Propun ca punctul inițial al capitolului să fie o clasificare existentă în Gramatic a limbii române1 [609331]

Capitolul 2

Propun ca punctul inițial al capitolului să fie o clasificare existentă în Gramatic a limbii române1
și de asemenea în Gramatica de bază a limbii române2. Autorii acestei lucrări științifice realizează în
cadrul clasei pronumelui personal o distincție între formele accentuate și formele neaccentuate. Flexiunea
pronumelui personal este una bogată care cuprinde un număr considerabil de forme supletive ce au rolul
de a marca opozițiile gramaticale de persoană, caz și număr. Un aspect care merită o atenție mai sporită
pentru cercetarea mea este acela că doar cazurile acuzativ și dativ sunt cele care prezintă două serii de
forme ale pronumelui personal : forme nonclitice/ accentuate și forme clitice. Aceste două categorii nu fac
notă discordantă și prezintă de asemenea opozițiile gramaticale de persoană, gen, număr, omonimiile
cazuale fiind diferite.
Formele nonclitice/ accentuate sunt caracterizate prin statutul lor sin tactic și independența
fonetică. Cea din urmă conducând și la denumirea de formă accentuată.
Formele clitice/ neaccentuate sunt cele care apar exclusiv la cazurile acuzativ și dativ. Ele pot fi
numite clitice de acuzativ sau clitice de dativ. Cliticele nu au independență fonetică și nici sintactică. De
aceea statutul lor este unul incert, intermediar între cuvinte cu autonomie semantică și auxiliare
morfologice. Neavând accent formele au nevoie de un cuvânt -suport care poartă accentul. În rapo rt cu
acest cuvânt -suport pronumele clitice au o toică fixă și distribuție restrânsă.
(1) l-am auzit
(2) am auzit -o
(3) auzitu -l-ai
În unele situații se pot înregistra anumie modi ficări ale formei substantivului -suport sau ale
verbului pe care îl cliticizează.

1 GALR 2008 – Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române, vol I, Cuvântul . București: Editura
Academiei române.
2 GBLR 2010 – Pană Dindelegan, G. (ed.) Gramatica de bază a limbii române . București: Editura Univers
Enciclopedic Gold.

(4) Spun e adevărul! – Spun e-mi adevărul!
(5) Treci în bancă! – Trece-l la tablă și ascultă -l!
(6) în banc a mea – în banc ă-mi
De asemenea, formele neaccentuate nu se pot coordona cu substantive sau cu forme pronominale
accentuate. Există situații foarte rare în se pot coordona două forme clitice. În următoarele exemple se pot
identifica trăsăturile menționate.
(7) *l-am auzit și pe ea
(8) *l-am auzit și pe Ana
(9) mă și te privește această problemă
(10) îți și îmi pasă de această notă
Fiind dependente de cuvântul -suport, de termenul regent, poziția cliticelor este una fixă și variază
în funcție de clasa morfologică în care se încadrează acestea. În cazul în care regentul este un substantiv
sau o prepoziție, formele clitice sunt întotdeauna postpuse. În cazul unui verb situația se schi mbă întrucât
cliticele pot fi atât postpuse, cât și antepuse. Cea de -a doua situație este mai des întâlnită în limba actuală.
În limba veche exista inversiunea verb -clitic : exemplul din (12).
(11) îl aud, l-am auzit, îl voi auzi, l-aș fi auzit
(12) spune -ți-voi
(13) mănâncă -l, mâncându -l
Exempl ul care urmează evidenția ză faptul că forma clitică poate apărea între un morfem mobil
(diferit de auxiliar) și verb .
(14) pentru a -l auzi. să -i aud, înainte de a -i auzi
În limba română veche cliticele preverbale se propagau și în poziție postverbală, astfel realizându –
se dublarea. În limba română contemporană această dublare se mai întâlnește doar regional.
(15) l-au auzitu -l, l-am auzitu -l-am
Tabelul prezintă inventarul formelor naccentuate de dativ și de acuzativ la toate cele trei pe rsoane,
la singular și plural.

Cazul Forme Persoana I Persoana a II -a Persoana a III -a
sng. pl. sng. pl. sng. pl.

ACUZATIV
clitice/
neaccentuate
m(ă)
ne
te
v(ă) M. F. M. F.
(î)l o (î)i le
DATIV clitice/
neaccentuate (î)mi ne, ni (î)ți v(ă), vi v(ă) le, li

Formele din tabel cunosc la rândul lor mai multe variante care au apărut în urma anumitor
fenomene fonetice de acomodare. Rezultatele sunt cliticele libere cu sau fără î- proteic și clitice
conjuncte.
Cazul Clitice libere Clitice conjuncte
ACUZATIV mi/îmi, ți/îți, i/îi, ne/ni, vă/vi, le/li mi, ți, i, ne, v, le
DATIV mă, te, îl, o, ne, vă, îi, le m, te, l, o, ne, v, i, le

Cliticele conjuncte nu au statut silabic și se grupează cu un cuvânt -suport pentru a forma silabă. În
funcție de poziția pe care o ocuă pot fi conjuncte la stânga sau la dreapta. Dacă există și la stânga și la
dreapta se spune că sunt dublu conjuncte. O altă particularitate a acestei subclase este aceea că se scriu
întotdeauna cu cratimă.
(16) auzindu -l, spune -mi
(17) l-am auzit, mi-a spus
(18) auzitu -l-am, spusu -mi-a
În cadrul unui enunț pot apărea două clitice unul după celălalt, dar există un număr finit de
posibile combinații între cliticul de dativ și cel de acuzativ.

clitic D – mi, ți, i, ne/ni, v/vi, le/li
clitic Ac – mă, te, l, o, ne, vă, i, le

Ovid Densușianu vorbește în Istoria limbii rom îne3 spune că se obușnuiește adesea în uzul curent
al limbii populare ca pronumele personal să fie reluat, repetat sau introdus fie după un alt pronume, fie
după un substantiv la fel ca în limba veche. Acesta oferă exemple din Cazania I și Cazania a II -a a
Diaconulu i Coresi pentru a demonstra vechimea acestui fenomen.
(19) CC2, 10 – „Derept aceaia și noi, greșiții și nedes toinicii și ticăloșii, carii ne -am
trudit acicea, noi ne rugăm și ne milcuim fiecărora carei veți ceti acicea, sau veți

3 Densușianu, Ovid, Istoria limbii romîne, vol. II Secol ul al XVI -lea, București, 1961, Editura Științifică.
mi
✔
te, l, o, i,
le
✗
mă, ne, vă

ți
✔
l, o, i, le
✗
mă, te, ne,
vă

i
✔
te, l, o, i, le
✗
mă, ne, vă

v/vi
✔
l, o, i, le
✗
te, mă, ne,
vă

le/li
✔
te, l, o, i, le
✗
mă, ne, vă

ne/ni
✔
te, l, o, i, le
✗
mă, ne, vă

propovedui altora sau veți scrie dentru ea ceva, și unde să veți afla ceva neisprăvit
bine, sau greșit, iară voi să dereptați, să nu blă stemați.”
(20) CC2, 12 – „Derept aceaia această duminecă ea se și cheamă "preaglăsitoare"
pre limba grecească.”
(21) CC1, 271 -272 – „Derept aceaia grăiaște Hristos cum făcu Dumnezeu cină mare
ș-au chemat mulți; ce cînd au fost gata tot ș -au tremes slugile sale să chiiame pre
ceia ce -au chemat întîiu, iară ei, derept ce {145v} să nu -ș piarză avuțiile lor și
muierile de pre ceastă lume, ei lăsară cina lu Dumnezeu. ”
De asemenea, în această lucrare se menționează că formele atone ale pronumelor personale apar
destul de rar înainte sau după formele accentuate ale pronumelor respective în cazurile acuzativ și dativ.
Dar sunt și situații în care formele acestea atone nu sunt elidate, ci chiar dublate, acțiune care conduce la
crearea unui pleonasm.
(22) CC1, 28 – „Cu ce -au dobîndit? adevăr, cu faptele sale n -au dobîndit, {24v} căce
c-au mers la puț nu să ceară spăsenie sufletului, ce să scoață apă; nu era ei seate
de sfinția ceriului, ce de apa pămîntului. ”
(23) CC1, 620 – „Ce-l legă pre el cu mînie și închise pre el, ca să nu îmble să
hulească și să împute lui. ”
(24) PH.XXI,5 – „Pre tinre upovăiră părinți<i> nostri, pre tinre nedejdiră și i-ai
mântuitu -i-ai.”
(25) CC2, 372 –„Iară noi acmu deaca vedem fratele, în față noi-l lăudămu -l și ca cu
liubovnic {363} grăim; iară deaca se duce el de lîngă noi, noi -l clevetim și ocărîm
pre el.”
În Gramatica limbii române vechi4 a lui Constantin Frâncu apărută în anul 2009 – capitolul 4
(perioada 1521 -1640 ) care este atribuit pronumelui începe printr -o prezentare a formelor clitic e. Astfel, se
poate observa că formele atone prezente în limba veche sunt identice cu cele din limba actuală. O
diferență semnificativă este ridicată de formele pronumelor personal e formate cu ajutorul lui î proteic care
apar doar în câteva situații izolate în textele din secolul al XVI -lea și cele de la începutul secolului al
XVII -lea. În acea perioadă formele cu cu î proteic sunt considerate ino vații. Acestea sunt datorate amuțiri i
lui -u final în anumite regiuni și mai apoi generalizate treptat în limba literară după 1640.
Inventarul formelor clitice prezentat în această lucrare sunt următoarele.

4 Frâncu, Constantin, Gramatica limbii române vechi: (1521 -1780)/ Constantin Frâncu; indice general de
Alexandrina Ioniță – Iași: Casa Editorială Demiurg, 2009

Cazul Forme Persoana I Persoana a II -a Persoana a III -a
sng. pl. sng. pl. sng. pl.

ACUZATIV
clitice/
neaccentuate
m(ă)
m(ă) –
-m(ă)
-m(ă) –
ne
-ne
-ne–
te
-te
te-
-te-
vă
vă-
-vă
v-
-v- M. F. M. F.
(î)l
l-
-l
-l- o
-o
o-
-o- (î)i
-i
i-
-i- le
le-
-le
-le-
DATIV clitice/
neaccentuate (î)mi
mi-
-mi
-mi- ne, ni
ne-, ni-
-ne-, -ni- (î)ți
-ți
-ți-
ț- vă, vi
vă-
v-
-vă v(ă) le, li
Cea mai frecventă poziție care apare în texte este cea postpusă, urmată de cea proclitică. Poziția
mediană este cea mai slab reprezentată fiind întâlnită în mod special în textele religioase în care apar
forme verbale compuse în care auxiliarul este postpus.
În perioada 1521 -1640 este în plină desfășurare procesul de generalizare a formelor neaccentuate
ni, vi,li pentru plural. Aceste forme se instalează în detrimentul celor vechi, mai aproapiate de etimonul
latinesc ne, nă , vă, le, lă , unde are loc velarizarea vocalei mijlocii, anterioare e.
În capitolul 4 (perioada 1521 -1780) alocat complementelor necircumstanțiale, mai precis 4.1 –
Complementul direct apare consemnat fenomenul de dublare a pronumelor clitice. Această folosire
pleonastică a formelor atone ale pronumelor în cazurile dativ și a cuzativ apare în mod special în
Transilvania și Moldova. Fonomenul acesta se manifestă prin intermediul dublării sau chiar triplării
obiectului direct prin încadrarea acestuia de către două forme pronominale clitice.

(26) DP, 54v/19, 388 – „Aceastea toate veni ră supra noastră și nu te-am uitatu -te și
nu facem strămbătate în legămîntu tău.”
(27) DP, 88r/24, 454 – „Mulțît -ai supra mea mărirea ta și -ntorcînd mîngîiatu -m-ai și
din prăpăștilee pămîntului iarăși m-ai scosu -mă.”
(28) DP, 25v/34 – „Vesti -să-va Domnului rudeniia cea viitoare și vor vesti direptatea
lui a popor ce să va naște, care l-au făcutu -l Domnul.”
(29) DP, 26r/2 – „Acela pre mări l-au urdzîtu -l și pre părao l-au gătatu -l. ”
(30) DP, 100/58 – „Și i-au povîțuitu -i pre nedeajde șinu să spăriiară și pre pijmașii
șor acoperitu -i-au marea.”
(31) DP, 99r/47, 99v – „Nu-ș pomeniră de mîna lui, dzua în carea i-au izbăvitu -i pre
înșii din mîna supărătoriului;”
(32) DP, 78v/9 – „Că ne-ai ispititu -ne, Dumnădzăule, înfierbîntatu -ne-ai pr‹e›cum să
arde argintul.”
(33) CD, 1v – „Într-această vreme cine -l stăpînește
O, Dumnădzău svinte, tu îl ocrotește,
Că mîna ta svintă l-au încoronatu -l
ȘI brațul tău tare l-au întemeiatu -l.
Părințasca scară și scunul dîndu -i,
Ceriasca ta armă, crucea, întindzindu -i,”
(34) DPV, 90r – „te voi chema -te”
(35) DP, 26r/2 – „i-au petrecutu -i”
(36) Mol. 1725, 22r – „l-ai întocmitu -l”
(37) 1692, Moldova, IMCM, I, 320 – „Aiastă carte o au tăzluit -o popa Gavril și cu
fratele său”
(38) 1697, Moldova, IMCM, I, 326 – „Această sfîntă carte o am cumpărat -o de la
Darie Pavel”
(39) 1700, IMCM, I, 336 – „Acest Praxiu l-am cumpărat pre banii noștri și o am dat –
o („cartea”, dezacord) sfintei bsăricii noastre”
(40) 1723, Moldova IMCM, 426 – „Această sfîntă carte, Evanghelie, o am
cumpărat -o eu, Tudor Ordze”
(41) 1749, Transilvania, ms, 3399 din BAR, f.21 – „I-am aflatu -i pre dînșii în
minciună prea mare”

Aceste construcții în care care pronumele aton este dublat apar cel mai des în scrierile lui
Dosoftei și de asemenea în cronica lui Ion Neculce. Dublarea este considerată o particularitate a textelor
literare din zona de nord care inițial a fost o însușire a graiurilor.
(42) DDL, 122/13
(43) DDL, 122/16
„Ce ieșind din ascultarea Ta, adevărul lui Dumnezău, Celuia ce l-au ziditu -l, și de
amăgeala șerpelui domolit, supus și omorît cu ale saleș lunicăciuni de păcate, l-ai
lepădatu -l cu direptul Tău giudeț, Dumnezăule, din rai în lumea aceasta și l -ai întors în
pămîntul <9> din carele s -au luat, cu socoteală grijindu -i acea din rănaștere mîntuință,
acea întru Sîngur Hristosul Tău.”
(44) DDL, 146/13 – „Întru ca Omiubitoriul Dumnezăul nostru, Carele le-au priimitu –
le la svîntul și suprăcerescul și înțelegărețul Său jărtăvnic, în mi ros de bună
mireazmă sufletească, împotrivă să ne trimiță dumnezăiescul har și darul Domnului
Svînt, să ne rugăm. Doamne, (miluiește).”
(45) DP, 77v, 434 – „Cercetaș pămîntul și l-ai îmbătatu -l, înmlțît -ai a-l îmbogăți pre
îns.”
(46) DP, 29v, 338 – „Că m-au ascunsu -mă în cortul său în dzua răului mieu,
acoperitu -m-au într -ascunsulcortului său.”
(47) DP 26r – „Acela pre mări l -au urdzitu -l și pre părao l-au găsitu -l”
(48) NL1, 338 – „Dece Cantemir -vodă, după ce i-au adusu -i, i-au pus la închisoare,
și nu i -au omorît, c -au poro ncit Poarta să nu -i omoare.”
(49) 1684, Muntenia, însemnare pe o carte, Corfus, 184 –„ Această svîntă carte… o
am dat -o eu Lefter, chiliiarsul părintelui”
(50) 1699, Transilvania, însemnare pe o carte, Corfus, 185 – „aceasta Psaltire … i-
au o legat -o dascălul Matei”
(51) 1765, Transilvania de nord, însemnare pe o carte, Corfus, 199 – „o am
cumpărat -o eu, popa Pîrvul ot Albeani”
Tendința de dublare, mai precis de anticipare este prezentă și în cazul obiectului indirect printr -o
formă clitică, dar este mai r ar întâlnită decât cea a obiectului direct. Dublarea simetrică, prin reluarea
formele atone ale pronumelor a obiectului indirect este de asemenea mult mai prezentă în textele din
Transilvania și Moldova.

(52) DP, 87v/20 – „Cîte mi-ai arătatu -mi scărbe multe și reale! Și întorcând, înviiatu –
m-ai și din prăpăștile pămîntului, scosu -m-ai.”
(53) BDL, 137/1 – „ș-au mințitu -s”
(54) BP, 87v/23 – „mi-ai arătatu -mi”
(55) DPV, 20v – „eu ț-am strigatu -ți”
(56) DPV, 82r – „Ție ț -am greșitu -ți”
(57) DPV, 40v – „mi-ați audzîtu -mi”
(58) DVS 1, 2v – „i-au pusu -i nume”
Lucrarea realizată de Constantin Frâncu este cea care aduce în discuție și problema formelor
atone reflexive. Acestea funcționează la fel ca oricare altă formă atonă a pronumelor personale. Se
remarcă faptul că acestea se lea gă de obiectul indirect și de anticiparea acestuia. În categoria cliticelor
reflexive se remarcă se, s, ș; care apaar doar la persoana a III -a în limba veche.
În anul 2015 lucrarea Diachronic Variation in Romanian5 dedică un capitol, Chapter Fourteen –
The Gramaticalization of Direct and Indirect Object Doubling in Old Romanian6 – dublării prin
intermediul formelor pronominale atone. Corpusul de texte analizat este format din texte ce aparțin
diferitelor registre și stiluri funcționale: texte religioase, juridice, folclorice, documente, scrisori și cronici.
În limba română, precum și în alte limbi romanice precum spaniolă și portugheză fenomenul
dublării afectează atât obiectul direct (cliticele de acuzativ), cât și obiectul indirect (cliticele de dattiv ). În
cazul limbii române, dublarea clitică a obiectului direct și indirect apare cu precădere în scrierile din
secolul al XVI -lea. O distincție foarte importantă este cea dintre textele originale scrise în limba română
și traducerile anumitor texte, în sp ecial ale celor religioase în limba română.
Există construcții în care apar două verbe – unul la modul indicativ urmat de altul la modul
conjunctiv sau infinitiv – și sunt utilizate de asemenea două pronume clitice.Inițial, acest fenomen a fost
înregistra t la nivelul construcțiilor în care apărea un verb modal de tipul a putea sau un verb aspectual de
tipul a începe, a cuteza urmat de un verb la modul infinitiv sau conjunctiv. În timp singurul context în
care este posibilă apariția este reprezentată de ver bul a putea .

5 Pană Dindelegan, G., Zafiu, Rodica, Dragom irescu, Adina, Nicula, Irina, Nicolae, Alexandru, Esher, Louise (eds.),
Diachronic Variation in Romanian, Editura, Cambridge Scholars Publishing, 2015 .
6 Ușurelu, Camelia , Diachronic Variation in Romanian, Editura, Cambridge Scholars Publishing, 2015 , p. 359-383

(59) Floarea darurilor, 129 – „nimenea nu -i cutedza să -i grăiască”
(60) Floarea darurilor, 169 – „începutu -l a-l întreba”
Exemplele (59) și (60) sunt dintr -un text folcloric din secolul al XVI -lea, Floarea darurilor , unde
apare fenomenul dublării clitice cu două verbe: a pariția simultană a cliticelor de dativ sau de auzativ cu
ambele verbe.