THE EFFECTS OF GRANTING THE ACTION IN CLAIM [608984]

THE EFFECTS OF GRANTING THE ACTION IN CLAIM

EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN REVENDICARE

Camelia -Iolanda ETEGAN
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”
Anca -Elena TOMESCU
Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”

Abstract (en): We have approached this subject because the right of property is the most
important subjective right, and the most effective way of defending it is the action in claim.
Following the admission of the action, the property right is recognized and the good is
returned to the compla inant's patrimony. The effects of setting forward an action in claim are
multiple: the restitution of the good or the payment of damages; the obligation for the
defendant to return the fruits and products or their counter value. At the same time, the
compl ainant has the obligation to bear the expenses made by the possessor for the purpose of
preserving the good, as well as those expenses which have caused an increase of the value of
the asset .The defendant enjoys a right of retention on products and on the good in certain
conditions.

Keywords: . effects, claim, property, possessor, retention;

Abstract (ro): Am abordat prezenta lucrare întrucât dreptul de proprietate este cel mai
important drept subiectiv, iar cea mai eficace modalitate de apărare a acestuia este acțiunea
în revendicare. În urma admiterii acțiunii în revendicare, are loc o recunoaștere a drept ului
de proprietate, bunul revenind în patrimoniul reclamantului. Efectele produse de
introducerea unei acțiuni în revendicare sunt multiple, constând în restituirea bun ului sau
plata unor despăgubiri; obligarea pârâtului la restituirea fructelor și a prod uctelor sau a
contravalorii acestora; totodată, reclamantul are obligația de a suporta cheltuielile efectuate
de posesor cu scopul conservării bunului, precum și acele cheltuieli ce au determinat
creșterea valorii acestuia. Pârâtul beneficiază de un drept de retenție asupra produselor si
asupra bunului in anumite condiț ii.

Cuvinte -cheie: efecte, revendicare, proprietate, posesor, retenție;

I. INTRODUCERE

Datorită importanței majore pe care dreptul de proprietate o are în materie de drept civil,
am consider at oportună abordarea prezentei teme, pentru evidențierea efectelor pe care acțiunea în
revendicare le poate produce atât în privința posesorului, cât și a proprietarului.
Apărarea dreptului de proprietate se face prin mijloacele reprezentate de acele acți uni prin
care proprietarul unui bun tinde să înlăture atingerile aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea
acestuia.

Mijloacele juridice menite să apere dreptul de proprietate sunt diverse și complexe, ele
împărțindu -se în mijloace reglementate de dreptul civil și dreptul procesual civil și mijloace
specifice altor ramuri de drept. Cele stabilite de dreptul civil pot fi indirecte, nespecifice, acțiuni ce
se întemeiază pe anumite drepturi de creanță, iar nu în mod direct p e dreptul de proprietate, da r care
au ca efect și înlăturarea anumitor atingeri aduse acestuia și mijloace directe , specifice ce au la bază
dreptul de proprietate sau posesia unui bun.
Mijloacele directe sunt acțiunile reale: acțiuni posesorii și acțiuni petitorii. Printre acțiunile
petitorii se numără și acțiunea în revendicare. Aceasta este o acțiune civilă prin intermediul căreia
orice persoană interesată poate solicita recunoașterea dreptului său de proprietate asupra unui lucru
atât mobil, cât și imobil și, implicit, poate cere o restituire a acestuia de către posesorul neproprietar.
În primul capitol, am analizat efectele produse ca urmare a admite rii acestei acțiuni în
justiție , făcând o distincție după cum acestea se produc asupra proprietarului sau asupra posesorului.
Prin ur mare, posesorul poate fi obligat la restituirea lucrului, precum și a fructelor și productelor
rezultate din exploatarea acestuia, iar, pe de altă parte, proprietarul se îndatorează la plata
cheltuielilor efectuate de posesor pe perioada detenției bunului.
Un loc aparte în lucrarea elaborată îl ocupă dreptul de retenție ce conferă pârâtului
posibilitatea de a păstra bunul sau produsele rezultate din exploatarea acestuia, până în momentul
achitării de către reclamant a costurilor efectuate de posesorul nep roprietar.

II. DELIMITĂRI PRIVIND EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN
REVENDICARE
II.1 Noțiuni privind acțiunea în revendicare

Potrivit articolului 5 63 alin. (1) al Codului Civil, „ proprietarul unui bun are dreptul de a -l
revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea,
dreptul la despăgubiri, dacă este cazul ”1.
Așa cum rezultă în mod expres din articolul menționat, acțiunea în revendicare este o acțiune în
justiție, în care persoana care pretinde că deține d reptul de proprietate asupra unui bun, dar care a
pierdut stăpânirea materială a acestuia, solicită instanței de judecată ca persoana care exercită
posesia asupra bunului respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate, și, totodată, să îi restituie
stăpânirea materială.
Din definiția redată decurg și caracterele acțiunii în revendicare. Astfel, aceasta este o
acțiune petitorie, întrucât prin intermediul ei se apără chiar dreptul de proprietate , iar nu simpla
posesie. R eclamantul trebuie să dovedească î n fața instanței existența dreptului său de pro prietate
asupra bunului, deoarece posesorul beneficiază de o prezumție de proprietate rezultată din simplul
fapt al posesiei.
Este o acțiune reală, aceasta urmărind bunul, iar nu persoana deținătoare, astfel î ntemeindu -se pe un
drept real, iar nu pe un drept personal.
Este o acțiune în realizare, întrucât reclamantul nu dorește doar o recunoaștere a dreptului său, ci
urmărește să i se restituie bunul, astfel realizându -și dreptul de proprietate. Acțiunea în rea lizare se
deosebește de acțiune a în constatare, întrucât etapa recunoașterii dreptului este urmată de aceea a
realizării acestuia, prin re stituire. Din aceasta rezultă că , atâta timp cât reclamatul deține stăpânirea
materială asupra bunului, nu poate intro duce această acțiune în justiție, introducerea determinând
respingerea e i ca fiind lipsită de interes. În cazul existenței unor tulburări ale dreptului
proprietarului, acesta are deschisă calea unei acțiuni în constatarea dreptului, urmând ca acestea să
fie înlăturate.
Aliniatul (2) al articolului mai sus menționat statueaz ă că dreptul la acțiunea în revendicare
este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în c are prin lege se dispune altfel2. Acest caracter decurge

1 Codul Civil. Legislație consolid ată și index , Editura Universul Juridic, București 2017

din perpetuita tea dreptului de propri etate, acea sta putând fi exercitată oricând în timp.
Imprescriptibilitatea este extinctivă, aceasta însemnând că pârâtul poate invoca prescripția
achizitivă, dobândind dreptul de proprietate, sau în cazul bunurilor mobil e putând invoca posesia de
bună -credință . Astfel, odată cu stingerea dreptului de proprietate, reclamantul va pierde și dreptul de
a deschide o acțiune în revendicare.

II.2 E xpunerea e fectelor admiterii acțiunii în revendicare

Indiferent de natura bunurilor revendicate, mobile s au imobile, ca urmare a admiterii
acțiunii în revendicare, se va produce o multitudine de efecte. Astfel sunt vizate următoarele
aspecte:
• restituirea lucrului ;
• restituirea productelor și a fructelor produse de lucrul revendicat ;
•suportarea cheltuieli lor făcute de către posesorul neproprietar .

Restituirea lucrului – odată cu admiterea acțiunii în revendicare, dispozitivul hotărârii
judecătorești va cuprinde mențiuni referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate, iar în
același timp se va adnot a obligația pârâtului de a restitui stăpânirea materială a lucrului. Pentru ca
acțiunea să fie una eficientă, iar hotărârea judecătorească pronunțată să își atingă scopul , este
esențială realizarea acestei restituiri.
Aliniatul (4) al articolului 563 menți onează că hotărârea judecătorească este opozabilă și poate fi
executată și împotriva terțului dobândit or cu respectarea prevederilor Codului de Procedură Civilă,
astfel realizându -se o facilitare a restituirii bunului prin executarea hotărârii judecătoreșt i.
Doctrina consideră că acest articol este aplicabil doar în cazul în care terțul cunoștea sau trebuia,
după împrejurări, să cunoască faptul că se desfășoară un proces ce are ca obiect revendicarea
bunului pe care acesta îl dobândește.
Dacă posesorul nepr oprietar grevează bunul cu eventuale sarcini, acesta va fi readus în patrimoniul
proprietarului liber de orice obligație.
Există anumite situații în care pârâtul se află în imposibilitatea de restituire a bunului,
astfel trebuind să se facă o diferențiere între cazul fortuit si fapta culpabilă celui ce deținea
stăpânirea materială. În acest din urmă caz, obligația de restituire va fi înlocuită de o obligație de
dezdăunare, astfel instanța obligându -l la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubiri, evalu ată în
funcție de momentul restituirii lucrului. Dacă între pârât și reclamant nu au existat raporturi
contractuale în baza cărora primul era ținut de obligația de restituire, despăgubirile se vor acorda pe
temei delictual. În privința cazului fortuit, dif erențierea este dată de momentul pieirii bunului.
Astfel, pieirea bunului anterior introducerii acțiunii va determina obligația la despăgubiri în raport
cu valoarea de circulație a bunului în momentul pronunțării hotărârii, cu condiția ca pârâtul să fi
fost de rea -credință, el cunoscând faptul că bun ul nu îi aparține, cu excepția cazului în care se face
dovada că bunul ar fi pierit și dacă se afla la proprietar. Dacă pârâtul a fost de bună -credință, riscul
pieirii bunului va fi suportat de proprietar. În si tuația în care bunul a pierit după introducerea
acțiunii, pârâtul va fi considerat întotdeauna de rea -credință fiind obligat la despăgubiri, exceptând
cazul în care se face dovada că bunul ar fi pierit și dacă se afla la proprietar. Pieirea unui bun
asigur at determină obligația restituirii înde mniz ației de asigurare încasată sau cedarea dreptul ui de a
primi indemnizația. Per a contrario , în cazul bunurilor neasigurate ce au pierit fortuit, pârâtul de
bună -credință nu poate fi obligat la plata despăgubirilor .
Dacă, după ce acțiunea în revendicare a fost introdusă, pârâtul a înstrăinat bunul,
reclamantul poate opta pentru obligarea primului la plata valorii de circulație a bunului evaluată la
momentul judecății. Reclamantul are, însă, și posibilitatea de a îna inta o acțiune în revendicare
împotriva terțului dobânditor dacă acesta din urmă nu face dovada unui mod de dobândire a bunului

2 Codul Civil. Legislație consolidată și index , Editura Universul Juridic, București 2017

opozabil reclamantului. În această ultimă situație, reclamantul își păstrează calea acțiunii în
despăgubiri împotriva înstrăinăt orului.
În ceea ce privește bunurile intabulate, este recomandat ca reclamantul să facă o notare în
cartea funciară cu privire la introducerea unei acțiuni în revendicare, astfel terții dobânditori
neputându -se prevala de buna -credință pentru a dobândi dre ptul de proprietate.
Atunci când bunul a fost înstrăinat de posesorul inițial înainte ca o acțiune în revendicare
să fie înaintată, aceasta poate fi introdusă de către proprietar împotriva persoanei actual deținătoare
a bunului. În cazul în care acțiunea este respinsă înstrăinătorul poate fi chemat într -o acțiune în
despăgubire, de regulă pe temei delictual, exceptând situația în c are între reclamant și înstrăină tor se
încheiase un contract în care era stipulată obligaț ia celui din urmă de restituire , caz în care
despăgubirile se vor obține în temei contractual.
Dacă imobilul revendicat a fost exprop riat, pârâtul va restitui doar despăgubirea pr imită ca urmare a
exproprierii3

Restituirea fructelor și a productelor – atunci câ nd se vorbește despre restitui rea fructelor
trebuie să se facă o distincție între posesorul de bună -credință și cel de rea -credință.
Astfel, în raport cu articolul 948 al Codului Civil, posesorul de bună -credință are dreptul de a
deveni proprietarul fructelor produse de bunul stăpânit , pe toată perioada cât a subzistat starea
acestuia, dar trebuie făcută precizarea că buna -credință a posesorului încetează cel mai târziu , la
data introducerii acțiunii în revendicare. Atunci când bunul se află în posesia pârâtului în baza unui
titlu tra nslativ de proprietate, dar ce provine de la un neproprietar, fapt necunoscut de către posesor,
acesta este considerat ca fiind de bună -credință.
Pe de altă parte, potrivit articolului 566 alin. (2) posesorul de rea -credință sau detentorul
precar (întrucât acțiunea în revendicare poate fi admisă dacă a expirat termenul prevăzut în contract
pentru deținerea sau folosirea bunului) , la cerere , este obligat să restituie, în natură , toate fructele
produse de bun până la înapo ierea acestuia către proprietar , sau până la plata echivalentului valoric
al acestora, întrucât acestea se cuvin proprietarului. De asemenea, contr avaloarea fructelor omise a
fi percepute trebuie înapoiată proprietarului de către posesorul de rea -credință.
Reclamantul poate solicita restitui rea productelor sau plata echivalentului valoric al
productelor ce nu mai pot fi restituite în natură, chiar și în cazul în care pârâtul a fost posesor de
bună -credință. Restituirea productelor și a fructelor este fundamentată pe principiul disponibilității,
întrucât instanța nu poate lua o hotărâre din oficiu, în ceea ce privește restituirea acestora, ci va fi
dispusă numai la cererea expresă a proprietarului. Atunci când se vorbește despre fructele naturale
și industriale, cererea de resti tuire a acestora este imprescriptibilă extinctiv, însă solicitarea
restituirii contravalorii acestor fructe sau a fructelor civile este supusă prescripției extinctive.

Suportarea cheltuielilor făcute de către posesor – restituirea lucrului și, eventual, a
fructelor, către posesor, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare , trebuie să fie însoțită, ori de
câte ori este cazul, și de rezolvarea problemei cheltuielilor făcute de pârât în mod direct cu lucrul ori
pentru producerea fructelor ori a productelor . Desigur, ace astă problemă nu poate fi rezolvată din
oficiu de către instanța de judecată, ci numai pe baza cererii rec onvenționale formulate de pârât4.
Cheltuielile sunt împărțite în trei categorii: cheltuieli necesare, cheltuieli utile și cheltuieli
voluptuare.
Cheltuielile necesare sunt acelea fără de care bunul ar fi pierit sau ar fi fost deteriorat,
așadar sunt acelea menite să conserve lucrul. Ca urmare a importanței lor, ele trebuie restituite în
întregime de proprietar, neținându -se cont de buna sa u de reaua -credință a pârâtului.
Cheltuielile utile sunt acelea ce aduc un plus de valoare bunului, ele trebuind restituite
posesorului indiferent de buna sau de reaua -credință a acestuia, dar numai în limita contribuției
valorice aduse.

3 Gabriel Boroi, Carla Alexa ndra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura
Hamangiu 2013, pagina 162
4 Valeriu Stoica , Drept civ il. Drepturile reale principale , Editura C.H. Beck, București 2017, pagina 501

Cheltuielile volup tuare sunt cele care nu aduc o creștere a valorii bunului, ci sunt efectuate
pentru simpla plăcere a posesorului. Ca urmare, nici reclamantul nu este obligat la acoperirea
acestor che ltuieli, iar posesorul are posibilitatea de a ridica lucrările respective atât timp câ t nu se
produc deteriorări bunului.
Restituirea cheltuielilor necesare și a celor utile este justificată de necesitatea de a evita o
îmbogățire fără justă cauză a proprietarului în detrimentul posesorului. Se observă că, în cazul în
care chelt uielile utile efectuate de posesor depășesc sporul de valoare adus lucrului revendicat,
regulile îmbogățirii fără justă cauză nu sunt înfrânte deoarece există o sărăcire a posesorului, fără
însă a exista o înavuțire a proprietarului, de vreme ce acesta pro fită doar de sporul de valoare adus
lucrul ui prin cheltuielile respective5.
În situația în care, lucrarea produsă ca urmare a investirii cheltuielilor voluptuare este detașabilă,
pârâtul o poate ridica cu condiția ca bunul revendicat sa nu sufere deterioră ri.
Dispozițiile articolului 566 alin. (3), (4) și (8) ce fac referire la restituirea cheltuielilor mai
sus menționate se aplică cât timp acestea nu se concretizează într -o nouă luc rare fie adăugată, fie
autonomă, în acest caz aplicându -se dispozițiile acc esiunii imobiliare artificiale.

III. DREPTUL DE RETENȚIE ÎN CADRUL ACȚIUNIII ÎN REVENDICARE

În doctrină, dreptul de retenție a fost definit ca fiind acel drept real ce conferă creditorului,
în același timp debitor al obligației de restituire sau de predare a bunului altuia, posibilitatea de a
reține acel bun în stăpânirea sa și de a refuza restituirea lui până când debitorul său, creditor al
lucrului, va plăti datoria ce s -a născut în sarcina lui, în legătură cu lucrul respectiv6.
Codul civil reglementează anumite aplicații cu privire la dreptul de retenție printre acestea
regăsindu -se și situația proprietarului ce revendică un bun asupra căruia a pierdut posesia.
Dreptul de retenție are ca efect principal refuzul justifi cat la restituirea bunului reți nut,
păna la plata integrală a datoriei cuvenite. Cel care exercită dreptul de retenție are calitatea unui
administrator al bunului ce aparține altei persoane, avâ nd obligația de a -l păstra în condiții
corespunzătoare. Ca urma re, retentorul nu poate uza lucrul respecti v, iar fruct ele produse de acesta,
se imput datoriei.
Art. 937 alin. (3) din Codul civil stabilește situația bunurilor pierdute sau a celor furate și
cumpărate de la o persoană care se ocupă cu vânzarea unor bunuri de aceeași natură sau a celora
adjudecate la o licitație publică de către un posesor de bună -credință. Acesta are dreptul de a reține
lucrul până când întreg prețul plătit vânzătorului este indemnizat de către reclamant.
Întrucât cumpărătorul se afla într-o eroare în momentul vânzării cu privire la calitatea
înstrăinătorului, în patrimoniul primului se naște un drept de creanță fundamentat pe prețul plătit
pentru bunul revendicat. Astfel, cel care introduce acțiunea în revendicare va redobândi lucrul doar
după ce posesorul de bună -credință va încasa prețul plătit pentru bun, el exercitându -și dreptul de
retenție. Dacă bunul este restituit înainte de plata prețului, are loc o stingere a dreptului de retenție.
În această situație, se menține dreptul posesorului de bună -credință de a -l urmări pe reclamant
pentru obținerea prețului, restituirea bunului având doar semnificația unei renunțări la dreptul de
retenție.
Pentru recuperarea prețului, pârâtul se poate îndrepta și împotriva uzurpatorului sau a uzurpatorului
și a proprietarului, ei răspunz ând în mod solidar. Prin intermediul unei acțiuni în despăgubire
intentată împotriva persoanei ce a transmis bunul cu rea -credință, proprietarul își va putea recupera
suma înapoiată posesorului, echivalentă prețului plătit de acesta din urmă.
Conform artic olului 566 din Codul Civil, pârâtul ce restituie productele și fructele produse
de bunul revendicat are dreptul de a solicita instanței obligarea proprietarului de a restitui
cheltuielile necesare pentru producerea și culegerea fructelor și productelor.

5 Gabriel Boroi, Carla Alexa ndra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civ il. Drepturile reale principale , editura
Hamangiu, 2013, pagina 164
6 M. Voicu, Dreptul de reten ție, Editura Lumina Lex, București, 2011

Până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea produselor, pârâtul are un
drept de retenție asupra acestora cu condiția ca proprietarul să nu îi furnizeze acestuia o garanție
îndestulătoare. De asemenea, și situațiile în care pârâtu l a intrat în stăpânirea materială a bunului
revendicat prin violență sau fraudă, precum și cazul produselor perisabile sau care suferă o scădere
semnificativă a valorii în urma trecerii unei perioade de timp, determină o imposibilitate de
exercitare a dre ptului de retenție.
În concordanță cu dispozițiile articolului 2495, pârâtul de bună -credință poate beneficia de
un drept de retenție asupra bunului până în momentul restituirii de către proprietar a cheltuielilor
necesare și utile făcute în legătură cu b unul respectiv. Întrucât cheltuielile necesare au rolul de a
conserva bunul, ele trebuie restituite în întregime posesorului. În schimb, cheltuielile utile trebuie
restituite de către reclam ant, doar în limita surplusului de valoare adus lucrului, iar cel e voluptuare,
întrucât sunt realizate doar pentru crearea unui confort suplime ntar posesorului, fără a contribui la
creșterea valorii bunului, nu trebuie restituite , posesorul putând ridic a accesoriile în care au fost
materializate, însă fără a afecta subs tanța bunului .
Articolul 2496 alin. (2) aduce o completare articolului anterior, menționând imposibilitatea
posesorului de rea -credință de a invoca dreptul de retenție, în timp ce alin. (1) limitează exercitarea
dreptului de retenție în legătură cu bunuri le provenite din fapte ilicite sau abuzive , sau a bunurilor
ce nu pot fi urmărite silit .
Dreptul de retenție este opo zabil atât față de terții străini de raportul juridic, cât și față de creditorii
chirografari, privilegiați și ipotecari ai lucrului respe ctiv.
Potrivit articolului 2499 alin (1) stingerea ace stui drept se realizează odată cu consemnarea
de cel inter esat a sumei pretinse sau odată cu garanția îndestulătoare oferită de reclamantul acțiunii
în revendicare , retentorului. Deposedarea involunta ră de bun nu produce o încetare a dreptului de
retenție.
În practică s -a reținut formularea unei cereri reconvenționale pentru recunoașterea unui
drept de retenție al pârâtului P.I asupra unui imobil revendicat de reclamantul S.R, până la ac hitarea
a acestuia din urmă a unei sume corespunzătoare cheltuielilor efectuate pentru aducerea unor
îmbunătățiri bunului.
Reclamantul a introdus acți unea în justiție, dovedind că este proprietar al imobilului în temeiul
Legii 10/2001 privind imobilele pre luate ab uziv de stat, în timp ce pârâtul ocupa spațiul respectiv în
urma încheierii unui contract de închiriere cu Statul Ro mân, respectiv î n baza unui contract de
vânzare -cumpărare î ncheiat anterior, contract a că rui nulitate s-a constatat prin hotărâre
judecătorească irevocabilă. Printr -o hotărâre definitivă, reclamatul a fost obligat la plata investițiilor
efectuate de pârât, în cuantumul sumei de 20.000 de lei, în timp ce partea împotriva căreia a fost
introdusă acțiunea în revendicare a fost îndreptăți tă la retenția imobilului.
Considerăm că cererea reconvențională de retenție a bunului a fost una neîntemeiată,
întrucât , deși pârâții aveau dreptul de a -și recupera sumele investite ce au adus o creștere a valorii
bunului, nu reclamantul era cel care tre buia însărcinat cu pl ata cheltuielilor necesare, ci Statul
Român. Percepem ca fiind greșită hotărârea instanței de a condiționa readucerea imobilului în
patrimoniul celui ce a introdus acțiunea în revendicare de plata unor despăgubiri echivalente cu
cheltu ielile necesare, întrucât între reclama nt și pârât nu există un raport juridic obligațional, primul
nefiind debitorul celor din urmă.
Prin urmare, opinăm că reclamantul nu poate fi privat de bunul aflat în proprietatea sa, cât
timp în sarcina acestuia nu poate fi stabilită o creanță.

IV. CONCLUZII
Prin intermediul introducerii acțiunii în revendicare se realizează o recunoaștere a
reclamantului ca titular al dreptului de proprietate asupra bunului față de care a pierdut posesia și,
implicit, obligarea pârât ului la restituirea acestuia. Așadar, cel mai important efect al hotărârilor
judecătorești prin care se adm ite această acțiune în justiție îl constituie revenirea lucrului în posesia

proprietarului. Ace astă obligație a pârâtului de renunțare la bunul dețin ut în mod ilegal îl va
însărcina și cu abținerea de la orice fapte ce ar putea stânjeni exercitarea normală a dreptului de
proprietate.
În același timp, are loc și producerea unui efect secundar, reprezentat de restituirea
fructelor și a productelor ce se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său, însă , în acest sens,
trebuie să se distingă între posesorul de bună sau de rea -credință.
Tot în cadrul acțiunii în revendicare, persoana care dorește să își valorifice dreptul de propri etate
poate fi obliga tă la plata cheltuielilor necesare și a celor utile efectuate de cel chemat în instanță pe
durata deținerii posesiei bunului , neprezentând importanță natura credinței acestuia. În cazul în care
cheltuielile realizate de posesor asupra bunului s -au m aterial izat într -o nouă lucrare , nu se va putea
cere restituirea ace steia, devenind aplicabile dispozițiile ce guvernează accesiunea imobiliară
artificială.
Pârâtul dispune de facultatea de a refuza restituirea bunului până la plata integrală a
sumelor cheltuite cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea bunului, plată c e cade în sarcina
reclamantului, precum și a cheltuielilor investite pentru producerea fructelor și a productelor.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
1. Codul Civil. Legislație consolidată și index , Edit ura Universul Juridic, București 2017
2. Valeriu Stoica , Drept civil. Drepturile reale principale , Editura C.H. Beck, București
2017
3. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil.
Drepturile reale principale, editura Hamangiu, 2013
4. M. Voicu, Dreptul de reten ție, Editura Lumina Lex, București, 2011
5. http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=418