni, constituite după destrămarea Uniunii Sovietice;
accentuarea sau menținerea conflictelor etnic -separatiste; încercările de dezintegrare și
constituire a unor entități statale indepen dente (Transnistria, Abhazia și Osetia de Sud,
Nagorno -Karabah); exportul de instabilitate, prin promovarea fundamentalismului islamic și a
intereselor statelor islamice către sud -estul Europei și prin existența unor grupuri etnice
compacte în aceste zone (turco -tătarii în Peninsula Crimeea, găgăuzii în R. Moldova);
competiția economică declanșată de exploatarea și transportul petrolului din Marea Caspică;
expansiunea rețelelor și activităților teroriste și a c rimei organizate transnaționale.
În cont extul în care poziționarea strategică a REMN atrage după sine vulnerabilitatea în
fața amenințărilor asimetrice, este necesar ca statele din regiune și cele din imediata apropiere
să-și mențină focalizată atenția asupra unor fenomene care capătă amploare, cum ar fi
terorismul, traficul de droguri și de ființe umane, contrabanda cu armament și proliferarea
armelor de distrugere în masă. În ceea ce privește domeniul apărării, riscurile provin din două
direcții: conflictele latente existente și grupările armat e din anumite regiuni ex -sovietice. În
concluzie, putem observa că Regiunea Extinsă a Mării Negre rămâne o scenă de confruntare a
intereselor divergente dintre F. Rusă, care urmărește refacerea sferei de influență în spațiul
Comunității Statelor Independen te, blocarea extinderii NATO spre frontierele sale și
limitarea/interzicerea accesului Occidentului spre resursele energetice caspice prin intermediul
Caucazului de Sud, și unele state occidentale importante. În același timp, conflictul ruso –
georgian a pus sub semnul întrebării întregul edificiu instituțional de cooperare la Marea

39
Neagră, probând ineficiența tuturor mecanismelor de cooperare regională, indiferent de
inițiatorii acestora.

2.2.3 Riscuri de natura terorista in regiunea extinsa a Marii Negre

Spațiu de legătură între Europa și Asia, între Occident și Orient, între creștinism și
islamism, Regiunea Extinsă a Mării Negre (REMN) reflectă, în bună măsură, evoluția și
tendințele din viața politică, economică și socială manifestate în plan internațion al și, îndeosebi,
european. Reprezentând prelungirea bazinului mediteranean către Marea Caspică și, de aici,
către Asia Centrală și Orientul Mijlociu, REMN are caracteristici politice și de securitate
asemănătoare zonei Balcanilor, dar și trăsături proprii , determinate de interesele țărilor riverane
și de cele ale principalilor actori pretendenți la topul ierarhiei mondiale (SUA, UE, Rusia,
China), de potențialul economic, militar și demografic, precum și de rolul de element de
legătură între Asia Centrală și Orientul Mijlociu (în jocul intereselor politice și economice
globale). (Maior G. C., 2008 )
Vidul de securitate generat de destrămarea URSS și de desființarea Tratatului de la
Varșovia, pe fondul tranziției la statul de drept și la economia de piață, au condus la
transformarea REMN într -un spațiu de instabilitate, marcat de dispute de natură politico –
militară și economică, dar și de preocuparea altor state de a -și revizui interesele în zonă.
Analiza conflictelor și stărilor tensionate d in REMN evidențiază faptul că majoritatea au
premise istorice asemănătoare, la care se adaugă faptul că, în contextul tranziției, întreaga zonă
se confruntă cu probleme de natură economică, politică și socială. Din acest punct de vedere,
pe fondul existenț ei unor vulnerabilități specifice, în REMN continuă să se manifeste
amenințări și provocări militare sau non -militare, care pot pune în pericol securitatea și
stabilitatea întregii regiuni. În funcție de natura lor, factorii de risc sunt generați de: probl eme
de natură politică (ex.: mediul politic instabil și sensibil care determină diminuarea autorității
statale și proliferarea unor fenomene specifice crimei
Acești factori de risc pot genera stări de pericol și amenințări la nivel regional sau cu impact
internațional, în funcție de anumite conjuncturi, pot evolua către: ƒ instabilitate internă în statele
constituite după destrămarea Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei; ƒ accentuarea sau menținerea
conflictelor etnicseparatiste, corelate cu încercări le de dezintegrare și constituire a unor entități
statale independente și cu prezența unor facțiuni paramilitare în regiune; ƒ competiția
economică declanșată de exploatarea și transportul petrolului din Marea Caspică ;ƒ apariția și

40
persistența unor vulnera bilități ce pot alimenta factori de risc neconvenționali privind mediul și
sănătatea populației, pe fondul ineficienței unor mecanisme de coordonare a acțiunilor de
protecție în situații de urgențe civile (poluare, pandemii, contrabandă cu bunuri de consum
contrafăcute etc.); importul de instabilitate în regiune ca efect al manifestării
fundamentalismului islamic, îndeosebi wahhabit, pe fondul existenței unor grupuri etnice
defavorizate în aceste zone și al susținerii financiare acordate de către țări isla mice;
ƒexpansiunea rețelelor și activităților teroriste și a crimei organizate transnaționale
(criminalitate economico -financiară, trafic transfrontalier de persoane, droguri, materiale
radioactive și strategice, armament și muniții): – acțiunile structuri lor criminalității organizate
sunt favorizate de climatul politic instabil din unele state sau spații limitrofe, de corupție și de
starea precară din punct de vedere economic a populației, contribuind la proliferarea
contrabandei, migrației ilegale și alto r activități infracționale; – fluxurile migraționiste
traversează regiunea preponderent pe rute terestre (Ucraina și Turcia fiind plăci turnante), dar,
pe fondul măsurilor de securizare a frontierelor întreprinse de statele membre și candidate la
Uniunea E uropeană, este de așteptat o sporire a fluxurilor de migrație din Africa, Orientul
Mijlociu și Orientul Extrem pe rute maritime ce traversează bazinul Mării Negre; – traficul cu
armament, tehnică de luptă și muniție este stimulat atât de existența unor zo ne cu potențial
conflictual ridicat, a unei mari cantități de arme în regiune, cât și de producția de armament a
unor regiuni separatiste, nesupusă unor verificări internaționale (ex. Transnistria) – o parte a
armamentului traficat se transportă prin portu rile de la Marea Neagră, rutele maritime de
contrabandă fiind considerate de traficanți m ai sigure decât cele terestre; traficul cu materiale
strategice, consecință a conlucrării între grupările/organizațiile teroriste și mafiile apărute în
regiune, în spe cial în spațiul ex -sovietic, reprezintă, de asemenea, o gravă amenințare la adresa
securității și stabilității zonei; – traficul cu droguri este favorizat de dezvoltarea pieței de
producție și consum a stupefiantelor, precum și de schimbarea și diversifica rea rutelor, inclusiv
a celor maritime. ƒ tendința elementelor teroriste de a utiliza filierele și rutele infracționalității
transfrontaliere, a suportului logistic și uman al acestora, pentru asigurarea surselor de finanțare;
ƒ proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și materialelor nucleare, a mijloacelor
de distrugere în masă, a armamentelor și altor mijloace letale neconvenționale. Amploarea fără
precedent a fenomenului terorist și a crimei organizate, concomitent cu dinamizarea competi ției
pentru resurse energetice și căile de transport al acestora, a adus zona Mării Negre de la periferie
spre centrul atenției principalelor organisme europene și euro -atlantice.

41
2.2.4 Perspectivele cooperării multilaterale în regiunea Mării Negre

Privind spre viitor, este evident că Regiunea Extinsă a Mării Negre dispune de un potențial
considerabil de dezvoltare, în continuare, a cooperării regionale, în avantajul major al statelor
din această parte a Europei și al întregului continent. Uniunea Europeană, prin țările membre
din zonă – Bulgaria, Grecia și România – și prin inițiativele sale la Marea Neagră poate contribui,
de asemenea, într -o măsură substanțială la înscrierea tuturor statelor din acest spațiu pe
traiectoria valorilor politice, eco nomice, democratice și de securitate europene.
Un aport semnificativ la stabilitatea și securitatea regiunii, și în special la aprofundarea
reformelor democratice și la eforturile de reglementare pașnică a conflictelor și diferendelor din
această parte a continentului, revine Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE) și Consiliului Europei (CE). În calitatea lor de state membre ale celor două organizații,
toate națiunile din spațiul pontic au subscris la principiile și valorile OSCE și CE și, prin urmare,
la obligația respectării și transpunerii lor în viață. În același spirit, și NATO, prin membrii săi
de la Marea Neagră – Bulgaria, Grecia, România și Turcia – și prin parteneriatele promovate de
Alianță cu Federația Rusă, Ucrain a și alte țări din regiune, este în poziția de a aduce o contribuție
esențială la stabilitatea și securitatea acestui spațiu, în interesul comun al tuturor statelor din
zonă, al întregii Europe, al SUA și al păcii mondiale. Nu în ultimul rând, Organizația Națiunilor
Unite (ONU), prin atenția crescândă pe care o atribuie extinderii cooperării regionale în diferite
zone ale globului și prin statutul de observator al OCEMN la ONU, reprezintă un sprijin
considerabil în favoarea adâncirii colaborării multilatera le în Regiunea Extinsă a Mării Negre.

2.2.5 Rolul României

România, ca stat membru al UE, NATO, OSCE, Consiliului Europei și ONU, riveran la
Marea Neagră și având raporturi tradițional bune cu toate celelalte națiuni din spațiul pontic,
are de ju cat un rol important în creșterea eficacității OCEMN și în promovarea inițiativelor UE
în această parte a Europei. De altfel, factori de răspundere ai Uniunii Europene au subliniat, în
nenumărate ocazii, că aceasta așteaptă din partea țării noastre contrib uții de substanță la
construirea unui climat de încredere și bună vecinătate între toate țările din regiunea Mării
Negre și la amplificarea cooperării între ele și UE. În acest sens, țara noastră care, împreună cu
Bulgaria și Grecia, a jucat un rol deosebi t în lansarea Sinergiei Mării Negre, poate acționa acum,
în zonă și la Bruxelles, pentru dezvoltarea acestei inițiative într -o strategie a Uniunii Europene,

42
cu obiective și priorități precise pentru spațiul pontic, după modelul strategiilor UE pentru
regiu nea Mării Baltice și pentru Procesul de Cooperare Dunăreană. De asemenea, având în
vedere faptul că problemele acestei părți a Europei nu pot fi soluționate decât prin mijloace
politico -diplomatice, printro cooperare largă, cu luarea în considerare a inter eselor tuturor
părților în cauză, ar fi potrivită crearea la nivelul instituțiilor specializate din țară (MAE, în
primul rând) a unui mecanism special de conciliere și mediere pentru încurajarea soluționării
diferendelor și conflictelor din Regiunea Extins ă a Mării Negre.
Pentru succesul inițiativelor românești în acest spațiu, este, desigur, esențial ca substanța
lor să fie stabilită în strânsă conlucrare cu Turcia, Grecia, F. Rusă, Ucraina, precum și cu
celelalte state din zonă. O asemenea abordar e ar contribui, în mod efectiv, la întărirea poziției
României în regiune, sporind, în același timp, influența sa în dezbaterile din cadrul Uniunii
Europene cu privire la construcția europeană și la creșterea rolului moderator al UE în politica
mondială. (Maior G. C., 2008 )

2.3 Regiunea Transnistreană

2.3.1 Prezentarea generală a situației din Transnistria

Conflictul din Transnistria sau Războiul din Transnistria (denumit uneori și Războiul
moldo -rus) a fost un conflict militar , iar actualmente este un conflict politic între Republica
Moldova și autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană ” cu privire la exercitarea
controlului asupra raioanelor Camenca , Dubăsari , Grigorio pol, Rîbnița , Slobozia și
orașul Tiraspol , aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina , aflat pe malul drept al
aceluiaș i râu.
Conflictul politic a început în anul 1990 , imediat după proclamarea independenței așa –
zisei „Republicii Moldovenești Nistrene”, fază latentă a acestuia desfășurându -se până în
prezent.
În ultima parte a anilor 1980 , peisajul politic al URSS era în plină s chimbare datorită
politicii de perestroika întreprinse de Mihail Gorbaciov , care permitea libera lizarea politică la
nivel regional. Democratizarea incompletă a permis naționalismului exclusivist să devină cea
mai dinamică doctrină politică. Unele minorități naționale s -au opus schimbărilor de clasă
politică din Republica Moldova, clasă dominată în pe rioada sovietică de etnicii ruși.
Oficializarea limbii majorității și introducerea obligativității alfabetului latin pentru scrierea
acesteia a atras proteste din partea vo rbitorilor de alte limbi decât cea română .

43
Problematica limbilor oficiale din Republica Moldova a devenit foarte spinoasă și a
fost, probabil, intenționa t politizată. Neconcordonața cu noua politică s -a manifestat într -un
mod mai vizibil în Transnistria, regiune în care etnicii slavi (ruși sau ucraineni) erau majoritari
în zonele urbane. Protestele față de guvernul republican erau mai puternice aici. La
recensământul din 1989 , în Transnistria locuiau 40,0% moldoveni, 28,3% ucraineni, 25,4% ruși
și 1,9% bulgari.
Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată „Republica Moldovenească Nistreană”. La 25
august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.
Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a
Republicii Moldova , al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului . Parlamentul
moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc
transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietic e
de pe teritoriul moldovenesc”.
În acea perioadă, la Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orășenesc susținea
separarea, pe când consiliul raional susținea autoritățile centrale. Separatiștii își organizaseră
formațiuni paramilitare de gardiști, cazaci (veniți din Rusia) și mi liție, iar autoritățile legitime
erau reprezentate de poliție.
În zilele de 1 -2 noiembrie 1990, au avut loc primele ciocniri pe podul de la Dubăsari ,
atunci murind și prim ii polițiști și localnici din Dubăsari.
Astfel, începând cu 1 noiembrie (1990), pe drumurile din oraș au fost instalate puncte de
control, s -a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii
dirijată de separati ști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul)
din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în Dubăsari, au fost trimise subunități ale
Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldove nești, deja suverane.
Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populația civilă, în timpul cărora s -au
înregistrat victime, în noiembrie 1991, pe același pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei
polițiști (Ghenadii Iabloctcin, și alți d oi camarazi ai săi) din trupele cu destinație specială.
În esență, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliția
(ulterior armata) moldovenească și formațiunile separatiste înarmate.
După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU (2 martie 1992 ), președintele
moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor separatiste care
atacaseră anterior și continuau s ă atace posturi ale poliției loiale Chișinăului de pe malul estic
al Nistrului. Rebelii, ajutați de trupele sovietice și ruse (după 1991), și -au consolidat controlul
peste cea mai mare parte din zona disputată.

44
În cele 4 luni de ostilități, ce le mai grele lupte s -au dat pe pla tourile de la Coci eri, Coș-
nița și la Tighina . La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată
o Conve nție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona
nistreană a Republicii Moldova . Aproximativ 11.200 din cei 79.000 de elevi transnistreni învață
în limba romana folosind alfabetul chirilic.
În vara anului 2004 , autoritățile transnistrene au închis cu forța cele șase școli din
stânga Nistrului în care se fol osea limba română scrisă cu alfabet latin , o măsură care a afectat
cei 3.400 de elevi care învățau în aceste școli. Mai mulți profesori și părinți, care s -au opus
închiderii , au fost arestați. În timpul crizei, guvernul moldovean a decis să instituie un blocaj
economic Transnistriei, care să izoleze republica separatistă de restul țării. Blocajul a fost inutil
din cauza lipsei de cooperare cu guvernul Ucrainei și președintele Leonid Kuchma . Transnistria
a răspuns printr -o serie de acțiuni care erau menite să destabilizeze situația economică din
Moldova, în principal, prin oprirea furnizării energiei electrice. În consecință, această criză a
generat întreruperi ale aprovizionării cu curent electric în părți ale Moldovei.
Școlile au fost în cele din urmă redeschise dar au primit statutul de „instituții
educaționale non -guvernamentale”. Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere
regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându -i să supraviețuiască și
conferindu -i un anumit grad de autonomie vis -à-vis de Moldova. Generalul Lebed ,
comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14 -a) începând cu iunie 1992, s –
a purtat deseori ca un politician transnistrean și a declarat că armata sa ar putea să ajungă
la București în două ore.
OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să
ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului. Trupele rusești staționează în continuare pe
teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit -urile OSCE
din 1999 și 2001 . În iulie 2002 , OSCE, împreună cu mediatori ruși și ucraineni au semnat un
document care conținea premise pentru reunificare Moldovei înt r-o federație. Neconcordanțe
fundamentale asupra împărțirii puterilor au făcut imposibilă aplicarea acestui document.
În luna noiembrie a anului 2003 , Rusia a realizat un memorandum care conținea, până
la acel moment, cea mai detaliată propunere de constituire a unui stat moldovenesc
federal asimetric . Acesta mai prevedea staționarea tru pelor rusești pe pământ moldovenesc
pentru încă 20 de ani. Publicat inițial în rusă, pe situl web al ministerului de Externe
transnistrean, textul a fost intens promovat de Dmitri Kozak , o personalitate marcantă din
echipa președintelui rus Vladimir Putin . Memorandumul Kozak a reprezentat o rupere de
poziția nistreană care cerea statut egal pentru Transnistria și Moldova.

45
În memorandum se propunea între altele crearea unui parlament bicameral format
dintr -o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă
consimțite de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport repartizarea populației pe
teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală, 9 de Transnistria și 4 de Găgăuzia .
Conform recensământului din 1989 , în Transnistria locuiește un sfert din populația republicii
iar în Găgăuzia mai puțin de 4%.
Importante demonstra ții împotriva memorandumului Kozak au avut loc la Chișinău
în zilele următoare publicării propunerilor rusești. Conducerea Republicii Moldova a refuzat
semnarea memorandumului fără coordonarea organizațiilor europene. O vizită a președintelui
Putin în Mold ova a fost anulată. Într -o conferință de presă din 2005 , președintele
moldovean Vladimir Voronin a declarat că memorandumul Kozak din 2003 a fost respins
datorită faptului că se afla în contradicție cu constituția moldovenească care stipulează
neutralitatea Moldovei, și nu permite staționarea oricăror tr upe străine pe teritoriul său, în timp
ce țara nu poate să adere la alianțe militare. Moldova și memorandumul Kozak au reprezentat
subiecte cheie la reuniunea ministerială a OSCE de la Maastricht din decembrie 2003 , iar
dezacordul dintre Rusia și Occident a împiedicat semnarea unei declarații comune la sfârșitul
reuniunii
În mai 2005 , partea ucraineană condusă de Viktor Iușcenko a propus un plan în șapte
puncte care stipulează rezolvare a conflictului transnistrean printr -o reglementare negociată și
alegeri libere. Prin acest plan, Transnistria ar rămâne o regiune autonomă a Moldovei. Statele
Unite și Uniunea Europeană și RMN și -au exprimat un anumit nivel de acord cu acest proiect.
În iulie, Ucraina a deschis șase noi posturi vamale la granița ucraineano -transnistreană.
Posturile, în care sunt angajate echipe moldovene și ucrainene, sunt menite să reducă
contrabanda dintre republica separatistă și vecinii săi.
Republica Moldova, ca și alte state sau organizații non -guvernamentale, susține că
guvernul separ atist de la Tiraspol este autoritar și nu respectă drepturile omului și a acuzat
regimul separatist de arestări nejustificate și tortură.
Alegerile legislative din 2005 nu au fost recunoscute de comunitatea internațională.
Potrivit lui Clau s Neukirch, șeful serviciului de presă al Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa, " nu se poate vorbi de alegeri libere și corecte în regiunea nistreană, atâta
timp cât în această regiune nu sunt create condiții adecvate pentru exprimarea opț iunii politice
a alegătorilor ".
Conducerea Republicii Moldova a acuzat de asemenea administrația RMN de
incursiuni în satele din stânga Nistrului controlate de guvernul de la Chișinău, unde există
relatări despre arestări nejustificate și to rtură.

46
Un raport al departamentului de stat american relatează despre închisori dure în
Transnistria. Traficul de ființe umane reprezintă o problemă importantă în Moldova și
Transnistria. În cazul Ilașcu și Alții v. Moldova și Rusia (2004) , Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a cerut în unanimitate Moldovei și Rusiei să pună capăt detenției nejustificate a
membrilor grupului Ilașcu, Andrei Ivanțoc (eliberat la 2 iunie 2007) și Tudor Petrov –
Popa (eliberat la 4 iunie 2007). Ilie Ilașcu a fost arestat, împreună cu încă patru persoane în
Tiraspol la începutul lunii iunie 1992 . Ei au fost acuzați de uciderea a doi civili și de acte de
terorism împotriva RMN. Se crede că motivul real al reținerii este asocierea politică sau
sprijinul oferit împotriva autorităților separatiste.

2.3.2 Acțiuni în cadrul proces ului de soluționare a conflictului transnistrean

1. Promovarea continuă a dialogului cu reprezentanții Tiraspolului și partenerii externi în
vederea sprijinirii procesului de reglementare transnistreană.
2. Prin utilizarea activă a platformelor de dialo g cu partenerii externi și organizațiile
internaționale relevante. Problematica transnistreană va fi menținută în vizorul permanent al
acestora, prin atragerea expertizelor de bune practici, preluarea experiențelor pozitive în materie
de reglementare a con flictelor și susținerea eforturilor autorităților naționale în identificarea
unei soluții comprehensive și viabile pentru conflictul transnistrean.
3. Crearea premiselor de reintegrare a regiunii transnistrene în spațiile unice ale Republicii
Moldova (eco nomic, politic, social, cultural, informațional etc). Realizarea politicilor de
reintegrare a țării și promovarea conceptului de „restabilire a spațiilor unice” se vor asigura prin
instituirea cadrului juridic tranzitoriu cu identificarea și implementarea unor mecanisme
specifice în măsură să contribuie la soluționarea celor mai stringente probleme în perioada de
reglementare a conflictului.
4. Autoritățile publice naționale, mediul academic și asociativ, reprezentanții partidelor politice
și mass -mediei v or lansa mesaje coordonate și vor întreprinde acțiuni sincronizate în măsură să
contribuie la promovarea unei politici consolidate în domeniul reintegrării țării și la eliminarea
tuturor barierelor între cele două maluri ale Nistrului.
5. Realizarea proie ctelor de consolidare a încrederii și de dezvoltare comunitară. Consolidarea
încrederii are menirea de a contribui la eliminarea suspiciunilor, la soluționarea problemelor cu
care se confruntă populația de pe 27 ambele maluri ale Nistrului și la susținerea dezvoltării
social -economice a localităților din regiunea transnistreană. Măsurile de consolidare a
încrederii trebuie să fie promovate pentru a stimula dialogul Chișinău -Tiraspol la nivel tehnic,

47
să contribuie la apropierea economică, socială și sectoria lă între cele două maluri ale Nistrului,
să includă regiunea transnistreană în programele naționale de dezvoltare, să impulsioneze
instituirea unor platforme interactive de comunicare între reprezentanții societății civile de pe
ambele maluri.
6. În acest context, autoritățile publice în cooperare cu partenerii internaționali (UE, ONU,
Consiliul Europei și alți parteneri externi relevanți) vor elabora și implementa proiecte și acțiuni
de dezvoltare comunitară și regională, de reabilitare și renovare a infr astructurii locale, precum
și alte activități care contribuie la asigurarea serviciilor publice esențiale pentru populație.
7. Demilitarizarea regiunii. În contextul procesului de reglementare a conflictului transnistrean,
autoritățile Republicii Moldova vor pleda în mod consecvent, reieșind din prevederile
constituționale și angajamentele internaționale, pentru retragerea necondiționată de pe teritoriul
său a munițiilor, echipamentelor militare și a contingentului Grupului Operativ al Trupelor
Ruse. Totod ată, transformarea actualei operațiuni de menținere a păcii într -o misiune
multinațională civilă sub mandat internațional va contribui efectiv la stimularea negocierilor și
la asigurarea păcii și securității în regiune.

48
Capitolul III – Organizații și initiative de stabilitate
regională

3.1 Organizații și inițiative de stabilitate din Sud -Estul Europei

În demersul nostru pe plan regional, ar trebui s ă ne îndrept ăm atenția c ătre trei spații
importante de acțiune. Este vorba despre fostul spațiu iugoslav, în special, și ne referim în
primul rând la Kosovo, regiune al c ărei statut r ămâne înc ă neclarificat6, și cel al Balcanilor
de Vest, în general, pe de o parte, și spațiul M ării Negre, pe de alt ă parte. Dup ă cum le sne
observ ăm, la o prim ă vedere, acestea constituie spații importante, cu o deosebit de mare
influență asupra st ării mediului regional de securitate, eventuale modific ări ale unei st ări de
stabilitate, destul de fragil ă a regiunii, putând aduce preju dicii st ării de securitate la nivel
global. Tocmai de aceea, comunitatea internațional ă și, în particular, cea european ă, prin
structuri, organizații și inițiative corespunz ătoare, au depus eforturile necesare pentru crearea
unui spațiu propice dezvolt ării democrației și creșterii economice, prin impulsionarea laturii
economice a respectivelor regiuni. Exist ă, astfel, o serie de organizații și inițiative ale c ăror
acțiuni se dezvolt ă în regiune, cu scopul declarat de a înt ări stabilitatea zonei, în vederea
construirii/consolid ării unei Europe stabile economic, politic, cultural și militar, o Europ ă sigur
ă pentru toți cetățenii s ăi.
AGENȚIA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE – responsabil ă pentru
managementul principalelor programe de a sistență ale UE în Kosovo, Serbia și Muntenegru.
PARTENERIATUL DE ADERARE (PA) – unul din punctele -cheie ale strategiei de
preaderare, împreun ă cu instrumentele financiare de armonizare a țărilor în curs de aderare cu
acquis -ul european (P HARE, SAPARD, ISPA etc).
PACTUL DE STABILITATE PENTRU EUROPA DE SUD -EST se co nstituie într –
o încercare major ă a comunității internaționale de a implementa în sud -estul Europei o strategie
de prevenire pe termen lung a conflictelor, cu acce nt pe refacerea economic ă, dezvoltarea
politică și securitatea socia ă.
BANCA EURO PEANĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE
încurajează tranziția c ătre e conomii bazate pe o piață liberă și promovează inițiativa privată și

49
antreprenoria lă în țările Europei Centrale și de Est și ale Comunității Statelor Independente
(CSI).
BANCA EU ROPEANĂ DE INVESTI ȚII constituie instituția de finanțare pe
termen lung a Uniunii Europene, un corp autonom stabilit pentru finanțarea i nvestițiilor de
capital.
ORGANIZA ȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA este
o organizație european ă ale cărei acțiuni sunt duse în sprijinul stabilității prin creștere economic
ă și politic ă.
INIȚIAT IVA CENTRAL EUROPEANĂ își propune să coopereze cu organizații
și instituții europene, în mod special cu UE, Consiliul Europei, OECD, OSCE, ca și cu alte
inițiative de cooperare, în zone de interes reciproc. De asemenea, activitățile ICE se duc cu
sprijinul ONU (în special împreună cu Comisia Economică pentru Europa a ONU). Scopul ICE
este de a participa la creșterea coeziunii în Europa, pentru o Europă fără linii de demarcație,
rezultate din strategiile de lărgire euroatlantică sau din diferențele standarde lor și dezvoltării
economice. Având în vedere riscul de apariție, pe termen lung, a noi factori ce pot afecta
stabilitatea și securitatea în regiune, ICE dorește să furnizeze capacități îmbunătățite statelor
membre mai puțin avansate, care au nevoie de o d ezvoltare economică accelerată.
COOPERAREA ECONOMICĂ LA MAREA NEAGRĂ este o organizație ce
promovează cooperarea strânsă și de durată între țările situate în regiunea Mării Negre.
PROCESUL DE COOPERARE DUNĂREANĂ este o inițiativă politică a
României și Austriei, la care s -au alăturat Comisia Europeană și Pactul de Stabilitate. În cadrul
Procesului au fost invitate să participe toate statele riverane Dunării. Scopul acestui Proces e ste
de a contura direcțiile de acțiune ale statelor riverane, prin identificarea preocupărilor și
intereselor comune stabilind domenii prioritare de cooperare. Se urmărește, totodată,
cointeresarea tuturor statelor din regiune pentru dezvoltarea cooperării în vederea unei cât mai
eficiente gestionări a resurselor proprii.
ACORDUL DE INVESTIȚII constituie o inițiativă a Organizației pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică de a promova dezvoltarea sectorului privat și creșterea
inves tițiilor în Sud -Estul Europei.
CONSILIUL EUROPEI – organizație interguvernamentală pentru protecția
drepturilor omului, democrației pluraliste și a statului de drept, încurajând, totodată, identitatea
și diversitatea culturală europ eană, ajutând la consolidarea democratică a stabilității în Europa,
prin sprijinirea reformelor politice, legislative și constituționale.
ACORDUL DE LIBER SCHIMB CENTRAL EUROPEAN (CEFTA), al cărui
scop este introducerea graduală a un ei zone de liber schimb, de către membrii săi ( Polonia,

50
Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România), cu dorința de a extinde și sprijini
liberul schimb, de a accelera dezvoltarea activităților comerciale și a asigura oportunități în ceea
ce pri vește locurile de muncă, de a crește productivitatea și stabilitatea financiară.
PROCESUL DE COOPERARE SUD -EST EUROPEANĂ (SEECP) a fost
fondat în 1996, cu participarea Albaniei, Bulgariei, FYROM, Greciei, României, Serbiei și
Muntene gru, având drept scop întărirea relațiilor între țările din sud -estul european și
transformarea regiunii într -una a păcii, securității, stabilității și cooperării, deplin integrată în
structurile europene și euro -atlantice

3.2 Contribuția Romaniei la cre șterea stabilității în Europa de Sud -Est

Apreciată drept un actor important al regiunii, România, nou membru al NATO, a demonstrat,
prin acțiunile sale, că se poate constitui într -un pilon solid de stabilitate. În ceea ce privește
obiectivul major al Româ niei, de integrare european ă, îndeplin irea acestuia este complementar ă
cu demersurile în plan regional, cooperarea la acest nivel reprezentând acțiunea dus ă în
sprijinu l creșterii stabilității în zon ă. Astfel, o serie de probleme politice, economice, de
securitate, culturale au putut benef icia de o abordare mai eficient ă, într -un cadru relativ omogen,
cu un anumit grad de coeziune, creându -se mec anisme viabile de cooperare a căror necesitate
e demonstrat ă nu doar la nivel regional și subregional, ci și glo bal. În acest sens, România și -a
manifestat inițiativa și acțiunea, în general, în cadrul p roceselor de cooperare regional ă din
Europa Central ă și de Sud -Est, dintre care amintim aici:
• Procesul de Cooperare a Statelor Sud -Est Europene (SEECP);
• Inițiativa Central European ă (ICE);
• Acordul de Liber Schimb CentralEuropean (CEFTA);
• Organizația Cooperării Economice la Marea Neagr ă (OCEMN);
• Procesul de Cooperare Dunărean ă;
• Pactul de Stabilitate în Europa de Sud -Est (PSESE);
• Inițiativ a de Cooperare Sud -Est European ă (SECI);
• Gruparea GUUAM. De asemenea, țara noastră particip ă la diverse forme de cooperare al c ăror
rol es te de a stabili leg ături economice și de a crește stabilitatea regională. Mențion ăm aici
„trilateralele”: România -Bulga ria-Grecia, România -Bulgaria -Turcia, România -R.Modova –
Ucraina, România -Ungaria -Austria.
Din punct de vedere militar, România este parte a:

51
• Forței Multinaționale de Menținere a P ăcii în sud -estul Europei / Brigada s ud-estul Europei;
20 • Forț ei Mării Negre (BLACK SEA FOR);
• Cooperării în domeniul menținerii p ăcii a țărilor din centrul Europei (CENCOOP), la care
particip ă Austria, România, Ungaria, Sloven ia, Slovacia, Elveția și R. Ceh ă;
• Colabor ării militare în centrul și sud -estul Europe i (GENCOOP), lansat ă în octombrie 1997,
la Sofia;
• Batalionulu i Româno -Ungar de Menținere a P ăcii; • Batalionului de Geniu Ungaro –
RomânoUcrainean;
• Batalionului Mixt Româno -Moldovenesc.

52
Capitolul IV – Noile amenințări ale actualului mediu de
securitate

4.1 Terorismul

4.1.1 Considerații generale privind terorismul

Definirea fenomenului terorismului a devenit mai actuală ca oricând, fiind, totodată, nu
ușor de realizat, uneori din motive subiective. Dificultățile sunt de naturi diverse, de la cele
politice, filozofice, ideologice și până la cele juridice. De asemenea, e dificil de făcut diferența
între actele teroriste și alte crime. Astfel, problema rămâne deschisă, devenind o prioritate
pentru a fac ilita identificarea actelor teroriste și a putea lupta împotriva lor. Până la clarificarea
semantică, comunitatea internațională, confruntată cu numeroase alte probleme și obstacole,
apelează la soluții pragmatice, combătând și sancționând pe măsură ce au loc, de la caz la caz,
actele teroriste, chiar dacă nu are posibilitatea să utilizeze o definiție universal acceptată.
Ca urmare a unor acte criminale, respectiv asasinarea unor personalități politice, s -a
convenit, chiar înainte de al doilea r ăzboi mondial, adoptarea “Convenției pentru prevenirea și
pedepsirea terorismului” care apreciază drept act terorist “actele criminale îndreptate împotriva
Statelor cu intenția de a crea o stare de teroare persoanelor particulare sau unor grupuri de
persoa ne și interesului public”. La aceasta s -a adăugat și Convenția pentru crearea Curții
Criminale Internaționale, pentru judecarea persoanelor acuzate de acte teroriste.
Consiliul Europei a adoptat in iunie 2002 “Decizia de combatere a terorismul ui”, care
deși nu conține o definiție specială a terorismului, ci doar prezentarea “ principiilor și
drepturilor în materie de acte teroriste, are avantajul că stabilește mai multe criterii de bază,
între care:
a) atacul asupra unor persoane cauzator de mo arte;
b) atacul vizând integritatea fizică a persoanelor;
c) răpirea și luarea de ostatici;
d)distrugerea facilităților fizice guvernamentale, a transporturilor, a proprietăților publice sau de stat,
de natură să pună în pericol vieți umane sau să producă pierderi economice majore;
e) sechestrarea avioanelor, vapoarelor sau altor mijloace publice de transport;

53
f) producerea, posesia, achiziția, transportul, vânzarea sau utilizarea armelor, explozivilor
convenționali sau nucleari, biologici, precum și desfăș urarea de cercetări pentru realizarea de
asemenea arme;
g) răspândirea de substanțe periculoase care pot cauza incendii, inundații sau explozii ce
pun în pericol viețile umane;
h) întreruperea aprovizionării cu apă, energie sau altor resurse naturale care amenință
viața;
i) amenințarea cu realizarea actelor teroriste menționate.
Statele membre ale Consiliului de Securitate au exprimat profunda preocupare față de
conexiunile tot mai pronunțate între terorismul internațional și crima organizată, traficul de
droguri, spălarea de bani, precum și transferul ilegal de materiale nucleare, chimice, biologice
și de distrugere în masă, conexiuni extinse la scară planetară.
Una din preocupările majore ale recentelor dezvoltări ale domeniului politic și studiilor
intern aționale o constituie riscul în creștere, la nivel global, a amenințărilor teroriste care
impune cu necesitate identificarea de soluții de combatere eficace, prin măsuri internaționale
coordonate. Drept urmare, este general acceptat că nu mai este posibilă stabilitatea
internațională fără să se acorde prioritate combaterii terorismului care a căpătat o dimensiune
globală. Punerea în aplicare a reglementarilor internaționale antiteroriste menționate nu poate
fi realizată fără să se asigure îndeplinirea următ oarelor criterii:
a) acceptarea de către toate statele a principiilor și normelor internațional statuate;
b) consultarea, negocierea și convenirea de mecanisme corespunzătoare;
c) convenirea de noi acorduri bi și multilaterale;
d) întărirea instrumentelor internaționale menite să asigure aplicarea legilor.
Evaluarea acestor criterii esențiale conduce la concluzia că importantul potențial al
reglementărilor internaționale nu poate fi implementat cu succes, la nivel global, fără adoptarea
de către comunitatea internațională următoarele măsuri:
• elaborarea de norme comune privind condamnarea persoanelor suspecte de acte
teroriste;
• finalizarea unei convenții antiteroriste globale și cuprinzătoare, incluzând și mijloacele
de punere în aplicare a acesteia;
• adopt area unei definiții general acceptate care să cuprindă și lista cu toate actele teroriste
precum și pedepsele corespunzătoare acestora;
• stabilirea responsabilității internaționale a statelor , precum și obligația lor de a
împiedica organizarea, instigarea sau participarea la acte teroriste pe teritoriul altor state;

54
• clarificarea problemei dreptului folosirii forței în afara teritoriului național ca răspuns
la atacurile teroriste, ținând seama de prevederile Cartei ONU și de alte norme și principii ale
reglementărilor internaționale încă în vigoare.
Eradicarea terorismului este, așa cum rezultă din evaluările tuturor organizațiilor
internaționale, complexă, extrem de dificilă și de lungă durată. De aceea, este necesar să fie
identificate cauzele economice, politice si sociale care generează sau facilitează proliferarea
fenomenului terorist în diversele sale forme de manifestare. Apare evident că numai pornind de
la cunoașterea acestora pot fi ado ptate și implementate programe și măsuri adecvate la nivel
național și global având ca țintă prevenirea și eliminarea terorismului. Fără soluții globale,
radicale, viabile, care să vizeze înlăturarea cauzelor terorismului nu se poate concepe eradicarea
acestuia.
Analiștii politici și organizațiile internaționale conștientizează necesitatea acordării unei
atenții speciale combaterii sărăciei și mizeriei care afectează viața unei mari părți a omenirii,
în mod deosebit din țările Asiei, Africii și Americii La tine. Această realitate a determinat
exprimarea de poziții încurajate, atât de Consiliul Europei cât și de Uniunea Europeană.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat în 2001 rezoluția "Democrația și
terorismul", care menționează "Prevenirea t erorismului pe termen lung impune înțelegerea
corectă a originilor sociale, politice, economice și religioase ale acestuia, care – dacă nu sunt
corespunzător abordate – împiedică eliminarea elementelor de sprijin pe care se bazează rețeaua
de recrutare ter oristă.
Pentru tot mai mulți oameni politici sau cetățeni obișnuiți a devenit clar că, în secolul 21,
progresul și prosperitatea națiunilor, pacea generală, stabilitatea și securitatea generală nu pot
fi realizate fără solidaritate umană. Se conturează con vingerea necesității unei constante și
proactive solidarități orientate permanent spre prevenirea pericolelor potențiale. Toate
evaluările guvernelor și instituțiilor internaționale conduc la aprecieri convergente privind
natura și global ismul fenomenului terorismului:
– Actele terorismului internațional constituie una din amenințările cele mai serioase la
adresa păcii și securității internaționale în secolul XXI, lupta împotriva terorismului depășind
diferențele politice, culturale și religioase ale națiun ilor din întreaga lume;
– Pentru a ieși victorioasă, lupta împotriva terorismului trebuie să se bazeze pe poziții și
eforturi comune ale întregii umanități, numai astfel măsurile concertate ale comunității
internaționale putând conduce la eradicarea tuturo r formelor și manifestărilor teroriste de pe
glob;
– Politica comună a combaterii terorismului trebuie să se bazeze pe o strategie globală pe
termen lung, având în vedere asigurarea întăririi capacității de prevenire și eradicare a acestuia,

55
necesitatea în grădirii accesului teroriștilor la toate tipurile de arme, în special la cele nucleare,
chimice și biologice de distrugere în masă;
– Lupta împotriva terorismului nu poate fi concepută fără luarea în considerare a
contextului politic, economic și social la nivel național, regional și mondial;
– Integrarea tuturor țărilor într -un sistem mondial just al prosperității, securității și al
dezvoltării în vederea întăririi solidarității și subminării cauzelor terorismului;
– Asocierea combaterii terorismului de lu pta împotriva crimei organizate ca și a altor
amenințări la adresa păcii și securității mondiale pentru a elimina conexiunile existente între
acestea;
– Adoptarea de către Națiunile Unite a unei platforme globale de luptă împotriva
terorismului, crimei organizate și a altor amenințări vizând securitatea umană, pacea lumii și
supraviețuirea civilizației;
– Asigurarea de noi progrese pentru întărirea multilateralismului, care poate aborda cu
mai multă forță și eficacitate noile amenințări și provocări cu care se confruntă secolul XXI.
Așa cum menționează rezoluțiile Consiliului de Securitate ONU, este esențială pentru
combaterea terorismului internațional cooperarea solidară și participarea hotărâtă a tuturor
statelor membre, a Națiunilor Unite și a tuturo r organizațiilor și instituțiilor din întreaga lume,
între care NATO, ce pare să se impună ca structura de securitate cea mai eficientă. Pe de altă
parte, se remarcă, în contextul intensificării actelor teroriste, în tot mai multe țări, întărirea
cooperări i dintre NATO și Rusia. Este semnificativă, în acest sens, hotărârea adoptată de cele
două părți, la reuniunea Consiliului NATO – Rusia din octombrie 2004, de la Poiana Brașov,
care vizează intensificarea cooperării. După încheierea reuniunii, ministrul r us al apărării a
declarat că “ avem dreptul la orice acțiune pentru exterminarea teroriștilor”.
Reuniunea Consiliului NATO – Rusia a avut ca obiectiv prioritar stabilirea modalităților
concrete de cooperare în lupta antiteroristă între cei 26 de aliați no rd-atlantici și Federația Rusă.
Primul rezultat consistent este cooptarea Rusiei la operațiunea Activ Endeavour, care urmărește
supravegherea Mării Mediterane pentru a se preveni proliferarea armamentelor de distrugere în
masă în această regiune cu ridicat potențial de risc de conflict și de terorism internațional.
Declarațiile ministrului rus au fost fără echivoc și în ceea ce înseamnă situația din Afganistan,
fiind cu totul de acord cu abordarea americanilor, el a subliniat că este în interesul Rusiei ca
NATO să -și îndeplinească misiunea. Mai mult, Rusia își dovedește buna credință oferind ajutor
pentru tranzitul trupelor franceze către Afganistan și sprijinind în plan politico -militar guvernul
actual afgan (numai în ultimii doi ani a acordat un ajutor fin anciar de 1,5 milioane $). La rândul
său, Secretarul General al NATO și -a exprimat satisfacția pentru convorbirile purtate cu Rusia
în legătură cu aspecte concrete din planul de acțiune comun privind combaterea terorismului.

56
Direcțiile de cooperare NATO -Rusia, în viitor, vor privi sporirea interoperativității, schimbul
de informații în probleme de terorism și posibilitatea ca trupe rusești să participe la exerciții pe
teritoriul țărilor membre NATO. De asemenea, s -a decis intensificarea cooperării în cadrul celor
douăzeci de grupuri comune de experți militari și realizarea unei serii de exerciții comune ale
marinei ruse cu cele din Franța, SUA și Italia.
Miniștrii apărării din țările NATO, reuniți la Poiana Brașov, au mai dezbătut aspecte
privind transforma rea Alianței, operațiunile NATO din Afganistan și Balcani, precum și modul
de pregătire, cu sprijinul NATO, a forțelor de securitate irakiene. Secretarul General al NATO
a insistat asupra necesității ca liderii Alianței să acorde o atenție sporită, special ă, combaterii
terorismului, pornind de la constatarea că de la ultima reuniune s -a înregistrat o evidentă
escaladare a violențelor în Kosovo, atentatele oribile de la Madrid și Beslan. În opinia sa,
operațiunile NATO din Mediterana, din Balcani și din Afga nistan testează capacitatea forțelor
aliate. În acest context, a subliniat că a trecut vremea când rolul principal al Alianței era
“descurajarea adversarilor”, în prezent, NATO trebuie să răspundă corespunzător noilor
provocări diverse și presante. Viitor ul Alianței este conceput cu optimism în ceea ce privește
relațiile dintre NATO și Uniunea Europeană, consultările ce se desfășoară deja între ele urmând
să se asigure că fo rțele lor vor fi complementare.
Principalul rezultat al reuniunii de la Brașov îl c onstituie recunoașterea capacității
operaționale inițiale a Forței de Reacție Rapidă a NATO (NATO Response Force – NRF), care
va fi compusă din 70.000 de oameni, dintre care 18.000 -20.000 de militari vor fi permanent
pregătiți să fie trimiși în teatrele de operațiuni. Forța de Reacție Rapidă a NATO va deveni pe
deplin operațională în următorii doi ani. Comandantul suprem al forțelor NATO din Europa a
subliniat la Poiana Brașov că este pentru prima dată în istoria Alianței când forțele terestre,
aeriene și navale precum și trupele speciale vor fi sub aceeași comandă. El a relevat că de acum
înainte Alianța va pune mai mult accent pe culegerea de informații și pe sprijinul logistic al
trupelor deplasate la mare distanță. Reuniunea de la Poiana Brașov a consta tat cu satisfacție că
NRF a obținut deja succese prin forțele de stabilizare din Afganistan și cele care au fost integrate
în dispozitivul de securitate al Olimpiadei de la Atena.
Operațiunile din Afganistan au constituit la Poiana Brașov un subiect contro versat.
Ministrul german al apărării a declarat ferm că țara sa se opune oricărei fuziuni între mandatele
Forței internaționale de asistență pentru securitate în Afganistan (ISAF), condusă de NATO și
cel al Operațiunii Libertate Durabilă (Enduring Freedom) , condusă de SUA. Ambasadorul SUA
la NATO a pledat pentru această fuziune și i -a invitat pe aliați să elaboreze, până în februarie
2005 sau 2006, un proiect cu privire la preluarea de către NATO a operațiunilor din Afganistan.
Si alți participanți la reuni unea de la Poiana Brașov au confirmat reținerea unor state față de o

57
integrare a operațiunilor din Afganistan, dar au menționat că misiunea spre vestul acestei țări
pe care o pregătește Alianța, urmată de extinderea în sud, va face inevitabilă o mai strâns ă
cooperare între NATO și misiunea amer icană, dacă nu chiar o fuziune.
Ministrul american al apărării, trecând în revistă operațiunile din Irak și Afganistan a cerut
ca aliații să contribuie mai mult la operațiunile din aceste țări. În acest sens, s -a apre ciat ca un
succes american faptul că NATO a acceptat în luna septembrie 2004, o misiune de antrenare a
forțelor de securitate irakiene urmând să stabilească conceptul operațiunii și planificarea
operațională privind mijloacele umane și materiale necesare. Comandantul suprem al Forțelor
Aliate în Europa a estimat că pentru această misiune ar putea fi desfășurați în Irak peste trei mii
de militari ai NATO. Datorită situației actuale, desfășurarea acestei forțe în Irak nu este
așteptată înainte de anul 2005. Î n ceea ce privește Afganistanul, NATO a aprobat o extindere a
misiunii forței sale de pace (ISAF) și în afara KABUL -ului. Capitala afgană beneficiază de
numeroase trupe, și până la sfârșitul lunii cinci echipe de reconstrucție vor fi dislocate în nordul
Afganistanului. Dacă nevoile pentru aceste regiuni au fost asigurate, se estimează că pentru
vestul țării sunt necesare mijloace umane și materiale suplimentare și aliații trebuie să
contribuie la realizarea acestora.
Evaluările și hotărârile reuniunii de la Poiana Brașov a Consiliului NATO, alături de
rezoluțiile ONU, demonstrează clar consolidarea conștientizării la nivel mondial a faptului că
gestionarea crizelor și conflictelor internaționale, precum și lupta comună împotriva
terorismului, presupun adopta rea de măsuri ferme la nivel global. Chiar dacă nu există
certitudinea că succesul va fi deplin, cel puțin se poate spera că un răspuns eficace și concertat
are șanse să îndepărteze norii grei și amenințători ai riscului unei conflagrații la scară planetar ă.

4.1.2 Strategia și prevenirea terorismului în Europa

Terorismul nu este un fenomen nou în Europa. Acesta reprezintă o amenințare la adresa
securității noastre, la adresa valorilor societăților noastre democratice și la adresa drepturilor și
libertăților cetățenilor europeni. Între 2009 și 2013, în statele membre ale UE au avut loc 1010
atacuri eșuate, contracarate sau finalizate, soldate cu 38 de decese. În plus, mai mulți cetățeni
europeni au fost răpiți sau uciși de grupări teroriste în înt reaga lume. De asemenea, fenomenul
luptătorilor din Europa care călătoresc în diferite locuri pentru jihad și amenințarea la adresa
securității pe care o pot reprezenta în UE atunci când se repatriază sunt susceptibile să continue
și în anii viitori.

58
Întru cât aceste amenințări nu țin seama de frontiere, ele trebuie abordate atât la nivel național,
cât și la nivel internațional.
Strategia UE de combatere a terorismuluivizează combaterea terorismului la nivel
mondial, cu respectarea drepturilor om ului, și creșterea siguranței în Europa, asigurând
cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Statele membre ale Uniunii Europene sunt angajate pe deplin să lupte împreună
împotriva terorismului și să asigure cetățenilor săi un nivel cât mai ridicat de protecție. În acest
sens, Consiliul a adoptat în 2005 strategia UE de combatere a terorismului.
Strategia se axează pe patru piloni principali: prevenirea, protecția, urmărirea și răspunsul. Prin
intermediul celor patru piloni , strategia recunoaște importanța cooperării cu țările terțe și cu
instituțiile internaționale.
Una dintre prioritățile UE în domeniul combaterii terorismului este identificarea și
abordarea factorilor care contribuie la radicalizare și a proce selor de recrutare a persoanelor
care comit acte de terorism. În acest sens, Consiliul a adoptat o strategie UE pentru combaterea
radicalizării și a recrutării în scopuri teroriste. Având în vedere evoluțiile recente, precum
fenomenul persoanelor care acți onează singure și al luptătorilor străini sau potențialul tot mai
mare de mobilizare și de comunicare al mijloacelor de comunicare sociale, Consiliul a adoptat
o versiune revizuită a acestei strategii în iunie 2014.
În decembrie 2014, miniștri i justiției și afacerilor interne au adoptat o serie
de orientări pentru Strategia revizuită a UE pentru combaterea radicalizării și a recrutării.
Aceste orientări stabilesc o serie de măsuri care să fie puse în aplicare de către UE și statele
membre.
A doua prioritate a strategiei UE de combatere a terorismului este protecția cetățenilor și
a infrastructurii și reducerea vulnerabilității la atacuri. Aceasta cuprinde protejarea frontierelor
externe, îmbunătățirea securității transporturilor, prote jarea țintelor strategice și reducerea
vulnerabilității infrastructurilor critice. În acest domeniu, UE lucrează în prezent la elaborarea
unor acte legislative prin care se reglementează utilizarea datelor din registrul cu numele
pasagerilor (PNR) în scopu l asigurării respectării legii.
UE depune eforturi în vederea combaterii capacității de planificare și de organizare a
organizațiilor teroriste și a aducerii acestora în fața justiției. Pentru a realiza aceste obiective,
UE și -a îndreptat atenț ia asupra mai multor aspecte: consolidarea capacităților naționale,
îmbunătățirea cooperării practice și a schimbului de informații între autoritățile polițienești și
judiciare (în special prin intermediul Europol și Eurojust), abordarea chestiunii finanță rii
terorismului și dejucarea mijloacelor de organizare a atacurilor și de comunicare ale
organizațiilor teroriste.

59
În mai 2015, Consiliul și Parlamentul European au adoptat noi norme de prevenire a
spălării banilor și a finanțării terorismului .
Cel de al patrulea obiectiv al strategiei UE de combatere a terorismului este pregătirea,
în spiritul solidarității, în vederea gestionării și a reducerii la minim a consecințelor unui atac
terorist. Acest lucru se realizează prin îmbunătățirea capacității de a gestiona urmările,
coordonarea răspunsului și nevoile victimelor. Printre prioritățile din acest domeniu se numără
elaborarea unor modalități ale UE de coordonare a situațiilor de criză, revizuirea mecanismului
de protecție civilă, dezvol tarea procedurilor de evaluare a riscului sau schimbul de bune practici
privind asistența acordată victimelor terorismului.
Prioritățile în ultimii ani au inclus:
– definirea modalităților de punere în aplicare de către UE a clauzei de solidaritat e, prin
intermediul unei decizii a Consiliului, adoptată în iunie 2014
– procesul de revizuire a mecanismelor UE pentru coordonarea în situații de urgență și de
criză, înlocuit de mecanismul integrat al UE pentru răspuns politic la crize (IPCR) în
iunie 2013
– revizuirea legislației UE în materie de protecție civilă la sfârșitul anului 2013
Securitatea Uniunii Europene este strâns legată de evoluțiile din alte țări, în special din
țările învecinate, prin urmare strategia UE de combatere a terorismul ui trebuie să se desfășoare
la nivel mondial.
În orientările strategice privind justiția și afacerile interne, adoptate în iunie 2014, Consiliul
European a solicitat instituirea unei politici eficiente de combatere a terorismului, care să
integrez e aspectele interne și externe. La 12 februarie 2015, șefii de stat și de guvern din UE au
subliniat importanța pentru UE a unei cooperări sporite cu țările terțe în domeniul securității și
combaterii terorismului.
În ceea ce privește relații le dintre UE și țările terțe, programul de combatere a
terorismului se concretizează în diferite moduri, precum dialogurile politice la nivel înalt,
adoptarea unor clauze și acorduri de cooperare sau proiectele specifice de consolidare a
capacității și de asistență acordată unor țări strategice. UE cooperează pentru combaterea
terorismului cu țări din Balcanii de Vest, Sahel, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Cornul
Africii și America de Nord, precum și din Asia.
Cooperarea cu SUA reprezintă o componentă fundamentală a strategiei UE. În ultimii
ani au fost încheiate acorduri de cooperare în domenii precum finanțarea terorismului,
transporturile și frontierele, asistența judiciară reciprocă sau extrădarea. Autoritățile SUA
colaborează tot mai str âns cu Europol și Eurojust.

60
O altă componentă importantă a dimensiunii externe a combaterii terorismului implică
colaborarea strânsă cu alte organizații internaționale și regionale în vederea consolidării
consensului internațional și a promovăr ii standardelor internaționale de combatere a
terorismului. Uniunea Europeană colaborează cu organizații internaționale, inclusiv cu ONU și
cu Forumul mondial privind combaterea terorismului, și cu organizații regionale, cum ar fi
Consiliul Europei, OSCE, Liga Statelor Arabe și Organizația de Cooperare Islamică.
În cadrul cooperării sale cu Organizația Națiunilor Unite, și în urma unor rezoluții ale
Consiliului de Securitate al ONU, UE a adoptat anumite măsuri restrictive împotriva unor
persoane sau entități care au legătură cu rețeaua Al -Qaida.

4.2 Criza refugiaților

Criza refugiaților în Europa reprezintă un fenomen politico -social declanșat pe baza
unor presupuse motive, cum ar fi conflictele din țările din nordul Africii și din Orientul
Mijlociu , nivelul de sărăcie și al încălcării drepturilor omului din aceste state.
Un moment important, când criza a început să fie percepută în întreaga sa dimensiune
istorică l -a constituit aprilie 2015 , când cel puțin 5 vapoare având la bord circa două mii
de imigranți s-au scufundat în Marea Mediterană , incident care s -a soldat cu peste 1.200 de
victime.
Între 2007 și 2011, un mare număr de emigranți fără documente legale, proveniți din
Orientul Mijlociu, Africa și Asia de Sud, au trecut fraudulos frontierele dintre Turcia și Grecia ,
obligând Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe
ale Statelor Membre ale Uniu nii Europene ( FRONTEX ) să întărească controlul la granițe. De
asemenea, UE încearcă să găsească măsuri care să reducă fluxul de emigranți. Statele
componente au trecut deja la măsuri radicale, montând garduri la frontierele acestora:
– Ungaria la granița cu Serbia ,
– Bulgaria la granița cu Turcia ,
– Republica Macedonia la granița cu Grecia ,
– Austria la granița cu Slovenia .
Spre deosebire de statele UE, multe state non -UE nu au dorit să primească refugiați, un
exemplu în acest sens fiind Japonia, care în 2015 a acordat statut ul de refugiat doar pentru 27
de persoane din 7.000 de cereri (pe care le vor repatria la sfârșitul conflictului din Siria și Irak).
Este considerată cea mai mare criză a refugiaților de după cel de -al Doilea Război Mondial , de
grupurile pro -refugiați.

61
Gradul de acceptanță față de refugiați a scăzut după ce a devenit cunoscut faptul că unul
din autorii atentatelor de la Paris din noiembrie 2015 a fost un solicitant de azil cu pașaport
sirian. Statele din Grupul de la Visegrád s-au manifestat cel mai vehement împotriva cotelor de
refugiați, adică împărțirea refugiaților între statele membre ale Uniunii Europene, așa cum au
propus Germania, Aus tria și Suedia.

62
Concluzii

Europa trece în prezent printr -o perioadă de profunde și violente frământări economice,
politice și sociale, fiind nevoie de lideri cu energie și determinare pentru a duce proiectul de
integrare europeană mai departe, către un model federal, dar și de măsu ri ferme pentru apărarea
monedei europene și refacerea competitivității unora dintre statele europene puternic afectate
de criză (Grecia, Spania, Portugalia, Italia). Chiar dacă momentul de vârf al crizei euro pare a
fi trecut în 2012, situația din zona Eu ro rămâne în continuare dificilă, fiind marcată și de
adâncirea crizei sociale și manifestarea unor tendințe separatiste. Rusia se află într -o perioadă
de refacere a zonei de influență și de reafirmare a forței sale. Chiar dacă dependența tradițională
de exporturile de energie și materii prime i -a relevat vulnerabilitatea în momentul declanșării
recesiunii globale din 2009, economia ei este totuși într -o creștere vizibilă. Deși nepopulară,
susținerea pe care Rusia a oferit -o regimului sirian al lui Bashar a l-Assad a arătat ambiția
Moscovei de a reveni ca un actor semnificativ în bazinul Mediteranei și în Orientul Mijlociu.
De asemenea, Rusia a beneficiat de schimbări favorabile de regim atât la Kiev, cât și la
Tbilisi, care în trecut păreau avanpos turi occidentale în fostul spațiu sovietic. Ce presupune
acest context pentru România? Potrivit teoriei relațiilor internaționale, statele mici și medii, din
rândul cărora face parte și România, trebuie să -și asigure securitatea prin recursul la principiil e
dreptului internațional, în cadrul unor alianțe care să le multiplice forțele și în interiorul cărora
să-și promoveze interesele.
Din postura sa de membru al Uniunii Europene și al NATO, România are la dispoziție
mijloace pentru atingerea obiec tivelor de politică externă și de securitate. Trebuie doar ca
autoritățile să aibă perseverența de a construi coaliții în cadrul Uniunii Europene pe diverse
proiecte – așa cum este, spre exemplu, Parteneriatul estic sau construcția marilor coridoare
energe tice care să lege zona Caucazului de Europa. Înainte de aceasta însă ar trebui ca
administrația de la București să amelioreze relația cu Bruxelles -ul și cu marile cancelarii
europene, caracterizată în prezent de dificultăți, începând cu opoziția unor state membre față de
admiterea României în spațiul Schengen, continuând cu rapoartele MCV, precum și cu
schimburile mai dure de replici din timpul crizei politice din vara anului trecut. România trebuie
să-și păstreze relația specială cu Statele Unite.
Țara noastră se numără printre primii semnatari ai tratatului privind scutul anti -rachetă, o
componentă a acestui scut urmând a fi amplasată în România. Relația specială cu SUA –
indiferent de administrația de la Washington – trebuie să fie printre priori tățile autorităților de
la București. Este necesar ca România să transpună relațiile bune din plan militar și politic în
relații economice pe măsură și într -un volum crescut de investiții americane. Dar această relație

63
specială cu Statele Unite nu trebuie să ignore realitatea geopolitică din zona țării noastre, aflată
la întretăierea intereselor politice și economice a altor două mari puteri: Germania și Rusia.
Pe de o parte, Germania, aflată într -un moment astral al istoriei ei postbelice, a deve nit de
la începutul crizei datoriilor suverane actorul cheie în Uniunea Europeană, iar doamna Merkel
liderul de facto al Europei. Germania este printre cei mai mari investitori în economia
românească, iar legăturile comerciale s -au consolidat mult în ultim a perioadă.
Pe de altă parte, România ar trebui să se procupe de resetarea relației cu Moscova. Dincolo
de faptul că Rusia va rămâne un important actor politic și militar pe plan regional, forța
economică a acesteia va crește tot mai mult în următo rul deceniu. Este nevoie de o abordare
pragmatică menită să atragă marele vecin de la Răsărit în proiecte economice atrăgătoare. O
altă preocupare ar trebui să o reprezinte dezvoltarea relației cu China. În acest moment, China
este a doua cea mai mare econ omie a lumii, iar proiecțiile arată că aceasta ar putea depăși
economia Statelor Unite în jurul anului 2030, în condițiile păstrării ritmului actual de creștere.
România ar trebui să își întărească în continuare relațiile cu Ungaria și Bulgaria, ț ări
vecine, membre UE și NATO, cu care împărtășim un viitor comun, în pofida trecutului
tumultuos. România este al doilea stat ca mărime și populație din Europa Centrală și de Est, dar
manifestările sale regionale sunt, în continuare, timide, emoționale, r eactive și oportuniste.
Experiența ei ar putea să fie un model pentru țările care vor să adere la UE, însă relațiile cu
vecinii sunt cu suișuri și coborâșuri.

64
Bibliografie

• Ioan Mircea Pascu, ,,NATO Access Strategy from Madrid to Prague ”, Larry Watts,
editor, “Romanian Military Reform and NATO Integration”, Center for Romanian
Studies, Iași, 2002.

• George Maior, ,,Noul aliat – regândirea politicii de apărare a României la începuturile
secolului XXI ”, Editura RAO, București, 2009.

• Iulian Chifu, ,,Gândire Strategică ”, Editura Editura Institutului de Științe Politice și
Relații Internationale, 2013.

• Iordan Barbulescu, ,,Uniunea Europeană. Politicile extinderii ”, Editura Tritonic,
Bucuresti, 2006.

• Radu Sebastian Ungureanu, ,,Securitate, suveranitate și instituții internaționale ”,
Editura Polirom, București, 2010.

• George Maior, ,,România – o perspectivă asupra reformei interne și a integrării în
NATO ”, în Defense Policy Trends in the 21st Century , Centrul pentru Studii de
Secu ritate, Zürich, Elveția, 2003;

• Iordan Barbulescu, ,,Uniunea Europeană. De la national spre federal ” , Editia a II -a,
Editura Tritonic, Bucuresti, 2006.

• „Impact strategic”, nr. 2/ 2005, Universitatea Națională de Apărare, Centrul de Studii
Strategice de Apărare și Securitate

• George Cristian Maior, „Pentru o hartă a intereselor românești în politica externă (IV)”,
revista „Cultura”, nr. 21, 2008

• George Cristian Maior „Irak, Afganistan și terorismul global: sensul noilor războaie ale
secolului al XXI -lea (III)”, revista „Cultura”, nr. 33, 2008

65

• Gheorghe Văduva, “Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul
terorist. Războiul împotriva te rorismului, Centrul de Studii Strategice de Securitate”,
București, 2002

• Marin Măciucă, Gheorghe Toma, “Dimensiunea militară a securității în condițiile
accelerării procesului globalizării”, Editura U.N.Ap., București, 2004;

• Teodoru Ștefan, Cristian Ba rna, “Globalizarea amenințărilor asimetrice”, Editura A.N.I,
București, 2007

• Irena Chiru, Cristian Barna, „Contraterorism și securitate internațională”, Editura A.N.I,
București, 2008

• Ioan Chiș, Cristian Popa, “Terorismul contemporan – fenomen și infra cțiune”, Editura
A.N.I, București, 2007

• Cristian Tun -Comșa, „Considerații privind terorismul contemporan”, www.actrus.ro.

• George Viorel Voinescu, “Interferența crimei organizate cu terorismul și economia
subterană”, A XIV -a Sesiune de Comunicări Științifice a Academiei Naționale de
Informații, 2008

• “Strategic Concept for the Defence and Security of The Members of the North Atlantic
Treaty Organisation” Adopted by Heads of State and Government in Lisbon. Active
Engagement, Modern Defence, www.nato.int.

• Marian Ion Tudor, “Asocierea fenomenului de crimă organizată transfrontalieră cu
fenomenul terorist în regiunea balcanică”, A XIV -a Sesiune de Comunicări Științifice a
Academiei Naționale de Informații, 2008

• Marian -Titi Truță, “Finanțarea terorismului”, A XIV -a Sesiune de Comunicări
Științifice a Academiei Naționale de Informații, 2008

66
• Muresean , Doina, Dimensiunea Economică a securității în epoca parteneriatelor și
alianțelor, Editura Amanda, 2009

• Ion Tîrziu, “Definirea și istoria terorismului ca principala amenințare a lumii
contemporane”, A XIV -a Sesiune de Comunicări Științifice a Academiei Naționale de
Informații, 2008

• Conf. univ. dr. Teodoru ȘTEFAN, Conf. univ. dr. Cristian BARNA, “Rolul intelligence –
ului în combaterea terorismului. Studiu de caz: România”, A XIV -a Sesiune de
Comunicări Științifice a Academiei Naționale de Informații, 2008

• Suciu Gabriel, “Elemente caracteristice ale terorismului contemporan”, A XIV -a
Sesiune de Comunicări Științifice a Academiei Naționale de Informații, 2008

• www.nato.int, “Summit meetings of Heads of State and Government” Strasbourg,
France / Kehl, Germany – 3- 4 April 2009

67
Anexa
Lista cu misiuni de gestionare a crizelor de c ătre PESA
1.Misiuni de poliție a UE -MPUE, 2003 -2007, Bosnia -Herțegovina, Operațiune de gestionare
civilă a crizelorpoliție.
2. „Concordia”, 31.03 -15.12 2003, Macedonia, Operație de gestionare militară a crizelor.
3. „Artemis”, 12.06 -01.09.2003, R.D. Congo, Operațiune de gestionare militară a crizelor. Este
prima misiune PESA în afara Europei.
4. „Proxima”, 15.12.2003 -15.12.20 04, Macedonia, Operațiune de gestionare civilă a crizelor –
poliție.
5. „EUJUST Themis”, 16.07.2004 -16.07.2005, Georgia, Operațiune de gestionare civilă a
crizelor – statul de drept.
6. „EUFOR – Althea”, 02.12.2004 – în curs de realizare, Bosnia -Herțegovina , Operațiune de
gestionare militară a crizelor.
7. „EUJUST Lex”, 08.03.05 -în curs de realizare, Irak, Operațiune de gestionare civilă a
crizelor -stat de drept.
8. „EUPOL – Kinshasa”, 01.04.2005 în curs de realizare, R. D. Congo, Operațiune de gestionare
civilă a crizelor -poliție .
9. „UESEC”, 02.06.2005, Durata un an, R. D. Congo, Operațiune de gestionare civilă și militară
a crizelor – Reforma sectorului de securitate.
10. Susținerea misiunii AMISS II în Darfour, 18/7/05 în curs, Sudan, Operațiune de g estionare
civilă și militară a crizelor. 21 Adaptat după Federico SANTOPINTO, op. cit., p. 10. 22 Ibidem,
p. 12. 38
11. „AMM Aceh”, 15.09.2005, Indonezia, Operațiune de gestionare militară a crizelor (misiune
de monitorizare a acordului de pace între rebe li și forțele indoneziene din Aceh).
12. EUPOL Copps, 1/1/06 -în curs, Palestina, Operațiune de gestionare civilă a crizelor – poliție.
13. EU BAM (Rafah), 12/05 -în curs, Gaza, Operațiune de gestionare militară a crizelor