Curs de Bizantinologie Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu [608954]

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

1
CURS DE BIZANȚ I
Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

Noțiunea, obiectul și importanța Bizantinologiei.

Vom cerceta împreună timp de doi ani problemele de bază ale Bizantinologiei, cu
specială privire asupra realitățilo r religioase, căci ca teologi s untem, în primul r ând, interesați să
cunoaștem care au fost marile frăm ântări în acest domeniu și ce implicații au avut ele asupra
vieții politice, economice și sociale din Imperiul bizantin în timpul existenței sale milenare (324 –
1453). Pe parcursul acestor doi ani de studiu vom pătrunde ad ânc în aspectele de bază ale vie ții
bizantine, cu scopul de a sesiza factorii care au favorizat sau determinat chiar progresul spre
crearea unui stat puternic bizantin, a civilizației și spiritualității sale superioare, precum și
cauzele decăderii lor. Incursiunea în istoria bizantină ne va fi de folos pentru înțelegerea unor
fapte umane, general valabile în toate timpurile. Se va dovedi o dată în plus că ceea ce au spu s
anticii despre istorie, încep ând cu Tucidide , și anume că este un «folos (c âștig) pentru toate
timpurile» o călăuză în viață, este adevărat.
Rolul Imperiului bizantin în istoria europeană și a poporului român a fost imens și acest
lucru justifică pe deplin locul pe care îl ocupă Bizant inologia în programa de învățăm ânt a
institutelor teologice ortodoxe. De fa pt întreaga istorie a creștinismului, din momentul c ând a
devenit religie liberă, s -a desfășurat în cadrul acestui imperiu. Toate disciplinele teologice își au
începutul și dezvoltarea în cadrul lui. Studiind Bizantinologia vom înțelege, astfel, mai bine
cadrul și modul în care creștinismul s -a dezvoltat, și -a formulat dogmele și normele sale de bază,
a creat opere de cultură, artă și arhitectură nemuritoare, a dat viață unor forme superioare de
trăire spirituală și s -a imp us în viața societății determin ându-i cursul. Bizanțul a fost așa cum
spune marele bizantinolog Steven Runciman «imperiul lui D umnezeu pe păm ânt, o palidă
imagine a împărăției lui Dumnezeu din cer».
Pentru noi rom ânii, Bizanțul a avut un rol hotăr âtor în continuitatea daco -romană, în
creștinarea noastră, în procesul de formare a poporului și limbii române, în organizarea și viața
bisericească, în cultură și artă. În perioada migrației popoarelor , Imperiul bizantin a reprezentat
singura formațiune politică din sud -estul european, care s -a putut i mpune în fața barbarilor,
oblig ându-i pe aceștia să dea libertate de viață și de credință autohtonilor daco -romani. Din
Bizanț a fost condusă activitatea misionară de creștinare în părțile noastre. Fără Imperiul bizantin
n-am putea înțelege proce sul de creștinare al daco -romanilor și al barbarilor, și nici cum s -a
asigurat continuitatea etnică și s -au format poporul și limba ro mână. Mai t ârziu, c ând s-au
constituit statele feudale independente românești în sec. al XIV -lea, întemeierea mitropoliilor și
organizarea bisericească, formele pe care le -a îmbrăcat mona hismul, toate s -au făcut în str ânsă
legătură cu Bizanțul. Dezvoltarea artei și culturii românești nu poate fi înțeleasă fără să ne
gândim la Bizanț.
Noțiunea de Bizantinologie est e str âns legată de termenii Biza ntinos (derivate de la
orașul B yzantion) și Loghia. Însemnează știința care cercetează realitățile istorice, culturale și
spirituale ale statului, care a luat naștere, s -a dezvoltat în partea orientală a fostului Imperiu
roman și a avut capitala în orașul grecesc Byzantion, devenit apoi Constantinopol.
Orașul Byzantion a fost fondat pe malul vestic al Bosforului de me tropol a grecească
Megara (așezată între Athena și Corint) în jurul anului 660 î.d.Hr. Numele este tracic și tr ebuie
pus în legătură cu populațiile tracice majoritare în aceste locuri. Beneficiind de o așezare
deosebit de favorabilă din punct de vedere geografic și strategic, orașul a putut face progrese

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

2 economice și politice importante, deoarece domina comerțul di ntre Marea Neagră și Marea Egee,
dintre Europa și Asia Mică și era ușor de apărat, fiind înconjurat pe trei laturi de ape. Cu toate
acestea Bizanțul nu și -a putut păstra totdeauna independența. El a fost cucerit pentru scurtă
vreme de perși la sf ârșitul se c. al VI -lea î.d.Hr., apoi de celți (în anul 279), pentru a trece o
perioadă îndelungată de timp sub dominație romană în vremea împăratului Vespasian (69 -79).
Distrus de Septimius Severus în 196, pentru că se aliase cu Pescennius Niger, refăcut apoi de
Caligulla orașul a fost atacat de goți în timpul lui Claudius (268 -270).
Adevărata glorie a orașului începe abia în timpul domniei lui Constantin cel Mare, care -l
transformă în capitală a imperiului. Bizanțul se va numi de aici înainte Constantinopol (adică
orașul lui Constantin) sau Noua Romă sau A doua Romă. În anul 324 au început lucrările de
restructurare și mărire a vechiului oraș, iar în 11 mai 330 au avut loc marile sărbători de
consacrare a lui ca noua capitală a imperiul ui. De atunci încolo, p ână în anul 1453 el va fi centrul
politic, cultural, economic și religios al întregii lumi civilizate.
Unii învățați au subliniat faptul că Imperiul bizantin a fost o continuare directă a
Imperiului roman, pentru care lucru a și fost numit de la o anumită vreme ( anul 395). Imperiul
roman de răsărit. Acest lucru este adevărat, căci împărații bizantini, au păstrat, pentru o lungă
perioadă de timp, titulatura împăra ților romani, s -au considerat p ână la sf ârșitul imperiului
urmașii acestora, revendicînd toate teritori ile asupra cărora aceștia domniseră. În Imperiul
bizantin au supraviețuit forme de organizare statală, administrativă ori socială de tradiție romană.
În special Dreptul, normele juridice române au rămas multă vreme în vigoare, cu modificări
neesențiale. Ch iar limba oficială a imperiului a fost p ână la începutul sec. al VII -lea, latina.

1) Romanismul

Complexul mare de tradiții romane moștenite de Bizanț a făcut pe marele bizantinolog
german Karl Krumbacher să spună că romanismul constituie unul din element ele de bază ale
civilizației bizantine. De altfel locuitorii Imperiu lui bizantin se numeau pe sine romei, i ar țara lor
era Romania sau Păm ântul roman. Termenul de bizantin în accepțiunea de azi era necunoscut
locuitorilor imperiului; el a început să fie ut ilizat abia mai t ârziu, în Evul Mediu (în sec. al XVI –
lea). Bizantini erau în timpul imperiului numai locuitorii capitalei, de fapt denumire rămasă ca o
reminiscență a perioadei de dinainte de Constantin cel Mare. Pe de altă parte, alți învățați lu ând
în considerare faptul că Bizantinologia se ocupă în bună parte cu soarta lumii și culturii grecești,
că Imperiul bizantin a cuprins în granițele sale teritorii de veche tradiție elenică, cum au fost
Peninsula Balcanică și Asia Mică, că populația și limba erau în aceste regiuni grecești, sunt de
părere că ea este o ramură a științei despre elenism.

2) Elenismul

Caracterul grecesc al lumi i bizantine s -a accentuat încep ând cu sec. al VII – lea (d omnia
împăratului Heraclius), c ând limba latină oficială este înloc uită cu greacă. Grecismul va deveni
mai pregnant în secolele următoare, c ând între apus și răsărit vor interveni disensiuni religioase
majore (iconoclasmul, schismele, și chiar conflictele politice: cruciadele).
Raporturile dintre cele două lumi, de răsări t și de apus, se vor răci și vom constata că ele
vor trăi înt r-o izolare din ce în ce mai ad âncă. Acum vom înt âlni pentru bizantini și termenul de
greci, helleni sau helladikoi, dar izolat, și fără să -l înlocuiască pe cel de romei.
Predominarea tradițiilor grecești și al populației de limbă greacă în Imperiul bizantin l-a
făcut pe istoricul August Heisenberg să spună că: «Bizanțul este Imperiul roman devenit creștin,

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

3 dar de naționalitate greacă», iar pe Karl Krumbacher , să considere helenismul ca al doilea
element fundamental al civilizației bizantine.
Grecii de astăzi consideră istoria Bizanțului istoria lor națională.

3) Creștinismul

În definiția lui Krumbacher, a lui Heisenberg și a altor învățați despre Bizanț se
menționează că al treilea element constitutiv: creștinismul . Religia creștină a fost întradevăr
osatura spirituală a Imperiului bizantin. Întreaga via ță publică și particulară a bizantinilor era
pătrunsă de învățătura creștină. Ierarhia, clerul, monahismul se bucurau de o mare ci nstire și au
jucat un rol hotăr âtor în viața spirituală, dar și politi că, socială și economică a sta tului. Patriarhul
era după împărat, cîteodată chiar înaintea lui, cea mai importantă personalitate din imperiu.
Statul și Biserica, împăratul și patriarhul trebuiau să colaboreze, să trăiască într -o armonie
perfectă (în symphonia, termen bizantin consacrat pentru aceste ra porturi) spre binele poporului.
Literatura bizantină își are sursa de inspirație în creștinism la fel, majoritatea creațiilor
artistice și arhitecto nice. De aceea, așa cum am spus , Bizantinologia presupune preocuparea
pentru cunoașterea istoriei creștine p e o perioadă de 1000 de ani, at ât cât a durat și Imperiul
bizantin.

4) Influențele orientale

Dar în cadrul realităților bizantine un loc destul de important l -au avut influențele
orientale. În granițele Imperiului bizantin intrau regiuni din Siria, Armenia, Mesopotamia,
Palestina, Egipt, unde existau tradiții de viață deosebite de cele greco -romane. Unele din a ceste
regiuni au jucat un rol deosebit de important din punct de vedere economic, militar și politic în
viața imperiului. Egiptul, de exemplu, a fost gr ânarul Imperiului bizantin, iar Armenia și Siria au
dat pe cei mai de seamă generali. Contactele cu popu lațiile orientale din aceste zone și cu
popoarele rivale, cum au fost perșii, arabii și turcii, au prilejuit împrumuturi în multe domenii ale
vieții bizantine. De pildă, în îmbrăcămintea și fastul de la curtea imperială se găsesc elemente din
orient. Împăr atul și tot ce ținea de persoana lui erau privite c a lucruri sacre (hieratism). Palatul
imperial era considerat lucru sacru. Intuiția eunucilor, care a jucat un mare rol în viața curții
imperiale, era de asemenea de origine orientală. La fel, în domeniul j uridic, mai ales în dreptul
penal, unele pedepse corporale (tăie rea nasului, orbirea, tăierea m âinilor, a limbii și a altor
organe) sunt preluate din orient. În arhitectură se pare că a pătruns cupola, probabil din Armenia.
Și în alte domenii înt âlnim infl uențe orientale.

5) Influențele occidentale

Deși mai slabe, influențele occidentale n -au lipsit totuși. E le au fost mai intense încep ând
cu dinastia Comnenilor, mai ales în timpul domniei lui Manuil I Comnenul (1143 -1180). Acest
împărat a și fost supranumit «cavalerul occidental pe tronul Bizanțului». Cruciadele, pătrunderea
pe piața comercială bizantină a Venețienilor și Genovezilor, cr earea Imperiului latin de răsărit în
1204 și a altor regate și despotate latine pe teritoriul Bizanțului au favorizat și ele influențe
occidentale în limbă, literatură, obiceiuri și viața de toate zilele.
Bizantinologia va trebui să aibă deci în vedere stu dierea tuturor acestor aspecte, schițate
doar sumar aici. Gama problemelor este deci vastă, iar perioada de timp îndelungată: un mileniu.
În acest complex de probl eme și perioadă de timp vom înt âlni lucruri și persoane înălțătoare,

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

4 care au contribuit la pr ogresul statului și al civilizației bizantine. Pe de altă parte, nu vor lipsi nici
momentele, c ând vom cons tata oameni și fapte care au fr ânat sau chiar determinat involuția
puterii bizantine, din punct de vedere politic, economic, cultural și religios. To ate acestea ne vor
oferi imaginea a ceea ce trebuie și nu trebuie să se înt âmple în istorie și ne vor convinge că un rol
important în făurirea civilizației ome nirii îl au oamenii de seamă. C ând ei sunt aproape de
Dumnezeu și trăiesc după normele S ale, li s e asigură progresul; c ând se depărtează de el urmează
regresul.
Reiese din cele de mai sus că Bizantinologia este o știință vastă, că domeniul ei de
cercetare este complex. Pentru aceasta ea se servește în afară de istoria politică, economică,
bisericească , teologie, literatură și artă, și de alte discipline, cum ar fi apigrafia, arheologia,
numismatica, paleografia, geografia istori că, lingvistică, folclorul, etnologia și altele. La
capitolul de izvoare vor fi citate principalele lucrări în unele domenii m ai importante.

Istoricul cercetărilor de bizantinologie

Deși Bizantinologia apare ca o știință și ca o disciplină aparte abia la sf ârșitul sec. al
XIX-lea, mai cu seamă prin contribuția marelui om de știință Karl Krumbacher (1854 -1909),
totuși interesul pentru ea , se înt âlnește mult mai devreme și anume la umaniștii Renașterii.
Aceștia, pasionați de lumea antică pe care o considerau mediul propice al dezvoltării libere și
armonioase a persoanei umane, prin cultură clasică, au privit Bizanțul ca moștenitor și depozitar
al antichității grecești legate direct de ea.
Umaniștii italieni au început să vină la Constantinopol chiar din sec. al XIV – lea (de pildă
Guarino) pentru a copia manuscrise grecești și, deși interesați în primul r ând de cele din perioada
clasică, au venit în contact și cu cele bizantine. În același timp învățații și umaniștii greci au mers
în Italia mai ales în perioada cînd Bizanțul se afla sub pre siunea tot mai amenințătoare a turcilor
și au dus cu ei manuscrise grecești. Cu prilejul acesto r schimburi și legături reciproce, umaniștii
italieni au putut învăța grecește și veni în contact cu operele de seamă ale scriitorilor bizantini.
De pildă, umanistul italian Giovanni Aurispa, care a venit la Constantinopol să învețe grecește, a
primit în 1 423 manuscrise ale operelor lui Procopius din Caesarea, istoric din sec. al VI -lea, iar
greci ca Bessarion, Ioan Lascaris, Antonie Eparhul au dus în Italia manuscrise importante, care
au intrat în biblioteci devenite celebre: Biblioteca Sf. Marcu din Veneț ia, Biblioteca Laureziană
din Florența (întemeiată de Laurențiu Magnificul din familia de Medici) și Biblioteca Vaticană.
Mulți alții au procedat la fel în timpul exodului din capitala imperiului, exod început mai
înainte de căderea orașului sub loviturile tunurilor lui Mahomed al II -lea Cuceritorul. Unii dintre
aceștia au devenit profesori de limbă greacă și între cei mai de seamă se numără Manuil
Chrysolaras, pe care împăratul Manuil al II -lea Paleologul (1301 -1425) l -a trimis în Itali a ca să
ceară ajutor împotriva turcilor. Aflat pe păm ânt italian , el a desfășurat și o activitate didactică la
Florența.
În același timp cu studierea limbii grecești începe activitatea de editare a manuscriselor
bizantine și de traducere a lor în limba latină. Așa par o mulți me de lucrări importante, cum ar fi
Gramatica lui Constan tin Lascaris, Milano, 1476, edi tio princeps a Lexiconului Suda (Suidas),
1499; traducerea lucrărilor lui Procopius (1470) și ale scriitorului și poetului Agathias (1516).
Interesul pentru ultimile do uă lucrări din partea umaniștilor italieni se explică nu numai prin
pasiunea lor pentru antichitatea greacă, ci și pentru faptul că în ele se găsesc informații prețioase
cu privire la istoria Italiei în vremea c ât a stat sub administrația bizantină. De pil dă, războaiele
marelui împărat Iustinian pentru recucerirea Italiei sunt povestite de acești istorici, dar mai ales
de Procopius.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

5 În secolul al XVI -lea, interesul pentru studiile bizantine s -a extins în Germania și Franța.
Mulți învățați de dincolo de Alpi studiaseră în Italia și cunoscuseră acolo manuscris ele autorilor
bizantini. Întorc ându-se în patrie ei făceau cunoscute aceste lucrări printre compatrioți. Pe de altă
parte, colecționarea de manuscrise grecești devenea în occident o modă. Așa s -au pus baz ele
Bibliotecii Regale din Paris (azi Bibliotheque Na tionale ), organizată mai ales prin donația pe
care a făcut -o Catherina de Medici. În anul 1554 francezul Robert Estienne (Stephanus) a
publicat operele istoricilor bisericești bizantini, iar în 1566, germanul Wilhelm Holzmann
(Gulielmus Xylander) « Cronica lui Georgios Kedronos ».
Interesul pentru istoria bizantină a crescut în occident, mai ales în mediul ger man, și ca
urmare a înaintării turcilor în Europa, care au ajuns să cucerească Buda și Viena. Um aniștii
doreau să cerceteze trecutul acestui popor amenințător și au publicat lucrări ale istoricilor
bizantini, în care se aflau informații despre ei. Astfel, Hieronymus Welf , un elev al lui
Melanchton și care îndeplinea funcția de bibliotecar al Casei de bancheri Fugger din Augsburg, a
editat izvoare bizantine privind istoria popoarelor turcice și anume Cronica lui Ioan Zonaras,
Istoria lui Nichita Choniatos și o parte din Istoria lui Nechifor Gregoras, însoțindu -le de
traduceri latine; apoi el s -a ocupat de opera istorică a lui G. Pachimeres și a lui Laonikos
Chalcocondylas traduc ându-le în limba latină. Recunosc ând în istoria bizantină un c âmp de
cercetare important și indepe ndent Wolf a început lucrarea s a ca o parte constitutivă din seria
intitulată de el Corpus Historiao Byzantinae .
Impulsului cultural, științific și politic al umaniștilor de a cerceta izvoarele bizantine i s -a
adăugat un altul religios și anume dorința unor învățați catolici de a face unirea cu Biserica
Ortodoxă. Pe de altă parte, în mediul protestant acest impuls a fost favorizat de simpatia pentru
Bizanțul antiroman și pentru grecii care sufereau sub ocupația turcească. Legăturile dintre
învățații protestanți și cei ortodo cși au favorizat exodul spre occident al unor manuscrise grecești
foarte importante. De pildă, Martinus Crusius, profesor la universitatea din Tűbingen, și -a
procurat pe această cale izvoare privind istoria bizantină, pe care le -a publicat la Basel în 1584
sub titlul Turcoqraeciae libri VIII .
Pe păm ânt german s -au remarcat în activitatea de publicare a izvoarelor istorice și
juridice David Hoschelius și Joannes Leunclavius. În Franța a activat pe aceeași linie iezuitul
Dionysius Petavius (Denis Petau), în Ola nda, Joannes Meursius (care a făcut prima ediție a
lucrării De administrando imperio a lui Constantin Porphyrogenetul, la Lugduni Patavorum,
1611), iar în Italia doi greci uniți Nicolaos Alemanni și Leon Allatius.
După această primă fază de dezvoltarea a s tudiilor bizantine în sec. XIV -XVI,
caracterizează mai cu seamă prin editări și traduceri în la tină a unor autori luați la înt âmplare,
fără un plan bine stabilit, asistăm în secolul al XVII -lea în Franța la prima înflorire a
Bizantinologiei științifice. În vremea regilor Ludovic al XIII -lea (1610 -1643), dar mai ales în
vremea lui Ludovic al XIV -lea (1643 -1715 ), supranumit «Regele Soare», c ând literatură și artele
cunosc o strălucire fără precedent, înt âlnim oameni de seamă (regi, nobili, clerici) care fonde ază
biblioteci și le înzestrează cu manuscrise de preț, între care și greco -bizantine. Se disting în
această perioadă cardinalul Mazarin (1602 -1661), mare bibliofil și colecționar de manuscrise,
Colbert (1619 -1683), ilustru ministru de finanțe al lui Ludov ic al XIV -lea, cardinalul Richelieu
(1585 -1642) și alții. Oamenii de știință francezi vor cerceta acum istoria bizantină du pă un plan
organizat. Ei erau m ânați spre cunoașterea izvoarelor bizantine și de dorința de a prezenta istoria
națională a Franței în toată gloria ei, ori pagini ale acestei glorii le cunos cuse în perioada
cruciadelor, c ând se putuseră constitui regate fra nce pe teritoriul Bizanțului. C ât de mare era
interesul pentru Bizanț îl arată și faptul că Ludovic al XIII -lea învățase grecește și tradusese în
limba franceză Preceptele diaconului Aqapit către împăratul Iustinian . Inițiativa și conducerea

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

6 marei opere de editare a izvoarelor bizantine a avut -o iezuitul Philippe Labbé (1607 -1667). Într -o
lucrare apărută la Paris în anul 1648 ( De byzant inae historiae scriptoribus ad omnes per orbem
eruditos Protreptikon ), el lansează un apel de colabo rare la realizarea acestei opera , învățaților
din întreaga lume (ad omnes per orbem eruditos), spunînd că “ istoria bizantină este atît de
atrăgătoare prin varietatea problemelor și atît de remarcabilă prin durata monarhiei sale ”, încît
colaboratorii sînt solicitați « să scoată documentele de sub praful bibliotecilor, să le p ublice și să
le studieze, căci gloria lor vă fie eternă, mai puternică decît marmora ș i aramă ». Într -adevăr, la
această operă s -au angajat numeroși învățați ai timpului din mai multe țări și cu sprijinul material
al lui Ludovic al XIV -lea va ap are la Paris între anii 1648 -1711 Corpus Historiae Byzantinae în
34 volume în folio, operă cunoscu tă și sub numele de «Corpus -ul de la Paris» (Louvre). Aceste
volume cuprindeau lucrări de istorici bizantini, cunoscuți pînă atunci pe baza manuscriselor
aflate în biblioteci din Paris și Roma; textele originale erau însoțite de traduceri în limba latină ș i
de note explicative.
Printre colaboratorii cei mai de seamă la acest Corpus s-a numărat Du Cange (Charles
Dufresne – 1610 -1688), istoric, filolog, arheolog, genealog și numismat . Du Cange s -a dovedit
un cunoscător e xtraordinar al întregii vieți b izantine și un cercetător neobosit. Deși cu o familie
numeroasă (avea 10 c opii) și nu publicase pînă la v ârsta de 45 ani aproape nimic, fiind cunoscut
doar în orașul natal Amiens, el s -a dovedit în ultimii ani ai vieții de o productivitate
extraordinară. Du Gange a dominat epoca sa și este privit ca fondatorul studiilor bizantine. Multe
din lucrările sal e își păstrează valabilitatea p ână astăzi și sunt in dispensabile. După ce a editat
Istoria lui I. Kinnomos, Cronica lui Ioan Zonorasn și Chronicon Paschale a publicat lucrări de
mare amploare ca Histoire de l’E mpire de Constantinople sous le s empereurs français (1657) și
Historia byzantina duplici commentario (1680) cu două părți:
I.Constantinopolis christiana , un studiu de topografie p ână în anul 1453;
II.De familis byzantinis , în care sunt adunate materiale de genoalogie deosebit de
valoroase.
Dar Du Cange a rămas “nemuritor” în special prin două mari dicționare (lexikoane)
valabile și astăzi și deci indispensabil e: unul dedicat limbii grecești din Evul Me diu (Glossarium
ad scriptores mediae et infimae latinitatis ). Se spune că Du Cange a beneficiat de o sănătate
perfectă aproape toată viața. În iunie 1688 a căzut însă subit bolnav și în 23 octombrie același an
a murit, înconjurat cu dragoste de numeroasă s a familie și cinstit de contemporani. Aproape în
același timp cu Corpus -ul de la Paris apărea în Belgia (Antverpiae, 1643) primul volum din Acta
Sanctorum sub îngrijirea iezuitului Ioan Bollandus fondatorul cercetătorilor hagiografice,
continuate fără într erupere p ậnă astăzi. În această lucrare sînt adunate documente privind viețile
și pătimirile sfinților și ele reprezintă o importantă sursă istorică. Ucenicii lui Bolland us au
continuat opera sa public ând un număr foarte mare de volume, la care au adăugat monografii și
revista Analecta Bollandiana , care apare și astăzi cu regularitate la Bruxelles.
Alături de Du Cange trebuie să menționăm trei compatrioți francezi mai tineri, care și -au
adus contribuțiile lor importante la progresul Bizantinologiei. Este vo rba de Jean Mabillon
(1623 -1787) care, prin lucrarea sa De re diplomatica libri VI , Paris 1681, contează ca fondatorul
științei diplomatice, iar Bernard de Montfaucon (1655 -1741) ca părinte al paleografiei grecești,
fiindcă a publicat Palaeographia Graeca , Paris 1708. În sf ậrșit, un alt mare învățat a fost Michel
Lequien, care ne -a lăsat lucrarea în trei volume Oriens christianus , Paris 1740 (reed. 1962 la
Roma), deosebit de importantă pentru istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul bizantin și
nedepășită p ậnă astăzi.
Dacă p ậnă la mijlocul secolului al XVIII -lea constatăm un progres continuu al studiilor
bizantine, mai cu seamă în Franța, din a doua jumătate a aceluiași secol și p ậnă spre mijlocul

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

7 secolului al XIX -lea situația se schimbă. Este epoca raționali smului, a moralismului abstract și a
scepticismului religios, în care bizan tinismul și întreg Evul Mediu s unt priv ite cu dispreț, socotite
pline de conservatorism și religie. Mare influență asupra noului curs a avut atitu dinea scriitorilor,
istoricilor și filozofilor Montesq uieu și Voltaire. În lucrarea s a Considerations sur le s causes de
la grandeur des Romains et de leur dècadence (1734), Montesquieu (1689 -1755) nu vedea în
roman , o epocă «gothică», barbară, o țesătură de revolte, de comploturi și perfidii (« un tissu de
rèvoltes, de sèditions et de perfidies »). Deși nu consacra dec ật ultimele patru capitole istoriei
bizantine din lucrarea sa, Montesquieu vedea vicii organice în organizarea internă a statului, în
structura socială și miliară, în viaț a religioasă și se miră că statul a putut totuși rezista p ậnă la
mijlocul secolului al XV -lea. El punea această tărie de supraviețuire pe seama disensiunilor
interne arabe, a descoperirii « focului grecesc », a comerțului înfloritor făcut de Constantinopol ș i
a stabilirii barbarilor la Dunărea de jos, care ar fi format un fel de baraj în calea altor năvăliri.
Voltaire (1694 -1778) mergea și el (în lucrarea Essay sur l’histoire gènèrale et sur le s
moers et l’esprit des nations , 1756) pe aceeași linie, spun ậnd că istoria bizantină nu este dec ật «o
adunare de fapte reprobabile, de declamări și miracole», reprezent ậnd «oprobiul spiritului
uman ».
Aprecieri asemănătoare are filozoful german Hegel, (1770 -1831), care scria că « istoria
Bizanțului reprezintă un șir milenar de continui crime, un tablou oribil și de aceea
neinteresant ».
Desigur, toate aceste aprecieri se datorau faptului că nu se studiase aprofundat istoria
bizantină, ea fiind privită mai mult din exterior, în momentele sale anecdotice și de decădere.
Nici una din aprecierile de mai sus nu venea de la un specialist în istoria bizantină, pe atunci în
perioada de pionierat.
Așa se explică faptul că aprecieri negative asupra istoriei Bizanțului se înt ậlnesc și la alți
învățați, dar specialiști în altceva, mai cu seamă în istoria romană. Între aceștia se numără
Charles Lebeau ( Histoire du Bas Empire , 27 volume, Paris 1757 -1784) și Edward Gibbon ( The
History of the Decline and the Fall of the Romanș Empire , 6 volume, London 1776 -1788). Ei
considerau istoria bizantină faza de decădere a Imperiului roman. După Gibbon ceea ce ar fi dus
la decăderea Imperiului român ar fi fost creștinismul. Bizanțul ar fi perioada din istorie, în care
ar fi triumfat « barbaria și religia » (I have described the Triumph of Barbarism and Religion).
Considerațiile acestea exprimate de învățați de mare prestigiu la vremea lor au avut ecou
nu numai în lumea savantă dar și în cea politică, Napoleon I declara deputaților în iunie 1815,
după perioada celor 100 de zile: « Ajutați -mă să salvez patria! Nu urmați exemplul imperiului
tậrziu care, presat din toate părțile de barbari, s -a făcut de r ậsul posterității pierz ậndu-se în
discuții abstracte, atunci c ậnd berbecul spărgea porțile cetății ».
Dar ceva mai înainte de mijlocul secolului al XIX -lea viziunea învățaților asupra Evului
Mediu, în general, și asupra istoriei bizantine, în special, se schimbă. Raționalismul nu mai are
forța de odinioară, iar Europa își recapătă liniștea după perioada revoluționară și a războaielor
napoliene.
Aceasta nu î nseamnă însă că perioada de criză de aproape un secol – de la mijlocul
secolului al XVIII -lea p ậnă l a mijlocul secolului al XIX -lea – activitatea în domeniul
bizantinologiei a fost complet paralizată. Astfel, învățatul german Joan Jacok Reiske, (1716 –
1774) a fost publicat, după un manuscris descoperit la Leipzig, lucrarea “ De cerimoniis ”, a lui
Constantin Porfiroge netul, iar în anul 1819 C.B. Ha se a editat pe Leon Diaconul, lucrare care
încheia Corpus -ul de la Paris (Louvre).
Un eveniment important, care a favorizat dezvoltarea studiilor bizantine, a fost revoluția
greacă de eliberare de sub stăp ậnirea turcească din anul 1821. Lumea europeană a privit cu

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

8 simpatie această revoluție, a susținut -o, ba chiar unele personalități ale timpului, cum a fost
lordul și poetul Byron; s -au angajat direct în luptă. Un curent filoelanic a luat naștere în Europa,
nutri t nu numai față de grecii revol uționari, dar pentru trecutul lor istoric. După acest eveniment
vom asista la înviorarea activității de publicare a izvoarelor bizantine și apariția unor istorii ale
poporului elen, în care este inclusă perioada bizantină.
O dată importantă pe drumul progresului în cercetarea istoriei bizantine îl reprezintă anul
1828, c ậnd este editată opera lui Agathias de către Berthold Georg N iebuhr. Lucrarea aceasta
constituie și primul volum din marea colecție de izvoare cunoscută sub numele de Corpus
Scriptorum Historiae Byzantin care cuprinde 50 de volume și e cunoscută sub numele de
Corpus -ul de la Benn . Acest Corpus reproduce și texte din Corpus -ul de la Paris , dar el
reprezintă un progres față de acesta din urmă deoarece este mai complet și mai ușor de m ậnuit.
Multe din volumele Corpus -ului de la Bonn sunt azi singura sursă de informare pentru
bizantiniologi, deoarece nu toți autorii au p utut avea în epoca modernă ediții critice.
În deceniile care au urmat revoluției grecești și apariția primului volum din Corpus -ul de
la Bonn, se constată o intensificare a activității de editare și cercetare în domeniu
Bizantiniologiei, în mai multe țări europene.

Germania

În Germania se disting prin lucrări de editare, critică textelor bizanti ne cu caracter literar,
istoric sau juridic , Th.L.F. Tafel (cu Theodosius Melitenos , 1859, Eustatin metropolitae
Thessalonicensis opuscula etc., Carl de Boon), (Nikophoros Simokattes, 1887, Georgios
Monachos, 1904), Karl Zacharia von Lingentha) cu Jus graeco -romanorum , I-VII, Leipzig,
1856 -1884 , Geschichte des griechisch -römischen Rechtes , Berlin, 1892), A.Elissen ( Analekten
der mittel – und neugriechisch Literatur , I-VI Leipzig, 1855 -1862) și W.Wagner ( Carmin a
Gra… Medii Aevi , Leipzig, 1874).
Pentru a ușura citirea și studierea manuscriselor grecești W.Gardthausen a realizat
lucrarea, nedepășită p ậnă acum Griechische Paleographia , Leipzig, 1879; Aufl., 1911 -1913. Cu
același scop se publică lucrări cu caracter general asupra istoriei bizantine sau monografii privind
doar anumite perioade sau zone. De pildă, J.Philipp Fallmerayer (1790 -1861) publică Geschichte
des Kaisertums Trapezu nt, München, 1831 și Geschichte der Halbinsel Morea , I-II, Stuttgart,
1830 -1836. Lui îi aparține și teoria greșită potrivit căreia Grecia ar fi fost complet slavizată în
Evul Mediu și din această cauză « în venele grecilor de azi n -ar curge nici o picătură de sậnge
adevărat elenic ». Între lucrările cu caracter general sunt de menționat aceea a lui Karl Hopf
(1832 -1873), Geschichte Griechenlands vom Beginn Mittolalters bis auf unsere Zeit (în Ersch
und Gruber, Allgemein Enzyclopädie d. Wiss. Und Künste, vol.85 -86, 1867 -1868) și
G.Hertzberg, Geschichte Grienchenl andsseit dem Absterben antiken. Lebens bis zur Geqenwart,
4 vol., Gotha, 1876 -1879, Geschichte der Byzantiner und des osmanischen Reiches bis qeq Ende
des 16 Jhs. , Berlin, 18 83.
Tot în Germania secolului al X IX-lea importante de semnalat s unt cercetările și lucrările
lui Heinrich Gelzer asupra originei și dezvoltării Themelor (Die Genesis der byzantinisc
Themenverfassung , 1899) și asupra geografiei eclesiastice, studiate pe ba za listelor episcopale
(Notitiae episcopatuum ). Împreună cu Karl Neumann Gelzer a publicat o istorie a lumii bizantine
înainte de cruciade ( Die Weltstellung des byzantinischen Reiches vor den Kreuzzügen , 1894,
tradusă și în franceză).
Cercetările de bizan tinologire în Germania secolului al XIX -lea culminează cu acelea ale
lui Karl Krumbacher (1854 -1909), considerat pe drept cuv ậnt, părintele Bizantinologiei

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

9 moderne. Krumbacher este primul care a făcut din Bizantinologie un obiect de studiu la
universitate în sensul pe care îl are astăzi. El se va distinge astfel nu numai prin activitatea de
cercetare, dar și prin cea didactică și organizatorică. Exemplul său va fi urmat și de alți învățați.
Opera sa capitală este:
1) Istoria literaturii bizantine (Geschicht e der byzantinischen Literatur ): într -o primă
ediție în anul 1891 la München, și apoi cea de -a doua adăugită și revăzută în 1897, lărgită cu
contribuția lui Albert Erhard privind literatura teologică, iar ca… schiță a istoriei bizantine
datorată lui Hein rich Dolzar ( Geschichte der byzantinischeu Literatur von Justinian bis…Ende
des oströmischen Reiches, 527 -1453). Această capodoperă răm ậne și astăzi tratatul de bază a
literaturii bizantine.
2) A doua mare realizare a lui Krumbacher este crearea primei reviste de bizantinologie
în anul 1892, c ậnd a început să apară Byzantinische Zeitschriit . De atunci și p ậnă azi această
revistă răm ậne cel mai reputat periodic pentru Bizantinologie. În ea s unt publicate nu numai
studii de specialitate, ci și recenzii și bibliografia nouă pentru diferitele domenii de cercetare.
3) Krumbacher a reușit apoi să transforme «Seminarul său de filologie greacă medievală
și modernă» într -un adevărat institut de studii b izantine ( Institut für Byzantinistik und
neugriechische Philologie ), care posedă cea mai bună bibliotecă de specialitate din lume și a
devenit un centru internațional de cercetare. Numeroșii săi elevi vor continua activitatea
maestrului nu numai în Germani a, dar și în alte țări. Iată deci că personalitatea lui Krumbacher s –
a distins at ật în domeniul de cercetare, c ật și în cel didactic și organizatoric.

Franța

În Franța secolului al XIX -lea cercetările în domeniul Bizantinologiei continuă at ật în ce
prive ște publicarea de texte și monumente arheologice, c ật și în acela al lucrărilor de sinteză și al
monografiilor. O mare importanță pentru istoria bizantină, sub toate aspectele, are editarea de
către J.F. Migne a celor 161 de volume din Patrologia Greacă , în care sunt cuprinse izvoare
originale însoțite de traduceri în limba latină. Deși textele originale au fost luate din ediții mai
vechi, colecția lui Migne reprezintă un progres în cercetarea bizantinologiei, deoarece str ậnge
laolaltă documente greu de găs it chiar și în țări cu veche tradiție culturală.
O altă lucrare utilă este aceea a lui E. Miller privind cruciadele ( Recuil des historiens des
croisades, Historians grecs I -III, Paris 1875 -1881). Un loc aparte îl ocupă A. Ramband (1842 –
1905), care ne -a lăsat o frumoasă monografie asupra secolului al X -lea, în speci al asupra vieții și
activității lui Constantin Porfirogenetul ( L’Empire grec au X -e siècle Constantin
Porphyrogenète , Paris, 1870) și G.Schlumberger (1844 -1928) cu monografia sa asupra secolelor
X-XI (Epopée byzantine á la fîn du X -e siècle, I -III, Paris, 1896 -1905). Ultimul învățat ne -a lăsat
și prima lucrare de sigilografie bizantină ( Sigillographie de l’Empire byzantin , Paris 1884).
Începutul cercetărilor numismatice îl datorăm lui J. Sabatien, care a publicat în 1886 două
volume de monede bizantine, ( Description générale des monnays byzantines ).
Dar adevăratul fondator al Bizantinologiei moderne în Franța a fost Charles Diehl (1859 –
1944). El reprezintă pentru Franța ceea ce a fost Karl Krumbach er pentru Germania. Diehl a avut
nu numai un dar deosebit de cercetare, dar și posibilități de redare într -o formă plăcută și
accesibilă unui mare public a rezultatelor muncii sale. El a scos deci, pentru prima oară,
Bizantinologia din cercurile aride ale științei și a comunicat -o publicului larg. Profesor la
Sorbona el a introdus Bizantinologia ca obiect de studiu la universitate și a format aici numeroși
elevi. Opera sa științifică este vastă și valoroasă. Menționăm c ậteva lucrări: Ėtudes sur
l’administra tion byzantine dans l’Exarchat de Ravenne (568-751), Paris, 1888; L’Afrique

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

10 byzantine, Histoire de la domination byzantine en Afrique (533-709), Paris, 1896; Justinien et la
civilisation byzantine au VI -e siėcle , Paris 1901; Figures byzantines , I-II, 1925 -1927; Manuel
d’art byzantin , Paris 1910 și volumul de Ėtudes byzantines , Paris, 1905, în care sunt adunate
multe alte studii.

Anglia

În Anglia, Bizantinologia în secolul al XIX -lea face un pas mare înainte prin lucrările lui
George Finlay (1799 -1876), di ntre care cea mai de seamă este Istoria Greciei de la cucerirea ei
de către romani p ậnă în zilele noastre , de la 146 a.Hr. la 1864 (History of Greece from its
conquest by the Roman s to the present time B.C. 146 to A.D. 1864 , London, 1877). Fin lay a fost
atật de pasionat cercetător al istoriei Greciei și iubitor al poporului elen că a luptat, la fel că
Byron, cu arma în m ậnă împotriva turcilor pentru eliberarea Athenei și s -a stabilit definitiv pe
pămậnt grecesc unde a și murit.
Dar cel mai de seamă cercet ător și promotor al studiilor bizantine în Anglia a fost J.B.
Bury (1861 -1927). El a scris numeroase lucrări orientale, pe de o parte, despre istoria generală
bizantină, pe de alta, despre aprofundarea problemelor legate de organizarea internă a statului
bizantin. În prima categorie un loc de frunte îl ocupă istoria Imperiului roman t ậrziu, (395 -800)
(History of Later Roman Empire from Arcadius to Irene, 395 -800, London, 1889); a doua ediție,
în două volume, apărută în 1923, prezintă în amănunt perioada de la moartea lui Theodosie I
pậnă la aceea a lui Iustinian: History of the Later Roman Empire from the Death of Theodosius I
to the Death of Justinian I . Perioada următoare de la căderea de pe tronul imperiului a Irinei și
pậnă la urcarea pe tron a lui Vasil e I Macedoneanul, a tratat -o Bury într -un volum separat: A
History of the eastern Roman Empire from the Fall of Irene to the Accession of Basil, A.D. 802
to A.D. 867 , London, 1912. Din a doua categorie fac parte monografiile dedicate studierii
sistemului a dministrativ, în secolul al IX -lea (The Imperial Administrative System în the Ninth
Century , London, 1911) sau constituției imperiului roman t ậrziu ( The Constitution of the Later
Roman Empire , London, 1910). Bury este și fondatorul colecției de izvoare biz antine: Byzantine
Texts.

Rusia țaristă

În Rusia țaristă preocupările de bizantinologie au început în str ậnsă legătură cu cercetarea
istoriei rusești, a istoriei bisericii naționale și a unor probleme teologice. Influența Bizanțului
asupra Rusiei, a fost, cum se știe, foarte mare și, de la sine înțeles, nici o problemă istorică ori
religioasă nu putea fi pe deplin înțeleasă fără o corelare cu realitățile bizantine. De aceea, scopul
primilor cercetători era de a stabili rolul Bizanțului și al izvoarelor biz antine în istoria rusă.
Începutul l -au făcut savanții străini, membri al Academiei de științe ruse. Între aceștia trebuie
menționați Ph. Krug (1764 -1884), A. Kunik (1814 -1899) și Edouard de Muralt (1808 -1895).
Ultimului îi datorăm o lucrare de cronologie b izantină în două volume care, deși învechită mai
poate folosi și azi ( Essai de chronographie byzantine , St. Petersburg, 1855, 1871) și edi tio
princeps a Cronicii lui George Monahul. Un rol important în promovarea interesului pentru
Bizantinologie l -a avut Facultatea de teologie din Petersbourg, care a inițiat și realizat în seria
«Vizantinskie Istoriki», traducerea în limbă rusă a mai multor istorici bizantini (Kinnamos,
Nichita Choniates etc.).
Dar adevăratul întemeietor al Bizantinologiei în Rusia a fost V.G. Vasilievski (1838 –
1899). După studii serioase în Germania, unde a avut ca profesori pe Theodor Mommsen și

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

11 Droysen, el a devenit profesor de Istoria Evului Mediu la Universitatea din Petersburg.
Vasilievski poseda nu numai cunoștințe serioase de istori e și filologie, ci și un ascuțit spirit critic
care i -au permis să analizeze numeroase izvoare bizantine privind istoria Rusiei și legăturile sale
cu Bizanțul, apoi aspecte interne ale vieții bizantine. Între lucrările sale cele mai cunoscute este
aceea de spre Peceneci și legăturile lor cu Imperiul bizantin, Vasilievski este fondatorul revistei
Vizantinski Vremenik , care, la doi ani după Bizantinischen Zeitschrift , adică în 1894 și după
modelul ei, va contribui la progresul studiilor bizantine în Rusia.
Dacă Vasilievski este fondatorul studiilor de istorie bizantină în Rusia, atunci N.P.
Kondakov (1844 -1925), contează ca întemeietor al arheologiei și istoriei artei bizantine. Un alt
reprezentat al Bizantinologiei rusești este F.I. Uspenski (1845 -1928). Fo st mai înt ậi profesor la
Universitatea din Odesa, el va deveni conducătorul Institutului rus de arheologie din
Constantinopol. El a descoperit numeroase manuscrise bizantine în m ậnăstirile de la Muntele
Athos, Meteora și din alte părți, pe care le -a public at sau uneori numai le -a dus în Rusia.
Uspenski n -a fost de talia lui Vasilievski, dar el a adus o contribuție serioasă la progresul
Bizantinologiei, ocup ậndu-se mai cu seamă de problemele agrare și de rolul slavilor în Imperiul
bizantin. El a publicat o Istorie a Imperiului bizantin în trei volume: I. 1913; ÎI. 1927; III. 1948.
Cật timp a fost director al Institutului arheologic din Constantinopol (p ậnă la izbucnirea primului
război mondial) el a editat și periodicul Izvestia Russkove Archeologiceskovo Ins tituta v.
Constantinopole.
Atật Vasilievski c ật și Uspenski au lăsat elevi de prestigiu, care le vor continua opera.
Dintre aceștia cei mai cunoscuți sînt B.A. Pancenko, J.A. Kulakovski și alții. Dar între cei care
au adus contribuții serioase la propășir ea cercetărilor de bizantinologie în Rusia trebuie
menționați și V.V. Latisev, epigrafist de seamă, editor al inscripțiilor creștine din așezările din
sudul Rusiei (1896), Ch. Loparev, editor și cercetător al literaturii bizantine hagiografice și V.N.
Bene sevici, specialist în izvoarele bisericești și laice și traducător în limba rusă a mai multor
lucrări de bizantinologie scrise de Krumbacher, H. Gelzer și Bury.

Grecia

În secolul al XIX -lea se constată o activitate bizantinologică și în Grecia. Așa cum am
spus, după eliberarea de sub turci interesul pentru istoria națională, și deci și pentru cea bizantină
crește și astfel asistăm la realizarea unor lucrări în acest domeniu. Sunt de amintit lucrările lui K.
Paparrhegopoulos , Istoria poporului elen din ce le mai vechi timpuri p ậnă în cele mai noi ,
Athena, 1866 -1877 (în neogreacă), ale lui K. Sathas, care a publicat între anii 1873 -1894, 7
volume de documente, în colecția intitulată de el Mesaoniki Bibliotiki și ale lui A.Papadopoulos –
Kermaeus, cunoscut prin editarea de materiale cu caracter bisericesc aflate în colecțiile de
manuscrise ale Bibliotecii Patriarhale din Constantinopol și Ierusalim. Papadopoulos -Kermaeus
și-a publicat lucrările la Petrograd, unde el a lucrat multă vreme. Un alt învățat foarte ac tiv a fost
Spiridon Lampros (1851 -1919), care a cercetat documente bizantine în numeroase biblioteci din
Europa și de la Muntele Athos. El a publicat o colecție de romane bizantine scrise în limba
populară ( Collection des ro mans grecs en lanque vulgaire , Paris, 1880), un Catalog al
manuscriselor grecești de la Muntele Athos ( Catalog of the Greek Manuscript on Mount Athos ,
I-II, Cambridge, 1895 – 1900), Izvoare privind istoria Despotatului de Moreea. Lampros a scris și
o Istorie a Eladei p ậnă la căderea Const antinopolului , Athena, 1886 -1908 și a fondat în 1904
periodicul… în care 21 de volume cuprind rezultate ale cercetărilor sale. Lampros contează și ca
un mare dascăl, întemeietor de școală cu mulți elevi, care i -au continuat opera.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

12
Italia

În Italia studiile bizantine în secolul al XIX -lea s-au limitat la publicarea unor manuscrise
aflate în Biblioteca Vaticană și care au conținut teologic sau literar. În această categorie
menționăm marea serie de lucrări teologice ale cardinalului A. Mai ( Scriptorum veterum nova
collectio, I -IX, Roma, 1825 -1838; Nova Patrum Bibliotheca, I -III, Roma, 1852 -1854) și
publicarea de către cardinalul J.B. Pitra a “Imnurilor petului Roman Melodul” (Analecta sacră,
I, 1876). Unui alt cardinal anume Giovanni Mercati, îi datorăm inițierea publicării catalogului
modern de manuscrise din Bibloteca Vaticanului ( Codices Vaticanii Graecii ), din care primul
volum a fost pregătit împreună cu P. Franchi de Cavalierii la Roma în 1923. O adevărată cruce în
istoria bizantinologiei are loc î ncep ậnd cu primele decenii ale secolului al XX -lea mai ales după
primul război mondial cînd asistăm la un adevărat av ậnt. Acest av ânt va fi mai mare după cel de –
al doilea război mondial. Astăzi se înt ậlnesc catedre de bizantinologie, institute de cercetare și
reviste de specialitate în mai toate țările europene cu tradiție culturală, ba chiar și dincolo de
ocean în S.U.A și Canada. În țările în care, cum am văzut, existau deja preocupări și realizări în
Bizantinologie se constată noi progrese, înmulțindu -se nu numai numărul specialiștilor, ci și al
publicațiilor. În altele, Bizantinologia a început să facă primii pași, dar ei au fost urmați de
progrese rapide, fiindcă s -a profitat de experiența dob ậndită în țările cu tradiție. În Germania,
Franța, care stau în fruntea tuturor, s -au remarcat savanți ca Augus t Heisenberg, Franz Dőlger și
Hans Georg Beck, iar în Franța Gabriel Millet, Paul Lemerle, André Grăbar, Louis Bréhier, R.
Guilland, A. Dain, V. Grumel, V. Laurent, H. Ahrweiler, Gilbert Dagron și alții. Al ături de ei
există desigur mulți alții, care au adus cont ribuții importante. În Anglia s unt activi, pe de o parte,
elevi sau colaboratori ai lui J.B.Bury, pe de alta, savanți v eniți din alte țări (D.Obolenski); din
prima categorie cităm pe: N.H.Baynes, St. Runciman, J.M.Hussey, D.Talbot Rice, E.Welles,
C.Mango. În Italia menționăm pe Silvio Giuseppe Mercati, fratele lui Giovanni Mercati,
G.Pasqualis, R.Cantarella și A.Pertusi. În Grecia, Ph. Kukules, K.Amantos, N.A.Bees,
A.Andreades, A.Orlandos, D.A.Zakythi nos, Ioan Karayannopoulos și alții. În U.R.S.S:
M.V.Levcenko, Z.V.Udaltova, N.V.Pigulevskaia, G.G.Litavrin, V.N.Lazarov.

Cehoslovacia

În Cehoslovcia bazele cercetătorilor de bizantinologie au fost puse de N.P.Kondakov, a
venit din Rusia după primul războ i mondial și de M.Weingard. Amîndoi au format o serie de
elevi și au întemeiat revista de specialitate, primul Seminarum Kondaskovianum , cel de -al doilea
Byzantonoslavica . După ei s -a remarcat în chip deosebit Fr. Dvornik, cunoscut pentru lucrările
sale re feritoare la raporturile dintre Bizanț și sl avi. În ultima parte a vieții el a lucrat în S.U.A.
Un impuls deosebit au luat studiile de bizantinologie în Iugoslavia și Bulgaria, țări care în
trecutul lor au avut contacte str ậnse cu Imperiul bizantin.

Iugoslavia

În Iugoslavia cel care a pus bazele Bizantinologiei a fost A. Anastasievici, dar adevărul
promotor și fondator de școală a fost G. Ostrogorski (rus). Autor a numeroase lucrări privind
viața economică și socială, religioasă (iconoclasmul), istor ia orașelor și altele, Ostrogorski s -a
impus ca o personalitate deosebită prin Istoria statului bizantin , apărută pentru prima oară în
1940, dar revăzută și adăugită de mai multe ori după aceea și tradusă azi în mai toate limbile

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

13 moderne de mare circulație . Ostrogorski a creat și un Institut de bizantinologie la Belgrad și a
lăsat, numeroși elevi de prestigiu: F.R.Barisic, J.Ferluga și alții.

Bulg aria

În Bulgaria, istorici ca P.Mutafciev, V.N.Zlatarski, I.Duicev, D.Angelov și V.Beșevliev
au abordat probleme ale istoriei bizantine în perioadele în care aceasta a avut contacte cu trecutul
poporului bulgar. Acești istorici n -au dovedit însă totdeauna obiectivitate științifică în tratarea
problemelor prefer ậnd să susțină teze șovine, cu scopul de a prezenta istoria bulgară într -o
însușire neîntreruptă de pagini glorioase.

Belgia

Un centru important de bizantinologie devine Belgia, unde studiază Hyppol ite Delehaye,
cunoscut prin cercetările sale de epigrafia bizantină. Alți învățați din Belgia activează în jurul
revistelor Analecta Bollandiana și Byzantion , ambele cu un binemeritat prestigiu.

Austria

În Austria, deși un început se constată în a doua j umătate a secolului al XIX – lea, în
special prin publicarea de documente laice și religioase în limba greacă de către F.Miklosich și
J.Müller ( Acta et diplomata Graeca Medii Aevi , I-VI, Vindobonnae, 1860 -1890) și cu conținut
literar de către W.Wagner ( Carm ina Graeca Medii Aevi , Leipzig, 1874), totuși un progres
sensibil și o lărgire a preocupărilor le înt ậlnim abia după primul război mondial. Printre corifeii
din această perioadă sunt de menționat Ernest Stein (refugiat apoi în Franța), specialist în istori a
statului bizantin în secolele IV -VI, în geografie istorică și organizarea administrativă, E. von
Ivanka, care a studiat transmiterea elementelor grecești în viața religioasă bizantină
(Hellenistiches und Christliches imfrühbyzantinischen Geistesleben , Wi en, 1948) și a inițiat
publicarea colecției Byzantinische Geschichtsschroiber (traduceri de texte istorice în germană,
însoțită de note explicative) și Herbert Hunger, autor al Istoriei Literaturii bizantine (care vrea să
înlocuiască pe a lui K.Krumbacher) și a altor lucrări, în special cu caracter literar. Hunger a creat
la Viena un Institut de bizantinologie și a format numeroși elevi, care s -au remarcat prin
publicarea de lucrări în diverse domenii, mai cu seamă în geografia istorică ( Tabula Imperii
Byza ntini) și al prosopografiei (Lexikon der Paleolagenezeit ). Astăzi Bizantinologia austriacă se
numără printre cele de frunte.

Ungaria

Bizantinologia a fost domeniu de cercetare și în Ungaria. Primul învățat care a avut
asemenea preocupări și a format elevi a fost V.Pecz (1854 -1923). Dintre elevii săi cel mai
proeminent poate fi considerat Gyula Moravcsik, care a publicat at ật lucrări privind raporturile
dintre Bizanț și unguri ( Die byzantinischen Quellen der ungarischen Geschichte , Budapest,
1934; Byza ntinoturcica , I-II, Berlin, 1958), c ật și izvoare bizantine, cum este ediția critică a
lucrării De administrando Imperii a lui Constantin Porfirogenetul (în colaborare cu R.J.H.
Jenkins, Washington, 1967).

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

14 Statele Unite ale Americii

Un progres însemnat al studiilor bizantine se constată în S.U.A, în special prin contribuția
specialiștilor europeni stabiliți definitiv acolo sau aflați doar pentru scurtă perioadă de timp.
Promotorul acestor studii a fost istoricul rus A.A.Vasiliev. Auto r al Istoriei Imperiului bizantin
(Paris, 1932, Madison, 1952), al unor lucrări privind relațiile bizantino -arabe, al unei monografii
despre Iustinian I (518-527) și a altor studii valoroase. În timpul celui de -al doilea război
mondial a lucrat în S.U.A și bizantinologii mai de seamă care au activat s au activează în S.U.A
sunt: Fr. Dvornik, G. Downey, specialist în istoria proto -bizantină, R.J.H. Jenkins, editor al
izvoarelor bizantine din secolul al X -lea, E. Kitzinger și P.A. Underwood, autori de lucrări
privind arta bizantină, P. Charanis, cunoscător al raporturilor dintre stat și biserică în sec. al VI –
lea și al problemelor de demografie bizantină, Joh n Meyendorf, teolog, specializat în isihasm,
Jhor S èvcenko, istoric literar și epigrafist și al ții. Centrul cel mai important de cercetare îl
constituie Institutul „Dumbarton Oaks” din Washington, care editează și periodicul Dumbarton
Oaks Papers , cu seria de monografii Dumbarton Oaks Studies . Bizantinologia este obiect de
studiu la universități din numeroase orașe americane: Los Angeles, Harvard, Chicago, Princeton,
etc.

Scoala româneasc ă de bizantinologie

În Rom ậnia Bizantinologia este str ậns legată de progrese pe care le -a făcut istoriografia
națională în a doua jumătate a secolului al XIX -lea, mai cu seamă către sf ậrșitul lui și în primele
decenii ale secolului XX. În acea perioadă au activat savanți de renume ca Bogdan Petriceicu –
Hașdeu, Ioan Bogdan, Al.D.Xenopol, D.Onciul, N.Iorga și V.P ậrvan. Fiecare în domeniul său de
activitate și -a dat seama de importanța pe care o au izvoarele bizantine pentru istoria națională și
a sud -estului european și a încercat să le scoată la lumină, să le releve importa nța. Țara noastră
era depozitar a unui număr mare de documente bizantino -slave și acestea au fost publicate,
interpretate și utilizate în lucrările lor. Pe de altă parte, mulți dintre istoricii menționați mai sus
au studiat în apus, mai ales în Franța și Germ ania, și au luat cunoștință de progresele făcute în
aceste țări de cercetările bizantinologice. De aceea nu este de mirare că destul de devreme și la
noi ia ființă la Universitatea din București (1909), o Conferință de bizantinologie , pe care o
ocupă un il ustru elev al lui Karl Krumbacher, anume Constantin Litzica (1873 -1921). Dacă în
1892 luase ființă la München prima Catedră de bizantinologie din lume, unde se și editează și
revista Byzantinische Zeitschrift , apoi în 1894, începe la Petrograd editarea per iodicului
Vizantinskii Vremenik , iar în 1899 Charles Diehl primește la Paris (Sorbona) Catedra de
bizantinologie, constatăm că Bucureștiul se numără printre primele centre din lume, unde Istoria
Bizanșului este studiată la Universitate.
Dar începuturile șt iințifice ale Bizantinologiei rom ậnești, care au premers și condiționat
introducerea ei ca disciplină de studiu la Universitate, nu pot fi despărțite de activitatea lui
Nicole Iorga (1871 -1940). Acesta a acordat în cadrul preocupă rilor de istorie universal ă, cu
privire specială asupra sud-estului european, atenție deosebită Bizantinologiei. Iorga a instituit
locul central pe care Bizanțul l-a ocupat în istoria sud -estului european, a țării noastre și a
Europei întregi. Bizanțul a fost, scria Iorga, nu numai creatorul uneia dintre cele mai mari
civilizații, ci și un factor de unitate (Et. Byz. I, 239). Contribuția lui Iorga în Bizantinologie
constă at ật în publicarea de documente, c ật și în studii și lucrări de sinteză. Un volum mare de
muncă la consacrat la începutul afirmării sale ca istoric de seamă documentelor privind istoria
cruciadelor t ậrzii și implicit a Bizanțului: Notes et extraits pour servir ál’histoire d es croisades

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

15 au XV -e siécle , 6 volume, Paris -București, 1899 -1916. În aceeași perioadă de început Iorga
manifestă un interes mare adunării și editării documentelor grecești bizantine referitoare la țara
noastră. Așa apar Acte și fragmente relative la istor ia Rom ậnilor , vol. I -III, Bucure ști, 1895 –
1897 și colaborarea s a la colecția lui Eudoxiu Hurmuzaki – N.Densușianu, unde editează cu
traducere Documente grecești privitoare la Istoria Rom ậnilor , vol. XIV, f asc, 1,2, București,
1915, 1917. Dest ul de devreme Iorga scrie și o istorie, a Bizanțului publicată la Londra în 1907
(The Byzantine Empire ), iar în aceeași vreme apar și cele două volume din Istoria Imperiului
Otoman ( Geschichte des osmanischen Staateu , vol I -II, Gotha, 1908 -1909), în care realitățile
bizantine s unt interferente celor turcești.
În prodigioasa să activitate în cadrul istoriei universale, Iorga acordă Bizantinologiei un
loc central, nu numai prin publicarea de numeroase documente și studii, ci și prin lucrări de
sinteză. Una dintre aceste lucrări este Histoire de la vie byzantine , vol. I -III, București, 1931,
tradusă în limba ro mậnă într -un singur volum de Maria Holban (București, 1974). Menționez, de
asemenea, Byzance après Byzance , București, 1935, lucrarea în care autorul subliniază pentru
prima oară în chip pregnant continuitatea civilizației și spiritualității bizantine în l umea
europeană, dar mai ales în Țările Rom ậne, Rusia și sud -estul Europei după căderea
Constantinopolului sub turci în anul 1453. Pentru Țările Rom ậne el relevase aceste idei încă din
1913 în lucrarea La survivance byzantine dans le s Pays Roumains , iar pen tru sud -estul european
în 1992 în studiul Formes byzantines et réalités balkaniques . Gamă largă de realități bizantine
tratată de Iorga poate fi apreciată mențion ậnd cele două volume de Ėtudes byzantines , București,
1940, dar și lucrări privind viața biser icească ca Istoria Bisericii Rom ậnești și a vieții religioase
a Rom ậnilor , ed. A II -a, București, vol. I -II, 1929, 1932, alte studii privind Muntele Athos,
biserici și m ậnăstiri de la noi. Trebuie, de asemenea, relevat faptul că Iorga a fost multă vreme
președintele Comisiunii Monumentelor Istorice și editor al Buletinului Monumentelor Istorice,
care avea ca obiectiv central bisericile ortodoxe de tradiție bizantină. Lui Iorga i se datorează și
organizarea la București în 1924 a Primului Congres de studii b izantine , care a adunat pe cei mai
mari savanți ai timpului, făc ậndu-le cunoscut tezaurul rom ậnesc de monumente și documente
bizantine. Pentru amploarea și diversitatea contribuțiilor lui Iorga la istoria bizantină a se vedea
și volumul Nicolae Iorga, isto ric al Bizanțului , București, 1971. Ca disciplină de studiu la
Universitate, Bizantinologia a început, cum am spus, în 1909, c ậnd a luat ființă Catedra de istoria
civilizației bizantine , cu rangul de Conferință și ocupată de Constantin Litzica . În cursuril e și
lucrările sale , Litzica a încercat să aplice ceva din experiența dob ậndită la școala marelui său
maestru de la München, anume Karl Krumbacher, și a abordat probleme de literatură bizantină,
influența Bizanțului în Țările Rom ậne, public ậnd izvoare referitoare la țara noas tră. Dintre
realizările sale menționez volumul Studii și schițe greco -romậne, vol. I, București, 1912; Texte
grecești privitoare la noi, București, 1913 și colaborarea s a la colecția Hurmuzaki, vol. XIII. Tot
lui Litzica i se datorează alcătuirea Catalogul ui manuscriselor de la Biblioteca Academiei
Romậne și care este un ghid util în multitudinea de documente bizantine de la noi.
Succes orul lui Constantin Litzica La Universitatea din București, a fost Demostene Russo
(1869 -1938), care și -a făcut studiile p e lîngă marii specialiști ai vremii din universitățile de la
Berlin și Leipzig. Din 1915 el devine titular al catedrei, Istoria civilizației bizantine , ca urmare a
ridicării în… conferinței. În acel timp D. Russo este și director al Seminarului de filolo gie
bizantină din cadrul Universității unde pune accent pe însușirea de către studenți a limbii și
literaturii medio -grecești, necesare publicării cronicelor inscripțiilor grecești și elaborării unui
dicționar greco -romận. D. Russo s -a străduit să creeze o școală cu ucenici, care să se manifeste în
acest sens. Din lucrările sale mai importante menționăm: Studii bizantino -romậne, București,
1907. Studii și critice , București, 1910, Elenismul în Romania, epoca bizantină și fanariotă,

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

16 București, 1912, Studii istorice greco -romậne, I -II, București, 1939. Dar Bucureștiul n -a fost
singurul centru din Rom ậnia unde Bizantinologia prezenta interes. La Universitatea din Iași,
profesorul Oreste Tafrali (1876 -1937), format la Ș coala franceză ca elev al lui Charles Dieh l,
promovează cercetări de Bizantinologie axate pe raporturile artistice bizantino -romậne. Tafrali se
făcuse cunoscut în lumea bizantinologilor prin lucrările sale privind Thessalonicul, al doilea oraș
mare al imperiului , după Constantinopol. Aceste lucrăr i i-au adus și reputație internațională și
chiar dacă s unt depășite astăzi, ele pot fi utilizate cu folos. Menționăm: Thessalonique, au XIV –
lea siecle și Topographie de Thessalonique , ambele apărute la Paris în 1913 și sinteza: Histoire
de Thessalonique de s origines au XIV -e siècle , Paris, 1919. Alte contribuții importante: Le siècle
de Constantinople dans le s fresques des èglises de Boucovine , în „Mèlange offerts á M.Gustave
Schlumberger” ÎI, Paris, 1924, p. 456 -461: Le trèsor byzantin et roumain de Poutna , Paris, 1925,
Monuments byzantines de Curtea de Argeș , text și album, Paris, 1931.
După primul război mondial și după Primul congres internațional de bizantinologie din
1924 cercetătorii în domeniul istoriei bizantine se înmulțesc. Ei sunt în parte elevii lui D.Russo
ori ai lui Nicolae Iorga. Iulian Ștefănescu (1880 -1937) a fost asistent al lui D.Russo înt re anii
1924 -1935, apoi conferențiar la Universitatea din București și s -a ocupat de cronografele,
vocabulare și lexicoane grecești, care au circulat în Țările Rom ậne, în Evul Mediu, și de
izvoarele privind istoria lui Mihai Viteazul. N.A.Constantinescu (n ăscut 1886), conferențiar la
catedra de istorie universală a lui Nicolae Iorga, a pus accentul pe cunoașterea vieții interne a
Bizanțului, ocup ậndu-se de instituții și dregătorii, de aspecte sociale și economice, în special de
problemele agrare, subliniind importanța țărănimii și feudalismului în Bizanț. Sunt de amintit în
această privință studiile: Rèformes sociales ou rèformes fiscales , în BSH, XI, 1924, unde tratează
reformele din timpul dinastiei isauriene, Le communa utè des villages byzantines et ses raports
avec le petit traitè fiscal byzantin , în BSH, XIII, 1927, Introducti on á l’ètude de la question
agraire dans l’Empire byzantin , RHSEE, 1924, retipărit în Histoire des classes rur ales dans
l’Empire byzantin et ses succeseurs , vol. I, Bucharest, 1941; Le village byzantin, în Etudes
byzantines, vol… Abordarea problemelor de N.A.Constantinescu se înscrie într -o preocupare
europeană mai largă, efectuată la timpul respectiv de mari bizantinologi ca Fr. Dölger și
G.Ostrogorski. În cursurile și semina riile sale de la Universitate s unt sugestive problemele care l –
au preocupat: Dregătoriile bizantine (1937 -1938), Așezăminte politice și sociale în Bizanț și sud –
estul Europei (1943 -1945), Istoria claselor rurale în Bizanț în textile contemporane (1939 –
1940).
În explozia științifică și culturală cunoscută de Rom ậnia după primul război mondial se
înscriu și studiile de Bizantinologie efectuate în alte centre universitare dec ật Bucureștiul, fie în
cadrul catedrelor propriu -zise de Istorie a Bizanțului, fie al celor de Istorie Universală. Acest
lucru este valabil pentru Cluj, Cernăuți și Iași, unde lucrează specialiști de frunte ca Nicolae
Bănescu, Vasile Grecu și Gh. Brătianu. N.Bănescu (1878 -1971) a deținut Catedra de Istoria
Bizațului de la Universitatea din Cluj și este primul profesor din Rom ậnia, care a făcut pe cei trei
ani de studii un curs general de Istoria Bizanțului, încep ậnd cu Constantin cel Mare p ậnă la 1453.
El a repartizat expunerea în trei etape: I. de la Constantin cel Mare p ậnă la invaziile arabe; II. de
la invaziile arabe p ậnă la moartea lui Vasile II Macedoneanul (1025); III. de la 1025 p ậnă la
căderea Constantinopolului în 1453. Bănescu s -a format la școala plină de rigoare de la
München, av ậndu-l ca profesor pe A.Heisenberg și a fost atras de la început de problemele
filologiei bizantine. Mai apoi s -a ocupat de istoria regiunilor dunărene, făc ậnd o analiză critică a
izvoarelor grecești și combat ậnd cu tărie interpretările greșite oritendențioase ale istoricilor
străini (bulgari, maghiari și ruși) . Predilecția ara tată pentru organizarea militar -administrativă a
teritoriilor bizantine de la Dunărea de jos , s-a concretizat în lucrările : Les duchès byzantines de

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

17 Paristri on (Paradounavon) et de la Bulg arie, Bucharest, 1946; L’ancien ètat bulgare et le s pavs
roumains , Bucharest, 1947; Dobrog ea bizantină în Analele Dobrogei, XIX, 1938. A dedicat un
studiu înființării în 1185 a Imperiului Vlaho -bulgar: Un problème d’histoire mèdievale a
creation et caractère du second empire bulg are (1185), Bucarest, 1943. Către sf ậrșitul vieții a
început să publice în paginile revistei mitropolitane din Craiova o istorie a Bizanțului, la baza
căreia stăteau probabil prelegerile sale de la Universitatea din Cluj. După modelul lui Charles
Diehl, Bănescu a publicat Chipuri și scene din Bizanț , ed. Cartea Rom ậnească, Cluj, 1927 și
ediția mai recentă incompletă îngrijită de Gh. Cronț din 1971 sub titlul: Chipuri din istoria
Bizanțului , în care, cu dar evocator, prezintă marelui public împărați, domnitari, ierarhi, ori
cărturari din Bizanț, despre c are nu scrisese Charles Diehl. Î ncep ậnd cu 1940 N. Bănescu se
refugiază de la Cluj la București din cauza cedării Ardealului în urma Dictatului de la Viena și va
preda Bizantinologia la Universitatea din București. A fost și președinte al Academiei Rom ậne
înainte de 1948. A murit în septembrie 1971 chiar c ậnd la București se desfășurau lucrările
Congresului al XIV -lea de studii bizantine și la înmorm ậntare au fost de față cei mai mari
bizantinologi ai timpului.
La Cernăuți profesorul Vasile Grecu (1885 -1972) desfășoară o activitate didactică și
publicistică remarcabilă. Excelent cunoscător al limbii medio -grecești, a paleografiei
manuscriselor bizantine el și -a axat cercetările pe operele istoricilor și cronograf iilor bizantini și
a influenței lor asupra literaturii medievale rom ậnești. În felul acesta a adus importante
contribuții la literatură istorică bizantină și la cea medievală rom ậnească. Menționăm în această
privință: Influența bizantină în literatura rom ậnă, Cernăuți, 1933; Ursprung de altrumänischen
Chroniken , în Deuxième Congrès Internațional des ètudes byzantines, Belgrad, 1927; Izvorul
principal bizantin pentru cartea de învățătură a diaconului Coresi în 1581 ; Omiliile patriarhului
Ioan XIV -lea Calecas (1334 -1341), București, 1939. Opera cea mai durabilă a lui Vasile Grecu
rezidă însă în edițiile critice și traducerile operelor unor cronicari bizantini din perioada de sf ậrșit
a Bizanțului. Aceste ediții și -au cậștigat bună apreciere în străinătate. Amin tim dintre aceste
lucrări Constantin Porfirogenetul , Carte de învățătură pentru fiul său Romanos , București, 1971;
Ducas, Istoria turco -bizantină (1341 -1462) ed. Critică și traducere, București, 1958; Laonica
Chalcocondyl, Expuneri istorice , trad. Rom., Bu curești, 1958; Critobul din Imbros, Din domnia
lui Mahomed al II -lea anii 1451 -1467 , ed. Critică cu traducere, București, 1963; Georgios
Sphrantzes, Memorii , 1401 -1477, ed. Critică și trad., București, 1966. Lui Vasile Grecu i se
datorează și o trecere în revistă asupra studiilor bizantine din Rom ậnia. Abriss der rumänischen
Byzantinistik , în Südost -Froschungen 7, 1942.
Gheorghe Brătianu (1898 -1953) a deținut catedra de Istorie Universală la Universitatea
din Iași, iar după moartea lui Nicolae Iorga i -a luat locul la București. At ật la Iași c ật și la
București , Gh. Brătianu a manifestat un interes major pentru istoria Bizanțului, realiz ậnd lucrări
deosebit de valoroase. Primele cercetări le -a dedicat comerțului genovez pe Dunăre și în Marea
Neagră și legătu rilor cu Bizanțul. Ele s -au concretizat în lucrările: Le commerce gènois sur le
Danube á la fîn du XIII -e siècle , în Bulletin de l’Institut pour l’ètude de l’Europe sud -orientale,
IX, 1922: Actes des notarires gênois de Pera et de Caffa de la fîn du XIII -e siècle (1281 -1290),
Paris, 1927 (ultimile două studii au fost prezentate ca teză de doctorat la Sorbona). În aceste
lucrări Brătianu subliniază importanța pe care au avut -o Gurile Dunării în schimburile
comerciale și locul proeminent în această privință a l orașelor Vicina și Cetatea Albă. Acestor
cetăți el îi va dedica ceva mai t ậrziu studii aprofundate publicate în volumul: Recherches sur
Vicina et Cetatea Albă , Bucarest, 1935. Studiile menționate mai sus au reprezentat în
Bizantinistică o noutate și o de schidere de orizonturi, în care se vor osteni după cel de -al doilea
război mondial învățați din Franța și Italia ca Michel Balard, Fr. Thyriet, Giovanna Balhi și alții.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

18 Interesul pentru realitățile economice și politice ale bazinului Mării Negre a rămas co ntinuu în
cercetăril e și cursurile de la Universitate ale lui Gh. Brătianu și așa a elaborat cartea: La Mer
Noire . Dès origines ála conquète ottomane , München, 1969 și trad. Rom ậnească de Mihaela și
Victor Spinei, București, 1988, I, II, în care se expun i nteresele convergente în cursul secolelor a
numeroase formațiuni politice, dar mai ales ale Bizanțului.
Un alt aspect al activității lui Brătianu îl reprezintă contribuțiile sale la cunoașterea vieții
economice și sociale ale Bizanțului, fie cele privind problemele monetare, ca de pildă a
hyperperului bizantin și moned a de aur a republicilor italiene în secolul al XIII -lea, fie
aprovizionarea Constantinopolului în epoca bizantină și otomană, fie altele asemenea.
Contribuțiile acestea au fost grupate în volumul: Ėtudes byzantinesd’histoire èconomique et
sociale , Paris, 1938. Un volum este dedicat dezvoltării orașelor bizantine de -a lungul secolelor:
Privilèges et franchises municipales dans l’Empire byzantin , Paris -Bucharest, 1936. Sunt
studiate instituțiile moștenite din perioada rom ană-tậrzie, privilegiile municipale la
Constan tinopol și autonomiile periferice, soarta orașelor fără libertățile de altădată în timpul în
care imperiul bizantin a trecut la sistemul de administrare bazat pe t heme, și, în sf ậrșit, perioada
ultimelor secole c ậnd renaște autonomia municipală.
Brătianu a utilizat cunoștințele sale de bizantinologie în lucrările privind istoria
Rom ậniei, comb ătậnd teze neștiințifice ori șovine ale celor care negau continuitatea daco –
romană ori erau m ậnați de dorințe expansioniste. Așa a apărut: Une ènigme et un miracle
historique – le peuple roumain , București, 1942 (și trad. romậnească editată de Stelian Brezeanu
și Marina Rădulesciu, București, 1988). „ Bulg aria de dincolo de Dunăre” în izvoarele bizantine,
în Omagiu lui Ioan Lupas la împlinirea vîrstei de 60 de ani, București, 1943, p.127 -132 și Le
thème de Bulgărie et la chronologie de l’Anonyme hongrois , în Acta historica, X, 1972, p.105 –
112.
Gh. Brătianu a avut o viață scurtă și zbuciumată. Sf ậrșitul său a fost tragic murind în
închisoarea de la Sighet în noaptea d e 24-25 aprilie 1953 ca victimă a regimului comunist. Opera
sa este însă vastă și extrem de valoroasă păstr ậndu-și în cea mai mare parte valabilitatea p ậnă
astăzi.
O contribuție la Bizantinologie a adus -o Haralambie Mihăiescu, filolog clasic, care s -a
distins prin ediții critice și traduceri a unor importante izvoare bizantine: Procopius de Cezareea,
Războiul cu coții , București, 1963, Mauricius, Arta militară (Strategikon), București, 1970,
Procopius de Cezareea, Istoria secretă , București, 1972, Theofilac t Simocata, Istorie bizantină ,
București, 1985, și colaborări substanțiale la Fontes Historiae Daco -Romanas , vol. II, București,
1970 și VI, 1982.
Ca filolog a dat două lucrări dedicate, una limbii latine din regiunile dunărene în
perioada protobizantină ( La langue latine dans le sud -est de l’Europe , Buc harest, 1978), și alta
celei grecești și influenței ei asupra limbii rom ậne (Influența grecească asupra limbii romậne
pậnă în secolul al XV-lea, București, 1966).
Dintre bizantinologii în viață aparțin ậnd generației v ậrstnice menționăm pe Alexandru
Elian (născut 1910), fost profesor de Istoria Bizanțului la Facultatea de istorie din București
(1948 -1952), apoi între 1956 -1975 la Institutul Teologic din București. Elev al lui Demostene
Russo și N.Iorga , el s-a dedicat mai cu seamă perioadei post -bizantine. Din categoria acestor
lucrări m enționăm: Moldova și Bizanțul în secolul al XV -lea (în vol. Cultur a moldovenească în
timpul lui Ștefan cel Mare , sub redacția lui Mihail Berza, București, 1964), Inscripțiile medievale
ale Rom ậniei, vol. I, București, 1965 , Mitropolitul Dosoftei și literatura patristică, BOR, 1975,
1351 -1375, Relațiile Mitropoliei Ungrov lahiei cu Patriarhia de Constantinopol de la întemeiere
pậnă la anul 1800 , BOR, 1959, 904 -935 și altele. Alexandru Elian este împreună cu Nicolae

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

19 Șerban Tanașoca editorul volumului III din Fontes Historiae Dao Rom anas, București, 1975,
care cuprinde texte din scriitori bizantini ai secolelor XI -XIV privitoare la Rom ậnia.
Ion Barnea se înscrie tot în această generație, făc ậndu-se cunoscut prin aportul însemnat
la arheologia paleocreștină și bizantină, cu precădere la cea dobrogeană și sigilografie. Între
lucrările sale menționăm: Les monuments palèochrètiens de Roumanie, Cittá del Vat icano, 1977,
colaborare la volumele ÎI și III din Din istoria Dobrogei (1968, 1971), primele două volume din
Arta creștină în Rom ậnia, București, 1979 și 1981.
George Murnu (1868) filolog clasic de mare reputație căruia i se datorează cea mai bună
traduce re a Iliadei și a Odiseei , și-a îndreptat eforturile spre istoria vlahil or balcanici, din
rậndurile cărora provenea, d ậndu-ne studii foarte prețioase în acest domeniu. El subliniază, de
pildă, originea vlahă a împă raților din dinastia Comnenilor . Pentru contribuțiile sale la istoria
vlahilor sud -dunăreni, a se vedea volumul : Studii istorice privitoare la trecutul rom ậnilor de
peste Dunăre, ediție îngrijită și studiu introductiv de Nicolae Șe rban Tanașoca, București, 1984.
Eugen Stănescu , fost conf erențiar la Universitatea din București, s -a remarcat printr -o
serie de studii privind vlahii sud -dunăreni, Thema Fasristrion și în general, situa ția Bizanțului în
regiunile Dunării de Jos : Byzantino -Vlahica, Le s Vlaques ála fin du X -e siècle -début du XI -e
siècle et restauration de la domination byzantine dans la Péninsule Balkanique , RESEE, 6,
1968; Les de Kinamos et Choniates et la presence militaire byz antine au Nord du Danu sous le s
Comnénes Frage . Die Benennungen der unteren Donaugebiete im bis 12 . Jahrhundert als
historisc hes problem, în Jahrbuch de österreichischen byzantinischen Gesellschaft , XVII, 1968,
p.55; Beiträge zur Paristrion Frage, Betrachtungen über Stadtwesen des Gebietes zwischen
Donau und Meer în den X -XI Jahrhunderten , în East European Quaterly, Boulder Colorado,
1970, 2,119 -140; Byzance et le s Pays Roumains au IX -X-e siècle, în Actes du XIV -e Congrès
internațional des ètudes byzantines, f. Buc harest, 1974; p.393 -431.
Petre S.Năsturel (1924) are o activitate diversă valo roasă privind probleme de geografie
istorică, hagiografie, istorie bisericească cu precădere privind perioada de sf ậrșit a Bizanțului sau
cea de după anul 1453. Cartea sa: Le Mont Athos et le s Roumains, Recherches sur leurs relation
du milieu XIV -e siècle á 1654, Roma, 1986, l -a consacrat ca cel mai mare cunoscător al
legăturilor dintre Sf ậntul Munte și Țările de Jos.
Din generația mai nouă de bizantinologi menționăm, Brezeanu, titularul de Istoria
Bizanțului , Universitatea din București , autor al unei scurte istori i a Bizanțului (1981) și a altor
studii privind romanitatea sud-europeană în epoca bizantină , Nicolae Șerban Țînașo, conferențiar
de filologie bizantină la Universitatea din Bucureșt i, co-editor al volumelor II I-IV din Fontes
Historiae Daco -Romanae și a altor contribuții privind literatura bizantină , Tudor Teoteoi,
specialist în secolul al XIV -lea și el co -editor la volumul IV din Fontes Historiae Daco –
Romanae , Petre Diaconu , arheolog al perioadei bizantine, a adus valoroase contribuții la
cunoașterea Cetății de la Păcuiul lui Soare, identificată de el cu Vicina , a realităților bizantine de
la Dunărea de Jos și a istoriei pecenegilor și cumanilor prin monografiile dedicate acestor
popu lații barbare. Octavian Iliescu, reputat numismat, s -a remarcat și prin studii de geografie
istorică, ocup ậndu-se de cetățile bizantine de la Gurile Dunării; tot el are meritul de a fi reluat în
Rom ậnia cercetările începute de Gh. Brătianu, privind comerțu l genovez în Marea Neagră și, în
general, relațiile economice dintre Bizanț și republicele italiene.
La Iași semnalăm pe arheologul Dan Gh. Teodor, autor al cărților: Romanitatea carpato –
dunăreană și Bizanțul în veacurile VI -XI, Iași, 1981; Creștinismul l a est de Catpați de la origini
pậnă în secolul al XIV -lea, Iași, 1991; în aceste lucrări valoroase , el utilizează izvoare bizantine
scrise și descoperiri arheologice. Arheologul Victor Spinei s-a remarcat prin contribuțiile sale la

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

20 cunoașterea perioadei mi grațiilor și Moldovei în secolele XI -XIV în contexul bizantino -barbar.
În această privință menționez impozanta lucrare Moldova în secolele XI -XIV, Iași, 1982.
Pentru perioada post -bizantină amintesc la București pe Andrei Pipp idi care, între alte
contribuț ii, s-a remarcat prin cartea: Tradiția politică bizantină în Țările Rom ậne în secolele
XVI-XVIII, București, 1983. În sf ậrșit, a r mai fi de m enționat juristul Valentin Georgescu, care a
cercetat moștenirea bizantină în instituțiile feudale rom ậnești , realizậnd lucrări de mare valoare:
Bizanțul și instituțiile feudale rom ậnești p ậnă la mijlocul secolului al XVIII -lea, București, 1980;
Byzance et le s institutions romaines jusqu’á la fîn du XV -e siécle , în Actes du XIV -e Congrés
internațional des études byzantines, Buc harest, 1974, p.433 -484.
Arta bizantină în Rom ậnia a avut ca reprezentant de frunte, în afară de Oreste Tafrali, pe
I.D.Ștefănescu devenit din 1940 profesor de Istoria artei la Universitatea din București. El s -a
impus pe plan național și i nternațional prin lucrări privind arta bizantină propriu -zisă și influența
ei asupra artei feudale rom ậnești, ori în alte zone în care Bizanțul a fost prezent. Dintre lucrările
semnificative cităm: L’evolution de la peinture religieuse en Bou covine et en M oldavie depuis
les origines jusqu’au XIX siécle, Nouvelles recherches, în colecția dirijată de Gabriel Millet
„Orient et Byzance” VI, Paris, 1929, text și album ; La peinture religieuse en Valachie et en
Transylvanie, Paris, 1932 ; L’illustration des liturgi e dans l’art de Byzance et de l’Orient,
Bruxelles, 1935; L’art byzantin et l’art lombard en Transylvanie, Peinture murales de Valachie
et de Moldavie, Paris, 1938 ; Broderiile de stil bizantin și moldovenesc în a doua jumătate a
secolului al XV -lea, în vol. „Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare” sub red.
Mihail Berza, București, 1964, p.479 -511; Iconografia artei bizantine și a picturii feudale
romậnești, București, 1973; Arta feudală în Țările Rom ậne. Pictură murală și icoanele de la
origini pậnă în secolul al XIX -lea, Timișoara, 1981.
Virgil Vătășianu, fost profesor de Istoria Artei la Universitatea din Cluj, se numără
printre cei mai buni specialiști în domeniu din Rom ậnia. În marea să sinteză Istoria artei feudale
în Țările Rom ậne, vol. I, București, 1958 și în alte studii relevă rolul Bizanțului în art a din țara
noastră.
Maria -Ana Musicescu s-a distins prin studii dedicate unor biserici și m ậnăstiri de tradiție
bizantină: Biserica Domnească din Curtea de Argeș , București, 1976 (în colab. cu prof. Grigore
Tonescu), Mậnăstirea Sucevița , București, 1965, Broderia medievală rom ậnească , București,
1969; Relations artistiques entre Byzance et le s Pays Roumains (IV -XV-e siécles). Etat actual de
la recherche, în Actes du XIV -e Congrés inte rnațional des études byzantines , Bucarest, 1974,
vol. I, p.509 -525.
În aceeași categorie de istorici, care au studiat arta bisericească rom ậnească în perioada
bizantină și post -bizantină se înscrie cu mari merite Vasile Drăguț, autor a numeroase studii și
volume. Lui îi datorăm și volumul V din colecția Arta bizantină în Rom ậnia, București, 1989.
Vasile Drăguț și -a cậștigat o mare reputație pentru lucrarea pe care a făcut -o în calitate de
director al Direcției Monumentelor Istorice în perioada comunistă, c ậnd a sprijinit restaurarea
monumentelor religioase din întreaga țară.
Corina Nicolescu , bună cunoscătoare a artei feudale rom ậnești, a publicat studii
privitoare la arta minoră și broderie: Aspecte ale relațiilor culturale cu Bizanțul la Dunărea de
Jos în secolele X -XIV, în SMIM, V, 1962, p. 7 -52; Arta în epoca lui Ștefan cel Mare,
Antecedentele și etapele de dezvoltare, în vol. „Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel
Mare”, București, 1964, p. 259 -362; Argintăria laică și religioasă în Țările Ro mậne (sec. XIV –
XIX), București, 1968; colaborare la vol. Moștenirea artei bizantine în Rom ậnia, București,
1971.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

21 Din generația mai t ậnără face parte Răzvan Teodorescu, care s -a făcut cunoscut prin
lucrări de artă veche și feudală rom ậnească. El a cercetat -o și a pus-o în lumin ă în contextul sud –
est european și bizantin: Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale rom ậnești
(secolele X -XIV), București, 1974; Un mileniu de artă la Dunărea de Jos (400 -1400), București,
1976.
Iată, deci, că d upă începuturile modeste, după o perioadă de criză în timpul
raționalismului din secolul al XVIII -lea, Bizantinologia face progrese însemnate în a doua
jumătate a secolului al XIX -lea, pentru a apărea în vremea noastră ca o disciplină istorică foarte
impor tantă, căreia i -au consacrat forțele , numeroși cercetători din întreaga lume. Revistele,
publicațiile de specialitate, institutele s unt prezente peste tot în lume, iar cele 16 congrese
internaționale (dintre care primul a avut loc în 1924 la București și a fost organizat de N.Iorga)
sunt toate o dovadă a eforturilor care se depun pentru a pătrunde în tainele istoriei și civilizației
bizantine, privite pe nedrept cu at ậta indiferență și dispreț în trecut.

Periodizarea istoriei bizantine

Nu toți învățații sunt de acord atunci c ậnd încearcă să fixeze diversele etape ale istoriei
bizantine. Uni i se opresc asupra anumitor dat e, alții asupra altora. Deosebirile acestea se datoresc
faptului că ei accordă unui moment sau altul o pondere deosebită, care ar justifi ca marcarea unei
etape istorice. Pe de altă parte, alții lu ậnd în considerare predominarea în organizarea internă a
civilizației și statului bizantin a elementelor moștenite de la Imperiul roman, sunt de părere că
faza de început a Imperiu lui bizantin treb uie considerat ă ca perioada de sf ậrșit a fostului Imperiu
roman. Dar noi știm că orice periodizare a istoriei are un caracter relativ, este deci convențională.
Evenimentele se scurg, unele după altele într -o înlănțuire neîntreruptă, fără să existe vreo cau ză
între el e. Periodizarea are ceva convențional, dar este totuși necesară pentru marcarea mai bun ă a
unor evenimente și pentru c a expunerea să fie mai didactică.
Începutul istoriei bizantine este stabilit diferit de învățați, în funcție de momentul p ậnă la
care ei consideră că se poate vorbi încă de Imperiul roman. Ei s -au oprit la următoarele date:
1) anul 284, c ậnd s-a urcat pe tronul Imperiului roman, împăratul Dioc lețian (284 – 305) și
a introdu s o serie de reforme militare și administrative, care vor d ura și sub împărații succesori
pậnă în secolul al VII -lea;
2) anul 324, c ậnd s-au pus bazele orașului Constantinopol sau 330, c ậnd orașul a fost
inaugurat în chip oficial drept noua capitală a imperiului;
3) anul 395, c ậnd, după moartea împăratului Theodos ius I, Imperiul roman a fost împărțit
în cel de vest și cel de est;
4) anul 476, c ậnd Roma a căzut sub loviturile herulilor lui Odoacru și ultimul împărat
roman Romulus Augustulus a fost alungat de pe tron;
5) domnia împăratului Iustinian (527 -565), care m archează o etapă nouă pe plan militar,
politic, cultural și artistic, deci o schimbare în civilizația bizantină;
6) anul 632, c ậnd încep cuceririle arabe în Orient, care au consecințe economice și
politice nefaste pentru Imperiul bizantin;
7) prima jumătat e a secolului al VIII -lea mai precis anul 717, c ậnd s-a urcat pe tronul
imperial Leon al III -lea (Isaurul). El este inițiatorul iconoclasmului, reorganizatorul imperiului
după criz a anterioară și tot în vremea s a, grecismul (populația și cultura greacă) se identifică cu
Imperiul bizantin (George Finlay). Tot domnia lui Leon al III -lea ar fi momentul c ậnd autoritatea
împăratului bizantin ar fi fost limitată în provincii. Alți istorici s ocot că prima jumătate a

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

22 secolului al VII -lea a reprezentat o criză puter nică, politică, economică și culturală și că aceasta
ar fi, de fapt începutul adevărat al istoriei bizantine.
Istoricul englez Arnold Tovnbee este de părere că Imperiul roman de răsărit își are
sfậrșitul după domnia istovitoare a împăratului Iustinian I (527 -565). Etapa următoare p ậnă la
începutul secolului al VII -lea, ar reprezenta o perioadă de trecere, spre prima jumătate a
secolului al VIII -lea, c ậnd Leon Isaurul reușește să refacă imperiul și să înfăptuiască o operă
asemănătoare cu cea relizată de Carol cel Mare (rege al francilor 768 -800, împărat roman de
apus 800 -814).
După părerea noastră și a altor istorici începutul istoriei bizantine trebuie așezat în timpul
domniei lui Constantin cel Mare, mai exact odată cu fondarea Constantinopolului, anume în anul
324. Alegerea unui nou cent ru drept capitală, a imperiului reprezintă într -adevăr un moment
crucial în istoria bizantină. Transformarea Bizanțului în capitală a imperiului a atras după sine o
serie de schimbări structurale în organizarea administrativă, militară, economică și politică a
statului. Orientul c apăta o pondere fără precedent în toate domeniile. Anul 324 nu este numai
data fondă rii Constantinopolului, ci și momentul c ậnd Constantin a rămas singur împărat peste
tot imperiul, după înfr ậngerea și înlăturarea lui Licinius. El va pune capă t sistemului colegial de
domnie inițiat de Dioclețian (diarchia, t etrachia), și va instaura dinas tia (monarhia)
constantiniană.
Un element esențial nou, care va schimba înfățișarea spirituală a lumii greco -romane, a
fost introducerea creștinismului ca religie liberă prin Edictul de la Milan și prin măsurile de
sprijinire luate după aceea de Constantin cel Mare. Din punct de vedere teologic, Sinodul de la
Niceea 325 reprezintă …creștină se manifestă liber pe plan general și trece la elaborarea
învățăturilor sale dogmatice. Cu sprijinul lui Constantin se vor construi edificii religioase, vor lua
ființă instituții creștine, se vor lărgi bazele organizării episcopale, iar Constantinopolul se va afla
pe drumul atingerii rangului de episcopat și apoi de patriarhat. Constantin este primul împărat
roman care nu numai că a încetat persecuția împotriva creștinis mului, d ậndu-i libertate de
manifestare, dar l -a și favorizat și l -a adoptat ca religie personală.
O primă etapă în istoria bizantină (324 -632) durează de la 324 p ậnă în anul 632. Ea poate
fi numită Etapa rom ană tậrzie, din cauza predominării elementelor r omanismului sau Etapa
proto -bizantină (bizantină timpurie). Data limită a acestei perioade a fost stabilită în legătură cu
începutul cuceririlor arabe, în Orient, c ậnd o bună parte din teritoriile bizantine intră sub
dominație străină. Consecințele negativ e pe plan politic și economic vor fi majore, întruc ật în
teritoriile cucerite se va instaura autoritatea arabă, care va face imposibilă perceperea de către
Bizanț a impozitelor, aducerea de gr ậne și metale rare.
Pe plan literar, în această perioadă încetea ză scrierile care aveau un pronunțat caracter
arhaizant, apropiat de genul clasic. Ultimii reprezentanți ai genului vechi vor fi Agathias, Paul
Silentiarius, Procopius din Caesarea și Theophylact Symocatta.
Pe plan lingvistic latina este înlocuită ca limbă oficială de greacă.
Evul Mediu bizantin (632 -1204), cuprinde etapa dintre 632 -1204, cu două perioade:
I. Perioada medievală bizantină timpurie , de la 632 la 1025, (ultima dată reprezintă
sfậrșitul domniei lui Vasile al II -lea Bulgaroctonul);
II. Perioada medievală bizantină t ậrzie, de la 1025 -1204.
Anul 1204 reprezintă momentul c ậnd Imperiul bizantin este destrămat ca urmare a
cruciadei a IV -a și se formează, pe o bună parte a teritoriului său, Imperiul latin de răsărit cu
capitala la Constantinopol și al te regate și despotate occidentale. Imperiul bizantin de răsărit va
dura 57 de ani p ậnă în anul 1261, c ậnd bizantinii vor reuși să recucerească Constantinopolul și
vor încerca să refacă vechile stări de lucruri. Anul 1204 mai reprezintă și momentul c ậnd

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

23 Imperiul bizantin izgonit de la Constantinopol și de pe o bună parte a Peninsulei Balcanice și a
Asiei Mici se va organiza în trei centre: Niceea, sub conducerea împăraților din familia
Lancarizilor, Trapezunt, condus de Marii Comneni și Artă, în Epir sub dinastia Anghelilor.
Etapa t ậrzie bizantină de la 1204 -1453 este plină de dificultăți politice, economice și
sociale, interne și externe, și ea culminează cu ziua de 29 mai 1453, c ậnd Constantinopolul cade
definitiv sub turcii conduși de Mahomed al II -lea, supranumit din această cauză „Cuceritorul”.
Ziua de 29 mai 1453 este considerat ă limita de sf ậrșit a istoriei bizantine, fiindcă atunci a
luat sf ậrșit statul bizantin, fondat de Constantin cel Mare. Bizanțul n -a dispărut însă total, ci a
continuat prin ceea ce el a creat pe tăr ậm cultural, spiritual și artistic. Nicolae Iorga este primul
învățat din lume, care a lansat formula „Bizanț după Bizanț”, înțeleasă în sensul continuării
civilizației bizantine și după căderea Constantinopolului sub turci, at ật pe teritoriul fostului
Imperiu bizantin, c ật mai ales în teritoriile libere, neocupate de aceștia, cum au fost Țările
Rom ậne, Rusia și Italia.

Constantin cel Mare, fondatorul Imperiului bizantin.
Convertirea lui Constantin și atitudinea sa față de creștinism. Edictul de la Milan.
Sinodul I Ecumenic. Politica internă și activitatea sa la Dunărea de Jos.
Activitatea misionară creștină pe teritoriul Rom ậniei. Continuitatea daco-romană.

Așa cum am arătat în prelegerea precedentă, cei mai mulți învățați îl consideră pe
Constantin cel Mare fondatorul Imperiului bizantin. Evenimentele esențiale care ar marca
această răscruce în istoria omenirii ar fi mutarea capitalei Imperiului roman de pe malurile
Tibrului, pe cele ale Bosforului, de la Roma Vech e la Roma Nouă și recunoașterea oficială a
creștinismului ca religie liberă.
Constantin cel Mare s -a născut în orașul Naissus din Moesia Superior (azi Nis. În
Yugoslavia) între anii 280 -285 (data exactă nu se cunoaște, dar unii învățați propun 27 febr. 280 ,
alții chiar anul 290), ca fiu mai mare al lui Constantinus Chlorus și al Elenei. Mama să Elena era
de condiție umilă (stabu laria-hangifa) și va fi părăsit ă de Constantinus, atunci c ậnd acesta devine
Cezarul lui Dioclețian. Soție a lui Constantinus devine atunci Theodora, o fiică vitregă a lui
Maximianus Hercule, co -augustul lui Dioclețian cu sediul la Roma. Constantin a rămas pe l ậngă
mama să Elena, o femeie cu calități spirituale deosebite, care -i va da și primele îndrumări
religioase. El a fost apoi tri mis la curtea lui Dioclețian de la Nic omedia (în Bithynia), unde va
îndeplini funcția de tribun și va fi martor la persecuțiile împotriva creștinilor, care îl vor
impresiona profund.
Ne aflăm în perioada în care imperiul roman era condus de împărații Dioc lețian și
Maximian, cu titlul de auguști, și de Galerius și Constantinus, în calitate de caesares. Pentru o
mai bună conducere a treburilor statului , Dioclețian (284 -305), prim august și împărat în Orient,
și-a luat un coleg cu numele de augustus și anume pe Maximian, căruia i -a repartizat spre
administrare apusul. Așa a luat naștere sistemul de conducere în doi, cunoscut sub numele de
dyarchie. Mai t ậrziu, fiecare augustus și -a luat c ậte un ajutor, cu rangul de caesar și anume
Dioclețian pe Galerius, iar M aximian pe Constantinus Chlorus și așa s -a născut conducerea în
patru, t etrarchia.
La 1 mai 305 Dioclețian și Maximian se retrag de pe tron și în locul lor devin auguști
Galerius în orient și Constantinus în occident. Caesares în locul lor devin acum în or ient
Maximin Daia, iar în occident Severus, care intră în conflict cu Maxentius, fiul lui Maximian,
pretendent și el la același rang. În timpul evenimentelor tulburi, care au urmat abdicării lui
Dioclețian și Maximian, Constantin pleacă din Nicomedia în ap us la tatăl său. Dar Constantin us

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

24 moare în anul 306 după o victorie împotriva picților la Eboracum (York, în Britania) și armata îl
proclamă augustus pe Constantin în ziua de 25 iulie același an. Acesta își va consolida poziția în
Occident, pe de o parte, prin victoriile obținute în Britania și Gallia, pe de altă parte, prin
întărirea armatei sale. În anul 307 se căsătorește cu Fausta, fiica lui Maximian, iar după moartea
acestuia în 310 își va extinde autoritatea și asupra Spaniei.
Pậnă la moartea lui Maxi mian, Constantin își va lua ca patron divin pe Hercule,
protectorul socrului său, iar după aceea îl va părăsi și se va pune sub oblăduirea lui Sol Invictus,
divinitatea orientală adoptată și de romani. În anul 311 se a liază cu Licinius, noul august în
orient, după moartea lui Galerius, și luptă împotriva lui Maxentius, instalat la Roma, după
înlăturarea lui Severus. La 28 oct. 312 Maxentius este înfr ậnt la nord de Roma, pe podul de pe
Tibru Ons Milvius (Podul Vulturului), cu toate că poseda o armată mai numeroasă dec ật a
adversarilor săi. Victor ia împotriva lui Max entius este atribuită ajutorului dat de „Dumnezeul
creștinilor”.
Potrivit lui Lactan tius (De mort. Pers. 44,5) Constantin ar fi avut, în noaptea precedentă
luptei cu Maxentius, un vis în c are i s -a spus că el va fi învingător, dacă va însemna pe scuturile
ostașilor litera X traversată de P:. Este vorba de chrisma , adică de primele două litere ale
numelui Hristos. Aceast ă relatare ne este făcută de La ctantius cam în anul 318, c ậnd își public a
lucrarea mai sus amintită, cu următoarele cuvinte: Commonitus est în quiete Constantinus ut
caeleste signum, Des notaret în scutis atque ita prolium committerec, Facit ut iessus est e t
traversa littera X summo capi te circumflexo Christum notat.
În legătu ră cu acest eveniment există și relatarea lui Eusebius din Caesarea în lucrarea
Vita Constantini , I, 27 -32. Acesta spune că împăratul Constantin d ậndu-și seama de inferioritatea
militară în care se afla, s -a rugat Dumneze ului tatălui său și i -a cerut s ă i se descopere cine este,
să-l ajute în necazul de față: „Și cum ședea împăratul înălț ậnd astfel rugăciune stăruitoare i s -a
arătat un semn cu totul fără de seamăn de la Dumnezeu. Era cam pe la ceasurile amiezei, c ậnd
ziua începuse să scadă, și Constantin a văzut cu ochii săi pe cer, deasupra soarelui, semnul de
biruință al crucii făcut din lumi nă, și deasupra o inscripție: „Î ntru aceasta vei învinge”, după care,
la vederea unei asemenea priveliști (minuni) și el și întreaga armată (care îl însoțea în expedi ție)
și asistase la minune au fost cuprinși de frică. Constantin a povestit mai departe că era
descumpănit, neput ậnd să -i priceapă t ậlcul. Ori, tot cuget ậnd la ea, iată că s -a lăsat noaptea, fără
să prindă de veste. Și în timpul somnului i s -a arătat Hrist os – Fiul lui Dumnezeu, cu semnul
văzut de el pe cer și i-a poruncit c a semnul ce i s -a arătat pe cer să -l facă și să -l folosească spre
ajutor ori de c ậte ori va avea de luptat cu dușmanul. A doua zi a împărtășit prietenilor săi tain a și
a poruncit să se facă semnul, pe care îl văzuse pe cer , labarum , un steag în formă de curce,
terminată în partea superioară cu chrisme, iar aceasta încadrată la r ậndul ei într -o coroană de
lauri. Î ncep ậnd din momentul acela , labarum -ul a devenit steagul oficial al armatei r omane.
Eusebius ne spune mai departe că împăratul „tulburat de viziunea aceasta și nemai
socotind cu cale să se închine altui Dumnezeu, dec ật Celui ce i se arătase, a chemat la sine pe
preoții deținători ai învățăturii Lui, întreb ậndu-i ce fel de Dumnezeu era acela și care ar putea fi
tậlcul arătării semnului văzut de el. Ei i -au răspuns că acela era Dumnezeu Fiul, Unul Născut al
singurului Dumnezeu, și că semnul era simbolul văzut al nemuririi, însemnul triumfal al
biruinței, pe care El o avusese asupra mo rții, într -o vreme c ậnd sălășluia în treacăt pe păm ậnt.
După aceea ei i -au arătat care fusese pricina acestei veniri pe păm ậnt și chipul anume în care se
făcuse iconomia lui față de oameni. Cam în acest fel a fost învățat atunci. Pe de altă parte,
dumnezei asca arătare, pe care o putuse vedea chiar cu ochii săi, într -un chip at ật de neobișnuit, îl
umplea de uimire. Și compar ậnd el cereasca viziune cu t ậlcuirea cuprinsă în învățătura lor se
întărea în g ậndurile sale, tot mai încredințat că Dumnezeu, El însuși îl adusese la cunoașterea ei.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

25 Drept aceea, a și cerut să cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preoții lui Dumnezeu și -a făcut sieși
sfetnici, adăug ậnd că Dumnezeul cel văzut de el se cerea slujit cu toată os ậrdia.
Eusebius arată că toate cele relatate de el, i-au fost spuse de Constantin către sf ậrșitul
vieții, la cca. 25 de ani după eveniment, și că le -a garantat autenticitatea cu jurăm ậnt.
Evenimentul relatat de Lactan tius în De mort. persecutorum și Eusebius în Vita
Constantini a constituit actul prin care s -a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la
creștinism. Unii învățați însă pun la îndoială valoarea documentară a celor doi autori, mai ales a
lui Eusebius. Între argumentele care se aduc de către aceștia ar fi faptul că înt ậmplarea de la
Ponce Milvius nu este relatată de Eusebius în Historia ecclesiastică ; publicată în ultima ediție în
anul 324, ori dacă ea ar fi avut loc, autorul n -ar fi trecut -o cu vederea. Concluzia ar fi că relatarea
constituie o interpolare mai t ậrzie în Vita Constantini . Această argumentare nu este însă valabilă,
deoarece Eusebius se referă la evenimentul în cauză at ật în Discursul său festiv, rostit în fața
împăratului cu prilejul sărbătoririi a 30 de ani de domnie în anul 335 (Tricennalia, 3), c ật și în
Hist. Eccl. 9,9.2. În ambele locuri el spune că împăratul s -a rugat la începutul campaniei
împotriva lui Maxen țiu, lui Hristos ca să -i ajute în luptă. Că în Vita Constantini , alcătuită după
moartea împăratului în anul 337, relatarea este mai bogat ă în amănunte se datorește faptului că la
o depărtare at ật de mare, evenimentul a fost îmbrăcat în legendă și cuprinde, poate, și unele
înfloriri. Nucleul evenimentului a fost însă real și nu trebuie să ne îndoim de el. De altfel, unii
cercetători au subli niat faptul că deși apariția luminoasă a crucii pe cer se înscrie printre
fenomenele cerești destul de rare, totuși ea nu este necunoscută. Constantin a fost convins că a
văzut semnul crucii pe cer la începutul luptei împotriva lui Maxențiu, că el reprezin tă simbolul
lui Iisus Hristos și că acesta l -a ajutat să c ậștige lupta.
Relevantă în această privință este comportarea sa față de creștinism după eveniment. Se
știe, din Panegiricul de la Trier din toamnă anului 313 că după intrarea în Roma împăratul n -a
urmat drumul tradițional de triumf spre Capitoliu și n -a adus jertfă lui Jupiter, așa cum se
obișnuia. Autorul Panegiricului de la Triei nu menționează nici o divinitate păg ậnă, care l -ar fi
ajutat să c ậștige lupta, la Ponce Milvius, ci face doar referiri la „indicațiile divine directe” (divină
praecepta) date lui Constantin în taină și care sunt, desigur, de pus în legătură cu Dumnezeul
creștinilor.
Toate acestea arată o distanță a lui Constanti n față de practicile de cult păg ậne. Este
adevărat că pe Arcul de Triumf al lui Constantin de la Roma terminat în anul 315 este
reprezentat Sol Invictus, dar acesta este opera Senatului păg ận din capitala imperiului. În
inscripție se menționează că victori a a fost obținută la „intervenția divinității” (instinctus
divinitatis) și capacității spirituale a lui Constantin (mentis magnitudine) (Dessau, ILS, 694).
Divinitatea este aici numită în sens neoplatonic (Ființa absolută), dar ea putea fi Sol Invictus,
Constantin era adeptul monoteismului solar de tendință filosofică și considera că aceasta nu este
incompatibilă cu credința creștină, deoarece Suprema Divinitas din această religie nu -i părea
deosebită de Dumnezeul creștinilor. Constantin n -a repudiat dintr -o dată toată moștenirea
păgậnismului și la fel ca tatăl său, care fusese monoteist, el considera soarele ca mediator vizibil
între Dumnezeul suprem și oameni.
Constantin a înclinat din ce în ce mai mult spre creștinism și dovada cea mai clară a
atitudinii sale din această vreme a fost statuia să din Forum, care, după instrucțiunile lui însuși,
trebuia să poarte în m ậnă dreaptă o cruce. Potrivit lui Eusebius ( Hist. Eccl. 9,9, 10 -11; cf. Vita
Constantini , I, 40, și Tric. 9,8), inscripția dedicatorie de sub st atuie spunea: „ Prin acest semn
aducător de m ậntuire, care este adevărata dovadă a puterii, eu am salvat orașul vostru de sub
jugul tiranului, am eliberat Senatul și Poporul român, red ậndu-i vechea demnitate și strălucire ”.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

26 Deși p ậnă în anul 325 chipurile v echilor divinităț i, mai ales a lui Sol, mai sunt reprezentate, mai
cu seamă pe monede, totuși treptat apar și simbolurile creștine, în special pe monete și medalii ,
dar și pe alte obiecte. De pildă, pe un medalion de argint bă tut la Ticinum cu prilejul decenaliilor
din 315 este reprezentat Constantin cu cască, iar pe ea monogramul lui Hristos (chrisma).
Emisiuni monetare de la Siscia din anii 317 -318 îl arată pe Constantin cu casca împodobită cu
același simbol, iar în 320 apar mone te, care în c ậmpul lor (avers) au chrisma alături de vexillum.
Labarum -ul este înt ậlnit pe o mone tă de bronz bătută la Constantinopol către anul 327. Deși
înceată, această pătrundere a simbolurilor creștine n -ar fi putut apare fără asentimentul lui
Constantin, ceea ce arată conv ingerile sale religioase.
Semnificativă în privința simpatiei lui Constantin față de creștinism după anul 312 sunt o
scrisoare trimisă de el lui Maxențiu în orient, în care intervine în favoarea creștinilor (Lactantius,
De mort, pers. 37,1) și o alta exped iată prefectului bunurile confiscate (Eusebius, Hist. Eccl.,
10,5, 15 -17). Dintr -un alt document aflăm că tot atunci Constantin trimite o sumă mare de bani
episcopului ortodox (catolic) Caecilian de Cartagina și preasf ậntului cult catolic (ibid.10,6 1 -5).
Este posibil că orientarea aceasta at ật de rapidă spre Biserică a lui Constantin să se fi datorat și
influenței episcopului Osius de Cordoba , devenit consilier al Împăratului în problemele
religioase. Există și alte dovezi pentru interesul în problemele religioase. Există și alte dovezi
pentru interesul lui Constantin față de cultul creștin, pe care -l scotea necesar fericirii și
prosperității imperiului.

Edictul de la Milan

În februarie 313 Constantin și Lic inius se înt ậlnesc la Milan, unde sărbătoresc și nunta lui
Licinius cu Constantina, sora vitregă a lui Constantin. Aici cei doi împărați iau importante
hotăr ậri privind situația creștinismului. Mai înainte Galeriu dăduse pe patul de moarte în anul
311 un E dict de toleranță, prin care recunoștea creștinilor posibilitatea existenței libere în fața
legilor, cu condiția să nu tulbure ordinea publică. “În schimbul acestei bunăvoințe ei trebuie să
se roage Dumnezeului lor pentru prosperitatea noastră și a Statulu i, tot așa ca și pentru a lor
proprie ”. Acum, Constantin și Licinius merg mai departe recunosc ậnd deplină libertate de
credință pentru creștini și pentru oricine. Religia creștină trece din starea de illicita în accea de
licita. Celelalte culte păg ậne au ș i ele libertate totală de manifestare. Textul hotăr ậrilor celor doi
împărați a fost privit de unii învățați că un Edict, de alții doar ca o Scrisoare adresată
guvernatorilor de provincii, cărora li se dădeau instrucțiuni cum să trateze pe creștini. Acest t ext
ne-a fost trimis de Lactantius ( De mort. per., 48, 2 -12) și de Eusebius de Caesarea ( Hist. Eccl.,
10,5, 1 -14) și preluat de Nichifor Xanthopulos ( Hist. Eccl ., 7, 41). Ultimii doi au un preambul
care nu se găsește la Lactan tius. Probabil , Constantin și Licinius au alcătuit o serie de instrucțiuni
pentru guvernatorii de provincii, pe care să le aibă în vedere în tratarea creștinilor. De fapt,
Lactan tius ne spune că n -a fost un edict ci o scrisoare a lui Licinius către un guvernator de
provincie (praeses); totuși Eusebius (ibid., 10,1, 1) vorbește de o Diataxis, care este echivalentul
termenului latin edictum. Variațiile dintre textul lui Lactantius și al celorlalți autori s -ar explica
prin faptul că instrucțiunile au fost copiate cu unele deosebiri. În afa ră de libertatea deplină de
manifestare pentru creștini, aceste hotăr ậri mai cuprindeau: încetarea oricăr ei măsuri de urmărire
în justiție a lor, recunoașterea Bisericii ca o persoană juridică ( organism corpogtiu ), primirea
înapoi a bunurilor confiscate de stat sau compensații financiare pentru ele, deplină libertate de
manifestare și pentru celelalte culte religioase, care au dreptul să -și urmeze obiceiurile și
credințele lor și să cinstească divinitățile pe care le doresc.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

27 Astfel, așa zisul Edictul de la Milan a pus creștinismul pe același plan cu celelalte religii
păgậne. Nu se poate vorbi deci dec ật de un triumf parțial al creștinismului față de păg ậni. Vom
vedea că împăratul Constantin va favoriza și proteja religia creștină. Se poate totuși afirma că
dậnd libertate creștinismului Constantin a scos păg ậnismul din condiția privilegiată, pe care o
avea de jure , așezậndu-l pe același plan cu celelalte.

Favorizarea Bisericii de către Constantin

1) Cu timpul , împăratul Constantin nu s -a mulțumit să dea creș tinismului drepturi egale
cu ale celorlalte religii, ci i -a acordat privilegii. Preoții creștini primeau toate privilegiile, pe care
la aveau preoții păg ậni. Ei erau scutiți de impozite, de sarcinile municipale (munera) și de orice
i-ar putea împiedica de la săv ậrșirea îndatoririlor lor religioase. Dar aceste privilegii au făcut ca
mulți membri ai Sfa tului municipal (curia. Ord. Decurionum) să intre în cler și să mărească în
chip exagerat numărul preoților. De aceea, împăratul s -a văzut obligat să limiteze acest drept
numai pentru decurionii (membrii Sfatului) care înlocuiau pe preoții decedați. Situația juridică
nouă, de care beneficiază Biserica, este arătată de faptul că testamentele și moștenirile care i se
lăsau, erau recunoscute ca valabile.
2) Episcop ii au primit dreptul de a elibera pe sclavi și de a -i face cetățeni romani, drept
avut p ậnă atunci numai de guvernatorii de provincie. În același timp episcopii primeau dreptul de
judecată fără apel. Fiecare din părți putea transfera procesul în fața judec ății unui episcop și
sentința era definitivă.
3) Biserica a primit din partea statului donații foarte mari , fie proprietăți, fie bunuri
materiale (bani, grîu). Sub influența Bisericii au fost îndulcite multe pedepse date criminalilor.
4) Lui Constantin i s e atribuie construirea a numeroase biserici: la Roma, biserica Sf.
Petru și cea din Lateran; la Constantinopol, Sfinții Apostoli, Sf. Irina și probabil, Sf. Sofia în
forma anterioară celei zidite de Iustinian în secolul al VI -lea; la Ierusalim, Biserica Sf . Morm ậnt
(apoi a Învierii); la Bethleem a Nașterii; pe Muntele Măslinilor, Biserica Înălțării, la Cirta
(Numidia), Nicomedia și Antiohia alte locașuri sfinte. El a donat bisericilor ridicate din ordinu l
său m ari domenii. De pildă, domeniile date bisericil or din Roma aduceau anual un venit de peste
30.000 solidi (monete de aur) numai din închirierea lor. Tuturor bisericilor din imperiu le -a dat
grậu, au fost atât de mari, înc ật împăratul Lovian (363), deși foarte credincios, a fost nevoit să
le reducă la două treimi.
5) Constantin a favorizat pe creștini să intre în administrație chiar și în posturile cele mai
înalte, unde se cerea să fii de origine nobilă. De pildă, Ablabius praefectus praetorie, a fost
creștin de origine modestă, fiul unui funcționar din Creta. O cercetare recentă a arătat că în
timpul său au fost 16 înalți domnitori păg ậni și 10 creștini.
6) El a fost favorizat de asemenea, comunitățile compuse în majoritate de creștini.
Maiuma, portul creștin al G azei, obține rangul de cetate, iar Orkis tos, sat pe teritoriul Nacoleei în
Frigia, primește rangul de civitas „pentru că toți locuitorii sînt cunoscuți a fi adepți ai celei mai
sfinte religii” .
Față de păg ậni Constantin a fost tolerant. Totuși, se pare că în anul 324 a pronulgat o lege
împotriva prezicerilor, lucru care i -a încurajat pe creștinii zeloși să oprească orice sacrificiu. În
consecință, împăratul a promulgat un edict prin care presa pe păg ậni să treacă la creștinism, dar îi
autoriza în același timp să -și venereze vechile divinități, in terzic ậnd creștinilor să -i maltrateze.
Mai t ậrziu Constantin a dat ordin să fie distruse trei temple celebre, unele cunoscute prin
prostituția sacră. În 331 Constantin a confiscat păm ậnturile și tezaurele templelor, despuind chiar

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

28 statuile divinităților de olacajul lor de aur. În sf ậrșit, puțin timp înainte de moarte a interzis
sacrificiile păg ậne.

Controversele donatiste

În Biserica africană, mai cu seamă în provincia Numidia, au apărut tulburări din cauza
atitudinii, pe care aripa rigoristă a credincioșilor o avea față de aceia care în timpul persecuțiilor
nu se comportaseră cu toată demnitatea și predaseră chiar autorităților cărțile s finte. Ei erau
numiți trădători (traditores) și căzuți (lapsi), fiind condamnați pentru totdeauna. La fel erau
condamnați și aceia care se sustrăgeau edictelor de persecuție. Mensurius, episcopul Cartaginei,
era apărătorul tendinței moderate, dar după moartea sa a fost ales episcop diaconul Caecilian,
hirotonit numai de episcopul Felix dintr -un oraș mic, fără să f i așteptat venirea celorlalți episcopi
din Numidia, cum era normal. Acești episcopi au considerat hirotonia nulă și au ales în locul lui
Caseilian , pe Mogoriacus, succedat la scurt timp de Donatus de la care vine numele mișcării
religioase.
În anul 314 Con stantin convoacă un sinod la Arles unde participă 33 episcopi din
occident. Sinodul condamnă pe donatiști, care se pl ậnseră lui Constantin. Mai t ậrziu, în anul 316
se convoacă un alt sinod la Milan, care confirmă hotăr ậrile sinodului de la Arles. Între tim p
Constantin își schimbă atitudinea față de donatiști și în anul 321, le dă deplină libertate de cult.
Deși împăratul a făcut eforturi să aplaneze această schismă, recurg ậnd uneori chiar la reprimări
sậngeroase, totuși donatiștii au rămas intransigenți, su ferind martirul. Tulburările provocate de ei
au durat p ậnă la invaziile arabe. Într -o scrisoare adresată unui înalt funcționar din Africa,
împăratul scria: „Eu consider ca absolut contrar legii divine ca să ne petrecem timpul în astfel
de certuri și contro verse; ele ar putea atrage m ậnia Dumnezeului suprem (summa Divinitas) nu
numai asupra neamului omenesc, dar și asupra mea, care sunt însărcinat prin voința să
cucerească cu guvernarea tuturor lucrurilor lumești ”. Iar mai t ậrziu, într -o scrisoare adresată
lui Domitius Celsus, vicarul Africei, el spun e: „Ce datorie mai mare aș putea avea, în virtutea
puterii imperiale care mi -a fost dată, dec ật aceea de a înlătura erorile și a reprima actele
iresponsabile, pentru a face ca toți să se închine Dumnezeului atotp uternic, în cadrul unei religii
autentice, într -o înțelegere adevărată și cinstire, care i se cuvine ”.

Sinodul de la Niceea (325) – Episcopul de Tomis

Arie, preot la Alexandria, ucenic al lui Lucian, celebru profesor la Antionia, mare teolog
și martir, a început să propăvăduiască o învățătură eretică în legătură cu persoana Fiului lui
Dumnezeu. Baz ậndu-se pe dogma neoplatonică, potrivit căreia Dumnezeu este o monedă
indivizibilă el susține că Fiul trebuie să fie posterior Tatălui, și că a fost un timp, c ậnd el n -a
existat: Fiul a fost creat ex nihilo, fiindcă substanța Tatălui este indivizibilă, și este deci o
creatură. Alexandru, episcopul de Alexandria, a văzut în această o er ezie și a refuzat să acorde
împărtășanie lui Arie. După aceea convoacă un sinod cu episcopii egipteni și -l condamnă pe
Arie. Acesta pleacă și cere ajutorul la doi episcopi cu mare renume și anume a lui Eusebiu de
Nicomedia și Eusebiu de Caesarea. Toate acestea au provocat mari tulburări în Biserică, înc ật îl
determină pe Constantin s ă scrie tuturor teologilor, cer ậndu-le să nu se certe pentru probleme at ật
de fine, ci să le rezolve, dacă au opinii diferite, ca filosofii păg ậni, care, chiar dacă nu sunt de
acord unii cu alții, trăiesc totuși bine împreună. El adaugă că pentru Alexandru și Arie împăcarea
ar fi mai ușor de realizat, fiindcă am ậndoi cinstesc „ Prevedenta” și pe Iisus Hristos: „Dați -mi
calmul zilelor mele, odihna nopților , lăsați -mă să gust pl ăcerea existenței liniștite ”. Osius de

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

29 Cordob a, care a dus scrisoarea la Alexandria, a avertizat îns ă pe Constantin că problemele s unt
mult mai complicate și că nu se vor rezolva ușor.
Prezicerea lui Osius de Cordoba s -a adeverit, căci împăratul a hotăr ật, pentru dob ậndirea
liniștii și unității în Biserică, să convoace Primul S inod Ecumenic de la Niceea în anul 325. Au
participat 318 părinți, între care, după mărturia lui Eusebiu d e Caesarea, și reprezentatul Sc iției,
desigur episcopul de Tomis . Constantin este și el prezent și pronunță un discurs introductiv în
limba latină (li mba oficială), în care cerea episcopilor să găsească o soluție de unire.
După lungi dezbateri învățătura lui Arie a fost condamnată ca erezie și s -a adoptat
formula că Fiul lui Dumnezeu este de o ființă cu Tatăl și deci ….. cu El. Sinodul a alcătuit
primel e 7 articole ale Simbolului de credință (Crezul) care sunt de atunci încoace spuse fără
întrerupere în Biserică. S -a încercat, de asemenea, să se stabilească data Paștelor care se serba
diferit în diverse locuri ale imperiului și s -a hotăr ật ca întreaga cr eștinătate să să rbătorească
Paștele în Duminica I-a după lună plină ce urmează echinocțiului de primăvară. Dacă se înt ậmpla
să cadă odată cu Paștele evreilor, atunci creștinii trebuiau să am ậne sărbătorirea în Duminica
următoare sau să o pună cu o săptăm ậnă înainte.
S-au reglementat, de asemenea, probleme de disciplină bisericească. Preoților nu le era,
de exemplu, permis să părăsească orașul sau satul fără autorizația episcopului. Episcopii din
capitalele de provincie (Episcopii metropolitani) primeau drep tul să convo ace de două ori pe an
pe episcopii din provincia (eparhia) lor.
Un episcop nu putea fi hirotonit fără aprobarea mitropolitului și a majorității episcopilor
din provincie. Episcopul de Alexandria, primește autoritate jurisdicțională peste Egipt, Libia și
Pentapolis, iar papa de la Roma asupra diocezei suburbicare (Italia de sud ș i Sicilia), unde nu
existau mitropoliți. În mod curajos, sinodul nu ratifică primatul Cartaginei asupra diocezei
Africa, deși Caecilian a fost prezent. Aici răm ậne stabil it ca decanul episcopilor, din orice oraș ar
fi, să aibă primatul în fiecare provincie. Se acordă unele onoruri scaunului episcopal de
Ierusalim, deși el răm ậne mai departe dependent de mitropolitul de Caesarea, capitala provinciei.
După sinod, prin anul 3 27, Constantin încearcă să readucă în Biserică pe Arie ș i discipolii
săi, Eusebiu de Ni comedia și Theognis de Niceea, dar se opune Alexandru de Alexandria și apoi
Athanasie, succesorul său, Athanasie va fi chiar exilat la Augusta Treverorum (Triei, n R.F.G).

Pelerinajul Sf. Elena la Ierusalim (326 -327)

Pe la sf ậrșitul secolului al IV -lea, în timpul păstoririi Sf ậntului Ambrozie, episcopul
Mediolanu mului, se vorbea despre o călătorie făcută de mama lui Constantin cel Mare, Sf ậnta
Elena, la locurile sf inte. Cu acel prilej ea ar fi găsit și crucea pe care a fost răstignit M ậntuitorul,
îngropată cu celelalte două, ale t ậlharilor. Locul exact al descoperirii i -ar fi fost arătat de un
evreu. Pentru a ști care este crucea adevărată a răstignirii M ậntuitorulu i, Sfậnta Elena a făcut să
se atingă de toate trei trupul unui t ậnăr bolnav. Aceea care l -a vindecat a fost considerată crucea
Mậntuitorului. O parte din cuiele crucii au fost topită și materialul a fost utilizat în casca de
fier a împăratului și pentru fr ậul calului. Fragmente din cruce au fost împărțite diverselor
biserici. După tradiție, Sf. Elena ar fi murit la Constantinopol pe la v ậrsta de 80 de ani și corpul
ei a fost pus într -un sarcofag de porfiră și transportat la Roma. Azi, în Muzeul Vatican, se poate
vedea un sarcofag de porfiră, frumos lucrat, care este atribuit Sfintei Elena.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

30
Urmările convertirii lui Constantin

Convertirea lui Constantin a fost un act de importanță capitală. P ậnă atunci creștinii
constituiau o minoritate în imperiu și apa rțineau mai cu seamă populației modeste de la orașe.
Aristocrația senatorială era în marea ei majoritate , păgậnă. Armata și țăranii erau în majoritate
păgậni, în afară poate de Africa și Egipt. În aceste condiții șansele creștinilor de a avea un
împărat di ntre ei erau mici și fără un împărat creștin convertirea populației din imperiu ar fi fost
mult timp am ậnată. Numeroși creștini au existat și în Per sia, dar ei nu au avut și un rege persan
care să se convertească, ei au rămas în minoritate.
Convertirea lui Constantin a influențat și raporturile dintre Stat și Biserică. Socotindu -se
slujitorul lui Dumnezeu, responsabil în fața lui de bun a rậnduială din Biserică, el nu a ezitat nici
o dată să intervină în treburile acesteia în mod hotăr ậtor. El a creat preced entul după care singur
împăratu l putea să convoace un sinod ecumenic, iar Biserica a acceptat autoritatea s a fără disuție.
Donatiștii și Athanasie au apelat la împărat pl ậngậnu-se împotriva unor sinoade eclesiastice.

Politica internă

Grija pe care am văzut că a manifestat -o Constantin față de Biserica creștină, străduindu –
se să contribuie la asigurarea unității sale, pornea nu numai dintr -un ad ậnc sentiment religios, ci
și din necesități practice, politice. El era convins că unității imperiului trebuie să-i corespundă
unitatea de credință. Apărarea im periului, ordinea și unitatea s a internă au fost țeluri spre care a
tins toată viața împăratul Constantin și în acest sens el a și luat o serie de măsuri politice,
administrative sau economice, care au înca drat imperiul în forme noi, durabile pe o lungă
perioadă de timp.
În politică adm inistrativă și militară el va p ăstra orientările genera le ale lui Dioclețian
(împărțir ea imperiului în peste 100 de provincii), guvernate de conducători laici, (praedides) și
militar i, (duceri), apoi gruparea ace stora în unități mai mari numit e dioceneze, dar le va duce mai
departe cre ậnd forme noi. De aceea, în literatura de specialtitate toate acestea sunt cunoscute sub
numele de reformele diocletiano -constantiniene.
Lui Cons tantin i se atribuie înființarea între anii 318 -326 a prefecturilor pr etorie ne, adică
a unităților administrative mai mari dec ật diocez ele. Au fost înființate mai înt ậi trei între anii
318-326 și anume:
1) a Orientului care cuprinde tot orientul, Asia Mică și Peninsula Balcanică;
2) a Italiei în care intră și Africa;
3) a Galliei care cuprinde Gallia, Italia, Africa și două în orient, Orientul și Illyricum.
Numărul prfecturilor a variat cu timpul și abia de la sf ậrșitul secolului al IV – lea (anul 395) vor
rămậne patru stabile: Illyricum și Orientul, care vor aparține împăratului de răsărit, Gallia și
Italia, sub controlul împăratului de apus. O praefectura praetorio era condusă de un praefectus
praetorio, iar o dioceză de un vicarius.
În domeniul economic , Constantin ia o serie de măsuri cu scopul de a consolida procesul
de stabilizare a prețurilor , inițiat de Diolețian prin Edictum de pretiis rerum verralium din anul
301, iar în domeniul financiar, emite moneta de aur, cunoscută sub numele de aureus sau
solidus , care va avea o greutate de 1/62 dintr -o libră (o libră c ậntărea 327,45 g), adică 1,55g și va
rămậne moneta Imperiului bizantin și etalonul de schimb pentru lumea de atunci p ậnă tậrziu în
vremea Comnenilor. Constantin emite și o monedă nouă de argint (siligua) și una de bronz
(follis), care vor fi banii obișnuiți de schimb în afacerile curente.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

31
Raporturile cu Licinius

La înt ậlnirea dintre Constantin și Licinius, soldată cu emiterea Edictului de libertate a
creștinilor și cu căsătoria lui Licinius cu Constantina, sora lui Constantin, cei doi împărați se
înțeleseseră să domnească fiecare pe c ậte o jumătate de imperiu. Constantin în apus, iar Licinius
în răsărit. Dar înțelegerea și colaborarea dintre cei doi împărați n -au fost întotdeauna dintre cele
mai bune și ele s -au deteriorat mai cu sea mă prin anii 319 -320. Cauzele d isensiunilor dintre ei
sunt multiple, dar una dintre cele importante a fost adoptarea de către Licinius a unei atitudini
dușmănoase față de creștini. În unele cazuri el a și dat ordin ca aceștia să fie persecutați, iar
cultele păg ậne susținute. Conflictul dintre cei doi împărați atinge punctul maxim în anul 324
cậnd, la Chrysopolis, l ậngă Calcedon, Licinius este înfr ậnt după o luptă cr ậncenă. I se cruță
viața, dar nu mult după aceea, am estec ậndu-se, se pare, împreună cu goții de la Dunăre într -un
complot împotriva împăratului, a fost ucis din ordinul lui Constantin. Rămas singur împărat în
anul 324 peste tot imperiul, Constantin va instaura monarhia er editară asigurată p ậnă în anul 361
de fiii săi. În felul acesta ia sf ậrșit colegiul de conducere instaurat de Dioclețian.

Bizanțul, noua capitală a imperiului.

Una dintre primele măsuri întreprinse de Constantin a fost stabilirea unei noi capitale a
imperiului. El a ales pentru aceasta orașul Byzantion , de pe malul vestic al Bosforului. Alegerea
locului se explică prin rațiuni strategice și economice. De aici, se putea supraveghea frontiera cea
mai amenințată a Dunării de Jos și în același timp dușmanul persan. Bizanțul era destinat să
devină o mare piață mond ială. Istoricul Polybius (sec. II î.Hr.) admira așezarea să incomparabilă,
spun ậnd că schimburile comerciale dintre orașele din bazinul M ării Negre și Grecia, nu se put eau
face dec ật pe aici, nici o corabie nu trecea dintr -o parte într -alta fără asentimentul locuitorilor din
Bizanț. Polybius zicea că bizantinii în maậa lor produsele Pontului Euxin, indispensabile
umanității. În epoca creștină Bizanțul era și locul de trecere spre Ierusalim, cu prilejul
pelerinajelor la locurile sfint e. Tot Bizanțul era menit să de vină scutul elenismului împotriva
popoarelor barbare.
La lucrările de zidire a noii capitale au luat parte și 40.000 de goți. O nouă incintă a
orașului, cu un nou plan urbanistic au fost trasate, pentru a corespunde trebuințelor sporite. Zidul
de apărare pornea de la Marea de Marmara și ajungea la Cornul de Aur. Orașul a primit un nou
statut municipal asemănător aceluia al Romei și a fost împărțit în 14 cartiere (regiones), dintre
care două se aflau în afara zidului de apăra re. P entru a atrag e populația din imperiu , împăratul a
acordat imunități fiscale și privilegii comerciale. Mai mult dec ật atật, tot el l -a împodobit cu
opere de artă aduse din toate părțile lumii , grecești și romane. Anonymus Valesianus, 6 30 ne
spune: „În amint irea victoriei fără egal (împotriva lui Licinius, cumnatul său și co -imperator) a
numit Constantin (vechiul) Bizanț după sine însuși Constantinopol. El a împodobit orașul, ca și
cum ar fi patria sa natală, cu tot felul de opere și dorea să -l pună pe aceeași treaptă cu Roma.
Astfel el a adus aici din toate părțile cetățeni și le -a făcut tot felul de daruri bogate, că el a
cheltuit aproape toți banii imperiului. El a or ậnduit și un senat de rangul doi, al căror titlu era
de clari (senatorii romani purta u titlul de clarissimi) ”.
Lucrările începute în anul 324 s -au terminat în anul 330 și în ziua de 11 mai au avut loc
sărbătorile de inaugurare, care au durat 40 de zile. Numit orașul lui Constantin (Constantinopol)
sau Noua Romă, acesta va deveni centrul po litic, religios, economic și cultural al imperiului
pentru o perioadă de o mie de ani.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

32
Activitatea politică și mlitară la Dunărea de Jos

Deși p ậnă în anul 324 Constantin era în mod oficial împărat peste partea apuseană a
imperiului, el s -a interesat îndeaproape de Peninsula Balcanică și regiunile de la Dunărea de Jos
în cea mai mare parte sub autoritatea lui Licinius.
Amậdoi iau o serie d e măsuri de fortificare a limes -ului dunărean, refăc ậnd multe cetăți
din Dobrogea, între care cea mai importantă es te Tropaeum Traiani (Adamclisi). În anii (314 –
315) Constantin respinge atacurile goților și carpilor de dincolo de Dunăre și își ia titlul de
Gothicus Maximus și Carpicus Maximus. Mai t ậrziu, prin anul 323, c ậnd cei doi împărați se
aflau în conflict, Const antin respinge atacurile vizigoților (thervingilor) conduși de Rausimodus.
În anul 324 înfr ậnge la Chrysopolis l ậngă Chalcedon armatele lui Licinius și de aici înainte va
rămậne singur împărat peste tot imperiul, instaur ậnd astfel, monarhia er editară, care va fi
asigurată p ậnă în anul 361 de către fiii săi. O amintire despre luptele de la Chrysopolis o
reprezintă și inscripția funerară pusă în amintirea subofițerului (biarcus) Valerius Victorinus la
Ulmetum în Dobrogea, despre care se spune că a murit lupt ậnd contra a (d) versarios. Valerius
Victorinus aparținea armatei lui Licinius.
Rămas singur împărat Constantin acordă o și mai mare atenție întăririi frontierei
dunărene. În anul 328 construiește chiar un pod peste Dunăre între cetățile Oescus (Gighen, în
Bulgaria) și Sucidava (Celei -Corabia, în Rom ậnia). Totodată , reface ori construiește din nou
multe cetăți și castre pe malul st ậng al Dunării, mai ales în Oltenia și Banat, unde aduce unități
militare terestre și navale. Între aceste cetăți menționăm: Drobeta, Dierna, cetățile din localitățile
Pojejena, Gornea, Svi nița, Dubova (în Banat), Desa (Oltenia), Turnu Măgurele și altele. O cetate
despre care știm sigur că a zidit -o din temelii (a fundamentis) este și Daphne (Constantiniana
Daphne), aflată la vărsarea Argeșului în Dunăre, față în față cu cetatea Transmaridca din
Bulgaria.
Toate aceste măsuri n -au putut împiedica însă m area invazie a goților din iarn a anilor
331-332 aflați în c ậmpia munteană și care au trecut în sudul Dunării, poate și în Scythia Minor
prădậnd o parte din localitate autohtonilor. Campania împo triva goților a fost condusă de fiul lui
Constantin și anume Constantin a l II-lea, care era Caesar. Ea a fost încununată de succes și în
urma victoriei s -a încheiat în anul 332 , o pace între bizantini și goți. Prin această pace (f edus)
goții deveneau aliaț i (federați) ai imperiului bizantin, dar se obligau să dea statului bizantin
ajutor militar, ori de c ậte ori acesta avea nevoie. În schimb, bizantinii le dădeau goț ilor subsidii
anuale (annonae f ederaticias), adică bani, alimente și îmbrăcăminte. Goții mai primeau dreptul să
facă comerț în orașele bizantine de pe Dunăre, fără restricții. Pentru garantarea păcii, încheiată cu
regele (Ariaricus) era dat ca ostaș la Constan tinopol fiul acestuia Athanaric , viitorul conducător
al goților, care va crea mari probl eme imperiului. Pentru a -i măguli pe goți, bizantini au ridicat la
Constantinopol o statuie a regelui Ariaricus. Cercetările arheologice din anii din urmă au arătat
că bizantinii au refăcut un vechi castru roman, aflat pe teritoriul comunei actuale Pietroa sele, jud.
Buzău și l -au pus la dispoziția goților spre a fi reședință regelui lor .
Regiunea în care goții aveau dominația politică chiar și asupra autohtonilor daco -romani
cuprindea sudul Moldovei, al Basarabiei și nord -estul Munteniei. În schimb, stăp ậnirea și
administrația bizantină era recunoscută în Banat, iar în Oltenia și Muntenia e zonă largă în
nordul Dunării, care mergea p ậnă în zona deluroasă. Democrația clară a acestei zone a face
ceea ce astăzi arheologii și istoricii numesc „Brazda lui Novac d e nord”, adică un val mare
de păm ậnt, vizibil și astăzi, care pornește de la Turnu Severin și ajunge, urmărind limita sub
deluroasă, p ậnă la Buzău.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

33 Supunerea goților de la nord de Dunăre și transformarea lor în federați a creat imperiului
o mai mare securi tate în această zonă amenințată și au oferit condiții de viață mai favorabilă
pentru populația autohtonă, daco -romană, rămasă pe loc după retragerea aureliană. În același
timp misiunea creștină în r ậndul goților și al autohtonilor s -a putut face în mod lib er. Potrivit
informației dată de istoricul eclesiastic Socrat e, Hist. Eccl. ÎI, 41, atunci s -a putut începe
evanghelizarea în nordul Dunării, pusă ca o condiție de Constantin în tratatul de pace. Astfel,
Constantin cel Mare, deschide o nouă etapă în legătu rile dintre Imperiu și regiunile de la
Dunărea de Jos, at ật sub raport poli tic, economic, cultural, administrativ, c ật și religios.
Continuitatea etnică daco -romană va fi asigurată iar creștinismul va pătrunde în marea masă a
autohtonilor și goților. Dovad a acestui progres în creștinare o constituie nu numai descoperirile
arheologice dar și cele literare și lingvistice. Terminologia de bază creștină, de origine latină, se
formează acum și între termenii cei mai semnificativi este basilica care a dat în limb a rom ậnă:
biserică. Cercetările arheologice recente au scos la iveală două basilici, creștine din secolu al IV –
lea foarte probabil din timpul lui Constantin și a fiilor săi, una la Gostavăț, jud. Olt (aflată pe
ruinele fostului castru roman de la Slăveni), și alta la Porolissum, în Transilvania (azi Moigrad).
Acestea sunt cele mai vechi basilici din Dacia. Se poate spune lu ậnd în considerare descoperirile
arheologice și cele lingvistice, că religia creștină a cuprins masa autohtonă în perioada
constantinian ă. La goți pătrunderea creștinismului a fost mai lentă, dar nu la toate triburile. Unele
dintre ele, l -au primit de timpuriu prin misionarii creștini luați prizioneri din provinciile sud –
dunărene ori chiar din Asia Mică. Istoricul bisericesc Filostorgius, Hist. Eccl ., II, 5 spune că de
la mijlocul secolului al III -lea goții au adus prizonieri creștini din Asia Mică, chiar din
Capadocia, și că printre aceștia erau „mulți clerici” care au adus la dreapta credință pe păg ậni.
Între acești prizoneri creștini s -au aflat și strămoșii lui Ul fila, care a fost hirotonit episcop, în
vremea lui Constantin pentru goții de la nordul Dunării. Ulfila a fost o mare personalitate
bisericească și culturală, fiindcă în afară de misiunea și slujirea în biserică, a tradus în limba
gotică Biblia, monument d e limbă și cultură germană p ậnă astăzi. Dar Ulfila, hirotonit, cum am
spus, în vremea lui Constantin la Constantinopol, a fost precedat în activitatea sa bisericească de
un alt episcop, anume de Theofil, care a și participat la Sinodul I ecumenic de la Nic eea și a
semnat actele.
Cu mici întreruperi etapa deschisă de Constantin cel Mare va dura p ậnă la sf ậrșitul
secolului al IV -lea și ea reprezintă un moment esențial în procesul continuității și creștinării
daco -romane.

Ultimii ani din viața lui Constantin

Istoricul bisericesc Eusebiu de Caesa rea ne dă în lucrarea sa De vit a Constantini , IV, 60
și urm ătoarele a mănunte despre faptele din urmă ale lui Constantin, despre modul cum s -a
pregătit să se boteze, despre moartea și î nmorm ậntarea lui.
La Constantinopo l el a zidit Biserica „Sfinților Apostoli”, în care trebuia să fie
înmorm ậntat, înconjurat de sarcofagele celor doisprezece apostoli, monument de o strălucire
arhitectonică deosebită și care va deveni de -a lun gul istoriei imperiului gropniț ă și pentru cei mai
mulți împărați. Apoi, după sărbătoarea Paștelor, simț indu-și puterile slăbite, a plecat la băi în
orașul Mellenpolis, din Bithinia. Locul unde a murit împăratul se chema Charax (azi Hereke
aproape de Ghebze în Turcia).
Iată c ậteva extras e din relatarea lui Eusebius: „După săv ậrșirea primelor îndatoriri ale
praznicului Paștelor, Constantin a petrecut m ậntuitoarea sărbătoare cu fast și bucurie multă,
făcậnd din ea și pentru sine și pentru ceilalți un prilej de împlinire în care a zăbovit p ậnă în

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

34 ultimele -i clipe de viață, c ậnd Dumnezeu l -a găsit vrednic, la sorocul potrivit, să fie mutat la o
viață mai bună. Totul a început cu o stare de slăbiciune, care apoi s -a înrăutățit și l -a făcut pe
Constantin să -și părăsească orașul și să se ducă înt r-o localitate cu băi calde de unde, în fine, a
ajuns în orașul purt ậnd numele mamei sale. Și zăbovind el în casa de rugăciune închinată
mucenicilor, a în nălțat lui Dumnezeu rugăciuni. Dar, încredinț ậndu-se, pe clipă ce trecea, de
apropierea sf ậrșitului, C onstantin s -a pătruns de g ậndul că venise vremea să se curețe de toată
greșeala săv ậrșită, de -a lungul întreg ii vieți, încredințat fiind că tot păcatul, ce -l va fi putut face
ca simplu om ce era, îi putea fi luat de pe suflet prin m ậntuitoarea îmbăiere (a botezului).
Convins, deci, de acest lucru, a îngenuncheat și a început să se roage fierbinte lui Dumnezeu,
spovedindu -se pe loc în biserica aceea închinată mucenicilor și învrednicindu -se pentru înt ậia
oară de rugăciunile de dezlegare.
Pe urmă, a părăsit c etatea și a ajuns într -una din localitățile aflate în imediata apropiere
a Nicomediei, unde, chem ậnd la sine pe episcopi, le -a vorbit în felul următor: „Sosit -a clipă la
care am nădăjduit at ậta vreme și la care t ậnjind, mult m -am rugat, spre a dob ậndi m ậntuirea de
la Dumnezeu. A sosit vremea ca și noi să merităm a fi însemnați cu pecetea nemuririi, vremea
mậntuitoarei pecetluiri, pe care, c ậndva, îmi doream să o dob ậndesc în apele Iordanului, acolo
unde și M ậntuitorul s -a făcut părtaș ei, spre a ne da astfe l pilda spălării de păcat. Dar
Dumnezeu care știe ce anume ne este de folos, vrea să ne împărtășim de ea chiar acum și
aici…”.
Auzindu -i vorbele, episcopii au purces la cele cuvenite împărtășindu -i și cu
dumnezeieștele taine, nu însă înainte de a -i fi ce rcetat cu multă grijă credința. Așa a ajuns
Constantin să fie, din veac, cel dint ậi împărat care s -a învrednicit de desăv ậrșirea celei de a
doua nașteri întru tainele lui Hristos.
După săvậrșirea celor cuvenite, Constantin s-a îmbrăcat în straie împărăteș ti,
majestoase și strălucitoare ca lumina și s -a întins pe un pat, alb ca neaua, ne -mai-primind pe el
purpura. Iar în urmă, ridic ậnd glasul, a înălțat lui Dumnezeu o rugăciune de mulțumire,
adăug ậnd următoarele: „În clipa aceasta pot cu adevărat spune că s unt fericit: acum știu că m –
am împărtășit din dumnezeiasca lumină…”. După care și -a amintit și de cei nefericiți, căin ậdu-i
pe toți cei lipsiți de astfel de bucurie.
Apoi au început să se perinde pe dinaintea lui comandanți de armată și cei de mari
unită ți, cărora le dădeau lacrimile și se văi tau că sunt pe cale să răm ậnă singuri, ur ậndu-i, de
aceea, viața c ật mai lungă. Dar împăratul le -a răspuns că abia acum fusese el găsit vrednic de
adevărata viață și că numai el pricepea din ce fel de răsplată începu se să se împărtășească.
Toate acestea s -au petrecut în marele, prea -cinstitul și prea -sfințitul praznic al
Rusaliilor… Așadar într -o asemenea sărbătoare a fost învrednicit Constantin de cele arătate mai
sus; iar în cea din urmă zi, pe la amiaza a fost și el luat sus, la Dumnezeu, lăs ậndu-ne nouă,
muritorilor, ce avea el înrudit cu firea noastră…
Așa s -a sfậrșit Constantin.
Îndată după aflarea veștii, soldații gărzilor și cei din garda de corp au început să -și
sfậșie hainele și căz ậnd la păm ậnt se băteau cu pumnii în cap, jeluindu -se și chem ậndu-și pe
stăpậnul, domn ul și împăratul lor, așa cum ch eamă fiii pe un adevărat părinte. De altfel, at ật
generalii comandanți, c ật și centurionii nu -l pomeneau pe Constantin dec ật numindu -l
„salvator”, „strajă” și binefăcător”. Restul oastei, d ậndu-i onorurile cuvenite, îi simțea lipsa,
așa cum simt tu rmele lipsa unui păstor. Și tot așa a început și lumea să alerge prin întreg orașul,
revărs ậndu-și ad ậnca durere prin țipete și strigăte; unii păreau pradă unei adevărate prăbușiri
lăuntrice; fiecare resimțea jalea ca ceva de la sine, ca o lovitură primită de el însuși, ca și cum
nimănui nu i -ar fi rămas acum nimic, care să -i facă viața vrednică de a fi trăită.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

35 Apoi, soldații ridic ậndu-i trupul, l -au așezat într -un sicriu de aur pe care, acoperindu -l
cu purpura imperială, l -au dus p ậnă în orașul care -i poartă numele (Constantinopol), unde l -au
așezat în principala încăpere a palatului, pe o platformă mai înaltă. Acolo, în jurul ei, pe
sfeșnice de aur, au aprins tor țe, oferind privirilor o priveliște extraordinară, cum nu se mai
văzuse cu nici un prilej, din negura vremurilor; trupul neînsuflețit al împăratului era așezat
chiar în inima palatului, sus, în sicriul lui de aur, împodobit cu însemnele imperiale, cu purpu ră
și cu diadema, păzit zi și noapte, de jur -împrejur, de strejii fără număr .
Comandan ții întregii armate , comiții și întregul cin al dregătorilor, a căror datina le
ceruse p ậnă atunci să îngenuncheze înaintea împăratului, nu și -a schimbat cu nimic atitudi nea,
ci fiecare dintre ei, la momentul potrivit pătrundea înăuntru și îngenunchind, îi aduceau omagiul
ca și cum el ar fi fost încă în viață. Aceștia au fost, deci, ce i dintậi. Lor le -au urmat membrii
senatului și toți înalții ai statului, iar mai pe urmă, poporul de r ậnd, puhoi, venind cu femei și
copii ca să nu scape prilejul.
Iată, deci, onorurile care i -au fost date de cei de aici, celui at ật de mult prețuit de
Dumnezeu.
Ajuns în oraș, fiul său cel mijlociu (Constantinus) a trimis să fie adus trupul tat ălui său,
s-a așezat în fruntea cortegiului funebru, urmat de oștirea grupată pe unități, iar după aceasta o
mulțime fără de număr de oameni din popor.
Trupul împăratului era străjuit din toate părțile de lăniceri și ostași din infanteria grea.
Ajung ậnd la Biserica Apostolilor M ậntuitorului, aceștia au depus sicriul, îngăduind noului
împărat, Constantinus, să -și cinstească părintele, at ật prin prezența sa, c ật și printr -a celor de
față, și să împlinească tot ce -i cerea lui solemnitatea.
Mai apoi el s-a dat de o parte, iar unitățile de soldați iau urmat exemplul. În mijloc au
pășit slujitorii lui Dumnezeu, mulțimea credincioșilor și a curi oșilor. Slujitorii lu i Dumnezeu au
săvậrșit dumnezeiasca slujbă a înhumării, înălț ậnd cuvenitele rugăciuni. Culcat în înaltul acelei
platforma, fericitul Constantin primea dovada măreției sale: „Nu-și mai stăp ậneau lacrimile ,
mulțimea nenumărat ă a poporului își unea glasul cu preoții lui Dumnezeu, adres ậndu-i Acestuia
cu glas de jale , rugile lor spre m ậntuirea sufletului împă ratului, îndeplinind astfel dorința
fierbinte a acelui om at ật de plăcut lui Dumnezeu…”
Dintre toți împărații Romei, Constantin a f ost singurul care l -a preaslăvi t pe Dumnezeu,
împăratul a toate, cu at ật de mare dăruire; el singur a mărturisit și a răspậndit „fățiș tu turor,
învățătura lui Hristos; el singur a proslăvit Biserica Lui, așa cum nimeni nu o mai făcuse
vreodată; el și numai el a spulberat rătăcita credința idolatrică, st ậrpind -o cu totul. El a
desființat toate formele de idolatrie, și a fo st singurul învrednicit, at ật în timpul vieții c ật și după
moarte cu asemenea dovezii de prețuire, cum nu i -au fost date niciodată niciunui elen, niciunui
barbar, ba chiar nici măcar vre unuia dintre romanii cei mai de seamă; asemenea om nu s -a mai
pomenit din ad ậncurile vremurilor.”

Imperiul bizantin sub urmașii lui Constantin cel Mare
Constantinus II -lea (337 -361).

La moartea lui Constantin imperiul nu avea încă un Augustus desemnat, situație care a
durat mai multe luni. Împăratul defunct împ ărțise în anul 335 cu prilejul sărbătorii a 30 de ani de
domnie (Tricemnnalia), imperiul între cei trei fii ai săi și doi nepoți fără să -i fi indicat celui mai
mare Constantin al II -lea un rol proeminent. Armata a refuzat însă să recunoască pe nepoții lui
Constantin : Dalmatius și Hannibalianus. Primului dintre ei Constantin îi repartizase o bună parte

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

36 din Peninsula Balcanică (Macedonia, Thracia, Illyricum), celui de -al doilea Asia Mică orientală
(Cappadocia, Pontul, Armenia). Cei tre i frați s -au înt ậlnit la Viminaciu m în Moesia Superior și
și-au împărțit astfel diocezele :
1. Constantinus al doilea ia Orientul (Asia Mică, Siria, Palestina, Egiptul), pe care în
bună parte îl guverna deja , la care adaugă dioceza Thraciei .
2. Constantin II primește Occidentul (Britannia, Gallia, Spania).
3. Constans, care avea numai 14 ani, primește Italia, Africa și Illyricul Oriental.
Constans își fixează la început capitala la Sirmium de unde repurtează în anul 339 o victorie
asupra sarmaților din Bana t, apoi la Roma. Se pare că o p erioadă de timp el a rămas sub tutela
fratelui său mai mare Constantin II, dar în anul 340, el pretinde autonomia , ceea ce va duce la un
război între cei doi frați. Cucerind Italia de nord, Constantin cade însă într -o ambuscadă, aproape
de Aquilea și este omor ật. Stăp ận acum peste tot imperiul de apus răm ậne Constans .
Pậnă în anul 350 cei doi frați, Constantinus al doilea și Constans, domnesc fiecare în
bună înțelegere, cu toate că între ei existau deosebiri de credință. Constans fiind ortodox; iar
Constantinus al II -lea arian. În anul 350 Constans este ucis în urma unei conspirații în frunte cu
Magnus Ma gnetus, astfel încăt Constantinus II răm ậne singur împărat legitim peste tot imperiul.
Dar Constantinus învinge pe Magnus Magnetus mai înt ậi la Mursa 351 în Pannonia, apoi la
Mons Seleuci (353) în Gallia. Magnus Magnetus se sinucide la Lyon.
Răm as singur împărat Constantinus II are de făcut față unor sarcini foarte grele, at ật în
Occident, c ật și în Orient, de natură politică și militară. În Orient conf lictul cu perșii, care
începuse încă înainte de moartea lui Constanti n cel Mare, se cerea rezolvat. Î ncep ậnd din anul
338, cậnd Sapor al II -lea asediază cetatea Nisibis, vor avea loc conflicte cu perșii aproape
permanent (p ậnă în anul 350), care devastează teritoriile bizantine și persecută pe creștinii aflați
sub stăp ậnirea lor. Episcopul de Seleucia și -a găsit moartea cu ac est prilej, iar istoricul Sozomen
vorbește chiar de 16.000 de martiri. După plecarea lui Sapor al II -lea în anul 350 în războiul cu
chioniții, urmează o perioadă de calm p ậnă în anul 355, c ậnd ostilitățile s unt reluate și mai intens
în anii 359 -360. Consta ntinus nu poate duce un război decisiv, iar în anul 361 moare la Tars, în
drum spre Occident pentru a înfrunta pe vărul său Iulian (Apostatul) care -i va fi însă succesor.

Activitatea la Dunărea de Jos

Constantinus al II -lea se înscrie în politica să la D unăre pe linia trasată de Dioclețian și
tatăl său Constantin cel Mare. El aduce noi trupe în Scythia Minor pentru întărirea provinciei și
între acestea cunoaștem: milites primi Constantiani, de la Noviodunum și milites quinti
Constantiani de la Salsovia (N ot. Dign. XXXIX, 25, 26). În vremea sa a fost renovată cetatea
Capidava, iar Constantiniana, oraș pe malul Mării Negre, la nord de Histria, poate la capul
Doloiman, pare să fi fost construită ori refăcută a fundamntis tot acum, așa cum sugerează și
numele.
O importantă inscripție, descoperită la Crcaliu , în teritoriul cetății Troesmis, ne dă
amănunte interesante cu privire la măsurile suplime ntare întreprinse de Constantin ius pentru
paza locuitorilor de la graniță. Inscripția ne spune că goții de dincolo de fluviu (din c ậmpia
munteană) treceau Dunărea pe furiș ca niște hoți (latrunculi), prădau pe locuitorii provinciei
(provinciales) și primejduiau astfel viața lor pașnică. Pentru a pune capăt acestor atacuri și a
asigura „eterna securitate a cetățenilor” ( ad confirmamdam provincialium suorum aeternam
securitatem ) împăratul a hotăr ật fortificarea locului prin construirea unui val sau zid de apărare și
poate a unor turnuri de pază (ori chiar printr -o cetate, termenii inscripției sunt prea vagi) lucrare,

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

37 care a fost dusă la îndeplinir e prin grija guvernatorului militar al provinciei și anume ducele
Sappo.
Pe plan religios Constantinus a continuat să sprijine activ creștinismul, dar, spre
deosebire de tatăl său, el a fost adeptul arianismului. În timpul său își d esfășoară activitatea
misionară episcopul Ulfia, în r ậndul populațiilor din Gothia, adică în regiunile de răsărit ale
Munteniei, Sudul Moldovei și sudul Basarabiei, stăp ậnite de goți, dar locuite de neamuri diferite
și în primul r ậnd de daco -romani. Ulfila predica în limba gotică, dar și în limbile latină și greacă,
înțelese de autohtoni. Constantinus se dovedește susținător al creștinilor și atunci c ậnd, prin anul
348 regele got Aorich dezlănțuie în regiunile nord -dunărene, controlate de el, o s ậngeroasă
persecuție împotriva lor, o mare mulțime de goți în frunte cu Ulfila cer azil în imperiu, iar
împăratul Constantinus îi primește bine, Ulfila devenind chiar episcop de Nicopolis ad Istrum.

Politica religioasă

Constantinus a fost un arian convins și a căut at să promoveze erezia aceasta reușind către
sfậrșitul domniei s -o impună ca doctrină oficială a imperiului. C ật timp a trăit fratele său
Constans, el a mai făcut unele concesii ortodocșilor, dar după moartea lui Constans atitudinea sa
a devenit mai radica lă.
În privința dogmelor asistăm în continuare la ceartă dintre niceeni și arieni. În 338 sf ậntul
Athanasie, care era exilat la Augusta Treverorum Trier poate să -și recapete scaunul patriarhal,
datorită în spec ial sprijinului lui Constantin II (cel T ậnăr). El ve înt ậmpina însă opoziția
puternică a arienilor pe care îi înt ậlnim acum separați în două grupuri: semiarienii, care admiteau
numai o asemănare între Fiul și Tatăl, numiți și Eusebieni, fiindcă aveau în frunte pe Eusebiu de
Nicomedia, și arienii radic ali sau Eunomieni, după conducătorul lor Eunomisu ; aceștia din urmă
considerau că între Tatăl și Fiul este o deosebire fundamentală de substanță. Athanasius care
fusese reintegrat în scaun nu în urma unui sinod, ci prin hotăr ậrea împăratului, este alungat de pe
scaunul patriarhal cu ajutorul trupelor i mperiale și înlocuit cu Grigore . Athanasie fuge în Italia,
unde cere sprijinul papei Iulius; acesta din urmă cere episcopilor din Orient să vină la Roma
pentru a participa la un sinod, care să clarifice cazul, dar aceștia refuz ậnd să participe, papa
decide singur în problema lui Athanasie, pe care -l găsește nevinovat (în 340). În Orient episcopii
țin mai multe sinoade, în care încearcă să alcătuiască articolele unui Credo propriu. În acest
răstimp papa îl convinge pe Constans să facă presiuni as upra fratelui său Constantinus II pentru a
fi convocat un sinod, care să discute cazul lui Athanasie și să -l reintegreze în scaun. În anul 342
(sau 343, dată este contr eversată) se ține un sinod la S ardica (Sofia), l a care participă și
Athanasie. Occidentalii și orientalii nu se înțeleg și se adună separat. Occidentalii îl declară pe
Athanasie nevinovat, iar orientalii, după c ậteva ședințe, se mută la Adrianopol, unde condamnă
pe Athanasie și formulează un nou Credo . În 345 totuși, la moartea lui Grigore, Constantinus,
sub presiunea fratelui său, autoriză pe Athanasie să -și ocupe scaunul de Alexandria. Athanasie va
fi însă exilat în 356 pentru a trei oară, de Constantinus. Într -un sinod ținut în 359 la Rimini
(Arminium ) cu episcopii occidentali și un altul la Seleucia (în Palestina) episcopii, sub presiunea
lui Constantinus, adoptă, ca formulă de credință oficială , arianismul. Același lucru este adoptat și
la un sinod de la Constantinopol.

Anexă: Din Scrisoarea trimisă de episcopii ortodocși de la Sardica împăratului
Constantinus II (CSEL, 65, p. 181 -184):
„Te rugăm nu numai cu cuv ậntul ci și cu la crimile (non solum verbis, sed etiam lacrimis
deprecaumur), ca de acum încolo b isericile catolice (ortodoxe) s ă nu mai aibă parte de ocară

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

38 din partea fraților de credință, lucru care este de cea mai mare ocară. Majestatea Voastră poate
da un decret prin care să se oprească orice amestec în treburile religioase al funcționarilor din
întreg imperiul, însărcinați cu a dministrarea politică a provinciilor și aceștia să nu se mai
considere îndreptăți ți să decidă asupra problemelor religioase și să chinuiască oameni
nevinovați cu șicane, amenințări, forță și teroare.
Căci doar pentru aceea se ostenește Majestatea Voastră să conducă Statul după principii
sănătoase și lucrați adesea p ậnă tậrziu noaptea, ca supușii Majestății Voastre să se poată
bucur a de dulcea libertate.
De aceea nu există nici o altă cale să se ajungă de la tulburare la liniștea sigură… dec ật
să se redea fiecărui supus deplină libertate, de a -și duce viața fără ca el să fie mereu supus
amenințării sclaviei conștiinței.
Majestatea Voastră trebuie neapărat să audă glasurile care vi se a dresează: „Eu sunt
ortodox și nu vreau să sufăr mai degrabă moartea în a ceastă lume, dec ật să necinstesc curăția
neậntinată a adevărului, numai pentru că la aceasta vrea să mă determine cu forța , un singur
om…”
Astăzi însă au voie toți cei care au fost atinși de epidemia ereziei ariene să necinstească
fără încetare cu gura n elegiuită și cu sufletul sacrileg puritatea Evangheliei și să falsifice
dreapta învățătură a apostolilor. Ei nu înțeleg învățătura despre Dumnezeu a profeților , sunt
vicleni și prefăcuți, fiindcă își acoperă cu iscusință învățătura dizolvantă , cu vălul uno r cuvinte
răsunătoare…
Părinții cer că episcopii exilați să se întoarcă la scaunele lor, căci „acolo unde domnește
dulcea libertate, trebuie să fie dorita bucurie”. Cine nu observă, cine nu vede că după aproape
400 de ani de c ậnd Unicul Fiu al lui Dumnez eu a venit în ajutorul neamului omenesc căzut în
păcat și ca și cum nici un apostol n -ar fi venit sau mulțime de creștini n -ar fi suferit moarte de
martir, acum o nouă și groaznică ciumă a venit peste păm ậnt și aceasta este blasfemia ariană…
Noi am aflat de cur ậnd că această nouă învățătură a fost ticluită de cei doi episcopi Eusebius, și
împreună cu ei, de Narcissus, Theodor, Ștefan, Acacius și Menofanes, precum și de cei doi tineri
fără Dumnezeu Ursacius și Valens… Cine se asociază cu ei, este nedemn și în lumea aceasta și
cậnd va veni marea zi a judecății, vor merge la os ậnda veșnică…”

Iulian Apostatul (361 -363)

Era fiul lui Iulius Constantinu s (frate vitreg al lui Constantin) și al Basilinei. Primește o
educație aleasă creștină. După ce trăiește mai mulți ani într -un castel retras din Cappadocia,
alături de fratele său vitreg Gallus, vine la Constantinopol, unde studiază cu ardoare cursurile
profesorilor de aici și apoi le continuă la Nicomodie. Tot timpul în aceast ă perioadă el ducea o
viață asc etică și se presupunea chiar că dorea să devină preot. În 351 se convertește în secret la
păgậnism și frecventează filosofi din Asia Mică și pe t aumatur gul Maximus din Efeg , unul dintre
cei mai mari șarlatani ai epocii. Se spune că acesta l -ar fi învățat metoda de a ajunge la extaz și
de a comunica cu zeii. El pretindea că aude voia lor și vedea în somn Geniul Imperiului. Studiile
și le continuă la Athena , unde înt ậlnește pe Vasile cel Mare și Grigore de Nazianz. Totodată se
inițiază în misterele de le Eleusis
În anul 355, Constantin al II -lea îl face Caesar și -l trimite în Gallia. Aici se distinge ca un
bun general și iscusit administrator. Succesele sale militare îl neliniștesc pe Constantinus și de
aceea îi dă poruncă să -i trimită o parte din armată în Orient și -l proclamă pe Iulian , Augustus
(febr. 360). El încearcă să dob ậndească din partea lui Constantin recunoașterea titlului de
Augustus, dar la refu zul acestuia, Iulian pornește cu armata sa de cca. 25.000 oameni spre

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

39 Orient. În drumul său Iulian scrie numeroase scrisori diferitelor personalități păg ậne, de pildă
filosofului Themistius, Senatului Romei și Athenienilor pentru a -i atrage pe toți de p artea sa.
Numai moartea subită a lui Constantinus la 3 XI 361 a împiedicat un război civil. Înainte de
moarte , Constantinus d ậnd dovadă de mărinime, îl desemnează pe Iulian ca împărat succesor.

Iulian restaurator al păg ậnismului

Conversiunea să la păg ậnism, de unde și numele de „Apostatul”, pare să fi fost
determinată de tendințele sale spre misticism, dar și de aversiunea față de Constantinus, care
omor ậse mulți membri ai familiei sale, apoi de spectacolul care -l dădeau disputele teologice, de
dragostea sa pentru cultura antică. De aceea încearcă să refacă cultele păg ậne lu ậnd măsuri în
acest sens.
În același timp dă un decret de toleranță pentru toate orientările (sectele) creștine,
abrog ậnd decretele date de Constantin și Constantinus. Athanasie profită de acest lucru și iese
din clandestinat. Noii guvernatori, vicari și praefecti praetorio sunt aleși dintre păg ậni. Clerul
creștin pierde scutiți de sarcinile municipale (munera ). Iulian organizează chiar o Biserică
păgậnă, după modelul celei creștine, cu episcopi, preoți, etc., adică cu o ierarhie asemănătoare.
Cere ca păg ậnii să manifeste aceleasși virtuți față de cei săraci și față de semeni, în general, ca și
creștinii. Scrie o lucrare Contra Galileenilor în trei cărți, în car e combate pe creștini. Evre ii sunt
însă favorizați și chiar templul de la Ierusalim este renovat pe cheltuiala statului. Profeția
Mậntuitorului n -a fost însă mincinoasă, căci un cutremur de păm ậnt îl distruge din nou. Această
politică nu are succes dec ật în cercuri restr ậnse de inte lectuali și își atrage ura creștinilor, mai
ales c ậnd s unt distruse biserici închinate martirilor ( martvria ) sau c ậnd bisericile sînt
retransformate în temple.
Politica anticreștină a lui Iulian a făcut și victime printre creștinii din Dobrogea. Sf ậntul
mucenic Emilian a fost ma rtirizat la 18 iulie 362 la Dur ostorum (Silistra), fiindcă a distrus
statuile zeilor din templele păg ậne. Tot în vremea lui Iulian par să fi murit și cei patru mart iri de
la Niculițel: Attalos, P hilippos, Zotikos și Kamasis.
O inscr ipție dedicatorie scrisă în limba latină și descoperită în satul Niculițel îl cinstește
pe Iulian ca victor ac triumfator semper Augustus ; ea poate ar fi un indiciu că s-au săv ậrșit
fapte importante legate de poltica lui Iulian pe teritoriul vechiului sat rom ận.
Iulian a murit în 363 într -un război împotriva perșilor.

Imperiul Bizantin sub împăratul Valens
Politica religioasă. Ortodoxia Bisericii din Tomis

Trecerea de la domina lui Iulian la cea a lui Valens a făcut -o un împărat creștin -ortodox,
anume Iovian, dar el a domnit foarte puțin 363 -364, febr., găsindu -și sfậrșitul în Gallia.
Valens 364 -378. Chiar în anul urcării lui pe tron goții de la Dunărea de jos înceteaz ă să se
mai considere legați de tratatele închiate cu dinastia dispărută al lui Constantin și presați de huni,
care veneau dinspre răsărit, își reiau incursiunile de pradă în unele provincii ale diocezei Thracia.
În anul 365, izbucnind războiul dintre Vale ns și uzurpatorul Procopius, goții se amestecă în
conflict, d ậnd ajutor acestuia din urmă, sub pretex că era un descendent al familiei lui
Constantin, de care se simțeau legați prin tratatul din 332. După înfr ậngerea lui Procopius,
Valens încearcă să pedep sească pe goți, care interveniseră în conflict. De aceea își stabilește
cartierul general La Marcianopolis, de unde întreprinde, între anii 367 -369 expediții în st ậnga
Dunării pentru pedepsirea goților. Prima campanie a început în primăvara anului 367 și s -a

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

40 desfășurat în Muntenia unde împăratul a trecut Dunărea pe la Transmarisca – Daphne, pe pod de
vase, urmărind pe goți p ậnă în munții Buzăului (montes Serrorum), dar fără să poată da o luptă
decisivă. Rezultatele campaniei au fost modeste, romanii întorc ậndu-se doar cu puțini captivi.
Împăratul se retrage la cartierul său general de la Marcianopolis. În 28 martie 368 pronunță aici
un discurs solemn retorul Themistius, cu ocazia intrării împăratului în cel de -al cincilea an de
domnie (quinguennalia), discur s care cuprinde informații utile pentru istoria Dobrogei. Aflăm,
astfel, de nerăbdarea populației ca împăratul să instaureze pacea la Dunăre.
De aceea, Valens încearcă în anul 368 să reia luptele cu goții, dar este împiedicat de apele
revărsate ale fluviul ui. Armata romană, condusă de împărat, răm ậne astfel toată vara la Vicus
Carporum (satul carpilor), probabil în apropiere de H ậrșova (Carsium), singurul v ad în porțiunea
dintr e Durostorum și Noviodunum. Expediția a fost reluată abia în anul următor 369, da r de data
aceasta în nordul Scythiei Minor, în regiunea dintre Carpați și Nistru. Athanarich, conducătorul
goților, este silit să c eară pace, ale cărei condiții s unt discutate în 369 de Arintheu și Victor,
diplomați i și împuterniciții lui Valens. Apoi însuși împăratul se înt ậlnește cu Athanarich la
Noviodunum, pe un vas în mijlocul Dunării, și definitivează acordul de pace. Condi țiile în care
se închie pacea s unt favorabile romanilor, deși puterea militară a goților n u fusese distrusă. Se
hotărăște, între altele, că barbarii să nu mai treacă în imperiu, fie pentru pradă, fie pentru
contactul lor cu populația romană în vederea schimburilor economice, care trebuiau de aici
înainte să se efectueze numai în două puncte de graniță, neprecizate, dar, se crede că acestea erau
Constantiniana – Daphne și Noviodunum. Imperiul își păstra capetele de pod pe malul st ậng al
Dunării și nu mai plătea subsidii goților. Se cerea, de asemenea, lui Athanarich să nu mai
persecute pe creștini i autohtoni ori goți, aflați sub stăp ậnirea sa.
După încheierea păcii, Valens mai răm ậne o perioadă în Dobrogea, p ậnă către începutul
anului 370, c ậnd îl găsim ocupat cu construirea de fortărețe (Themistius, Or. X, p. 173 b.). În
amintirea soldaților căzuț i în luptele purtate cu goții s -a construit un impozant monument funerar
comemorat iv, ai cărui pereți erau placa ți cu blocuri de calcar, pe care erau înscrise numele celor
căzuți. Ni s -au păstrat c ậteva blocuri cu inscripție, descoperite în apropiere de Sa lsovia, pe care
citim numeroase nume ale populației autohtone romanizate (de pildă, Dicebaus, nume tipic
dacic), precum și altele orientale.
În timpul șederii de trei ani a împăratului Valens în Dobrogea , s-au întreprins lucrări de
reparare a drumurilor și s-a construit din temelii o importantă fortăreață (burgus) „pentru a servi
la apărarea țării” (ob defensionem reipublicae extruxit), așa cum ne arată o importantă
inscripție descoperită la Gîrliciu, jud. Constanța (IGLR, 233). Probabil că fortăreața amint ită în
inscripție este cetatea Ciuș. Tot în această vreme vor fi fost construite în Dobrogea două fortărețe
cunoscute după nume, fără să fi fost identificate pe teren, anume Valentiniana, botezată după
fratele lui Valens, și Gratiana, după numele nepotului său Gratian.

Politica religioasă

Valens a continuat politica religioasă a lui Constantinus, adică a fost un adept al
arianismului. El fusese botezat de Eudoxiux, episcop arian moderat (homean), care va deveni
episcop de Constantinopol. Valens va căuta s ă impună prin forță credința niceenilor și celorlalți
de altă credință. Din această cauză , erezia ariană a putut face în timpul său mări progrese la
populațiile germanice din st ậnga Dunării și chiar în interiorul imperiului, provoc ậnd tulburări și
sciziuni în rậndul autorității bisericești și a populației creștine. El avea în această privință
sprijinul lui Modestus praefectus praetorio Orientis, un om brutal și foarte slugarnic, căci vroia
să-și recapete încrederea împăratului creștin, după ce apostaziase î n timpul lui Iulian.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

41 Încep ậnd chiar din anul 365 mulți episcopi ortodocși s unt alungați de pe scaunele lor. În
același an la 5 mai sf ậntul Athanasie este din nou obligat să plece în exil, dar din cauza revoltei
lui Procopius, Valens acceptă revenirea sa în scaun la febr. 366. La Constantinopol după moartea
lui Eudoxius, arienii impun alegeri lui sînt îmbarcați într -o corabie de Valens și apoi
corabia incendiată în largul mării.
Cu toate acestea, în politica religioasă Valens a avut mai puțin succes dec ật Constantinus,
căci acum trăiau mari personalități creștine, at ật în apus, c ật și în răsărit cum au fost marii
capadocieni, între care s -au distins mai ales Sf ậntul Vasile cel Mare (episcop: 370 -379). Meletie
de Antiohia, sf ậntul Athanasie (+373) și fratele ș i succesorul său , Petru a Alexandriei. În apus
trebuie să amintim pe papa Damasus și sf ậntul Ambrozie de Mediolanum . Sfậntul Vasile a opus
rezistență îndîrjită împăratului Valens și prefectului Modestus și -a mărit numărul episcopilor
sufragani cu 50 de hor episcopi (un fel de vicari ai episcopilor eparhioți, care își aveau sediul în
localitățile rurale mai importante), a înființat m ậnăstiri, căror a le-a dat și Regulele de conduită.
Prestigiul de care se bucur a sfậntul Vasile l -a împiedicat pe Valens să ia mă suri împotriva lui de
pedepsire. De altfel, după plecarea de la conducerea prefecturii a lui Modestus în anul 377
situația episcopilor a început să se amelioreze; la aceasta a contribuit și pericolul gotic de la
Dunăre.
Valens a î ncercat să -și impună polit ica s a ariană și în Dobrogea, unde păstorea atu nci
marele episcop Brettani on (Vetranion), sf ậnt în calendarul tomitan și cel ortodox, în general,
fiind sărbătorit la 25 ianurie.
Pe cậnd Valens se afla în Dobrogea cu prilejul campaniilor sale împotriva goți lor, a venit
și la Tomis și a vrut să determine pe Brettanion să treacă la arianism. Sozomen, Hist. Eccl .VI,
21, 2 -6, care ne relatează acest eveniment, ne spune că împăratul a intrat în biserică și l -a
îndemnat pe Brettanion să se unească cu cei din secta potrivnică (ariană). Episcopul tomitan a
discutat însă cu mult curaj în fața stăp ậnitorului despre învățătura Sinodului de la Niceea, apoi l –
a părăsit și s -a dus în altă biserică, iar poporul l -a însoțit. Și se adunase aproape tot orașul spre a -l
vedea pe împărat, bănuind că se va înt ậmpla ceva deosebit. Părăsit acolo împreună cu cei din
jurul său, Valens a îndurat cu greu această înfruntare. Și prinz ậndu-l pe Brettanion a poruncit să -l
ducă în exil, iar nu mult după aceea a dat ordin să fie adus din nou l a locul său. Căci vedea bine
că sciții sunt supărați pentru exilarea episcopului și se temea să nu pună la cale o răscoală, știind
că sunt viteji, și prin poziția locurilor necesare lumii romane, fiind așezați ca un zid în fața
presiunii barbarilor. În ace st chip Brettanion s -a arătat mai puternic dec ật zelul stăpậnitorului:
era, de altfel, un bărbat destoinic și renumit prin virtutea vieții sale, după cum mărturisesc și
sciții înșiși.
Biserică din Tomis a rămas astfel, fidelă ortodoxiei și acest lucru este atestat nu numai de
Sozomen, ci și de o inscripție, care o numește: „Biserică sf ậntă și ortodoxă”.

Anii din urmă ai domniei lui Valens

Anthanarich n -a respectat toate prevederile păcii încheiate în 369 și nu după multă vreme
a reluat prigoana împotr iva creștinilor, at ật a celor din r ậndurile populației autohtone, c ật și a
goților. Creștinismul fusese predicat în st ậnga Dunării de numeroși misionari trimiși de
autoritățile eclesiastice din Scythia Minor, dar și de mai departe și anume din Cappadocia, prin
grija sf ậntului Vasile cel Mare. Astfel, religia creștină prinsese rădăcini ad ậnci at ật la autohtoni,
cật și la go ți, căci aici își desfășoar au activitatea episcopii Theofil și Ulfila. Tot aici venise din
Mesopotamia călugărul Audius, întemeietorul un ei secte, ex ilat de împăratul Constantinus II în
Scythia Minor, dar de acolo el a trecut Dunărea și a convertit mulți goți, întemeind chiar

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

42 mậnăstiri. Misiunea ortodoxă exercitată în st ậnga Dunării a fost puternică și a dus la întemeierea
aici a unei ordin i bisericești, care cuprindea parohii în sate și chiar în cetăți cu populație
autohtonă și gotică, în fruntea cărora se aflau preoții și protopopi și desigur episcopi. Dintre
acești episcopi cunoaștem p ậnă acum numele Theofil, Ulfila, Uranios și Sil vanus. Toate aceste
parohii și episcopii formau Biserica lui Dumnezeu care să află în țara goților, care se adresează
cu această titulatură oficială: Bisericii lui Dumnezeu și tuturor parohiilor Sfintei Biserici
ortodoxe din Cappadocia, condusă atunci de Sf ậntul Vasile cel Mare.
La clădirea acestei Biserici a contribuit în mare măsură și Sf ậntul Sava Gotul, misionar
creștin din Cappadocia, care a suferit martiriul în 372, cu ocazia persecuției dezlănțuite de
Athanarich. Sava era originar din Cappadocia, compatriot al lui Iunius Soranus, guvernatorul
militar al Scythiei și acestuia din urmă i se adresează sf ậntul Vasile cu rugămintea să trimită în
patrie osemintele sf ậntului, înmorm ậntat în Gothia, undeva în apropiere de r ậul Museios
(Buzău), unde murise înnecat. Șt irile acestea despre răsp ậndirea creștinismului în st ậnga Dunării
sunt importante și pentru faptul că atestă prezența populației autohtone, în mare parte creștină,
care trăia în sate și chiar orașe (poate așezări întărite). Această populație avea legături întinse cu
imperiul, at ật în domeniul economic, c ật și cultural -religios.
Biserica autohtonilor din Gothia era ortodoxă, fiindcă poartă corespondență cu Biserica
ortodoxă din Cappadocia, căreia îi furnizează știri în legătură cu viața si mamrtirul sfậntului Sava
Gotul.
Pacea din 369 cu goții n -a avut consecințe durabile, căci pătrunderea hunilor în 375 -376
în regiunile nord -dunărene a tulburat echilibrul, care se stabilise, silind populațiile germanice să
se miște spre sud.
Atacat de huni în regiune a Nistrului, Athanarich se retrage spre Siretr și Carpați, unde
încearcă să -și organizeze rezistența. Acum pare să fi fost construit valul mare de păm ậnt, cu
șanțul spre sud, între Siret și Prut de la Plocu șteni la Stoican (jud. Galați), care avea să servească
la apărarea împotriva hunilor. Nesiguranța creată de deplasarea hunilor, precum și unele
neînțelegeri între Athanarich și principii goți Fritigen și Alaviv, au decis pe aceștia din urmă să
ceară împăratului Valens permisiunea de a emigra în Imper iu, promiț ậnd în schimb unele atacuri.
Valens a consimțit la aceasta, dar afl ậndu-se în Orient unde lupta cu perșii, n -a putut controla
îndeaproape modul în care se efectuează înțelegerea. Goții trec Dunărea pe la Durostorum, dar
administrația romană, în s pecial conducătorii diocezei Thracia, Lipcinus și Maximus, nu le -au
asigurat hrana necesară p ậnă cậnd aceștia trebuiau să fie așezași în calitate de coloni (țăran i
liberi), ba chiar mai mult i -au supus la o cruntă exploatare înfomet ậndu-i și forț ậndu-i să-și
vậndă pentru m ậncare obiectele de preț și copii ca sclavi. Aceasta a creat o ad ậncă nemulțumire
printre goți, unii dintre ei aparțin ậnd chiar familiilor nobile. Tensiunea a atins punctul maxim,
cậnd Lupicinus a încercat să ucidă la Marcianopolis pe Frit igern și Alaviv, invit ậndu-i la un
banchet. Dar aceștia au putut scăpa și au chemat la arme pe goți reușind să înfr ậngă armatele
romane, ded ậndu-se apoi la pustiit oare devastări în numeroase provincii. Goților aflați în imperiu
li s-au alăturat și alții de dincolo de Dunăre și împreună au prădat Scythia și întreaga Peninsulă
Balcanică.
La auzul acestor înt ậmplări împăratul Valens, care se afla în Orient, se reîntoarce la
Constantinopol la 30 mai 378, dar după 10 zile este obligat de urletele populației să părăsească
capitala și să organizeze contraatacul împotriva goților. Presat pe de o parte de populația romană,
pe de alta, de ravagiile tot mai pustiitoare ale barbarilor, Valens angajează lupta fără să mai
aștepte ajutorul lui Gratian din Occident. La 9 a ugust 378 are loc la Adrianopol o bătălie
crậncenă, în urma căreia armata romană este distrusă. Generalii Traian și Sebastian cad pe

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

43 cậmpul de luptă, iar împăratul însuși își pierde viața, corpul său nefiind găsit și se crede că a ars
într-o casă, unde se retrăsese să -și lege rănile.
Goții au încercat apoi să cucerească Adrianopolul, pentru o pune m ậna pe tezaurul
imperial, dar nereușind s -au îndepărtat spre Constantinopol, unde au fost respinși și de aici.
Dezastrul militar de la Adrianopol, la care s -a adăugat și o ciumă, a avut grave consecințe pentru
soarta Imperiului. De acum încolo goți vor răm ậne pentru totdeauna în granițele Imperiului și se
vor amesteca în treburile sale interne, av ậnd o pondere de care conducerea de la Constantinopol
va trebui să ț ină seama.
Un contemporan al evenimentelor, Sf ậntul Ambrozie scria de la Mediolanum că Imperiul
se găsea acum „la vremea decăderii” (in occasu saeculi sumus).

Theodosie I cel Mare. Refacerea și Divizarea Impeiului.
Credința Ortodoxă – Religie Oficială de Stat

Theodosie I cel Mare (379 -395). După dezastrul de la Adrianopol împăratul de apus
Gratian (367 -383), nepot al lui Valens, proclamă la 19 ianuarie 379 la Sirmium ca Augustus pe
Theodosie, căruia îi încredințează spre administrarea provinciile orienta le ale Imperiului și
diocezele Dacia și Macedonia. Theodosie era originar din Spania, fiu de general eminent, și deși
tậnăr (avea 33 de ani) dob ậndise destulă experiență pentru a face față problemei gotice.
În fața acestei probleme at ật de grave , împăratul încearcă să reorganizeze armata, lucru
dificil din cauza numărului mare de barbari instalați pe teritoriul Imperiului.
De la Sirmium, împăratul Theodosie pornește spre Thessalonic, unde va răm ậne mai
multă vreme. Pe drumul spre Thessalonic el încearcă să cậștige bunăvoința goților, at ật a celor
din interiorul, c ật și din exteriorul Imperiului. Unora le trimite cadouri și bani în aur. Asemenea
cadouri au fost descoperite și pe teritoriul țării noastre, ele const ậnd în mone te de aur și mai ales
lingouri. Cele de la Crasna și Feldioara sunt de pus în legătură cu ace ste evenimente de la
începutul domniei lui Theodosie.
Dar el nu s -a limitat la ace st procedeu, ci a folosit și luptă armată. Astfel, el trimite
trupele sale împotriva goților din Dacia, Moesia ș i Thracia și obține în iulie 379, o victorie
împotriva lor. Goții, a lanii și hunii s unt aruncați peste Balcani. În 380 însă vizigoții de sub
conducerea lui Fritigern năvălesc în Epir, Thessalia și Achaia, iar ostrogoții, comandați de
Alatheus și Gaphrax, p ustiesc regiuni din Pannonia și Moesia Superior. Cu ajutorul lui Gratian,
care îi trimite trupe cu generali vestiți ca Bauto și Arbogastes și murind și Fritigern (în a doua
jumăt ate a anului 380), iar goții de zmembr ậndu-se, Theodosie reușește să anihileze pericolul
gotic și intră triumfător în Constantinopol. Ostrogoții v or pleca spre Occident de unde se vor
reîntoarce încerc ậnd să treacă Dunărea, dar vor fi bătu ți de comandantul Thraciei. Ath narich
văzậndu-se amenințat din ce în ce mai mult de huni, părăse ște ținutul Caucalandului, unde se
retrăsese, și cere azil în Imperiu. Este primit cu onoruri de Theodosie la Constantinopol, dar în
curậnd, bătr ận și bolnav, moare la Constantinopol, în ianuarie 381. Întreaga sa armată va trece de
partea Imperiului. Obosi ți de at ậtea lupte și împuținați, goți i cer pace, care se încheie la 3 oct.
382 (deci un alt foedus). În baza acestei păci , goții deveneau din nou aliați (f ederați), ai
Imperiului și primeau păm ậnturi în regiunea dintre Dunăre și Balcani. Dar spre deosebir e de
tratatele din trecut, de pildă cel din 332 încheiat cu Constantin cel Mare, goții tratau acum
aflậndu-se în interiorul Imperiului și cer să fie colonizați în masă, sub conducerea șefilor proprii,
cu deplină autonomie și scutiri de impozite. În schimb ei se angajează să servească în armată
pentru apărarea Imperiului, primind pentru aceasta solde foarte mari. Un număr însemnat de goți

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

44 va intra imediat în serviciul împăratului și vor ajunge cu timpul să dețină posturi importante,
ceea ce va crea mari difi cultăți politice și militare.
Între regiunile dintre Dunăre și Haemus (Balcani) în care au fost c olonizați goți în calitate
de federați, cu misiunea primordială de a apăra Imperiul, trebuie incusă și Dobrogea. C ật de
mulți goți se vor fi aflat pe teritoriu l Dobrogei este greu de spus, fiindcă despre ei ne stau
mărturie doar puține dovezi arheologice, epigrafice ori lit erare. Informația cea mai prețioasă ne -o
oferă istoricul păg ận Zosimus, care a trăit și scris în vremea lui Theodosie al II -lea, deci foarte
aproape de evenimente. Istoricul amintit ne vorbește despre tratamentul privelegiat, de care se
bucurau goții din partea împăratului Theodosie I și despre modul abuziv și dușmănos, cu care
aceștia tratau populația locală. Ni se povestește, astfel, că ei nu se comportau c a adevărați aliați,
ci că manifestau dispreț față de armata rom ană și comandații ei. Goții de dedau uneori la jafuri,
prădậnd, în loc să apere, localitățile pe l ậngă care erau așezați.
Pentru a pune capăt unor asemenea abuzuri, Gerotius, com andantul garnizoanei romane
din Tom is a pornit împotriva goților f ederați, așezați în fața cetății, ucig ậnd pe mulți, pe alții
punậndu-i pe fugă și lu ậndu-le obiectele de preț (coliere de aur), pe care le primiseră de la
împărat și autoritățile provinciale . Astfel, Gerontius, ne spune Zosimus, „a eliberat Scythia de
pericolele ce o amenințau, înving ậnd cu curaj și vitejie fără seamăn, pe barbarii, care se
ridicaseră împotriva ei” . Dar în loc să primească recompensă de la împărat pentru aceste fapte
de vitej ie, Gerotius a fost pe punctul să fie aspru pedepsit, căci Theodosie se temea ca acestă
întậmplare să nu fie prilej de noi confrunării cu goți i. Comandantul garnizoanei militare din
Tomis n -a putut scăpa de m ậnia împăratului dec ật prin intervenția euncilor , cărora a trebuit să le
împartă averea personală.
Episodul povestit de Zosimus este revelator pentru starea de spirit în care trăiau locuitorii
provinciei Scythia și, desigur, și ai altor provincii în care goții erau așezați. El cuprinde însă și un
amănun t interesant în legătură cu situația creștinismului la Tomis. Aflăm, astfel, că în afara
zidului de incintă al cetății se afla o biserică cu dreptul de azil, în care se refugiază mulți goți
urmăriți de Gerontius și tovarății săi. Goții se simțeau aici în s iguranță, fiindcă se știe că, potrivit
legilor romano -bizantine, cel care nesocotea acest drept era pasibil de pedepsea cu moartea.
Pacea din anul 383 n -a însemnat însă încetarea oricăru i conflict cu goții, căci în ia rna
anilor 384 -385 (385 -386) imperiul n u poate împiedica atacul unor cete de barbari împotriva
cetății Halmyris (pe malul lacului Razelm); totuși în toamna anului 386 armatele rom ane
dobậndesc o mare victorie împotriva unui însemnat grup de ostrogoți (greuthungi), refugiați din
stepele de sud a le Rusiei sub conducerea lui Odotheus, din cauza presiunii hunice. Ostrog oții cer
azil în Imperiu, dar bizantinii, cu experiența tristă a celoralți goți, li -l refuză. Pentru a preveni
eventuale atacuri din parte lor și a -i face inofensivi Promotus, magiste r militum per Thraciam,
recurge la un vicleșug și trimite dincolo de Dunăre romani cunoscători ai limbii gotice, cu
misiunea de a promite acestora că -i vor duce în spatele armatei romane, ca s -o poată distruge
prin surprindere. În realitate Promotus a atra s în cursă cele 3.000 monoxyla, (bărci scobite în
trunchiuri de copac), care -i transportau pe ostrogoții care au încercat să scape înnot ậnd au fost
uciși de trupele de uscat, iar Odotheus însuși pare să fi murit cu acet prilej. Restul greuthungilor
(goțilo r) de pe malul st ậng al Dunării, în majoritate femei, copii și bătr ậni, au fost luați captivi și
aduși în Imperiu. Evenimentul pare să fi fost deosebit de important, căci împă ratul Theodosie a
venit la faț a locului. El se întoarce apoi triumfal la Constant inopol la 12 oct. 386 și în amintirea
victoriei r idică în Forum Theodosii (Forum Tauri) din cartierul Taurus al capitalei, o columnă
înaltă de 140 picioare (cca. 42 m) pe care sunt reprezentate scene de luptă dintre români și goți.
Această victorie a contr ibuit la ridicarea prestigiului romanilor în fața barbarilor. De altfel, în
ciuda tuturor dificultăților nu trebuie să ne închipuim că victo ria goților de la Adrianopol și

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

45 așezarea lor ca federați în provincii ar fi dezorganizat întreaga viață a populației romane. Goții au
ocupat numai regiunile rurale, cetățile răm ậnậnd aproape în întregim e în m ậna romanilor, unde
viața își continua cursul, chiar dacă intervin unele dificultăți ca acelea povestite de Zosimus la
Tomis.

Uzurpările din Occident

În anul 383 trupele din Britania se re voltă împotriva împăratului Gra țian, care își neglijă
îndatoririle de suveran, ded ậndu-se plăcerilor, în special v ậnătoarei și proclamă împă rat pe
Maximus, un spaniol. Gra țian este la ucis la Lyon (Lugdunum). Neav ậnd forțe suficiente din
cauza războaielor cu goții, pentru a put ea răzbuna moartea lui G rațian, Theodosie admite ca
Maximus să domnească în regiunile de dincolo de Alpi; Italia și Africa răm ận însă mai departe
lui Valentinian al II -lea (375 -392) patronat de mama să Iustina. Dar după c ậțiva ani (387)
Maximus năvălește în Italia, profit ậnd de măsurile luate de Iustina în favoarea arianismului și
care au nemulțumit p opulația. Iustina, Valentinian II și sora să Galla se refugiază la Thessalonic
și aici cer ajutorul lui Theodosie. Galla devine soția lui Theodosius, căruia îi dăruiește și o fiică,
pe Galla Placidia. În 388 Theodosie pornește război împotriva lui Maximus pe care îl înfr ậnge în
Pannonia Poetavio. Maximus este ucis de soldații lui Theodosie, iar Valentinian e ste repus în
scaun, domnind peste Occident, dar sub tutela lui Theodosie. Valentinian va fi însă asasinat la 15
mai 392 de Arbogastes, un fran numit magistar militum de Theodosie, care ridică pe scaunul
imperial pe Eugenius, funcționar al curții, fost reto r. În anul 394 (sept.) Theodosie înfr ậnge l ậngă
Aquileia pe Eugenius cu armata sa pe goți, alani, huni și print re ofițeri Gainas , Alaric,
Stilichon, care aveau să joace un rol important în cursul anilor următori. După această victorie
Theodosie devine sing ur împărat peste tot imperiul.

Politica religioasă

Theodosie a acordat problemelor religioase o atenție foarte mare, at ật de mare înc ật` s-a
putut zice despre el că ”s-a ocupat mai mult de situația Bisericii, dec ật de chestiunile statului și
ale sale” (Ambrozie: magi s de statu ecclerasiarum de sui s pericilis angebatur ). Domnia lui
însemnează și revenirea la c ậrma imperiului a împăraților ortodocși. Theodosie este primul
împărat care renunță la titlul de Pontifex Maximus, obișnuit și obligatoriu în titu latura unui
împărat roman. De la început se vede că el era hotăr ật să facă din ortodoxie religie oficială de
stat (Aug. De civ. Dei , V, 26: ex ipso initio imperii sui). În anul 380 îmbolnăvindu -se grav la
Thessalonic, se botează de către episcopul niceean Ascholius. Cu acest prilej (28 febr.) el dă un
decret (cunoscut sub numele: Cunctos populos , vezi anexă), prin care definea credința sa și o
impunea supușilor Imperiului. Decretul contează că actul prin care creștinismul niceean
(ortodox) este declarat rel igie oficială de stat. Dacă prin, Edictul de la Milan (313) creștinismul
devenea numai o religie licita, alături de alte culte păg ậne, acum se face un pas mai departe și
decisiv, prin care ortodoxia este declarată singura credință permisă în Imperiu. În de cret se făcea
distincție între catholicus și ereticus, înțeleg ậndu-se prin primul termen pe ortodocși, adepți ai
hotăr ậrilor Sinodului de la Niceea, iar prin al doilea, pe toți partizanii celorlalte tendințe
religioase. Păg ậnii erau r ậnduiți într -o categor ie aparte. Drept urmare nu era permisă dec ật
existența Bisericii catolice. Prin decretul lui Theodosie se adaugă termenului catholicus, care
însemna universal (adică Biserică universală, spre deosebire de secte, cum a precizat pentru
prima oară sf ậntul Ign atie de Antiohia) și semnificația de ortodox (drept -credincios). În același
timp el ia măsuri împotriva ereticilor interzic ậndu-le toate adunările religioase, cu caracter public

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

46 ori privat. Singurele adunări permise erau ac elea ale niceenilor. Ereticii s unt lipsiți și de drepturi
civile și anume nu pot lăsa testamente, moșteniri, etc. La 10 ian. 381 Theodosie publică un alt
decret ( Cod. Theod . XVI, 5,6), prin care aduce precizări celui din 28 febr. 380. Edictul rezumă
articolele Crezului stabilit la Niceea ( “Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, lumină din lumină, de aceeași ființă cu celelalte persoane ale Treimei ”), apoi dă o
definiție a substanței (substantia) spun ậnd: “substantia, guae Graeci adsertione verbi dic itur”. În
același Edict se spune din nou că ereticii n -au dreptul să se numească creștini și trebuie alungați
din biserici; aceste biserici s unt date niceenilor. Ereticii s unt arătați exact ca fiind: photinienii,
arienii, eunomienii. Printr -un edict din ac elași an (8 mai) sunt persecutați și maniheii.
La venirea la Constantinopol a lui Theodosie, episcop era Demphilus (arian ), iar
conducătorul anomeilor era Eunomius, care trăia la Chalcedon, așa înc ật influența arienilor era
foarte puternică. După moartea s fậntului Vasile cel Mare (379), sf ậntul Grigorie de Nazianz este
chemat de „mulțimea preoților și a poporului” episcop de Constantinopol; se pare că chiar
sfậntul Vasile cel Mare dăduse, înainte de moarte, sf ậntului Grigorie îndemnul de a accepta
această m isiune. Grigorie vine la Constantinopol, unde întemeiază Biserica (capelă) Învierii
(Anastasis), în care pronunță între anii 379 -380 discursuri împotriva anomeilor și a
pnevmatomahilor (sunt, de fapt, Cele 5 discursuri teologice), care vor provoca mari tul burări. De
față la aceste evenimente a fost și Fericitul Ieronim. După sosirea la Constantinopol , Theodosie
expulzează pe Demophilus, ș i-l înlocuiește cu Grigorie da Nazianz. Eunomius este și el alungat
în cetatea Halmyris din Scythia Minor. Pe vremea acee a biserica în care oficia episcopul
capitalei era cea construită de Constantin cel Mare cu hramul „Sfinții Apostoli”.

Sinodul II -lea ecumenic de la Constantinopol .

În primăvara anului 381 a fost convocat cel de -al doilea Sinod ecumenic, care avea să
trateze ca te mă de bază, erezia lui Macedoni e, cunoscută și sub numele de erezia pnevmatomahă,
deoarece era îndreptată împotriva dumnezeirii Sf ậntului Duh. Macedonie făcea din Sf ậntul Duh
o creatură, o persoană mai mică dec ật Tatăl și Fiul. Erezia sa a fos t combătută și s -a hotăr ật că
Sfậntul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi, întru totul egală cu ele și că i se cuvine aceeași
cinstire (homotimie). S -au redactat ultimile cinci articole ale Crezului, confirm ậndu-se totodată
valabilitatea hotăr ậrilor Sinodului de la Niceea. De aceea Crezul stabilit la cele două sinoade
ecumenice este cunoscut și sub denumirea de Sinodul niceo -constantinopolitan . Aplicarea în
practică a hotăr ậrilor dogmatice ale Sinodului era obligatorie și episcopii nu -și puteau păstr a
scaunele dacă nu le admiteau și respectau. Garanți pentru toate acestea au fost numiți: Nectarie,
episcop al Constantinopolului și președintele Sinodului, Timotei al Alexandriei, Grigorie de
Nyssa, Diodor de Tars și alte personalități religioase în număr de 10 printre care este menționat
și Gerontius, episcopul Tomisului. Faptul că ierarhul Tomisului este menționat printre aceste 10
personalități religioase, ne arată prestigiul de care se bucura Gerontius și totodată Biserica pe
care o reprezenta, păstrăt oarea credinței adevărate.
Sinodul al II -lea ecumenic, a luat, de asemenea, importante hotăr ậri în privința
organizării eclesiastice. El a stabilit ca comunitățile bisericești din prov incii să fie grupate în
unități mai mari , corespunzătoare diocezelor lai ce. La Sinodul de la Niceea se hotă rậse deja că
episcopul din metropola provinciei (mitropolitul) să aibă autoritate asupra episco pilor din eparhia
(provincia) s a. Acum se face un pas mai departe. Mitropolitul din centrul diocezei avea autoritate
asupra ce lorlalți mitropoliți.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

47 De această hotăr ậre profită mitropoliții de Antiohia, care își exercită autoritatea asupra
diocezei Orientului de Alexandria, asupra Egiptului și Nubiei, Cezareea Cappadociei, asupra
diocezei Pontului, de Efes, asupra diocezei Asia de Heracleea, asupra diocezei Thracia.
Sinodul al II -lea ecumenic hotăra prin Canonul al III -lea ca episcopul de Constantinopol
să poarte titlul de patriarh, și să fie în rang „primul după episcopul Romei, deoarece
Constantinopolul este Noua Romă” . Vedem deci, că în justificarea rangului episcopului de
Constantinopol se ține seama de faptul că el este în capitala Imperiului. Ridicarea în rang a
episcopului de Constantinopol a nemul țumit pe ceilalți episcopi și patriarhi din centre le
apostolice: Roma, Alexa ndria, Antiohia. Papa Damasus n -a recunoscut aceste legături ale
canonului III, convocînd chiar un sinod la Roma, în 382, la care a invitat și episcopi din Orient,
dar aceștia n -au venit, ci au participat la un sinod la Constantinopol organizat de Theodosi e. La
Roma n -au fost trimiși dec ât niște observatori, iar papa Damasus și Ambrozie de Mediolanum au
suportat cu greu acest afront. Se pare că Theodosie a dat ordin ca să se alcătuiască o ordine de
întîietate pentru toate scaunele mitropolitane din imperiu și așa a luat naștere prima Notiția
episcopatum.
După Sinodul din 381 împăratul Theodosie ia o serie de măsuri împotriva păgînilor. În 21
decembrie 381 , el prevede pedepse împotriva acelora care aduc sacrificii noaptea sau ziua și care
merg în acest scop l a temple. Acest text de lege pare să privească doar templele unde se făceau
oracole. În noiembrie 382, senatul din Constantinopol obține de la împărat să nu fie închise
templele, care erau locuri de plimbare ori în care se găseau opere de artă. Aceste măs uri
împotriva p ăgânilor vor fi luate și în anii următori. Unele temple vor fi distruse, altora li se va da
o întrebuințare laică statală. Marele învățat Libanus de la Antiohia îi scrie lui Theodosie și -l
roagă să curețe aceste monumente (v. Anexă: Pro temp lis). Printr -un decret din anul 392
Theodosie interzicea definitiv lib ațiile, ofrandele de parfum, at ârnarea de coroane la temple sau
statui, oracole, etc. Și califica religia p ăgână ca „superstiție” ( gentilicia superstițio ). Cei care nu
respectau ace st ed ict erau vinovați de lése-majestale și de sacrilegiu (crimă). La Roma a fost
scoasă din clădirea senatului statuia zeiței Victoria, lucru care a provocat indignare și protestul
marelui învățat și om politic Symachus. Ambrozie de Mediolanum a apărat însă ho tărîrea lui
Theodosie. În anul 393 au fost celebrate pentru ultima oară jocurile olimpice, după care au fost
transferate la Constantinopol de la Olympia cele mai importante monumente, între care și
faimoasă statuie a lui Zeus, executată de Phidias. Politic a antipăgână a lui Theodosie a dus la
aceea că deși au mai rămas cinstitori ai zeilor, aceștia au fost puțini și practicau religia lor în
cadru restrîns al familiei, unde mai păstrau unele obiecte de cult, pe care le considerau scumpe.
Singura instituție p ăgână pe care Theodosie a cruțat -o a fost Academia din Athena.

Theodosie și Ambrozie

Eforturile lui Theodosie de a rezolva problemele Bisericii au fost, în general, încununate
de succes, dar amestecul său prea mare în Biserică a nemulțumit pe Sfîntul A mbrozie, episcopul
Mediolanului. În timp ce Theodosie era partizanul superiorității statului asupra Bisericii,
Ambrozie socotea că problemele Bisericii nu sunt de competența puterii laice. Conflictul cu
Theodosie a fost provocat și din cauza măcelului de l a Thessalonic, ordonat de împărat împotriva
populației orașului, care ucisese pe Botheric, magister militum, de origine gotică, dar în slujba
imperiului. Împăratul poruncise ca populația orașului să se adune în circ și acolo timp de 7 ore au
fost masacrați cca. 3.000 de oameni. Desigur acest lucru a provocat o mare indignare în tot
imperiul. Un alt motiv al disensiunilor dintre Theodosie și Ambrozie a fost distrugerea sinagogii
din orașul Callinicum (Mesopotamia ) de către populația creștină incitată de călu gări și refacerea

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

48 ei din ordinul împăratului pe socoteala statului. La reproșul lui Ambrozie, Theodosie răspunde :
“călugării și creștinii au săvîrșit o crimă ”. Argumentul nu este valabil pentru Ambrozie și el
justifică fapta prin opoziția dintre Biserică ș i sinagogă, inactualitatea acesteia din urmă.
Amenințat cu excomunicarea, Theodosie cedează și amnistiază pe cei răsculați. Sf ântul
Ambrozie a arătat că cele două puteri – laică și religioasă – sunt separate și opuse: „În treburile
financiare, tu consultă contabilii, iar în problemele religioase adresează -te preoților” .
Ambrozie i -a fixat împăratului o perioadă de penitență și numai după aceea l -a primit în Biserică
la împărtășanie. S -a creat prin aceasta un exemplu pentru papii Evului Mediu, care n -au uitat
această întîmplare. După Ambrozie, una din marile calități ale împăratului trebuie să fie umilința.

Moartea lui Theodosie

La 17 ianuarie 395 Theodosie moare la Milano de hidropizie. El avusese întotdeauna o
sănătate șubredă, dar activitatea politic ă, militară și religioasă îl obosise prea mult. Ultimul său
cuvînt a fost dilexi (“am iubit ”), luat din Sfînta Scriptură. Mărturia ne -o dă chiar Ambrozie care
a și ținut discursul funebru.
Moștenirea politică și religioasă lăsată de Theodosie este imensă. El a preluat de la
predecesorul său Valens un imperiu slăbit și invadat de barbari și l -a lăsat cu hotare sigure
întinse de la Atlantic pînă la Tigru și Eufrat, din Africa de Nord pînă la Marea Neagră și Dunăre.
Partea orientală a Imperiului cuprindea dou ă mari prefecturi ale pretoriului, a Illyricului și a
Orientului. În prefectura Illyricului erau diocezele Dacia și Macedonia însumînd 12 provincii, iar
în prefectura Orientului 5 dioceze: Tracia, Asia, Pontul, Orientul și Egiptul cu un total de 48
provinc ii. În Occident erau marile prefecturi ale Galliei și Italiei cu diocezele și provinciile, așa
cum fuseseră pe vremea lui Dioclețian și Constantin.
În problemele religioase domnia lui Theodosie reprezintă o etapă de mari realizări. Legile
promulgate de el în favoarea ortodoxiei, precum și cele p entru o viață morală mai bună s unt
dovezi concludente în acest sens. El a avut o strînsă legătură cu clerul, pe care l -a influențat în
multe din măsurile sale. În vremea lui Theodosie ortodoxia a devenit religie ofi cială a
Imperiului, iar teologia, politică de stat. În vremea lui Theodosie și a papei Damasus (366 -384)
Eusebius Heronzmus (340/350 -420), monah învățat, născut la Stridon (Dalmația) a realizat
revizuirea și prima traducere a Bibliei în limba latină, cunos cută sub numele de Vulgata , ediție
utilizată din Evul Mediu și pînă astăzi, al cărui rol a fost hotărîtor pentru credința creștină.

Anexe:

1. Edictul Cunctos populos din 28 febr. 380 prin care, credința creștină ortodoxă devine
religie de stat. (Cod.Th. XVI, 1,2).
Edictul a fost dat de Theodosie pentru populați a Constantinopolului, dar repre zintă un
manifest pentru între g imperiul. El a fost privit ca fiind atât de i mportant de generațiile
următoare, înc ât Iustinian îl așează în fruntea legislației sale din Codez Iustianus , 1,1. Prin Edict
se reglementau raporturile dintre Stat și Biserică, iar o acțiune înd reptată împotriva Bisericii,
considerată o instituție prin ca re Dumnezeu făcea legătura cu omul, era considerată o revoltă
împotriva Statului: ereticii și schismaticii erau socotiți amenințări la adresa Imperiului. Unitatea
Bisericii era chezășia pentru unitatea Statului.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

49
Împărații Grațian, Valentinian și Theodos ie Auguști

„Edict către populația Constantinopolului. Toate popoarele pe care le conducem cu
blîndețe și moderație ( Cunctos populos quos clementise nostrae regit temperamentum ), trebuie,
așa cum este voința noastră, să se angajeze în acea religie, pe care dumnezeiescul apostol Petru…
a transmis -o romanilor și pe care o urmează clar papa Damasun și Petru, episcopul Alexandriei,
un bărbat de sfințenie apostolică, aceasta însemnează că, potrivit cu disciplina apostolică și cu
învățătura evanghelică noi să c redem în dumnezeirea Tatălui, Fiului și Sfîntului Duh în egală
cinstire și evlavie în Treime ( Patris et Filii et Spirituș Sancti unam deitatem sub parili maiestate
et sub pia Trinitate ). Poruncim ca numai cei care urmează această credință să poarte numele de
creștin ortodox (catolic); ceilalți, pe care noi îi considerăm demenți și nebuni, fiindcă susțin
infamia dogmei eretice ( haeretici dogmatis infamia ), să nu aibă dreptul să denumească adunările
lor (conciliabula ) Biserică, ci să fie mai înt âi supuși pede psei divine, apoi judecății și autorității
noastre, care ne -a fost dată prin voința divină (ex: caelesti arbitrio ). Dat la 28 febr la
Thessalonic, de Gra țian, Augustus pentru a 5 -a oară, și Theodosius Augustus pentru prima oară,
fiind consuli…

2. Libani us, Discursul XXX Pro templis, în care în anul 386 se adresa lui Theodosie
rugându-l să salveze templele și sanctuarele păgîne din mediul rural, amenințate cu distrugerea
de către călugări la îndemnul lui Cynegius, praefectus pratorio.
„Chiar în primul ora ș după Roma (adică la Antiohia) există temple deposedate de orice
cinste; acum sunt în număr mic, după ce fuseseră numeroase; totuși temp lele n -au dispărut
complet din incinta sa.
Eram copil, cînd cel care umpluse Roma de nedreptate (e vorba de Maxentius) a fost
învins de cel care a condus împotriva lui o armată de galli (e vorba de Constantin); și cînd
învingătorul a mers în triumf, însoțit de prințul, care încurajase înflorirea orașelor (Licinius) și
după ce și -a dat seama că este avantajos să recunoască un alt Dumnezeu s -a folosit de bogățiile
templelor pentru a construi orașul pentru care și -a consacrat toate forțele (e vorba de
Constantinopol), dar n -a schimbat nimic în privința cultului legal; este adevărat că templele au
fost sărace, dar în ele se pu teau celebra ceremoniile legate de cult.
După ce puterea a trecut în m âna fiului său (Constantinus II) era dăruit cu toate
virtuțile, le -a restabilit. Acesta a murit la perși. Despre ceea ce el a făcut sau a vrut să facă nu
voi vorbi acum; sacrificiile au durat un timp, dar au venit evenimente neprevăzute, a avut loc
interzicerea din partea celor doi frați (Valentini an I și Valens) cu excepția tăm âiei. Această
excepție, cel puțin, a fost confirmată de legea ta, în așa fel că noi trebuie să plîngem mai puțin
ceea ce am pierdut, și să ne felicităm că avem parte de concesiile tale.
Tu nici n -ai închis templele, nici n -ai interzis intrarea în ele; tu n -ai izgonit din temple și
de la altare nici focul, nici tămîia, nici celelalte ofrande de parfum; și totuși acești oameni
îmbrăcați în negru, care mănîncă mai mult decît elefanții, și care se obosesc prin aceea că
golesc pahare multe… și care îi ascund tulburările sub masca unei valori artificiale, acești
oameni, o împărate, nesocotind legea, care este încă î n vigoare, aleargă la temple purtînd în
mâini bucăți de lemn, pietre ori fiare, ori mulțumi ndu-se numai cu picioarele și m âinile proprii.
Astfel, ei distrug acoperișurile, demolează zidurile, răstoarnă statuile și nimicesc altare le. În ce
privește pe preoț i (păgâni), ei au de ales între tăcere ori moarte. În timp ce un prim templu zace
la pămînt, ei aleargă la al doilea și trofeele se adaugă unele altora, împotriva legii.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

50 Aceste întîmplări se petrec chiar la orașe, dar mai ales la țară. Ei merg în cete atacînd
fiecare sat, și după ce au făcut nenumărate rele, se adună și dau seama ceea ce au făcut și
consideră un lucru nevrednic pentru ei de a nu fi torenți și ruinează tem plele… O împărate,
templele s unt sufletul mediului rural, s unt primele edificii c onstruite pe c âmpuri și ni s -au
transmis din generație în generație”.

Succesorii lui Theodosie I: Arcadius și Honorius.
Divizarea Imperiului. Sf ântul Ioan Gură de Aur.

La 17 ian. 395 Theodosie închide ochii lăs ând la conducerea imperiului pe cei doi fii:
Arcadius (395-408), în Orient, și pe Honorius (395-423), în Occident. Deși această împărțire în
două a Imperiului nu era un lucru cu totul nou, fiindcă la fel ca și mai înainte ideea unității nu
dispăruse, cel e două părți, administrate de c âte un împărat nefiind considerate decît elemente ale
aceluiași corp, totuși anul 395 va însemna o r ăscruce în istoria statului rom an, fiindcă de acum
încolo, pînă la căderea Imperiului roman de apus în 476, vor exista de fapt d ouă imperii: cel de
răsărit, cu capitala la Constantinopol, și cel de apus, cu capitala la Roma, Mediolanum ori
Ravenna. Cursul evenimentelor a fost de așa natură că, în ciuda intențiilor celor doi frați și a
succesorilor lor, legăturile dintre cele două a dministrații slăbesc, ajungîndu -se nu numai la
raporturi inamicale, ba chiar la rivalități. De aceea, unii învățați consideră anul 395 începutul
unei noi etape în istoria Imperiului, aceea bizantină.
În timpul domniilor fiilor lui Theodosie constatăm, pe d e o parte, că un rol predominant
în conducerea treburilor statului îl au unii înalți domnitori romani ori străini (goț i, alani, vandali)
care, profit ând de v ârstă fragedă a împăraților (Arcadia avea 17 ori 18 ani, iar Honorius numai
10 ani) încearcă să dom ine întreaga viață politică și să dobîndească avantaje personale, pe de
alta, că au loc dese incursiuni ale barbarilor, mai ales ale goților, care aduc mari daune populației
provinciilor. În Imperiu de răsărit un rol de frunte îl are prefectul pretoriului , Rufinus, care
urmărește să căsătorească pe fiica sa cu Arcadie, dar acest plan nu reușește, fiindcă eunucul
Eutropius determină pe împărat să o ia de soție pe frumoasa Eudoxia, fiica vestitului general
franc Bauto. În apus, personalitatea politică și mili tară cea mai importantă este Stilichen, care,
prin funcțiile de comandant al armatei terestre (magister peditum) și al cavaleriei (magister
equitu m praesentalis), concentra în m âna sa întreaga conducere a armatei (el își ia titlul de
magister utriusque mil itae). Lui Stilichon îi lasă Theodosie regența fiilor săi, mai ales pentru
Honorius, care era mai mic. El îi va da lui Stilichon în căsători e pe Serena, nepoata și fiica s a
adoptivă.
Între Rufinus și Stilichon se duce o luptă pentru putere, cel dint âi susp ectându-l pe cel de –
al doilea că urmărește să căsătorească pe fiul său Eucherius , cu nora vitregă a împăratului, Galla
Placidia și să ia pentru Imperiul de apus praefectura Illyricum. Cu ajutorul lui Gainas, ofițer got
în armata romană, Stilichon ucide pe Rufinus chiar sub ochii cu ocazia defilării .
Locul lui Rufinus va fi luat de eunucul Eutropius. Din rivalitatea dintre Rufinus și
Stilichon profită Alaric, regele vizigoților, care pustiește împrejurimile Constantinopolului, apoi
alte regiuni ale Peninsul ei Balcanice, ajung ând p ână în Pelopones . Eutropius, succesorul lui
Rufinus, nu se află în raporturi mai bune cu Stilichon , el preferînd să sprijine pe Alaric,
numindu -l pe acesta magister militum Illyrici și să îndemne la revoltă pe Gildo, magister militu m
Africae . Gainas devine în 399 magister militum prasentalis și se va scăpa și de Eutropius, care va
fi ucis. Dar influența lui Gainas și a altor goți la Constantinopol a indignat populația capitalei,
care se va răscula și -i va alunga. În funcțiile de cond ucere se vor ridica acum romanii, ca
Aurelian, prefect al pretoriului, apoi Antim ( Anthemius ).

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

51 Alaric părăsește Illyricum în 401 și va i nvada Italia. El este însă înfr ânt de Stilichon la
Polentia și Verona; în 410 el va reuși să cucerească Roma, pe care o va pustii îngrozitor timp de
trei zile. Căderea Romei, unde se afla fericitul Ieronim , scria: „Când cea mai strălucitoare
lumină a pămîntului se stinge, c ând imperiul roman este decapitat, c ând, pentru a spune mai
clar, lumea întreagă piere în același fel, ca un singur oraș, acum eu devin mut și nu mă mai pot
ruga, căci durerea mă cuprinde ”. Acest eveniment n -a avut însă consecințe durabile, căci după
doi ani Alaric moare subit și conducerea goților o ia Athaulf, fratele său, care -i va conduce spre
Gallia ș i Spania. Aceasta va aduce o ușurare în viața Italiei, dar numai pentru scurtă vreme, căci
alte dificultăți se vor ivi în Imperiul de apus, provocate at ât de barbar i, cât și de unii uzurpatori,
care s -au ridicat împotriva lui Honorius . Stilichon, singurul care putea face față acestei situații,
fusese ucis în 108, împreună cu fiul său Eucherius prin intrigile lui Olympius, în care se
adunaseră ura aristocrației romane.
În Orient, în timpul domniei lui Arcadie asistăm la ur carea pe tronul patriarhal a sf ântului
Ioan Gură de Aur, care succ ede în 398 lui Nectarie, mort cu un an mai înainte (397).
Născut pe la jumătatea veacului al IV -lea la Antiohia dintr -o familie creștină și însemnată
(tatăl său Secuedus fusese ofițer superior în armatele prefecturii Orientulu i), Ioan a fost crescut și
educat de mama s ă Anthusa, rămasă văduvă la o v ârstă foarte t ânără. Ea nu s -a mai recăsătorit și
s-a dedicat cu toată puterea creșterii copiilor ei. Ioan avea calități înnăscute intelectuale și
spirituale, pe care le -a desăv ârșit în școlile timpului. El a beneficiat pentru pregătirea oratorică de
îndrumarea unuia dintre cei mai vestiți profesori ai timpului, anume de a lui Libanius. Li banius l –
a apreciat și iubit at ât de mult pe Ioan, că întrebat de prieteni pe patul morții, pe cine ar dori să
lase în locul lui la conducerea școlii el a răspuns: „pe Ioan, dacă creștinii nu l-ar fi smuls”. Ioan
a îmbrățișat pentru o scurtă perioadă de timp cariera de avocat, pe care o părăsește pentru a se
dedica Bisericii. Episcopul Meletie i -a dat funcția de lector (citeț) al Bisericii din Antiohia și în
scurtă vreme își dobîndește o rep utație foarte mare, înc ât i se propune episcopatul. Conștient de
responsabilitatea acestei misiuni și socotindu -se încă nevrednic de a primi această demnitate, s-a
retras în singurătățile din jurul orașului Antiohia, unde a pe trecut în studiu și rugăciune c âțiva
ani. Aici a scris Dialogul asupra preoției , cu considerații privind chemarea la preoție și
episcopie. Despre episcopi el zice: „ Episcopii trăiesc pe pămînt, dar sunt puși a administra ceea
ce este în ceruri. Ei au primit o putere cum nici îngerilor și arhanghelilor nu li s -a dat. Căci
acestora nu li s -a zis: „ce veți lega pe pămînt, se va lega și în cer, și ce veți dezlega pe pămînt,
se va dezlega și în ceruri”. Puternicii pămîntului au numai puterea de alega trupul; legătura
cealaltă înfășoară însă sufletele și pătrunde în cer. Și ceea ce preoții fac aici jos, o întărește sus
Dumnezeu”. Din aceas tă putere decurge însă și răspunderea celui investit cu harul dumnezeiesc
ca preot și episcop.
Ioan ajunge diacon și apoi preot la Biserica din Antiohia, unde predica lui îi aduce o
popularitate foarte mare . Eunucul Eutropius, omul cu at âta influență de la curtea imperială, îl
auzise o dată vorbind la Antiohia și constatase de c âtă popularitate se bucură el în oraș. Socotind
că alegerea ca patriarh de Constantinopol ar fi potrivită și a -i curma neînțelegerile ivite după
moartea lui Nectarie, a poruncit guve rnatorul Siriei să -l aducă pe Ioan la Constantinopol dar în
ascuns, fiindcă ar fi fost împiedicat de populația Antiohiei, care -l iubea așa de mult. Sinodul
episcopilor a hotăr ît alegerea s a ca patriarh și așa a început el o amplă activitate. Deși scurtă
perioad a cât a păstorit este plină de cele mai mari realizări. Ioan Chr isostom s -a dovedit nu
numai un mare orator, dar și un om cu o viață exemplară, o persoană la care principiile erau în
acord cu practica. Ca patriarh atacă imoralitatea, avariția, tendi nța de îmbogățire, luxul exagerat,
viciile de orice fel. El a venit curînd în conflict cu curtea lui Arcadie, în special cu împărăteasa
Eudoxia și cu doamnele din înalta societate, ca Marga, văduva lui Promotus, Castricia, fiica lui

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

52 Saturninus și Exgrafia, în casa căreia se înt âlneau, că vrăjmași ai lui Hrisostom. Pe Eudoxia a
comparat -o cu Isabela și Nerodiada.
Pe tăr âm religios el a susținut o amplă activitate misionară. La Constantinopol a combătut
pe goții arieni susținîndu -i pe cei ortodocși, cărora le -a dat și o biserică; în aceast a el venea de
multe ori și le vorbea, iar un interpret traducea în limba gotică. Pentru acești goți a pregătit un
seminar, unde erau educați viitorii preoți. Activitatea sa misionară s -a extins și în regiunile
Dunării de Jos, unde a trimis misionari printre g oți și huni și a întreținut str ânse legături de
prietenie cu episcopul de Tomis Theotim I și acesta mare misionar. În Crimesa , Ioan Chr isostom
a trimis, de asemenea misionari pentru populația autohtonă și gotică de acolo, hirotonindu -le
chiar e piscopi, cum a fost cazul lui U lfila. De această activitate el s-a interesat chiar și atunci
când a fost alungat din scaunul patriarhal, și se afla în exil.
Pe tăr âm religios el vine în conflict cu patriarhul Theofil al Alexandriei, c are dorea să -și
extindă hegemonia asupra întregului Orient. Dușmăniile nutrite la palatal imperial și înalta
societate împotriva lui Ioan, la care se adăugau disensiunile cu Theofil al Alexandriei au făcut ca
în anul 403 să fie convocat la palatul Dryas (S tejari) de dincolo de Bosfor, construit de Rufinus,
unde Hrisostom este condamnat în lipsă la exil în Bithynia, după scurt timp, din cauza unui
cutremur și a protestelor populației, el este repaus în scaun. În 404 el este condamnat și exilat din
nou la Kuk usos, orășel la hotarul Cappadociei cu Armenia, „locul cel mai pustiu din tot
imperiul” , cum spunea Ioan, iar de acolo transferat la Pityus, la poalele Cazacului, pe țărmul
Pontului Euxi m. În drum către această localitate Hrisostom moare în ziua de 14 sept embrie 407.
În timp ce -l judecau la Dryas (lîngă Chalcedon), Ioan zicea de la amvonul bisericii unde
liturghisea: „De ce m -aș teme? De moarte? Dar voi știți că Hristos este viața mea și că n -aș
putea dec ât cîștiga murind. De surghiun? Dar pămîntul în toată întinderea sa este al lui
Dumnezeu. De pierderea bunurile? Dar noi n -am adus nimic în această lume, și nimic nu putem
duce cu noi. Eu nu mi -am așternut locuință cu covoare bogate, eu nu m -am îmbrăcat în straie de
aur și în mătasă, n -am lingușit moliciunea și senzualitatea”.
Hrisostom ne -a lăsat și o bogată moștenire teologică prin lucrările sale. În unele ni se face
o descriere pitorească a vieții intelectuale, sociale și reli gioase a timpul său. Apărător d ârz al
idealurilor Bisericii apostolice, ortodox f ără odihnă, el a fost unul dintre exemplele morale cele
mai veritabile, pe care omenirea le -a dat vreodată. Hrisostom a fost fără milă față de păcat și plin
de înțelegere față de cel păcătos. Nicolae Iorga a putut scrie despre el: „rareori o viață, un g rai
și un scris au fost mai str âns unite într -o personalitate vrednică de respectul tuturor timpurilor”
(Cărți reprezentative în viața oamenilor , București, 1916, p. 115).

Theodosie al II -lea. Activitatea sa legislativă și edilitară.
Reorganizarea învățămîntului. Sinodul al III -lea ecumenic.

La moartea s a la 1 mai 408 Arcadius lăsa ca moștenitor la tron pe Theodosie al II -lea
(408-450), minor de 7 ani, care fusese proclamat Augustus chiar de la naștere (402). Micul
împărat a fost pus sub protecția sorei sale mai mare, Pulheria, și a regelui persan Yezdieerd I,
fost prieten apropiat al lui Arcadius. Yezdigerd arătase toleranța față de creștini, de aceea a și
fost numit de supușii săi „Apostatul”. Ca urmare a acestei atitudini îngăduitoare a regelui p ersan
s-a putut organiza o biserică creștină din Persia, iar episcopul de Seleucia (Ctesifon) a fost ales
șef al ei la un sinod ținut în anul 410; el se intitula katholicus și își avea sediul în capitala
regatului persan.
Pulheria s -a îngrijit de creșterea și educarea fratelui ei în atmosfera de pietate și
austeritate pe care o introdusese la palat. Ea însă și a fost proclamată August a în anul 414 și p ână

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

53 prin 440 c ând a fost contrabala nsată de cumnata s a Athenais -Evdochia fiică a unui filosof din
Athena, Le ontie, care o crescuse în dragostea pentru cultura clasică greacă. Căsătorindu -se cu
Theodosie ea și -a schimbat numele în Evdochia.
Theodosie s -a ținut multă vreme departe de treburile statului, el fiind înclinat mai mult
spre cultură, știință și artă. Își făcuse o colecție de cărți teologice, se interesa de astronomie și își
petrecea multă vreme scriind și împodobind manuscrise; de aceea a și fost poreclit: „Caligraful”.
El a avut însă noroc de sfătuitori și dregători capab ili, care fac din domnia lui at ât de lungă (408 –
450) o perioadă plină de realizări, deși nu lipsită de mari încercări. Între demnitarii care s -au
distins în timpul domniei lui , au fost Antim (Anthemius), prefect al pretoriului pînă în 424, apoi
Aurelian Chrysaphius, Priscus din Panion și alții. Anthemius, este cel care a început în anul 413
construirea zidului de apărare a Constantinopolului, continuată de alți prefecți și terminat abia în
anul 447 de Cyrus și Constantin. Acest zid îmbunătățit și sub alți împărați a reprezentat cea m ai
sigură apărare a capitalei p ână în anul 1453, cînd a fost străpunsă de turci. Tot Anthemius este
cel care a luat măsuri de apărare pe limpezișul dunărean, întărind flota din provinciile Moesia și
Scythia. (C.Th. VII, 17, 1 din 17 ian. 412).

Politica externă

În prima perioadă de domnie nu se înregistreaz ă războaie importante: cîteva r azii ale
triburilor nomade în Lybia și Egiptul de sus, incursiuni mai masive ale isaurienilor în sud -estul
Asiei Mici, un scurt război cu perșii între 421 -422, din care bizantini i ieșiră învingători și o
invazie a hunilor în Thracia, în urma căreia imperiul se angaja să le plătească acestora un tribut
de 300 de livre de aur pe an. Imperiul de răsărit reușise să se ușureze de pericolul gotic,
convingînd pe Alaric să se îndrepte cu vizigoții săi spre apus și unde, cum am văzut, reușesc să
cucerească Roma în 410. Dar aceste evenimente triste nu vor avea consecințe militare durabile
pentru Italia, fiindcă în 411 Alaric moare, iar vizigoții vor fi conduși spre Gallia și Spania de
fratel e său Athaulf.
Cea mai gravă problemă, cărei a Imperiul de răsărit avea să -i facă față, era acum creată de
huni. Regele lor Ruas se pl ângea prin 434, că guvernul de la Constantinopol sprijină unele din
triburile sale rebele și amenință că va invada Imperiul ; dar el moare și conducerea hunilor trece
în mîinile fraților Attila și Bleda (434 -445) și apoi a lui Attila singur (445 -453). În anul 434 se
încheie o pace între bizantini și huni, în urma căreia Constantinopolul trebuia să plătească un
tribut de 700 liv re de aur pe an (o livră = 327,45 g). Cu prilejul păcii încheiate î n acest an este
amintită ca afl ându-se în stăp ânirea hunilor și „fortăreața Karsos din Thrac ia”, foarte probabil
Carsium (H ârșova) din Scythia Minor. În anii 441 -443 Attila întreprinde expediții impo rtante de –
a lungul Dunării atac ând, prăd ând și incendiind numeroase locații din Moesia, Dacia, între care
și Singidunum (Belgrad), Margum (Dobrovița), Viminacium (Costolaț), Naissua (Niș), Ratiria
(Arțar), Asamun (în dreptul vărsării Oltului) . Se pare că Sucidava și Descus au scăpat de această
invazie. Pacea se încheie în 443, prin care Imperiul se obligă să plătească o sumă de bani de
6000 de livre de aur și un tribut anual de 2100 livre de aur. În 447 Attila întreprinde un nou atac
în lungul văii Dunării și la Peninsula Balcanică, ajungînd p ână în Grecia, prăd ând și incendiind
cca. 70 orașe și citadele. El nu consminte să încheie pace decît cu condiția ca romanii să
evacueze o porțiune de pămînt din dreapta Dunării, de o lărgime echivalînd cu 5 zile de mers. Cu
acest prilej au fost devastate și cetățile Drobeta, Sucidava și Oescus. Cu toată această grozavă
pustiire și anexare, viața populației romane (autohtone) nu a încetat cu desăvîrșire. Ea a fost
continuată mai ales în mediul rural. Priscu s din Panion, ambasadorul lui Theodosie, la curtea lui
Attila, care își avea sediul în Pannonia, a înt âlnit în d rumul său spre regele hun, trec ând prin

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

54 Banat, țărani, care -și lucrau păm ântul și continuau să -și aibă obiceiurile și limba strămoșească.
Ei vor beau limba „ausonilor”, adică, în limbajul bizantin limba latină populară, vorbită și de
locuitorii Italiei. De altfel, Attila acordă o mare importanță funcționării comerțului în punctele de
graniță dintre Imperiu și regatul său. Unul din aceste puncte tre buie să fi fost și orașul
Constantia, menționat ca exist ând în Banat în vremea cînd Priscus din Panion întreprinde
călătoria să. Există deci, mențiuni nu numai de sate, ci și de orașe în care populația locală își
ducea via ța, depinz ând din punct de vedere politic de huni.
Încercarea nereușită de asasinare a lui Attila, pusă la cale de Chrysaphius, n -a adus o
înrăutățire a raporturilor dintre bizantini și huni, iar în urma tratativelor purtate de regele barbar a
consimțit chiar să evacueze zona ocupată la su d de Dunăre. Privirile lui Attila se îndreaptă acum
spre occident, dar acolo va fi învins de generalul Aötius (originar din Durostorum) în anul 451 la
Cîmpiile Catalaunice (Gallia), azi localitatea Chalons. După această înfrîngere Attila se îndreaptă
spre Italia cu dorința de a cuceri și prăda Roma. La porțile Romei este însă întîmpinat de papa
Leon I cel Mare, care îl determină să cruțe orașul etern. În amintirea acestei înt âlniri marele
pictor Rafael a dedicat o parte din capodopera sa, păstrată azi într -o sală din Muzeul Vaticanului.
În anul 453 Attila moare, iar vastul său imperiu se va destrăma.

Politica internă

Universitatea din Constantinopol. Cele mai importante realizări ale domniei lui
Theodosie al II -lea în cadrul politicii interne s unt: constru irea zidului de apărare a capitalei, la
care ne -am referit, fondarea Universității creștine din Constantinopol și alcătuirea Codului de
legi, cunoscut sub numele Codex Theodosianus .
Universitatea din Constantinopol a fost fondată printr -un decret dat la 27 febr. 425 (Cod.
III, XIV, 9, 3) cu scopul de a concu ra Universitatea (Academia) p ăgână din Athena. Au fost
construite săli de cursuri (auditoria), iar corpul profesoral era format din cinci retori greci și trei
latini, un filosof și doi juriști. Observăm că învăț ământul în limba greacă avea mai mult cu două
catedre decît cel latin, fapt care este semnificativ în procesul de grecizare a jumătății de est a
Imperiului. Profesorii erau plătiți de stat și trebuiau să-și dedice tot timpul învățăm ântului din
Univ ersitate. Poziția lor în stat era foarte înaltă, fiind foarte onorați în societate. Universitatea din
Constantinopol avea numai profesori creștini și a reprezentat în scurtă vreme un rival serios
pentru cea p ăgână de la Athena. Ea a devenit în curînd centr ul în jurul căruia s -au adunat cele
mai bune forțe spirituale ale Imperiului.
Reorganizarea învățămîntului superior, cu consecințe importante asupra evoluției
culturale ulterioare, a avut ca urmare și publicarea Codului lui Theodosie = Codex Theodosianus
lucrare care va influența evoluția dreptului bizantin. Opera aceasta a fost inițiată în anul 429 iar
realizarea ei a fost încredințată unei comisii formată din 9 membri, printre care era și Apelles,
profesor de dr ept la noua Universitate. Mai t ârziu compozi ția acestei comisii s -a modificat, dar
lucrarea a putut fi gata și publicată în 438, ea a fost declarată valabilă pentru ambele părți ale
Imperiului. Codex Theodosianus cuprinde legile în limba latină promulgate de împărații de la
Constantin cel Mare (din anul 312) și până la Theodosie, inclusiv. Materialul juridic este cuprins
în 16 cărți, împărțite în numeroase capitole și clasificat pe probleme speciale: chestiuni
administrative, militare, religioase etc. Realizatorii Codului Theodosian au folosit și alt e lucrări
mai vechi și anume: Codex Gregorianus și Codex Hermogenianus , ambele pierdute; primul
conținea legile de la Hadrian p ână la Diocle țian, cel de -al doilea, de la sf ârșitul secolului al III –
lea la anul 360.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

55 Codex Theodosianus este lucrarea juridică cea mai importantă realizată înainte de Corpus
juris civilis al lui Iustinian ; el are o valoare documentară deosebită pentru is toricii de azi, fiindcă
în el s unt consemnate stări de lucruri pe o lungă perioadă de timp. Codex Theodosianus a avut
influență și asupra popoarelor barbare din Occident. Fiind adoptat și de vizigoți, cum dovedește
Lex Romana Visigothorum , în care se stabilește și statutul supușilor romani sub vizigoți. Codex
Theodosianus a pătruns și la popoarele slave din Balcan i; bulgarii l -au primit, de pildă, imediat
după creștinare , de la papă Nicolae I.
Întrucît Codex Theodosianus cuprinde perioada în care creștinismul devenise religie
liberă și apoi chiar de stat, el poate fi considerat un rezumat al operei noii re ligii în domeniul
juridic, arăt ând modificările pe care le -a adus în practica dreptului.

Viața religioasă

În timpul împăratului Theodosie al II -lea apar două erezii privind persoana Mîntuitorului:
Nestorianismul și Eutihianismul (monofizitismul). Prima erezie a f ost inițiată de Nestorie,
originar din Antiohia, dar devenit patriarh de Constantino pol. El susținea că în ființa
Mântuitorului s unt două persoane, bine deosebite una de cealaltă: persoana dumnezeiască și
persoana omenească, iar nu două firi sau două natur i, într -o singură persoană cum învață
Biserica.
Rătăcirea lui a primit și numele de dioprosonism . Persoana dumnezeiască, zicea el, este
din veci și n -a putut fi născută de Fecioara Maria, ci această a purtat în p ântece și a născ ut numai
persoana omenească a Mântuitorului, cu care s -a unit persoana du mnezeiască, fără să precizeze
când și cum. Fecioara Maria nu mai poate fi, deci, numită Născătoarea de Dumnezeu
(Theotokos ), ci Născătoare a omului Hristos ( Antropotokos ) sau Născătoare de Hristos
(Hristotokos ).
Această erezie a fost combătută de Chiril al Alexandriei, care a alcătuit împotriva lui
Nestorie , 12 Anatematisme. De partea lui Chiril au trecut papa Celestin, Memnon de Efes și
Iuvenalie al Ierusalimului, precum și numeroși alți episcopi și călugări. Er ezia lui Nestorie a fost
combătută la sinodul III ecumenic de la Efes (431), la care au participat 187 părinți, între care și
Timotei I , episcopul Tomisului. Din păcate după si nod erezia lui Nestorie se răsp ândește în
Persia, Asia Centrală și chiar India.
După sinod , Eutihie, Arhim andrit din Constantinopol, a început să susțină o altă erezie.
El era un admirator al Anatematismelor sf. Chiril și a început să susțină că firile M ântuitorului
au fost at ât de unite, înc ât natură divină a înghițit natura umană, și că deci în persoana Sa era o
singură fire. De aici s -a născut erezia monofizismului ( monos + fisis ). Dacă Nestorie diminu ase
natură divină în persoana M ântuitorului, acum Eutihie micșora natura umană. Această nouă
erezie a făcut progrese sub pat riarhul Dioscor al Alexandriei, iar l a Constantinopol datorită
propagandei întreținut ă activ de Eutihie însuși. Împăratul a adoptat această doctrină, fiindcă în ea
vedea pe ur mașii lui Chiril al Alexandriei. Patriarhul de Constantinopol și Papa Leon I s -au opus
acestei erezii. La insistențele lui Dioscor, împăratul a convocat la 449 la Efes un nou sinod, care
a primit numele de sinodul t âlhăresc , datorită faptului că hotăr ârile lui au fost impuse cu forța
(recurg âdu-se practic la b ătaie). A fost impusă prin forță ca doctrina oficială a Bisericii erezia
monofizită. Împăratul a recunoscut sinodul ca ecumenic și a aprobat hotăr ârile lui. Dar acest
lucru a provocat grave neînțelegeri în imperiu, care aveau să fie lăsate moștenire lui Mar chian,
succesorul lui Teodosei II.

PE PLAN RELIGIOS ȘI POLITIC. HENOTICONUL LUI ZENON DIN ANUL

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

56 IMPERIUL BIZANTIN DE LA MARC IAN LA ZENON, SINODUL AL IV -LEA
ECUMENIC DE LA CALCEDON. CONSECINȚELE SALE 482.

La 28 iulie 450 c ând Teodosie al II -lea închide och ii, el nu poate lăsa moștenitor pe linie
bărbătească și potrivit tradiție i, partea de răsărit a Imperiului trebuia să revină vărului său din
apus, Valentinian al III -lea. Dar acest lucru nu era pe placul lui Teodosie și nici a supușiilor săi.
Se spune că p e patul de moarte Teodosie ar fi indicat personal pe Marc ian să -i urmeze la tron.
Marchian fusese aghiotantul lui Aspar, magister militum praesontalis, și apoi patricius; un alan
de orig ine care avea sub autoritatea s a trupele gotice din Imperiu. Pulheria, sora lui Teodosie a
consi mțit să se căsătorească cu Marc ian, conferindu -i în felul acesta prestigiul ereditar al
dinastiei theodosiene.
Marcian a domnit numai 7 ani (450 -457) și s -a dovedit un împărat destoinic, bun militar
și bun ortodox. El refuză să ma i plătească hunilor tributul at ât de mare, care secătuise tezaurul
Imperiului. Attila n -a putut reacț iona la acest refuz, fiind înfr ânt de Aötius la C âmpiile
Catalaunice (azi Chalens, în Franța) și în 453 chiar moare, iar regatul său imens se descompune.
Liberat de pericolul hunic, Marcian întărește regiunile de frontieră, c oloniz ând unele triburi
barbare, inclusiv pe ostrogoți, în calitate de federați. Domnia lui după destrămarea regatului
hunic a avut parte de liniște, înc ât ea poate fi co nsiderată o epoc ă de aur. Refuz ând să mai
plătească tributul datorat hunilor, împăratul poat e reface tezaurul statului, înc ât la moartea s a, el
este plin. În politica internă Marcian se d istinge ca un bun gospodar. El a încercat să pună capăt
sistemului după care servicii le administrative se vindeau. Unul dintre decretele sale poate fi
privit ca semnific ativ. Constantin cel Mare hotăr âse, pentru a păstra puritatea ordinului
senatorial, ca nule că sătoriile senatorilor cu sclave elibertate și actrițe, ori femei din clasa de jos a
societății (humilis). Marcian decretează că această lege nu trebuie să bareze calea pentru
căsătorie cu o femeie liberă, săracă, dar respectabilă, oricare ar fi din punct de vedere legal
nașterea ei, și adăug ă că el socoate că însuși Constantin ar fi fost de acord cu această interpretare.
Cel mai important eveniment din timpul domniei lui Marcian este Sinodul al IV -lea ecumenic de
la Chalcedon (451).

Sinod ul al IV -lea ecumenic Chalcedon

S-a deschis în toamna anului 451 (luna oct.) cu o mare partici pare și lucrările au durat
exact de la 8 la 31 oct. Papa Leon I cel Mare ceruse insistent să se convoace un nou s inod
ecumenic sub președenția s a în Italia, care să revoace hotăr ârile Sinodului tîlhăresc de la Efes .
Marcian îl convinge pe papă să părăseasc ă ideea reunirii unui sinod în Italia și să trimită legați în
Orient. P apa acceptă cu condiția ca Tomu s Leonis (o scrisoare cu caracter dogmatic privitoare la
ereziile nestoriană și monofizită) să fie baza de discuție și apoi adoptat ca doctrină definitivă. O
comisie compusă din 10 miniștri și 27 senatori conduc lucrările.
În urma dezbaterilor, hotărîrile Sinod ului t âlhăresc de la Efes 449 s unt anulate. Di oscur și
cu toți episcopii egipteni care au avut un rol hotăr âtor la acest Sinod, s unt condam nați ceilalți
care fuseseră forțați să semneze actele sinodului erau iertați dacă admiteau hotăr ârile de la
Chalcedon. Dogma care este adoptată lămurește rapor tul dintre cele două firi ale M ântuitorului,
divină și umană, unite într -o singură persoană, neam estecate, neschimbate, neîmpărțite și
nedespărțite. În acest fel s -a salvat dogma mântuirii omului, prin aceea că Hristos este Dumnezeu
adevărat și om adevărat.
Sinodul a elaborat și un număr de canoane dintre care cel mai important este 28, el
confirmă c anonul 3 al Sinodului II ecumenic din 381, făc ându-se un pas mai departe în fixar ea

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

57 rangului de înt âietate, p e care îl are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunoaște papei
un primat de onoare, dar afirmă, în același timp, egalitatea scaunului din Noua Romă
(Constantinopolul) c u cel din Vechea Romă, justific ând prin ea că la Constantinopol este sediul
guvernului, al senatului și al împ ăratul. Împotriva acestei hotăr âri s-au ridicat papa, care nu
recunoaște canonul, dar și ceilalți patriarhi de Alexandria și Antiohia. Ultimii doi patriarhi își
justificau poziția lor prin faptul că erau scaune apostolice și prin renumele șc olilor de teologie.
Din punct de vedere jurisdicțional patriarhul de Alexandria avea autoritate asupra diocezei
Egiptului, iar Antiohia, asupra celei a Orientului. Prin canon ul 28 Constantinopolul, căpăta la
Sinodul de la Chalcedon un rang superior celor două patriarhii apostolice. Patriarhia de Antiohia
cade acum în importanță și pentru că din teritoriul său se detașează patriarhia Ierusalimului, în
fruntea căreia se va instala Iuvenal.
Tot prin canonul 28 se stabilește aria jurisdicțională a Patriarhiei de Constantinopol, care
cuprinde diocezele: Thracia, Pontul și Asia; la acestea se adaugă teritoriile din afara granițelor
Imperiului, adică creștinii aflați sub dominație barbară ( în partidus infidelium ).
Hotăr ârile Sinodului de l a Chalced on au contribuit la ad âncirea diferențelor dintre
patriarhatele ortodoxe: Constantino pol, Roma, Alexandria, Antiohia , atât ca urmare a atitudin ii
față de dogmele stabilite, c ât și față de canoanele cu urmări jurisdicționale. Bisericile Romei și
Constantino polului au fost una nime în adoptarea hotărîrilor dogmatice, dar în Egipt și Siria, unde
majoritatea populație i era monofizită și unde existau ambiții de caracter național, de limbă și
mentalități religioase deosebite , s-au produs tulburări și chiar revolte populare suprimate în
sânge. Egiptul renunță la limba greacă în slujbele religioase, folosind de acum înainte limba
indigenă (coptă). Biserica rămasă ortodoxă la Alexandria poartă nu mele de Biserică malkită de la
melek (rege, împărat), adică cea care rămî nea în legătură cu Biserica din capitala Imperiului. La
Ierusalim au avut loc chiar lupte s ângeroase, fiindcă monofiziții au reușit să obțină posturile de
conducere și să dezlănțuie împotriva calcedonilor o aspră persecuție. La acest fapt a contribuit
intervenția împărătesei Eudoxia, care trăia aici retrasă și înfățișarea monofizitismul. Un călugăr
Theodosie , adept al lui Dioscur, a obligat pe Iuvenal, care se întorsese de la Chalcedon, iscălise
actele, să renunțe la doctrina adoptată la Sinodul Ecumenic. R efuzînd această, Iuvenal, abia a
scăpat cu fugă, pentru a -și salva viața. Theodosie a fost hirotonit episcop și a persecutat cu
violență pe cei care nu împărtășiseră convingerile lui. El era susținut de Eudoxia, mare
admi ratoare a lui C hiril și care cred ea că doctrina lui Dioscur și C hiril sunt una și că învățătura
aceasta a fost condamnată la Chalcedon. În cele din urmă împăratul Marcian a luat măsuri severe
și Theodosie a fost obligat să fugă la muntele Sinai, iar Iuvenal a fost reintegrat, împărăteasa
Eudoxia a început să se îndoiască și ea de justețea credinței sale monofizite, mai cu seamă la
sfatul unui călugăr sfânt, celebru, pe nume Simeon și a revenit la ortodoxie. Religia creștină,
care, din cauza disputelor teologi ce, crease o at ât de mare deosebi re de opinii, a adus Imperiului
discordii periculoase, chiar foarte periculoase pentru guvernare. În Orient adînci au ajutat
arabilor să cucerească Siria și Egiptul ; mai tîrziu însă, religia de stat a format o legătură între
toți locuitorii Imperiului și a contribuit la hrănirea sentimentului național care i -a dat putere
Bizanțului să se mențină peste secole împotriva dușmanilor din afară. În ce privește atitudinea
Bisericii din Tomis față de Sinodul de la Chalcedon trebuie arătat că episcopul Alexandru n -a
putut fi de față la lucrări, dar a semnat actele un an mai t ârziu adică în 452. Prezența lui
Alexandru la Sinod a fost împiedicată probabil, de situația politică t ulbure de la Dunăre, unde în
vremea respectivă acționau puternic hunii. Pulheria deși se hotărîse să fie soție lui Marcian,
numai pentru a asigura legitimitatea dinastiei pe tronul Bizanțului, n -a putut acționa ca
împărăteasă -soție decît scurtă vreme, căci ea a murit în 453. În timpul întregei sale vieți ea a fost
plină de evlavie și a făcut multe fapte caritabile. Întreaga avere a lăsat -o săracilor. Se admite că a

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

58 ctitorit trei biserici închinate Domnului. Una dintre acestea este cunoscută sub numele de
Biserica Theotokos Chalkoprateia denumită așa după așezarea s a în carti erul negustorilor de
bronz de l ângă Sf ânta Sofia. Biserica Theodotokos Hodegetria, adică Maica noastră care
conduce la victorie, a fost construită în partea de răsărit a cetății sub prima colină și a fost sfințită
și prin așezarea aici a unei icoane a Ecloare , trimisă de la Ierusalim de împărăteasa Athenais –
Evdochia. Cea mai importantă Biserică a fost aceea clădită în cartierul Vlaherne, puțin înainte de
moartea Pulheriei. În această Biser ică a fost adusă, în timpul succesorului lui Marcian, o mantie
atribuită Fecioarei Maria și trimisă de la Ierusalim. O capelă specială a fost construită pentru a
adăposti această amintire sf ântă. În zile grele de restricție populația capitalei și -a pus năd ejdea în
această mantie. Patriarhul însoțit de un numeros sobor de preoți și de popor făceau procesiuni
prin oraș, mai ales pe și în apropierea zidurilor de apărare ale capitalei, și astfel, orașul a fost
salvat de multe ori.
Marcian a murit în ianuarie 45 7 și cu el se stinge dinastia theodosiană, pe care el a
continuat -o prin alianță.

Leon I cel Mare

După moartea lui Marcian, senatul alege ca împărat un alt ofițer (tribun), destul de
necunoscut ca persoană, dar fusese administrator pe domniile lui Aspar și deci protejat de el ,
acesta a fost Leon. El este primul împărat care primește coroana imperială de la patriarhul
Constantinop olului. Toți predecesorii, oric ât de creștini ar fi fost, primiseră coroana du pă tradiția
romană, adică din m âinile comandantului suprem al armatei ori a unui înalt funcționar civil.
Inovația din 457 are, desigur, la bază și prestigiul pe care și -l dobîndise patriarhul de
Constantinopol, mai ales în urma Sinodului de la Chalcedon. De aici înainte toți împărații
bizantin i vor fi încoronați de patriarhul capitalei, iar încoronarea capătă semnificația unei
consacrări religioase. Încoronării civile cu caracter militar, i se adaugă o ceremonie bisericească,
care va căpăta din ce în ce mai multă importanță, iar în Evul Mediu v a conta c ă actul veritabil,
propriu -zis, al încoronării. Amestecul prea mare al lui Aspar în treburile Imperiului
nemulțumește pe Leon, senat și întreaga populație a capitalei; toți vor încerca să se debaraseze de
el. La aceasta a contribuit și înfrîngerea bizantinilor de către vandali în expediția din Africa,
expediție împotriva căreia se ridicase Aspar. Vandalii voiau să cucerească chiar Alexandria. În
plus, Aspar cerea să i se acorde unuia din fiii săi titlul de Caesar. Leon se aliază cu
Tarasikodissa, u n ofițer isaurian dintre aceia aflați în număr foarte mare în capitală. Aspar este
asasinat împreună cu familia sa și un număr de goți; acest eveniment a reprezentat lovitura de
grație pentru influența germanilor la curtea din Constantinopol și pentru aces t masacru Leon a
fost poreclit „Măcelarul” (makelarios). Unii istorici privesc acest eveniment ca o etapă
importantă în procesul de naționalizare a armatei bizantine și de slăbire a influenței barbare în
imperiu. Ei socotesc că acest lucru este suficient p entru a justifica supranumele de Cel Mare,
care i se acordă uneori lui Leon.
După victoria împotriva lui Aspar și a germanilor, Tarasikodissa, capătă mare putere la
palat, căsătorindu -se chiar cu Ariadna, fiica împăratului (466) și își schimbă numele în Z enon.
Pe plan militar, bizantinii suferă o mare înfrîngere în Africa, flota fiind condusă de cumnatul lui
Leon, anume Basiliskos, într -o expediție împotriva vandalilor regelui Genseric. În urma acestei
înfrîngeri bizantinii pierd și Sicilia.
Cînd Leon I mo are la începutul anului 474, nepotul său Leon al II -lea, fiul lui Zenon și al
Ariadnei, devine succesor al tronului, iar Zenon împărat asociat al fiului său. Murind însă Leon
al II-lea chiar în toamna anului 474, Zenon ocupă singur tronul Constantinopolulu i. Dar domnia

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

59 lui este scurtă, adică pînă în ianuarie 475, cînd o conspirație greacă, îndepărtată împotriva
isaurienilor, care căpătaseră prea multă putere în capita lă, îl înlătură de pe tron, pun ând în locul
lui pe Basiliskos, cumnatul lui Leon I. După 20 de luni , Zenon reia conducerea Imperiului și
domnește liniștit pe o durată de 15 ani (476 -491).
Cea de -a doua parte a domniei coincide cu căderea Imperiului roman de apus sub nerulii
lui Odoacru, care înlătură în 476 de pe tronul Romei pe Romulus Augustul us. Odoacru nu se
proclamă împărat, ci recunoaște suveranitatea imperiului roman din Orient. Prin delegați trimiși
de el la Constantinopol, în numele senatului roman, afirmă că Italia nu are nevoie de un monarh
distinct și că împăratul lor trebuie să fie Z enon. În același timp Odoacru cerea lui Zenon să i se
acorde titlul de patricius și să fie delegat să conducă Italia. El este însă numit de Zenon numai
magister militum per Italiam , primind în grijă administrația provinciei în calitate de manda tar al
Imper iului. Devenit stăp ân al Italiei Odoacru se comportă din ce în ce mai independent. Domnia
lui însă asupra Italiei nu va fi lungă, căci Zenon, pentru a se debarasa de ostrogoții din Peninsula
Balcanică, care întreprindeau multe i ncursiuni devastatoare, amen ințând chiar capitala, reușește
să-l convingă pe unul din conducătorii lor, pe Theodoric cel T ânăr (Amal) să pornească în 488
împotriva lui Odoacru, pe care -l învinge în 493 devenind stăpînul Italiei și întemeind astfel,
regatul ostrogot al Italiei sub The odori c cel Mare, cu capitala la Rave na.
Imperiul de răsărit scăpa în felul acesta de pericolul germanic, așa cum reușise să scape
pe vremea lui Alaric, căci în Italia , Theodoric era mai puți n periculos dec ât în Peninsul a
Balcanică. Zenon rezolvă astfel, do uă grave probleme: înlăturarea lui Odoacru și îndepărtarea
germanilor.
Plecarea germanilor în apus nu însemna însă și rezolvarea problemei entice în interiorul
Imperiului, căci isaurienii devin acum un adevărat pericol, fiind sprijiniți de împăratul însuși : ei
ocupă cele mai bune posturi în capitală.

Problemele religioase. Henotikonul (482). Legea din anul 480

Disensiunile profunde născute după cel de -al IV -lea Sinod ecumenic între ortodocși și
monofiziți, afectau în cel mai mare grad liniștea internă și securitatea statului. De aceea, Zenon
încearcă prin Henotikon (decret de unire), dat în anul 482 să obțină un compromis între cele două
curente. De acord cu patriarhul Acachie, ei recunoșteau prin Henotikon valabilitatea deciziilor
celor trei sinoade ecume nice, pe care le consid erau suficiente, anatematiza at ât de Nestorie c ât și
pe Eutihie, dar și pe cei care învață o doctrină divergentă „la Chalcedon ori în altă parte”. Iisus
Hristos era de aceeași fire cu Tatăl, în firea Sa divină, și avea aceeași natură (fire) cu noi, în firea
umană. Henotikonul evita să folosească o natură sau două naturi (firi) și nu vorbea de unirea
celor două firi, așa cum se stabilise la Chalcedon. Menționarea în document a Chalcedonului a
nemulțumit pe ortodocși, care vedeau în ace astă repudierea Tomul ui papei Leon. Papa
Simiplicius convoacă un sinod la Roma și excomunică pe Acacius (patriarhul
Constantinopolului) și Petru Mongius (patriarhul Alexandriei). Rezultatul Henotikonului a fost
că s-a produs o schismă între Apus și Răsărit, prima între cele două Biserici, cunoscută sub
numele Schisma Acachiană , care va dura pînă în anul 518. În interiorul Imperiului se părea că
Henotikonul aducea o destindere la Alexandria, dar p ână la ur mă el nu satisfăcea nici pe
ortodocși, nici pe monofiziți. Primii nu puteau accepta concesiile făcute monofiziților; ceilalți le
considerau insuficiente, din cauza lipsei de precizare a Henotikonului . Astfel, Henotikonul a adus
noi complicații în viața rel igioasă a Bizanțului, mărind numărul dizidenților; monofiziți
extremiști, dyophiziți (ortodocși) și moderați care adoptau formula Henotikonului . Ortodocșii
intransigenți au fost numiți Achimiți (Vigilantes) , fiindcă săv ârșeau slujbe în m ănăstirile lor fără

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

60 întrerupere. Monofiziții extremiști au fost numiți Akephaloi , adică „fără cap”, pe ntru ca ei nu mai
recunoșteau c a autoritate pe patriarhul de Constantinopol, care acceptase Henotikonul .
Legea din anul 480 ( Cod. Iust. I, 3, 35 (36)). Prin această lege Zen on dădea dreptul
fiecărui oraș din Imperiu, care avea rangul de polis, adică poseda clădiri publice, populație
numeroasă, zid de incintă și viață urbană înfloritoar e, să aibă episcopul propriu. P ână la această
lege multe orașe importante din Imperiu depind eau de altele, din motive diverse, dar una din
cauze era aceea că primiseră evanghelizarea din centrele de care depindeau și se menținea în ele
situația tradițională. Între excepțiile foarte puține de la obligativitatea acestei legi se numără și
provincia Scythia. Justificarea pentru imposibilitatea înființării d e episcopi și în alte orașe dec ât
în capitala Tomis, este arătată în felul urm ător: invaziile barbare frecven te în această provincie
fac viața nesigură, aduc sărăcia și nesiguranța. De ace ea toate o rașele provinciei răm ân în starea
anterioară, depinz ând mai departe de episcopia Tomisului. Vom vedea că sub succesorul lui
Zenon situația politică și economică la Dunărea de jos se va schimba în bine și atunci vor putea
fi puse în aplicare și prevederile legii lui Zenon.

Anastasius I. Politica religioasă. Activitatea la Dunărea de Jos. Revolta lui Vitalian

În seara zilei în care a murit Zenon (10 dec. 491), senatul, miniștrii și patriarhul
Euphemius s -au adunat la palat, iar în hipodrom o mulțime mare de popor și soldați , pentru a
delibera asupra alegerii unui nou împărat. Sosind în hipodrom Ariadna a fost aclamată ca
Augusta cu cuvintele: „Trăiască Augusta! Dă imperiului un împărat ortodox, dă Imperiului un
împărat roman!” . A luat cuvîntul mai înt âi și a vorbit magister a libollis și apoi Ariadna însăși,
care a spus, anticipînd asupra cererii poporului, senatul, armata și ea personal au socotit că noul
împărat ales să fie un roman, care să aibă toate virtuțiile împărătești, să nu fie sclavul banului, ci
departe de orice viciu omenesc, curat și plăcut lui Dumnezeu. Ei au spus că adunarea, în care s –
au decis acestea, a avut loc în prezența patriarhului E ufemius, că în mijloc stătea Sf ânta
Scriptură, ca fiecare să lase de o parte orice prietenie și dușmănie și să voteze cu conștiința
curată. Du pă aceste cuvinte, patriarhul și împărăteasa s -au retras să se consulte hotăr ând să lase
împărătesei libertatea de a alege pe noul împărat. Aceasta s -a oprit asupra lui Anastasius un om
în vîrstă de 61 de ani, funcționa r la curte în calitatea de silentiarius , (supraveghetor al sălii unde
se țineau ședințele înaltului sfat al Imperiului, numite silentia ).
Două chestiuni importante frăm ântau atunci Imperiul și se cereau rezolvate, pe de o parte,
una de natură religioasă, care diviza populația Imperiului de la Sinodul al III -lea Ecumenic, dar
mai ales după Sinodul de la Chalcedon, pe de alta, una etnică, anume problema străinilor, mai cu
seamă a isaurienilor, care deveniseră un pericol intern în timpul împăratului Zenon, ac esta, după
cum se știe era isaurian și i -a susținut să ocupe posturi de răspundere. De aceea vocea poporului,
exprimată în hipodrom, cerea să fie ales un împărat ortodox și un împărat roman.
Dar Anastasius nu era un ortodox convins. Mama sa era ariană, iar un unchi era maniheu.
El însuși avea convingeri monofizite. Înainte de alegerea ca împărat avusese un conflict cu
patriarhul Eufemius, pentru faptul că ținuse în Biserica Sf ântă Sofia conferințe cu caracter
eterodox. Din acest motiv patriarhul nu a fost m ulțumit de alegerea împărătesei, dar aceasta fiind
susținută de senat, s -a ajuns la un compromis și anume s -a hotărît ca Anastasius să se angajeze în
scris că va respecta hotărîrile Sinodului de la Chalcedon. Anastasius a consimțit acest lucru, dar,
cum se va vedea, el nu -și va respecta angajamentul. Patri arhul a hotărît ca declarația s a să fie
păstrată în arhivele patriarhale, sub paza trezorierului. În mai 492 s -a căsătorit cu Ariadna și va
domni pînă în anul 518.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

61 Încă de la începutul domniei Anastasius a vea să rezolve problema isaurienilor, care
dețineau o mare putere. Poziția lor privilegiată irita în cel mai înalt grad popula ția capitalei. C ând
s-a descoperit că după moartea lui Zenon ei organizaseră un complot împotriva noului împărat,
condus de Longin us, fratele lui Zenon, Anastasius s -a decis să -i lichideze rapid. El le -a luat
posturile importante, le -a confiscat bunurile și i -a alungat din capitală. Această operație a f ost
urmată de lupte lungi și cr âncene, care au durat 6 ani, în urma cărora isaurie nii au fost înfr ânți.
Țara lor a fost supusă, iar ei colonizați în mare parte în Thracia și Europa.

Relațiile cu perșii

În anul 502 împăratul Anastasius are de luptat cu perșii, pentru care angajează forțe
militare considerabile. După lupte indecise se î ncheie în anul 506 un armistițiu pe 7 ani, care,
deși n -a fost reînnoit în 513 , ostilitățile n -au fost reluat ca urmare a faptului că Anastasius, în
contradicție cu prevederile armistițiului, a construit cetatea Dara în fața cetății Nisibe.

Politica religioasă

Fiind un monofizit convins Anastasius a intrat în curînd în conflict cu patriarhul Eufemie.
Acesta, ca un bun ortodox ce era, nu înceta să aț âțe populația împotriva Henotikonului lui Zenon
și de aceea a venit în conflict cu împăratul. Anastasiu s a reușit să -l condamne pe patriarh ca
nestorian și să -l înlocuiască cu Macedonie, chalcedonian convins.
La început împăratul a avut ca bază a atitudinii sale religioase , Henotikonul lui Zenon,
dar cu timpul monofizitismul său s -a accentuat spre satisfacț ia copților și sirienil or, dar spre
nemulțumirea cresc ândă a ortodocșilor. Anastasius a depus din scaunul patriarhal și pe
Macedonie, înlocuindu -l cu Timotei, monofizit recunoscut. Și patriarhul Antiohiei a fost înlocuit
cu Severus, teolog monofizit. Tot a titudinii sale promonofizite i se atribuie și adăugarea în anul
512 la cîntarea Trisagion (Sfinte Dumnezeule) din timpul Sfintei Liturghii a cuvintelor „Care te –
ai răstignit pentru noi”.
Toate acestea și unele măsuri economice au produs agitaț ie în populaț ia ortodoxă,
ajung ându-se chiar la un șir de revolte. Unele din acestea au fost provocate de partida
Albaștrilor, o grupare cu caracter politic și social, condusă în special, de reprezentanții
aristocrației senatoriale greco -romane, a marilor proprietar i de pămînt. Aceștia erau sprijinitori ai
ortodoxiei și pentru adaosul din Trisagion au produs mari tulburări la Constantinopol, care era
să-l coste tronul pe împărat. Dar între cele mai însemnate răscoale este aceea condusă de
Vitalian, între anii 513 -515. Vitalian era de origine trac, născut pe la 470 în Sudul Dobrogei în
cetatea Zalpada și îndeplinea funcția de comes foederatorum , adică comandant peste trupele de
federați (în majoritate barbari). Ioan de Antiohia ne spune desp re el că “era un omuleț scund ,
bâlbâit și p ârlit la v ârfurile pleoapelor, feciorul lui Patriciolus, originar din Zaldapa”. Vitalian
s-a declarat apărătorul credinței ortodoxe și a asociat la răscoală nu numai trupele de barbari, dar
și pe cele romane din dioceza Thraciei, precum și ță rani din diverse regiuni. Nemulțumirea
țăranilor se datora noului sistem de impozite, institut de Anastasius, (care, pe de o parte,
reprezenta o degrevare a celor ce se ocupau cu comerțul și meșteșugurile, dar pe de alta,
reprezenta o sarcină greu de supor tat pentru populația rurală. La acestea se adăugau unele m ăsuri
luate împotriva colonilor , de pildă Constituția din anul 500 a lui Anastasius prin care se proclamă
servirea tuturor agricultorilor, rămași 30 de ani pe același pămînt ( Cod. Ius. XI, 48, 19) ș i în
general fiscalitatea severă ce urm ărea realizarea unor economii c ât mai mari. Vitalian a atacat de
mai multe ori cu succes trupele imperiale ș i chiar Constantinopolul, oblig ând pe împărat să ducă

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

62 tratative. Astfel, Anastasius, promite lui Vitalian să -l numească magister militum per Thracium
și să convoace un sinod ecumenic, de data aceasta sub președenția papei. Dar cum papa
Hormisdas, punea ca primă condiție ca împăratul și toți episcopii orientali să aprobe actele
Sinodului de la Chelcedon și Tomul l ui Leon, negocierile au fost întrerupte și Vitalian atacă în
515 pentru a treia oară Constantinopolul, pe mare și pe uscat. De data ace sta flota s a este distrusă
de flota imperială, care a folosit focul grecesc , inventat de athenianul Proclos, iar pe uscat a fost
iarăși înfr ânt. Vitalian abia a putut scăpa cu viață și a pierdut demnitatea de magister militum per
Thraciam . Puterea armată fiindu -i slăbită a trebuit să treacă mult timp pentru a -și organiza
forțele, iar în anul 518, murind Anastasius a dispărut și obiectivul răscoalei, adică regimul pe
care Vitalian urmărea să -l răstoarne. Dacă răscoala lui Vitalian n -a avut la bază numai motive
religioase, ci și social – economice, totuși faptul că el s -a ridicat împotriva împăratului monofizit
ca repreze ntant al ortodoxiei, arată de c âtă putere dispunea ace asta și că monofi zitismul își avea
forțele pe sf ârșite. În această luptă anti -monofizită Vita lian a avut de partea sa și pe călugării
sciți, cu care era și înrudit.

Reforme administrative

Unul din marile merite ale lui Anastasius a fost acela de a fi pus ordine în finanțele
statului. El a procedat la o serie de reforme, pe care le -a aplicat cu prudență și metodic.
Anastasius a încercat să dea valoare stabilă monetei de bronz numită follis , să fie c ât mai
apropiată de valoarea în aur, fiindcă suferea grave fluctuații. Dar cea mai importantă reformă a
fost aceea privind impozitul funciar, hot ărând ca cea mai mare parte să fie plătit în monedă de
aur. Numai sumele necesare hrănirii trupelor și aprovizionării populațiilor din Constantinopol,
Alexandria și Antiohia puteau fi achitate în natură. Dacă statul avea nevoie de fonduri
suplimentare, atu nci le putea procura impun ând (coemtio), proprietarilor de păm ânturi să le
vândă la un preț redus. Acea stă impunere (coemptio) era autorizată de împărat, cu excepția
Thraciei, unde veniturile realizate din impozite erau mici, iar trupe foarte numeroase (desigur
pentru asigurarea apărării capita lei). Acestea sarcini din ce în ce mai grele, mai ales pentru
anumite regiuni, ca Thracia, au nemulțumit pe țărani și au dat naștere la revolte (cum am văzut în
cazul lui Vitalian).
O altă reformă întreprinsă de Anastasius este aceea prin care el a hotăr ât ca perceperea
impozitelor în orașe să fie încredințată câte un ui vindex , depinz ând de praefectura praetorio .
Până aici impozitele din cetăți erau percepute de descuriones (curiales), membri ai consiliilor
municipale, care chezășuiau cu averea lor proprie , plata regulată a impozitelor. Vindices erau
arendași ai impozitelor (ca în imperiul roman) și probabil că se dedau la abuz uri, pentru a scoate
venituri c ât mai mari. Statul era c âștigat din aceasta, căci avea veniturile asigurate. Decurionii
erau și ei mu lțumiți, fiindcă nu mai erau puși în situația de a plăti impozite pentru alții, mai ales
pentru cei care lăsau păm ânturile în paragină ori plecau. P e de altă parte, decurionii înt âmpinau
dificultăți în încasarea impozitelor de la oam enii bogați și marii pr oprietar i de păm ânt. Vindices
însă se puteau impune tuturor. Pe de altă parte, Anastasius pentru a pre întâmpina opresiunea prea
mare a populației din partea vindices -ilor a întărit și lărgit drepturile acelor defensores civitatium
și al episcopilor, care e rau chemați să apere populația de nedreptăți. Cei care condamnau noua
politică a lui Anastasius spuneau că vindices tratau cetățile ca pe niște comunități d ușmane.
Marile dări și sarcini, agravate de opresiunea funcționarilor au dus la falimentul micilor
proprietari. Acesta a avut consecințe și pentru strîngerea impozitelor. În vederea asigurării
strîngerii banilor necesari, s -a hotărît ca întreaga comunitate să fie privită ca o unitate fiscală și
responsabilă pentru încasarea tuturor impozitelor. Deci, dacă din diverse motive o proprietate nu

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

63 mai era solvabilă, ceilalți erau obligați să plătească pentru ea. Acest nou impozit este cunoscut
sub numele de epibolè . Anastasius a desf iințat impozitul chrysargyron , care apăsa mai ales
populația orășănească, angajată în comerț și meșteșugur i. Această măsură a adus mare mulțumire
în rîndurile populației urbane, d ând un impuls comerțului și meșteșugurilor. În schimb, populația
rurală avea motiv e de nemulțumire, fiindcă i se impu nea să plătească în monedă de aur, deci nu
în natură ca p ână acum.
Chiar dacă măsurile economico -financiare luate de Anastasius au nemulțumit largi pături
ale populației, ele au avut menirea de a restabili finanțele statului și a lăsa la moartea s a în 518, o
rezervă imensă de aur (320.000 livre, adică 105.000 kg. de aur, o livră avînd: 327,45 g). Această
sumă uriașă va fi folosită de urmașii lui Anastasius, de I ustin și mai ales de Iustinian. Dar
rezervele de bani str ânse de Anastasius i-au permi s să construiască un zid de apărare a
Constantinopolului, la 40 de km. Spre vest de zidul lui Theodosie al II -lea, închiz ând o zonă
imensă, căci el pornea de la Marea de Marmara și ducea pînă la Cornul de Aur. Evagrie, Hist.
Eccl. III, 30 , ne spune că acest zid făcea din cetate o insulă în loc de peninsulă.

Raporturile cu popoarele barbare din Occident

Ele se caracterizau prin aceea că fără să -i fi numit oficial ca regenți ai Italiei pe Odoacru
ori pe Theodoric, împăratul re cunoaște o situație de fapt și anume după moartea lui Odoacru în
493 îl acceptă pe Theodoric cel Mare ca rege al Italiei. De fapt Theodoric a lăsat în vigoare
aproape toată administrația romană, av ând o mare grijă să nu se supere pe membrii senatului.
Totu și, o apropiere între populația romană și cea barbară gotică a fost împiedicată de faptu l că
goții erau arieni, iar rom anii ortodocși. Relații mai prietenești a avut Anastasius cu regele
francilor Clovis, care fusese creștinat d e episcopul Bisericii Romei, Sfântul Remigius.
Anastasius îi trimite însemnele demnității de consul, socotindu -l un reprezentant al puterii
imperiale în apus.

Anastasius și România

Domnia lui Anastasius a avut o mare importanță pentru S cytia Minor, căci din vremea s a
se constată întărirea frontierei dunărene cu noi trupe și fortificații. Anastasius n -a urmărit lărgirea
frontierelor Imperiului, ci întărirea capacității lor de apărare. Unul din cronicarii timpului (Ioan
Malals, XVI, p.409, r. 46 -49, ed. Bonn. 1831) ne sp une că „în fiecare oraș al Imperiului au fost
înălțate diferite construcții, ziduri de apărare și apeducte, au fost curățate porturi, clădite din
temelii băi publice și multe altele”.
În timpul lui Anastasius își fac apariția la Dunărea de jos și în Thraci a bulgarii care în
493, 499, 502 pradă o parte din Imperiu. Împotriva acestor invadatori și a altora , Anastasius ia
măsuri de refacere a zidurilor de incintă a unor cetăți ca: Histria, Dinogeția, Capidava, Altium,
unde au fost descoperite cărămizi ștampila te cu numele împăratului, ceea ce arată că în aceste
locuri s -au depus eforturi importante de fortificare a cetăților. Unele dintre cele mai importante
lucrări s -au efectuat în capitala provinciei, la Tomis. Grijă specială pentru aceasta este sugerată și
de descoperirea singurului sigiliu cu numele împăratului pe pămîntul Dobrogei, unde exista și cel
mai important port al Scythiei Minor. Tot în vremea lui Anastasius s -au clădit în Scythia Minor
importante și numeroase bazilici creștine, ca și edificii publi ce la: Histria, Tomis, Callatis,
Tropaeum Traiani, Dinogeția și Capidava.
Pe tărîmul organizării bisericești înregistrăm un salt în numărul episcopilor; acum se
trece de la existența unui singur episcopat la Tomis, la 15, întemeiate în principalele orașe a le

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

64 provinciei: Histria, Callatis, Axiopolis, Tropaeum Traiani, Zaldapa, Capidava, Novidunum,
Troesmis, Aegissus, Sals ovia, Constantiana și altele. P ână la Anastasius ierarhii tomitani semnau
de obicei în actele oficiale cu formula numele… episcopus Tomit anus sau episcopus Tomitanae
civitatis, însoțit de numele provinciei Scythia, ca de pildă: Joannes Tomitanae civitatis episcopus
provinciae Scythiae ; după Anastasius formula se schimbă. Ea ne apare așa în anul 520 în actele
unui sinod de la Constantinopol , care a ales ca patriarh pe Ep ifanie. Între mitropoliți, care
semnează o scrisoare de informare către papa Hormisdas se află în r. 7 și Paternus misericordia
Dei episcopus provinciae Scythiae metropolitanus. Versiunea latină a datelor de mai sus este
întărită de un document din anul 518 și anume de o scrisoare a legaților papali din
Constantinopol către același papă Hormisdas.
Acești reprezentanți ai papei la Constantinopol îl informează despre tulburările pe care
„călugării sciți” le provoacă în legătură cu unele probleme ale dogmei stabilite la Cha lcedon; ei
spun printre altele: leți (scil. Monachi) de sua provincia episcopos accusant, inter guos est
Paternus Tomitanae civitatis antistes = Acești (monahi) își acuză episcopii din provincia lor,
între care este și Paternus înt âistătătorul cetății Tomis. Este vorba deci, de mai mulți episcopi
(episcopos), între care Paternus este cu un rol pr oeminent, de aceea este menționat aparte. De
altfel numele lui apare și pe un disc de aur și argint, de mari dimensiuni , care cîntărește 16 kg.
Discul a făcut parte din tezaurul Bisericii din Tomis av ând, probabil rolul de anaforniță, dar a
fost furat de popoarele barbare ori donat acestora pentru a răscumpăra prizioneri creștini. El a
fost descoperit în anul 1912 în local itatea Presecepina din Districtul Poltava (Rusia) împreună cu
alte obiecte din metal e prețioase și se păstrează azi la Muzeul din Leningrad (Ermitai).
Anastasius a murit în anul 518 în palatul său în urma unui trăznet.

Imperiul bizantin sub Iustin I (518-527)

După moartea lui Anastasius tronul Imperiului rămîne vacant, fără successor desemnat.
Cel care va reuși să preia conducerea imperiului este Iustin I (518 -527), un ofițer superior,
înaintat în v ârstă, de origine țărănească (trac romanizat) di ntr-un sat de lîngă Naissus (Ni s),
numit Bederiana, aparținînd provincie i Dardania. Cu toate că nu avea instrucție aleasă
(Procopius, în Hist. Arc ., p. 64 -65, 77 , spune cu răutate că : ”abia știa să se iscălească ”), Iustin
făcuse o carieră militară străluci tă ajungînd comes excubitorum , adică comandantul gărzii
personale a împăratului, gardă înființată de Leon I, și ca re deși nu era numeroasă, însum ând doar
300 de oameni, a mijlocit șefilor ei ocuparea scaunelor imperiale (de ex. Tiberiu al II -lea,
Constanti n și Marcian). Iustin a căpătat titlul de patricius , onoare foarte mare, care nu era
conferită dec ât rareori și numai demnitarilor de rang foarte înalt (foștilor consuli, prefecți ai
pretoriului, magiștri militum).
Provenind dintr -o regiune occidentală, af lată sub administrația religioasă a Vicariatului
de Thessalonic, dependent de papă. Iustin era, deci, chalcedonian și vorbea latina. De aceea între
primele măsuri luate a fost anularea politicii re ligioase a lui Anastsius, depun ând din scaun pe
Severus, patriarhul Antiohiei și pe alți episcopi monofiziți, în afară de Timotei de Alexandria,
așa au putut fi reluate legăturile cu papa, întrerupte în urm a publicării Henotikonului lui Zenon.
Iustin I n -a avut copii, ci doar nepoți și între aceștia cei mai renu miți au fost: Petrus
Sabbatius denumit în urma adopțiunii Iustinianus și Germanus, strălucit general (magister
militum per Thraciam), care a luptat cu succes împotriva triburilor de slavi și de anți, atunci cînd
acestea, pornind din sudul Moldovei și nord -estul Munteni ei au pătruns în Imperiu provoc ând
mari pagube. În urma înfr ângerii acestora de Germanus, dioceza Thraciei s-a bucurat de ceva
liniște c âtva vreme.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

65 În cursul domniei sale, Iustin I a acordat puteri aproape depline în conducerea Imperiului
lui Iustinian, pe care l -a numit comes domesticorum (comandant peste gărzile de ofițeri din
trupele aflate la dispoziția împăratului; un fel de stat major) și apoi magister militum praesentalis
(înalt ofițer peste trupele mobile de manevră = comitatus).
În anul 527 cînd Iustin s -a îmbolnăvit grav, l -a asociat la domnie (4 aprilie) pe Iustinian.
Trei luni mai t ârziu (la 1 aug.) c ând moare Iustin, nepotul său I ustinian îl urmează la tron, av ând
vârsta de 45 de ani.

Iustinian I cel Mare (527 -565). Războaie le de recucerire a teritoriilor romane.
Opera edilitară și legislativă. Politica religioasă. Arta și literatură.
Activitatea la Dunărea de Jos.

Iustinian s -a născut la Tauresium, nu departe de Chrida, sat vecin cu Bederiana. El era
nepot de soră al lui Iustin . Iustinian poseda toate calitățile unei mari personalități și unii învățați
sunt de părere că chiar dacă soarta nu i -ar fi hărăzit funcția de împărat, care i -a permis să
realizeze at âtea lucruri, el s -ar fi distins în alte domenii și ar fi atins culmile cele mai înalte.
Procopius din Caesarea, istoricul său contemporan, ne dă un portret fizic și psihic al împăratului:
„Era de statură mijlocie, nici mare nici prea scund, ci măsurat, nu slab, ci mai degrabă cărnos,
cu fața rotundă, bine făcut și cu obrajii îmbujorați, chiar după ce ajuna două zile la rînd” (Hist.
Arc. 8, 12 -13, p.79). El posedă o putere de lucru puțin obișnuită. Iubea munca și era probabil cel
mai muncitor om din I mperiu. Dormea puțin și lucra p ână noaptea t ârziu. Prin m âna lui treceau
toate actele imperiale, pe care cel mai adesea le redacta singur (Hist. Arc. P. 121): „Scria el
însuși mai toate hotăr ârile, p ână și în ce loc din cetate trebuiau dre gătorii să țină judecățile și
când să meargă să facă cercetările” . Nu -și în găduia nici o automulțumire (nepăsare). De
temperament ascetic, el postea în păresimi 2 zile pe săptămînă, fără să măn ânce absolut nimic; în
restul timpului se abținea de la vin, mulțumindu -se cu ierburi drese cu ulei și oțet. Iustinian era
primitor mai al es cu oamenii simpli. Iată c âteva din trăsăturile fizice și de caracter ale lui
Iustinian (Proc. Ep. Cît., p. 119 -121). Procopius sin Caesarea n -a fost obiectiv în caracterizarea
lui Iustinian, căci în ultima parte a vieții a intrat în conflict cu împăratu l și, drept urmare l -a
prezentat cu tot felul de vicii.
Iustinian a mai avut curajul să -și aleagă colaboratori competenți și energici, cărora le
cerea o fidelitate totală. Între aceștia pot fi menționați generalii Belizarie și Nerses, care s -au
remarcat pr in victoriile lor și au readus Imperiului întin se teritorii romane. Ioan de Ca padocia,
prefect al preatoriului, bun administrator, dar lacom și intrigant, marele jurist Tre bonian care a
avut un rol hotăr âtor în munca de codificare a dreptului . El fusese guaestor sacri palatii , adică
șeful cancelariei imperiale care redacta hotăr ârile importante sau coresponden ța cu provinciile
sau puterile străine; Petrus Patricius, diplomat abil (magister officiorum).
Iustinian era credincios dovedind multă evlavie și îș i petrecea mult timp în rugăciune și
meditație , înconjurat, cum spune Procopi us, de preoți bătrîni și întorc ând pe o parte și pe cealaltă
cărți vechi. Posed ând întinse cunoștințe teologice, el a alcătuit lucrări și în acest domeniu, dar,
din păcate, el și -a depășit atribuțiile și adeseori competența, amestec ându-se, cum vom vedea, în
chestiunile de credință și problemele Bisericii, nu totdeauna cu urmări favorabile pentru
creștinism. El considera păcatele oamenilor și disensiunile din Biserică cauze pentru bunăstarea
generală a Imperiului. De aceea, spera ca unitatea Bisericii și suprimarea corupției și alte rele să
contribuie la dob ândirea sprijinului lui Dumnezeu în cîștigarea războaielor împotriva barbarilor.
El a luat măsuri împotriva corupției și extorc ării de bani, urmărin d în felul acesta, să procure
Imperiului mijloacele necesare purtării războaielor.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

66 Iustinian nu era însă, ca orice om, lipsit de cusuri. S -a dovedit a fi influențabil , ascult ând
defăimările și intrigile, ambițios, cheltuitor, iubitor d e fast și cam fantezist în planurile sale, căci
a încercat să recucerească provinciile pierdute ale Imperiului și să -i redea strălucirea de altădată
într-o perioadă istorică puțin propice. Rezervele bugetare imense lăsate de împăratul Anastasius
au fos che ltuite în războaiele purtate în Africa, Ital ia și Orient, precum și în oper a amplă de
rezidire a cetăților. Toate acestea s -au dovedit inutile, căci n -au supraviețuit mult morții sale.
Înainte de urcarea sa pe tron , Iustinian se îndrăgostise de o artistă, numită Theodora, o
femeie cu viață ușoară, dar pe c are a luat -o în căsătorie nețin ând seama de b ârfele societății și
trecând peste prejudecățile personale. Căsătoria lui Iustinian cu Theodora a avut loc după ce
aceasta făcuse o călătorie în Orient și avuse se dis cuții cu persona lități religioase monofizite, care
au avut meritul de a -i fi schimbat viața. Ea s -a întors din această călătorie hotăr âtă să ducă o viață
creștină pură. C a împărăteas ă duce o viață retrasă, consacr ând o mare parte din timpul său
torcând și interes ându-se de problemele religioase. Și în problemele statului s -a arătat la înălțime,
demonstr ând o mare perspicacitate în înțelegerea celor mai complicate situații politice. Theodora
a fost obiectul unor calomnii și al urii multora, dar este si gur că ea a fost pentru Iusti nian soția
devotată și fidelă p ână la moartea ei în 510. Împăratul o numea „prea pioasa mea soție pe care
mi-a dat -o Dumnezeu” . Ambasadorii străi ni și regii se străduiau să -i câștige bunăvoința. În
legislația lui Iustinian, leg ile privitoare la divorț, adulter, asupra sfințeniei căsătoriei, în privința
actorilor comedianți, a fetelor pierdute au fost redactate sub influența Theodorei. Toate acestea
sunt impregnate de bunăvoință, de feminism. Față de monofiziți a cerut toleranță și a manifestat
simpatie, spre deosebire de Iustinian, care, chiar dacă a făcut unele concesii acestora, a rămas
totdeauna ortodox. Se povestește că mulț i ani după moartea Theodorei, c ând împăratulu voia să
facă o promisiune solemnă, el jură pe numele Theo dorei și persoanele care voiau să placă
împăratului aminteau numele „excelenței, frumoasei și înțeleptei suverane”, care acum pe
Dumnezeu să aibă grijă de soțul său.
Unii bizantinologi analiz ând personalitatea lui Iustinian și realizările sale au concis că
acesta a fost călă uzit de două țeluri: ideea imperială romană și ideea creștină. Visul lui Iustinian a
fost, pe de o parte, acela de a ref ace vechiul Imperiu roman, pe c ât posibil în granițele sale din
vremurile cele mai prospere și așa se explică războai ele sale purtate în Africa, Italia și Spania,
precum și uriașa să operă legislativă de codificare a dreptului roman. Pe de altă parte, împăratul,
om ad ânc credincios, era preocupat de restabilirea unității Bisericii, de lichi darea ultimilor resturi
ale păg ânismului și combaterea ereziilor. Țelul lui se poate concretiza în cuvintele Imperium
Romanum et Christianum . În ce măsură a reușit să analizeze aceste scopuri, vom vedea în cele
următoare.

Răscoala NIKA

La începutul domniei sale și anume în ianuarie 532 Iustinian a avut de făcut față unei
grave revolte, cunoscută în istorie sub numele de NIKA, după lozinca sub care s -au unit
răsculații, care însemnează „învinge”. În imperiul bizantin clasele sociale se grupaseră în două
partide opuse: partida Albaștri lor, care grupa aristrocrația și pe marii proprietari de păm ânt, din
rândul cărora se alegea majoritatea dregătorilor cu cele mai înalte funcții, și partida Verzilor,
susținută de micii negustori, comercianți, navigatori, mica burghezie. Albaștri ori Verzii au fost
numiți după preferința pe care unii sau alții o arătau în hip odrom concurenților îmbrăcați în
tricouri albastre sau verzi. În timpul domniei lui Iustin I, Iustinian susține politica s a civilă și
religioasă. Devenit singur împărat, Iustinian a luat o serie de măsuri împotriva ambelor partide,
care provocau tulburări interne. Aceste măsuri, ca și politica financiară și economică, prin care

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

67 intenționa să se scoată c ât mai mulți bani necesari marilor acțiuni militare ale împăratului au
nemulțumit ambele parti de, c ât și întreaga populație din capitală. Cele două partide s -au unit în
hipodrom au adoptat ca lozincă , cuvîntul NIKA și au pornit să asedieze locuința prefectului
cetății, pentru a -l determina să elibereze pe partizanii lor arestați. Această mișcare populară a
fost, se pare, exploatată de c âțiva aristocrați, care au îndemnat pe insurgenți să c eară destituirea
lui Ioan de Ca padocia și a lui Trebonian. Iustinian a cedat și a sacrificat pe cei doi miniștri.
Insurgenții au proclamat chiar un nou împărat, pe Hypatius, un nepot al lui Anastasius. Cum nu
se aflau prea mul te trupe în capitală, pe a căror loialitate să se poată conta, Iustinian a crezut totul
pierdut și a vroit să fugă. Theodora l -a convins să rămînă și să încerce să înfrângă pe răsculați cu
o mâna de soldați rămași fideli. Belizarie a pătruns cu armata în h ipodrom și a masacrat o mare
mulțime de oameni (cca. 30.000), ceea ce pentru acele vremuri este o cifră uriașă. Astfel
împăratul și -a salvat tronul, în mare parte datorită perspicacității și ene rgiei dovedite de soția s a.

Pacea eternă cu perșii

În acelaș i an 532 Iustinian întreprinde în Orient unele mici operații împotriva perșilor, dar
după lupte nedecise, el semnează cu regele Chosron I Anuchtitvan (531-579) o pace eternă, în
baza căreia Bizanțul trebuia să plătească cca. 11.000 livre de aur în schimbul apărării de către
perși a Caucazului. Dar în anul 540 Chosr oe violează pacea eternă, invad ând S iria, distrug ând
Antiohia și lu ând mai multe orașe. În nord, perșii invadează Armenia, Iberia și o cupă Lazica, pe
malul oriental al Mării Negre.
Pentru a rezolva situația critică în care se afla imperiul, mai ales că era angajat în războiul
cu ostrogoții, Iustinian este de ac ord să mărească tributul, obțin ând în schimb un armistițiu de 5
ani. Acest armistițiu a mai fost prelungit de încă două ori și n -a fos t transformat într -un tratat de
pace pe o durată de 50 de ani dec ât în anul 562. Tributul a fost mărit la 30.000 solidi dar
Iustinian obținea de la perși evacuarea Lazicei. Tributul era plătit oficial pentru apărarea
Caucazului împotriva barbarilor din nor d. Plata s -a făcut în avans pe primii 7 ani, iar în al 8 -lea
an, trebuia plătit în avans pe primii 3 ani . Victoriile perșilor în Orient marcau începutul marei
lor expansiuni în detrimentul Bizanțului, care va fi în această regiune mereu în declin.

Recucer irea Africei

În anul 533 Belizarie porn ește cu o armată de cca. 18.000 -20.000 de oameni spre Africa
spre a o recuceri din m âinile vandalilor, conduși de Gelimer. În 534 Belizarie intră triumfător în
Constantinopol. Regatul vandal este nimicit, iar teritoriile sale se întorc la Imperiu și vor fi
organizate într -o prefectură a pretoriului separată, care cuprindea 6 provincii, inclusiv Sardinia.
Luptele de guerilă provocate de băștinașii mauri încetează și ele în 546, c ând aceștia sunt bătuți
definitiv de strategul bizantin Ioan Trolilta.

Recucerirea Italiei

În 535 Belizarie î ncepe recucerirea Italiei din m âna ostrogoților. În timp ce o armată
bizantină pătrundea în Dalmația, Belizarie ocupă Sicilia, apoi Napoli și Roma. După ocuparea
Romei, Beliz arie a trebuit să facă față unu i lung asediu, organizat de ostrogoți, conduși de
Vitiges. Trupele bizantine reușesc apoi să cucerească Ravenna, capitala ostrogoților, unde se
retrăsese Vitiges și să-l aducă pe acesta , prizioner la Constantinopol (540) , așa cum îl aduseseră
puțin mai înainte pe Gelimer. Dar ostrogoții își refac forțele și se răsc oală împotriva bizantinilor,

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

68 având în fruntea lor un rege capabil, pe Totila. Trupele bizantine conduse de Belizarie au fost de
mai multe ori prinse și înfr ânte și toate succesele anterioare erau acum puse sub semnul
întrebării. Situația s -a rezolvat totuși în favoarea bizantinilor numai datorită geniului diplomatic
și strategic al generalului Narses, care duce o lungă luptă, reușind să înfr ângă în anul 552 la
Busta Gallo rum pe Totila, și să supună Imperiului bizantin întreaga Italie. Pentru acest scop
trebuiseră însă 30 de ani. În anul 554 împăratul dă o lege numită Pragmatica Sapctio prin care
restabilea autoritatea sa asupra tuturor provinciilor Italiei. Iustinian urmăr ea prin această legiuire
restabilirea vechilor stări de lucruri, adică repunerea în drepturile sale a populației romane, care
avusese de suferit în timpul ocupației ostrogote. O inovație interesantă, conținută în această lege,
este prevederea ca guvernator ul de provincie să fie ales de episcopii și oamenii de vază.

Recucerirea Spaniei

Între anii 550 -554 Iustinian profit ând de un război civil între vizigoții din Spania, trimite
o flotă puțin numeroasă, care reușește să cucerească pentru imperiu sud -estul țării, inclusiv
Cartagina (nouă), Malaga și Cordoba.
Cu toate că o parte însemnată din imperiul roman nu fusese recucerită, doar Italia, o bună
parte din Africa de Nord, o parte din Spania, precum și insulele din Mediterana, toate acestea
reprezentau reali zări de seamă ale domniei lui Iustinian , împlinirea unuia din visurile sale. Vom
vedea însă că aceste recuceriri nu vor fi de lungă durată.

Activitatea de la Dunărea de Jos

Dacă în apusul europei și în Afr ica Imperiul bizantin a dob ândit succese militare soldat e
cu încorporarea de mari teritorii, în schimb, în Orient, așa cum a m văzut, a suferit înfr ângeri din
partea perșilor.
Dificultăți serioase a întîmpinat Imperiul bizantin și la Dunărea de Jos, unde a avut de
înfruntat incursiunile slavilor, anților și bulgarilor, amestecate cu cete de huni. Astfel, în anul
528 a avut loc o incursiune căreia a trebuit să lupte Baduarius, magister militum et dux Scythiae
împreună cu Iustinus, magister militum et dux provinciae Moesise Secundae . Armata bizantină a
fost înfrântă și Iustinus a murit pe cîmpul de luptă, invadatori i au prădat un vast teritoriu p ână în
Thracia. O nouă expediție bizantină împotriva barbarilor, condusă de Constantiolus, succesorului
lui Iustin, de Godilas și Askum, magister militum per Illyricu m a reușit să înconjoare cetele de
barbari și să le ia prada, dar mai apoi, c ând bizantinii se întorceau victorioși, au fost surprinși de
alți „huni”, care au făcut prizonieri pe Constantiolus și pe Askum. Dintre ei împăratul l -a
răscumpărat numai pe Const antiolus.
În anul 529 ce te de sclavini în unire cu bulg ari și anți pătrund din nou în Imperiu, dar sunt
respinși de oastea imperială, comandată de gepitul Mundus, numit în același an magister militum
per Illyricum . Un an mai t ârziu Chilbudios, un ofi țer de origine slavă, numit de Iustinian
magister militum per Thraciam și pus de strajă la Istru reușește în numai 3 ani să alunge din
dioceza Thraciei pe huno -bulgari, sclavini și anți. Procopius, De bello Gothico , III, 14, 1 -6 (cf.
Mihăescu, p. 155 -156) ne spune „că Chilibudios ajunsese at ât de temut de barbari, înc ât timp de
trei ani, c ât s-a ostenit în această cinste, nimeni n -a mai trecut Istrul împotriva romanilor, ci de
multe ori romanii treceau pe țărmul opus și îi ucideau sau îi luau ca sclavi pe b arbarii de
acolo”. Cu prilejul acestor expediții au fost recucerite mai multe puncte strategice din Oltenia,
Muntenia și Banat, între care Drobeta, Su cidava, Turris (Turnu Măgurele) , Constantiniana
Dafn e, Lederata Dierna (Zerna) și a fost extinsă dominația bizantină pe o bună parte din teritoriul

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

69 fostei provincii Dacia. Activitatea vic torioasă a lui Chilbudios în st ânga Dunării n -a fost însă de
lungă durată, căci după trei ani, adi că prin anul 533 el a fos t omor ât într -o luptă cu scalvinii, în
timpul unei expediții în care armata romană, mai puțin numeroasă a fost înfr ântă. Tot Procopiu s
ne spune că după această înfr ângere „fluviul fu trecut oric ând de către barbari, după voie, iar
bogățiile romanilor ajuns eseră pentru ei lesne de atins”. Împăratul Iustinian a ajuns însă la
înțelegere cu anții, cărora le -a cedat în st ânga Dunării cetatea Turris , „părăsită de mult timp,
fiind pustiită de către barbarii de acolo”, „împreună cu pămînturile din jurul ei, precum și o
mare sumă de bani, numai să -i fie acum aliați și să -i împiedice pe huni de a mai cotropi
împărăția romană”. Deși n -au mai lipsit atacuri barbare la frontiera Dunării, cum au fost și
acelea din anul 540 ale bulgar ilor în Thracia și Macedonia, p ână în C hersonesul thracic, un de au
făcut un nou măcel, ajung ând chiar în Asia Mică și să treacă peste zidul cel lung al lui
Anastasius, pătrunz ând în cartierele mărginașe ale Constantinopolului, apoi în Grecia și
Pelopones și iar ăși o invazie a anților în Thracia, iar a bulgarilor în Illyricum, totuși împăratul
Iustinian, folosind cu abilitate diplomația, învrăjbind populațiile migratoare une le împotriva
altora, ori cumpăr ând pacea cu bani, a reușit să mențină dominația bizantină nu numai în dreapta
Dunării , dar și dincolo de fluviu, pe o zonă destul de întinsă, în Banat, Oltenia și Muntenia.
Documentele arheologice și epigrafice din această zonă sunt o mărturie elocventă a expansiunii
politice și economice bizantine din vremea lui Iustinian.
Peninsula Balca nică a avut însă destul de suferit din cauza acestor invazii, căci trupele
imperiale erau insuficiente aici, fiind deplasate în apus pentru recucerirea vechilor teritorii
romane. Chiar dacă barbarii nu s -au stabilit statornic la sud de Dunăre, mulțumindu -se cu
expediții de pradă, ei au provocat mari pagube material e și umane. Se relatează, de pildă, că
invazia bulgară din anul 540 asupra Thraciei și Macedoniei s -a soldat nu numai cu o bogată
pradă de război, dar și cu luarea a 120.000 prizioneri, care au fo st duși la nord de Dunăre. Rolul
prizonierilor la nord de Dunăre pentru creștinarea barbarilor și întărirea elementului autohton a
fost deosebit de important.
Perioadele de pace cu cele de război au alternat în Balcani la intervale scurte. Între
ultimile i nvazii de mari propo rții din timpul lui Iustinian s unt acelea ale lui kutrigurilor, ramură a
hunilor, în alianță cu cete de bulgari și slavi, care în anul 559 sub conducerea lui Zabergan au
trecut fluviul în Scythia Minor, Moesia Secundă și au înaintat pîn ă în Thraci a, Macedonia și
Grecia, ameninț ând chiar capitala Imperiului . Ei au putut fi înfr ânți de bătrînul general Belizarie,
chiar sub zidurile Constantino polului. Cu acest prilej a fost prădată și incendiată și cetatea
Dinogeția și poate și altele în S cythia Minor.
Trei ani mai t ârziu, în primăvara lui 562, a avut loc ul tima invazie huno -bulgară pe
teritoriul Imperiului în timpul lui Iustinian, căreia i -a pus capăt Marcellus, magister militum și
nepot al lui Iustinian. În anii 561 -561 o populație nomadă înrudită cu huno -bulgarii (avarii) ajung
până la Dunărea de jos sub comanda haganului Baian, cer ând păm ânt în imperiu. După tratative
purtate de Iustinus, guaestor Iustinianus exercitus și de Iustinian însuși se ajunge la o pace și
alianță ( foedus ) fără s ă le fi cedat avarilor ceva din Imperiu, ci aceștia sunt așezați ca federați la
frontier a Dunării de Jos.

Opera constructivă și militară a lui Iustinian

În țelul său de a reface vechiul Imperiu roman și de a -i asigura tăria în fața popoarelor
migratoare, Iustinian a purces la construirea din nou ori refacerea unor rețe le de fortărețe, mai
ales la frontieră, dar și în spatele lor, despre care ne informează Procopius în lucrarea sa De

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

70 aedificiis scrisă între anii 553 -555. În aceste fortărețe a așezat trupe, cărora le -a dat în stăp ânire
pământuri, spre a le lega și mai mult de apărarea locurilor respective.
La frontiera Dunării și în Peninsulă Balcanică au fost construite sute de fortificații,
dispuse pe mai multe linii de apărare. Referindu -se la activitatea din această zonă, Procopius ne
spune: „Și voind să facă din fluviul Istru o foarte puternică pavăză de apăra re a acestor cetăți și
a întreg ii Europe a închis malul fluviului cu o centură deasă de fortărețe… și a așezat peste tot
pe mal garnizoane militare, care să împiedice în mod hotărît trecerea barbarilor de dincolo.
Dar, deși a făcut toate acestea, fiindcă n -avea toată încrederea și nădejdea în oameni, socotind
în sine că, dacă cumva dușmanii ar putea trece în vreun fel oarecare peste fluviu, ar da peste
locuitorii de pe ogoare cu totul neapărați și i -ar duce pe toți în sclavie, jefuindu -le toate
bunurile, n -a crezut că este de ajuns să facă stăpîni p este fortificații numai pe locuitorii de lîngă
fluviu, ci le -a dat și ace lora o proprie siguran ță, ridic ând întăritu ri în interiorul țării, așa înc ât
fiecare ținut să -și aibă fortăreața sa sau să fie în vecinătatea unui loc întărit”.
În Scythia Minor a fost continuată opera de întărire a limes -ului începută de Anastasius,
refăc ându-se ori construind u-se din nou numeroase cetăți, at ât pe malul Dunării, c ât și în interior
și chiar pe malul mării. Procopius menționează un număr de peste 40 de așezări, în care au fost
efectuate lucrări de construcț ie. Între cele mai importante s unt: Altinum, Sucidava, Ax iopolis,
Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Ulmetum, Ibida, Constantiana, Tomis, Callatis și altele. În
unele din acestea săpăturile arheologice și descoperirile epigrafice au confirmat informațiile lui
Procopius, iar în alte așezări, ca Histria, Dinogeția, n emenționate, acestea dovedesc c ât de
intensă a fost opera de construcții desfășurată de Iustinian.

Opera legislativă a lui Iustinian. Reformele administrative

Opera cea mai importantă și cea mai durabilă a lui Iustinian, care indică și modul în care
împăratul a înțeles să încorporeze ideea imperială, este aceea de codificare a dreptului roman.
Iustinian și -a dat seama de marea valoare a legislației romane și în același timp , că ei trebuie să i
se aducă unele modificări, impuse de realitățile istorice deosebite; de aceea el a năzuit să bazeze
legislația Imperiului său pe legislația romană, însoțită de interpretările celo r mai reputați juriști
de la sf ârșitul antichității. Istoricii consideră că grație lui Iustinian omenirea a moștenit tot ce
imperiul ro man a creat mai bun și mai durabil, anume dreptul, ale cărui noțiuni și aplicații au
cuprins toate aspectele vieții și s -au tra nsmis civilizației europene, at ât de mult, înc ât numai dacă
cineva este jurist își poate da seama că la originea unor habtitudini stă un principiu roman. În
afară de biblie nic i o altă lucrare n -a avut o înr âurire mai ma re pentru evoluția umanității c a
opera juridică a lui Iustinian.
La realizarea acestei opere Iustinian a avut concursul unor juriști de seamă, între care
Trebonian deține locul de frunte. Lucrarea a început la 13 febr. 528, cînd Iustinian numește o
comisie formată din 7 membri, în frunte cu Trebonian, cu misiunea de a reuni într -un cod toate
constituțiile (legile) imperi ale în vigoare, de la împăratul Hadrian (117-138) încoace, elimin ând
elementele care nu mai corespundeau cerințelor timpului. Comisia trebuia să utilizeze Codex
Theodosianus ca și culegerile parti culare alcătuite în timpul lui Dioclețian: Codex Gregorianus și
Codex Hermogenianus . La 7 aprilie 529 lucrarea denumită Codex Iustinianus a fost gata; este
împărțită în 10 cărți. La 15 dec. 530 împăratul numește o nouă comisie (mai numeroasă) din 16
membri, pusă sub conducerea ace luiași Trebonian, cu misiunea de a codifica lucrările de
interpretare a legilor (jurisprudență) a juriștilor romani din secolele II -III. După trei ani lucrarea a
fost gata și publicată la 16 dec. 533 sub numele de Pandecte sau Digeste ; este împărțită în 7 părți

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

71 și 50 de cărți (subdiviziuni principale). Opiniile c ontradictorii ale juriștilor trebuiau, de
asemenea și tot materialul era expus într -un sistem logic.
La 21 noiembrie 533 a apărut o altă lucrare intitulată Institutiones , realizată din
însărcinarea lui Iustinian de către Teofil și Dorotei, profesori la șco lile de drept din
Constantinopol și Be irut, precum și de Trebonian. Lucrarea era, de fapt, un manual e lementar de
drept, pus la îndem âna studenților în drept și care prezenta un material selecționat din Codex
Iustinianus și Digeste , fiind împărțit în 4 cărți.
Numărul mare de legi promulgate de Ius tinian în cursul celor 5 ani, c âți s-au scurs de la
apariția lui Codex Iustinianus (529), a făcut necesară publicarea unei noi ediții îmbogățite a
Codicelui amintit și care va apare sub numele: Codex repetitae p raelectionis , la 16 noiembrie
534, în 12 cărți. Aceasta, a doua ediție definită este singura care ni s -a păstrat. Legile promulgate
între anii 535 -565 au purtat numele de Novellae , adică legi noi, sunt în număr de 154 și redactate
în majoritate în grecește . Unele Novellae privesc direct și teritoriul țării noastre, d ându-ne
informații prețioase și unice cu privire la viața religioasă, politică și economică. De amintit, de
exemplu, Novella a XI -a, care ne vorbește de Iustiniana Prima, arhiepiscopie întemeiat ă de
Iustinian în anul 535 și care avea în subordine și două episcopii din Banat, Lederata și Ricidiva.
Toate lucrările juridice publicate în timpul lui Iustinian ( Codex Iustinianus , Digeste sau
Pandecte , Institutiones și Novellas ) poartă încep ând din seco lul al XII – lea denumirea de Corpus
juris civilis , dată de învățați juriști de la Universitatea din Bologna.
Codificarea dreptului roman a oferit statului bizantin centralizat o bază juridică omogenă,
care reglementa ansamblul vieții publice și particulare , raporturile dintre cetățeni, viața familiei,
relațiile comerciale, situația bunurilor materiale. Așa cum am spus, Corpus juris civilis nu
reproducea mecanic vechiul drept roman ori toate interpretările juriștilor antici, ci în el au fost
introduse modifi cări, care să corespundă cu organizarea socială și econom ică a timpului, precum
și cu p receptele moralei creștine. În dreptul familial, de exemplu, au fost introduse, ca urmare a
influenței creștine, concepții mai umane. De asemenea, proclam ându-se egalita tea și libertatea
tuturor oamenilor, legislația lui Iustinian recomanda tratamentul mai îngăduitor al sclavilor,
precum și eliberarea lor.
O altă caracteristică a legislației lui Iustinian este accentul deosebit de mare pus pe
absolutismul imperial. Corpus juris civilis fundamentează din punct de vedere juridic puterea
monarhică, lucru care va exercita o influență durabilă asupra ideilor politice din Bizanț și chiar
din Occident. Opera juridică a lui Iustinian a stat la baza întregei evoluții ulterioare a I mperiului
bizantin. În Occident Corpus juris civilius a contribuit în mod esențial la formarea concepțiilor
juridice și politice abia din secolu l al XII -lea, adică de atunci c ând a început să f ie studiată
această operă, și p ână azi legislația lui Iustinian a rămas element capital al evoluției juridice
europene.

Reformele administrative

Au fost dictate, pe de o parte, de tulburările provocate de răscoala NIKA, pe de alta, de
presiunile tot mai mari din partea populațiilor migratoare ori ale perșilor. Împăr atul era
nemulțumit de faptul că funcționarii și guvernatorii de provincii erau corupți, se dedau la abuzuri
și neglijențe grave. În acest sens ia o serie de măsuri (expuse în Novell -le VIII și XVII, din anul
535), prin care, între altele, se suprima obice iul de a se cumpăra funcția de guvernator pentru o
anumită sumă de bani, urmînd ca cel care o avea să -și recupereze nu numai sumele plătite
anterior, ci și altele mult mai mari, evident prin exploatarea populației. Împăratul a plătit sumele
deja primite de la acești demnitari și i -a numit după alt sistem. Iustinian i -a obligat pe funcționari

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

72 să jure în modul cel mai solemn, că n -au plătit pentru funcțiile lor nimănui nici o sumă de bani.
În același timp, au fost redactate o serie de directive ( mandata ) cătr e toți guvernatorii de
provincii, în care li se arăta cum trebuie să conducă și a mărit drepturile acelor defensores
civitatium pentru a proteja pe cetățeni împotriva exploatării și extorcării de bani. Au fost de
asemenea, aduse modificări importante în or ganizarea provinciilor, fiind desființate vicariatele,
iar unele provincii unificate și puse sub conducerea guvernatorului militar ( dux); duces primeau
și titlul de spectabilis și atribuțiile lor erau mărite put ând judeca procese p ână la 750 solidi.
La Con stantinopol Iustinian a lărgit atribuțiile șefului poliției ( praefectus vicilum ), care a
luat numele de praetor plebis și a creat un post, acela de guaesitor , cu misiunea de a se ocupa de
mulțimea vizitatorilor și imigranților de tot felul care veneau în n umăr mare în capitală. A mai
înființat funcția de quaestor exercitus pentru a ușura aprovizionarea trupelor aflate pe cursul
inferior al Du nării (Scythia Minor și Moesia II). Pentru a micșora pericolul extern, tot mai
amenințător dinspre nordul Scythiei, I ustinian a făcut o nouă organiz are economică și militară,
grupând Scythia, Moesia II, provincii cu resurse economice reduse, cu provinciile maritime
Caria, Cypru și insulele din Marea Egee, pe care le -a pus sub comanda unui quaestor Iustinianus
exercitus . Sediul acestui comandant pare să fi fost la Odessos sau la Tomis. La Constanța s -a
descoperit piatra funerară a lui Marcellus vicar de Odessos și care lasă posibilitatea ca Tomisul
să fi fost sediul acestui vicar ori să -și fi găsit moartea aici cu prilejul unei călătorii de lucru.

Marea ciumă

Luptele pentru recucerirea Africei, Italiei și Spaniei au însemnat u n mare efort pentru
imperiu, at ât în ce priveș te cheltuirea de forțe umane, c ât și materiale. Perioada de 20 de ani,
între 535 -555, c ât a durat recu cerirea Italiei, la care s -au adăugat și alte războaie, purtate în
Orient ori în Balcani, au ruinat Imperiul din punct de vedere material. Pr ogramul ambițios
constructiv, c ât și războiul aproape continuu au dus la secătuirea rezervelor enorme de bani,
lăsate de împăratul Anastasius, dar mai grele au f ost consecințele lăsate de cium a care a izbucnit
în 542 și a b ântuit în Egipt, Siria și Palestina ating ând în 543 chiar Constantinop olul, iar în anii
următori răsp ândindu -se în celelalte provincii pînă în Galli a.
Un al doilea val de ciumă a izbucnit mai puternic în 558 la Constantinopol cu foarte
grave consecințe pentru populație.

Politica religioasă

Iustinian este ultimul împărat roman pe tronul imperial bizantin. El este în același timp un
domn creștin, un s uveran conștient de originea divină a puterii sale. Noțiunea de Imperium
Romanum se confundă cu cea de Ecumenicitatea creștină, iar victoria religiei creștine peste tot
pământul nu avea mai puțină valoare ca aceea a restaurării puterii romane. Iustinian socotea că
prima îndatorire a unui suveran este „de a păstra intactă puritatea credinței creștine de a o
apăra împotriva oricărei perturbări, de a sprijini Biserica Ortodoxă ș i apostolică” amintindu -și
că „pioșii și dreptcredincioșii împărați, care l -au precedat, aveau ca țel extirparea erz iilor și
menținerea păcii în Sf ânta Biserică a lui Dumnezeu”. De la Theodosie I nici un împărat nu s -a
preocupat at ât de mult de întărirea r eligiei creștine și în același timp de extirparea păg ânismului,
căci cu toate progresele făcute d e creștinism mai existau încă p ăgâni, mai ales în cadrul
învățăm ântului superior și al științe i. De aceea, el privează pe p ăgâni de dreptul de a învăța și în
529 închide Academia din Athena, cuibul școlii neoplatonice, ceea ce a obligat pe învățații de

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

73 acolo să se refugieze la curtea marelui rege persan. Aici, la această Universitate studiaseră sfinții
Vasile cel Mare și Grigorie de Nazianz.
Iustinian dăduse înc ă din anii 527 -528 legi severe împotriva greticilor și închisese
templele lui Isis și Aman din Egipt. În anii următori va lua și alt e măsuri împotriva cultelor
păgâne și a evreilor, cărora le va cere să folosească în slujbele lor textul în limba greacă al
Septuagintei.
Cum am mai arătat, Iustinian era convins că succesul armatelor depindea de harul lui
Dumnezeu și că păcatele oamenilor ave au consecințe nu numai pentru m ântuirea personală, ci și
pentru starea generală a Imperiului. C âtă importanță acorda pro blemelor religioase reiese și din
faptul că prin legile sale vroia să aducă ordinea în Biserică și imperiu. În fruntea Codului lui
Iustinian se află și o expans iune asupra Sfintei Treimi și credinței ortodoxe, precum și
Simbolului Niceo -Constantinopolitan.
Iustinian a purces la unele măsuri, care să reformeze Biserica. Astfel, au fost promulgate
legi, menite să combată simonia și să favorizeze alegerea episcopilor și preoților a celor mai
curate și stimate persoane; purtarea lor să fie la adăpost de orice critică. Alte legi reglementau
alegerea star ețelor și star eților și dădeau norme de disciplină în m ănăstiri. Se poate spune că
Iustinian a arătat o mare grijă pentru m ănăstiri. În preambulul legilor sale privitoare la viața
monahală el își arată prețuirea pentru m ănăstiri, pe care le s ocoate foarte utile societății, din
cauza rugăciunilor, pe care le adresează lui Dumnezeu, pen tru bunăstarea imperiului, cei care au
îmbrăcat haina îngerească. Statul are, deci, inte res să favorizeze dezvoltarea m ănăstirilor, dar în
același timp și dreptul să ceară ca monahii să respecte disciplina îngerească și îndeplinirea
regulilor fixate. Iusti nian a pus accentul pe viaț a în comun (chinovitică), oblig ând pe toți
călugării să trăiască în m ănăstiri sub conducerea egumenului. El era împotriva acelor călugări
rătăcitori, care -și câștigau existența cerșind și a limitat chiar numărul anahoreților (isi haștilor). A
luat măsuri severe împotriva m ănăstirilor mixte, de bărbați și femei, destul de numeroase din
secolul al IV -lea. Din timpul lui Iusti nian cunoaștem trei tipuri de m ănăstiri: de bărbați, de femei
și pentru penitenți, după modelul aceleia fondat e de Theodora pentru fetele pocăite.
Iustinian a precizat granițele dintre legea laică (civilă) și cea monahală, merg ând at ât de
departe, înc ât a adus corecturi și hotăr ârilor sinoadelor. Întrega această legislație avea la bază
obligația călugărilor de a r ămâne fideli votului dat lui D umnezeu. Cel care abandonează
mănăstirea trebuie adus înapoi cu forța și dacă pleacă din nou, trimis în armată, fără să poată
benefic ia de bunurile și de situația s a juridică anterioară.
În 529 a luat măsuri și împotriva unor aristocrați și a altor persoane, care se făceau
vinovate de practica rea în secret a riturilor păg âne. Dacă refuzau să se inițieze în doctrina
creștină și să se boteze, aceștia erau exilați și li se confiscau toate bunurile. Iustinian a întărit
legile împot riva maniheenilor, montaniștilor, evreilor și a samaritenilor.
Dar în problema cea mai delicată, aceea a monofizitismului, Iustinian a avut o poziție
șovăielnică și oscilantă. Acest lucru s -a datorat, pe de o parte, influenței soției sale Theodora,
simpati zantă a monofizitismului, pe de alta, a patriarhului Antim (Anthemius) și el pro –
monofizit. Astfel, p ână în anul 536 el se dovedește îngăduitor față de monofiziți, de această
îngăduință beneficiind mulți ierarhi monofiziți, între care Severus, fostul patri arh al Antiohiei,
readus din exil. Iustinian organizează o întrunire între 6 chalcedonieni și 6 monofiziți moderați,
care elaborează o formulă de credință, pe care împăratul o promulgă în 533 și pentru care obține
și aprobarea papei Ioan al II -lea în 534. În această formulă nu se vorbea nici de o singură fire,
nici de două în persoana l ui Iisus Hristos, ci doar că „Mântuitorul s -a întrupat, făc ându-se om, a
fost răstignit și este una dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi, de o ființă cu ele”. Dar
această formulă n -a mulțumit nici pe chalcedonienii extremiști și nici pe monofiziții extremiști.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

74 În anul 536 vine la Constantinopol papa Agapit, succesorul lui Ioan al II – lea și convinge pe
Iustinian să renunțe la formula adoptată, deoarece ea nu era ortodo xă. P atriarhul Antim, care
fusese unul dintre autorii formulei, este depus din scaun și re âncepe persecuția împotriva
monofiziților; consecința este că multe mii de oameni au de pătimit.
Cu timpul însă, prigoana a slăbit, iar monofiziții vor face din nou p rogrese, mai ales
datorită influenței pe care o capătă învățații călugări Dometian și Theodor Askidas, partizani ai
origenismului, pe lîngă Theodora și împărat. Dar în anul 543 s -a ținut la Constantinopol un sinod
local, prin care erau condamnate nouă prop oziții din scrierile lui Origen, iar numele său era
trecut printre eretici. Indignat de hotărîrile acestui sinod, Theodor Askidas îndeamnă pe
Theodora și Iustinian să facă o nouă încercare de a atrage cel puțin o parte a dizidenței
monofizite. Reconciliere a era însă împiedicată de faptul că Sinodul de la Chalcedon reabilitase
pe Theodor de Hopsuestia, Theodoret de Cyr și Ibas de Edessa, ale căror scrieri erau considerate
de monofiziți impregnate de nestorianism.
Theodor Askidas și ceilalți monofiziți cu tre cere la palat au reușit să convingă pe
Iustinian să dea în 544 un edict teologic, în „trei capitole”, prin care se condamnau unele lucrări
ale lui Ibas de Edessa ( Epistola lui Ibas din Edessa adresată episcopului Maris din Andașir –
Persia ), Theodoret de Cyr (Scrierile acestuia contra lui C hiril al Alexandriei și contra Sinodului
de la Efes ) și persoana și opera lui Theodor de Mopsuestia. Patriarhii și majoritatea ierarhilor
răsăriteni s -au supus dorinței împăratului. În schimb, în Occident edictul a fost pri vit, în general,
defavorabil. Primii apuseni, care au pornit lupta împotriva edictului din 544 au fost episcopii
Dacius de Milano, Facundus de Hermiane, Ponțian din Africa și diaconul Fulgențiu Ferrand din
Cartagina.
Papa Vigilius cunoscut și prin corespo ndența purtată cu episcop ul Valentinian de Tomis a
fost adus cu forța la Constantinopol în 547 „convins” de împăratul Iustinian și Theodora să adere
la condamnarea „Celor trei capitole”, ceea ce Vigilius a și făcut prin faimosul Judicatum , trimis
patriarhului Mina al Constantinopolului. Ecoul produs în Occident de adeziunea papei la
condamnarea Celor trei capitole a fost cu totul defavorabil, ceea ce l -a făcut pe Vigilius să
retracteze. În Africa, Dalmația, Acythia și chiar Gallia s -au țin ut sinoade de protest. Episcopii
din Africa au ținut un sinod la 550 excomunic ând pe Vigilius. În vara anului 551 împăratul,
îndemnat de Theodor Askidas, a publicat un nou edict, cunoscut sub numele de „Mărturisirea de
credință a împăratului Iustinian cont ra celor trei capitole” . Dar noul edict a creat o confuzie și
mai mare, îngreuind și mai mult modalitatea unei împăcări. Iustinian a convocat atunci Sinodul
al V-lea ecumenic în anul 553 la Constantinopol, care a confirmat edictul împăratului. Vigilius
n-a voit să participe pe motiv că este bolnav. În timp ce sinodalii au lucrat 6 ședințe dis cutând
condamnarea „Celor trei capitole” papa Vigilius a alcătuit un memoriu cunoscut sub numele de
Constitutum , prin care făcea cunoscut că nu se poate solidariza cu s entința de condamnare a
„Celor trei capitole”. Amenințat de împărat cu exilul, Vigilius este obligat să cedeze și publică
un al doilea Constitutum , în care își retrage afirmațiile anterioare, accentuînd condamnarea
„Celor trei capitole”. Eforturile de paci ficare ale lui Iustinian s -au dovedit însă fără rezultate
pozitive, căci monofiziții nu au fost mulțumiți cu concesia minoră, care li se făcuse, iar
Occidentul s -a divizat , cele mai multe biserici refuz ând să accepte hotăr ârile Sinodului din
Constantinopol timp de mai multe decenii. Opoziția episcopilor din Veneția și Istria împotriva
sinodului din 553, precum și împotriva scaunului roman, e cunoscută sub numele de schisma
istro-venețiană . În decursul acestei schisme episcopii schismaticii și -au ales un papă (patriarh)
propriu, pe arhiepiscopul de Aquileia, care și -a stabilit reședința la Grado, în apropiere de
Aquileia.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

75 Iustinian nu s -a lăsat însă intimidat de acest eșec și a căutat să g ăsească o formulă
satisfăcătoare de pace. Către sf ârșitul vieții el era convins că Doctrina aftharodocetă putea aduce
rezolvarea dorită. Potrivit aftharodocetismului, care era o formă d e monofizitism extrem, corpul
Mântuitorului ar fi fost imun at ât la păc at, cât și la suferi nță. În 564 un edict proclamă c a
ortodoxă doctrina aftharodocetă și cerea episcopilor să o recunoască. Toți au refuzat, dar reacția
din partea împăratului, n -a mai putut fi, din cauza morții sale în anul 565.
În ciuda tuturor încercăril or făcute de Iustinian pentru a concilia pe monofiziți cu
ortodocșii și în ciuda amestecului lui brutal în treburile Bisericii el n -a reușit să aducă pacea, ba
dimpotrivă, a creat noi motive de nemulțumire. Cu toate acestea, el a fost un bun creștin, și a
adus Bisericii serivicii enorme, at ât prin măsurile administrative, luate pentru o mai bună ordine
internă, (de exemplu, cele privitoare la monahism), c ât și prin privilegiile acordate.
Episcopii și preoții în vremea lui Iustinian capătă un rol foarte mare în administrarea
provinciilor și orașelor, devenind instanțe de judecată supremă și reprezentanți ai cetăților în
apărarea drepturilor locuitorilo r (defensores civitatium ). Decăderea progresivă a curiei ( ordo
decurionum ), adică a sfatului cetății, adus în vremea lui Iustinian la situația că multe orașe erau
acum conduse numai de un sfat restr âns, format numai din fruntașii orașului, care avea ca
președinte pe episcop. Tot în vremea lui Iustinian constatăm cel mai mare număr de episcopii, pe
care l -a cunosc ut Imperiul bizantin. Condițiile de pace relativă asigurate imperiului și sprijinul
acordat creștinismului au făcut ca prevederile legii lui Zenon din 480, potrivit căreia fiecare oraș
avea dreptul la episcopul propriu, să poată fi aplicate în această vrem e.
În Scythia Minor constatăm existența a 15 episcopii, precum și construirea de numeroase
locașuri de cult creștine. Într -o inscripție din Mangalia -Callatis, Iustinian este numit iubitor de
construcții. Același lucru este valabil și pentru alte provincii, iar această situație se reflectă în
Notiția episcopatum al lui Carl de Boor.

Diplomația imperială

Imperiul avea în fața tuturor popoarelor barbare un prestigiu de necontestat. Diplomația
de la Constantinopol a știut să profite în chip abil de acest lucr u și să -și ext indă influența politică,
să dob ândească avantaje economice și să răspîndească credința, iar odată cu acesta să extindă
civilizația bizantină.
Există la Constantinopol „o știință a conducerii barbarilor”, ale cărei mijloace se
inspirau din tra diția romană. Iustinian și -a creat, la fel c a împărații romani, la toate frontiere le
popoare vasale, pe care le c âștigase prin acordarea de bani, de favoruri și onoruri. În schimbul
unui tribut anual ( annona ) plătit barbarilor, imperiul căpăta loialitatea acestora și un contingent
de armată, care trebuia să lupte pentru apărarea Imperiului. Șefilor barbari li se acordau podoabe
prețioase, decorații strălucitoare și titluri pompoase din ierarhia palatului impe rial. Șefii barbari
se simțeau flatați de faptul că erau considerați pe jumătate romani, părtași ai lumii civilizate și se
declarau cu emfază „sclavi ai maiestății sale imperiale”.
La Constantinopol se știa însă că acești șefi lacomi, schimbători și perfiz i deveneau
dușmani periculoși. Diplomația imperială îi supraveghea cu mare grijă.
Pentru a menține asupra acestora influența bizantină li se dădeau soții din imperiu, iar
copiii acestora erau crescuți la Constantinopol în civilizația și luxul capitalei. De seori erau
invitați la palat făc ându-le o primire exagerat de luxoasă, pentru a le crea acestora impresia că
imperiul este foarte p uternic. În timpul domniei lui Iustinian la palatul sacru au venit mulți
conducători dintre heruli, huni, avari, gepizi, axum iți, lazi, iberi și alții. Împăratul și Theodora îi
încărcau cu daruri pe ei , pe soțiile și copiii lor și c ând se întorceau în regiunile de unde veniseră

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

76 erau încă uluiți și fascinați de farmecul, pe care -l cunoscuseră și se simțeau fericiți de a fi în
serviciul unui împărat, care -i primea at ât de bine și le făcea at âtea daruri prețioase.
Diplomația bizantină căuta să slăbească forța popoarelor barbare, învrăjbind un popor
împotriva celuilalt. Există, de asemenea, obiceiul ca la Constantinopol să fie întotd eauna un
pretendent la conducerea poporului barbar, care să poată fi opus în orice moment conducătorului
barbar neascultător. În același timp, Bizanțul putea apela la un popor barbar să pornească război
împotriva altui popor barbar, care devenea un pericol pentru Imperiu.
La aceste practici care veneau ca o moștenire de la Roma, Bizanțul adăuga altele.
Propaganda creștină a fost strîns legată de politică; mis ionarii nu făceau mai puțin dec ât
diplomații, pe ntru c a popoarele barbare să accepte suzeranitate a imperială și să le aducă în s ânul
civilizației bizantine. Mulțumită acestor misionari popoare barbare din regiunile de stepă ale
Rusiei meridionale, p ână în Etiop ia și Sahara, de la Eufrat și p ână în vestul Europei și nordul
Africei au primit religia creșt ină în timpul lui Iustinian depășind astfel granițele imperiului. O
dată cu religia creștină se făcea cunoscută și civilizația bizantină.
Această politică, prin care se combina forța militară cu diplomația, a avut succes.

Civilizația bizantină în secolul al VI -lea

Prin marea operă pe care Iustinia n a întreprins -o de a restaura Imperiul roman, ca și prin
marea să operă legislativă, el a asigurat domniei un loc deosebit de important în istorie. Acest loc
și l-a asigurat și prin strălucirea de care s -au bucu rat literatură și artele în istoria generală a
civilizației.

Literatură

La fel ca în toate epocile din trecutul Bizanțului și în secolul al VI -lea istoria a fost modul
în care g ândirea bizantină s -a exprimat cel mai bine. Procopius din Caesarea este cel mai mare
istoric al perioadei lui Iustinian și în ciuda criticilor care i s -au adus, cu privire mai ales la
obiectivitatea cu care prezintă unele realități istorice, totuși valoarea sa rămîne considerabilă, în
care campaniile dintre anii 527 -554 împotriva perșilor, vandalilor, ostrogoților, vizigoților și
triburilor slave de la Dunăre, s unt prin exactitate a informației și prin calitatea stilului o operă
remarcabilă. De asemenea, și celelalte două lucrări De aedificii și Historia arcana (Istoria
secretă), de și conțin multe exagerări, prima în sens pozitiv, cea de -a doua în sens negativ,
prezintă un mare interes, fiindcă ne oferă multe informații utile și chiar unice. Fără lucrările lui
Procopius istoria domniei lui Iustinian ar fi avut foarte multe lacune.
După Procopius, evenimentele domniei lui Iustinian au fost continuate de Agathias, de la
anul 554 pînă la 558, iar după aceea, de la 558 -562 Menandru, care a trăit la sf ârșitul secolului al
VI-lea. Din lucrarea lui Menandru nu ne -au rămas dec ât fragmente, da r se pare că a fost un
istoric serios.
Alți învățați care au scris lucrări interesante privi nd diverse aspecte ale vieții s unt: Petrus
Patricius, fost ministru al lui Iustinian și care ne -a lăsat un tratat despre ceremonii, Ioan Malalas,
a cărui Istorie un iversală începe la facerea lumii și merge p ână în anul 563. Scrisă în greaca
populară această operă va fi foarte mult utilizată în Evul Mediu. Ioan din E fes a scris în limba
siriacă o Istorie bisericească , care merge p ână în anul 684. Evagrius continuă pe Socrate și
Sozomen și Theodoret de Cyr, adică de la anii 431 -593. Organizarea internă a imperiului lui
Iustinian este zugrăvită de Ioan Lydus în lucrarea De magistratibus populi Romani . Printre
hagiografi trebuie mențio nat C hiril de Scythopolis și Ioan Moschos, care a scris Livada

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

77 duhovnicească (Fratum spirituale). Un autor interesant este Hierokles, care, în lucrarea s a
Synecdemos ne prezintă starea administrativ -politică a Imperiului în timpul lui Iustinian, iar Paul
Silentiarius ne dă o Descriere a Sfintei Sofia . Cu toate că u nii autori menționați mai sus s unt
posteriori domniei lui Iustinian, ei sunt totuși legați de mișcarea intelectuală caracteristică epocii
marelui împărat.
Alături de istorie, teologia a interes at lumea bizantină mai mult dec ât oricare altă știință,
căci chiar împăratul găsea o mare plăcere să discute probleme dogmatice, scriind unele lucrări în
acest domeniu. Cel mai mare teolog ai e pocii lui Iustinian a fost Leon țiu de Bizanț care poate fi
consid erat unul dintre scriitorii cei mai de seamă ai timpului său. El a scris lucrări împotriva
nestorienilor, eutihienilor, 30 de capete împotriva l ui Severus de Antiohia. Leon țiu a fost un
ortodox activ și combativ.
În domeniul poeziei religioase trebuie menț ionat Roman Melodul, cel mai mare și
original poet bizantin. El s -a născut în orașul Emesa, sub Anastasius vine la Constantinopol,
unde, după o tradiție pioasă, Maica Domnului îi dăruiește la Crăciun un sul -manuscris, pe care -l
înghite. Prin aceasta el a p rimit darul poeziei; s -a urcat pe amvonul Bisericii și a de Crăciun și,
printre celebrele c ântări, trebuie menționate: Judecata din urmă , Maica Domnului la Crucea
Mântuitorului și Trădarea lui Iuda . În alcătuirea c ântărilor sale , Roman folosea texte biblice,
liturghice, viețile sfinților și în vățăturile sfinților părinți. C ântările lui s unt pline de reflexiuni
dogmatice, învățături morale și înțelepciune.
Spre deosebire de istorie și teologie, filosofia era în decadență. În 529 Ac ademia din
Athena își închide porțile și face loc filosofiei creștine, încă tinere, de la Universitatea de la
Constantinopol. În această perioadă o dezvoltar e mai activă a filosofiei o înt âlnim în S iria, unde,
de altfel, se dezvoltă și alte ramuri ale știi nței, în centre ca Antiohia, Edesa, Nisibe. Și în
domeniul artei S iria exercita o influență asupra Constantinopolului.

Arta

S-a spus, pe drept cuv ânt că secolul al VI -lea poate fi numit „prima epocă de aur a artei
bizantine” . După o lungă perioadă de pregătire, de tatonări și încercări această artă se
concretizează într-o capodoperă, care este Sf ânta Sofia.
În anul 532, imediat după înăbușirea răscoalei NIKA, Iustinian începe pregătirile pentru
reconstru irea Bisericii Sf ânta Sofia (Sf ânta înțelepciune divină). Se pare că o biserică cu același
hram, construită de Constantin cel Mare, fusese distrusă în timpul revoltei NIKA. Iustinian vroia
să construiască o biserică de o strălucire nemaivăzută și pentru aceasta a recurs la cei mai buni
arhitecți ai timpului, Antim din Tralles și Isidor din Milet. Împăratul n -a precupețit nici bani, nici
muncă și s -a interesat personal de mersul lucrărilor. În cinci ani Biserica a fost gata. La 27 dec.
537 Marea Britanie , cum se va numi de acum î ncolo, a fost inaugurată în chip solemn.
„Niciodată geniul Romei și al Orientului nu s -au unit într -un ansamblu mai surprinzător și
armonios” (Choisy).
Lucrul cel mai caracteristic la această Biserică era mărimea cupolei, care are un diametru
de 31 m, ridi cată la o înălțime de mai bine de 50 de metri de asupra păm ântului; această cupolă
domina întregul edificiu . Procopius zice că ea „este at ât de ușoară și aeriană, că pare că stă mai
puțin pe ziduri, decît este suspendată cu un lanț de aur de înaltul cerului ”. Susținută de patru
mari arcuri, care se sprijină pe patru piloni foarte puternici, ea se proptește la est și la vest pe
două mari semicupole, care la r ândul lor se sprijină fiecare pe 3 nișe semicirculare. Arhitecții au
reușit, prin abilitatea lor extra ordinară, să facă în același timp un edificiu solid, să asigure
stabilitatea cupolei, dar să aibă și proporții armonioase, realiz ând o adevărată capodoperă. Poate

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

78 că îndrăzneala arhitecților a fost prea mare, căci la 7 mai 558 marea cupolă s -a dăr âmat. Dar
Isidor cel T ânăr a reconstruit -o și în 563 operă a fost terminată. De a tunci încoace, de 14 secole,
Sfânta Sofia apare ca una dintre cele mai mari creații ale arhitecturii, un monument tipic, în care
se rezumă un întreg ansamblu de metode și idealuri de a rtă. Cupolă va deveni de acum încolo
caracteristica arhitecturii bizantine.
În exterior, basilica nu are nimic deosebit, zidurile fiin d construite în cărămidă aparen tă.
Interiorul, în schimb, are o bogăție și un lux puțin obișnuit, care au devenit, de asem enea,
caracteristici ale stilului bizantin. Frumusețile pavajului de marmură și mozaic, coloanele înalte
de marmură albă, porfiră ori verzi, decorația bogată a capitalelor (poate capiteluri ???), lucrate
ca ni ște bijuterii, plac ajul pereților cu marmură pol icromă, care vor să imite covoarele din Orient,
strălucirea mozaicurile de pe cupole și abside, minunatele vase din aur și argint, țesăturile din
mătase și aur, care decorau altarul, toate uluiau pe privitor. Pe contemporani i -a impresionat mult
această bi serică. Evagrius a zis: „Biserica e minunată, unică și nu se poate descrie prin cuvinte” ,
iar Procopius la r ândul său afirmă: „că este operă a puterii și îndem ânării omenești, ca și a
divinității” . Ea reprezintă și azi un monument celebru, deși după cădere a Constantinopolului sub
turci a deve nit moschee. Azi este muzeu, at ât al creștinilor, c ât și al musulmanilor.

Alte monumente în timpul lui Iustinian

Sfânta Sofia n -a fost singura operă de artă din timpul lui Iustinian. În timpul său au fost
construite numeroase alte biserici, într -un stil care dovedește ingeniozitate și noutate. Din păcate
multe din acestea au fost distruse în cursul timpului. La Constant inopol se mai păstrează
bisericile: Sf. Serghie și Vach, după un plan octogonal și Sf. Irina, continu ând forma vechilor
bazilici. Cel mai bine s -au conservat bisericile d in Ravenna, St. Apollinaire in Classe, St.
Apollinaire il Nouvo și San Vitale (ultima tot după un plan octogonal combinat). La Thessalonic
Iustinian a refăcut Biserica S f. Dumitru, care se păstrează p ână astăzi în forma s a originară , iar
la Efes, Biserica Sf. Ioan Evanghelistul. Toate acestea sunt capodopere care strălucesc prin
frumusețea placajelor or i pavimentelor de marmură polic romă ori a mozaicurilor cu bogat decor.
Mozaicurile de la bisericile amintite din Ravenna ne dau o imagine asupra luxului și vieții
bizantine din secolul al VI -lea, asupra strălucirii și pompei imperiale.
Aceleaș i tendințe se înt âlnesc și în alte opere din timpul său, cum ar fi manuscrisele cu
litere de aur și argint pe pergament de purpură, în țesăturile scoase la iveală cu prilejul
săpăturil or arheologice din Egipt, în sc ulpturile în fildeș, în lucrările de orf everie. În toate acestea
se înt âlnesc elementele tradiționale greco – romane, dar și influențe orientale, mai ales siriene, din
a căror combinație a ieșit arta bizantină. Constantinopolul va deveni din vremea lui Iustinian un
centru artistic ș i cultural de p rim ordin, prelu ând în multe privințe rolul pe care -l avuseseră
marile orașe din Orient ca Antiohia, Alexandria și Efesul. Va lua naștere o artă nouă, iar printre
scopurile prin cipale se va număra în primul r ând glorificarea lui Dumnezeu și a împăratului.
Întreaga artă se va pune mai cu seamă în serviciul creștinismului.
Ultimii ani din viață ai lui Iustinian au fost plini de amărăciune. După moartea Theodorei
erorile politicii generale și viciile administrative au dus la o slăbire a autorității imperiale. Dar cu
toate neajunsurile interne, din punct de vedere religio s, economic ori politic, ineren te unei
perioade zbuciumate și cu toate că multe din recuceririle teritoriale n -au putut dura prea mult,
domnia sa a reprezentat o culme de realizări, pe car e nici un împărat după aceea, p ână la sf ârșitul
Imperiului bizantin n -a mai putut -o atinge. Iustinian a fost una dintre cele mai complexe
personalități ale istoriei bizantine, un mare împărat, în care s -au întrupat, așa cum am spus, două
ideii principale, ideea imperială romană și ideea creștină, pentru realizarea cărora a luptat toată

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

79 viața. În vremea s a Imperium Romanum , pe care Iustinian a dorit să -l restaureze, și -a desfășurat
pentru ultima oară toate forțele și -a împlinit marele său ideal politic și cultural. Extinderea
teritorială a mai cunoscut o d ată punctul culminant, căci imperiul ajunsese să cuprindă întreaga
lume mediteraneană. În artă, literatură și drept, vechea cultură a cunoscut o înflorire extrordinară,
dar sub înveliș creștin. Ea va fi însă urmată de o perioadă de decadență.
Domnia lui Iustinian n -a însemnat, așa cum el a dorit , începutul unei ere noi, ci sf ârșitul
unei mari epoci muribunde. Nu i -a fost dat lui Iustinian să renoveze imperiul. El a reușit numai
să-l restaureze în exterior și aceasta pentru scurtă v reme dar în interior sta tul rom an târziu, nu a
putut fi restaurat fiindcă nu au avut o bază solidă. Iustinian lasă urmașilor săi un imperiu epuizat
în interior din punct de vedere economic și financiar. Aceștia vor încerca să salveze tot ce se mai
putea salva. Insuccesele lui Ius tinian în țelurile sale se datoresc, pe de o parte, planurilor prea
ambițioase, pe de alta vremurilor vitrege, în care i -a fost dat să încerce împlinirea lor.
Iustinian a murit la 14 XI 565 și pentru meritele deosebite pentru Biserică el a fost trecut
în calendarul ortodox, fiind sărbătorit la 2 august.

Urmașii lui Iustinian

Cu dispariția puternicei personalități a lui Iustinian sistemul administrativ și politic
instituit de el se va destrăma progresiv. Elementele de descompunere ale imperiului își vor fa ce
apariția din ce în ce mai vizibil către sfîrșitul perioadei succesorilor imediați ai lui Iustinian.
Perioada cuprinsă între anii 565 și 610 constituie una dintre epocile critice ale istoriei bizantine.
Ioan din Efes, istoric bisericesc promonofizit, car e a trăit și scri s în timpul domniei lui Iustin II,
luând în considerare tulburările la care asista, socotea că „sfârșitul lumii se aproprie”.
Succesorii imediați ai lui Iustinian au fost: Iustin al II -lea cel T ânăr (565 -578), Tiberiu al
II-lea Constantin (578 -582), Mauricius (582 -602) și Phocas (602 -610). Cel mai important dintre
aceștia a fost Mauricius. Este, de asemenea, de remarcat în această perioadă activitatea energică
a unei femei, Sofia, soția lui Iustin II, care a exercitat o mare influență asupra treburilor publice
și ne amintește de Theodora, soția lui Iustinian, fără însă să se poată compara cu ea. Sofia era, de
astfel, nepoata Theodorei. Succesorii lui Iustinian n -au fost lipsiți de calitățile unor b uni
conducători și au depus eforturi serioase pentru a face față greutăților, însă au fost depășiți de
acestea. Pen tru evenimentele grave și hotăr âtoare, pe care imperiul le trăia, era nevoie de resurse
morale și materiale mult mai mari și de conducători d e un nivel mult mai înalt. Centrul de
greutate al politicii externe după moartea lui Iustinian se va deplasa în Orient, unde era necesară
o atitudine mai fermă față de regatul persan.
Iustin II era nep otul lui Iustinian de la sora s a Vigilantia și pare să fi fost un împărat
energic și hotăr ât. El socotea că nu este de demnitatea unui împărat roman să plătească tribut
barbarilor. Astfel, el refuză să dea perșilor triburilor datorat, conform tratatului de pace încheiat
de Iustinian în 562. A urmat un război g reu și îndelungat (început în 572), determinat și de faptul
că bizantinii au luat sub protecția lor pe armeni, care se revoltaseră împotriva perșilor. Armenia
avea nu numai o importanță strategică pentru imperiu, dar ea era un furnizor important de
militar i destoinici, care trebuiau să înlocuiască pe mercenarii germani plecați în apus. Drept
represa lii pentru acțiunile lui Iustin , Chosros I a invadat S iria, a devastat Apamea și a pus
stăpânire pe cetatea Daras, care păzea frontiera. La a uzul acestor nenoroc iri Iustin II și-a pierdut
mințile după aceea, Sofia profit ând de o perioadă de luciditate a împăratului a obținut de la el să
asocieze la tron, cu titlul de Caesar, pe Tiberiu, comes excubitorum (comandantul gărzii
personale a împăratului), care a luat nu mele de Tiberiu Constantin și a guvernat imperiul în

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

80 această calitate, p ână la moartea lui Iustin în 578. În același timp Sofia încheie un armistițiu cu
perșii, angaj ându-se să le plătească acestora suma de 45.000 solidi.
Dar dificultățile n -au lipsit nici în alte părți. Între 569 -571 au avut loc în Africa revolte
ale maurilor, iar vizigoții își extind în 571 -572 cuceririle în Spania, supun ând și Cordoba. Și mai
rău încă îl constituie pericolul lombarzilor de sub conducerea regelui lor , Alboin. Tem ându-se de
avari, cu care fuseseră cu c âtva timp mai înainte uniți, lombarzii părăsesc Illyricul și pătrund în
Italia, pe care o ocupă aproape în întregime, cu excepția sudului și a orașelor Roma și Ravenna.
În sfîrșit, o situație dificilă se ivește la Dunărea de jos și în Peninsulă Balcanică. Iustin II
refuzînd să plătească subsidiile anuale ( annonae ) kutrigurilor, utigurilor și avarilor, reacționează
trecând în 566 „Dunărea scitică”, în apropierea căreia își întinseseră corturile și au atacat
teritoriul imperi ului. Un an mai t ârziu (567), ei au primit să dea ajutor lombarzilor în lupta cont ra
gepizilor, după a căror înfr ângere completă răm ân singuri stăp âni pe c âmpia panonică (567). De
aici dru murile avarilor s unt deschise în toate direcțiile, devenind o putere de temut mai ales
pentru Imperiul bizantin, împotriva căruia vor îndrepta cele mai multe atacuri. În 570, pătrund în
Thracia, de und e sunt respinși. În anul 573, c ând armatele bizantine erau angajate în lupta contra
perșilor, trupele lui Baian pustiesc di n nou provinciile dunărene. Tiberiu al -II-lea, în calitatea sa
de Caesar coregent, încheie pace cu avarii în schimbul unor subsidii an uale de 80.000 solidi (364
kg. de aur). Pentru uriașa sumă primită, uneori și mai ridicată, Baian se obliga, între altele, să
întreprindă o ca mpanie împotriva slavilor din C âmpia Munteniei, care -și reluaseră incursiun ile
de pradă în Imperiu. Înaint ând de -a lungul Dunării, pe vechiul drum roman, Singidunum –
Novae -Durostorum, avarii au ajuns p ână în Do brogea, de unde au trecut în st ânga fluviului.
Sclavinii, atacați pe neașteptat e, n-au opus nici o rezistență, recunosc ând suzeranitatea lui Baian,
căruia i-au și predat miile de prizioneri, aduși din provincile din dreapta Dunării (578). În felul
acesta bizan tinii primeau o nouă lovitură, iar haganul avar își con solida și mai mult poziția,
făcând din sclavini supușii săi.
Cucerind c âțiva ani mai t ârziu orașul Sirium (582), în care Baian își mută reședința,
avarii își asigură o bază de unde timp de mai mulți an i vor ataca cetățile de la Dunărea de jos și
vor pustii teritorii le de nord ale Imperiului ajung ând, într -un cuv ânt, stăpîni pe Balcani . Iustin II
moare în 578 și Tiberiu al II -lea devine Augustus. Sub domnia lui, prin anii 579 -580, c ând
începuse bătălia p entru Sirmium, slavii de la Dunărea de jos, în număr mult mai mare ca de
obicei (100.000), foarte pro babil încurajați de avari, stăp ânii lor, au trecut la sud de fluviu și timp
de 4 ani au jefuit Peninsula Balcanică. Despre aceasta ne informează scriitorul bisericesc Ioan
din Efes: „În al treilea an al domniei lui Tiberiu, poporul blestemat al slavilor a năvălit pe
teritoriul Imperiului. El a parcurs întreaga Grecie, regiunile Thessalonicului și toată Thracia, a
luat multe cetăți și castele, a pustiit, a ar s, a jefuit și a cucerit țara așezîndu -se în ea fără nici o
teamă, ca și c ând era a lui. Și aceasta a durat patru ani, în timpul cărora a avut libertatea să se
așeze și să se întindă în cuprinsul ei. Slavii au prădat și au ars tot pămîntul p ână la zidul cel
lung, făc ându-se stăpîni pe turmele imperiale – mii de dobitoace – și pe cele ale particularilor.
Și până în momentul de față (583 -584) s -au așezat în pace pe teritoriul provinciilor romane,
jefuiesc, ard și omoară fără grijă și fără teamă. Ei s -au îmb ogățit, posedă aur și argint,
herghelii de cai, armate fără număr și au învățat să se războiască mai bine ca romanii”.
Din cele de mai sus rezultă că pentru prima oară pe la anul 580 slavii s -au așezat pe
teritoriul Imperiului, foarte probabil și în Dobrog ea, nu în grupuri mici și izolate, ci în număr mai
mare. Dar, în general, așezarea lor n -a avut un caracter permanent și nici nu s -a făcut cu intenția
unei vieți pașnice, productive, ci pentru pradă și jaf. Totuși, se poate spune că acum au loc
începuturil e unor așezări i zolate și statornice ale slavilor în Peninsulă Balcanică.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

81 În Italia , Tiberiu a preferat să cumpere pacea, dec ât s-o câștige prin luptă. La moartea lui Alboin,
lombarzii n -au ales alt rege, ci se scidează în 30 de grupuri, fiecare fiind cond us de căt re un dux.
Ei au continuat să c âștige teren în sudul Italiei, astfel că la Spoleto se stabilește un dux, iar la
Beneventum un altul. Plătind tribut unora dintre duces, Tiberiu a obținut să lupte unii împotriva
celorlalți.
În Orient, Tiberiu urmăr ea să impună perșilor o pace acceptabilă, dar pentru aceasta avea
nevoie să -și întărească forțele armate, care să -i dea prestigiul necesar pentru a trata cu perșii. În
vederea întăririi forțelor sale militare, Tiberiu avea nevoie de un armistițiu pa care -l obține în
Mesopotamia, dar nu și în Armenia, plătind suma de 30.000 solidi. În 578 plătește pe Mauricius,
ofițer capadocian de temut, în funcția de magister militum per Orientum . Mauricius a repurtat
câteva victorii, care -i permit lui Tiberiu, să negociez e în vederea opririi luptelor. Condițiile puse
de el lui Chosroe erau generoase: îi propunea acestuia să -i restituie Armenia, Iberia și Arzanene,
pe care le cuceriseră bizantinii, în schimbul cetății Daras. Tratatul era pe punctul de a fi încheiat,
când Ch osroe moare în 579, iar succesorul său Hormisd as rupe negocieile. Războiul re începe și
trenează p ână la moartea lui Tiberiu în 14 aug. 582.
În politica internă Tiberiu ia măsuri care se deosebesc de ale predecesorului său. Față de
monofiziți, pe care Iusti n îi persecutase, Tiberiu se arată îngăduitor. Iustin fusese în materie
financiară parcimonios, iar în alegerea guvernatorilor de provincie extinsese, la începutul
domniei, în tot imperiul inaugurat de Iustinian în Italia și anume ca aceștia să fie aleși d e
episcopi și oamenii de vază ai provinciei, nu pe bază de suffragia (plata unei sume de bani dată
persoanelor influente ca să -i asigure numirea); Iustin a revenit asupra acestei măsuri, care aducea
și unele venituri statului și a pus un imp ozit pe vin și pe bonurile de p âine la Constantinopol.
Aceste măsuri și altele, cum ar fi refuzul de a plăti tributul barbarilor au contribuit, într -o
oarecare măsură, la restabilirea finanțelor statului. În schimb, Tiberiu era cheltuitor. El a renunțat
din nou la suffra gia și la impozitele introduse de Iustin II. Prin aceste măsuri el a lăsat
succesorului său o situație financiară foarte grea.

Mauricius (582 -602)

Între suveranii de după Iustinian, Mauricius se numără printre cei mai destoinici. Domnia
sa marchează o etapă importantă în evoluția administrativă a statului romano -bizantin; el a creat
Exarhatele de Ravenna și Cartagina, adică acele mari unități administrative și militare, puse sub
comanda exarhului, demnitar care acumula at ât puterea civilă, c ât și pe cea militară. Această
formă nouă de organizare a fost impusă de condițiile grele în care se aflau teritoriile departe de
capitală, mereu în primejdie de a fi atacate de populațiile migratoare și pentru apărarea cărora era
nevoie nu numai de trupe numeroase, d ar și de o conducere unică – civilă și militară , capabilă să
reacționeze prompt în orice împrejurare. Cele două exarhate vor deveni posturi avansate ale
puterii bizantine în Occident. Organizarea acestor două exarhate va deschide epoca militarizării
admini strației bizantine și a constituit un model pentru instituirea Themelor de către Heraclius. În
același timp, ea însemnează o deplasare a centrului de greutate al politi cii bizantine spre apus,
căci p ână aici, în timpul lui Iustin și Tiberiu, ea fusese îndr eptată mai ales spre Orient și Dunărea
de jos.
Cât de scump îi era acest ideal lui Mauricius și c ât de puțin dispus era să renunțe la
posesiunile din Occident, reiese și din Testamentul său, pe care l -a alcătuit î n 597, c ând s-a
îmbolnăvit grav. În acest T estament el reglementa ca fiul său mai mare Theodosie să domnească
peste partea orientală a Imperiului cu capitala la Constantinopol; cel de -al doilea Tiberiu, asupra
Italiei și insulelor occidentale cu capitala la Roma. După multă vreme, deci, Roma trebui a să

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

82 redevină a doua capitală a Imperiului. Ideea imperiului universal nu fusese abandonată, iar
concepția suveranității pluraliste și a împărți rii unui imperiu roman unic răm ânea încă vie.
Pe frontul oriental războiul cu perșii d ura de mai multă vreme, so licitând sume însemnate
de bani. În 591 situația s -a îmbunătățit simțitor, prin asasinarea lui Hormisdas de către satra pul
Varanes din Media. Chosroe II, fiul lui Hormisdas, cere ajutor lui Mauricius pentru a -și recăpăta
tronul tatălui său, d ând în schimbu l ajutorului , orașele Martyropolis, Daras, apoi Armenia și
Arzanene . Mauricius îi dă lui Chosroe armată cu ajutorul căreia acesta își recapătă tr onul și
condițiile tratatului s unt respectate.
Mauricius putea acum să -și transfere trupele pe frontul Dunării de jos, unde el putuse să
păstreze o pace relativă, accept ând să plătească ava rilor 500.000 solidi pe an. Ace știa își
întemeiaseră un puternic regat dincolo de fluviu și, împreună cu slavii de pe Dunărea de mijloc,
pe care -l supuseră și cu slavii independe nți de la Dunărea de jos, făceau dese incursiuni în
întreaga Peninsulă Balcanică. Mai greu este că ei nu se mai mulțumeau cu expediții de pradă,
după care să se întoarcă în locurile de unde porniseră, ci se instalează permanent pe teritoriul
bizantin, așa cum ei începuseră s -o facă prin anul 580.
Din toate marile evenimente externe din perioada de început a Bizanțului, nici unul n -a
avut repercusiuni mai importante asupra viitorului c a pătrunderea slavilor în Balcani. Celela lte
popoare migratoare (de ex. germanii) au plecat în alte părți. Slavii vor reuși să se constituie în
unită ți politico -administrative în s ânul Imperiului bizantin. Totuși p ână în anul 607 armata
bizantină condusă de generalul Priscus și apoi de Petru, fratele împăratului, va reuși în urm a unor
lupte îndelungate să țină la respect pe acești slavi și să nu -i lase să se instaleze în masă la sud de
Dunăre. Luptele s -au purtat în Dobrogea, în Bulgaria de astăzi, mai ales între Dunăre și Munții
Balcani, în zona Banatului și chiar în Muntenia și Oltenia. Istoricii care ne informează asupra lor
ne dau și unele amănunt e despre populația autohtonă at ât din nordul c ât și sudul Dunării. De
pildă, Theophylact Simocate, contemporan cu evenimente le acestea , și Theofanes Confessor, la
începutul secolului al IX -lea, ne dau indicații prețioase privitoare la strămoșii poporului român și
la limba română. Este vorba de atestarea primelor cuvinte considerate românești, “torna, torna,
fratre ”, rostite de un ostaș din armata bizantină, condus de Comentiolus, magis ter militum per
Thraciam , în timp ce se rătrăgea spre sud prin codrii Balcanilor. Răsturn ându-se samarul de pe
un cat âr, ostașii din urmă lui și a stăp ânului animalului care mergea înainte, l -au făcut atent pe
acesta să se întoarcă înapoi și să reașeze sam arul. Vorbele pronunțate au părut celorlalți ca fiind
semnal de fugă înapoi, din cauza unui atac al dușmanilor, și atunci toți s-au speriat și au luat -o la
fugă strigînd în gura mare “torna, torna ”. Și oastea dușmană a luat -o la fugă, crez ând că este
atacată de bizantini. Istoricii car e ne vorbesc despre această înt âmplare arată că toți strigau „în
limba locului” ori în „limba părintească”, ceea ce dovedește că avem de -a face cu o populație
romanică din sudul Dunării, din care s -au recrutat ostași pent ru armata bizantină. Cuvintele
aparțin limbii latine populare, vorbită de această populație romanică din Peninsula Balcanică și
constituie dovezi prețioase despre prezența autohtonilor în această zonă în epoca migrațiilor.
Sunt de fapt cuvinte ale limbii s trăromâne, deși unii istorici socot că ar fi vorba de termeni latini
de comandă, folosiți atunci în armata bizantină.
Theophylact Simocata, vorbind de expedițiile armatei bizantine în nordul Dunării (în
Muntenia), menționează și pe autohtonii de aici, care se pun în slujba armatei bizantine în lupta
ei împotriva triburilor slave, apoi unele r âuri, cum ar fi Ilivakia, identificat cu Ial omița și
Paspirios (Buzăul ori Siretul). Populația autohtonă era creștină și de la ea trebuie să fi primit
învățătura cr eștină acel gepid, care s -a aferit să ajute pe bizantinii împotriva slavilor conduși de
Musokios.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

83 Ultima campanie la Dunăre împotriva slavilor și avarilor din timpul lui Mauricius a
început în primăvara anului 602 și a fost condusă de Petru, fratele împăra tului. Acțiunile s -au
desfășurat at ât la sud de Dunăre în Thracia, c ât și în sudul Olteni ei și Munteniei. Ele au durat
până toamna t ârziu, c ând împăratul a ordonat trupelor să ierneze dincolo de Dunăre, de unde să –
și culeagă proviziile, pentru a nu le mai cere din averea statului. Toate acestea au nemulțumit
armata, care s -a revoltat și a proclamat împărat pe centurionul Phocas. Ostașii s -au retras în
imperiu, iar granița de la Dunăre va răm âne de acum încolo nepăzită și barbarii din nord vor
putea trece la sud de fluviu fără impedimente.

Phocas (602 -610)

Acest împărat deschide o perioadă dintre cele mai tulburi în istoria Imperiului bizantin. În
interior el instituie, după asasinarea lui Mauricius și a familiei sale, un regim de teroare mai ales
împotriva familiilor nobile, dar și a partidei verzilor, care -l sprijiniseră la început, dar l -au părăsit
mai t ârziu. Se organizează c âteva comploturi, dar ele s unt descoperite și înnecate în s ânge.
Execuțiile au atins și pe monofiziți și evrei, împotriva cărora Phocas a dezlănțuit o persecuție
sângeroasă.
În exterior, catastrofele se țin lanț. Regele p ersan Chosroe al II -lea, profit ând de
slăbiciunea Imperiului, se declară răzbunătorul lui Mauricius și pornește o mare ofensivă
împotriva Bizanțului. În 605 el cuce rește cetatea Daras, apoi îna intează în Asia anterioară
ocup ând Cezareea. Un detașament persan a ajuns la Chalcedon. Pe de altă parte, slavii și avarii
trec nestingheriți Dunărea, pradă multe provinci i din Peninsula Balcanică, așez ându-se în masă
pe terito riul Imperiului. Zonele ocupate compact de populația slavă vor fi numite de acum încolo
în izvoarele bizantine: Sclavinii, iar cele cu populație romanică: Romanii . Spre deosebire de
avari, stăp ânitorii lor, care invadează Imperiul pentru pradă, întorc ându-se după aceea înapoi
slavii nu vor mai pleca niciodată de aici. Dar lipsiți de organizație politică și militară, ca și de
unitatea de care dădeau dovadă avarii, ei au reușit totuși să se impună prin numărul lor mare.
Pătrunz ând la sud de Dunăre în valuri s uccesive p ână la venirea bulgarilor (679 -680), triburile
slave vor prezenta un pericol cresc ând și permanent pentru Imperiu. Pe la 597 slavii încercaseră
să cucerească chiar Tessalonicul, dar fără succes. Imporiva slavilor Phocas n -a luat nici o
măsură, fi e din cauza slăbiciunii armatei și a situației tulburi interne, fie pentru că nu -i considera
un pericol prea mare pentru Imperiu. Pe avari a încercat să -i potolească, mări ndu-le subsidiile
anuale (încep ând cu anul 604).
În exterior, singurul simpatizant al lui Phoca s a fost papa de la Roma. La sf ârșitul
secolului al VI -lea se iscase un conflict între Roma și Constantinopol, pe motivul că p atriarhul
bizantin se intitula de aproape un secol patriarh ecumenic. Papa Grigorie cel Mare (590 -604)
protestase împotr iva acestui lucru, dar împă ratul Mauricius păstrase rezerv e față de
nemulțumirea papei. Dimpotrivă, Phocas trimite în 607 papei Bonifaciu al III -lea, succesorul lui
Grigorie I (cel Mare), un rescript, în care recunoștea biserica apostolic ă a sf ântului Petr u, cap al
tuturor bisericilor. Drept urmare a acestei atitudini favorabile Romei, lui Phocas i s -a ridicat în
forul roman o columnă, pe care s -a gravat o inscripție, în care împăratul bizantin este glorificat.
Această columnă se poate vedea și astăzi în bu nă stare de conservare.
Singurele regiuni ale imperiului, care au rămas liniștite în timpul lui Phocas, au fost cele
africane. De aici va veni și salvarea imperiului, căci fiul exarhului de Cartagena, Heraclius îl va
detrona pe Phocas în anul 610, ucig ându-l. Sfârșitul domnie i lui Phocas este considerat sf ârșit al
epocii romane t ârzii sau al epocii bizantine timpurii. Cu Heraclius începe, după anumiți
bizantinologi, istoria propriu -zisă a Imperiului Bizantin.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

84
Heraclius (610 -641). Renovarea Imperiului Bizantin.
Ofensiva Arabă. Situația religioasă.

Așa cum am zis, domnia lui Heraclius este considerată începutul propriu -zis al Imperiului
bizantin, căci din această vreme își fac apari ția noi forme de organizare, atât în aparatul
administrati v-funcționăresc, c ât și în înfățișarea marilor districte administrative. Sistemul de
organizare a Imperiulu i în provincii, dioceze, prefec turi ale pretoriului, administrate de
funcționari civili și militari, independenți unii d e alții, se dovedește învechit în fața noilor
realități politice și economice. Tot mai frecventele atacuri din afară ale populațiilor migratoare în
vest și nord, ori ale perșilor și arabilor în est, au făcut evidentă necesitatea de a se g ândi o nouă
formă de administrare a Imperiului, care să aibă la bază acumularea întreg ii puteri într -o singură
mână, și anume în aceea a comandantului militar. Ca în orice perioadă de criză era nevoie să se
ia măsuri prompte și eficiente, ori acestea nu puteau fi împlinite bine dec ât de comandantul
militar. Vom asista, deci, la o militarizare a întregului sistem administrativ, în cadrul căruia
comandanților militari le va reveni ponderea cea mai mare în întreaga viață. Baza împărțirii
administrative o vor constitui Themele . Thema este o întinsă unitate administrativă, în cadrul
căreia intra teritoriul mai multor provincii. Numele de Thema vine de la o diviziune a trupelor,
care s -a extins apoi asupra unei zone teritoriale. Conducerea supremă a themei o avea strategul.
Deși ve chile provincii n -au fost de la î nceput desființate, ele continu ând să supraviețuiască în
cadrul themelo r, iar un proconsul se ocupa de administrația civilă, totuși strategul avea proritate
în întreaga conducere. Modelul pentru organizarea themelor l-au co nstituit, pe de o parte, unele
măsuri luate de Iustinian în Asia Mică, de o regrupare a provinciilor de frontieră, pe care le -a pus
sub conducerea comandanților militari, pe de alta, de exarhatele de Ravenna și Cartag ina,
organizate de Mauricius.
Un motiv în plus, care a determinat organizarea themelor (în afară de agravarea
perico lelor externe) a fost acela că Imperiul nu mai putea plăti mulțimea de mercenari și trebuia
găsită o achitate străinilor . Această armată a fos t formată prin acordarea de păm ânturi, cu titlu
ereditar, at ât soldațil or din interiorul imperiului, c ât și celor de la graniță, asemănători acelor
limitanei de pe vrem ea lui Dioclețian și Const antin cel Mare. Soldații d eveneau astfel, posesori
de păm ânt și legați de țară.
Ei erau obligați s ă lupte în caz de nevoie împ otriva dușmanilor, procur ându-și pe cont
propriu arme ușoare și c âte un cal. Trupele din capitală și din jurul ei purtau numele de Primele
theme au fost organizate în Asia Mică și anume: a Armeniacilor, A natolicilor, Opsikion și a
Cybyrheoților (flota). În partea orientală a Imperiului, la frontiera cu perșii, nu au fost theme ,
fiindcă o mare parte din teritoriu era ocupat de perși. La fel, nu au luat ființă theme în Peninsulă
Balcanică, fiindcă și aici situația era critică din cauza invaziei slavo -avare. Pe măsură ce ace ste
teritorii au intrat în stăp ânirea deplină a Imperiului au fost organizate theme și aici. Mai t ârziu au
luat naștere noi theme ca urmare a frac ționării, deci, micșorării, celor vechi.
Noua formă de organizare a adus Imperiului o armată stabilă, legată de interesele statului,
care nu mai necesita sume enorme de bani pentru întreținerea ei, în p lus, proprietarii liberi de
pământ, cum deveniseră sol dații, plăteau chiar un impozit, ceea ce a contribuit la întărirea
finanțelor statului. Numărul soldaților din armata bizantină a fost sporit și prin colonizarea și
împroprietărirea uno i mare număr de slavi, care vor fi asimilați cur ând prin creștinare. To ate
aceste măsuri au contribuit la întărirea forței defensive a Imperiului, și explică succesel e
dobândite în cursul domniei lui Heraclius și a succesorilor săi.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

85 Biserica a contribuit și ea la redresarea economică și politică a Imperiului. Ea a pus la
dispoziția statului o parte din tezaurul său, care a echilibrat finanțele at ât de ruinate. Pe de altă
parte, ea a in tensificat opera misionară în r ândul popoarelor migratoare, pentru a le face pe
acestea mai favorabile Imperiului. Patriarhul devine cel mai de seamă colaborator al împăratului
în conducerea imperiului. Atunci c ând Heraclius va lua personal conducerea trupelor în războiul
contra perșilor, el încredințeaz ă regența fiului său minor în m âinile patriarhului Serghie, și numai
apoi a patriciului Bonus.
Când Heraclius preia conducerea în anul 610, Imperiul se afla într -o adevărată ruină
economică și financiară. De asemenea, organizarea administrativă, era, așa cum s -a arătat,
depășită. Organizarea militară, bazată în speci al pe recrutarea mercenarilor, nu mai funcționa din
lipsă de bani. O mare parte din provinciile orientale ale Imperiului era pierdută sub perși, iar
provinciile din Peninsula Balcanică căzute în m âinile slavilor și avarilor. În fața acestei sit uații
împăra tul Heraclius s -a gândit c hiar să mute capitala la Cartag ina, de unde putea organiza o
contra -ofensivă, așa cum reușise să răstoarne pe dictatorul Phocas. El a trebuit însă să renunțe la
acest plan din cauza opoziției populației capitale și a patriarhului Serghie. Dar această intenție
indică starea deosebit de precară în care se afla Imperiul.
În Peninsulă Balcanică mase mari de slavi și avari continuau să cutreiere teritoriul dintre
Marea Adriatică și Marea Egee și p ână în sud la Pelopones. Unele triburi s -au așe zat pe teritoriul
Imperiului lu ând în stăp ânire întinse păm ânturi. Ravagiile cele mai mari au fost produse în
Macedonia, Thracia și Moesia. Slavii și avarii s -au apropiat chiar de capitală, iar Thessalonicul a
fost atacat de mai multe ori, neput ând fi însă cucerit. Grupe de slavi au pătruns pe mare în mai
multe insule, reușind să cucerească chiar insula Creta. În anul 614 au cucerit și distrus Salona pe
țărmul Adriaticei, centru administrativ și politic al Dalmației. Împreună cu Salona au fost
cuceri te și alte importante orașe din teritoriul Peninsulei Balcanice: Singidunum (Belgrad),
Viminacium (Kostolatz), Naissus (Niș), Sardica (Sofia). Administrați a bizantină s -a putut
menține mai cu seamă în orașe le de pe țărmul mărilor. După c âtva timp, ea s -a restabilit în
Grecia și în alte regiuni, ceea ce a permis să se întărească elementul grecesc și asimilarea treptată
a slavilor.
Situația în Orient nu era ma i puțin gravă. După anul 613, c ând armatele imperiale s unt
înfrânte la Antiohia, perșii înaintează ra pid, cucerind Damascul, apoi Armenia, Cilicia cu orașul
Tare, iar în 614 chiar Ierusal imul, unde incendiază răpind Sf ânta Cr uce, pe care fusese răstignit
Mântuitorul; perșii au dus -o în capitala lor la Ctesifon. În anul 615 reîncep incursiunile persane
în Asia Mică, iar un detașament ajunge chi ar pe malul Bosforului, ameninț ând capitala dinspre
est. Dinspre nord și vest Constantinopolu l este amenințat de avari și sl avi. În 617 (iunie)
împăratul însuși era să -și piardă viața în urma unei trădări, cu prilejul întrevederii cu haganul
avar la Heracleea. Cucerirea Egiptului începe în primăvara anului 617, lipsind astfel, imperiul, de
rezervorul cel mai important de grîne.
Astfel, toată Asia de răsărit se afla sub dominația perșilor achemenizi. Dar în această
perioadă tulbure , Heraclius purcede la reformele administrative și militare, de care am vorbit.
Datorit ă lor împăratul va reuși să rec âștige aproape tot ce pierduse.
Campania împotriva perșilor a fost dintre primele obiective. Heraclius încheie în 619 o
pace c u haganul avar, care -i asigură liniștea în Europa. În 622, 5 aprilie, luni după Paști, el
părăsește capitala, după ce asistase la o slujbă sol emnă. Ajuns în Asia Mică el str ânge armata, pe
care o instruește în tr-o nouă tactică de luptă, pun ând accent pe ca valerie și arcași. Campania de
luptă o începe abia în toamnă, c ând reușește să cucer ească Armenia, repurt ând o victorie
strălucită asupra trupelor persane. Dar atitudinea amenințătoare a avarilor îl obligă pe împărat să
revină la Constantinopolul. El măreș te tributul avarilor, garantându -l chiar cu ostateci din rudele

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

86 sale apropiate. În martie 623 el reia ostilită țile împotriva perșilor, repurt ând unele victorii, dar
fără să le provoace o înfr ângere decisivă. Anul 626 reprezintă punctul culminant al crizei, căci
perșii se aliază cu avarii și amenință Constantinopolul din două părți. Trupele persane ajung
chiar pe malul Bosforului și cantonează la Chalcedon, iar haganul avarilor apare sub zidurile
capitalei cu o masă imensă de avari, slavi și gepizi, ameninț ând Constantinopolul at ât pe mare
cât și de pe uscat.
Situația era disperată și orașul a putut fi salvat datorită îndemnurilor către populație de
patriarhul Serghie și mai ales rugăciunilor adresate cu deosebire Maicii Domnului, protectoarea
orașului, vitej iei trupelor imperiale, mai ales ale flotei, care a distrus flota avaro -slavă. Cu acest
prilej, pare să fi fost alcătuit – după tradiție – imnul Acatist al Maicii Domnului, de către
Patriarhul Sergh ie, drept mulțumire „Apărătoare Doamnă”, după biruința împotriva păg ânilor.
Atacatorii se retrag, iar în același an reîncepe ofensiva bizantină în Orient împotriva
perșilor. Heraclius, care se afla cu armata în Lazica, încheie o alianță cu chazarii, care s -a dovedit
foarte utilă Imperiului. După multe lupte v ictorioase în Caucaz și Armenia , Heraclius distruge
definitiv armată persană la Ninivo în anul 628, iar Chosroe al II-lea va fi răsturnat și omor ât.
Teritoriile biz antine: Armenia, Mesopotamia, S iria, Palestina și Egiptul – sunt realipite
Impe riului. Sf ânta Cruce este adusă de la Ctesifon și reinstalată la Ierusalim în 21 martie 630
într-un entuziasm general. În același an Heraclius se reîntoarce victorios la Constantinopol, unde
este primit de fiul său Constantin, patriarhul Serghie, senat și popor, cu ramuri de măslin,
lumânări, strigăte de victorie și c ântări religioase.
Victoria asupra perșilor și a coaliției avaro -slave a avut un larg ecou dincolo de
frontierele imperiului bizantin. Unele triburi slave au profitat de slăbiciunea av arilor și au
încercat să -și dob ândească independența. Astfel, slavii occidentali comandanți de Samo s -au
desprins de avari și și -au creat un regat propriu. Mai t ârziu, bulgarii aflați la nordul Mării Negre
și Mării Caspice, conduși de Kovrat, vor încheia alianță cu Heraclius și vor porni împotriva
avarilor. Kovrat a primit chiar titlul de patricius și s-a botezat lu ând numele de Constantin. Tot
împotriva avarilor au fost înd reptate de Bizanț populațiile s ârbe și croate, care se aflaseră p ână
atunci dincolo de Carpaț i. Înving ând pe avari, croații se așază, cu asentimentul lui Heraclius, în
nord-vestul Peninsule i Balcanice, recuno scând ca suveran pe împăratul de la Constantinopol.
Regiunea învecinată a fost ocupată de s ârbi în aceleași condiții. În acest fel Bizanțul r eușește să
scape pentru totdeauna de invaziile avarilor.
Dar oric ât de strălucite s unt victoriile militare ale lui Hera clius, valoarea realizărilor sale
nu stă în succesul politicii externe, ci în noua organizare administrativă dată imperiului și care va
constitui coloana dorsală a organizării interne a stat ului bizantin încă multă vreme. Cuceririle
sale în Orient vor fi pierdute în cur ând în favoarea arabilor, care, după moartea lui Mahomed în
632, pornesc războiul „sfînt” împotriva creștinilor.
După ce di strug re gatul persan, arabii cuceresc r ând pe r ând provinciile orientale ale
Bizanțului, unde noile reforme militare și administrative introduse de Heraclius în restul
Imperiului nu putuseră fi extinse, ceea ce le lipsise de tăria de care aveau nevoie pentru a face
față noilor atacuri.
Arabii comandanți de Omar distrug în 26 aug. 636 armata bizantină în lupta de la
Yarmuk și cuceresc întreaga Sirie. Apoi, în 638 ei intră în Ierusalim, apărat cu d ârzenie de
populația condusă și îmbărbătată de pat riarhul Sofronie. Între 639 -640 sunt cucerite
Mesopotamia, Armenia și Egiptul.
Heraclius asista neputincios la năvala arabilor, care nimicesc toate eforturile depuse
pentru a dob ândi victoria asu pra perșilor. El asista la ruin a operei sale de o viață. Lupta eroică

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

87 împotriva perșil or nu servise la nimic; distrug ând regatul persan , Heraclius nu făcuse dec ât un
serviciu arabilor.
Din păcate, pentru Dobrogea, pe care tre buie s -o avem mereu în vedere c ând tratăm
istoria Imperiului bizantin, fiindcă aici s -a menținut cel mai mult p e teritoriul țării noastre
stăpânirea Imperiului, nu avem știri literare ori mărtuiri de altă natură privind această vreme.
Cercetările arheologice, care singure ne -ar putea da indicații în lipsa altora, s -au făcut pe scară
foarte redusă. În une le așezări antice, ca cele de la Tomis, Callatis și altele, efectuarea de săpături
nu este nici posibilă din cauza suprapunerilor peste straturile bizantine a clădirilor moderne . La
Histria, unde săpăturile s unt din acest punct de vedere ușor de efectuat, fiindcă cetatea nu a fost
suprapusă de așezări moderne, au ieșit la iveală locuințe modeste, monete și obiecte de uz casnic
de pe vremea lui Heraclius, dar acest oraș antic nu este un model pentru restul teritoriului
dobrogean, fiindcă el a fost părăsit în cursul secolului al VII – lea din cauza unor condiții
geomorfologice specifice, și a presiunii tot mai intense a populațiilor barbare.

Situația religioasă

Recucerirea provinciilor răsăritene ale Imperiului a adus din nou în actualitate problema
monofizit ismului. Pentru a restabili pacea în Biserică, patriarhul Serghie a admis doctrină, care
venea din Orient, potrivit căreia în persoana lui Iisus Hristos se poate vorbi de două firi (naturi),
dar de o singură lucrare. Aceasta ar fi trebuit să constituie baz a unirii între chalcedonieni și
monofiziți. Așa a luat ființă o nouă erezie a monoenergismului . Pe baza acestei doctrine s -a putut
realiza o unire în Armenia, Syria și Egipt, unde a fost ales patriarh Cyr (în 631), mare apărător al
acestei formule. Politic a eclesiastică a lui Serghie și Cyr a fost aprobată de papa Honorius. Dar
împotriva acestei uniri n -a înt ârziat să apară opoziția ortodocșilor, în frunte cu patriarhul
Sofronie al I erusalimului (devenit patriarh în 634). Sofronie a privit monoenergismul ca o nouă
formă a monofizitismului și ca o depărtare de la dogmele Chalcedonului. În fața acestor proteste,
patriar hul Serghie a atenuat formula s a, lăs ând la o parte problema energiilor (lucrărilor),
susțin ând însă că trebuie admisă în persoana Mîntuitor ului o singură voință. Noua formulă
monothelită a stat la baza Edictului din 638, cunoscut sub numele de Ecthesis (expunere de
credință), promulgat de Heraclius, dar redactat de Serghie și afișat în narthexul Sfintei Sofia.
Acest edict a fost admis de stat , de patriarhul Pa rhus, urmașul lui Serghie (mort la 9 dec. 638) și
de papa Honoriu. Succesorul lui Honoriu pe scau nul papal l -a respins însă, văz ând în el o erezie.
Mon otelismul n -a adus, astfel, dec ât discordie în Imperiu, nu pacea at ât de do rită. De alt fel,
Palestina și S iria se aflau din 638 sub dominația arabă. Agitația religioasă din provinciile
orientale a fost utilă arabilor, care au găsit populația divizată.
Ultimii ani din viață ai lui Heraclius au fost plini de tri stețe. Murindu -i în 612 soția s a
Fabia -Evdochia, de la care avea o fată și un fiu, pe Heraclius – Noul Constantin, el se căsătorește
în anul următor cu nepoata sa Mar tina, lucru ca re a trezit mari nemulțumiri at ât în Biserică, c ât și
în administrația de stat; el era acuzat de i ncest și v inovat de violarea at ât a canoanelor Bisericii,
cât și a legilor Statului. În ciuda acestei opoziții Heracli us a arătat Mar tinei o mare afecțiune,
căci aceasta îl însoțise în campaniile s ale militare, împărtășindu -i atât bucuriile c ât și tristețile.
Cu Mar tina, Heraclius a avut 9 copii din care 4 au murit mici, iar 2 fii au fost infirmi. În această
soartă poporul vedea consecințele păcatului și pedeapsa divină. Revolta poporului împotriva
Martinei a crescut c ând aceasta a încercat să pună pe tro n pe unul di n fiii săi, înlătur ând pe fiul
lui Heraclius din căsătoria cu Fabia -Evdochia. Aceste tulburări familiale au î ntunecat și mai mult
sfârșitul vieții lui Heraclius, care moare la 11 febr. 641.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

88 Domnia lui Heraclius marchează o răscruce în istoria Imperiului bizantin, nu numai
pentru reformele sal e militare și administrative, cît și pentru transformările de ordin cultural.
Acum asistăm la grecizarea Imperiului în stil accelerat și la creșterea rol ului Bisericii în cadrul
întreg ii vieți publice, ceea ce vor da Imperiului de r ăsărit un aspect nou. P ână aici limba latină
era utilizată de administrație, armată și guvern, iar limba greacă de popor. Din vremea lui
Heraclius limba greacă devine oficială at ât pentru Stat, c ât și pentru Biserică. În cursul
generațiilor viitoare, limba latin ă devine o raritate, chiar în r ândul persoanelor cultivate.
Grecizarea Imperiului aduce și o simplificare a titulaturii imperiale. Împ ăratul este numit acum,
nu ca p ână acum Imperator, Caesar, Augustus. Din acest moment și p ână la căde rea Imperiului
acest titlu a fost purtat de toți împărații și co -împărații, iar titlul de Ca esar, a devenit onorific,
pierz ându-și caracterul imperial.

Constans al II -lea (641 -668). Cuc eririle arabe. Erezia monotelit ă și reacția ortodoxă

După moartea lui Heraclius la 11 febr. 641 a urmat o perioadă tulbure pentru conduc erea
Imperiului, care a durat p ână în sept embrie, a celași an. La tronul imperial s -au succedat
Constantin al III -lea, fiul lui Heraclius din prima căsătorie (cu Fabia -Evdochia), asociat cu
Heracleonas, fiul din căsătoria cu Martinia, patronat de împ ărăteasa Mar tina, apoi după trei luni,
când m oare Constantin al III -lea, răm âne Heracleonas singur, cu mama s a Martina. Ambii s unt
detronați de furia poporului și puterea este dată de senat lui Constans al II -lea, fiul lui Constantin
al III -lea, care era minor de 11 ani. El a domnit aproape 27 de ani și este cunoscut în istorie sub
numele de Constans al II -lea Pogonatul (adică bărbosul).
O bună parte din timp Constans, este tutelat în domnia sa d e senat, care capătă în cadrul
dinastiei lui Heraclius o importanță deosebită în administrarea treburilor statului.
Situația externă a imperiului în timpul primei părți a domniei lui Constans al II -lea se
caracterizează prin progresul cuceririlor înregistr ate de arabi. În sept. 642 bizantinii pierd
Alexandria și Rhodosul în fața arabilor conduși de generalul Amr. Apoi dominația arabă se
extinde în 643 asupra nordului, unde cade orașul Tripolis (în Libia). Bizantinii încea rcă o
revenire în Egipt, trimiț ând o flotă condusă de generalul bizantin Manuel, și care reușeșete s ă
cucerească Alexandria, profit ând de absentul generalului Amr, rechemat de califul Dthman, după
moartea în 644 a lui Omar. Dar succesul a fost de scurtă durată, că ci generalul Amr revine și
înfrânge flota bizant ină la Nikiu (646, vara) reintr ând pentru a doua oară în Alexandria. După
această a doua ocupar e a Alexandriei, Egiptul va răm âne definitiv sub ocupație musulmană.
Împăratul bizantin pierdea pentru totdeauna cea mai bogată dintre provin cii și cea mai
importantă pentru economie.
Moawiya, guvernator ul arab al S iriei în general mai capabil dec ât generalul Amr, va
cuceri între 642 -647 părți importante din Armenia și Asia Mică, ocup ând în 647 Cezareea
Capadociei, apoi devastează regiuni bogat e din Frigia, nereușind însă să cucerească cetatea
Amoium, capitala provinciei. Moawiya înțelege însă că pentru a înfr ânge pe bizantini nu este
posibil fără o flotă maritimă și el este primul arab care purcede la crearea acestei flote. În anul
646 el face deja prima expediție cu această flotă arabă împotriva C iprului, punctul strategic
maritim bizantin cel mai important din Marea Meditereană și cucerește orașul Constantia,
capitala insulei. După un armistițiu, încheiat cu Bizanțul, timp în care Moawiya își întărește
flotă, el reia operațiile maritime și în 654 devastează Rhodosul, unde găsește statuia colosală din
bronz a lui Helios (zeul Soare), una din cele 7 minuni ale lumii antice, pe care o vinde unui
negustor evreu. Acestuia i -au trebuit 900 de cămile ca s-o poată transporta.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

89 După Rhodos cade insula Co s și împăratul ia personal c omanda flotei bizantine,
încerc ând să oprească înaintarea arabă. Flota imperială este însă înfr ânta 655 pe coasta Lyciei și
împăratul abia a scăpat cu viață. Hegemonia maritimă bizantină era, astfel, zdruncinată. Dar
moartea în 656 a lui O thman (asasinat) duce la lupt a pentru putere între Moawiya, califul Syriei,
și Ali, ginerele lui Mahomed, proclamat calif de Medina. Aceste lupte interne împiedică pe arabi
să fructifice victori ile obținute împotriva Bizanțului. Moawiya caută o înțelegere cu Bizanțul și
în anu l 659 încheie chiar pace, angaj ându-se să plătească un tribut Imperiului. Ali va fi însă
asasinat în 661 și Moawiya răm âne singur stăp ân peste arabi.
Aceste înt âmplări permi t împăratului Constans să -și îndrepte privirile către teritoriile
europene ale Imperiului. Astfel, el întreprinde în anul 658 o campanie împotriva „Sclavinilo r”
din Balcani, pe multe suprim ându-le și lu ând numeroși prizioneri. Istoricul Theofanes, care ne
relatează acest eve niment, ne spune că împăratul a încercat să alunge din imperiu pe acești
barbari , lucru de altfel imposibil, av ând în vedere numărul lor mare și poate și faptul că ei se
familiarizează cu modul de viață bizantin, integr ându-se chiar în v iața productivă. Se presupune
că după această victorie împăratul Constans al II -lea a transplantat în Asia Mică un număr
însemnat, iar pe alții i -a înrolat în armată. Din vremea lui Mauriciu această campanie era prima
mare contra -ofensivă, pe care Bizanțul a dus -o împotriva slavilor. În amintirea acestei victorii a
fost ridicată o statuie a împăratului de către locuitorii orașului Corinth; azi se păstrează doar bază
cu inscripție, detată în jurul anului 660.
După campania victorioasă în Balcani, împăratul Constans al II -lea și -a îndreptat atenția
spre Occident, în special spre Africa, cea mai amenințată de pericolul arab, și bastionul ortodox
împotriva monotelismului. Aici trăia și-și desfășura activitatea sf ântului Maxim Mărturisitorul,
cel mai important teolog al timpului și unul dintre cei mai mari ai creștinismul ui. Sub înr âurirea
sfântului Maxim se ținuseră mai multe sinoade, care condamnaseră erezia monotelită, favorizată
de guvernul bizantin. Populația nord -africană era cîștigata pentru ortodoxie și, sub conducerea
exarhului Grigorie s -a și ridicat împotriva împăratului. Răscoala a fost însă înăbușită în 647 cu
ajutorul arabilor.
Tulburările din Africa, care aveau în primul r ând substrat religios, au dat de g ândit
împăratului Constans și de aceea el a căutat un mijloc de conciliere. În anul 648 el promulgă
vestitul Typos , prin care este anulat și înlăturat din narthexul Sfintei Sofia , Ecthesisul . Typosul
interzicea „tuturor supușilor din Imperiu, care păstrau credința creștină neîntinată și aparțineau
Bisericii catholice (ortodoxe) și apostolice de a se lupta sau certa unul cu altul asupra unei
singure voințe sau unei singure lucrări (energii) și două voințe”. Typosul interzicea nu numai
orice discuție cu privire la unicitatea ori dualitatea voinței, da r și orice lucrare scrisă asupra
acestei chestiuni. Înlăturarea Ecthesisului din Sf ânta Sofia nu era dec ât urmarea acestei hotăr âri.
Dar aceasta nu a adus rezolvarea problemei, fiindcă a nemulțumit at ât pe partizanii
monotelismului, c ât și pe ortodocși.
Papa Martin, urcat pe tronul pontifical la 5 iulie 649, convoacă un sinod în luna oct.,
același an, la Lateran, la care participă 150 episcopi, majoritatea de sub jurisdicția sa, dar unii și
din Africa . Sinodul condamnă at ât Ecthesisul (impissima Ecthesis) , cât și Typosul (scelerosus
Typus), dar face vinovați pentru acestea nu pe împărați și guvernul de la Constantinopol, ci pe
cei care au inspirat erorile dogmatice, anume pe patriarhii Serghie, Pirhus și Paul (urmașul lui
Pirhus), pe care -i anatematizează. Papa adresează o enciclică la toți episcopii și la toți clericii, iar
o traducere grecească a actelor sinodului și o scrisoare foarte respectuoasă este adresată
împăratului. Constans poruncește exarhului de Ravenna, Olympius, să meargă la Roma să
aresteze pe papă, pe care nu -l recunoaște ca ales legal, și să impună tuturor episcopilor semnarea
Typosului , Olympius, care sosește la Roma înainte de închiderea lucrărilor sinodului, și vede

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

90 care era starea de spirit acolo și în r ândul populației, nu numai al cl erului, trece de partea papei și
hotărește să detașeze Italia de Imperiu, trec ând-o în întregime sub autoritatea sa. Deoarece
Bizanțul era absorbit complet de Orient, unde avea să lupte împotriva primei expediții navale a
lui Mawiya, n -a reacționat, dar revolta lui Olympius a luat sf ârșit odată cu moartea acestuia în
652.
Papa Martin a fost arestat în 653 de către succesorul lui Olympius și dus la
Constantinopol, unde a fost judecat în fața senatului pentru înalta trădare, adică pentru faptul că
se asociase cu Olympius. Problemele religioase nu au fost aduse în discuție, cu toate încercările
papei. Papa a fost maltratat, deși era bătr ân și bolnav, condamnat înt âi la moarte, apoi exilat în
Chersones (Crimea), unde moare în 656 de mizerie și foame.
Puțin după aceea, sf ântul Maxim Mărturisitorul este arestat în Italia, dus la
Constantinopol și judecat ca Martin , de senat. El este acuzat at ât de a fi fost aliat cu Grigorie, c ât
și pentru faptul că n -a recunoscut Typosul . Senatul a arătat față de Maxim mai multă r ăbdare, în
sensul că a încercat să -l determine pe acesta să admită ideile expuse în Typos . Tratamentul
deosebit, în comparație cu acela al papei Martin, a fost determinat de faptul că sf ântul Maxim
Mărturisitorul este considerat șeful spiritual al ortodoxi ei grecești. El apăra și princip iul, potrivit
căruia împăratul este un laic și n -are dreptul să se amestece în problemele religioase, care sunt de
competența exclusivă a Bisericii. Ideea aceasta nu era nouă , dar nimeni n -a apărat -o cu at âta
forță ca sf ântul Maxim. După nu meroase încercări nereușite, sf ântului Maxim i se taie în fața
mulțimii limba din rădăcini și m âna dreaptă ca să nu mai poată propovădui adevărul nici cu
graiul nici cu scrisul. El este exilat în fortăreața Schemarion din Lazica, pe coasta răsăriteană a
Mării Negre. Acesta era de fapt al treilea exil al său (celelalte anterioare au fost la Vyzie în
Thracia și Perberis). Aici, în urma chinurilor sufer ite moare la 13 august 662 în v ârstă de 82 de
ani.
După 20 de ani de dom nie Constans al II -lea ia hotăr ârea să părăsească Bizanțul și să
mute capitala în Occi dent, mai înt âi la Syracu sa, apoi la Roma. Această hotăr âre n-a luat -o din
cauza pierderii un or provincii orientale ori pentru că vedea fără viitor Constantinopolul, ci pentru
că voia să refa că vechiul imperiu roman și considera că granițele lui naturale nu se pot limita
numai la Orient. Pe de altă parte, prin politica sa religioasă și mai ales prin cruz imea arătată
papei Martin și sf ântului Maxim Mărturisitorul, el î și îndepărtase pe ortodocș ii atât de numeroși
în B izanț. În plus, el se făcuse ur ât de populație și pentru că hotărîse în 660 ca fratele său
Theodosie să fie făcut fo rțat preot, iar apoi chiar omor ât, chipurile pentru înaltă trădare.
Realitatea era că acesta pretinsese să fie coreg ent. Conflictul cu fratele s ău Theodosie a apărut în
654, c ând Constans încoronează (la Paști) co -imperator pe fiul său mai mare Constantin, iar în
659 acordă demnitatea imperială și celorlalți doi Heraclius și Tiberius. Omor ârea fratelui său
Theodosie a t rezit o mare indignare în popor, care -l numea „noul Cain”.
Pornind spre Italia, cu opriri la Thessalonic și Athena, el este obligat să poarte unele lup te
cu lombarzii, pe care -i înfr ânge, ajunge la Roma, iar de aici se stabilește la Syracusa, în Sicilia,
unde el credea că este locul cel mai potrivit în comparație cu Italia, amenințată de lombarzi, și
Africa expusă incursiunilor arabe. Aici el încearcă să -și aducă familia, dar populația
Constantinopolului n -a permis acest lucru. Exploatarea populației pentru întreținerea curții și
despotismul, de care a dat dovadă tot timpul împăratul și atitudinea sa religioasă au nemulțumit
largi pături sociale și chiar propriul său anturaj. În urma unui complot el este ucis la 15 sept. 668
în baie, de unul din îngrijitorii săi.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

91 Constantin al IV -lea (668 -685).
Pericolul Arab la Constantinopol. Instalarea bulgarilor în Balcani.
Sinodul al VI -lea ecumenic și rezolvarea ereziei monotelite

După moartea lui Constans al II -lea urcă pe tronul imperial fiul său Constantin al IV-lea,
a cărui domnie, deși relativ scurtă (17 ani) este una dintre cele mai importante din istoria
Bizanțului: acum s -a decis soarta Imperiului în lupta cu arabii, bulgarii se instalează la nord de
Maemus și întemeiază un stat pe teritoriul Imperiului și tot acum are loc cel de -al VI -lea Sinod
ecumenic de la 680 -681, care pune capăt ereziilor monoergiste și monotelită.
Chiar din timpul domniei l ui Constans al II -lea, atunci c ând acesta se afla în Occident,
arabii de sub conducerea lui Moawiya fac noi incu rsiuni, devastări și cuceriri în Asia Mică. Ei au
ajuns chiar pînă la Chalcedon și au iernat de mai multe ori pe teritoriul Imperiului. Dar scopul
final al lui Moawiya era cucerirea capitalei, de care depindea întreaga soartă a Imperiului. De
aceea, el cuc erește noi teritorii în apropierea capitalei (peninsula pe care se afl a Cizicul), orașul
Smirna, insula Chfos, care trebuiau să devină baze de operații pentru atacul capitalei. Asediul
Constantinopolului a î nceput în anul 674 și a durat p ână în 678. El n -a reușit însă, fiindcă
bizantinii au folosit „focul grecesc” (se pare pentru prima dată). Focul grecesc este o artă secretă
bizantină care a salvat Imperiul de multe ori din pericole foarte grave. Originea acestui „foc” și
inventatorul lui nu se cunosc prea bine. Se presupune că un grec din Syria, pe nume Calinic, l -a
adus la Constantinopol, odată cu emigrarea lui în capitală. Acest foc consta dintr -un amestec
inflamatoriu de sodiu, materii grase, bituminoase sau rășinoase cu cărbune, sulf ori salpetru. Prin
materii bituminoase grase trebuie să înțeleagă țițeiul, pe care Bizanțul îl aducea în burdufuri de
piele de capră de pe țărmurile Mării Caspice, sau din Georgia. Arma era decisivă împotriva
navelor de lemn, cu condiția ca marea să fie liniștită. Conținutu l inflamator era introdus î n
baloane de sticlă, care spărg ându-se la s uprafața mării era cuprinsă de foc. Aceste baloane erau
aruncate la mare distanță cu niște sifoane, un fel de aruncătoare de flăcări. Cel mai adesea
aruncătoarele constau din țevi lungi de aramă, mobile și lesne de m ânuit, așezate la prora
corăbiei. Aceste sifoane, împodobite de o bicei cu un boț de leu aurit, s unt acționate de niște foale
sau de o seringă cu piston. Sifonatorul, care ținea loc de artilerist, turna apă în țeavă, așeza
proiectilul și manevra foalele sau seringa de asemenea manier ă, înc ât să provoace un jet puternic
de apă, care propulsa bomba de foc. Lansarea se producea rapid, la punctul de impact proiectilul
se spărgea și se aprindea, explozia fiind violență, iar bubuitur a însoțită de fum; acest spectacol îi
înfricoșa și pe cei mai cutezători. Uneori recipientele incendiare erau aruncate cu o lance ori
săgeată, dar acestea fiind mai mici și efectul era redus. Flota arabă a fost în cea mai mare parte
incendiată cu acest foc , apoi ea a fost aproape complet distrusă pe drumul de retragere din cauza
unei furtuni, aproape de coastele provinciei Pamfilia. În același timp armata arabă suferea pe
uscat o grea înfrîngere în Asia Mică. În urma acestor evenimente Moawiya a fost obliga t să facă
pace cu Bizanțul pe o durată de 30 de ani, angaj ându-se să plătească un mare tribut (3.000 solidi)
și să dea împăratului 50 de prizioneri și 50 de cai.
Victoria bizantină împotriva arabilor este nu numai prima, dar și cea mai mare pe care
lumea creștină a produs -o acestora. Vom vedea că în anul 718 Leon al III -lea și Carol Martel
(732) vor înfr ânge, de asemenea, pe arabi și vor închide pentru totdeauna calea lor de pătrundere
în Europa, dar această victorie este cea mai mare.
Eșecul ofensivei ara be a avut un ecou deosebit de favorabil și în lumea slavo -avară, ai
căror șefi trimit ambasade la Constantinopol pentru a aduce omagiu împăratului bizantin.
Dar imperiul se va găsi iarși în fața unor mari dificultăți în regiunile sale de nord și
anume prin incursiunile de mare amploare pe care le fac bulgarii în Peninsulă Balcanică. Marele

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

92 regat bulgar de la bordul Mării Negre, cu care Heraclius întreținuse relații amicale, s -a
dezmembrat către mijlocul secolului al VII -lea în urma atacurilor chazarilor, ca re au înaintat spre
vest. În timp ce o parte din triburile bulgare se vor spune chazarilor, o altă parte pornește spre
vest. O hoardă importantă sub comanda lui Asparuch (Isperich) ajunge către anul 670 în
regiunile de nord din Delta Dunării în teritoriul numit Onglos (unghi, corespunz ând Bugeacului
din Basarabia), dintre Ni stru, Dunăre și Marea Neagră. D ându-și seama de pericolul pe care -l
reprezintă așezarea la frontiera nordică a Imperiului a acestei populații războinice, Constantin al
IV-lea pornește pr in anii 679 -680), după încheierea păcii cu arabii, cu armata pe uscat și cu flota
pe mare împotriva bulgarilor lui Asparuch (Isperich). Neput ând da o luptă decisivă, din cauza
terenurilor mlăștinoase și îmbolnăvindu -se grav, împăratul se retra ge la Mesembr ia pentru băi.
Aflând de plecarea precipitată a împăratului, armata biza ntină intră în panică și încerc ând să
treacă la sud de Dunăre, este atacată de bulgari, care îi provoacă mari pierderi. După aceea
bulgarii trec Dunărea și păt rund pe teritoriul imperi ului p ână la Varna unde dau de „cele șapte
triburi slave” și separat de ele de tribul „Sever ilor”, care trăiau aici, după c ât se pare, în calitate
de federați. Pe acești slavi îi supun, strămut ându-i înspre răsărit, sud și apus, pentru a -i avea ca
paravan împotriva împărăției romane. După aceea ei s -au răsp ândit în aceste ținuturi și au
început a prăda cetățile și satele din împărăția romană, lu ând prizioneri. De aceea împăratul se
văzu silit să încheie pace cu d ânșii (în anul 681) și se înțeleseseră să le plătească tribut anual,
spre rușinea romanilor, din pricina pierderilor” (Theophanes, Chron , a. 6171, 679, ed. De Boor,
p. 358 -359).
Înfrângerea de care vorbește Theophanes nu este prima pe care o suportaseră bizantinii de
la barbari, dar lucrul oară, pe teritoriul Imperiului, o formațiune politică independentă, cea
bulgaro -slavă, care se va organiza într -un stat cu capitala la Pliska. La început bulgarii și slavii
au format două grupuri distincte și izvoarele bizantine îi vor menționa separat încă multă v reme,
dar cu timpul bulgarii vor dispare în masa slav ă. Înființarea statului bulgar pe teritoriul
Imperiului nu însemn a că regiunea dintre Dunăre și mare (Dobrogea) răm ânea izolată și că
Imperiul avea să renunțe la ea. Dimpotrivă, din această vreme pare să dateze transformarea
diocezei în themă , măsură care era menită să asigure mai bine apărarea în fața pericolului bulgar.
Scriitorul împărat Constantin al VII -lea Profirogenetul (913 -959) ne spune că Thema Thraciei a
fost divizată în trei părți: Bulgaria, I stros și Haemus. Dobrogea făcea parte din Thema Istros
(repr ezent ând se pare doar o turmă, adică o subd iviziune a ei), cunoscută mai t ârziu sub numele
de Paristrion (Paradunavon). De aici înainte istoria ei se va duce în cadrul acestei teme, cu
capitala la Durostorum.
Evenimentele din Orient, în urma cărora o mare parte din teritoriile bizantine, în care
monotheliții dețineau locul preponderent, erau pierdu te, și nu se mai spera în redob ândirea lor, au
determinat pe împăratul Constantin al IV -lea să părăsea scă politica monot elită urmată de
predecesorii săi, în scopul obținerii păcii interne. De asemenea, această politică provocase
complicații serioase și în raporturile cu Occidentul. De aceea, împăratul Constantin al IV -lea, se
înțelege cu p apa să pună capăt ereziei monot elite, prin convocarea unui nou sinod ecumenic.
Astfel, între 7 noiembrie 680 și 16 sept embrie 681, a avut loc la Constantinopol cel de -al VI -lea
Sinod Ecumenic, care în 16 ședințe a discutat problema monoergism ului și monotelismului,
condamn ându-le și stabilind că în persoana M ântuitorului există două firi și două lucrări. Au fost
condamnați patriarhii Serghie, Pi rhus și Cyr ca și papa Honorius. Împăratul a lua t parte activă la
lucrări asist ând la primele 11 ședințe și la ședința de închidere , prezid ând și conduc ând discuțiile
teologice. El semnează actele sinodului, fiind proclamat de adunare „garanntul și interpretul
credinței ortodoxe” , fiind comparat cu împărații Marcian și Iustinian.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

93 Puțin timp după Sinodul ecumenic a izbucnit un grav con flict în s ânul familiei imperiale,
asemănător aceluia de pe vr emea lui Constans. Vr ând să lase întreaga conducere a Imperiului
numai fiilor săi, Constantin a îndepărtat pe Heraclius și Tiberius, frații săi mai tineri, cărora o
vie opoziție din partea senatului, populației și a armatei , dar p ână la urmă voința s a s-a
impus. Prin aceasta Constantin reupea cu tradiția, potrivit căreia alături de împărat puteau
participa la conducere, în calitate de co -imperatores și alți membri ai familiei imperiale. El a
întărit în felul acesta principiul conducerii monarhice, dar limitat numai la copii, și între aceștia,
dreptul îl avea numai primul născut. Chiar dacă, pentru a se asigura succesiunea, vor mai exista
co-imperatores, aceștia nu au de acum încolo nici un dr ept în executarea puterii suverane, dacă
împăratul principal este major și capabil de a domni, căci el singur este autocrator.
Constantin al IV -lea, a cărui domnie are o importanță deosebită pentru evoluția politică
de numai 33 de ani. Urmașul său la tron este fiul său Iustinian al II -lea poreclit Rhinotmeiul (cel
cu nasul tăiat) și va avea două domnii: 1) 685 – 695; 2) 705 -711.
Cînd preia conducerea acesta avea doar 16 ani. Deși înzestrat cu multe calități de
conducător, pe care le moștenea de la înaintașii săi din familia heraclizilor, totuși Iustinian era și
un om impulsiv, pasional și chiar înclinat către cruzime. Firea să despotică, lipsa de echilibru și
experiență s -au manifestat chiar din primii ani de domnie, ceea ce a creat în ochii
contemporanilor ș i chiar a istoricilor moderni, o impresie deplorabilă asupra domniei lui. În
realitate, el s -a dovedit și un suveran dotat, cu clarviziune a necesităților statului.
Situația externă în Orient era bună, datorită lui Constantin al IV -lea și dificultăților
interne prin care treceau arabii. Iustinian al II -lea a reînnoit tratatul de pace cu succesorul lui
Moawiya, Abd al – Malik, reușind să obțină de la acesta mărirea tributului și o serie de avantaje
economice în Armenia, Iberia și Cypru, unde veniturile erau î mpărțite între bizantini și arabi.
Această liniște din Orient i -a permis lui Iustinian să -și îndrepte privirile spre Balcani,
unde el întreprinde între anii 688 -689 o mare campanie victorioasă împotriva „Sclavinilor”,
pătrunzînd prin regiuni ocupate de sla vi, pînă a ajuns la Thessalonic. În amintirea acestei victorii
merge î n Biserica Sf ântului Dumitru, unde aduce mulțumiri lui Dumnezeu și marti rului patron al
orașului, acord ând totodată privilegii materiale importante. Împăratul dă Bisericii posesiunea
unei saline și scutirea de taxe pentru exploatarea ei, iar veniturile trebuiau folosite pentru
întreținerea Bisericii și a preoților.
Acest succes a obligat triburile slave din sud -estul Peninsulei Balcanice să recunoască
suveranitatea bizantină. Împăratul mu tă o parte din populația slavă (se presupune că 30.000 de
oameni) supusă în Bithynia, adică în thema Opsikion, pentru a umple golurile de populație și a
întări, astfel, armata bizantină. Această transplantare pare să fie confirmată de o bulă de plumb,
publicată și studiată de mai multe ori și datată în anii 694 -695. Transplantări de populație
efectuează și în cazul Mardaiților, popor creștin care se dădea la jafuri și locuia în regiunea
muntelui Amanus, pe care îl mută ca marinari în Attaleia în Pamphylia, în Pelopones, Cefalenia,
ca și în portul din Epir, Nicopolis. De asemenea, Iustinian mută alți lo cuitori din Cypru în
regiunea C izicului , care suferise mult de pe urma asediului Constantinopolului și avea nevoie de
marinari încercați.
Ca și Constantin al I V-lea care înființase thema Thraciei, pentru a se apăra mai eficient
împotriva bulgarilor, Iustinian al II -lea organizează thema Elladei, în Grecia centrală. Astfel că,
în timpul său cunoaștem două theme în Europa și 4 în Asia Mică: Opsikon, Anatolicilor,
Armeniacilor și thema maritimă a Carabisianilor.
Dezvoltarea în continuare a sistemului themelor a avut consecințe nu numai în domeniul
militar, ci și economic -agricol. Asistăm, astfel, nu numai la crearea unei clase de profesori de
păm ânt, a stratioților, dar și a înmulțirii țăranilor liberi, căci, dacă primul născut al unui stratiot

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

94 avea obligația de a continua meseria tatălui său, adică de a fi militar, ceilalți copii deveneau
țărani liberi, care aveau la d ispoziție mari întinderi de păm ânt nelucrat. Ace astă categorie de
țărani liberi va fi întărită de străini, în special slavi, c are se vor așeza în imperiu, at ât ca stratioți,
cât și ca țărani în cadrul themelor bizantine. Asistăm astfel, în cursul secolului al VII -lea la
dezvoltarea unei clase de țărani liberi, mult mai puternică dec ât în trecut, c ând baza societății
agrare o formase marea proprietate funciară și colonatul. Această nouă realitate poate să stea la
baza Legii agrare , document deosebit de important, promulgat de Iustinian al II – lea, pentru a
reglementa situația în agricultură. Legea cuprinde prevederi cu privire la protejarea proprietății
țărănești (mobile și imobile) și fixează pedepsele pentru eventuale infracțiuni comise. Importanța
sa istorică rezidă în faptul că reglementează situația ț ăranilor liberi. Aceștia apar ca posesori
liberi al unui teren cultivat, livadă ș i grădină pentru legume și, împreună cu întreaga obște , a
pășunilor, pădurilor și păm ânturilor nelucrate. Obștea sătească este privită în fața autorității ca o
unitate adminis trativă și fiscală, responsabilă în bloc de plata impozitelor. Acest nou sistem de
responsabilitate în bloc pentru plata impozitelor, care va apare mai t ârziu sub numele de …… se
întâlnește pentru prima oară în Legea Agrară .
Pentru noi Legea Agrară este importantă, fiindcă a fost atașată Pravilei lui Vasile Lupu
(1646) și Pravilei lui Matei Basarab (1652), ceea ce înseamnă că realitățile agrare din Bizanțul
vremei lui Iustinian al II -lea erau asemănătoare cu acelea din Tara Românească în secolul al
XVII -lea.
Paralel cu creșterea numărului țăranilor liberi constatăm în această vreme mărire a
proprietății Bisericii și a m ănăstirilor, provenite, în special, din donații de la membrii tuturor
claselor sociale. Acest fenomen marchează, între altele, creșterea influenței Bisericii, mai ales a
monahismului, ceea ce a făcut pe Ioan Oxites (sec. XI) să caracterizeze societatea bizantină de
dinainte de c riza iconoclastă ca fiind împăr țită în două mari categorii: monahii și laicii.
Iustinian al II -lea era foarte credincios și el este primul împărat, care dispune să se
graveze pe monete chipul M ântuitorului. În timpul lui are loc Sinodul Quinisext (691 -692), care
va da 102 c anoane, pentru a completa hotăr ârile dogmatice ale Sinoadelor V și VI ecumenice.
Sinodul ma i este cunoascut sub numele de Trullan , fiindcă s -a ținut în sală boltită a palatului
imperial. El s -a intitulat ecumenic. Canoanele cuprind prevederi privin d organizarea
bisericească, lit urghia și îmbunătățirea morală în r ândul poporului și al cleru lui. Ele condamnă
unele practici și obiceiuri păg âne, care se mențineau încă în r ândurile unor pătur i ale populației
(sărbători păg âne ca Brumalia, procesi unile oamenilor mascați, care c ântau cu prilejul culesului
viilor c ântece în onoarea lui Dionysos și altele), facerea de focuri în fața casei odată cu apariția
lunei noi și sărirea peste ele de către tineri etc. Se interzicea, de asemenea, studenților de la
Universitatea din Constantinopol de a organiza reprezentații teatr ale. În canoane se vorbește și de
dreptul preoților de a se căsător i, apoi se condamnă postul de s âmbătă din Biserica occidentală,
ceea ce va contribui la depărtarea Bisericii Romei de cea din Constantinopol. De aceea papa
Sergius va respinge hotăr ârile Si nodului Quinisext și nu le va semna.
Iustinian încearcă la fel ca și Constans al II -lea să pedepsească pe papă, dar trimisul lui n –
a găsit ascultare nici la exarhul de Ravenna și nici l a populația Romei, el abia scăp ând cu viață,
fiindcă a fost răstu rnat. Cauzele răsturnării lui s unt multiple; opoziția aristocrației, care se vedea
amenințată prin politica împăratului de a susține pe stratioți și țăranii liberi, despotismul și forța
cu care împăratul înăbușea pe adversari, politica sa de colonizare, care nemulțumea populațiile
scoase d in pământurile lor, precum și politica s a financiară, care obliga pe oameni să plătească
impozite mari. Iustinian al II -lea a fost răsturnat în 695 în urma unei revolte organizate de partida
albaștrilor, care aduc pe tronul impe rial pe Leontius, strategul themei Helladei. Împăratului i se
taie nasul și e exilat în Chesron (Crimea), acolo unde fusese exilat și papa Martin.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

95 Răsturnarea lui Iustinian în 695 deschide în istoria Bizanțului o perioadă de instabilitate,
care va dura 20 de an i. Ea însemna și încetarea la c ârma Imperiului a membrilor Heraclizilor.
Această perioadă de instabilitate va aduce Bizanțului pierderi teritoriale importante.
Astfel, ei pierd în 697 Africa de Nord cu Cartag ina, care cade în m âna arabilor. Flota biza ntină
trimisă de împăratul Leontie (695 -697) reușește să restabilească stăp ânirea bizantină, dar numai
pentru scurtă vreme, căci p rimăvara următoare ea este înfr ântă de arabi. În urma acestui dezastru
flota bizantină se revoltă împ otriva lui Leontie și pun e la c ârma Imperiului pe Apsimar,
drongarul flotei din thema Cibyrheoților, care va lua numele de Tiberiu al III -lea (698 -705);
Leontie a fost închis într -o mănăstire și i s -a tăiat nasul.
Tiberiu al III -lea n -a luat nici o măsură pentru reîntregirea terit oriului african, astfel, că
arabii vor înainta nestingheriți p ână la coasta Atlanticului, pe care o vor atinge în 704. În 709 ei
vor cuceri cetatea Ceuta, vor trece Gibralt arul și vor cuceri Spania din m âna vizigoților (712).
În acest timp Iustinian al II -lea, exilat în Chersones, de teamă de a nu fi predat de
autoritățile locale guvernului de la Constantinopol fuge la Chazari, unde se căsătorește cu sora
haganului, care se va creștina și va lua numele de Theodora. Dar Tiberiu auzind de acestea,
trimite la Chazari o ambasadă, pentru a cere extrădarea lui Iustinian. De teamă de a nu strica
raporturile cu Bizanțul haganul chazar consimt e la aceasta, dar Iustinian afl ând, reușește să fugă
pe mare, ajung ând în Dobrogea, chiar la Tomis, de unde intră în legătură cu hanul bulgar Terve.
Cu ajutorul acestuia el intră în Constantinopol și domnește pentru a doua oară între 705 -711.
În a doua parte a domniei Iustinian se dedă la răzbunări de mare cruzime, dar și la
recompense față de cei care l -au jutat. El domnește ală turi de soția s a Theodora, de la care va
avea și un fiu, pe Tiberiu, pe care -l asociază la tron.
Raporturi amicale există acum cu bulgarii, cărora Iustinian le plătește tribut, ca pe vremea
lui Constantin al IV -lea, iar lui Tervel i se acordă titlul de Cae sar, care nu mai avea semnificația
imperială de alt ădată. Era pentru prima oară, c ând un conducător barbar primea această
distincție, care îl asocia la onoruri imperiale. Așezat pe un tron alături de împărat, Trevel a primit
omagii din partea poporului bizantin. În schimb, Tiberiu Apsimar și Leontie au fost mutilați și
chinuiți în chip groaznic în public și apoi executați. Patriarhul Calinic, care încoronase pe
Leontie, a fost orbit.
Ocupat mai mult cu răzbunarea, împăratul a neglijat apărarea imperiului , dând astfel,
posibilitatea arabilor să cucerească noi teritorii în părțile orientale ale Asiei Mici. Astfel, cad
Tyana (709), la granița Cappadociei și mai multe localități din Cilicia.
Împăratul organizează o expediție de pedepsire împotriva Ravennei, c are nu se supusese
ordinului său dat în prima parte a domniei. Orașul a fost devastat, mulți locuitori aduși în lanțuri
la Consatntinopol, iar episcopului i se scot ochii. În schimb, Iustinian reușește să se înțeleagă cu
papa Constantin I în privința Sinod ului Quinisext. Papa a invitat la Constantinopol, unde sosește
în 710 și e primit cu mari onoruri.
O expediție de pedepsire este trimisă împotriva Chersonului, locul său de exil, ale cărui
autorități vroiseră să -l predea lui Tiberius. Aici răzbunarea a ati ns proporții și mai mari în
comparație cu Ravenna. Dar populația se revoltă și primește sprijinul flotei, al armatei imperiale
și al haganului chazar, care între timp își extinsese hegemonia asupra Peninsulei Crimeii.
Vardanes (Bardanes), de origine armean ă a fost proclamat împărat sub numele de Philippicus în
711 și cu flota apare în fața Constantinopolului, care î i deschide porțile. Împăratul Iustinian este
ucis de unul din ofițerii săi, iar capul este trimis la Roma și Ravenna, pentru a fi expus acolo.
Așa a dispărut ultimul reprezentant al glorioasei dinastii heraclide, care a condus Imperiul un
secol și a înregistrat victorii strălucite împotriva perșilor, avarilor și uneori a arabilor, a adus
schimări profunde în organizarea administrativă și cea econo mică a Imperiului. Din punct de

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

96 vedere cultural, literar și artistic perioada heraclizilor nu cunoaște realizări de seamă, numai dacă
amintim elenizarea Imperiului, care a pus în circuit mai intens opere ale autorilor de limbă
greacă.
Viața religioasă tul burată de criza monoergistă și monotelită în această vreme capătă un
aspect ascetic -mistic. Puterea Bisericii crește, în special a monahismului și paralel cu procesul de
militarizare a statului asistăm la unul de teocratizare. Armata stratioților și monahi i în număr
mare constituie pecetea caracteristică a acestei vremi.

Anii de haos

Începutul acestei perioade de haos îl face domnia lui Vardanes – Philippicus (dec. 711 –
iunie 713). Acesta avea înclinări monofizite și din această cauză sprijină monotelism ul
consider ându-l singura doctrină legală. De aceea, condamnă Sinodul al VI -lea ecumenic și
poruncește să fie arse documentele adoptate. De asemenea el dă ordin să fie distruse din palatul
imperial o reprezentare a Sinodului VI ecumenic și inscripția comem orativă, care se afla în fața
palatului. El le -a înlocuit cu chipul împăratului și a patriarhului Serghie. Această politică
religioasă, la care se adaugă lupta împotriva icoanelor, a nemulțumit în cel mai înalt grad
populația și clerul din Constantinopol, precum și pe papa de la Roma. Papa Constantin I l -a
declarat eretic și a poruncit ca numele și chipul lui să fie șterse de pe monete și să nu mai fie
pomenit la slujbe. Papa po runcește, de asemenea, ca în Biserica Sfinților Apostoli să fie
reprezentate cel e 6 sinoade ecumenice.
În exterior, domnia lui Vardanes -Philippicus înregistrează numai eșecuri. Arabii cuceresc
noi teritorii, iar Tervel, consider ându-se răzbunătorul lui Iustinian, devastează o mare parte a
Thraciei, ajung ând până în suburbiile Constant inopolului, unde pradă vilele bogate din această
regiune. Pentru a salva situația, împăratul a recurs la ajutorul trupelor din thema Opsikion, dar
acestea se revoltă împotriva lui Philippicus și -l detronează la 3 iunie 713, orbindu -l.
Pe tronul imperial se urcă acum Artemius , care ia numele de Anastasius II, fost senator la
curtea imperială (proto a secretis) și va dom ni până în 715. Anastasius era ortodox și printre
primele măsuri pe care le ia este recunoașterea Sinodului VI ecumenic, distrugerea chipuril or
împăratului și a patriarhului Serghie.
El pregătește o mare campanie împotriva arabilor pentru recucerirea teritoriilor pierdute,
dar în toiul pregătirilor, el este răsturnat de aceiași stratioți din thema Opsikion, cărora el le
datora tronul, și în 715 se urcă pe tronul Bizanțului , Theodosie al III -lea, forțat să primească
coroana. Domnia sa a fost însă de scurtă durată, căci el va fi răsturnat în 25 martie 717 , de Leon
III, originar din S iria de nord (ori din Isauria, după alte izvoare), și care își începuse cariera
militară sub Iustinian II ca protospătar, apoi în timpul lui Theodosie al III -lea devine strategul
themei Anatolicilor. În alianță cu Artavasde, ginerele său, strateg al themei Armeniacilor, Leon
va reuși să intre în Constantinopol la 26 mar tie 717, să fie încoronat la Sf ânta Sofia. El va
întemeia o nouă dinastie, despre care ne vom ocupa în mai multe prelegeri.

Bizanțul su b dinastia isauriană (siriană). Leon al III -lea și criza iconoclastă

Leon al III -lea (717 -741) inaugurează dinastia isauri ană sau siriană, care va dura p ână în
anul 780 pe linie bărbătească și chiar pînă în 802, dacă adăugăm la această dinastie pe Irina,
văduva lui Leon al IV -lea, și pe fiul lor Constantin al V-lea, deci aproape 85 de ani. Dinastia este
numită isauriană, dar și siriană, pentru faptul că se consideră că Leon al III -lea, părintele acestei
dinastii era fie din Isauria, fie din Siria. I zvoarele privind originea lui s unt contradictorii. De

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

97 pildă The ophanes spune că „Leon Isaurianul era originar din Germanicea (Siria), dar în
realitate provenea din Isauria” . În aceeași Cronică a lui Theophanes, dar în traducerea lui
Anastasius, bibliotecar la Vatican, citim că Leon era “genere Syrus” din Germanicea. Astăzi cei
mai mulți istorici înclină să cr eadă că Leon era originar din S iria de nord, din orașul Germanicea,
dar în literatura de specialitate se vorbește de el cel mai adesea c a fiind isaurian.
Când Leon se urcă pe tron găsește Imperiu l într -o situație foarte critică: anarhie internă,
provocată de luptele dintre împărat și reprezentanții aristocrației, intensificarea atacurilor arabe
în mai toate părțile Imperiului, degradare a moravurilor, inclusi v la palatul imperial și, în sf ârșit,
puternice conflicte religioase, provocate de atitudinea față de cinstirea icoanelor.
Familia modestă a lui Leon fusese transplantată în Thracia de Iustinian al II – lea în timpul
primei sale domnii. Cu prilejul reocupării tronului de Iustinian al II -lea, Leo n se pune în serviciul
său, ceea ce are ca urmare numirea sa ca protospătar. O expediție lungă și plină de p ericole în
Caucaz îl distinge c a bun general. Numit de Anastasius al II -lea strategul themei Apostolicilor,
una dintre cele mai mari, capătă putere militară la moartea lui Anastasius, se aliază cu Artavasde,
strategul themei Armeniacilor, pentru a lupta împotriva lui Theodosie, susținut doar de thema
Opsikion. La 25 martie 717 Leon intră triumfător în Constantinopol și este încoronat împărat la
Sfânta Sofia. Se pune, astfel, capăt anarhiei și începe o nouă dinastie, solidă și durabilă.
Leon a fost un militar cu o cultură modestă, dar cu o energie remarcabilă și cu o iscusință
militară, care a salvat imperiul de la o iminentă prăbușire. El era un diplom at iscusit, posed ând
un pronunțat spirit realist.
Prima lui grijă a fost pregătirea ofensivei împotriva arabilor, ofensivă de care se ocupase
Anastasius al II -lea. Arabii erau conduși de un general vestit Maslama, care începe atacul
împotriva capitalei la 15 aug. 717, at ât pe mare c ât și pe uscat și care a durat un an de zile; flota
arabă era imensă, folosind 1800 de corăbii. Bizantinii folosesc „focul grecesc”, ca sub
Constantin al IV -lea, cu 40 de ani mai înainte. Iarna dintre 717 -718 a fost deosebit de g rea și
arabii mor în număr mare de frig. Vara aduce o ciumă, care decimează iarși armata arabă. Leon
recurge la bulgarii lui Tervel, care atacă pe uscat pe arabi și reușesc să spargă blocada impusă de
arabi. La 15 aug. 718 blocada este înlăturată, iar flota arabă e distrusă, pe drumul de întoarcere
de către o furtună.
Victoria asupra arabilor este de cea mai mare însemnătate: s -a împiedicat pătrunder ea
arabilor în Europa centrală , ei pătrunseră în Spania. Cele două mari victorii creștine împotriva
islam ului au fost: a lui Leon al III -lea în 718 și a lui Carol Martel la Poitiers (Franța) în 732; ele
au reprezentat și cele două porți, care s -au închis definitiv arabilor pentru a intra în Europa.
Atacurile ulterioare ale arabilor, care n -au lipsit, n -au mai pus, datorită victoriei din 718, în
cumpănă existența Bizanțului.
Nu a mai fost după aceea un asediu arab asupra capitalei Imperiului. Istoricul grec Spiros
Lambros compară victoria obținută de Leon al III -lea împotriva arabilor, cu cea pe care grecii au
obținut -o împotriva perșilor la Maraton (490), iar pe Leon îl aseamănă cu strategul Miltiade,
organizatorul acestei victorii.
Încep ând din 726 arabii mai atacă unele localități din Asia Mică. Cezareea Cappadociei
este ocupată, iar Niceea asediată. Leon est e ajutat de chazari și repurtează la Akroinon în anul
740 o victorie împotriva arabilor. Alianța cu chazarii se întărește după căsătoria în 733 a lui
Constantin, fiul lui Leon, cu fiica hanului chazar.
Conflictele cu arabii vor cunoaște o pauză și din cauz a sch imbării de dinastie înt âmpla tă
la aceștia din urmă , la 750 c ând Omeyazii s unt înlocuiți de Abbasizi, care vor alege capitala la
Bagdad, deci mai departe de hotarele Imperiului bizantin, cel puțin pentru o vreme , o ușurare.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

98 Tăria ulterioară a Imperiulu i bizantin se datorează și unor reforme interne, efectuate de
Leon al III -lea. El mărește numărul themelor, diviz ând pe cele mai mari ori cre ând altele mai
mici. Prin divizare , vroia să excludă posibilitatea revoltelor. Din thema Anatolicilor a fost creată
aceea a Tbracesienilor , cuprinz ând partea de vest, unde se aflau unități aduse din Thracia.
Thema Opsikion a fost împărțită între Artavasde, ginerele său, și fiul său Constantin. P artea de
răsărit a luat numele de Bucelarion, după numele Bucelariilor, can tonați în această parte. Thema
maritimă a Ca rabisienilor, care nu se știe c ând a fost înființată fiind însă atestată în anul 687, în
timpul domniei lui Iustinian al II -lea și care cuprindea două drongariate independente supuse
unui singur strateg, suferă o modificare, partea meridională a Asiei Mici cu insulele adiacente
este atașată themei Cibyrrheoților : restul, adică insulele din marea Egee formează drongariatul
Aegeon Pelagos, înaintat apoi la rangul de themă . Tot din secolul al VIII -lea, dacă nu mai
devreme, există thema Cretei.

Legislația lui Leon al III -lea

Leon n -a fost numai un conducător militar de talent, care a apărat Imperiul, dar și un
legislator înțelept. Din vremea lui I ustinian I textul latin al lui , Corpus juris civilis era din ce în
ce mai puțin înțeles în majoritatea provinciilor, iar Novellele , în grecește nu cuprindeau dec ât o
parte din legislație. Se făcea simțită nevoia publicării unei lucrări de drept general (cu
aplicabilitate largă) în gr ecește, mai cu seamă dup ă restr ângerea Imperiului, la regiuni grecofone
(după pierderile teritoriale în Orient).
În 726 Leon și fiul său Constantin al V -lea, asociat la domnie, publică Ecloga (culegere),
moment important în istoria modificării dreptului bizantin. Ecloga este un m anual juridic, în care
sunt cuprinse cele mai importante legi din dreptul civil și penal. Are la bază dreptul roman, dar
influența creștină este mult mai vizibilă ca în Corpus juris civilis al lui Iustinian, la fel și cea
orientală, mai ales în ce privește dreptul penal.
Se simțea nevoia unui manual simplificat, mai puțin greoi, care să corespundă
necesităților practice. Corpus juris civi lis constituie în continuare baza vieții juridice bizantine,
dar era prea dezvoltat și greu de folosit. Ecloga nu se mulț umește să extragă din Corpus juris
civilis , dar să și revizuiască legile, oferindu -le într -o manieră „mult mai umană”. Se simte și
influența dreptului canonic. Drepturile femeii și copilului sunt mai mari, iar căsătoria beneficiază
de o protecție mărită. Î n dreptul criminal influența creștină este mai mică, fiindcă intervin
mutilările de origine corporală, cum ar fi tăierea nasului, a limbii, a m âinilor.
Ecloga mai cuprinde măsuri împotriva venalității. Leon fixează salarii d e stat pentru
judecători, încep ând cu quaestorul. Ecloga este scrisă limpede, fără subtilități juridice și de aceea
a influențat legislația bizantină, cu toate, că ea a fost și rău privită din cauza atitudinii iconoclaste
a lui Leon și Constantin. Chiar în țările slave și în vechiul drep t românesc au intrat prescripții din
Ecloga .

Iconoclasmul

Prin Iconoclasm înțelegem acel curent eretic, care își are începutul mai înainte de domnia
lui Leon al III -lea, dar care în timpul acestui împărat a luat o de zvoltare foarte mare,
reprezent ând chiar politica s a în problemele religioase, etimologic, iconoclasmul însemnează
distrugerea icoanelor, de la cuvintele grecești:
Icon = chip, înfățișare, icoană și maho
= a distruge, a sfăr âma.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

99 Uneori se vorbește pentru aceeași acțiune de distrugere și necinstire a icoanelor de
icomomahie, adică de luptă împotriva icoanelor, de la ikon și maho =luptă. Erezia aceasta a fost
în special inițiată și susținută de împărați, beneficiind de sprijinul lor militar și politic, de aceea
ea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă. Perioada iconoclastă
este lungă, ea a durat aproape un secol, încep ând cu dinastia isauriană (siriană) (718 -802) și
termin ându-se în anul 843 c ând la conducerea imperiului se aflau reprezentanți ai dinastiei de
Amorium. Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima, care este deschisă de Leon al III -lea
Isaurul în anul 726 și se închide în timpul împărătesei Irina și a fiului ei Constantin al IV -lea,
odată cu Sinodul al VII -lea ecumenic de la Niceea (7 87); a doua, care începe cu anul 813, odată
cu urcarea pe tron a lui Leon al V -lea A rmeanul și se termină în 843, c ând domnea împăratul
Mihail al III -lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Theodora. Se poate face
observații că at ât prima restabi lire a cultului icoanelor, la Si nodul al VII -lea ecumenic, c ât și a
doua, î n anul 843, s -au făcut atunci c ând puterea su premă a imperiului se afla în m âna femeilor.
Dacă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de-a doua a rămas în
vigoare p ână azi.

Originile și evoluția iconoclasmului pînă la Sinodul al VII -lea ecumenic

Învățații au încercat să determine cauzele care au dus la n așterea unui asemenea curent
atât de puternic în lumea bizantină, să precizeze c ând a început să se m anifeste și care a fost
reacția față de el. Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputința unor
teologi de a înțelege sensul simbolic și educativ al icoanei și de a face distincție între cinstirea ei
și idolatrie. Ei socoteau că cinstirea icoanelor vine în contradicție cu unele percepte biblice, că
încalcă, de pildă, porunca Decalogului de a nu -ți face chip cioplit și de a nu i te închina lui (Exod
20, 4; Deut. 5, 8), apoi că, potrivit învățăturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie ci nstit numai în
„duh și adevăr” (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; ÎI Cor. 5, 7 16).
Discuții în legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la un sinod care s -a ținut la Elvira
prin anii 300 -306, iar părinții și scriitor i bisericești ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena,
Terulian, Epifaniu de Salamina, Eus ebiu de Cezareea și alții mai t ârziu au manifestat rezerve față
de cinstirea icoanelor. Totuși, aceste rezerve n -au fost considerate justificate de Biserică,
deoare ce ea făcea distincție între icoana materială și chipul reprezentat pe ea.
Cultul icoanelor a continu at, astfel, să progreseze ajung ând în vremea lui Iustinian și a
succesorilor săi , la un stadiu foarte dezvoltat. La rezervele care s -au mai ridicat către sf ârșitul
secolului al VI -lea, papa Grigorie cel Mare (590 -604) răspundea că în afară de menirea lor de a
contribui la mărirea sentimentului religios, icoanele au un important rol educativ și instructiv,
mai ales pentru neștiut orii de carte.
Evlavia ar ătată icoanelor era foarte răsp ândită nu numai în biserici, dar și în casele
particulare, astfe l că se puteau vedea icoanele M ântuitorului, ale Maicii Domnului și ale sfinților
peste tot. Se făceau mătăni i în fața lor, se aprindeau lumânări, erau sărut ate cu evlavie, se aștepta
de la ele împlinirea tuturor dorințelor, chiar facerea de minuni, erau luate chiar ca „nași” p entru
copii. Unele icoane ale M ântuitorului și ale Maicii Domnului erau considerate nefăcute de m âna
omenească și li se dădea o mare cinstire. Lumea era convinsă că icoanele posedă o mare putere
tainică și că prin ele se pot obține în viața aceasta oric e binefaceri, iar în cealaltă m ântuirea
sufletului.
Multe persoane pioase erau însă nemulțumite de acest exces adus cinstirii icoanelor, iar
unii părinți sfătuiau chiar că icoanele să fie distruse. La această rezervă față de cultul icoanelor
au contribuit și unele secte și erezii ca pavlicienii care nu cinsteau crucea, nu aveau cultul Maicii

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

100 Domnului și al sfinților, ad ică, după ei, tot ceea ce nu era cinstit „în duh și adevăr”. Messalienii
din Armenia repudiau și ei cultul icoanelor, iar monofiziții, activi mai ales în părțile orientale ale
imperiului, socoteau imposibilă repr oducerea pe icoane a chipului M ântuitorului, deoarece,
potrivit credinței lor, firea umană a fost înghițită de cea dumnezeiască, iar aceasta din urmă nu
poate fi cunoascută și reprezentată. Acestora li se adăuga iudeii și musulmanii, care vedeau în
icoane renașterea idolatriei și politeismului.
Către sfârșitul secolului al VII -lea și începutul celui de -al VIII -lea, înt âlnim, deci, în
lumea bizantină, pe de o parte, curentul foarte puternic în favoarea icoanelor, pe de alta,
manifestări împotriva lui. Aceste manifestări împotriva cinstirii icoanelor a veau mai degrabă un
caracter izolat în părțile de vest ale imperiului, și mai puternic în Orient, ca urmare a influenței
iudaice, islamice, a sectelor și ereziilor.
Către sf ârșitul al VII -lea, Sinodul Quinisext (691 -692) stabilea prin canonul 82 ca
Mântuitorul să fie reprezentat ca om, nu ca miel, și aceasta cu scopul de a sublinia că „viața S a în
trup, p atimile, moartea dătătoare de m ântuire și răscumpărare lumii au fost c âștigate prin
întrupare”. Se atrăgea astfel atenția asupra importanței întrupării, as upra realității ei, care dădeau
o bază pentru reprezentarea pe icoane. Consecința imediată a acestui canon a fost reprezentarea
realistă a chipului lui Hristos, inclusiv pe monetele emise de Iustinian al II -lea. Dar aceasta a dat
prilejul unor vii discuții . La Constantinop ol, în Asia Mică și Armenia înt âlnim manifestări
iconoclaste: Theodosie, episcopul Efesului (fiul fostului împărat Tiberiu al III -lea Apsimar –
698-705), Toma, episcop de Claudiopolis și Constantin de Nacoleia se numără printre cei mai de
seamă iconoclaști ai acestei vremi.
Născută din teamă de a nu cădea în idolatrie, rezerva față de icoane a evoluat spre o
dispută pregnant hristologică și aceasta va constitui nucleul în jurul căruia se vor concentra cele
mai multe dezbateri.
S-a afirmat ( Hins Georg Beck) că iconoclasmul secolului al VIII -lea n -a început în
cercurile imperiale, ci în cele bisericești și se arată că episcopii de Efes, Claudiopolin și
Nacoleia, menționați mai sus, au venit la Constantinopol să ceară patriarhul Gherman să disp ună
oprirea cultu lui icoanelor. Patriarhul refuz ând, ei au procedat pe cont propriu la îndepărtarea
icoanelor și la oprirea cinstirii lor. Se presupune, de asemenea, că o dată sosiți la Constantinopol
episcopii iconoclaști au vizitat și pe împăratul Leon al III -lea, adept al ideilor lor că acesta i -a
încurajat pe drumul pe care porniseră.
Desigur aceste lucruri pot fi adevărate, dar fără concursul împăraților opinii le ierarhilor
n-ar fi rămas dec ât simple atitudini fără a doua zi.
Leon al III -lea crescuse și trăise în regiunile orientale ale Imperiului, unde ideile
iconoclaste erau foarte răsp ândite. Ajuns la conducerea imperiului și socotindu -se totodată
„împărat și preot”, cu dreptul de control asupra problemelor bisericești și laice, el va impune
iconocl asmul ca doctrină oficială a imperiului din convingeri religioase. El socotea că prin
aceasta va purifica rel igia creștină de rămășițele păg ânismului, readuc ând-o la înălțimea și
puritatea ei originară. Nu sunt plauzibile afirmațiile unor istorici potrivit cărora împărații
iconoclaști au pornit prigoana împotriva icoanelor în cadrul unor măsuri largi de refacere a
societății și a credinței, pe care voiau să le pună pe baze mai drepte și mai bune. Ei n -au fost
niște raționaliști ori liberi cugetători, cum sp un alții, care, cu mult timp înainte de Luther, ar fi
voit să bazeze societatea nouă „pe principii nemuritoare”.
Aceste ipoteze s unt greștite, fiindcă împărații iconoclaști, la fel ca toți oamenii timpului
lor, erau foarte credincioși, uneori cu preocupări teologice, grijulii să n u atragă prin comportarea
lor m ânia divină, și mai presus de toate, vroiau să purifice religia creștină de tot ce li se părea că
este idolatrie.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

101 Pe de altă parte, împărații iconoclași au pornit lupta împotriva icoanelor și ca reacț ie
împotriva monahismului bizantin, aprig susținător al icoanelor; aceasta luase o mare dezvoltare,
poseda întinse domeniii funciare și se bucura de imunități fiscale, ori în concepția împăraților
bizantini nu se putea tolera o asemenea situație, fiindcă e a aducea prejudicii tezaurului statului,
armatei prin lipsa de luptători și chiar agriculturii și altor activități economice, prin numărul
insuficient de lucrători și, respectiv, funcționari.
Împărații aveau de partea lor armata din Asia Mică, pe unii îna lți funcționari, precum și o
parte din popor din părțile orientale. Dar în regiunile europene ale imperiului și, mai ales, în
Italia, poporul era împotriva iconoclaștilor, mai ales monahii și femeile fiind foarte activi în
această luptă. Apărătorii icoanel or erau mult mai numeroși.
Declanșarea luptei împotriva icoanelor de către Leon al III -lea a fost prilejuită de o
erupție vulcanică, care a avut loc în anul 726 între insulele Thera și Therasia și a produs un
cutremur. În acest fenomen nat ural împăratul a văzut dovada m âniei lui Dumnezeu din cauza
idolatriei, pe care o constituia cinstirea icoanelor. Anul 726 reprezintă data începerii persecuției
împotriva icoan elor. Măsurile imperiale au înt âmpinat o d ârză rezistență. C ând niște ofiț eri au
vrut să dea jos icoana M ântuitorului, care se afla deasupra porții din cartierul Chal koprateia,
aceștia au fost omor âți de popor și a izbucnit o mare răscoală, terminată cu morți și răniți.
Împăratul a poruncit numeroase arestări, condamnări, mutilări și exilări. Grecia ș i insulele
Cyclade s -au răsculat în 727 și au proclamat un nou împărat. Revoluția aceasta a fost însă
înfrântă. Se spune că, tot atunci, Leon al III -lea ar fi poruncit închiderea Universității din
Constantinopol, arderea bibliotecii și izgonirea profesoril or, deoarece nu i -a putut convinge pe
aceștia să sprijine mișcarea iconoclastă. În apus papa Grigorie al II -lea (715 -731), a protestat
energic, fiind susținut de populație, care s -a revoltat, a oprit trimiterea veniturilor plătite în mod
obișnuit Constanti nopolului și a scris împăratului că n -are dreptul să hotărască în materie de
credință și să introducă inovații în ceea ce avem de la părinți. Evenimentele ulterioare vor
deschide o mare prăpastie între vestul imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Greci a
continentală și insulele din Marea Egee) susținător al cultului icoanelor, și partea de răsărit a
imperiului, în special themelor din Asia Mică, campioane ale iconoclasmului.
Patriarhul Gherman (715 -730), convins că nu -l poate readuce pe împărat la cinst irea
icoanelor, a protestat energic, așa că raporturile au atins punctul maxim de încordare.
Pentru a da o mai solidă bază măsurilor sale, împăratul Leon al III -lea a convocat la 17
ian. 730 o adunare (Silen tium) ținută la palat, la care au participat mai ales înalți demnitari civili.
S-a redactat un edict împotriva icoanelor, pe care patriarhul Gherman a refuzat să -l semneze. De
aceea, a fost înlocuit cu sincelul Anastasius. Edictul acesta a reprezentat pentr u Leon al III -lea
bază legală de înlăturare a icoanelor și de persecutare a celor ce le cinsteau. Opoziția din partea
populației a continuat și sub Grigorie al III -lea (731 -741), care ținea un sinod la Roma și
excomunică în chip oficial pe adversarii cultu lui icoanelor. Drept contra -măsură împăratul Leon
a confiscat proprietățile Bisericii romane aflate pe teritoriul bizantin din Italia și a detașat de sub
autoritatea papei diocezele Calabria, Sicilia, Cre ta și Illyricul oriental, supun ându-le patriarhului
de Constantinopol. Raporturile între Răs ărit și Apus s -au deteriorat at ât de mult, înc ât ruptura
părea definitivă, iar papa începe să se îndrepte de acum încolo către regii francilor: Carol Martel,
Pepin cel Scurt și, mai ales, Carol cel mare.
Alături de papa Grigorie al II -lea, Grigorie al III -lea și patriarhul Gherman, o altă
personalitate or todoxă apare acum în Orient, lu ând atitudine în favoarea ic oanelor: este sf ântul
Ioan Damaschin. El a scris trei apolegii în apărarea icoanelor: prima, chiar de la i zbucnirea crizei
iconoclaste, c ând se mai spera să se sch imbe atitudinea împăratului , celelalte două după
depunerea patriarhului Gherman.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

102 Împăratul este calificat „mincinos și viclean” și i se contestă dreptul de a se amesteca în
treburile bisericești. El trebuia să asigure libertatea de credință, fiindcă, potrivit sf ântului Ioan
Damaschin, tot ceea ce este bazat pe forță și nu pe convingere , este hoție.
Nucle ul susținerilor sf ântului Ioan Damaschin despre icoane se poate în următoarele :
icoană este un simb ol și intermediar î ntre om și divinitate; icoana M ântuitorului are la bază
dogma întrupării sale; astfel se leagă p roblema icoanelor de doctrina m ântuirii.

Imperiul bizantin sub Constantin al V -lea (741 -775).
Ascuțirea conflictelor religioase

Cu toate meritele c âștigate de Leon al III -lea în luptele cu arabii, atitudinea sa iconoclastă
i-a submi nat popularitatea. La moartea s a, imperiul trece sub conducerea fiului său Constantin al
V-lea, supranumit Copronimul, deoarece la botez a murdărit apa din crist elniță cu fecale.
Constantin fusese asociat la tron de la v ârsta de doi ani de către tatăl său (Paștile anului 720) cu
titlul de co -imperator și succesor, așa înc ât moștenirea la tron nu i -a fost contestată.
Cu toate acestea, după un an Artavasde, ginerele lui Leon și susținătorul acestuia pentru a
ocupa tronul, se ridică împotriva lui Constantin. Artavasde era în acel moment strateg al themei
Opsikion, deci poseda o mare putere și fusese distins cu titlul de cupoplat.
Artavasde atacă armat a lui Constantin în anul 742, c ând acestea trecea prin thema
Opsikion în drum spre Arabia. Armata lui Constantin este pusă în derută. În același timp,
Artavasde tratează cu Theophanes -Monutes pe care Constantin îl lăsase regent la
Constantinopol. Lupta se duce și sub steag ul apărării icoanelor de către Artava sde, ceea ce atrage
de partea s a înalți funcționari militari și trupe din Europa și Asia, și chiar pe patriarhul Anastasie;
se vede, deci, că iconofilii erau în număr mare, chiar în perioada de cea mai mare criză.
Artavasde intră triumfal în Constantinopol și este încoronat împărat chiar de patriarhul
Anastasie. El nu domneșt e însă dec ât 16 luni, căci Constantin al V -lea, sprijinit de trupele
themelor An atolicilor, Thracesienilor înfr ânge armata credincioasă lui Art avasde și la 2 XI 742
intră în Constantinopol, unde dezlănțuie o teribilă răzbunare. Artavasde și cei doi fii ai săi =
nepoți ai lui Constantin – sunt orbiți, alți complici au fost executați ori mutilați, iar patriarhul
Anastasie dezonorat, prin aceea că a fost plimbat în hipodrom pe un măgar. El a fost însă
menținut în scaun, desigur din calcul.
Constantin era totuși un bun general, c âștigând importante victorii împotriva arabilor și
bulgarilor; soldații îl iubeau și -l socoteau un semi -zeu. Împăratul a pro fitat de criz a internă din
sânul arabilor, c ând asistăm la schimbarea dinastiei Omeyazilor cu aceea a Abbasizilor, după un
îndelung război civil. Tot acum se mută capitala la Bagdad, mai departe de granițele imperiului.
Această slăbire a arabilor permite l ui Constantin să intre în 746 în S iria de nord și să
ocupe orașul Germanicea, locul natal al familiei sale, să transplanteze în Thracia un mare număr
de prizioneri, iar pe mare strategul themei Cibyrrhe oților să distrugă aproape de C ipru în 747 o
flotă ara bă trimisă din Alexandria. În 152 o campanie în teritorii le Armeniei și Mesopotamiei
recâștiga pentru imperiu , orașele Theodosiopolis și Melitehe. Dar aceste lupte și cuceriri nu vor
fi durabile, căci acum Bizanțul trebuia să lupte aici pentru existență.
În Thracia , Constantin luptă împotriva bulgarilor, care constr uiseră fortărețe la granița cu
Bizanțul și făcuseră o incursiune în 756. Acest an însemnează data începeri i numeroaselor
războaie cu bulg arii. Tensiunea atinge punctul maxim în 762, c ând la cond ucerea bulgarilor vine
Teletz, reprezentantul curentului anti -bizantin.
Împăratul trimite cavaleria cu flota la Gurile D unării, care va cobor î spre sud pentru a
face joncțiunea cu armata condusă de împărat la Anchialos în 763, 30 iunie. Este cea mai mare

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

103 victorie a lui Constantin din tot timpul domniei. După aceast ă dată forța bulgarilor scade p ână ce
la conducerea lor vine Telerig (770), cu care Constantin are unele lupte înch eiate victorios pentru
bizantini și cu o pace, care n -a fost durabilă. Consta ntin moare în 775, la 14 sept embrie în cursu l
unei expediții împotriva bulgarilor. Urmarea victoriilor lui Constantin a fost că Imp eriul bizantin
și-a dob ândit pentru o vreme preponderența în Peninsulă Balcanică.
În Apus, Constantin al V -lea se dezinteresează de posesiunile sale din Italia. În 751
Exarhatul de Ravenna încetează să mai existe, fiind cucerit de lombarzi. Din acel moment papii,
care în ciuda certurilor iconoclaste rămăseseră loiali din pun ct de vedere politic față de I mperiul
bizantin, se îndreapt ă acum către regatul francilor, care începe să se manifeste ca o mare putere.
Întâlnirea istorică a papei Ștefan al II – lea cu regele Pepin cel Scurt (751 -768), fiul lui Carol
Martel și tatăl lui Carol cel Mare, la Pon thion, dincolo de Alpi la 6 ian uarie 754 are consecințe
extraordinare pentru relațiile dintre Roma și Constantinopol și a pus bazele constituirii statului
eclesiastic roman.
La cererea papei, Pepin a întreprins campanii împotriva lombarzilor din Italia (în 754 și
755), cucerind teritoriul din jurul Romei și Exarhatul de Ravenna, pe care îl donează papei în
756. Astfel se pun bazele st atului papal și puterii laice a papal ității. Papalitatea se va îndrepta de
acum în colo către regii franci, întorc ând spatele împăratului bizantin și din această al ianță a luat
naștere peste o jumătate de secol imperiul occidental.
Această orientare a papilor spre Apus a fost cauzată în mare parte și de disputele
iconoclaste, care au atins p unctul culminant în timpul lui Constantin al V -lea.
Împăratul ia parte activă la disputele iconoclaste și pregătește un sinod, care va avea loc
la Hiereia, pe ma lul răsăritean al Bosforului, l ângă Chalcedon, între 10 febr. – 8 aug . 754.
Constantin avea nevoie c a programul său iconoclast să fie sancționat de un sinod, nu de o
adunare imperială, cum procedase Leon al III -lea. În vederea pregătirii sinodului împăratul a
alcătuit personal 13 scrieri teologice, da r din acestea ne -au rămas fragmente din două. La sinod
au participat 338 episcopi , un număr record, și s -a hotăr ât ca el să fie considerat ecumenic.
Ultima ședință a av ut loc în palatul Valherne din Constantinopol, la care a fost prezent și
împăratul. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada c ând s-a
restabilit cultul icoanelor, dar s -au păst rat concluziile dogmatice sintetizate într -un Horos
(definiție dogmati că), care au fost combătute cuv ânt cu cuv ânt la Sinodul al VII -lea ecumenic
din 787.
Potrivit acestui Horos împărații s unt arătați ca egali cu apostolii, investiți cu puterea
Duhului Sf ânt nu numai pentru a desăv ârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia
diavolească. „Înșelați de Satana oamenii au adresat rugăciuni creaturilor, nu Creatorilor.
Legea lui Moise și profeții au condamnat însă acest păcat. Dumnezeu vroind să salveze
omenirea a trimis pe Fiul Său pentru a ne scoate din rătăcire, și de la cinstirea idolilor,
arătându-ne că trebuie să -l adorăm „în duh și adevăr”. Mai departe horos -ul arată că
Dumnezeu a lăsat pe apostoli, ucenicii acestora și dogmele ca să călăuz ească lumea în această
învățătură m ântuitoare, iar Sfinții Părinți și cele șase sinoade ecumenice au păstrat toată această
podoabă în strălucirea ei. „Dar Satana neput ând suporta aceasta a reintrodus idolatria puțin
câte puțin, sub masca creș tinismului… Sub inspirația Sf ântului Duh împărații, nemaiput ând
suporta multă vreme ca Biserica să fie răvășită de rău tatea demonilor, au convocat sf ântul sinod
al episcopilor, iubiți de Dumnezeu; acest sinod trebuie să întreprindă o cercetare scrisă asupra
înșelătoar ei influențe a icoanelor, care coboară sufletul oamenilor de la adevărata venerare a
lui Du mnezeu la rușinoasa și material a venerare a creaturilor… Sinodul nostru s -a reunit, deci,
și, după ce ne -am conformat ve chilor decizii sinodale, accept ând și mărturisind cu bucurie
dogmele tradiționale, mai cu seamă ale celor 6 sinoade ecumenice, și după ce am examinat cu

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

104 grijă, sub inspirația Sf ântului Duh, hotăr ârile, ne -am convins că arta condamnabilă a picturii
constituie o blasfemi e pentru dogma fund amentală a m ântuirii, adică pentru întruparea lui
Hristos, și este în contradicție cu, cele 6 sfinte sinoade. Căci ce face ignorantul artist, dec ât să
reprezinte ceea ce nu trebuie r eprezentat; el vrea să dea cu m âinile s ale întinate o formă Celui
în care trebuie să crezi numai cu inima și n u trebuie să -l mărturisești dec ât cu gura. El face un
chip și -l numește Hristos. Dar numele lui Hristos înseamnă Dumnezeu și om; rezultă din aceasta
că într -un chip nesăbuit (nebunesc) el a reprezentat divinitatea, care nu poate fi rep rezentată și
amestecată în dese nul său, divinitatea cu carnea creată, amestecare ce n -a avut loc niciodată. El
este deci vinovat de o dublă blasfemie: prima, pentru că el a vrut să reprezinte divinitatea, lucru
imposibil, și a doua, pentru c ă a amestecat divinul cu umanul. Cel care cinstește această icoană
se face vinovat de aceleași blasfemii… Unica reprezentare îngăduită a umanității lui Hristos este
în pâinea și vinul Sfintei Euharistii. El a ales această formă și nu alta, acest mod și n u altul,
pentru a reprezenta umanitatea S a. El a poruncit, deci, să -i oferim p âinea și nu o imitare a
formei sale umane, pentru a nu renaște idolatria… Cr eștinismul a răsturnat deci p ăgânismul în
întregi me și nu numai sacrificiile păg âne, ci și chipurile (statuile) păgîne nu mai sînt valabile”.
La Miereia s-a afirmat că atunci c ând pictorul face chipul lui Hristos, el poate re prezenta
ori numai umanitatea S a, separ ând-o, astfel, de divinitate, sau pe am ândouă, umanitatea S a și
divinitatea S a. În primul caz el ar cădea în nestorianism, în al doilea ar circumscrie divinitatea în
umanitate, ceea ce ar fi absurd; ori că ambel e sunt contopite, în care caz am avea de a face cu
monofizitismul.
Această argumentare iconoclastă nu este însă valabilă, fiindcă se uită ce s -a stabilit la
Sinodul de la Chalcedon, anume că fiecare natură își păstrează propria stare de a fi. Iconoclaștii
susțineau că îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual
propriu. Ei ignorau, astfel, adevăratul se ns al uniri i ipostatice, care implică, o d istincție reală
între natură și ipostază.
Un alt aspect al ereziei iconoclaste era noțiunea de icoană pe care o considerau identică
ori „consubstanțială” cu prototipul. Consecința acestui lucru era că icoana materi ală nu putea
niciodată să atingă această identitate. De aceea, singura reprezentare a lui Hristos, pe care o
admiteau, era Euharistia, înțeleasă doar ca „chip” și „simbol”, nu ca o prefacere reală, cum
credem noi ortodocșii.
Sinodul condamnă și ceea ce li se părea a fi o cinstire exagerată a sfinților, socotind că o
asemenea venerare era prea adesea un scop în sine și îndepărta pe cinstitor de la dragostea și
emulația sfințilo r, care era în modul său de a g ândi singura cale de conduită creștină. Sinodalii
făceau o teorie mai mult etică despre icoane, potrivi t căreia virtuțiile sfinților s unt chipuri vii, pe
care omul evlavios trebuie să l e reproducă în el însuși. Nici Maica Domnului nu poate fi
reprezentată pe ic oane, prin mijlocirea artei păg âne, d eoarece e a este mai presus de ceruri și de
sfinți.
Citind texte din Sf ânta Scriptură, care nu sun t probante pentru teza lor, și aducând în
sprijin unele pasaje d in părinții bisericești, tot at ât de puțin concludente, ca și textele
scrip turistice, s inodalii conchid: „Bazați pe Sf ânta Scriptură și pe părinți declarăm în chip
unanim, în numele Sfintei Treimi, că noi condamnăm, respingem și îndepărtăm cu toată puterea
din Biserica creștină orice icoană, de orice fel, rezultat al artei reprobabile a picturii. Oricine în
viitor va îndrăzni să facă o icoană de acest fel, să o cinstească, să o așeze în biserică sau într -o
casă particulară, ori să posede în ascuns una din aceste icoane, dacă este episcop, preot sau
diacon să fie depus din treaptă, iar dacă este călugăr sau la ic să fie anatematizat; el va cădea,
de asemenea, și sub incidența legilor civile, ca unul care este adversar al lui Dumnezeu și
dușman al dogmelor, pe care ni le -au lăsat părinții”.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

105 Horos -ul este urmat de o serie de anateme împotriva autorilor de icoane și a cinstitorilor
lor, a patriarhului Gheman, „adorator ul lemnului”, a lui George de C ipru și a lui Ioan
Damaschin, „care împărtășește sentimente mahomedane, a trădat pe Hristos, este dușmanul
imperiului, doctorul nelegiuirii, cinstitorul icoanelor” . Sunt exprimate, de asemenea, laude la
adresa împăratului, împărătesei, calificați ca „lumini ale ortodoxiei”, care au proclamat și mai
intens inseparabil itatea celor două firi ale lui Iisus Hristos, și au dat o lovitură de moarte
idolatriei. Se pare că î mpăratul Constantin a negat în cadrul sinodului chiar posibilitatea de
mijlocire a sfinților și a fost împotriva cinstirii moaștelor; de asemenea, ar fi condamnat practica
de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.
La un oareca re timp după Sinodul din 754, c ând ci nstirea icoanelor era oprită at ât de
legile imperiale, c ât și de cele ale Bisericii, împăratul a dezlănțuit o prigoană fără preceden t
împotriva iconofililor, oblig ând pe toți supușii să jure că nu vor da cinstire icoanelor. Cei care nu
s-au sup us au fost maltratați și chiar uciși. Măsurile cele mai drastice au fost luate împotriva
monahilor, de aceea uneori se vorbește de această fază a iconoclasmului numind -o monahomahie
(luptă). C ălugării au fost izgoniți din m ănăstiri, iar acestea transformat e în hanuri ori cazărmi,
mulți dintre ei oblig ați se defileze în hipodrom țin ând câte o femeie de m ână. Cel mai aprig
persecutor s -a dovedit Mihail Lachanodrakon, strategul themei Thracesienilor, care a poruncit
călugărilor să se căsătorească, pedepsind cu orbirea ori cu deportarea pe cei care refuzau.
Lachanodrakon a v ândut pr oprietățile m ănăstirilor, a ars manuscri se și moaște de sfinți, și atac ă
atât de aprig pe monahi, înc ât aceștia nu mai îndrăzneau să poarte haina monahală.
Persecuția s -a extins chiar asupra înalților demnitari imperiali care au fost umiliți în
public, orbiți, exilați ori chiar uciși. Patriarhul Constantin, pe care împăratul îl numise la sinodul
din 754, a fost destituit și apoi chiar torturat și executat. Operele de artă religioasă au fost
distruse și înlocuite cu scene care se inspirau din natură ori din expedițiile militare ale
împăratului.
La Constantinopol ura iconoclastă a mers at ât de departe, înc ât a depășit hotăr ârile
Sinodului din 754, hotăr âri care priveau doar cultul icoanelor și al moaștelor de sfinți, și s -a
extins asupra cultului sfinților și al Maicii Domnului.
Această teroare a luat sf ârșit odată cu moartea lui Constantin al V -lea. Politica sa
religioasă a lăsat posterității amintirea unei epoci de o cruzime îng rozitoare. Memoria sa a fost
atât de ur âtă, înc ât rămășițele sale păm ântești au fost scoase din Biserica Sfinților Apostoli în
perioada restabilirii cultului icoanelor. Numai victoriile sale împotriva bulgarilor au făc ut ca
poporul să meargă la morm ântul său cu recunoștință, în momentele în care soarta Bizanțului era
pusă în cumpănă de invaziile acestora.

Succ esorii lui Constantin al V -lea Copronimul:
Leon al IV -lea (775 -780); Constantin al VI -lea și Irina (780 -802).
Prima restabilire a cultulu i icoanelor. N ichifor I și bulg arii

După moartea lui Constantin al V -lea urmează la tronul Imperial, fiul său din prima
căsătorie, cu o prințesă chazară: Leon al IV -lea, supranumit și „Chazarul”. Domnia lui Leon
însemnează trecerea de la faza culminantă a iconoclasmulu i, atinsă în timpul lui Constantin al V –
lea, la restabilirea cultului icoanelor sub Irina. Persecuția împotriva icoanelor nu încetează nici
acum în întregime, dar ea este mai moderată.
De pildă, nu mai asistăm la persecutarea acelora care cinsteau pe Ma ica Domnului și nici
nu mai înt âlnim antimonahismul din timpul lui Constantin. Unel e scaune episcopale s unt date

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

106 acum chiar monahilor. Totuși Leon este atașat tradiției iconoclaste și nu ezită să dea ordin să fie
bătuți în public ori aruncați în închisoare chiar înalți funcționari, c are favorizau cultul icoanelor.
Atitudinea sa mai îngăduitoare față de închinătorii la icoane a fost, poate, încurajată de
soția să Irina, o ateniană care fusese crescută în tradiția icon odulă și care, cum vom vedea va
restabili, prin Sinodul al VII -lea ecumenic, cinstirea icoanelor. Irina fusese educată în Athena,
care în vremea ei nu mai era orașul păg ân de altădată. Pantheonul se transformase în biserică , în
care Sf ânta Sofia alungase pa Pallas -Athena de pe Acropole, unde sfinț ii înlocuiseră pe zei. Ca
cea mai mare parte din contemporanele ei, Irina era pioasă, de o pietate aprinsă, fierbinte, pe care
o înflăcărau și evenimentele tulburi ale epocii în care trăia. Unii cronicari spun că cinstirea
icoanelor se făcea în ascuns chia r la palatul imperial. Anthousa, o fiică a lui Constantin al V -lea,
păstra fără teamă credința în icoanele interzise. Irina a crezut că poate s -o imite pe cumnata ei și
se fălea că a restaurat în reședința imperială cultul interzis. Se povestește însă că î ntr-o zi soțul
său descoperi în a partamentul ei, ascunse sub per ne, două icoane. La vede rea lor, Leon fu
cuprins de o m ânie violentă; și cu toate că Irina jură că nu știa cine l e-a pus acolo, trecerea sa pe
lângă împărat suferi o serioasă știrbire.
După numai cinci ani de domnie Leon al IV -lea moare în anul 780 și astfel se termină
prima perioadă iconoclastă din imperiu. Succesor va fi fiul său Constantin al VI -lea (780 -797),
minor de 10 ani și care va domni multă vreme sub regența mamei sale Irina. Rămas ă regentă,
Irina pregătește cu răbdare și abilitate restabilirea cultului icoanelor. O schimbare bruscă în
problema icoanelor ar fi fost periculoasă, deoarece cei mai mulți funcționari de stat și din
Biserică erau iconoclaști, fie din convingere, fie din o purtunism.
Planurile Irinei devin e vidente pentru guvern în 784, c ând ea reușește să înlăture din
scaunul patriarhal pe Paul, ales sub Leon al IV -lea și pune pe Tarasie, un laic, secretarul
împărătesei, om cultivat, și cu o bună formație teologică, dar și cu simț politic. La 25 decembrie
784 Tarasie este instalat patriarh și încep pregătirile pentru un nou sinod ecumenic.
Astfel, la 31 iulie 786, sinodul s e deschide în Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol,
dar își suspendă repede lucrările din cauza opo ziției armatei, credincioase memoriei defuncțil or
împărați iconoclaști. „Episcopii ședeau solemni pe scaunele lor; pe tronul imperial Irina și fiul
ei asistau la ședin ță: în amvon Platon, starețul m ănăstirii Sakkudion, unul din cei mai
înverșunați apă rători ai icoanelor ținea o cuv ântare potrivită cu împrejurările, c ând, fără veste,
cu armele în mâini soldați i năvăliră în biserică, ameninț ând cu moartea pe episcopi. În zadar
Irina, nu fără curaj, încerca să intervină și să potolească răscoala; eforturi le ei fură
neputincioase și nimeni nu ținea seama de autoritatea sa. Episcopii ortodocși fură in sulați,
îmbr ânciți, împrăștiați, și văz ând acestea, prelații din partida iconoclastă au trecut de partea
armatei, au început să aplaude și să strige: „Am învins ”, „Am învins”. Irina însăși scapă cu
greutate „din ghearele acestor lei” , după cum scrie un cronicar bisericesc.
Sinodul al VII -lea ecumenic se deschide însă cu un an mai t ârziu, la 24 sept. 787, de data
aceasta la Niceea, în Biserica Sf ântă So fia, după c e împărăteasa, simul ând un atac arab în Orient,
deplasează trupele iconoclaste din capitală și le înlocuiește cu altele iconofile din Thracia.
Participă circa 350 episcopi (după alții între 258 -335 sau între 330 -367) și un mare număr de
monahi, între care starețul Pla ton de la Sakkudion, unchiul Sf ântului Teodor Studitul. Papa
Adrian I este reprezentat prin preotul Petru și egumenul Petru, iar celelalte patriarhate prin c âte
doi delegați. Împăratul Constantin și mama s a Irina nu sunt prezenți, ci reprezenta ți prin doi
înalți demnitari , în calitate de observatori. P ână la 13 oct. au loc 7 ședințe, iar ședința de
închidere, a 8 -a, are loc la Constantinopol în palatul Magnavra, împăratul și îm părăteasa fiind de
față și semn ând hotăr ârile sinodului.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

107 În primele 3 ședințe s -au discutat mai cu seamă modalitățile de reprimare și reintegrare a
episcopilor iconoclaști și după d ezbateri aprinse s -a stabilit c a cei care se căiesc de comportarea
lor anterioară pot fi reintegrați și chiar să participe la sinod. În același timp s-a pătruns din ce în
ce mai ad ânc în discutarea temeiurilor pentru cinstirea icoanelor. S -a pornit de la o scrisoare a
papei Adrian I, în care acesta pleda pentru recunoașterea cultului icoanelor, și de la afirmația
făcută în ședința a II -a a sinodul ui, de către Patriarhul Tarasie: „Noi le acordăm o cinstire
relativă, pentru că ele au fost făc ute și în numele lui Hristos și al Maicii Sale , Pururi Fecioara
ca și în numele Sfinților îngeri și al tuturor sfinților: dar noi dăm numai lui Dumnezeu adorarea
și credința noastră”.
În celelalte ședințe s -au adus în discuție texte din Sf. Scriptură, din Vechiul și Noul
Testament (Exod. XXV, 17 -22, Numeri VII, 88, 89, Ezechiel LXI, 15, 19, Evrei IX, 1 -5 și altele)
care justifică cinstirea icoanelor. Pe baza acest or texte patriarhul Tarasi e a conchis: „Vechiul
Testament a avut deja simboluri divine, de exemplu heruvimi, care proiectează umbră peste
tronul grației: și noi trebuie să avem chipuri ale lui Hristos și ale sfinților, care păzesc
(protejează) cu umbra lor tronul graniței noastre” . Tarasie a adăugat și a fost completat de alții
că heruvimii Vechiului Testament av eau chipuri de om și că după Sf ânta Scriptură , îngerii apar
oamenilor în chip constant cu această înfățișare. D umnezeu n -a oprit icoanele, dec ât atunci c ând
israeliții s -au îndrept at spre idolatrie. Dumnezu a apărut lui Iacob sub formă de om și s -a luptat
cu el (Geneză, XXXII, 24). Sunt citate apoi mesaje din lucrările unor sfinți părinți ca Ioan Gură
de Aur, Grigo rie de Nazianz, Grigorie de Nys sa, Chiril al Alexandriei, din actele martirice din
care rei ese că icoanele cu semne din Sf ânta Scriptură , din viețile sfinților, la fel ca și moaștele lor
au fost cinstite cu rezultate binefăcătoare pentru credincioși.
S-a reafirmat adeziunea la cele 6 sinoade ecumenic e anterioare și s -au prezentat
următoarele idei principale: „Hristos ne -a eliberat de idolatrie prin întrup are, moarte și învierea
Sa… M ântuitorul, apostolii și profeții ne -au învățat că trebuie să cinstim și să lăudăm mai în tâi
pe Maica Domnului, care este deasupra tuturor puterilor cerești, apoi pe Sfinții îngeri, apostoli,
profeți, martiri, sfinții doctori și toți sfinții, că putem recurge la mijlocirea lor pentrua ne face
plăcuți lui Dumnezeu, dacă ducem o viață virtuoasă. Noi cinstim, de asemenea, chipul Sfintei și
de viață făcătoarei cruci și moaștele sfinților după vechea tradiție a Bisericii ortodoxe și, în
special, după tradiția Sfinților părinți, care au acceptat icoanele și au poruncit să fie așezate în
biserici și în toate locurile. Aceste icoane s unt: cele ale lui Iisus Hristos, M ântuitorul nostru,
care s -a făcut om, apoi ale St ăpânei noastre, pururi Fecioara Maria și ale îngerilor imateriali,
care s -au arătat drepților în formă omenească; la fel, icoanele sfinților apostoli, profeților,
martirilor etc…, pentru ca aceste copii să ne amintească de original și să ne facă părtași la
sfințenia lor”.
S-a făcut și analiza pasajelor din părinți sau alte lucrări, ca re, la prima vedere, ar da
impr esia că sunt î mpotriva icoan elor, ei s-a hotăr ât restabilirea peste tot a cultului icoanelor .
S-a mai subliniat că iconoclaștii au fost influențați în convingerile lor de evrei, arabi, samariteni,
teopashiți și de alții, că au citat și interpretat greșit, trunchi at ori fals unele pas aje din Sf ânta
Scriptură și din părinți. În ședința a VI -a s-a făcut combaterea punct cu punct a Horos -ului din
754, și datorită acestui lucru avem azi păstrat textul acestui Horos iconoclast. În ședința
următoare, a VII -a, s-a citit Horos -ul Sinodului VII ecumenic, care cuprinde următoarele idei
principale: Sinodul VII ecumenic nu vrea să rupă nici să adauge ceva la tradiția Bisericii, ci să
păstreze intact tot ceea ce este ortodox, subliniind legătura cu cele 6 sinoade ecumenice. S -a
repetat Simbolul de c redință niceo -constantinopolitan, fără Filioque, s -au pronunțat anateme
împotriva lui Arie, Macedonie și a partizani lor lor, s -a recunoscut hotăr ârea Sinodului III
ecumenic de la Efes, că Maria este Mama lui Dumnezeu; de asemenea, ceea ce s -a stabilit la

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

108 Sinodul al IV -lea ecumenic de la Chalcedon în privința celor două firi în Hristos. S -au
anatematizat falsele doctrine prof esate de Origen, Evagrie și Did im (fără să se spună ceva de cele
trei capitole), s -au mărturisit împreună cu Sinodul al VI -lea ecumenic cele două voințe în Hristos
și dorința de a păstra neștirbite tradițiile scrise și nescrise, neexceptând tradiția privitoare la
icoane. El se termină astfel: „Reprezentările crucii, ale ico anelor, fie că sunt pictate, sc ulptate
sau din or icare material, t rebuie puse pe vase, pe îmbrăcăminte, ziduri, case, drumuri; prin
icoane noi înțelegem acelea ale lui Iisus Hristos, Mamei Sale Preacurată, ale sfinților îngeri și
ale tuturor persoanelor sfinte… Cel care va privi icoanele se va g ândi la cel care este
reprezentat pe ele, se va strădui să -l imite, se va simți îndemnat să -i acorde cinstire, dar nu
adorare care se cuvine numai lui Dumnezeu singur. I coanei îi va da ca cinstire tăm âie,
aprinderea de lum ânări, așa cum se face pentru Sf ânta Cruce, pentru Sf ânta Evanghelie și
pentru vasele sfinte: acesta a fost piosul obicei al celor vechi, căci cinstirea arătată unei icoane
revine celui care este reprezentat pe ea. Dacă cineva învață altfel sau condamnă ceea ce
Biserica a consacrat, fie cărțile Sfintelor Evanghel ii, fie chipul Crucii, fie o icoană, fi e moaștele
unui martir ori încearcă să distrugă tradițiile Bisericii ortodoxe, fie că folosește în scop profan
vasele sfinte și m ănăstirile, acela va fi, dacă este episcop sau cleric, depus din treaptă, iar dacă
este monah sau laic, excomunicat”.
Toți membrii prezenți ai Sinodulu i au aprobat cu aclamații hotăr ârile luate, spun ând că
acesta e ste tradiția Bisericii și adres ând anateme împotriva tuturor care nu cinstesc icoanele și le
consideră idoli. S -a redactat apoi o crisoare către Constantin și Irina, în care se arăta ce se
petrecuse la Sinod, se explica ce se înțelege prin cinsti re, adică adorarea lui Dumnezeu. O altă
scrisoare explicativă este adresată bisericilor din Constantinopol.
A opta ședință și ultima s -a ținut la Constantinopol în prezența împăraților, în care s -a
aprobat Horos -ul, și a fost semnat și de împărați.
Așa s -a încheiat prima fază a iconoclasmului din secolul al VIII -lea. Sinodul de la Niceea
are meritul de a fi elaborat și impus doctrina ortodox ă despre necesitatea și sensul cinstirii
icoanelor, doctrină care, chiar dacă la c âteva decenii după aceea va fi contestată și scoasă din uz,
va fi repusă î n valoare în anul 843 și va răm âne în vigoare p ână astăzi. Astfel sinodul a contribuit
pe plan biser icesc, la refacerea artei creștine, care a avut mult de suferit. De fapt, măsurile
drastice și pe lungă durată luate de împărații iconoclaști au dus practic la distrugerea aproape
completă a artei creștine anterioară secolului al VIII -lea. Doar în Italia o ri în alte părți mai
îndepărtate de centrul Imperiului bizantin, unde măsurile dictate de împărați nu erau duse la
îndeplinire cu toată strictețea, au mai rămas icoane și picturi anterioare iconoclasmului. Din
păcate, multe din acestea s -au pier dut în curs ul timpului, ele căz ând în ruină sau în m âna
necredincioșilor.
Dar Sinodul n -a avut numai meritul de a reface arta creștină; el a stabili t și teologia
icoanei, care în Bizanț a rămas inseparabilă artei. Sinodul a legat ic oana de realitatea întrupării
Mântuitorului, învăță tură subliniată cu putere de Sf ântul Ioan Damaschin: „În timpurile de mai
înainte Dumnezeu, fără corp și formă, nu putea fi reprezen tat în nici un chip. Dar acum c ând
Dumnezeu ni s -a arătat în carne și oase și a trăit între oameni, eu pot să reprezint ceea ce este
vizibil în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci pe Creatorul materiei, care s -a făcut materie din
dragoste pentru mine, care și -a urmat viața în trup și care prin materie a împlinit m ântuirea
mea”.
În același t imp Sinodul a stabil it că icoan a este distinctă de modelul divin și că poate fi
obiectul numai a l venerării relative sau cinstirii (honor), nu al adorării (adora tio), care se cuvine
numai lui Dumnezeu. S -a arătat la Sinod că cinstirea icoanelor este o formă de a se manifesta
credința creștină, căci acest lucru nu se face numai în propoziții, cărți sau prin experiența

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

109 personală, ci și prin puterea omului asupra materiei, prin experiența estetică, prin gesturi și
atitudini în fața sfintelor icoane. În Biz anț arta n -a fost privit ă ca av ând o funcție „neutră”, ci se
consideră a fi capabilă să exprime credința. Astfel, prin stilul, prin compoziția simbolică, prin
elaborarea programelor artistice, care au acoperit pereții bisericilor și iconostasele, icoanele au
devenit expresia și i zvorul credinței, și, în același t imp al cunoașterii divine. Salv ând icoanele și
monahismul, care le -a susținut cel mai frecvent, Sinodul a salvat și evlavia populară, care ar fi
evoluat poate altfel fără acest suport.
Totodată, Sinodul al VII -lea ecumenic a avut meritul de a fi refăcut unitatea rel igioasă cu
Roma, într -o vreme c ând papalitatea se îndreaptă din punct de vedere politic spre regii franci,
apoi spr e împărații romani de apus și c ând începuse, cu sprijinul acestora, să -și constituie propriu
stat.
Din păcate, traducerea greșit ă în limba latină a unui pasaj din actele sinodului în regatul
franc al lui Carol cel Mare, precum și tendința acestuia de concurență cu Imperiul bizantin au
făcut ca cinstirea icoanelor să fie admisă pe o bună parte a lumii occidentle, în ciuda eforturi lor
depuse de papa Adrian I. Ne înțelegerea a pornit de la afirmația făcută de episcopul Constantin,
reprezent antul orașului Constantin din C ipru în cadrul ședinței a III -a, cînd a spus : „Accept și
salut cu respect sfintele icoane, dar în ceea ce privește adorarea o rezerv exclusiv Sfinte i
Treimi ”. Datorită unei traduceri și unei înțelegeri greșite această afirmație a făcut pe episcopii
franci, întruniți la Sinodul de la Fran kfurt din 794 să creadă că se dă icoanelor aceeași cinstire ca
și Sfintei Treimi ( Libri Carolini , III, 17) și, de ac eea, să se manifeste rezervă și ne încredere față
de Sinodul de la Niceea.
Sinodul a mai dat și 22 de canoane în ved erea remederilor abaterilor înt âmplate în timpul
perioadei iconoclaste. Se interziceau co nducătorilor laici, în primul r ând împăraților, să s e mai
amestece în problemele religioase, care sunt de comp etența Bisericii. Neamestecul puterii laice
în treburile interne, principiu susținut cu vehemență de călugării studiți, este cerut acum de
Sinodul de la Niceea.
S-a mai hotăr ât ca moaștele Sfinților să fie așezate în toate bisericile, unde acestea
lipseau. Mănăstirile care fuseseră transformate în cazărmi ori arsenale ori chiar desființate , erau
restabilite și se prevedeau pedepse pentru cei care ar mai întreprinde ceva împotriva l or. Pe de
altă part e, s-a hotăr ât respectarea principiului stabilit de Iustinian în legăt ură cu demixtarea
mănăstirilor. S-au prevăzut, de asemenea, măsuri pentru ridicar ea moralității clerului
condamn ându-le simonia.
Față de episcopii iconoclaști se manifestă o atitudine îngăduitoare, dacă se leapădă de
erezie în fața patriarhului și Adunării. Dar acest lucru va provoca nemulțumirea călugărilor
intrasigenți, care contestau patriarhului Tarasie dreptul de a absolvi de vină pe iconoclaști și
simoniaci.

Evenimentele de după Sinodul al VII -lea ecumenic

Elementele ostile cultului icoanelor nu au fost însă definitiv învinse. Supraviețuirea lor se
vede cu ocazia conflictului dintre Irina și fiul ei Constantin. Irina er a o fire ambițioasă și n -a
înțeles că atunci c ând fiul ei ati nsese v ârsta de a putea domni singur, trebuie să -i lase această
libertate. Din această cauză Constantin coalizează în jurul său poziția iconoclastă, în frunte cu
faimosul Mihail Lachanodrakon și cu ajutorul armatei din themele Asiei Mici, fidele
iconoclas mului, se p roclamă singur împărat în oct ombrie 790. Irina trebuie să părăsească palatul
imperial, unde revine abia după 2 ani, la presiunea partizanilor ei. Dar decăderea mo ral a lui
Constantin, concretiza tă mai cu seamă în faptul că își părăsește soția legitimă, pe frumoasa Maria

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

110 de Paflagonia, pentru Theodota, o doamnă de onoare de la curtea Irinei, precum și insuccesele
militare într -o bătălie cu bulg arii (iulie 792), vor contribui la readucerea Irinei în anul 792, care
va domni alături de fiul său după vechea formulă. Adulterul împăratului a provocat revolta
monahilor intrasigenți (a zeloților) , conduși de Platon, starețul m ănăstirii Sakkudion, și de
nepotul său Theodor. Mișcarea acestora împotriva împăra tului este cunoscută sub numele de
criza miheană. La acestea s -a adăugat și cruzimea de care a dat dovadă Constantin față de unchii
săi (frații tatălui său), cărora a poruncit să li se scoată ochii, pentru a -i împiedica să aibă pretenții
la domnie.
După ci nci ani de domnie Irina îl înlătură pe fiul său de pe tron, poruncind să fie orbit și
trimis în pribegie împreună cu a doua soție. Din 797 p ână în 802 ea este singură împărăteasă,
domnind ca împărat, nu asociată la tron, ori ce regentă, ci că singură suver ană. Ea este prima
femeie care domnește pe tronul Bizanțului , în acest fel Irina se intitulează în toate actele nu
fiindcă potrivit tradiției romane împăratul era singurul comandant suprem al armatei, ori pentru o
femeie acest lucru părea contestabil. În p olitica internă Irina ia măsuri demagogice desființează
ori reduce impozitele pentru populația Constantinopolului , pentru m ănăstiri, re duce taxele de
import -export pentru cele două avant -posturi ale capitalei Abydos și Hiereia, taxe care
reprezentau unele din cele mai importante resurse ale statului. Toate acestea provoacă o gravă
criză în finanțele Statului.
În exterior sunt de semnalat insuccese în luptele cu arabii, care cuceresc pe mare o parte
din Thema Thracesienilor și impun u n tribut foarte mare. Du pă înfr ângerea din 792 din partea
bulgarilor , bizantinii se află sub permanent a lor amenințare și trebuie să le plătească tribut.
În Apus asistăm la victoriile răsunătoare ale lui Carol cel Mare (rege al francilor 780 -800;
împărat roman de apus 800 -814), care cucerește pentru imperiul său aproape tot occidentul
(distruge regatele avarilor, lombarzilor, cucerește și creștinează Bavaria și Saxonia), bate pe
arabii di n Spania (atunci iau naștere Le s Chansons de Roland). Toate acestea au consecințe
favorabile pentru papi, care îș i lărgesc autoritatea, recunosc ând acum ca autoritate politică pe
împăratul francilor. La 25 de cembrie 800 papa Leon al III -lea îl încoronează pe Carol cel Mare
în Biserica Sf. Petru din Roma ca împărat roman de apus. El face centrul im periului său în orașul
Aachen (Aix la Chappelle), astăzi în Germania, la granița cu Belgia. Vastul său imperiu, mai ales
administrația conților și episcopilor, îl controla prin acei missi dominici și prin Adunarea anuală
a principatelor demnitari . În timpu l său are loc o adevărată renaștere culturală , crează o școală
la palat și apelează la învățați străini, cum a fost Alcuin. Sprijină Biserica și înmu lțește atelierele
de artă din m ănăstiri. În același timp, el reia legăturile economice cu Orientul. Papa Pa scal al III –
lea îl canonizează în anul 1165 și e considerat sf ânt în dioceza Aachen (Aix -la-Chappelle) și
cinstit de elevii din licee și colegii la 28 ian uarie.
Crearea imperiului lui Carol cel Mare va contribui și mai mult la separarea între biserici
și între cele două imperii. Între cauzele principale care au contribuit la separarea între cele două
imperii trebuie considerat iconoclasmul.
Carol cel Mare și papa trimit în anul 802 o ambasadă la Constantinopol cu propunerea de
căsătorie pentru Irina „pentru ca Orientul și Occidental să fie din nou împreună”. Dar o revoltă
de palat, organizată de înalți funcționari și ofițeri detro nează pe Irina la 31 oct ombrie 802
exilând-o în insula Lesbos , unde și moare; așa au luat sf ârșit încercările de unire venite din apus.
Nichifor I (802 -811) urmează la tron și făcuse parte din complotiștii care au răsturnat -o
pe Irina. El este însă ortodox, respectă cinstirea icoanelor și pentru a marca această atitudine
căsătorește pe fiul său Stavrakios cu Theophana, o rudă a Irine i. El i ntră însă în conflict cu
partida monahilor zeloți, din cauză că alege patriarch în locul lui Tarasie (806) pe un savant
istoric Nichifor (patriarh 806 -815; scrie lucrarea Scurtă istorie , care cuprinde perioada 602 -769;

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

111 moare în 828), nu pe Theodor S tuditul, cum pretindeau călugării. Un alt motiv al certei dintre
împărat și zeloți a fost faptul că împăratul a reunit un sinod alcătuit din laici și clerici, care a
recunoscut c a legitimă căsătoria lui Constantin al VI -lea cu Theodota. Amestec ându-se, dec i, în
cearta mihneană, împăratul s-a distanțat de călugări, arăt ând prin aceasta că el nu se simte legat
de canoane. Călugării susțineau, dimpot rivă, că împăratul ca om este p asibil de păcat și nu este
deasupra canoanelor, ci supus lor.
În politica economi că, în care era specialist, ia o serie de măsuri care echilibrează
finanțele statului , ruinate în timpul domniei Irinei. Aceste măsuri îi atrag însă și critici din partea
unor cercuri (mai ales monastice), care beneficiaseră de scutirile decretate de Irina .
Colonizează cu populația din Asia Mică , sclaviniile din Peninsula Balcanică mai ales în
regiunile limitrofe Bulgariei. Crează noi theme: Macedonia, care cuprindea partea occiden tală a
Thraciei, Peloponesului, Cephalniei, care cuprindea insulele ionice; thema Thessalonicului și
Dyrrhachium.
Politica externă este dominată, pe de o parte de existența imperiului lui Carol cel Mare,
care se socotise în timpul c ât la Constantinopol era o femeie, singurul apărător al Bisericii
(advocatus Ecclesiae), pe de alta, de raporturile cu bulgarii, conduși acum de chaganul Krum, cel
mai înverșunat adversar al Constantinopolului.
La 26 iulie 811 armata bizantină, după lupte victorioase împotriva lui Krum, este
surprinsă și încercuită de Krum într -o trecătoare pr in munții Ha emus și masacrată p ână la ultimul
om. Împăratul însuși este prins și ucis, iar din craniul lui, Krum face o cupă din care bea la
banchete în să nătatea boierilor. De la 378, c ând Valens a murit l a Adrianopol, este primul caz
când un împăra t din Bizanț moare și cade în m âna barbarilor.
Fiul lui Nichifor, Stavrakios, este și el grav rănit în luptă, dar scapă și este ales împărat.
Decedează însă la cîteva luni și e urmat de Mihail I Rangabé (811 -813), împărat ortodox și
iconofil, dar slab militar. El recunoaște prin delegații săi trimiși la Aachen (Aix -la Chappelle) pe
Carol cel Mare ca împărat, dar nu ca împărat roman, acest titlu fiind doar un drept al împăratului
din Bizanț. Mihail I Rangabé va fi înlocuit de Leon Armeanul (813 -820), care va domni sub
numele de Leon al V -lea și sub care va începe faza a II -a a iconoclasmului.

A doua perioadă iconoclastă și reacția ortodoxă.
Bizanțul sub Le on al V -lea Armeanul (813 -820).
Mihail al II -lea (820 -829) și Teofil I (829 -842)

Leon al V -lea Armeanul (813 -820) este reprezentant a acelor elemente din Asia Mică,
care s -au distins prin calitățile lor militare, dar și prin ostilitate față de cinstir ea icoanelor.
Continu ând tradiția lui Leon al III -lea și Constantin al V -lea, el și -a propus ca țel întărirea puterii
milita re a imperiului și reinstalarea iconoclasmului. După înlăturarea lui Mihail I Rangabé și
consolidarea tronului el a început să -și arate convingerile sale iconoclaste. După un autor din
acea vreme (Scriptor incertus de Leone Bardae filio, ed. B onn, p.349) e l ar fi declarat c âtorva
prieteni apropiați: „Vedeți că toți împărații care au admis cu ltul icoanelor și le -au venerat au
murit fie în exil, fie pe c âmpul de luptă. Numai aceia care n -au cinstit icoanele au murit de
moarte bună. Toți acești împărați au fost înmorm ântați cu cele mai mari onoruri în Biserica
Sfinților Apostoli. Eu doresc să le urmez exemplul și să distrug icoanele”.
Leon al V -lea încearcă să asasine ze pe Krum cu prilejul unei înt âlniri de pace, dar acesta
scapă și pusti ește împrejurimile capitalei și mai ales orașul Adrianopol, de unde și deportează
cca. 10.000 oameni la nord de Dunăre în ținutul Onglos (după unele izvoare în „Bulgaria de
dincolo de Dunăre”), regiune care ar corespunde cu Bugeacul de astăzi. O victorie a împăratului

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

112 Leon împotriva lui Krum în 813 la Mesembria și apoi moartea subită a acestuia (13 aprilie 814)
aduc o oarecare ușurare pentru Bizanț, căci succesorul său Omurtag și îndreaptă atenția de
expansiune mai mult spre nord -vest și este preocupat de c onsolidarea ordinii interne a statului
bulgar. Omurtag încheie cu bizantinii o pace pe 30 de ani, care va fi avantajoasă pentru bulgari.
Liniștea din partea bulgarilor, ca și din p artea arabilor, pierduți în lupte interne, îi permite lui
Leon să se ocupe d e problemele intene.
Împăratul însărcinează pe învățatul iconoclast Ioan Grammaticul să adune toată
documentația teologică necesară organizării unui nou sinod. Atitudi nea ostilă față de icoane a
întâmpinat opoziția d ârză a patriarhului Nichifor Mărturis itorul, a lui Teodor Studitul, Teofan
Mărturisitorul și a numeroși monarhi. Împăratul depune din scaunul patriarhal în anul 815 pe
Nichifor, înlocuindu -l cu Teodot Melissenos, iar pe Teodor Studitul și partizanii săi îi exilează.
În luna aprilie 815, la puțin timp după Paști, s -a reunit un sinod la Sf ânta Sofia sub președenția
noului patriarh. Actele acestui sinod au fost distruse în perioada restabilirii definitive a cultului
icoanelor (843), dar ni s -a păstrat un fragment în lucrările apologetice ale lui Nic hifor
Mărturisitorul: „După ce s -a stabilit și confirmat învățătura primită de la Dumnezeu prin Sfinții
Părinți, în acord cu cele 6 sinoade ecumenice, sinodul condamnă practica deșartă, neautorizată
de tradiție, de a produce și a cinsti icoanele, preferind Venerarea (cinstirea) spirituală și
adevărată”. Decretul mai adăuga că în timp ce c onducerea statului se afla în m âna unei femei
(adică a Irinei) „naivitatea (simplitatea) feminină” a restabilit cultul „chipurilor moarte” și al
„icoanelor fără vi ață”, obiceiul de a aprinde lum ânări și de a arde tăm âie. Sinodul interzicea
„facerea ilegală de pseudo -icoane în Biserica ortodoxă ”, respingea cinstirea icoanelor aprobată
de patriarhul Tar asie și oprea aprinderea de lum ânări sau lumini (lă mpi, opaițe) și aduc erea de
tămâie înaintea icoanelor.
Sinodul din 815 reproducea ideile esențiale ale Sinodu lui din 754 și -i confirma hotăr ârile.
Totuși Sinodul din 815, „se abținea de a numi icoanele , idoli” și din această cauză participanții
au fo st socotiți mai îngăduitor i dec ât cei de la primul sinod iconoclast.
Persecutorii icoanelor din a d oua perioadă iconoclastă au înt âmpinat o rezistență mai
dârză ca în trecut. Această lupt ă a fost dusă cu înd ârjire de Teodor Studitul și călugării studiți,
care au exercitat o mare in fluență asupra masei poporului. Sf ântul Teodor apăra principiul
neintervenției puterii laice în t reburile bisericești și proclam a libertatea conștiinței. Împăratul l -a
exilat împreună cu un mare număr de călugări. Totuși, persecuția împotriva cinstitorilor sfintelor
icoane a fost foarte dură în timpul lui Leon al V -lea. Multe persoane au suferit martiriul în
această vreme . Leon a fost poreclit „Șarpe t ârâtor”. Cu toate acestea se con stată o moderație în
comparativ cu trecutul, iconoclaștii din secolul al IX -lea fiind ei înșiși niște epigoni ai curentului
care avusese ca reprezentanți de seamă pe Leon al III -lea și Constantin V -lea. Chiar puterea
împăratului era mai mică față de t recut și teama pentru coroana s a. De altfel, în ziua de Crăciun
820 Leo n al V-lea Armeanul a fost omor ât în timpul Sfi ntei Liturghii din Biserica „Sf ântă Sofia”
de oamenii unui vechi tovarăș de arme: Mihail de Amorium, care va deveni Mihail al II-lea (820 –
829, poreclit și „G ângavul”, „B âlbâitul”), fondatorul dinastiei de Amorium. Mihail era un om
fără cultură, dar cu judecată și simțul măsurii. Sub domnia sa certurile religioase au cunoscut o
perioadă de acalmie. Persecuțiile încetează, iar exilații, între care Nichifor Mărturisitoru l și
Teodor Studitul, s unt rechemați. Cu toate ac estea domnia sa a reprezentat pentru ortodocși o
deziluzie, căci la cererile lor repetate, el n -a restabilit cultul icoanelor.
Mihail a adoptat o atitudine rezervată față de această problemă și n -a recunoscut nici
Sinodul de la Niceea, nici pe cele iconocl aste. În sinea lui era însă iconoclast, ca unul care
provenea din Phrygia, centru puternic iconoclast. Această convingere l -a determinat să -și dea fiul
spre educare lui Ioan Grammaticul, cunoscut iconoclast și să nu reinstaleze ca patriarh pe

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

113 Nichifor după moartea lui Th eodot Melissenos, ci pe Antonie de Sylaeon, fost organizator,
împreună cu Ioan Grammaticul, al Sinodului din 815. Cu toate acestea, se pare că politica
iconoclastă sub Mihail al II -lea este în descreștere, deoarece împăratul deși om fără cul tură,
adora cu multă pietate pe Maica Domnului și pe Sfinți.
Mihail al II -lea a avut de făcut față unei puternice răscoale declanșate de un vechi tovarăș
de arme Thoma, supranumit „Slavonul”. Răscoala a coalizat multe forțe mai ales din Orient,
grupând ara bi, perși, iberi, slavi din Asia Mică, patru theme din Asia Mică (din cele 6), adică
afară de thema Opsikion și Armeniacilor și a pornit și sub stindar dul luptei pentru restabilirea
icoanelor; ea avea însă ca motiv revendicări sociale, o îmbunătățire a sit uației celor săraci, care
erau aspru exploatați de funcționari prin încasările mari de impozite. Thoma a fost chiar
încoronat împărat de împăratul de Antiohia și forțele pestrițe amintite au înaintat spre capitala
Imperiului pe care a u asediat -o timp de ap roape un an, încep ând cu decembrie 821. Dar forțele
neom ogene ale lui Thoma vor fi înfr ânte de armat a mai bine organizată a lui Mihail al II -lea,
care a beneficiat și de sprijinul prețios al bulgarilor lui Omurtag. Thoma a fost prins, supus unor
chinuri și torturi îngrozitoare, după care ucis. Deși Mihail a terminat învingător totuși imperiul a
ieșit slăbit din acest conflict intern, care a durat aproape 3 ani.
În exterior Mihail al II -lea a avut de asemenea, mari dificultăți, cărora nu le -a putut face
față, imperiul fiind ob ligat să renunțe la dominația s a în anumite regiuni.
În anul 826/827, o grupă de emigranți arabi, care ocupaseră î n 816 Egiptul, iau acum în
stăpânire și insula Creta, privind Bizanțul de unul din cele mai importante puncte strategice din
Mediterana orientală. Cret a va răm âne sub dominație arabă aproape un secol și jumătate și de
aici arabii vor avea un punct de plecare pentru alte acțiuni împotriva Bizanțului. La acestea se
adaugă expedițiile piraterești ale arabilor din Africa împotriva Siciliei, din ce în ce mai frecvente
și care sf ârșesc și cu ocuparea unor regiuni din insulă.
În același timp influența bizantină scade în nord -vestul Peninsulei Balcanice prin
creștinarea croaților de către misionarii trimiși de papă. Astfel puterea și i nfluența Bizanțul ui în
Mediterană și Adriatică s unt mult zdrucinate, ce ea ce l -a făcut pe Constantin P orfirogenetul să
spună despre domnia lui Mihail al II -lea, că ea reprezenta perioada celui mai mare declin al
Bizanțului în aceste zone.
Theofil I (829-842) este fiul și succesorul lui Mihail al II -lea. Spre deosebire de tatăl său,
care abia putea citi și scrie, acesta a fost un om c u instrucție aleasă. El își dob ândise nu numai
cunoștințe de cultură bizantină, dar și de artă arabă, iar formația i -o datora lui ioan Grammaticul.
Despre modul cum s -a căsătorit Theofil, se povestesc următoarele : „Pentru a găsi o soție
basileului, se trimiseră, după obiceiul tradițional al palatului bizantin, mesageri în toate
provinciile, cu misiunea de a descoperi și a aduce la Constantinopol pe cele mai frumoase fete
din monarhie și în marele salon al Perlei alesele fură adunate, pentru c a dintre ele Theofil să
aleagă pe viitoara suverană. Printr -o primă selecțiune, prințul disti nse șase, cele mai
încântătoare și neput ându-se decide în tre aceste frumuseți rivale, am âna pentru a doua zi
alegerea definitivă. În acea zi, el apăru în mijlocul tinerelor fete, țin ând ca Paris între cele trei
zeițe, un măr de aur în m ână, semn de dragoste, pe care trebuia să -l ofere aceleia ca re-i va
cîștiga inima și astfel înarmat el înc epu cercetarea. Se opri mai înt âi în fața unei foarte frumoase
fete, de familie nobilă, care se numea Kasia și puțin tulburat, fără îndoială, și neștiind prea bine
cum să înceapă o convorbire, el îi debita sent ențios acest compliment nepoliticos: „Prin femeie
ne-a venit tot răul”. Kasia, care era deșteaptă ripostă fără să -și piardă cumpătul: „Da, dar tot
prin femeie, ne vine tot binele”. Acest răspuns îi goni norocul. Foar te înspăim ântat de această
frumoasă pers oană așa de gata cu răspunsul și cu dispoziție așa de feministe, Theofil întoarce
spatele Kasiei și oferi omagiile și mărul altei candidate, tot așa de frumoasă, care se numea

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

114 Theodora. Kasia se consolă de a fi pierd ut imperiul fond ând după o obișnuință fo arte bizantină,
o mănăstire, unde se retrase; și cum era femeie intelige ntă, își petrecea timpul compun ând
poeme religioase și ep igrame profane, care au ajuns p ână la noi”.
Anii de domnie ai lui Theofil însemnează, pe de o parte, ultima înflorire a
iconocl asmului, pe de alta, perioada celei mai mari influențe a culturii arabe în lumea bizantină.
Personalitatea sa este complexă și interesantă. Voind să fie un domn itor ideal el a dovedit
multă r âvnă în împăr țirea dreptății. Călătorea pe străzile capitalei, discuta cu oamenii simpli, le
asculta păsurile și pedepsea nedreptatea, fără să ia în considerare rangul celui vinovat. Influențat
de cultura arabă el imită în această privință pe califul Harun al Rașid cel Drept.
Pentru a consolida puterea Bizanțului în P ont, el organizează două noi theme: Paflagonia
și Chaldia. A mai creat apoi trei noi unități militar -administrative mai mici, devenite mai apoi
theme, detaș ând o parte din teritoriul themelor Armeniacilor și Anatolicilor. Acestea erau regiuni
muntoase și s e aflau la granița cu arabii. Au primit inițial numele de Klisure (trecători în munți),
apoi de t heme: Charisianon, Cappadocia, Selencia.
El a organizat într -o themă și posesiunile bizantine ( klimata ) de pe țărmul de nor d al
Mării Negre, pun ându-le sub con ducerea unui strateg, cu sediul la Chersonez.
Theofil reînnoiește alianța cu charzarii de la gurile Donului, și construiește acolo cu
meșteri bizantini fortăreața Sarkel.
Deși era un mare admirator al artei arabe Theofil a fost obliga t să ducă lupte cu ara bii
încep ând din anul 830 al că ror rezultat este schimbător at ât pentru unii, c ât și pentru alții, dar în
830 califul Mutasim înfr ânge armata bizantină condusă chiar de împărat și ocupă Ancyra și
Amorium, cel mai important centru din th ema Anatolicilor și orașul nata l al familiei domnitoare.
Theofil cere ajutor în occident la Venețieni și la regatul franc, dar acesta nu vine. În aceeași
vreme, prin anii 837 -838 Theofil reușește să transporte cu flota bizantină de la gurile Dunării pe
cei circa 10.000 de cet ățeni deportați de bulgarii lui Krum în 813 de la Adrianopol în „Bulgaria
de dincolo de Dunăre”, adică din Onglos (Bugeac).
Cum am spus, lupta împotriva icoanelor cunoaște ultima fază de înflorire. Se pare că aria
de persecuție în timpul lui Theofil a fost limitată mai cu seamă la capital ă și împrejurimile ei
(Bury). În Grecia, insule, Asia Mică icoanele erau cinstite.
Pedepsele grave împotriva icon odulilor n -au fost aplicate dec ât în cazuri foarte rare. Pe
de altă parte , soția lui Theofil, Theodora, era o adoratoare frecventă a icoanelor și împăratul știa
acest lucru. Cu toate acestea, în anul 837 Ioan Grammaticul este ales patriarh și o nouă
persecuție, destul de violentă se dezlănțuie împotriva iconofililor mai ales împotriva monahilor.
Unii istorici susț in că domnia lui Theofil este perioada cea mai grea „din a doua perioadă
iconoclastă”. Principalul consilier al împăratului a fost Ioan Grammaticul , acuzat că practicau
magia și vrăjitoria . Se știe că acum au fost arse cu fierul roșu ambele palme ale călugărului
Lazăr, pictor de icoane. Tot atunci, doi frați originari din Palestina, Theodor și Theofan, au fost
biciuiți în public și au suferit cu acest prilej un chin deosebit: le -au fost gravate cu fierul roșu pe
frunte versuri împotriva icoanelor și de aceea au fost porecliți „înscrișii”. După restabilirea
cultului icoanelor Theofan, care era și poet, devine mitropolit de Niceea.
Dar eforturile patriarhului și ale împăratului de a reînvia iconoclasmul au fost zadarnice,
căci chiar Asia Mică, patria de a ltădată a acestei erezii se opune politicii oficiale. Theofil moare
la 20 ianuarie 842 și iconoclasmul nu -i supraviețuiește. Marea criză trecuse și Bizanțul se va
regăsi în anii imediat următori, care se deschid o eră nouă. Văduva împăratului , Theodora,
originară din Paflagonia, va reuși să restabilească pentru totdeauna cultul icoanelor.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

115 Mihail al III -lea (842 -867) și reinstaurarea ortodoxiei renașterea ortodoxiei.
Renașterea învățăm ântului. Patriarhul Fotie.
Misiunea bizantină în rândul popoarelor slave.

La moartea lui Theofil, succesorul la tron, Mihail al III -lea (842 -867) era minor de 6 ani,
de aceea se constituie o regen ță formată din Theodora, văduva împăratului și Thecla, sora mai
mare a lui Mihail. Între primele măsuri pe care le întreprinde Theodora este restabilirea cultului
icoanelor. În această acțiune ea e ste ajutată de frații săi Barda s și Petronas, magistrul Sergius
Niketiates probabil un unchi al Theodorei și mai ales de logothetul Theoktistos. Primă măsură pe
care o ia Theodora este depunerea din scaun a patriarhului Ioan Grammaticul și înlocuirea lui cu
Metodie; acesta din urmă era un iconofil frecvent și suferise mult din cauza convingerilor lui în
timpul persecuțiilor iconoclaste. În lună martie a anului 843 se convoacă un sinod la
Constantinopol, care proclamă în chip solemn restabilirea cultului icoanelor. Actele acestui sinod
nu s-au păstrat, dar din alte izvoare știm conținutu l lor. Au fost confirmate hotăr ârile și canoanele
sinodului al VII -lea de la Nicee a (787) și s -a hotăr ât restabilirea cultului icoanelor peste tot
imperiu. De ase menea, au fost confirmate hotăr ârile celorlalte sinoade ecumenice anterioare și s –
au rostit anateme împotriva tuturor iconoclaștilor și ereticilor. Episcopii iconoclaști au fost
depuși din treaptă ș i înlocuiți cu iconofili. Hotăr ârile Sinodului, bazate pe dogmele Bisericii au
alcătuit un Sinodikon (decizie sinodală), care a fost citit în toate bisericile în prima duminică din
Postul Mare, care a căzut atunci în ziua de 11 martie 843. Acest eveniment a însemnat
restaurarea ortodoxiei, de aceea prima du minică din Postul Mare poartă p ână azi numele de
Duminică Ortodoxiei. Astfel, Duminica Ortodoxiei încheie definitiv prigoana împotriva
icoanelor. Interesant de subliniat este și faptul că la acest sinod d in 843 au participat mulți
monahi, ca reprezentanți ai Bisericii, care suferiseră cel mai mult. Între aceștia au fost prezenți și
de la Muntele Athos, ceea ce demonstrează existența aici a unei vieți monahale destul de
puternice, înainte de marea înflorire pe care o va cunoaște odată cu zidirea Marei Lavre de către
sfântul Athanasie Athonitul și extinderea modului de viață chinovitică asupra întreg ii peninsule
monastice.
Înfrângerea iconoclasmului re prezintă și sf ârșitul marilor dispute doctrina re în Bizanț,
precum și eșuarea tentativei statului, reprezentat de împărat, de a subordona necondiți onat
Biserica. O cloaborare str ânsă între Stat și Biserică va exista în continuare, d ar pe alte baze.
Statul exercit ând un fel de tutelă asupra Bisericii.
Dar re stabilirea ortodoxiei nu reprezintă singurul eveniment de seamă al domniei lui
Mihail al III -lea. Descoperirile epigrafice și reanalizarea unor izvoare istorice au dus la concluzia
că perioada de domnie a acestui împărat trebuie privită într -o lumină mult mai favorabilă dec ât în
trecut. Se constată în acest timp progrese remarcabile în domeniul militar, diplomatic al
învățăm ântului, literaturii și vieții religioase.

Politica externă

Situa ția internațională a Bizanțului în timpul lui Mihail al III -lea se c onsolidează. În
Balcani, raporturile cu bulgarii v or fi, în general, bune, ele av ând la bază tratatul încheiat cu
aceștia în anul 815 (între Leon al V -lea și Omurtag). Cu toate acestea se vor semnala unele
incursiuni ale slavilor și ale unor grupuri de bul gari, dar fără mare importanță.
În raporturile cu Occidentul era valabil tratatul încheiat de bizantini cu Carol cel Mare în
anul 812 la Aachen (Aix -la-Chappelle), prin care i se recunoștea acestuia titlul de bazileu al
imperiului occidental, dar nu de ba zileu al romeilor, care era dreptul numai al împăratului de la

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

116 Constantinopol. Tratatul încheiat de Mihail I Rangabe, în 812 a fost confirmat de Leon al V -lea
în primăvara anului 814, după moartea la 28 ianuarie 814 a lui Carol cel Mare. Colaborarea între
cele două imperii era coruptă și comune în lupta împotriva arabilor.
Arabii răm ân în continu are dușmanii cei mai temuți ai Imperiului. În anul 843 logothetul
Theoctistos întreprinde o expediție victorioasă împotriva celor din insula Creta, dar după c âteva
luni rezultatele aces tea bune vor fi anulate. O înfr ângere asemănătoare suferă bizanti nii în anul
844 în orient, pe r âul Mavropotamos (r âul negru), un afluent al fluviului Sangarios, dar în anul
următor (845) are loc o înțelegere între cel e două părți și se fac schimb uri de priz onieri. Arabii se
aflau atunci într -o criză internă și n -au mai riscat să continue luptele. În timpul acestor
confruntări cu arabii fuseseră implicați de partea acestora și ereticii pavilicieni. Erezia lor luase
naștere pe la mijloc ul secolului al VII -lea în Armenia, de unde s -a răsp ândit după aceea și în
imperiu. Pavilicienii respingeau complet Vechiul Testament și făceau din cele 4 Evanghelii și
epistolele pauline baza învățăturii lor. Ei aveau o concepție dualistă despre lume, con sider ând că
există un Dumnezeu Bun și altul Rău, ultimul fiind creatorul lumii văzute. În ceea ce privește
cultul și m orală și reprezentau extrema st ângă a iconoclaștilor și se conduceau după modele de
viață sever ascetice, mai ales pesimiste. Sprijiniți d e unii împărați iconoclaști, ei se înmulțiseră
mai ales în Arhania, Pont, Pisidia, în jurul muntelui Taurus și în Siria de Nord. Cel mai adesea
împărații ortodocși, dar și unii iconoclaști ca Mihail II și Theofil I, îi persecutaseră pe pavl icieni,
deoarece erau at ât împotriva Statului c ât și a Bisericii văzute. De aceea ei au găsit deseori azil la
arabi, de partea cărora au și luptat frecvent, chiar împotriva Bizanțului. În timpul împăratului
Theofil, un conducător al lor numit Karvacas a emigrat cu 5000 de credincioși în emiratul de
Melitene. La graniț a cu Armenia erau fortărețe pavliciene ca acelea de la Argaus și Amar a. Mai
târziu li s -au adăugat acestora și Tephrike, care devine capitala pavlicienilor din exil. În felul
acesta, secta pavlicienilor s -a transformat într -o minoritate militantă, din păcate în serviciul
arabilor. Împărăteasa Theodora dezlănțuie împotriva pavlicienilor din imperiu o persecuție, care
aduce moartea a circa 2000 de oameni, iar Petronas, fratele împărătesei și strateg al themei
Thracesienilor, ia un mare număr de prizioneri în anul 856 de la Tephrike, cu prilejul unei
campanii victorioase împotriva arabilor.
În contextul ofensivei împotriva arabilor se înscrie și expediția din anul 853 pe care o
face flota la gurile Nilului, pentru a cuceri cetatea Damieta. Deși victorioasă, această expediție îi
va determina pe arabi să -și construiască o flotă puternică, cu care vor reuși să -și extindă
expansiunea în secolul al X -lea în timpul dinastiei fatimizilor.
În anul 856 intervine o schimbare major ă în conducerea imperiului în sensul că Mihail al
III-lea urcă efectiv pe tron, fără să mai fie patronat de mama sa, iar treburile stat ului le
încredințează lui Barda s, unchiul său, înlătur ându-l în urma unui complot pe Theoctistos.
Theodora îns ăși va fi nevoită doi ani mai t ârziu să părăsească palatul imperial, deoarec e
complotase împotriva ui Barda s, fratele său. Perioada aceasta de domnie a lui Mihail al III -lea
cunoaște o intensă activitate politică, culturală și religioasă.
Un alt eveniment politi c de mare însemnătate este atacul rușilor asupra
Constantinopolului în anul 860. Împăratul Mihail plecase din capitală împotriva arabilor din
Orient. În 18 iunie 860 rușii din cnezatul kievian apar în Bosfor cu 200 de corăbii și cca. 12.000
oameni, pusties c coastele, insulele din Marea de Marmara, atacă chiar Constantinopolul.
Pagubele au fost foarte mari și pericolul n -a putut fi înlăturat decît cu ajutorul Maicii Domnului,
protectoarea capitalei și prin intervenția energică a patriarhului Fotie.
Bizantini i intraseră în contact pentru prima oară cu rușii în anul 839 în timpul împăratului
Theofil I, c ând a venit la Constantinopol o delegație pentru a închiea un tratat de prietenie.
Delegații ruși reprezentau foarte probabil knezatul de Kiev. Numele de ruși l e vine de la

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

117 populația scandinavă numită în iz voare Rhos (roșu, blond), cobor âtă în rânduri le triburilor slave
și amestecat ă cu acestea, cărora apoi le -a dat o organizare militară și statală concretizată în cursul
secolului al IX -lea în knezatele de Kiev ș i Novgorod. Un alt knezat s -a format către sf ârșitul
secolului al X – lea în Bosforul Cimerian (la Marea de Azov și Crimea).
Atacul rușilor asupra Constantinopolului i -a determinat pe bizantini să reia legăturile cu
khazarii, unde trimit o ambasadă condu să de marele învățat Constantin Chiril din Thessalonic,
profesor la Universitatea din Constantinopol. Sarcina ambasadei era dublă: să reînnoiască alianța
cu khazarii, pentru a avea în spatele rușilor ajutoare în caz de nevoie, apoi să răsp ândească
religia cre ștină pr intre aceștia, într -un moment c ând ei intraseră sub influența propagandei
islamice și iudaice.
O mare confruntare între bizantini și arabi are loc pe frontul de răsărit în anul 863. În acel
an emirul de Melitene, Omar, invadează teritorii bizantine din thema Armeniacilor și ajunge la
țărmul Mării Negre, unde cucerește cetatea Amisos, important port și centru comercial.
Împotriva lui Omar a fost trimis Petronas, pe atunci conducătorul themei Thracesienilor, general
strălucit, care reușește s ă înfr ângă armata arabă, ia r Omar își găsește moartea pe c âmpul de luptă.
Confruntarea a avut loc într -o localitate numi tă Poson sau Porson: pe lîngă r âul Lalakaon,
regiune necunoascută și greu de precizat (după J.B.Bury lupta ar fi avut loc în Cappadocia, la sud
de orașul Nyssa și la nord de N azianz, iar după H.Gregoire în Paphlagonia, la vest de Hylas și la
răsărit de Gangra) și contează ca cea mai importantă din timpul lui Mihail al III -lea. Victoria
aceasta a avut un mare ecou în lumea bizantină și chiar dincolo de granițele ei. Petronas a primit
titlul de magistru și numele său a intrat în poveștile populare , în literatură și chiar în ha giografie.
Un ecou al realităților bizantino -arabe din regiunile de graniță se înt âlnește și în lucrarea Digenis
Akritas , o epo pee populară în versuri. Învățatul bizantinolog H.Gregorie socoate că această
victorie a fost cea mai de seamă în Asia în timpul lui Mihail al III -lea și că ea a determinat
indirect creștinarea bulgarilor . Victoria inaugurează începutul ofensivei bizantine în Asia, înt âi
mai lentă apoi mai rapidă din a doua jumătate a secolului al X – lea. În schimb, bizantinii sunt mai
puțin norocoși în raporturile cu arabii din apus. Aceștia cuceresc ap roape toată Sicilia, astfel
încât la sf ârșitul domniei lui Mi hail al III-lea, insul a este ocupată în întregime, cu excepția
orașelor Syracuza și Taormina. De aici arabii vor trece și în sudul Italiei.
În acest context politic -militar se înscrie și situația de la Dunărea de jos. Prestigiul pe
care-l dobân dește Bizanțul ca ur mare a victoriilor obținute împotriva arabilor și mai apoi a
rușilor facilitează dominația asupra Gurilor Dunării și a regiunilor din această zonă. Slăbirea
tratatului bulgar după moartea lui Krum și trata tul de pace încheiat în 815 cu Omurtag (814 -831),
rămas în vigoare și sub succes orii săi, veneau să se adauge c a premize favorabile pentru
dominația bizantină la Dunărea de jos.
Unele știri ne atestă că flota bizantină controla țărmul de vest al Mării Negre și Gurile
Dunării, deci regiuni din România. Un f uncționar imperial numit „arhonte ” al Bulgariei și
„comes” era comandantul acestei flote. Centrul comandantului bizantin din această zonă era în
cetatea Lykostomion, de pe brațul Chilia, denumire care av ând în compunerea ei cuvintele (lup)
și (gură ) a fost tradusă mai t ârziu în limba slavă prin Vâlkov. Denumirea aceasta treb uie să se fi
impus din cauza st âncilor aflate în apă, la intrarea din mare pe brațul Chilia și care erau
periculoase pentru marinarii doritori să ajungă în port. Ele le păreau c a niște c olți de lup. În
timpul domniei lui Mihail al III -lea, comandantul flotei era Thoma, protospătar și arhonte de
Lykostomion. El fusese discipol al patriarhului Fotie, căruia fostul său profesor, apoi renumitul
patriarh al Constantinopolului, îi dedică o lucr are importantă, anume Lexikon -ul, în care înt âlnim
titulatura de mai sus.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

118 Flota comandată de Thoma își avea aria de acțiune și la nord de Dunăre, în „Bulgaria de
la nord de fluviu” , adică în regiunea în care bulgarii se așezaseră provizoriu, înainte de tre cerea
și instalarea lor în imperiu. De aici, flota transportase în vremea împăratului Theofil I prin anul
837 la locurile de baștină, dar în special la Adrianopol pe cei cc a. 12.000 de cetățeni ai
imperiului luați prizioneri de către Krum.

Renașter ea învățăm ântului și culturii

Așa cum am mai spus, în vremea lui Mihail al III -lea se constată o înflorire a
învățăm ântului și culturii. Rolul de seamă în acest proces revine în primul r ând lui Barda s, care,
încep ând chiar din 843, își propune reorganizarea Universității în palatul imperial. Odată cu
creșterea influenței sale la Palatul imperial după anul 856 activitatea aceasta capătă și mai mare
intensitate . Universitatea avea un scop pr ecis și anume instruirea tinerilor pentru a putea deveni
utili statului , capabili să ocupe funcții importante în conducere. Reorganizarea aceasta era
necesară deoarece în perioada iconoclastă Universitatea fusese în declin. Unii învățați, bazați pe
informații provenite de la cronicarii iconofili, susțin că Universitatea ar fi fost desființată,
deoarece profesorii nu acceptaseră ideile iconoclaste ale împăratului Leon al III -lea. Ba chiar s -a
afirmat că localul Universității numit sau ar fi fost ars în anul 726, împreună cu profesorii din
porunca împăratului. Totodată a fost ar să și biblioteca (după George Monahul, Viața patriarhului
Germanus , de un anonim, Patria din Constantinopol și altele). Cercetările recente (Paul
Lemerie, Le premier humanisme byzantin ) arată că toate aceste relatări nu sunt adevărate, că ar fi
vorba de le gende tardive create în mediile populare și monastice iconodule. Două argumente de
seamă ar confirma această concluzie:
1. Faptul că nici un izvor contemporan dintre cele ostile împăratului Leon al III -lea și
iconoclaștilor nu vorbește de acest lucru, iar profesorii, care ar fi murit arși de vii nu apar în
vreun martirologiu;
2. În perioada de înce put a domniei, Leon n -a fost at ât de du r persecutor al icoanelor,
cum se pretinde de o parte a tradiției ortodoxe.
Realitatea mai probabilă ar fi că în perio ada iconoclastă învățăm ântul a decăzut, dar
declinul începuse, înaintea domniei lui Leon al III -lea, în anii de haos de după înlăturarea de pe
tron a împăratului Iustinian al II -lea. Univ ersitatea reorganizată de Barda s avea ca prim țel
formarea tinerilor în disciplinele laice. Se predau aici toate ramurile științei profane: filosofia,
geometria, gramatica , filologia. Ca profe sori au fost aduși cei mai buni speci aliști: Leon
Matematicianul (sau din Thessalonic), nepotul fostul ui patriarh Ioan Grammaticul, l a filosofie,
deși era cunoscător și al medicinei și matematicii, Theodor, pentru geometrie, Theodegios,
pentru astronomie, Kometas, pentru gramatică și literatură (era specialist în Homer). Cercului lui
Leon Matematicianul și Universității îi aparțineau și o ameni ca Fotie, Constantin -Chiril și
Arethas din Patras, viitor mitropolit al Cezareei Cappadociei învățați care au contribuit la
progresul științei și culturii și la iradierea ei în societatea bizantină și chiar dincolo de granițele
imperiului, facilit ând intrarea popoarelor slave în comunitatea de credință și cultura bizantină.
Este un lucru sigur că restaurarea ortodoxiei, a st atului și reorganizarea învățăm ântului au
favorizat intrarea noilor popoare în arta creștină și au contribuit la unificarea tradi țiilor spirituale
din Europa.
În afară de Universitatea laică exista o Academie pe lîngă Patriarhie (contestată de unii
cercetători, care o acceptă abia din secolul al XI -lea), care avea ca prim țel pregătirea cadrelor
necesare Bisericii.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

119 Problemele relig ioase

După restaurarea ortodoxiei prin Sinodul de la 843 de la Constantinopol, patriarhul
Metodie și împărăteasa Theodora manifestă moderație față de iconoclaști, ceea ce trezește
protestele partidei intrasigente a monahilor zeloți, reînviind vechea schis mă. Protestele lor
neîncetate îm potriva patriarhului Metodie l -au determinat pe acesta să exileze o parte din
călugării studiți. Moartea lui Metodie în 847 aduce pe scaunul patriarhal pe Ignatie, fiul
împăratului Mihail I Rangabe și care era sprijinit de zeloți. Numirea lui Ignatie repre zintă o
concesie acordată parti dei zeloților.
Dar schimbările intervenite în anul 856 în conducerea statului vor atrage după sine și
modificări în conducerea Bisericii. Patriarhul Ignatie, care era legat de vechea conducere și de
partida zeloților, n -a mai putut col abora acum, în special cu Barda s, și este depus din scaun și
exilat în insula Prinkipo. Tronul patria rhal îl ia din 25 decembrie 858 , Fotie, un laic, foarte
învățat, care este trecut rapid (în șase zile) prin toat e treptele monahale și ierarhice, ca să poată
deveni patriarh.
Fotie (858 -967; 877 -886) a fost personalitat ea dominantă a secolului al IX -lea, unul
dintre cei mai de seamă oameni ai Bisericii și al renașterii științifice și culturale. El era poate cel
mai erudit om al timpului, spiritul cel mai strălucit al capitalei și s e bucura de sprijinul lui
Barda s. Descindea dintr -o familie nobilă și bogată, fiind înrudit cu patriarhul Tarasie, al cărui
nepot era. Părinții săi suferiseră în timpul perioadei iconoclast ice, iar patriarhul născut pe la 810
cunoscuse el însuși ultimele faze ale acestei crize. Fotie se formase în p rezența lui Leon
Matematicianul și îndeplinise diferite misiuni publice prin anii 843 -845, de pildă de
protoasecretis , adică șef al cancelariei i mperiale, iar în 855, face parte, dintr -o solie la arabi. La
toate acestea se adaugă activitatea sa didactică, în calitate de profesor la universitate. Înscăunarea
ca patriarh de schide o perioadă plină de frăm ântări în Biserica bizantină, dar și în raportu rile cu
Roma. La Constantinopol monahii zeloți, susținători ai lui Ignatie îl consideră ales necanonic și
astfel se const ituie într -o partidă opusă lupt ând pentru readucerea fostului patriarh. Se
organizează însă și o altă partidă favorabilă lui Fotie. Uni i specialiști consideră că împărțirea în
două tabere în s ânul Bisericii din secolul al IX -lea manifestă și două tendințe ideologice opuse:
una tradițională și puțin dispusă schimbărilor, reprezentată de unii reprezentanți ai Bisericii, de
clerul de jos și de monahi, și alta liberală, apărată de intelectualitatea și clerul de elită. Acestei
ultime gr upări îi aparținea și Fotie, at ât prin descendența să familială, c ât și prin formația sa
intelectuală.
Neînțelegerile au fost însă și mai mari în raporturile cu Roma, deși Fotie ch iar de la
început a căutat să c âștige bunăvoința papei Nicolae I (858 -867), pentru a -l recunoaște ca
patriarh legitim. În anul 861 împăratul Mihail și patriarhul Fotie organizează un sinod la
Constantinopol cu scopul de a da o nouă formu lare dogmei despre cinstirea icoanelor. Papa
trimite legații săi, care însă de la început cer explicații asupra îndepărtării din scaun a lui Ignatie
și ridicarea necanonică a lui Fotie ca patrarh. În plus, legații papali cer retrocedarea posesi unilor
și di ocezelor romane din Sicilia, Calabria și Illyricum, care fuseseră trecute sub jurisdicția
Constantinopolului de către Leon al III -lea la începutul crizei iconoclaste, și ridică în acest
context problema bulgară, adică a apartenenței jurisdicționale a poporului bulgar în vederea
creștinării. Sinodul se deschide în Biserica Sfinților Apostoli în prezența a doi legați papali.
Incomparabila diplomație a lui Fotie a determinat pe legații papali să fie de acord cu depunerea
lui Ignatie și să confirme drept c anonică alegerea sa. P apa Nicolae nemulțumit de hotăr ârile
sinodului și de comportarea legaților săi convoacă un sinod la Lateran în 863 în care se dezice de

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

120 trimișii săi, reabilitează în scaun pe Ignatie, declară depus pe Fotie și se arată nemulțumit de
modul cum a fost privită problema bulgară.
De fapt, creștinarea popoarelor slave de către Bizanț, ca urmare a unei politici misionare
geniale inspirate de Fotie, va ad ânci și mai mult disensiunile dintre Constantinopol și Roma.
Chiar după atacul nereușit a l rușilor din 860 împotriva capitalei imperiului au început
tratative între aceștia și bizantini pentru relații reciproce normale. Există știri potrivit cărora a
venit la Constantinopol o delegație rusă, iar membrii ei au cerut să fie botezați, lucru și îm plinit
(Theophanes continuatus, 196). O altă știre pretinde că li s -ar fi dat rușilor chiar un arhiepiscop,
care să se ocupe de creștinarea lor. Într -o enciclică a lui Fotie adresată în primăvara 867
arhiepisopilor răsăriteni se pretinde că rușii „care rid icaseră m âna împotriva imperiului
romeilor” , acum „au schimbat credința lor p ăgâna și fără Dumnezeu, pe care o avuseseră în
trecut, cu religia curată și adevărată a lui Hristos , ei s-au dovedit buni supuși și oaspeți, în
ciuda atacului de pradă, care s-a abătut de cur ând asupra noastră”.
Dacă progresele creștinismului în mediul rusesc pot părea exagerate, în schimb cele din
rândul altor popoare slave s unt incontestabile. În anul 862 regele morav Ratislav (846 -870)
trimite la împăratul Mihail al III -lea o d elegație, care să ceară trimiterea unui episop și a unor
misionari capabili să învețe poporul în credința adevărată și în limba sa. De fapt , creștinismul,
pătrunsese cu c âteva dec enii mai înainte în Bavaria și Moravia, ca urmare a cuceririlor militare
ale lui Carol cel Mare. Tem ându-se de expansiunea spre răsărit a Imperiului franc și de faptul că
bulgarii deveniseră aliați ai acestui imperiu. Ratislav a căutat să aibă un sprijin puternic în
Imperiul bizantin. De aceea, mobilul trimiterii delegației la Cons tantinopol pare a fi avu t mai
multe motive politice dec ât religioase.
Mihail al III -lea a încredințat această sarcină grea la doi frați învățați, născuți la
Thessalonic, ca fii ai unui înalt demnitar militar drongarios, anume lui Constantin (Chiril) (82 7-
869) și Metodiu (815 -885). Am ândoi primiseră o educație și instrucție aleasă, erau poligoți,
aparțineau mediului intelectual și mai ales cunoșteau bine limba slavă, învățată în copilărie în
contextul bizantino -slavone din jurul Thessalonicului. Constanti n (Chiril) a inventat alfabetul
glagolitic, bazat pe scrierea minusculă greacă, iar ucenicii săi pe cel chirilic, derivat din scrierea
greacă majusculă oncială. Cu această nouă scriere Constantin și Metodiu pornesc spre Moravia
în vara anului 863 și traduc în limba slavă cărțile sfinte, ceea ce va permite progresul rapid al
creștinismului ră săritean în mediul morav și săv ârșirea sfintelor slujbe în limba națională. O
urmare a acestei realități este și legarea Bisericii de acolo de Patriarhul de Constantinop ol.
Primele cărți traduse au fost Evanghelierul , Lithurghierul și Ecloga împăratului Leon al III -lea.
Constantin și fratele său Metodiu și -au făcut m ulți ucenici și slujitori din r ândul clerului autohton
și au putut astfel să combată rămășițele păg ânismului. Prin traducerile realizate în limba slavă s –
au pus bazele limbii naționale în l iteratura teologică, Bizanțul d ând astfel dovadă de liberalism
față de conștiința națională a popoarelor. A luat naștere limba slavonă bisericească, în care se
vor scr ie după aceea lucrări de teologie toate popoarele slave creștinate.
Activitatea fraților Constantin și Me todiu și a ucenicilor lor a înt âmpin at însă și mari
dificultăți, at ât din cauza situației generale politice, c ât mai cu seamă a opoziției clerului
occidental (german), care vedea în succesul lor încălcare a zonei jurisdicționale, ce li se cuvenea.
De aceea, Constantin și Metodiu au fost chemați la Roma, unde la 14 februarie 869 Constantin
moare, dar nu înainte de a fi îmbrăcat haina monahală sub numele d e Chiril. Metodiu este numit
arhiepiscop de Sirmium și se reîntoarce în Moravia, dar nu pentru multă vreme, căci moare la 6
aprilie 885.
Mulți dintre ucenicii lui Constantin și Metodiu vor veni în Bulgaria, deoarece
evenimentele politice și religioase nefa vorabile din centrul Europei vor împiedica activitatea lor.

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

121 Bulgarii cunoscuseră creștinismul de la populația locală traco -romanizată dintre Dunăre și
Haemus și îl adoptă în mod oficial în anul 864 prin botezarea țarului Boris (852 -889). El va
primi numele de Mihail, adică al împăratului al III -lea. Actul acesta a fost și o consecință a
prestigiului militar și politic dob ândit de bizantini în luptele cu arabii, mai cu seamă după
victoria obținută de Petronas în anul 863. De fapt, Boris gravita în sfera de i nfluență a regatului
franc , deoarece simțea amenințarea s ârbilor și croaților. În anul 862 încheie chiar cu regele
Ludovic Germanicul o înțelegere prin care se angaja să se convertească la creștinism. Papa
Nicolae I, urcat recent pe tronul Romei și care nă zuia să readucă Illyr icul oriental sub autoritatea
sa, se pregătea să realizeze convertirea bulgarilor. În aceste condiții Bizanțul, care nu vedea cu
ochi buni expansiunea spre răsărit a lui Ludovic și lărgirea influenței papale în Peninsulă
Balcanică a re acționat cu putere. Sf ârșitul victorios al luptei din 863 împotriva arabilor, obținut
de Petronas, i -a permis să deplaseze trupele la granița bulgară, iar flota să navigheze pe coasta de
vest a Mării Negre. Bulgăria se afla în acel an într -o situație alime ntară gravă, ca urmare a unei
secte prelungite, iar amenințarea militară bizantină a obligat -o să renunțe la înțelegerea cu
Ludovic și să primească oferta de botez din par tea Constantinopolului. Boris a trimis la
Constantinopol o solie, ai cărei membri s -au botezat, iar la întoarcere au venit însoțiți de un
arhiepiscop, care l -a botezat și pe el și poporul. Credința creștină devine religie oficială de stat.
Deși o parte din bulgari nu era complet străină de religia creștină, pe care o cunoscuse în
contactul cu popul ația autohtonă traco -romană, t otuși s -a manifestat o mare rezervă și chiar
rezistență la actul creștinării, mai ales din partea clasei nobile, atașate credințelor tradiționale
turanice. Se vedea în creștinare , părăsirea credințelor strămoșești și mobilul deznaționalizării și
asimilării lor î n masa creștină autohtonă slavă . Boris a reacționat dur și 52 dintre boieri au fost
decapitați.
Creștinarea bulgarilor a avut o însemnătate uriașă, căci prin ea li s -a mijlocit accesul la
cultura bizantină și to t ea a con tribuit la ad âncirea procesului slavizării, duc ând în final la
politică și etnică a țării. Prin creștinare se deosebirile dintre protobulgari, slavi și populația
traco -romană, condiție necesară pentru formarea unui popor și stat unitar. Populația bulgară s -a
contopit definitiv în masa slavă și tracă, iar limba oficială în stat și biserică a devenit slavonă.
Dar cur ând după aceasta au intervenit neînțelegeri între Bizanț și țarul bulgar, căci în
timp ce primul dorea să plaseze biserica bulgară sub conducerea unui ierarh bizantin, cel de -al
doilea vroia o biserică națională autohtonă sub un ierarh bulgar. Boris s -a îndreptat atunci către
Roma, unde a găsit înțelegerea papei Nicolae I, care și trimite doi episcopi și cler inferior. Din
această cauză s -a născut un grav conflict între Constantinopol și Roma, căci Fotie și împăratul
Mihail vedeau în această lezarea intereselor vitale ale imperiului bizantin. În schimbul de scrisori
dintre Fotie și Nicolae I intră în joc și difere nde doctrinare, patriarhul acuzându-l pe papă de
erezie în legătură cu Filioque. Fotie convoacă în august -septembrie (867) un sinod la
Constantinopol, la care este prezent împăratul și reprezentanți ai patriarhatelor din Orientul
apropiat, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Papa es te anatemat izat și acuzat de erezie. O
cuvântare ținută de Fo tie în Biserica Sf. Sofia la sf ârșitul lucrărilor contează ca început al așa
numitei „Schisme fotiene”, produsă în prezența celor doi împărați Mihail al III -lea și al
asociatului său Vasile I.
Acest discurs de închidere a sinodului este și un text istoric de mare importanță, deoarece
constituie singurul document asupra lucrărilor sinodului din 867, care nu s -a păstrat. A fost
trimisă o enciclică de către Fotie celorlalți patriarhi orientali, în c are se explică eroarea comisă de
Biserica Romei în legătură cu Filioque.
Dar evenimentele religioase de la Constantinopol și raporturile cu Roma, de care este
legat și destinul următor al lui Fotie, vor lua alt curs după moartea împăratului Mihail al III -lea în

Curs de Bizantinologie – Prof. Univ. Dr. Emilian Popescu

122 noaptea de 23 -24 septembrie 867, în urma unui complot organizat de Vasile I. Anul morții lui
Mihail al III -lea înseamnă și sf ârșitul dinastiei de Amorium sau frigiană.
Acest Vasile era d e origine armeană și de condiți e modestă și s -a născut pe la 810 sau
mai degrabă pe la 830 în regiunea Adrianopolului (încorporată themei Macedonia) într -o familie
de țărani. Beneficiind de o forță fizică extraordinară și fiind în același timp viclean el a ajuns în
garda personală a lui Mihail și această calitate i -a permis să dobâdească mare trecere pe lîngă
împărat. În anul 866 el organizase complotul c are a dus la uciderea lui Barda s, în timpul unei
expediții în Creta, iar pentru aceasta el nu numai că n -a fost pedepsit, ci a obținut rangul de co –
imperator. Fotie, ca re era sprijinit de Barda s, și-a pierdut un puternic protector, de care ar fi avut
nevoie în dificila luptă dusă at ât în interior împ otriva adepților lui Ignatie, c ât și în exterior
împotriva ambițiosului papă Nicolae I. Evenimentele de după urcarea pe tro n a lui Vasile I vor fi
nefavorabile lui Fotie.