Argument ………………………………………………………………………………………………………. …. 3 Capitolul 1 :… [608844]

LUCRARE DE LICEN Ț Ă
la disciplina
Teologie Liturgică
c u titlul
HERUVICUL ÎN CULTUL BISERICII

C OORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
Lect. Dr. Pr. M arian Mihai

STUDENT: [anonimizat] – Cristian Sub țiric ă

Bucure ști
2018

2
Cuprins

Pag.
Argument ………………………………………………………………………………………………………. …. 3

Capitolul 1 : Imnele H eruvi ce ……………………………………………………………………………… 5

1.1. Semni fica ția simbolic ă a celor trei I mne H eruv ice …………………………………. ….. 5

1.2 . Intonarea Heruvicului . …………………………………………………………………………… . 10

1.3 . Explicarea I mnului heruvimic …………………………………………………………………. 17

Capito lul 2 : Istoria Imnului heruvimic ……………………………………………………………… .. 22

2.1 . Influen ța bizantin ă ș i istoria imnelor ……………………………………………. …………. . 22

2. 2 . Heruvicul din perspectiva riturilor liturgice apusene ………………………………….. 3 2

Capitolul 3 : Importan ț a momentului liturgic …………………………………………………….. … 3 6

3.1 . Rugăciunea tainică a preotului din timpul Imnului H eruv ic …………………….. …. 3 6

3.2 . Cădirea și sp ălarea mâinilor …. ………………………………………………………………… 4 1

3.2.1 . Cădirea ………………………………………………………………………………………… 4 1

3.2.2 . Spălarea mâinilor ………………………………………………………………………….. 4 6

3.3 . Întreruperea Heruvicului ……………………………………………………………… ………… 50

Concluzii .. ………………………………………………………………………………………………………. .. 5 4

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………… ….. .. 5 6

3
Argument

Am ales această temă intitulată ,,Heruvicul in cultul Bisericii’’, deoarece
constituie o parte foarte importantă din rânduiala Sfintei și dumnezeieștii Liturghii. Încă din
primele veacuri cre știne, acest Imn Heruvimic reprezenta momentul de tranziție de la
Liturghia catehumenilor, adică a celor neboteza ți, la Liturghia credincioșilor. Mai exact, la
ectenia rostită de preot înaintea Heruvicului. Această Cântare Heruvimic ă, este una dintre cele
mai frumoase imnuri liturgice din cadrul Bisericii.
Imnul cuprinde dou ă păr ți ; prima se cântă înainte de Intrare, iar cea de a doua,
imediat după. Tămâierea Altarului și a credincioșilor, din timpul Heruvicului, constituie prima
,,mi șcare’’ esențial ă a Euharistiei. Acest Imn este cântat astfel, ca în timpul pauz ei ce se face
la prima parte a cântării, să se facă aducerea Sfintelor Daruri, de la Sfânta Proscomidie la
Sfânta Masă. Cu toate că acest text este scurt, Imnul durează destul de mult, datorită stilului
eteric, întins. Este cea mai bună imitare realizată d e oameni, a cântecului Puterilor Cere ști.
Heruvicul nu este propriu – zis o rugăciune. El nu este adresat îngerilor, și nici nu
este intonat de ei. Cuprinsul său, cum spune Părintele Profesor Petre Vintilescu, ,,are
caracterul unei formule de auto per suasiune corespunzătoare momentului, pe care credincio șii
prezen ți la Liturghie, și – o administrează colectiv, în vederea înviorării poten țialului lor
spiritual, pentru a se putea sim ți în cor cu cetele îngerești , cu heruvimii, cu serafimii…care
slujesc î n chip nevăzut împreună cu noi’’.
Această cântare, a fost introdusă în Sfânta Liturghie, în anul 574, în timpul
Împăratului bizantin Iustin al II – lea (565 – 578), și a avut menirea de a înlocui un psalm, care în
vechime se intona în timp ce se adunau d arurile de la credincio și, în vederea punerii înainte.
Heruvicul din perspectiva religiei catolice, este oarecum diferit fa ț ă de rânduiala
săvâr șirii în ritul ortodox. Obiceiul de a primi din mâinile credincio șilor ofrandele de pâine și
de vin necesa re pentru materia jertfei liturgice, s – a păstrat în A pus, doar in ritul galican, și mai
ales la Milano (liturghia ambroziană) , unde la anumite misse solemne, zece sau douăsprezece
bătrâni și tot atâtea b ătrâne ( i vecchioni ), vin să aducă pâinea și vinul pe ntru Sfânta Euharistie.
În ritul catolic , în Joia Mare, în cadrul litughiei milaneze, se cântă ingressa
,, Caenae tuae mirabili …’’ ( Cinei Tale celei de taină. ..), care se cântă și la noi, ca Heruvic al
Litughiei Sfântului Vasile din aceea și zi. În co mpara ție cu liturghia catolic ă, cea ortodoxă , a
rămas mult mai aproape de modul de săvâr șire din primele veacuri creștine.
Dar ce însemnătate are cântarea heruvimică? Prin această cantare heruvimică, se
arată cum sfin țiții liturghisitori, închipuiesc p e Heruvimii din Ceruri, care înconjoară și
slăvesc pe M â ntuitorul nostru Iisus Hristos. În timpul cântării Heruvicului, preo ții, dar și
credincio șii creștini, sunt sub acoper ământul Heruvimilor, fiind călăuzitori și insuflând în
minte, cele mai înalte duho vnice ști cuno ștințe folositoare pentru suflet.
În timpul primei păr ți a cânt ării H eruvicului, Preotul se roagă în taină. El cere de la
Dumnezeu să – i cură țeasc ă sufletul și inima de cugetele viclene, fiind înt ărit cu puterea Duhul
Sfânt. Totodată și cre dincio șii reculegându – se și lep ădând toată grija cea lumească, se roagă în
taină.
Pentru ce preotul zice de trei ori H eruvicul în taină? Pentru a de ștepta în ființa sa,
sentimentele corespunzătoare înăl ț ătorului act liturgic care urmează; și în Slava P reasfintei
Treimi, în care trăim, ne mi șc ăm, ra țion ăm și tindem c ătre desăvâr șire. Pentru a reu și s ă
vedem în chip tainic pe Fiul lui Dumnezeu, mergând să se jertfească pentru mântuirea noastră,
se cere ca ,,Toată grija cea lumească să o lepădăm’’. Există și o rug ăciune specială a
liturghisitorului, rostită în timpul cântării Heruvicului: ,, Nimeni din cei lega ți cu pofte și cu
desfătări trupe ști nu este vrednic s ă vină, să se apropie sau să slujească Ție, Împ ărate al

4
Slavei.. . ’’, având menirea să angajeze profund liturghisitorul, în aducerea darurilor pe Sfânta
Masă, pentru Jertfă.
Biserica și Liturghia sau cultul sunt identice. Liturghia are conceptual o misiune
eclesiologică și comunitar ă. Momentul liturgic este prin structura lui centrul întregului c ult
ortodox, deoarece în el se concentrează și se întrep ătrund realitatea integrală divină și cea
umană , în perspectivă istorică și eshatologic ă, într – o formă definită. Liturghia ingerească este
mai mult decât orice o comuniune a sfin ților, sau fața sfinți lor, care sunt în comuniune cu
îngerii, deschisă spre umanitate. Liturghia nu are o origine strict omenească, ea este mai
presus de orice, un fel de imita ție a îngerilor. Dar trebuie s ă spunem că în Liturghie, nu numai
că îi imităm pe îngeri, dar suntem și în comuniune cu ei. Astfel, am putea spune că liturghia
este o ,,sinteză a două lumi’’: omenească și îngereasc ă.
De aceea, nu există un mod mai potrivit de a ne pregăti pentru Sfânta Anafora, decât
prin imnul Heruvic. Un melos argos, unde liniile muz icale vaste și ritmul liniștitor ne
îndeamnă ,,toată grija cea lumească să o lepădăm’’, este cel mai bun exemplu de unire dintre
cuvânt și melos.

5

Capitolul 1

Imnele Heruvice

1.1. Se mnifica ția simbolic ă a celor trei Imne Heruvice

Facând o scurtă introducere, Heruvicul este unul din cele mai vechi imnuri ale
Bisericii, autorul rămânând necunoscut. Acest imn, și – a primit numele de la primele sale
cuvinte: ,,Noi, care pe Heruvim i…’’. El încadrează Vohodul Mare din Sfânta Liturghie, având
o întrerupere atunci când darurile de pâine și vin, care sunt înc ă nesfin țite, sunt scoase prin
u șa diaconeasc ă de miazănoapte, iar mai apoi sunt purtate prin naos și duse pe Sfânta Mas ă. 1
Încă din primele veacuri cre știne, partea a treia și cea mai însemnat ă a Sfintei și
dumnezeie știi Liturghii a fost numit ă și Liturghia credincioșilor sau Liturghia Euharistic ă, în
care este prezentă Taina prefacerii Sfintelor daruri în Trupul și Sângele Domnului, urmând
mai apoi momentul împărtă șirii preoților și a credincioșilor preg ăti ți. Mai precis, această parte
este anun țat ă, atunci când preotul desface Sfântul Antimis pe Sfânta Masă, în timpul ecteniei
pentru catehumeni. Catehumenii, adică cei nebo teza ți p ărăsind biserica, preotul roste ște
cuvintele de chemare la pace și rug ăciune: ,,Câ ți suntem credincioși, iar ă și iar ă cu pace
Domnului să ne rugăm’’. Cu această chemare, se începe Liturghia credincio șilor. Sfântul
Antimis are o importan ț ă foarte ma re, deoarece Sfânta Liturghie se poate sluji fără locul de
biserică, dar fără Antimis nu se poate. Cele două ectenii mici de la începutul Liturghiei
credincio șilor, au menirea de înviorare, fiind sporit ă aten ția și credința în suflete. Totodat ă
aceste ecte nii, ne aduc aminte de lucrarea mântuitoare pe care Iisus Hristos a îndeplinit – o pe
pământ vreme de trei ani și jum ătate.
La sfâr șitul fiec ărei ectenii, preotul sau diaconul care sluje ște înaintea Sfintei
Mese strigă: ,, În țelepciune ’’ – deoarece, to ț i credincio șii trebuie s ă fie cu luare aminte la cele
ce urmează. După ultima ectenie încheiată cu ecfonisul: ,, Ca sub stăpânirea Ta totdeauna
fiind păzi ți, Ție slavă înăl ț ăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh… ’’ , strana răspunde: ,, Amin ’’,
și îndat ă se cântă Heruvicul sau Cântarea Heruvimilor. 2

În tipărituri, în general, heruvicele sunt catalogate astfel:

– Heruvice mici (săptămânale)
– Heruvice mari (duminicale sau ,,sărbătorale’’)
– Heruvice la Liturghia Sf. Grigore Dialogul
– Heruvice la Liturghia Sf. Vas ile cel Mare, pentru Joia Mare și pentru
Sâmbăta Mare

a. Traducerea literară a Heruvicului este este următoarea:

,, Cei ce pe Heruvimi tainic închipuim și f ăcă toarei de via ț ă Treimi întrei – sfântă
cântare o aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm [Lc. 31, 34], ca pe Împăratul
tutur o r să – L primim, străjuit [în chip] nevăzut de cetele îngere ști. Aliluia, aliluia, aliluia ’’.

1 Konstantin N IKOLAKOPOULOS , Imnografia ortodoxă la început și ast ăzi, Dic ționar de termeni liturgici și
imnologici, trad. de Diac. Alexandru I ONI Ț Ă , Ed. Basilica , Bucure ști, 2015, pp. 114 – 115.
2 Pr. Ilarion V. F ELEA , Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Ed. AccentPrint , Suceava, iulie, 20 12, pp. 127 – 129.

6
b. Intonarea Heruvicului la Intrare a M are din Joia Mare:

,, Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părta ș m ă prime ște; c ă
nu voi spune vrăjma șilor T ăi taina Ta; nici sărutare Î ți voi da ca acel Iuda; ci ca tâlharul,
mărturisesc Ție: pomenește – mă, Doamne, în Împără ț ia Ta [Lc. 23, 42] ’’ .

c. Intonarea Heruvicului în Sâmbăta Mare:

,, Să tacă tot trupul muritor și s ă stea cu frică și cu cutremur și nimic p ământesc
întru sine să nu gândească ș c ăci Împăratul celor ce împără țesc și Domnul celor ce domnesc
vine să Se junghie și s ă Se dea hrană credincio șilor; și merg înaintea Acestuia cetele
Îngerilor, cu toate Începătoriile și St ăpâniile, Heruvimii cei cu ochi mul ți și Serafimii cei c u
șase aripi, fețele acoperindu – și și strigând cântarea: Aliluia, aliluia, aliluia ’’ .

d. Intonarea Heruvicului la Liturghia Darurilor Înaintesfin țite:

,, Acum Puterile cere ști împreun ă cu noi nevăzut slujesc , că iată intră Împăratul
slavei. Iată je rtfa tainic săvâr șit ă [de dânsele] este străjuită. Cu credin ț ă și cu dragoste s ă ne
apropriem ca părta și vieții celei veșnice s ă ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia ’’ . 3

Vohodul mare este seria de cântări, rugăciuni și gesturi ale slujitorului și
poporului. După ultima ectenie, încheiată cu ecfonisul: ,, Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind
păzi ți, Ție slavă să înăl ț ăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh… ’’, răspunzând ,, A min ’’, se
cântă îndată lin și cu toat ă căldura evlaviei, Heruvicul sau Cântar ea Heruvimilor. Cântarea
,, Aliluia ’’ (lăuda ți pe Domnul) este numai a heruvimilor și noi, închipuind în chip tainic pe
heruvimi, lăudăm pe Dumnezeu și cânt ăm Aliluia ca și ei, cu aceleași gânduri și inimi
neprihănite ca ale îngerilor. De aceea se nume ște H eruvicul: cântarea heruvimicească,
îngerească, cântarea heruvimilor. Prin concizia și simplitatea ei, aceast ă cântare are multe
semnifica ții; ea d ă mărturie de necontenita contemplare de către cetele îngere ști a
în țelepciunii, drept ă ții, sfințeniei și bun ă tă ții infinite a lui Dumnezeu, ca și a atotputerniciei lui
Dumnezeu arătate în crearea, pronierea și r ăscumpărarea lumii. 4
Intrarea Mare, este intrarea cu Cinstitele Daruri, fiind gresit să se spună cu
Sfintele Daruri, deoarece ele nu sunt încă sf in țite. Are caracterul unei procesiuni solemne,
fiind un moment premergător prefacerii pâinii și vinului, în Trupul și Sângele Mântuitorului
Iisus Hristos. 5
Prin Imnul heruvimic, Biserica ne cheamă să – L înso țim pe Hristos pe drumul
Martiriului care duce la Golgota și la Jertfa de pe Cruce, alungând din sufletul nostru orice
grijă lumească. Heruvicul înso țește ieșirea și reintrarea preotului în Sfântul Altar, purtând
Cinstitele Daruri, ce urmează a fi sfin țite, devenind Însuși Trupul și Însuși Sâ ngele
Mânuitorului Iisus Hristos. Textul heruvicului Il închipuie pe Mântuitorul, ,,Împăratul
Slavei’’ , ,,Împăratul împăra ților și Domnul domnilor’’, înconjurat în chip nev ăzut de o știle

3 Robert, F. T AFT , O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, Transferul darurilor și celelalte rituri
preanaforale, Intrarea cea mare, Vol. II, trad. de Cezar L OGIN , Ed. Rena șterea , Cluj – Napoca, 2012, pp. 112 – 114.
4 Sf. I OAN D IN K RONSTADT , Liturghia – cerul pe pamant, Cugetari mistice despre Biserica si cultul divin ortodox ,
Editia a II a, trad. de Boris B UZILĂ , Studiu introductiv Diac. Ioan I CĂ jr . , Editura Deisis , Sibiu, 2002, p. 306.
5 † Bartolomeu A NANIA , Cartea deschisă a Împără ției, o însoțire liturgic ă pentru preo ți și mireni, Edi ția a II – a, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române , Bucure ști, 2007, p. 153.

7
îngere ști’’, mergând spre Jertf ă. Mâinile preo ților se înalț ă ca ale lui Moise, unite cu
rugăciunea fierbinte, iar mintea se împreunează cu lumea heruvimilor. 6
Textul heruvicului nu se adresează puterilor îngere ști, și nici nu este intonat de
acestea, ci este mai degrabă o împreună – cântare a oamenilor și a îngerilor . Oamenii
închipuiesc în mod tainic, aducând împreună cu ace știa ,,întreit – sfânta cântare’’. Pentru ca
acest lucru să fie posibil, e nevoie ca ,,toată grija cea lumească să o lepădăm’’. Cântarea
aceasta heruvimică arată, că sfin țiții liturghisitori în ac est timp – și mai ales când pâinea și
vinul cu puterea Tatălui și conlucrarea Duhului Sfânt, se transform ă în Preasfântul Trup și
Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, închipuiesc pe Heruvimii din ceruri, care înconjoară
și sl ăvesc, în înăl țime, pe Mânt uitorul nostru Iisus Hristos. A șa cum Heruvimii înconjoar ă și
slăvesc, sus în ceruri, pe Mântuitorul Iisus Hristos , tot astfel și preoții, înconjoar ă și – L slăvesc
pe El în Sfintele Daruri, pe care le poartă în procesiune înainte de a se sfin ți și transform a
desăvâr șit în Sfânta Împ ărtă șanie.
Prin cântarea heruvimică, cântare ții și credincioșii închipuie tainic pe Heruvimi,
adică se aseamănă tainic Heruvimilor, și cânt ă împreună cu dân șii Preasfintei Treimi, cântarea
cea întreit sfântă. Heruvimii, a coperă cu aripile lor, insuflând în minte, înalte și duhovnicești
cuno ștințe foarte folositoare pentru suflet. 7
Această cântare heruvimică, confirmă starea de înăl țare a Bisericii, a omului, și a
întregii omenirii:

,, Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și
Făcătoarei de via ț ă Treimi întreită cântare
aducem, toată grija cea lumească acum să
o lepădăm, ca să primim pe Împăratul
tuturor, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngere ști ’’ .

Prin aceasta se arată, ce valoare incomens urabilă are omul, fiind a șezat în rând
cu îngerii în fa ța Creatorului. Cântarea este întreit ă deoarece, este adusă prin trup, suflet și
duhul omului, creat după Chipul Sfintei Treimi. Omul pentru a ajunge la această stare de
înal țare, trebuie s ă depă șeasc ă toată grija cea lumească prin lepădare de sine și încredințare
totală Sfintei Treimi, pentru a primi în mod con știent pe Împ ăratul – Stăpânul tuturor – Care a
venit și vine s ă preia și s ă – și însușeasc ă jertfa noastră adusă pentru El. 8
Imnul heruv imic, nu este doar măre ț, ci și mistagogic (tainic). Se numește
heruvimic de la primele cuvinte cu care începe: ,,Noi care pe heruvimi …’’, cum de obicei se
întâmplă cu multe alte imnuri ale Bisericii noastre. To ți creștinii practicanți împreun ă cu
preo ți i lor, cu pu țin ă îndrăzneală, sunt datori să se schimbe în supra – îngeri, pentru că nu devin
doar simpli înso țitori ai Împ ăratului, ci – L primesc pe Acesta prin Sfânta Împărtă șanie în
inimile lor și – L pun stăpân peste ele. Pentru ca să vedem cu ochii spiritu ali pe Fiul lui
Dumnezeu , Cel ce a mers să se jertfească pentru mântuirea noastră, se cere anume ca sufletul
desprins de tot ceea ce l – ar putea re ține în preocup ări inferioare sau din cadrul vie ții
pământe ști, s ă ajungă a fi asemenea îngerilor printr – o ren un țare și simplificare interioar ă,
eliberându – se de sub puterea și sugestia simțurilor, care ne înl ăn țuie în grijile lumești ale
vie ții. 9

6 Protop. Stefanos A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumnezeie știi Liturghii, cu ajutorul unor evenimente reale, și a
unor experien țe din viețile sfinților, preoților, monahilor, și credincioșilor, trad. de Pr. Victor M ANOLACHE , Ed.
Bizantină , 2005, p. 191.
7 Protos. Nicodim M ĂNDI Ț Ă , Explicarea Sfintei Liturghii, Ed. Agapis , Bucure ști, 1997, pp. 30 7 – 308.
8 Pr. Boris R ĂDULEANU , Jertfa Crucii în Liturghie și Apocalips ă, Ed. Bonifaciu , Bucure ști, 1994, pp. 120 – 121.
9 Protop. Stefanos A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumnezeie știi Liturghii…, pp. 197 – 198.

8
Există și un Imn heruvimic, care se cânt ă o dată pe an, la Liturghia din Joia Mare,
ș i este cunoscut de to ți:

,, Cinei tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu, părta ș m ă prime ște. C ă nu
voi spune taina Ta vrăjma șilor T ăi și nici s ărutare î ți voi da ca Iuda, ci ca tâlharul
mărturisindu – mă strig Ție: Pomenește – mă, Doamne, când vei veni întru Împără ția T a ’’.

C ântarea se referă la Cina cea de Taină a Domnului împreună cu apostolii, la
trădarea lui Iuda și m ărturisirea tâlharului. Este imnul reprezentativ al Joii celei Mari, când
Iisus Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii. Heruvicul din Joi a Mare, exprimă faptul, că
întreaga Liturghie a credincio șilor este o actualizare a Cinei celei de Tain ă. Astfel, acest
heruvic, este o pregătire pentru restul slujbei. Putem spune că, Heruvicul este o pregătire
pentru întreaga Liturghie a credincio șilor, atrăgându – ne aten ția asupra privilegiului
înfrico ș ător de a participa la aceasta, alături de puterile îngere ști și închipuind tainic pe
heruvimi. Scopul acestei participări este primirea lui Hristos, Împăratul tuturor, prin
împărtă șire. Pentru a ne face vr ednici de aceasta, este nevoie să lepădăm toată grija cea
lumească.

Un alt imn, care este cel mai poetic, se cântă la Liturghia Sâmbăta Mare . El
exprimă taina adâncă a tăcerii și a aștept ării Învierii:

,, Să tacă tot trupul omenes c și s ă stea cu frică și cu cutremur și nimic p ământesc
întru sine să dobândească, fiindcă Împăratul Împăra ților și Domnul Domnilor vine s ă se
junghie și s ă se dea mâncare credincio șilor; și merg înaintea Acestuia cetele îngerești cu
toată începătoria și s tăpânia, heruvimii cei cu ochi mul ți și serafimii cei cu câte șase aripi,
fe țele acoperindu – și și cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia ’’.

Acest imn, este redat printr – un limbaj sfânt, poetic și îngeresc. Ne aduce aminte
de cuvintele pe care Domnul le – a zis ucenicilor Săi, și anume, c ă vor primi hrană
dumnezeiască, nepre țuit ă și cereasc ă, adică Trupul și Sângele S ău. Imnul porunce ște ca omul
să tacă, lini ștea și t ăcerea întinzându – se peste toată crea ția, iar toți s ă stea cu frică și cu
cutrem ur. 10
Referitor la acest imn, comentariul lui Teodor al Mopsuestiei a arătat că pe
vremea acestuia aducerea de daruri era facută în tăcere. As t fel, acest imn a fost introdus ini țial
îni țial în Ierusalim, sub influența unei gândiri care apare pentru prima dată la el. Această
cântare, există până astăzi în Liturghia grească a Sfântului Iacob, ca imn la aducerea
darurilor. 11
Întreruperea Heruvicului este prezentă, deoarece încă din istoria Aghiei Sofia,
erau prevăzute o serie de rugăciuni și acte , care au făcut ca el să fie cântat astăzi foarte încet și
lung. La începutul imnului, celebran ții rosteau întâi ei rug ăciunea imnului Heruvimic de trei
ori. 12
Conform Liturghierului, ecteniile pentru cei chema ți, cu ecfonisele și rug ăciunile
lor, nu se omit decât în cazuri de excep ție sau la nevoie. Neexistând o hot ărâre a Sfântului
Sinod, pentru a fi eliminate, ele fac parte din rânduiala curentă și actual ă a Sfintei Liturghii. În
cazuri de omitere sau de prescurtare a serviciilor divine, doar Sfânt ul Sinod se poate pronun ța,
slujitorii neavând acest drept, indiferent de treapta ierarhiei în care se află. De aceea, pentru

10 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumn eze știi Liturghii…, p.202.
11 Karl Christian F ELMY , De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Un comentariu
istoric, trad. de Pr. Ioan I. I CĂ , Ed. Deisis , Sibiu, 2004, pp. 147 – 148.
12 K. Ch. F ELMY , De la Cina de Taină…, p. 152 .

9
păstrarea uniformită ții liturgice, este bine s ă se păstreze și s ă se rostească în timpul Sfintei
Liturghii. De remarcat însă, la r ostirea de către preot a cântării heruvimice: ,, Noi care pe
heruvimi… ’’, după citirea rugăciunii ,, Nimeni din cei lega ți …’’ și înainte de c ădire, nu se
ridică mâinile. Din păcate, mul ți preoți fac acest lucru, nefiind o rug ăciune de invocare a
Duhului Sfânt, ci doar o smerită rugăciune, în care preotul se aseamănă heruvimilor, și aduce
întreit sfânta cântare Sfintei Treimi. Heruvimii sunt recunoscu ți nu pentru aripile lor, a șa cum
gre șit se crede, ci pentru ochii lor: ,, heruvimii cei cu ochi mul ți și se rafimii cei cu câte șase
aripi ’’; m âinile ridicându – se numai la invocarea Duhului Sfânt. În timpul acestei rugăciuni,
atitudinea slujitorilor și a credincioșilor, trebuie s ă fie de smerenie, înclinare în fa ța lui
Dumnezeu, de cople șire și de micșorare înai ntea lui Dumnezeu, fiind într – o pozi ție
cucernică. 13
Liturghia credincio șilor se numește așa, deoarece, la ea n – aveau dreptul să
participe decât cei ce primiseră Taina Botezului, adică î și asumaser ă pe deplin și în cunoștinț ă
de cauză credin ța creștin ă. De aceea, Liturghia celor chema ți se încheie cu ectenia: ,, Câ ți
sunte ți chema ți, ieșiți! ’’. Liturghia credincio șilor reprezentând partea cea mai important ă a
Sfintei Liturghii, începe astfel: ,, Câ ți sunteți credincioși, iar ă și și iar ă și, cu pace, Domnul ui
să ne rugăm ’’. Iar după aceasta, urmează două ectenii mici și cântarea Heruvicului: ,, Noi care
pe Heruvimi cu taină închipuim și f ăcătoarei de via ț ă Treimi, întreit – sfântă, cântare aducem,
toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Ca pe Împăratul tutu ror voim a – L primi pe Cel
Nevăzut, înconjurat de cetele îngere ști. Aliluia ’’.
La jumătarea acestei cântări, se face Intrarea cea Mare, numită si Vohodul Mare,
atunci când Darurile pregătite se mută de pe jertfeltnic pe prestol. Aceasta simbolizează
m ergerea lui Iisus Hristos spre pătimirea cea de bună voie. 14 După ce rugaciunea este rostită,
preotul și diaconul zic în șoapt ă cântarea Heruvimică, de trei ori, făcând câte o închinăciune la
fiecare sfâr șit, dar f ără a se ridica mâinile.

Preotul: ,, No i, care pe heruvimi cu taină închipuim…’ ’

Diaconul continuă: ,, Ca pe Împăratul tuturor să – L primim… ’’

,,Se ridică apoi perdeaua și se deschid Sfintele Uși, iar diaconul, preg ătind cădelni ța,
o dă preotului, care o binecuvântează, și, mergând în ainte diaconul, cu făclie aprinsă, preotul
tămâiază Sfânta Masă împrejur, Altarul tot, icoanele și pe credincioși. Revenind în Altar, d ă
cădelni ța diaconului, și mergând în fața Sfintei Mese , fac două închinăciuni, zicând:
Dumnezeule, cură țește – mă pe mine păcătosul și m ă miluie ște .
Apoi preotul sărută Sfântul Antimis, Sfânta Cruce și Sfânta Mas ă, iar diaconul
numai marginea Sfintei Mese; mai fac o închinăciune, se întorc, plecându – se, dintre Sfintele
U și, c ătre credincio și. Dup ă aceea merg la Proscomidi ar, se închină și acolo de trei ori,
zicând: Dumnezeule, cură țește – mă pe mine păcătosul și m ă miluie ște ’’ . 15

13 Pr. Nicolae D. N ECULA , Traditie si innoire in slujirea liturgică , Vol III , Ed. Institutului Biblic si de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române , Bucuresti, 2004 pp. 139 – 140.
14 † Gurie G ROSU , Carte de in țelegere a rug ă ciunilor de toate zilele si a slujb elor bisericesti , Edi ția a II – a
îmbunătă țit ă, Ed. Chriastiana , Bucuresti, 2006, pp. 92 – 93.
15 Ierom. G RIGORIE , Explicarea Dumnezeie știi Liturghii, trad. de Pr. Andrei Ion Ț ÂRLESCU , Ed. Bunavestire , Bacău,
2010, p. 239.

10
1.2. Intonarea Heruvicului

Intonarea melismatică a acestui Imn îngeresc, este caracterizată prin modula ții
executate încet, fiind cerută în primul rând din ra țiuni practice, și anume pentru a l ăsa
timpul necesar lucrărilor de pregătire ale preo ților liturghisitori. Totodat ă, o astfel de
intonare, constituie și un element în plus pentru crearea unei dispoziții sufletești, fiind
corespunzătoare moment ului. 16 În practica actuală a Sfintei Liturghii, Heruvicul este cântat
o singură dată, fiind întrerupt de pomenirile pe care Liturghisitorul le roste ște în timpul
precesiunii. Prin traducerea grecească a Heruvicului, ne dăm seama că a fost scris pentru a
fi cântat fără întrerupere; fiind o unitate gramaticală care nu permite întreruperi. Există și o
serie de neîn țelegeri în privința locului în care imnul trebuie întrerupt, pentru rostirea
pomenirilor. De pildă însă, grecii îl întrerup imediat după ,,Împăratu l tuturor…’’, în timp ce
slavii, fiind inclu și și românii, imediat înainte de ,,ca pe Împ ăratul…’’.
Codicele Basilii Falascae , din secolul al XIV – lea îl separă după t ,,aducem’’,
referindu – se la a doua jumătate a imnului, și folosind sintagma: ,, U n alt imn’’ . Totodată, în
Tipiconul Marii Biserici din secolul al X – lea, este indicată cântarea imnului Intrării celei
Mari de către psal ți. În Rubrica de la PRES din Miercurea l ăsatului sec de brânză, se cere
cântarea Heruvicului de pe solee. După Descrip tio ambonis S. Sophiae a lui Paul
Silentiarius, locul tradi țional era pe amvon sau în înc ăperea aflată dedesuptul imensei
structuri a amvonului din mijlocul Marii Biserici. Procesiunea Intrării Mari de la Hagia
Sophia, trecea trecea înprejurul amvonului, u rcând spre Altar și mergând spre solee, astfel
încât, este posibil ca psal ții, s ă fi stat alinia ți de – a lungul soleei, asemeni unei ,,gărzi de
onoare’’, pentru a întâmpina procesiunea în momentul sosirii ei.
În alte trei izvoare care dau mărturie ref eritor la Liturghia Marii Bisericii din
secolul al X – lea, imnul este pus pe seama psal ților și a poporului, așa cum este cazul în
BAS din Codex Pyromalus și din versiunea Johannisberg, sau este pus pe seama
diaconilor, asa cum vedem în cazul diataxei înco rporate de Leon Thuscus în versiunea
latină a CHR.
În izvoarele ulterioare, există o oarecare diferen ț ă, în privin ța celor care cântau
Heruvicul. De exemplu, codicele din secolul al XI – lea, Grottaferrata Gb XV , îl pune pe
seama poporului. În alt izvor, CHR georgiană contemporană, Sinai Georg. 89 , imnul este
cântat de către ,,cantores’’. După Pseudo – Sofronie, Heruvicul era cântat de psalt și de
popor într – o unire. În edi ția lui Habert a Arhieraticonului lui Gemistos, imnul este cântat
doar de către psal ți. Î n izvoarele italiene din secolele XIII – XIV ale Liturghiei săvâr șite
după uzan țele otrantane, cântarea Heruvicului este pus ă când pe seama ,,clerus et
populus’’, când pe seama ,,clerus ’’ sau ,,popolus’’ singur. În Codicele Modena Gr. 19 , din
secolul al XVI – lea, se cere ca imnul să fie cântat de către psal ți.
Prin urmare, există o mare certitudine că, atât psal ții cât și adunarea care
participa, cântau diferite refrene, deoarece, în bisericile bizantine nu exista un cor, în
sensul restrâns al termenului . De exemplu, în Sfânta Sofia, exista un mic nucleu, alcătuit
din psal ți meniți s ă asiste poporul pe parcursul cântării răspunsurilor și a cânt ărilor. 17
La inceputul dezvoltării imnului, Heruvicul era cântat fără întrerupere în timpul
procesiunii, pop orul solicitând în tot acest timp, rugăciunile preo ților, primind asigur ări în
acest sens. Toate acestea reies din traducerea latină a CHR a lui Janus Lascaris din

16 Pr. Petre V INTILESCU , Liturghierul explicat, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române ,
Bucure ști, 1998, pp. 210 – 211.
17 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei… , pp. 139 – 141.

11
C odicele Modena Gr. 19 , textul imnului fiind dat neîntrerupt. Însă, în timpul procesiunii
es te citit:
,,…[diaconul și preotul] merg de la ușa cea mic ă și, pe când înainteaz ă pu țin,
preotul zice: Să vă pomenească Domnul Dumnezeu în Împără ția Sa, acum și pururea .
Dacă este si vreun alt cleric, zice: Pomene ște – mă, părinte sfin țite . Iar preotul zic e: Să te
pomenească Domnul Dumnezeul nostru în Împără ția Sa . Și iar ă și, a treia oar ă: Să vă
pomenească Domnul Dumnezeu nostru în Împără ția Sa . De obicei spune el [preotul], iar
poporul [spune] împreună cu el: Pomene ște – mă, Doamne, în Împără ția Ta, iar ă și ș i
mereu ’’ .

În alte edi ții și mss., fiind inclus ă și ediția princeps, se arat ă faptul că slujitorii
repetă pomenirea de mai multe ori:

,,Trecând prin naos amândoi se roagă to ți, zicând: Domnul Dumnezeu… Și zic
aceasta de mai multe ori, până ia sfâr șit I ntrarea Mare’’ .

În concluzie, este limpede faptul că aceste pomeniri se săvâr șeau odinioar ă taină.
De exemplu, în C odicele British Museum Harl. 5561 (secolul al XIII – lea) , întâlnim
următoarea rubrică:

,, Și luând darurile și t ămâie face intrarea și pomene ș te întru sine: Pentru această
sfântă mânăstire și pentru fiecare loc, pentru împ ărat, pentru patriarh și pentru toți
cre știnii ’’ . 18

La Sfânta Sofia, schevofilachionul, de unde pornea procesiunea, se afla în afara
bisericii, ceea ce ar însemna ca diaconii să fi trebuit să intoneze imnul pentru a semnala că
procesiunea era gata să intre. O astfel de practică paralelă, poate fi întâlnită în Ordo
antiquus gallicanus, fiind editată de Klaus Gamber:

,,Când ei trebuie să pună înainte, în schevofilachion, darurur ile mai dinainte
pregătite în vase… Ies preo ții care stau împrejurul altarului, unul sau doi sau câți vor fi de
trebuin ț ă. Când diaconii intră în schevofilachion, ia preotul în mâinile sale vasul (sau
discul) cu pâinea jertfei; la fel, diaconul ia potiru l și îl ridic ă în dreptul frun ții. Înainte de a
intra în biserică rostesc antifonul cu mare glas, adică [Lăuda ți pe Domnul din ceruri]. Și
răspund clericii din biserică, și în timp ce ei înșiși cânt ă răspunsul acesta, intră clericii cu
aceste vase (sau dis curi) și cu potirele și merg în fața altarului’’ .

Un alt detaliu interesant , privind execu ția Heruvicului, îl g ăsim în Tipiconul Marii
Biserici din secolul al X – lea, unde se cerea cântarea sa de trei ori în Duminica Pa știlor.

,, Cântăm Cei ce pe Heruvimi. .. de trei ori în această zi’’ . 19

În izvoarele mai vechi slavone, imnurile Intrării Mari au Aliluia simplu sau întreit,
fiind în func ție de izvor. În schimb, ins ă, starobriad țî sau ,,vechii ritualiști’’ din Rusia, care
în urma reformei din 1666 au devenit schismatici, cântă până în prezent Heruvicul cu un
singur Aliluia , condamnându – i pe ortodoc șii ,,nikonieni’’ pentru introducerea întreitului
Aliluia . Deci, cântarea Heruvicului cu un singur Aliluia reprezintă tradi ția original ă,
obiceiul cântării sale de t rei ori, apărând probabil ca urmare a în țelegerii greșite a rubricii

18 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 316 – 317.
19 R. F. T AFT , O istorie a Liturgh iei…, pp. 141 – 142.

12
,,de trei ori’’, care era după acest imn. Trebuie reconstruită forma originală a imnului
bizantin al Intrării Mari bizantine. 20
În practica actuală din partea întâi a Liturghiei credincio ș ilor până la Ie șirea cu
Cinsitele Daruri, preotul se întoarce cu fa ța spre Sfânta Mas ă continuând: ,, Câ ți suntem
credincio și, iar ă și iar ă… ’’, Apără, mântuie ște …’’ și ,, În țelepciune !’’. În acest timp, cite ște
în taină, și Rug ăciunea întâi pentru credin cio și, pe care o termin ă cu ecfonisul: ,, Că Ție se
cuvine toată slava… ’’.
Preotul, repetă apoi primele două alineate ale ecteniei mici și zice: ,, În țelepciune! ’’,
în care se cite ște în tain ă Rugăciunea a doua pentru credincio și, pe care o încheie cu
ecfo nisul: ,, Ca sub stăpânirea Ta, totdeauna fiind păzi ți …’’
Apoi, la strană, se începe Heruvicul, care trebuie cântat foarte rar. Preotul în tot
acest timp, cite ște în tain ă Rugăciunea din timpul cântării heruvimice (,, Nimeni din cei
lega ți cu poftele.. . ’’, după care zice și el de tre i ori, cu glas înceti șor, Imnul heruvimic
( Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim …), făcând semnul Sfintei Cruci de fiecare dată.
Foarte important însă este că, nu se ridică mâinile în tot acest timp. Apoi se deschide dvera
ș i u șile împ ărăte ști, preotul f ăcând plecăciune spre popor, ia cădelni ța, acoper ă Darurile, în
caz că nu le – a acoperit până acum, și face c ădire mică. În tot acest timp al cădirii, se zice
înceti șor Psalmul 50 și Tropare de umilinț ă, câte va voi preotul re spectiv.
După ce termină de cădit, preotul face două închinăciuni în fa ța Sfintei Mese,
zicând de fiecare dată: ,,Dumnezeule, cură țește – mă pe mine, păcătosul, și m ă miluie ște’’ .
După cădire, se fac două închinăciuni în fa ța Sfintei Mese, zicând de fiecare dată:
,,Dumnezeule , cură țește – mă pe mine, păcătosul, și m ă miluie ște’’ ; apoi se sărută Sfântul
Antimis, Sfânta Cruce și Sfânta Mas ă, face încă o închinăciune, întorcându – se și venind
între u șile împ ărăte ști, se pleac ă spre credincio și, preotul cerându – și a stfel iertare, iar mai
apoi îi binecuvintează.
Urmează apoi, Vohodul mare sau Ie șirea cu Cinsitele Daruri. ,,Mergând la
proscomidiar, preotul zice: [ Ridica ți mâinile voastre la cele sfinte și cele sfinte și
binecuvânta ți pe Domnul! ] , ia Aerul, îl atinge de fumul cădelni ței, îl s ărută și îl pune pe
spate; ia S fântul d isc cu stânga, ținându – l în dreptul frun ții, și S fântul P otir cu dreapta,
ținându – l ceva mai joc, cam în dreptul pieptului’’.
După ce se termină cântarea Heruvicului, preotul, precedat de un pur tător de
lumină, ținând și c ădelni ța, iese pe ușa dinspre miaz ănoapte a altarului și, p ă șind încet, cu
cuviin ț ă și evlavie, preotul rostește formula pnetru a pomeni episcopul locului: ,, Pe (Înalt)
Preasfin țitul (Arhi – ) episcopul ( și Mitropolitul) nostru.. ., să – l pomenească Domnul
Dumnezeu întru împără ția Sa ’’ . Preotul, ajungând în mijlocul bisericii, rămâne pe loc, cu
fa ța spre credincioși și face pomenirile înscrise în Liturghier. La sfârșitul pomenirilor ,, Și
pe voi, pe to ți, dreptm ăritorilor cre știni… ’’, atunci când preotul zice: ,,…totdeauna, acum
și pururea…’’ , face semnul Sfintei Cruci cu Sfântul Potir, spre credincio și, și îi
binecuvintează.
,,În timp ce la strană se cântă rar [ Ca pe Împăratul …], preotul se întoarce pe stânga
și, trecând prin tre sfe șnicele cele mari, intr ă în Altar prin u șile împ ărăte ști, zicând cele trei
Tropare de îngropare ( Iosif cel cu bun chip…, În mormânt cu trupul… și Ca un purt ător de
via ț ă …); pune Sfântul Disc și Sfântul Potir pe Sfântul Antimis (discul în stâng a și potirul în
dreapta preotului ), ridică acoperământul discului și pe cel al potirului, le s ărută și le pune
de o parte pe Sfânta Masă. Apoi ia Aerul de pe spatele său și, dup ă ce îl apropie de fumul
cădelni ței (pe care paraclisierul o ține la îndemân ă î n dreapta), îl sărută și acoper ă cu e ș
discul și potirul. Ia c ădelni ța și t ămâiază Cinstitele Daruri, de trei ori, zicând înceti șor
ultimele versete ale Psalmului 50 ( Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului… ).

20 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, p. 144.

13
Apoi se întoarce și închide ușile îm părăte ști și dvera. Dac ă mai rămâne vreme, cite ște în
taină și Rug ăciunea punerii – înainte a Darurilor ( Doamne Dumnezeule Atot țiitorule, Cel ce
e ști singur sfânt )’’ . 21

Cântarea heruvimică, este una dintre cele mai frumoase imnuri liturgice din
Biserica noa stră, fiind cunoscută la noi mai mult sub denumirea de Heruvic. Din cele
descrise mai sus, el are două păr ți; prima parte, care se cânt ă înainte de Intrare , iar cea de a
doua, imediat după. De aceea, imnul acesta merită o tâlcuire mai aparte, pentru subtil itatea
textului, dar si pentru importan ța lui în viața liturgic ă a laicatului. Heruvicul este recitat de
liturghisitor, tainic, în Altar, și este cântat de credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie, cu
voce mai înceată, în biserică. Prin această cântare do xologică, adică dreptmăritoare,
mirenii devin, în mod tainic, reprezentan ți ai heruvimilor, însemnând c ă, prezen ța lor în
Liturghie este o participare efectivă la dinamica Împără ției lui Dumnezeu din Ceruri. 22
În Liturghia Darurilor Înainte – Sfin țite a Sfânt ului Grigorie Dialogul, rânduiala
slujbei în ceea ce prive ște Întrarea Mare, respectiv Heruvicul este diferit ă. Această
Liturghie se săvâr șește doar în timpul s ăptămânii din Postul Mare. Inclusiv textul
rugăciunilor citite de preot în taină este altul decâ t la celelalte două Liturghii, a Sfântului
Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare. De aceea, din miercurea s ăptămânii a
patra, adică la înjumătă țirea Postului, dup ă ecfonisul ecteniei pentru catehumeni, se adaugă
ectenia și rug ăciunea specială pen tru cei spre luminare, făcând referire la candida ții la
Botez, de odinioară: ,, Ruga ți – vă, cei pentru luminare, Domnului’ ’, dar și celelalte.
Ecfoniful dinainte de Heruvic este unul diferit. În loc de: ,, Ca sub stăpânirea
Ta… ’’, este : ,, După darul Hristo sului Tău… ’’, care este potrivit textului rugăciunii pe care
o încheie și pe care preotul o citește în tain ă mai înainte, Rugăciunea a doua pentru
crendincio și: ,, Stăpâne Sfinte, Preabunule… ’’. După acest ecfonis, la strană începe să se
cânte Heruvicul (,, Acum Puterile cere ști …’’), care se continuă până la cuvintele: ,,se
înconjură’’ inclusiv.
În tot acest timp, preotul slujitor, stă în fa ța Sfintei Mese, zicând și el în tain ă
Heruvicul (,, Acum Puterile cere ști ’’) de trei ori, închinându – se de fiecare dată.
Deschizându – se dvera și Sfintele Uși, ia c ădelni ța, c ădind Altarul și naosul, adic ă ,, cădire
mică ’’ , zicând încet Psalmul 50. Apoi, închinându – se de două ori în fa ța Sfintei Mese,
sărută Sfântul Antimis, Sfânta Masă și Sfânta Cruce. Închinându – se în că o dată, se întoarce
pe stânga plecând spre credincio și, dintre ușile împ ărăte ști, în care își cere iertare și
binecuvîntează. Preotul merge apoi la proscomidiar, și c ăde ște Sfintele Daruri de trei ori,
î și pune pe spate Aerul, ia sfântul disc cu drea pta, și îl ține la frunte, iar sfântul potir cu
stânga, ținându – l în dreptul piertului.
Atunci când strana termină de cântat cuvintele ,, săvâr șit ă se înconjură ’’ , se sună
clopo țelul, iar credincioșii îngenuncheaz ă. Preotul, precedat de un cântăre ț sau para clisier,
care poartă lumânarea aprinsă și c ădelni ța, iese pe ușa de miaz ănoapte, pă șind încet, în cea
mai profundă tăcere, în acest fel mergând spre mijlocul naosului. Odată ajuns în mijlocul
naosului, sub policandru, preotul oprindu – se pu țin, face semnul Sfintei Cruci cu Sfântul
Disc spre credincio și, în care nu zice nimic. Se întoarce pe stânga, și merge tot în t ăcere,
intrând în Sfântul Altar printre u șile împ ărăte ști. Sunându – se din nou clopo țelul,
credincio șii se ridi ă în picioare, iar cântăre ții încep să cânte cea de a doua parte a
Heruvicului (,, Cu credin ț ă și cu dragoște… ’’).
În tot acest timp, preotul pune Sfintele Daruri, pe Sfântul Antimis , ținând potirul în
dreapta, iar discul în stânga, ia acoperământul discului și al potirului, și le pune deo parte.
Apoi, î și ia Aerul de pe spate și îl atinge de fumul c ădelni ței, acoperind cu el discul și

21 Pr. Ene B RANI ȘTE , Liturgică specială, Ed. Basilica , Bucure ști, 2016, pp. 312 – 313.
22 † B. A NANIA , Cartea deschisă a Împără ției…, pp. 157 – 159.

14
potirul, le tămâiază, fără să zică nimic. Descoperindu – și capul, preotul face dou ă metanii,
sărută Sfintele acoperăminte, Sfântul Antimis și Sfânta Mas ă, face încă o metanie, iar după
aceea închide u șile împ ărăte ști și dvera. Liturghia Darurilor Înainte – Sfin țite, este mai
degrabă Liturghia Împărtă șirii solemne. 23

Liturghia Sfântului Vasile cel Mare este oarecum asemănătoare cu cea a Sfântului
Ioan Gură de Aur, fiind diferinte rugăciunile rostite de preot în timpul S fintei Liturghii.
Textul Heruvicului este acela și (,, Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim… ’’),
rugăciunea din timpul cântării heruvimice (,, Nimeni din cei lega ți cu pofte …’’). ,,Iar după
termin area rugăciunii, preotul zice cu voce înceată cântarea heruvimică, de trei ori, făcând
câte o închinăciune la fiecare sfâr șit (f ără să ridice mâinile)’’.

În Joia Mare însă, slujitorii rostesc de trei ori, acest Heruvic special:

,, Cinei Tale celei de Tain ă, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părta ș m ă prime ște, c ă nu
voi spune vrăjma șilor T ăi Taina Ta, nici sărutare î ți voi da ca Iuda ci, ca tâlharul,
mărturisindu – mă, strig Ție: Pomenește – mă, Doamne, când vei veni întru împără ția Ta ’’ .

În Sâmbăta Mare se cântă un Heruvic tot la fel de diferit, fa ț ă de cele din timpul
anului:

,, Să tacă tot trupul omenesc și s ă stea cu frică și cu cutremur și nimic p ământesc
întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăra ților și Domnul domnilor vine s ă Se
junghie și s ă Se dea sp re mâncare credincio șilor; și merg înaintea Lui cetele îngerești, cu
toată începătoria și stăpânia. Heruvimii cei cu ochi mul ți și serafimii cei cu câte șase
aripi, fe țele acoperindu – și și strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia ’’. 24

Melodul heruvicul ui Sâmbetei celei Mari Îl nume ște pe Hristos ,,Împ ăratul
Împăra ților’’, nefiind din ispirația lui, ci din a Sfântului Apostol Pavel, care consemneaz ă
în I Timotei 6, 15: ,, Domnul este fericitul și singurul St ăpânitor, Împăratul Împăra ților și
Domnul Domnil or ’’. 25

Din cele insemnate mai sus, reiese că Imnul heruvic, ne îndeamnă pe to ți s ă fim cu
luare – aminte de acum și pân ă la sfâr șitul Sfintei Liturghii, l ăsând toată grija cea lumească,
pentru a – L primi pe Marele Împărat prin Sfânta Împărtă șanie. Totodată t onul intonării
acestul Imn, precum și t ămâierea pe care preotul o săvâr șește atunci, produce o încordare
mistică accentuată. Deci, tema centrală a Heruvicului, este strâns legată de semnifica ția
Intrării Mari , iar prin aducerea daruriloe la Altar, Biserica se aduce pe sine însă și, f ăcându –
se părta ș ă Jertfei lui Histos, deoarece, ea este Trupul Lui.
A șadar, Intrarea Mare este o expresie simbolic ă a asumării Jertfei de către
Mântuitorul Hristos, și a particip ării noastre la această Jertfă, percepută ca o intrare
triumfală a Împăratului tuturor, fiind înconjurat de puterile îngere ști. Este un paradox,
deoarece, Împăratul care se jertfe ște, arat ă marea putere a lui Dumnezeu, ridicând lumea
din haos prin iubire, în vederea unei iubiri ve șnice și fericite în Împără ția Sfintei Treimi.
Prin urmare, Heruvicul este o introducere la Liturghia credincio șilor,
pregătindu – ne pentru Împărtă șirea cu Hristos. Prin Heruvic, ni se descoper ă Slava și

23 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgică specia lă…, pp. 434 – 435.
24 Liturghier, Ed. Institutului Biblic și de Misiune Ortodox ă , Bucure ști, 2012, pp. 233 – 235.
25 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumneze știi Liturghii…, p. 221.

15
Puterea Împără ției Cerurilor, care ni s – a deschis în Hristos nouă, membrilor Bisericii,
unindu – ne cu puterile îngere ști, în sl ăvirea Sfintei Treimi.
Dar ne punem întrebarea: Cum anume îi închipuim noi pe heruvimi? Acest
lucru este posibil, deoarece, asemenea lor, cântăm o cântare întreit – sfântă. Ca și aceștia, Îl
primim pe Hristos Dumnezeu în inimile noastre, ca pe un scaun de heruvimi. Îl purtăm în
noi pe Hristos, iubindu – L cu înflăcărare, asa cum îl iubesc heruvimii. Ca să gustăm din
dulcea ța dumnezeiasc ă,ve șnic ă și sfânt ă, trebuie să dispre țuim desf ătările trupe ști, c ă ci
altfel, nu vom gusta dulcea ța lui Dumnezeu. 26
Ceremonialul Intrării celei Mari, începe atunci când, reschizându – se sfintele u și
și dvera, preotul face tamâierea mic ă, recitând Psalmul 50 și alte tropare de umilinț ă. În
acest moment mistic, cădirea trebu ie să fie lină, netulburând prin sunetul clopo țeilor de la
cădelni ț ă lini ștea de profund ă reculegere din biserică. Această cădire face parte din
lucrările pregătitoare ale Vodohului Mare. După momentul cădirii, preo ții fac trei
închinăciuni în fa ța Sfintei Mese, iar după ce o sărută, se înclină dintre sfintele u și c ătre
credincio și. Apoi, preotul merge la proscomidiar, f ăcând trei închinăciuni înso țite de stihul
,,Dumnezeule, cură țește – mă pe mine păcătosul. Vasele cu sfintele daruri, sunt luate de
preo ți, f ormând astfel, procesiunea Vohodului, a șa cum este scris în Liturghier.
După oprirea Heruvicului, după ,, Toată grija cea lumească acum să o
lepădăm ’’, se desfă șoar ă procesiunea cu sfintele daruri, ie șind prin ușa de miaz ănoapte a
altarului. Sunt purtate î naintea preotului, cădelni ța cu t ămâie sau smirnă, precum și una sau
două făclii aprinse. În Liturghier, este specificat, că atunci când se săvâr șește Liturghia cu
arhiereu, acesta nu iese cu sfintele daruri, ,,ci le dă preotului și diaconului, care închip uie
pe Iosif și pe Nicodim’’, deoarece ,,arhiereul poart ă chipul lui Hristos’’.
Sfântul Gherman I al Constantinopolului, arată faptul că, la unele catedrale și
biserici , în primele rânduri ale procesiunii sunt purtate ripidele de metal cu chipurile se
raf imilor, fiind ilustrate simbolic cetele îngere ști, care escorteaz ă în chip nevăzut pe
Împăratul tuturor. Pr. Petre Vintilescu, scrie referitor la Vohodul Mare următoarele: ,,În
vremurile de strălucire ale Impreriului bizantin, Împăratul însu și se încolona în această
procesiune, atunci când participa la Liturghia din biserica Sfânta Sofia. Cu lumânarea în
mână, el pornea din altar cu clerul și îndat ă ce ie șea pe ușa lateral ă amintită, suita de
demnitari și garda cu prapuri și sceptrul îl urmau în acest corte giu simbolic al Împăratului
tututor’’ .
De aici, și credincioșii au simțit să – și manifeste venerația îngenunchind în fața
darurilor purtate în procesiune, chiar dacă în acest moment liturgic, ele au valoarea unor
simboluri. Potrivit celor scrise în Liturgh ier, preo ții continu ă mergând în mijlocul naosului,
unde se opresc cu fa ța spre credincioși, rostind cu solemnitate formulele stabilite pentru
pomenirea căpeteniilor biserice ști, a diferitelor categorii ale cleruluiș a conduc ătorilor
statului și a ctitoril or. ,,Pomenirea publică și solemn ă a acestor categorii, la Vohodul cu
cinstitele daruri, este motivată de serviciile și foloasele pe care obștea credincioșilor le are
din partea acestor categorii, care, prin îndeplinirea atribu țiilor lor, asigur ă fie ordin ea și
siguran ța vieții sociale, fie progresul spiritual și mântuirea sufletelor, fie susținerea
Bisericii și a rolului ei, prin jertfele lor materiale’’ .
Conform dreptului bisericesc oriental, se practică numai pomenirea pentru
ctitori, îngăduindu – se ca , ,numele lor să fie pomenite la slujbele biserice ști’’. Exist ă însă,
cazuri în care cre știnii pioși, s – au ilustrat prin binefaceri sensibile în folosul comunită ții
biserice ști. Ne referim la pomenirile nominale lungi, care nu au leg ătură cu Vohodul Mare,
ex agerarea prin anumite accesorii, ceea ce duce la înecarea ac țiunii liturgice principale și la
stingerea esteticii ritualului. Din aceste pomeniri, se ajunge la laudă, fiind o încercare

26 Andrei D RĂGULINESCU , Tâlcuirea Sfintei Liturghii pe în țelesul t uturor, după învă ț ătura Sfintei Biserici Ortodoxe,
Colec ția Ortodoxia pe în țelesul tuturor Nr. 4, Ed. Agapis , 2010, p. 135.

16
serioasă pentru puterea de suportare a multora dintre credincio și, o pr ovocare pentru
susceptibilită țile delicate. Acest lucru este prezent, mai ales în cazurile în care se pot
identifica cu șirul numelor rostite în auz, persoane cu o reputație moral ă mai scăzută, în
opinia publică.
Din cauza acestor motive, autoritatea bise ricească a interzis formalismul
pomenirilor nominale, mai precis, citirea de pomelnice la ie șirea cu cinstitele daruri.
,,Pentru un astfel de oficiu, rânduiala bisericească a stabilit momentele respective din
ritualul Proscomidiei. Pomenirile nominale din cursul Vohodului Mare, au caracter precis
al unor pomeniri de onoare, a șa c ă nu pot fi la locul lor aici acelea care nu întrunesc
această condi ție’’ . 27

27 Pr. P. V INTILESCU , Liturghierul explicat…, pp. 212 – 214.

17
1.3. Explicarea Imnului Heruvimic

În acest capitol, voi explica textul Imnului și însemn ătatea acestuia în via ța
cre știnului. În timpul Imnului Heruvimic din cadrul Sfintei și dumnezeieștii Liturghii,
Biserica d e pe pământ se preschimbă în Cer, devenind astfel, o prezen ț ă vie a Bisericii
Triumfătoare.
De aceea, to ți creștini i practican ți împreun ă cu preo ții lor , au prilejul și sunt datori s ă se
schimbe în supra – îngeri, deoarece, ei nu devin doar simpli înso țitori ai Împ ăratului, ci Îl
primesc pe Acesta prin Sfânta Împărtă șanie în inim ă, Hristos fiind Stăpân peste toate.
Prin urmare, credincio șii au obligația, s ă se asemene Heruvimilor, pe care îi închipuiesc
la Sfânta Liturghie.

,, Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim …’’

Prin aceste prime cuvinte ale Heruvicului, noi, credincio șii, ne învrednicim de o
cinste mai mare dec ât a Heruvimilor atunci când participăm cu vrednicie la Sfintele
Taine. Acest lucru este posibil, deoarece Heruvimii slujesc drept tronuri, iar noi
înscăunând u – L pe Hristos în inimile noastre, în timp ce aceia Îl sus țin, purt ăm în noi
în șine pe Domnul și M ântuitorul Iisus Hristos.
De aceea, Imnul heruvimic nu este doar măre ț, ci și mistagogic, adic ă tainic.
Denumirea vine de la primele cuvine cu care începe Imnul: ,, Noi care pe Heruvimi …’’.
Pentru a avea o aten ție sporit ă, lepădând toate grijile cele lume ș ti, trebuie ca în timpul
Heruvicului, să ne stăpânească zdrobirea de inimă și cugetarea. Trebuie să ne punem
întrebarea: ,,Cine sunt eu, viermele, înaintea Stăpânirii lui Dumnezeu, Cel întreit în
Persoane, Care S – a făcut om pentru mântuirea mea? Ce pot să ofer eu, săracul și
nenorocitul, Stăpânului întrupat de la Care sunt toate darurile trimice nesecate, izvorâte
din Jertfa de pe Cruce și comorile cere ști nesfârșite, cu care m ă îmbogă țește pe mine și pe
noi pe to ți?’’
Obliga ția noastr ă este, să ne facem p ărta și Patimilor lui Hristos prin jertfa
personală, împărtă șindu – ne cu vrednicie din Prea Curatele Taine. Hristos Care S – a jertfit
pentru noi, ne cere să – I slujim to ți cu o gur ă și o inim ă, fiind datori s – o facem
preamărindu – L într – un glas, precum Îngerii ș i Heruvimii. 28
În Sfânta Liturghie, cre știnul nu contempl ă numai cu mintea, ci și cu credința,
care este opera și misterul mântuirii. Prin urmare, credincioșii sunt conduși, de la
medita ția discursiv ă, la medita ția contemplativ ă. Acest lucru, se întâmplă p rin
rugăciunile, imnele și lecturile din Liturghia catehumenilor, în care puterile sufletului, se
avântă dincolo de contingen țele banale ale vieții, pentru a simți prin credinț ă prezen ța lui
Dumnezeu și a Harului S ău. Prin tema și obiectul lor, toate rug ă ciunile și actele din
rânduiala Liturghiei credincio șilor, se g ăsesc într – o strânsă legătură cu momentul
culminant al Jertfei euharistice, cea în care se realizează prezen ța și lucrarea
Mîntuitorului Iisus Hristos. De la cântarea Imnului Heruvic, Sfânta Li turghie se

28 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumneze știi Liturghii…, pp. 216 – 217.

18
desfă șoar ă într – o notă mistică. De aceea, în întocmirea ceremonialului, se observă o
tendin ț ă vădită de a transpune cugetarea, sim țirea religioas ă și pietatea pe un plan total
schimbat, unul superior, suprasim țual.
Sfânta Liturghie, urmăre ște s ă realizeze în credincio și, acea senzație a
supranaturalului, prin experien ța unei vieți divine. Dac ă suntem deasupra sim țurilor, prin
credin ț ă, putem încerca această senza ție a unirii noastre intime cu Dumnezeu prin Fiul
Său Iisus Hristos. Prin Imnul heru vic, ni se aminte ște înc ă de la începutul Liturghiei
credincio șilor o condiție, care este preliminar ă, și anume, de purificare moral ă și
intelectuală.
Dintre cele patru Imne Heruvice, întrebuin țarea cea mai larg ă, o are Heruvicul din
Liturghia Sfântului Io an Gură de Aur: ,, Noi, cei care închipuim tainic pe heruvimi …’’.
Referitor la ideile din cele trei Imne Heruvice, ideile sunt acelea și, chiar dac ă dezvoltarea
și ordinea lor de succesiune este diferit ă în aceste texte. A șa cum am spus mai sus, tema
lor e ste inspirată din semnifica ția simbolic ă a Intrării celei Mari. Mântuitorul, ,,Împăratul
slavei’’, ,,Împăratul tuturor’’, ,,Împăratul împăra ților și Domnul domnilor’’, ,,Înconjurat
în chip nevăzut de cetele îngere ști’’, care ,,merg înaintea Acestuia…cu t oată începătoria și
stăpânia, heruvimii cei cu ochi mul ți și serafimii cei cu câte șase aripi’’, va fi prezent,
curând, fiind reprezentat prin Sfintele Daruri ce se vor transporta de la proscomidiar la
Sfânta Masă .
Fiind participan ți la aceast ă spiritualit ate, noi Îl întâmpinăm pe Hristos, intonând
de trei ori cântarea de laudă ,, Aliluia ’’, a șa cum sunt puterile cerești consemnate în
Apocalipsă. De fapt, Imnul heruvic nu este propriu – zis o rugăciune, deoarece, din titlul de
,,Imn heruvimic’’, ne dăm seama c ă i se dă o aplicabilitate simbolică sau figurată,
deoarece el nu este adresat îngerilor și nici nu este intonat de aceștia. De aceea, cuprinsul
acestui Imn, are caracterul unei formule de autopersuasiune, care este corespunzătoare
momentului. Credincio șii prezen ți la Sfânta Liturghie, și – o administrează în mod colectiv,
în vedere înviorarea poten țialului lor spiritual , sim țindu – se în cor ci ,,cetele îngere ști…, cu
heruvimii… și serafimii…’’. 29
Prin inceputul Imnului ,,Noi care pe Heruvimi cu taină înc hipuim’’, remarcăm
faptul că ne identificăm cu ei, adică suntem heruvimi ,,în chip tainic’’, lăuntric și liturgic,
suntem cu adevărat heruvimi. Chipul lui Dumnezeu, Cel care se găse ște la baza firii
omene ști, îl înalț ă spre îndumnezeirea după har. Asta pen tru că, Fiul lui Dumnezeu, Cel
ce este Chipul desăvâr șit al Tat ălui , este de – o – fiin ț ă cu El.
,, Și F ăcătoarei de via ț ă Treimi, întreit – sfântă cântare aducem’’ este cea de a doua
parte a textului Imnului H eruvic. Cântăm această cântare într e it – sfântă, deoare ce
celebrăm misterul. Numai prin celebrare, se degajă cântarea. Această cântare întreit –
sfântă, este un cuvânt care provine din tăcerea făptuirii, de aceea este o cântare de
biruin ț ă, care este fără tăcere și neauzit ă.
,, Toată grija cea lumească să o lepădăm ’’, este ultima parte înainte de ie șirea
cu Cinstitele Daruri. Orice grija lumească, trebuie lăsată la o parte, părăsită ,,ca pe
Împăratul tuturor să – L primim’’. Grijile trebuie lăsate la o parte, deoarece, Împăratul este
Cel ce vine întotdeauna. D e aceea, Sfânta Liturghie este întinsă peste toate. Cu to ții

29 Pr. P. V INTILESCU , Liturghierul explicat…, pp. 209 – 210.

19
suntem chema ți, la nunta Mielului: ,,grija cea f ără de grijă’’, Cel care este sufletul și
trupul, via ța și sfârșitul nostru, veacul de acum și cel viitor. Alungând aceast ă grijă, Îl
lăsăm pe Dumn ezeu să intre în via ța noastr ă, iar toate treburile vor merge în tihnă. De
aceea, lepădând toată grija, Îl primim pe Împăratul tuturor. Această grijă, îl poate arde pe
om cu trupul și cu duhul, iar Împ ăratul tuturor este Cel ce vine pururea și ne renaște.
Prin cântarea întreit – sfântă și prin închipuirea heruvimilor, ne întâlnim cu El,
ducându – ne deja la libertatea eshatologică, prin dăruirea a toate, printr – un mod străin și
neluat de la el. Închipuind pe heruvimi prin celebrarea cântării întreit – sfinte, noi ne
înăl ț ăm la cer, cântând cântarea cea de biruin ț ă împreună cu Puterile îngere ști. Aceast ă
înăl țare poate fi ,, fie în trup, fie în afară de trup, Dumnezeu știe ’’ (2 Cor. 12, 2).
Noi intrăm într – o eshatologie, fiind aici, mai presus de spa țiu și timp. De aici,
începe primirea Domnului ,,înconjurat în chip nevăzut de cetele îngere ști’’. Cel ce
participă la Sfânta Liturghie, cel ce a fost înal țat, dobândește unele șimțiri noi. Întreaga
crea ție a lui Dumnezeu, are o organizare și o armonie treimic ă. Această cântare întreit –
sfântă, este cântată de către ,,comuniunea sfin ților’’ și de c ătre Biserică. 30
Orice grijă, preocupare sau osteneală, trebuie să o lepădăm, să lăsăm totul pe
seama lui Iisus Hristos. Acest lucru, este posibil prin constientizarea că ,,El se îngrije ște
pentru noi’’. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: ,,Ne găsim într – o grijă fără grijă’’, iar
întreaga noastră via ț ă, cu toate ostenelile ei, se poate identifica cu o ofrandă adusă lui
Dumnezeu, cu o formă de rugăciune și epectaz ă liturgică. 31
Imnul Heruvic, tămâierea Altarului și a credincioșilor și aducerea elementelor
euharistice la Sfântul Altar, constituie o primă ,,mi șcare’’, care este esențial ă
Euharistiei. 32

Al doilea Imn Heruvic, care se cântă o dată pe an, la Liturghia din Joia Mare, fiind
f oarte cunoscut este:

,, Cinei Tale celei de Taină astăzi Fiul lui Dumnezeu părta ș m ă prime ște. C ă nu
voi spune taina Ta vrăjma șilor Tai și nici s ărutare Î ți voi da ca Iuda, ci ca tâlharul
mărturisindu – mă strig Ție: Pomenește – mă, Doamne, când vei veni întru Împără ția Ta ’’.

Această cântare, se referă la Cina cea de Taină a Domnului Iisus Hristos împreună
cu Sfin ții Apostoli, dar si la tr ădarea lui Iuda și m ărturisirea tâlharului de pe Cruce. Imnul
acesta, este reprezentativ Joii celei Mari, atunci când Mântu itorul Hristos a instituit Taina
Sfintei Euharistii. 33
Prin cuvântul ,,astăzi’’, în țelegem aceast ă zi , în acest ceas, în această via ț ă,
astăzi, însemnând o clipă, care este toată via ța noastr ă. Toată via ța noastr ă, trebuie să
devină acea clipă, adică o ofrandă și o sfânt ă împărtă șire. Toat ă istoria, devine pentru noi

30 Arhim. Vasilios G ONDIKAKIS , Intrarea în Împără ție sau modul liturgic, Edi ția a II – a adăugită, trad. de Pr. Ioan I CĂ ,
Protos. P AISIE , Ed. Deisis , Sibiu, 2007, pp. 81 – 82.
31 Arhim. V. G ONDIKAKIS , Intrarea în Împără ție…, p. 208.
32 Pr. Alexander S CHMEMANN , Liturghie și viaț ă, Desăvâr șire creștin ă prin intermediul experien ței liturgice, trad.
de Pr. Viorel S AVA , Ed. Basilica , Bucure ști, 2014, p. 84.
33 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Expli carea Dumneze știi Liturghii…, pp. 220 – 221.

20
ca o Dumnezeiască Liturghie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,, Tot locul să devină o
casă de rugăciune ’’. De aceea, toată lumea trebuie să fie ca un templu, ca o biserică. Iisus
Hristos, ,, Lumina cea adevărată, Care, venind în lume, luminează pe tot omul’’ (In 1, 9). 34

Un al treilea Imn heruvic, care este cel mai poetic, se cântă la Liturghia din
Sâmbăta Mare. Acesta, exprimă taina adâncă a tăcerii, în a șteptarea Învierii Domnului:

,, Să tacă tot trupul omenesc și s ă stea cu frică și cu cutremur și nimic p ământesc
întru sine să dobândească, fiindcă Împăratul Împăra ților și Domnul Domnilor vine s ă Se
junghie și s ă se dea Mâncare credincio șilor; și merg înaintea Acestuia cetele îngerești cu
toată Începătoria și St ăpânia, Heruvimii cei cu ochi mul ți și Serafimii cei cu câte șase
aripi, fe țele acoperindu – și și cântând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia ’’.

Acest imn, este redat într – un limbaj sfânt, poetic și îngeresc. Din conținut, ne d ăm
seama că, inspiratul melod al Bisericii, este cuprins de o teamă înfrico ș ătoare înaintea
Jertfei de pe Golgota. Aici, vede Preacuratul Trup al Domnului Iisus Hristos țintuit pe
lemnul Crucii și Preacuratul Lui Sânge , înro șind p ământul cu fiecare picătură. Hristos,
are foarte vii în minte, cuvintele spuse ucenicilor Săi, că le va da hrană dumnezeiască,
care este nepre țuit ă și cereasc ă: Trupul și Sângele Lui.
Imnul porunce ște, ca orice vorbire și cuvânt al oamenilor s ă tacă, lăsând tăcerea și
lini ștea s ă se î ntindă peste toată crea ția, iar toți s ă stea cu frică și cu cutremur. Niciun
gând și nicio grij ă pământească, nu trebuie să tulbure mintea oamenilor, lăsându – i să
urmărească acest eveniment uimitor care s – a întâmplat acum în lume. Apoi, urmează
,,Înjunghie rea’’, care oferă hrană Sfântă tuturor credincio șilor, iar toate puterile cele
cere ști, merg înainte și Îl înconjoar ă pe Hristos cu un respect și cu o slujire nem ărginită,
preamărindu – L prin cântarea continuă ,, Aliluia ’’. De remarcat însă faptul, că la pri mele
trei imne heruvimice, toate Îl numesc pe Hristos Împărat, accentuând slujirea Lui
împărătească.
Melodul heruvicului cântat în Sâmbăta cea Mare, Îl nume ște pe Hristos
,, Împăratul împăra ților ’’, nu din inspira ția lui, ci din a Sfântului Pavel, car e zice:
,, Domnul este fericitul și singurul St ăpânitor, Împăratul Împăra ților și Domnul
Domnilor ’’ (I Timotei 6, 15). Hristos este numit ,,Împăratul împăra ților’’ ș i de Sfântul
Ioan Evanghelistul în Apocalipsă 17, 14. De la Hristos vin toate stăpâniile păm ântului, de
aceea I – a zis lui Pilat: ,, N – ai avea nicio stăpânire asupra Mea, dacă nu ți s – ar fi dat ție de
sus ’’ (Ioan 19, 11).
Totodată, Biserica Îl nume ște pe Hristos Împ ărat, și cu un alt înțeles special, acela
că, El este Dumnezeu desăvâr șit și necupri ns dar și Om des ăvâr șit, Mesia și Mântuitorul
oamenilor. Acest în țeles, reiese din textele scripturistice de mai jos. Atunci când
Arhanghelul Gavriil a zis Fecioarei Maria: ,, Ș i va împără ți peste casa lui Iacov în veci și
Împără ția Lui nu va avea sfârșit.. .! Acesta va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema
și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, p ărintele Său ’’ (Luca 1, 33).

34 Arhim. V. G ONDIKAKIS , Intrarea în Împără ție…, p. 208.

21
Alte mărturii scripturistice sunt redate în Matei 2, 2, atunci când Magii venind din
Persia, călăuzi ți prin descoperir ea dumnezeiască, au cerut să se închine la Împăratul
Hristos: ,, Unde este Împăratul care S – a născut? ’’.
Atunci când, Hristos Însu și a început s ă propovăduiască zicând: ,, Pocăi ți – vă că s –
a apropiat Împără ția Cerurilor ’’ (Matei 4, 17).
Când Hristos, le – a pro mis ucenicilor, drept răsplată pentru ata șamentul lor, c ă le
va dărui Împără ția: ,, Ș i Eu vă rânduiesc vouă Împără ție, precum Mi – a rânduit Mie Tatăl
Meu ’’ (Luca 22, 29).
La Intrarea Domnului în Ierusalim, de sărbătoarea Floriilor, atunci când a fost
primit în cetatea Sfântă ca un Împărat. 35

Un ultim Imn heruvic, și cel de al patru lea, este cântat în timpul Postului Mare,
din timpul săptămânii, înafară de zilele aliturgice rânduite pe parcursul Postului :

,, Acum puterile cere ști împreun ă cu noi nevăzut slujes c, că iată intră Împăratul
slavei. Iată jertfa tainic săvâr șit ă [de dânsele] este străjuită. Cu credin ț ă și cu dragoste
să ne apropiem ca părta și vieții celei veșnice s ă ne facem. Aliluia, Aliluia, Aliluia ’’.

Acesta este momentul în care, Liturghiei Dar urilor mai înainte sfin țite, i se d ă
un caracter tainic și mistic atât de pronunțat. De remarcat faptul c ă, lipse ște rug ăciunea
,,Nimeni din cei lega ți cu pofte și cu desf ătări trupe ști…, pe care preotul slujitor, o citește
în taină la Liturghiile Sfântu lui Ioan și ale Sfântului Vasile cel Mare. Au fost g ăsite însă,
manuscrise care men ționeaz ă, la Liturghia Darurilor înainte sfin țite, rostirea acestei
rugăciuni, care ar fi fost preluată de la celelalte două Liturghii.
S – au păstrat însă în Evloghioane, d ocumente care nu men țioaneaz ă rostirea
imnului ,, Acum Puterile cere ști ’’, ci rostirea unui stih ,, Ca un fiu rătăcitor am venit,
Milostive… ’’ . În ceea ce prive ște Vohodul Mare de la Liturghia Darurilor înainte sfințite,
părintele Ene Brani ște, identific ă trei practici diferite. Prima practică, este primitivă și
lacunară, fiind consemnată de vechile Liturghiere și folosit ă de Bisericile Ortodoxe
Greacă și Bulgar ă. Cea de a doua practică, este ceva mai dezvoltată, cu mai multe
deosebiri în compara ție cu prim a, care este folosită în Bisericile Ortodoxe Română și
Rusă. Iar cea de a treia variantă, apar ține Biericilor Unite de rit ortodox, în care se
încearcă o mixtură între primele două. 36

35 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumneze știi Liturghii…, pp. 221 – 223.
36 Pr. Lucian P ETROAIA , Liturghierul, Tezaur de cultură și spiritualit ate ortodoxă, Studiu asupra edi țiilor în limba
română, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos , Gala ți, 2014, pp. 351 – 353.

22
Capitolul 2

Istoria Imnului heruvimic

2.1. Influen ța bizantin ă ș i istoria imnelor

Având în vedere împortan ța Intr ării celei Mari, în care este încadrat și Imnul
Heruvic, trebuie să facem o incursiune în trecut, la ceremonialul imperial din Bizan ț. În
vremea împăratului Justinian, cortegiile imperiale constant inopolitane, având un caracter
fastuos și impresionant, a devenit o tem ă predilectă în ceea ce prive ște descrierile splendorilor
regale. Primul care pomene ște regulat de aceste cortegii, este Leonțiu de Bizanț, care era un
foarte cunoscut preot și predicat or al capitalei, și care pune în opoziție cu umilința Împ ăratului
Ceresc. De aceea, participarea împăratului la ceremoniile liturgice, imprima acestora o nuan ț ă
mai specială, una ,,imperială’’. 37 Biserica pământească este văzută ca un altar ceresc, în care
sălă șluiește Dumnezeul cerurilor, iar Liturghia p ământească, reprezintă celebrarea Liturghiei
pe care Mielul Cel Ceresc și corul îngerilor, o aduc înaintea Tronului dumnezeiesc. Aceasta a
fost prima formă a interpretării liturgice bizantine, reflectată de adaosurile din sec. V – VI, a șa
cum este Rugăciunea Intrării și a Heruvicului (d. Hr. 573 – 574). După această interpretare
liturgică, Sfântul Maxim Mărturisitorul a făcut o sistematizare, în lucrarea sa numită
,, Mistagogia ’’, din anul 630. 38
Teodor al Mopsuest iei descrie în scrierile sale cum că, în cadrul Sfintei Liturghii,
transferul darurilor avea loc în tăcere. Fericitul Augustin ne oferă o primă mărturie despre un
imn care ,,acoperea’’ acest moment. Acesta discută cu un anume ,, vir tribunitius ’’ , Hilarius,
opunându – se obiceiului de curând introdus la Cartagina, acela ,,de a se cânta la altar un imn
din cartea psalmilor, fie înainte de jertfă, fie odată cu împăr țirea celor ce au fost jertfite la
popor’’. Fericitul Augustin se referă aici la psalmodia din tim pul împărtă șirii; dar acest lucru
este discutabil în privin ța psalmodiei din aintea Anaforalei, fiind considerată un imn
,,ofertoriu’’.
Acest imn cântat la ofertoriu sau la transferul darurilor, care este numit în ritul roman
,,antiphona ad affertorium’’, s au simplu ,,offertorium’’, a fost adoptat și în spațiul R ăsăritean.
În ritul bizantin, acest imn este denumit popular Imnul Heruvimilor sau Heruvic, acesta fiind
numele propriu al celui mai frecvent folosit imn al Intrării Mari din ritul bizantin. Mărturii
referitoare la acest imn se găsesc începând cu cel mai vechi ms. păstrat, ,, Barberini 336 ’’, sub
denumirea la plural de ,,Heruvicele’’ și de ,,imnul de tain ă’’. Astfel, mărturiile privind
folosirea acestui imn sunt neîntrerupte în toată tradi ția manuscris ă, chiar dacă,
evhologhioanele nu dau aproape niciodată textul acestui imn sau al unui echivalent. 39
Ceremonia Intrării celei mari s – a inaugurat în veacul al VI – lea, fiind la început sub o
formă mai simplă. În vremea patriarhului Eutihie al Constantinopolul ui (552 – 565), aceasta nu
era încă generalizată. Acesta îi dezaproba pe cei ce recomandau credincio șilor s ă cânte un
anumit imn, în timp ce darurile erau aduse la Sfânta Masă, închipuindu – și c ă este puertat
,,Împăratul slavei’’, chiar dacă ele nu erau încă sfin țite. După nouă ani și dup ă încetarea din
via ț ă a lui Eutihie (574), în urma Decretului dat de înpăratul Justin, Vohodul cel Mare intră
oficial în tipicul Bisericii, consacrându – se introducerea Imnului heruvic în Sfânta Liturghie.
Această cântare este strând legată, în istoria serviciului divin, de ceremonia Intrării cu

37 Robert F. T AFT , Ritul bizantin, scurtă istorie, trad. de Dumitru V ANCA ș i Alin M EHES , Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2008, p. 43.
38 R. F . T AFT , Ritul bizantin…, p. 48.
39 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 111 – 112.

23
Cinstitele Daruri. Această probă, este făcută de ecoul expres al acestei procesiuni, reflectat în
textul Imnului heruvic, în care apare ca o punere în scenă a temei solemnită ții.
Referit or la Imnul heruvic, nu s – ar putea spune cu o precizie absolut documentară, la
care din cele patru imne heruvice din serviciul Liturghiilor bizantine se referă acest Decret al
împăratului Justin. Însă nu este exclus ca cel mai vechi din ele să fie cel care se cântă la
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în sâmbăta Pa știlor, deoarece el este întrebuințat și în
Liturghia Sfântului Iacob (,,Să tacă tot trupul omenesc și s ă stea cu frică și cu cutremur și
nimic pământesc întru sine să nu gândească, fiindcă Împ ăratul împăra ților și Domnul
domnilor vine să se junghie și s ă se dea mâncare credincio șilor; ci merg înaintea Acestuia
cerele îngere ști cu toat ă începătoria și st ăpânia: heruvimii cu ochi mul ți și serafimii cei cu câte
ș ase aripi, fe țele acoperindu – și și cântând cântarea: Aliluia, aliluia, aliluia ).
Imnul heruvic care se cântă în cadrul Liturghiei Darurilor mai înainte sfin țite, este
considerat de unii istorici, o compozi ție din anul 615 a patriarhului constantinopolitan Sergiu,
iar de al ți istorici c ă es te atribuit diaconului său Gheorghe Pisidis. Este posibil ca imediat
după heruvicul din Sâmbăta Mare, ca și vechime, s ă fie cel din uzul Liturghiei Sfântului Ioan
Gură de Aur (,, Noi cei care închipuim, tainic, pe heruvimi și aducem f ăcătoarei de via ț ă
Trei mi cântarea cea de trei ori Sfânt, toată grija cea lumească să o lepădăm, ca să primim pe
Împăratul tuturor, pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngere ști. Aliluia, aliluia,
aliluia ’’). În Joia Mare, este cântat în loc de heruvic un tropar mai spec ial: ,, Cinei Tale celei
de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părta ș m ă prime ște… ’’. Această cântare de inspira ție
cre știn ă, venea numai să înlocuiască aici un psalm care se intona în timp ce se adunau darurile
de la credincio și și se îndeplineau acele luc rări pregătitoare, în vederea punerii înainte. 40
Tradi ția folosirii termenului de ,,Heruvic’’ ca o denumire general ă a acestor
cântări este veche. Acest lucru se poate vedea în lucrarea lui Hoeg – Zuntz, ,, Prophetologium ’’,
unde ,, Acum puterile cere ști … ’’ de la PRES este numit ,,Heruvic’’. Totu și, lucrurile nu stau la
fel în PRES din ,, Barberini 336 ’’. 41
Originea Heruvicului și ,, Cinei Tale… ’’ este consemnată în mărturia lui
Cedreus din Historiarum Compendium, în care Justin II, pe lângă impl icarea în războaie și
aducerea de licve, a reu șit s ă introducă în cultul divin atât Heruvicul cât și imnul ,, Cinei
Tale… ’’. Nu este specificat însă, unde anume au fost introduse în cadrul Liturghiei, dar dar
fiind faptul că Heruvicul este întîlnit la Con stantinopol doar înso țind transferul darurilor,
putem presupune că a fost introdus la Intrarea Mare, fiind găsit până astăzi în cele mai vechi
evhologhioane. Imnul ,,Cinei Tale…’’, îl mai găsim și în Tipiconul Marii Biserici din secolul
al X – lea, folosit ca imn al Intrării Mari, fiind chinonic și tropar final al antifonului împ ărtă șirii
din Joia Mare, adică în locul troparului ,, Să se umple gurile noastre …’’. Nu se știe dac ă aceste
două imnuri sunt compozi ții bizantine originale, deoarece m ărturiile nu sun sigure. Cedrenus
dă mărturie pentru prezen ța acestor imne în Liturghia constantinopolitan ă, cu veacuri înainte
ca ele să apară în alt loc.
Prin urmare, a ș a cum vedem în Tipiconul Marii Biserici din secolul al X – lea,
,, Cinei Tale. ..’’ se cânta în cadrul Liturghiei capitalei. Avem mărturii rare în ceea ce prive ște
atestarea existen ței acestui imn în cadrul Liturghiei de la Ierusalim. Acest imn, apare pentru
prima dată în lec ționarul georgian de la Ierusalim, într – un singur m anuscris ( Sinai Georg. 37 ,
982 d. Hr.), doar ca al doilea chinonic al Joii celei Mari. ,,Cinei Tale…’’ este întâlnit ca imn al
Intrării Mari și chinonic al Joii Mari în Tipiconul ierusalimitean al Bisericii Învierii, fiind
găsit în codicele ,, Stavrou 43 ’’. Acest manuscris, pro vine din anul 1122 d. Hr., în care este
descrisă practica liturgică a perioadei cel pu țin anterioare distrugerii unor sanctuare creștine
din Ierusalim de către arabi, fiind sub cârmuirea lui Hakim, în anul 1009. Prezen ța imnului în
Liturghia Ierusalimului, trebuie pusă pe seama bizantinizării treptate a ritului ierusalimitean.

40 Pr. P. V INTILESCU , Liturghierul explicat…, pp. 208 – 209.
41 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, p. 111.

24
Problema Heruvicului este însă mai complexă, deoarece este întâlnit în afara
Constantinopolului pentru prima dată în secolul al X – lea. În cel mai vechi manuscris al IAK,
,, Vatic an Gr. 2282 ’’ (sec. IX), nu sunt incluse imnurile și exclamațiile diaconale. Heruvicul
este întâlnit în IAK din codicele ,, Vatican Borg. 24 ’’ (1880 d. Hr.), fiind o copie fidelă a
codicelui ,, Messina 177 ’’, un manuscris din secolul al X – lea care a fost fol osit chiar la
Ierusalim. Prima men ționare a heruvicului în lecționarul Ierusalimului dateaz ă tot din aceea și
perioadă. În Lec ționarul armean și georgian, nu este menționat niciun imn al Intr ării Mari,
însă manuscrisele acestuia din secolul al X – lea indică imnul Heruvic ca ,, Sanctificatorum
cantus ’’, referindu – se la imnul Intrării Mari pentru duminicile Postului Mare, începând cu
Duminica lăsatului sec de brânză și pân ă la Duminica Floriilor exclusiv. O examinare a
izvoarelor ierusalimitene arată că și Heru vicul reprezintă una dintre influen țele care s – au
desfă șurat treptat ale practicilor bizantine asupra celor aghiopolite. Făcând referire la Postul
Mare, care este o perioadă liturgică extrem de conservatoare, am putea fi tenta ți s ă
presupunem că practica a ceasta este veche, reprezentând o reminiscen ț ă a unei vechi tradi ții
întâlnite în toate duminicile de peste an. Există însă, motive care pun la îndoială faptul că
imnul ar fi fost implementat încă din anii 573 – 574, atunci când îl întâlnim deja la Liturghia
Marii Biserici. Într – un studiu al lec ționarelor de la Ierusalim, s – a demonstrat influen ța
ierusalimitene asupra cultului altor Biserici, fiind inclusă și cea bizantin ă, în secolul al V – lea.
Nu avem însă, nicio dovadă care să sus țin ă această influen ț ă și î n privin ța Heruvicului,
deoarece nu există nicio mărturie ierusalimiteană care să ateste folosirea sa aici înaintea
secolului al X – lea. Pentru o mai bună convingere, referitoare la practicile bizantine asupra
celor aghiopolite, trebuie examinată structura Liturghiei Cuvântului la Ierusalim.

Există mărturii în ceea ce prive ște manuscrisele IAK greceasc ă, după
Evanghelie și ectenie. Apoi urmeaz ă apolisul etc., care ne oferă următoarea structură:

– Evanghelia
– ectenia mare și a cererilor
– arhidiaconul: ,, Cu pacea lui Hristos, să cântăm ’’
– apolisul
– imnul Intrării Mari

Prin invita ția diaconului, este evident c ă urmează introducerea unui imn. Din
lec ționarul georgian de la Ierusalim și din PRES din codicele ,, Graz Georg. 4 ’’ (sec. XI) ,
remarcăm faptul c ă Liturghia Cetă ții Sfinte cuprindea dup ă citiri, două imnuri succesive, și
anume imnul spălării mâinilor, și imnul Intr ării Mari. Primul imn era cântat după Evanghelie,
în timpul spălării mâinilor, de aici luându – și și numele. H. Leeb este de p ărere că, a cest imn
este cântat după Evanghelie. Sicmidsay este termenul gerogian care desemnează imnul cântat
în timpul transferului darurilor, asa cum este văzut în rubricile privind Intrarea Mare din
versiunea a CHR din secolul al XI – lea din codicele ,, Sinai Georg . 89 ’’:

,, Ș i să ia diaconii cădelni ța și ripide și f ăclii, iar preotul potirul și discul și s ă
aducă sfintele. Iar cântăre ții s ă cânte cu mare glas imnul: Cei ce pe Heruvimi… ’’

,, Et tollant diaconi thuribulum et flabellum et lucernam, et sacerd os calicem et
pateam, et sanctificata introducant. Et cantores dicant voce (alta) Sanctificatorum (hymnum):
Qui cherubim mysterium ’’ .

Folosit la genitiv, sicmidsay (sanctificatorum), abrevierea lui Sanctificatorum
donorum cantus, corespunde cu denumirea g recească a unuia dintre imnurile Liturghiei, fiind

25
regăsită într – un izvor ierusalimitean mai târziu, si anume, Tipiconul Bisericii Învierii din
codicele ,, Stavrou 43 ’’ (1122 d. Hr). Întâlnim acela și termen și în rubricile care preced ă
Heruvicul în vechea v ersiune arabă a CHR (sec. XI): ,, Haec oratio dicitur in tempore
sanctorum. ..’’. De remarcat insă că, în ,, Stavrou 43 ’’nu este întâlnit acest titlu înaintea Intrării
Mari, acolo unde î și are locul, ci înaintea imnului de dup ă Evanghelie, unde trebuia să fie
titlul ,,Manuum lationis (cantum) – imnul spălării mâinilor’’. Imnul Intrării Mari este indicat,
simplu, prin denumirea de ,,Heruvic’’ sau ,,în locul Heruvicului’’. Acest fapt, în putem
explica, condiserând că este vorba de o pozi ționare greșit ă a vechilo r imnuri ierusalimitene ca
urmare a introducerii Heruvicului, fiind un imn străin în Liturghia ahiopolită.
În această structură a Liturghiei ierusalimitene întâlnim două imnuri, care sunt
succesive, unul în timpul spălării mâinilor și altul în timpul Intr ă rii Mari. Existau ocazii, când
Heruvicul bizantin era folosit ca imn al Intrării Mari, cum este de exemplu, în Duminicile
Postului Mare, în cazul lec ționarului georgian. Ni se dau m ărturii din perioada manuscrisului
,, Stavrou 43 ’’, când Heruvicul sau un al t imn cântat în locul Heruvicului, numindu – se anti –
Heruvic, este folosit la Sfânta Liturghie. Acesta este folosit, nu în locul, ci ca adaos la vechiul
imn ofertoriu ierusalimitean, imnul de la spălarea mâinilor, dispărând.
Imnul Heruvic, se cânta fără a fi întrerupt, cum se procedează astăzi în cadrul ritului
Vohodului. S – a făcut o schimbare prin introducerea și dezvoltarea acestui rit, împ ăr țind textul
unitar al imnului în două păr ți sau fragmente separate (,, Noi, care pe Heruvimi… și Ca pe
Împăratul. .. ’ ’ ). Între acestea sunt întâlnite pomenirile făcute de preot în mijlocul bisericii. 42

Liturgistul Robert Taft, identifică o modificare în locul structurii ierusalimitene
originale:

,,În structura ierusalimiteană originală

– Evanghelia
– [ectenia]
– imnul spălăr ii mâinilor
– apolisul
– imnul Întrării Mari

În manuscrisul ,, Stavrou 43 ’’

– Evanghelia
– [ectenia]
– imnul Intrării Mari
– apolisul
– Heruvicul sau imnul Heruvic’’

O aceea și evoluție este întâlnit ă și în codicele ierusalimitean ,, Leningrad 44 ’’ (sec. IX)
de la Sinai , fiind editat de Thibaut. În acest manuscris, sunt date șaisprezece variante variabile
ale Liturghiei Cuvântului din cadrul IAK. Variantele sunt următoarele: ,,opt pentru duminicile
celor opt glasuri; altele pentru diverse categorii de sfin ți etc. Cu dou ă excep ții, toate aceste
variante au următoarea structură:

– Evanghelia
– [ectenia]

42 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgică specială…, p. 353.

26
– imnuri
– apolise
– imnul Intrării Mari’’

Primul imn, este intitulat ,, stihiră la sinaxă ’’ în structurile glasurilor al 2 – lea și
al 4 – lea, și corespunde lui ,, Sanctific atorum ’’ din ,, Stavrou 43 ’’. Făcând o compara ție între
rânduielile IAK georgiene din codicele diferitelor perioade, putem observa acela și proces.
Cum ar fi în codicele ,, Graz 4 ’’ (sec. X) și ,, Tiflis A 86 ’’ (sec. XI – XII), unde întâlnim înaintea
apoliselor invita ția diaconaș ă urmată de imnul spălării mâinilor. În codicele ,, Tiflis A 86 ’’:

,, Diaconul: Cu pace să cântăm
Iar ei cântă [imnul] spălării mâinilor.
Diaconul: Nimeni dintre cei cărora nu li se cuvine … [=apolisul]
Ș i zic imnul Sfintelor [= Sanctific atorum ]’’

Un manuscris ulterior, ,, Borgia 7 ’’ (sec. XIII – XIV), dă o rânduială diferită:

,, Cu pace, lui Hristos, cânta ți!
Cântăre țul zice imnul intr ării sfintelor.
Diaconul: Nimeni dintre catehumeni…
Cântăre țul: Aliluia .’’

Din această mărturie, remarcă m faptul că, imnul Intrării Mari a avansat în locul
imnului spălării mâinilor, fiind introdus un alt imn ,, Aliluia ’’, indicat după apolis, la transferul
darurilor. Din izvoarele următoare, remarcăm o influen ț ă din ce în ce mai mare a unui element
liturgic constantinopolitan, și anume imnul Heruvic , care este asupra echivalentului său
ierusalimitean, imnul ,, Sanctficatorum ’’. 43
Dezvolt area a fost în sensul unei bizantinizări continue a Liturghiei de la Ierusalim,
Heruvicul fiind imnul care a împins un element liturgic ierusalimitean nativ, al cărui duplicat
este evident. Considerăm, că imnul ,, Cei ce pe Heruvimi.. .’’ este de origine
constantinopolitană, nu ierusalimiteană. Asta nu înseamnă că imnurile de la Ierusalim care au
ajuns să fie cunoscute sub denumire de anti – Heruvice, ar fi de origine constantinopolitană, sau
că ar fi fost folosite ca imnuri ale Intrării celei Mari în ritul Marii Biserici. Ritul ierusalimitean
descris în ,, Stavrou 43 ’’, a adoptat Heruvicul constantinopolitan ca al doilea imn al Intrăr ii
Mari. Apoi, a adaptat noua unitate liturgică la propria sa tradi ție mai flexibil ă care, după cum
se arată în Lec ționarul georgian, avea dou ăzeci și opt de imnuri ,, Sanctificatorum ’’ , fiind
folosite de – a lungul întregului an liturgic.
A șadar, Heruvicul ș i ,, Cinei Tale …’’ sunt compozi ții originale bizantine, în ciuda
prezen ței lor în Liturghia altor Biserici , iar ambele imnuri sunt întâlnite nu numai în ritul
ierusalimitean bizantizat, ci și în alte tradiții. De exemplu, introducerea Heruvicului în
Litur ghia armeană, unde originea sa străină este trădată de faptul că dublează un imn nativ
armean al Intrării Mari, cunoscut ca ,, Hagiologia ’’. Este întâlnit și printre numeroasele imnuri
răsăritene împrumutate în Apus unde, în secolul al IX – lea, apare ca imn ofertoriu și printre
antifoanele procesionale sud – italiene.
În privin ța imnului ,, Acum puterile cere ști …’’ sunt mărturii la fel de precise, întâlnite
în cadrul PRES. Conform ,, Chronicon Paschale , acest imn a fost introdus în Sfânta Liturghie
în anul 615:

43 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 128 – 136.

27
,,În acest an, în vremea patriarhului Serghie al Constantinopolului, […] au fost
introduse cântări; după ,, Să se îndrepteze rugăciunea mea… ’’ [Ps. 140], când Darurile
Înaintesfin țite erau aduse de la schevofilachion la altar, dup ă ecfonisul preotulu i: ,, După darul
Hristosului Tău… ’’, poporul îndată a început [să cânte]: ,, Acum puterile cere ști… Aliluia ’’.
Acest imn este cântat nu numai la Liturghiile Înaintesfin țite din Postul Mare, ci și în alte zile,
ori de câte ori se săvâr șește rânduiala Înai ntesfin țitelor’’ .

Fiind singura mărturie, considerăm că acest imn este de origine constantinopolitană.
Psalmul indicat este cunoscut ca psalmul tradi țional al Vecerniei, unde a fost al ăturată
rânduiala împărtă șirii, pentru a forma PRES. Ecfonisul celei de a doua rugăciuni a
credincio șilor începe cu ,, După darul Hristosului Tău… ’’. Brightman spune că ,,s – ar putea ca
Acum puterile cere ști… s ă fi fost folosit pentru prima dată la Liturghia obi șnuit ă și c ă la acest
imn se referă Eutihie’’. ,, Chronicon Pasc hale ’’ istorise ște doar introducerea sa în cadrul
PRES, fără a fi exclusă ideea lui Brightman.
Imnul ,,Să tacă tot trupul…’’, apare însă mult mai târziu. Liturgistul Robert Taft,
men ționeaz ă următoarele: ,, Tipiconul din secolul al X – lea al Marii Biseri ci cere ca Heruvicul
să fie înlocuit de ,, Acum puterile cere ști …’’ în cadrul PRES din Miercurea lăsatului sec de
brânză și de ,, Cinei Tale… ’’ la Liturghia Joii Mari, însă nu men ționeaz ă ,, Să tacă tot trupul …’’
în rubricile Sâmbetei Mari. G. Bertonier e, în lucrarea sa despre istoricul și evoluția
Privegherii Pascale Bizantine, a examinat tipicurile diferitelor tradi ții care au influențat
formarea slujbei bizantine actuale a Pa știlor: Studion, Sf. Sava, Tipiconul de la Everghetis și
tipicurile italo – gre ce ști de influenț ă studită din perioada clasică’’.
Mai multe manuscrise, indică explicit cântarea Heruvicului în Sâmbăta Mare: ,,
Messina Gr. 115 (1131 – 1132 d. Hr.), Turin Gr . 216 (1174 d. Hr.), Grottaferrata Ga I (404)
(1300 d. Hr.), Vatican Gr. 1877 (129 2 d. Hr.), Lavra 190 (1078 d. Hr.) ’’. Dintre toate aceste
manuscrise, doar două înlocuiesc Heruvicul cu ,, Să tacă tot trupul… ’’, și anume
,, profetologhionul Sinai Gr. 14 (sec. XI – XII) și tipiconul Sinai Gr. 1098 (1392 d. Hr.).
Bertoniere nu a reu șit s ă i dentifice sursa provenien ței acestui adaos, acesta putând fi preluat
din Liturghia de la Ierusalim. Este întâlnit în codicele ,, Vatican Gr. 1970 ’’, un manuscris al
IAK din secolul al XII – lea.
În ,, Tipiconul de la Sfântul Sava ’’, fiind tipărit de fra ții Sa bio la Vene ția în 1545, ,, Să
tacă tot trupul… ’’ este indicat ca un înlocuitor op țional pentru Heruvic în cadrul Liturghiei
Sâmbetei Mari. 44
În Tipiconul Marii Biserici din secolul al X – lea, psal ții erau cei care cântau imnul
Intrării Mari. Rubrica de la P RES din Miercurea lăsatului sec de brânză, impune cântarea
acestui imn de pe solee, în Sfânta Sofia și în alte câteva biserici, fiind în ăl țat un culoar care
unea amvonul din mijlocul naosului cu altarul . Pentru noi, ar fi ciudat să vedem psaltul
cântând de pe solee, locul lui tradin țional fiind pe amvon, sau dup ă cum este descris în
,, Descriptio ambonis S. Sophiae ’’ a lui Paul Silentiarius, în încăperea aflată dedesuptul
imensei structuri a amvonului din mijlocul Marii Biserici. După cum vor remarca,
proces iunea Intrării Mari de la Hagia Sophia, trecea împrejurul amvonului, urcând și mergând
spre solee, ceea ce face posibilă ipoteza ca psal ții, s ă fi fost alinia ți de – a lungul soleei, asemeni
unei gărzi de onoare, pentru a întâmpina procesiunea în momentul so sirii ei.
Sunt alte izvoare, care dau mărturie pentru Liturghia Marii Biserici din secolul al X –
lea, în care pun imnul pe seama psal ților și a poporului, așa cum este în cazul BAS din Codex
Pyromalus și din versiunea Johannisberg , sau pe seama diaconilor, a șa cum remarc ăm în
cazul diataxei încorporate de Leon Thuscus în versiunea sa latină a CHR. Cel mai probabil,
atât psal ții cât și adunarea cântau diferite refrene, deoarece nu exista un cor, în sensul restrâns

44 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 135 – 138.

28
al cuvântului, în bisericile bizantine. Să lu ăm exemplu Sfânta Sofia, care avea un mic nucleu,
alcătuit din psal ți meniți s ă asiste poporul pe parcursul cântării răspunsurilor și a cânt ărilor.
După codul lui Justinian, în secolele VI – VII numărul psal ților din cele trei biserici patriarhale,
Hagia Sop hia, Hagia Eirene și Chalkoprateia, nu dep ă șea num ărul de douăzeci și cinci. F ără
îndoială, în micile biserici italiene erau chiar mai pu țin. 45
Referitor la acel ,, Aliluia ’’ întreit de la sfâr șit, exist ă o în țelegere greșit ă a vechilor
rubrici. Acest ,, Alil uia ’’ , atât de unic, cât și întreit, este întâlnit ca refren în tipiconul din
secolul al X – lea, dar în cazul Imnuului Heruvic, vechea tradi ție cerea un singur ,, Aliluia ’’. A șa
cum remarcă Robert Taft, ,,Textul versiunii Johannisberg a BAS (sec. X), din cod icele din
secolul al XIII – lea Karlsruhe EM 6 , din versiunea armeană a CHR din secolele XII – XIII, și
din codicele din secolul al XIV – lea Falascae (Grottaferrata Gb III) (f. 18) au un singur
,, Aliluia ’’. K Levy remarcă acela și lucru, fiind valabil și în priv in ța Heruvicului din cele mai
vechi manuscrise muzicale. De pildă însă, Baumstark a încercat să demonstreze că Heruvicul
armean se cântă fără ,, Aliluia ’’. ,, Aliluia ’’ simplu cântat de către clerici, după ce preotul și
diaconul au rostit Ps. 117, 26, este o parte a Imnului Heruvic. Lucrul acesta, este sus ținut în
comentariul lui Nerses din Lampron, episcopul Tarsului din Cilicia între 1176 – 1198, care
vorbe ște despre Heruvic f ără a indica vreun stih psalmic, adăugând la sfâr șitul cânt ării un
,, Aliluia ’’ simpl u. Armenii împrumutând acest imn de la Constantinopol, cu sigutan ț ă l – au
adoptat a șa cum l – au găsit. În cazul în care s – a făcut o adăugare la acest imn, cu siguran ț ă este
vorba de Trisaghionul biblic cu care toate imnurile lor de Intrarea Mare ,, Hagiologii le , se
încheie întotdeauna.
În vechile izvoare slavone, aceste imnuri ale Intrării Mari au un ,, Aliluia ’’ simplu sau
întreit, în func ție de izvor. Slujebnikul slav de la Lvov, 1666, cere un singur ,, Aliluia ’’ la
sfâr șitul Heruvicului, niciunul la ,, Cinei Tale… ’’, întreit la ,, Să tacă tot trupul… ’’ și la ,, Acum
puterile cere ști… ’’. Chiar dacă ,, Aliluia ’’ întreit este întâlnit în vechile edi ții tip ărite, chiar și
acolo ,, Aliluia ’’ simplu reprezintă vechea tradi ție. De remarcat tipiconul din codicele
Ru mian țev Museum 445 (1428 d. Hr.), care este special și interesant: ,,În Joia Mare, în locul
imnului Heruvic, zicem de trei ori Cinei Tale… și Aliluia ’’. Această rubrică, se păstrează și în
Tipicul Mare românesc al Sfântului Sava cel Sfin țit. Dup ă acea re formă liturgică din anul
1666, Heruvicul apare în căr țile slavone cu ,, Aliluia ’’ întreit. Pe de altă parte, starobriad țî sau
,,vechii rituali ști’’ din Rusia, care au devenit schismatici în urma reformei din 1666, cânt ă
până astăzi Heruvicul cu un singur Al iluia, condamnându – i pe ortodoc șii ,,nikonieni’’ pentru
introducerea întreitului ,, Aliluia ’’. Aceea și obiecție o întâlnim și în privința imnului ,, Acum
puterile cere ști… ’’.
În toate manuscrisele grece ști în care care se întâlnește un întreit ,, Aliluia ’’ sunt de
dată târzie: ,, Modena Gr. 19, f. 10 (sec. XVI); Grottaferrata Gb XIX, f. 7 (1591 d. Hr.); Paris
Suppl. Gr. 1135 (sec. XVIII)’’. Din cele reprezentate mai sus, remarcăm faptul că, Heruvicul
cu un singur ,, Aliliua ’’ reprezintă tradi ția original ă, iar acest obicei al cântării de trei ori a
apărut probabil ca urmare a în țelegerii greșite a rubricii ,,de trei ori’’ , care urma după acest
imn. A șa cum reg ăsim în cele scrise mai sus, în Tipiconul Marii Biserici și în alte câteva
izvoare, întregul Heruvic tr ebuia cântat de trei ori. Drept aceea, rubrica originală ,, de trei ori’’
se referă nu la ,, Aliluia ’’, ci la întreg troparul. 46
În perioada introducerii Heruvicului în Liturghie în vremea lui Justin II, în 573 – 574,
patriarhul Eutihie al Constantinopolului, se plângea de această cinstire care era adusă în
timpul Intrării Mari darurilor neconsacrate :

,,Se comportă proste ște cei ce au înv ă țat poporul s ă cânte un anume imn psaltic atunci
când slujitorii sunt gata să adusă la altar pâinea jertfei și potirul de curând amestecat. În acest

45 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 140 – 141.
46 R. F. T AFT , O istorie a liturghiei…, pp. 143 – 144.

29
imn, pe care ei îl consideră adecvat lucrării pe care o săvâr șesc, poporul zice c ă Îl poartă în
procesiune pe Împăratul slavei și astfel se refer ă la cele pe care le poartă, chiar dacă nu sunt
consacrate prin rugăciunea arhiereas că – în afara cazului în care cele cântate de ei nu se referă
la altceva. Căci Atanasie cel Mare spune în predica sa adresată celor ce se pregătesc pentru
botez: Ve ți vedea leviții [=diaconii] aducând pâinile și potirul și punându – le pe masă. Ș i atâta
vrem e cât nu au fost îndeplinite rugăciunile, nu este acolo altceva decât simplă pâine’’.

,, Împăratul slavei ’’ din protestul lui Eutihie este un citat gre șit, dac ă se referă la
,,Împăratul tuturor’’ din Imnul Heruvic. Eutihie vorbe ște de ,,un imn psaltic, iar în literatura
cre știn ă termenul de ,,psalti c’’ este întrebuin țat, doar la psalmii biblici, ceea ce reiese c ă,
patriarhul se referă la una dintre formele psalmodiei catedrale, aceasta fiind antifonică sau
reponsorială, fiind folosite în cultul Marii Biser ici. 47
Există o triplă repetare a Heruvicului în Duminica Pa știlor din Tipicul Marii Biserici
din secolul al X – lea, fiind un vestigiu al vechii modalită ți de începere a unui antifon prin tripla
repetare a troparului său de către psal ți. Datorit ă marii lor întinderi, aceste tropare ale Intrării
Mari bizantine, nu erau repetate în întregime după fiecare stih al Psalmului care le înso țea,
toate având o frază finală sau ,, Aliluia ’’, care putea servi ca refren scurt final.
Sunt două direc ții posibile pentru evol u ția antifonului Heruvicului. Prima fiind ca,
Troparul și ,, Aliluia ’’ care îl înso țește s ă fi format de la bun început, o singură unitate. În a
doua direc ție, se poate ca ,, Aliluia ’’ să fi fost elementul original la care a fost alăturată ulterior
o compozi ț ie bisericească , în preajma anului 573 – 574. Din aceste variante posibile, cea de a
doua pare cea mai probabilă. 48
Pe baza izvoarelor Ierusalimitene, R. Taft face următoarele afirma ții referitoare la
Psalmodia originală a antifonului Intrării Mari. El trage următoarele concluzii pe baza
izvoarelor Ierusalimitene. Acest Imn al Intrării Mari de la Ierusalim era la început un psalm
antifonic, iar în unele ocazii, acest antifon era Ps. 23, 7 – 10, având refrenul ,, Aliluia ’’. Această
practică ar fi foarte veche, și cel mai probabil să fi fost întâlnită odinioară la Liturghiile de
Duminică și de la marile praznice. Chiar dac ă Psalmul 23 cu ,, Aliluia ’’ este vechiul antifon al
Intrării Mari de la Ierusalim, această practică poate fi totu și de origine constantinopolitan ă din
următoarele considerente:

a) ,,Lec ționarul armean de la Ierusalim, de pe la jum ătarea secolului al V –
lea, cuprinde doar cântări responsoriale și nu face nicio referire la antifonul nostru.
b) Însă un secol mai târziu, avem mărturia lui Eutihie pentru prez en ța
antifonului la Constantinopol, în timp ce
c) în lec ționarul georgian ulterior, de la Ierusalim, Psalmul 23 cu Aliluia
se întâlne ște doar în codicele Sinai Georg. 37 și, prin urmare, este doar o variant ă
textuală în codicele lec ționarului, indicând faptul că s – ar putea să aibă o origine
străină, posibil bizantină’’.

Un alt argument suplimentar în favoarea acestei ipoteze poate fi extras din ritul
armean. Liturghia armeană este o Liturghie foarte apropiată de cea bizantină. Anumite
elemente biz antine au intrat în Liturghia armeană, păstrând forma avută în momentul
împrumutului, în vreme ce în biserică unde aceste elemente luând na ștere, au continuat s ă
evolueze. În textul receptus al Liturghiei armene, la Intrarea Darurilor întâlnim un imn nativ
armean al Intrării Mari numit și ,, Hagiologia ’’:

47 R. F. T AFT , O istorie a liturghiei …, pp. 146 – 147.
48 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 160 – 161.

30
,, Diaconul: ,, În soare a pus lăca șul S ău și El ca un Mire ce iese din c ămara sa ’’ (Ps.
18, 5).
Clericii: ,, Bucura – se – va, ca un uria ș s ă alerge cale ’’
Diconul: Cei ce pe Heruvimi
Clericii: T ainic închipuim,
Apoi, venind spre răsărit, diaconul zice: ,, Face ți cale ’’, ,, Celui ce S – a suit peste cerul
cerului, spre răsărituri ’’ (Is. 62, 10; Ps. 67, 34).
Clericii: Ș i de via ț ă făcătoarei Treimi întreit sfântă cântare o aducem
Apoi, mergând spre miazăzi, diaconul zi ce: ,, Dumnezeu de la miazăzi va veni și Cel
sfânt din munte cu umbră deasă ’’ (Av. 3,3).
Clericii: Toată grija cea lumească să o lepădăm .
Ajungând cu darurile la treptele altarului, diaconul zice: ,, Ridica ți, c ăpetenii, por țile
voastre și vă ridica ți porți ve șnice! Și va intra Împ ăratul slavei! ’’ (Ps. 23, 7).
Liturghisitorul căde ște și zice: ,,Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare și
puternic, Domnul cel tare în război’’ (Ps. 23, 8).
Clericii: Ca pe Împăratul tuturor să – L primim .
Diaconul: ,, Rid ica ți porțile voastre ’’ (Ps. 23, 9a)
Preotul: ,, Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor ’’ (Ps. 23, 10a)
Clericii: Și, aducând [Darurile], cu m ăre ție cetele îngerești le închipuim.
Diaconul: ,, Acesta este Împăratul slavei ’’ (Ps. 23, 10b).
Apoi L iturghisitorul ia darurile de la diacon și îi însemneaz ă cu ele pe credincio și în
chipul crucii zicînd: ,, Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului ’’ (Ps. 117, 24; Mt.
21,9).
Clericii: Aliluia ! ’’

Darurile sunt apoi a șezate pe sfânt a masă și sunt c ădite de preot care, apoi, î și
spală mâinile. Aceste stihuri și Heruvicul reduplic ă un imn armean nativ al Intrării Mari, iar
de aici putem concluziona că Heruvicul este un adaos împrumutat în cadrul Liturghiei
armene. Putem presupune că ar menii au împrumutat acest Heruvic de la Constantinopol.
Armenii au păstrat ,, Aliluia ’’ la sfâr șitul Heruvicului, f ără a – l înlocui cu Sanctusul lot
tradi țional care a dat numele Hagiologiilor armene. 49
La apari ția primei ediții din anul 1975, au apărut multe materiale legate de
imnul Heruvic. G. Wanger a dezbătut problema Imnului Heruvic, introdus în Liturghie în
timpul patriarhatului lui Ioan III Scolasticul (565 – 577), întrerupând astfel patriarhatul lui
Eutihie (552 – 565, 577 – 582). Wagner a sus ț inut că Eutihie, aduce obiec ții la adresa
Heruvicului, fiind prezente în omilia sa, presupunând că originea antiohiană a lui Ioan ar
putea sta la baza unei inova ții. Aceasta se refer ă la imaginea puterilor îngere ști slujind la
Intrarea Mare, fiind de origi ne siriacă. Chiar dacă această idee este atractivă, nu este însă
deplin convingătoare. Nu se știe îns ă, dacă Eutihie a rostit această omilie înainte sau după
patriarhatul lui Ioan, iar expresia la care referă Eutihie nu se găse ște în textul Heruvicului.
Tr oparul Joii Mari, ,, Cinei Tale… ’’ a fost introdus la Intrarea Mare tot în timpul lui Ioan III
Scolasticul.
Într – o scrisoare din 15 decembrie 1976, D. E. Conomos , a comunicat două
aspecte foarte interesante cu privire la modul de interpretare a Heruvicului:

1) ,,În perioada bizantină târzie, cuvintele la care strana întreruprea
cântarea imnului pentru Intrarea Mare erau subliniate de un motiv muzical fix

49 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 165 – 167.

31
legat de cuvintele ,, ca pe Împăratul ’’. Acest leitmotiv era folosit de to ți
compozitorii și e ra cântat la fel,
indiferent de glasul în care este compusă melodia Heruvicului.

2) Mai mult, frazele muzicale postcaden țiale de la sfârșitul imnului ,, Cinei
Tale… ’’, la care face referire Levy, pe care noi le – am considerat a reprezenta o
mărturie a exist en ței unui akroteleution, se g ăsesc și la finalul a numeroase alte
imnuri liturgice. Conomos consideră că aceste fraze sunt ,,indica ții regizorale’’
care îl anun țau pe diacon c ă este timpul ca el să rostească ectenia, dându – i tonul –
o practică încă întâln ită în imnurile din Bisericile Bizantine Greacă, Bulgară,
Română și Arab ă’’ . 50

Chiar dacă unele urme și m ărturii păstrate sunt destul de firave, în încercarea
de a urmări istoria imnului Intrării Mari, putem trage următoarea ipoteză: acest imn bizantin al
Intrării Mari, a fost într – un început un psalm antifonic. Evoluarea acestuia a fost în mai multe
etape:

1) În prima etapă din istoria sa, acest antifon includea Psalmul 23, 7 – 10,
existând posibilitatea să fie alături de Psalmul 117, 24a, urmat de ,, Aliluia ’’ ca
refren.

2) În a doua jumătate a secolului al VI – lea, Heruvicul dar și alte tropare au
fost adăugate la Aliluia , psalmodia fiind executată în maniera constantinopolitană
obi șnuit ă , după cum urmează: o triplă repetare a întregului tropar, de două ori, la
începutul antifonului; urmând repetarea frazei finale după stihurile psalmice și
după Slavă. ..; apoi era o ultimă repetare a întregului tropar întâi de către psal ți, iar
în final de către popor.

3) În bisericile mai mici, diaconii, psal ții, citeții etc. nu putea fi susținut ă,
ajungând astfel, ca stihurile psalmice să fie rostite de către preot sau de către
diaco n, a șa cum putem observa în versiunea armean ă a Heruvicului, unde este
înso țit de stihurile sale psalmice, sau în cazul psalmului care deschide slujbele
psacale la slavi și la români.

4) Din cauza abandonării schevofilachionului tradi țional în favoarea unei
încăperi de tip proscodidiar în imediata vecinătate a altarului, a fost redus timpul
necesar pentru procesiunea cu darurile, conducând la o abreviere a imnului care o
înso țea . Troparul, a început treptat să înăbu șe complec stihurile psalmice.

A priori, având la bază compara ția cu alte Liturghii și cu dou ă imnuri
antifonice paralele din însu și cadrul Liturghiei bizantine, ne arat ă că imnul Intrării Mari a fost
odinioară un psalm antifonic. O primă mărturie care ne prezintă un imn al Intrării Ma ri de la
Constantinopol, o găsim în omilia lui Eutihie, care vorbe ște de un ,,imn psalmic’’, referindu –
se cel mai probabil, la Psalmul 23. Găsim și alte m ărturii în Tipiconul Marii Biser ici din
secolul al X – lea și întru – un studiu al psalmodiei antifonice b izantine, unde se arată foarte clar
că, imnul Intrării Mari a fost la început un psalm antifonic. Asta ne arată că la Constantinopol
nu a existat un imn al Intrării Mari înainte de introducerea din anul 573 – 574, a troparului fiind

50 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 180 – 181.

32
cunoscut sub denumirea de Heruvic. ,, Aliluia ’’ alcătuia, cel mai probabil, antifonul Intrării
Mari bizantine.
Putem trage concluzia că , Heruvicul este un adaos ulterior la ,, Aliluia ’’, fiind
unul unic în cadrul Heruvicului armean, înlocuind astfel, Trisaghionul. De și sunt multe
argumente întemeiate privind istoricul acestui antifon, nu sunt definitive. S – a produs o
modificare similară a psalmodiei la majoritatea riturilor, dar Psalmul 23 continuă să apară la
procesiunile Intrării Mari din Imperiu Bizantin și în alte bi serici. 51

51 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 189 – 190.

33
2.2 . Heruvicul din perspectiva riturilor liturgice apusene

Existând mai multe teorii, privind originea Intrării Mari, ne putem pune
întrebarea, dacă acest rit a evoluat , dând n a ștere unei ,,procesiuni – ofertoriu a credincio șilor,
care ulterior a ajuns să se răspândească în toate ț ările, înflorind în occident vreme de mai bine
de o mie de ani’’. În Apus, nu putem nega existen ța unei astfel de procesiuni, chiar dac ă în
Răsărit, pro blema aceasta nu era definitiv clarificată. În lucrarea ,, Missarum Sollemnia ’’,
Jungmann este precaut, în care nu dă un răspuns clar. În acela și mod, procedeaz ă și van de
Paverd în studiul asupra mărturiilor liturgice din omiliile Sfântului Ioan Gură de Au r: ,,În
Răsărit este foarte disputată participarea credincio șilor ăn vreun fel la transferul darurilor’’.
Cu excep ția lui Hanssens, care este foarte sceptic în leg ătură cu această problemă, majoritatea
liturgi știlor și arheologilor, care au studiat acest a spect, au tras concluzia că Intrarea Mare, sau
transferul darurilor de către clerici, a ținut locul unei vechi procesiuni a credincio șilor înaintea
Anaforalei. 52
Făcând o paralelă între Răsărit și Apus, ne putem pune urm ătoarele întrebări:
Adu ceau credincio șii pâine și vin pentru Sfânta Euharistie? F ăceau aceasta considerându – l un
act ritual, un fel de procesiune – ofertoriu? În privin ța primei întreb ări, în unele locuri, în
Răsărit cel pu țin, credincioșii aduceau pâine și vin pentru Sfânta Euhar istie. Nu avem însă,
destule mărturii referitoare la modul și momentul când erau aduse darurile. Credincioșii
dădeau darurile lor diaconului în diaconicon atunci când veneau la Liturghie. Interesant însă,
nu există nicio mărturie care să arate că aducerea acestor daruri, trebuie să fie ritualizată ca
procesiune – ofertoriu a credincio șilor, f ăcând parte din ceremonialul liturgic, a șa cum se
întâmplă în Apus. În cazul acesta, se produce o diferen țiere între Apus și R ăsărit. Dix afirmă
că, laicii aduceau presc uri și c ă diaconii aduceau aceste daruri la altar, dar ,,în Biserica
dinainte de Sinodul de la Niceea, nu cunoa ștem momentul și modul în care diaconul le primea
de la laici’’. În comentariile Fericitului Ieronim, se men ționeaz ă faptul că, diaconii scriau
n umele celor ce aduceau darurile. Acesta spune despre cei ce î și aduceau darurile din iubire
de slavă: ,,Diaconul proclamă public în biserică numele celor ce au adus daruri; câte au adus,
câte au făgăduit, spre lauda de sine și pl ăcerea poporului…’’. Pute m considera această practică
de factură răsăriteană, deoarece Ieronim și – a scris Comentariile la Bethleem . Din acest pasaj,
putem remarca trei aspecte:

1) Ieronim se referă cu siguran ț ă și la altfel de daruri, pe lân ă pâinea și
vinul. În felul acesta, nu s – a r fi putut pune problema concuren ței între cei ce
aduceau daruri.
2) Aceste daruri, nu erau aduse în cadrul unei rânduieli publice sau într – o
procesiune, iar diaconul nu ar mai fi trebuit să anun țe cine și ce au adus, deoacere,
to ți ar fi putut vedea.
3) Aducere a darurilor, nu se petrecea în locul unde se face transferul
darurilor, deoarece, ar fi fost foarte greu pentru diaconi, să adune darurile, să scrie
numele dăruitorilor și cele d ăruite de ei, iar mai apoi, să recite lista. 53

De și la Milano și la Constantinopol aceast ă practică era diferită, în ambele
tradi ții, împ ăratul era cel care î și aducea darul la altar. Problema apare, atunci când el trebuie
să iasă din altar după ce și – a adus darul. În tratatul ,, De officiis ’’, este descrisă participarea
împăratului la Intrarea Mare, la Liturghia încoronării sale. Aici nu se spune ceva despre
aducerea darurilor, nici despre intrarea lui în altar, împăratul înso țind doar procesiunea, având

52 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, p. 67.
53 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, p. 72 – 74.

34
în mână o cruce și o cârj ă. Astfel, împăratul î și exer cită rânduiala de ,,deputat’’. Nu avem
nicio dovadă care să ateste că acele ,,daruri’’ erau oferite pentru Euharistie. 54
La început, atât la Roma, cât și în celelalte p ăr ți ale Apusului creștin, se oficia
acela și rit primar, uniform, al Litu rghiei oficiale din întreaga Biserică cre știn ă. După un
anumit timp, Roma s – a singularizat din puct de vedere liturgic, dezvoltând astfel, o Liturghie
cu un caracter mai aparte. Este deosebită de toate celelalte deriva ții ale ritului liturgic primar,
chiar dacă în celelalte păr ți ale creștin ătă ții apusene se p ăstra acest rit primar, adus din Răsărit,
atunci când au început să propovăduiască primii misionari cre știni.
Astfel, începând cu secolul al V – lea, apar în Apus două Liturghii mai diferite .
Cea de la Roma, din care s – a dezvoltat mai târziu și ritul roman, și cea din sudul Italiei, care a
dat na ștere ritului numit galican. Aceast ă denumire de rit galican se dă ritului liturgic
dezvoltat la început numai în Galia, adică în sudul Fran ței de as tăzi, iar mai apoi răspândit în
secolele V – VI și în Bretania, Irlanda și Anglia, fiind în diferite variante. Originea ritului
galican, derivă direct din Liturghia orientală, reprezentând astfel, dezvoltarea locală a ritului
liturgic primar și universal, ad us în Galia de misionari veni ți din Asia Mic ă, de unde î și avea
originile și Sfântul Irineu de Lyon, pe atunci episcopul Lungdunum, fiind cel mai important
centru al Galiei de sud. Ritul galican, în cele din urmă, a fost înlocuit treptat de către cel
roman , cel mai mult men ținându – se în Spania , supravie țuind pân ă astăzi numai în două ora șe,
Milano și Toledo.
În Milano se întrebuin țeaz ă Liturghia numită ambroziană, numele acesteia
venind de la Sfântul Ambrozie, care era cel mai cunoscut episcop al ora șului, iar la Toledo,
Liturghia mozarabă, fiind întrebuin țat ă de cre știnii de limb ă arabă, care au fost sunt domina șia
califului de Cordoba. Această Liturghie, este numită și goto – hispanică sau isidoriană,
deoarece este pusă sub numele Sf. Isidor de Se villa, fiind cel mai ilustru dintre Părin ții
biserice ști ai Spaniei. În formele mai vechi ale ritului galican, ne – au rămas doar cele descrise
în două din scrisorile Sf. Gherman al Parisului (sec. VI – VII), dar și din diferitele manuscrise
cuprinzând colec ți i de Liturghii apusene, numite și misse. Dintre acestea, d ăm ca exemplu:
Missale Gothicum (sec. VII – VIII), Sacramentarium Gallicanum (Bobbio) , Missale
Gallicanum vetus etc. 55
Ritul cato lic este oarecum asemănător cum cel ortodox, Liturghia catoli că fiind
împăr țit ă tot în mai multe etape. Catolicii sus țin că, atunci când preotul intră cu darurile,
pâinea și vinul, petrecându – se la cântarea: ,,Care pe Heruvimi…’’ se duce cu gândul la
Mântuitorul Iisus Hristos, care a intrat în Ierusalim în Dumini ca Floriilor, gata să moară
pentru noi. A șa cum Liturghia ortodox ă are două păr ți, tot așa, exista o împ ăr țire și în cea
catolică: liturghia cuvântului și liturghia euharistic ă, spunând că nu există două Liturghii, ci
una, care este împăr țit ă în două.
Prima parte are în centru cuvântul lui Dumnezeu, iar cea de a doua prefacerea
sau transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Iisus Hristos. Din p ăcate, ei
folosesc o traducere gre șit ă în ceea ce prime ște numele Mântuitorului, numindu – L ,,Isus
Cristos’’. Prima parte, reprezintă deci pregătirea celei de – a doua, iar cea de – a doua este
împlinirea celei dintâi. 56
Liturghia ritului roman, numită și missa, este o Liturghie anonim ă, care se
deosebe ște prin toate particularit ă țile sal e de toate Liturghiile celorlalte rituri liturgice
cre știne. Acest rit, este mult mai îndep ărtat de tipul primar uniform al Liturghiei cre știne din
primele trei veacuri. Nu se știe o dat ă exactă, în ceea ce prive ște izolarea Romei faț ă de
ecumenicitatea li turgică a Bisericii. Una din deosebirile originale ale Liturghiei apusene,
constă în traducerea în limba latină a ritului primar, care era oficiat la început în limba

54 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 82 – 83.
55 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgică specială…, pp. 252 – 253.
56 www.credin ța – catolica.ro/manual – rc – sacramente/ , în: Manual de religie, Sacramentele , 18 aprilie 2018.

35
greacă. Anumi ți cercet ători sunt de părere că, modificarea fizionomiei Liturghiei romane , ar fi
opera papei Damascus (366 – 384) , iar al ții c ă, este atribuită papei Ghelasie I (492 – 496).
Un lucru este sigur, această modificare fiind făcută în etape, accentuată prin
reviziunea făcută la sfâr șitul secolului al VI – lea de Sf. Grigorie cel Mare (590 – 604), iar apoi
continuată de papii și Sinoadele ecumenice, finalizând cu sinodul Tridentin (secolul al XVI –
lea). Roma s – a găsit izolată de Apus din punct de vedere liturgic, însă episcopii Romei au
încercat începând cu secolul al V – lea, să impun ă Liturghia lor celorlalte Biserici din restul
Italiei și ale Apusului creștin. Aceast ă mărturie, o vedem în scrisoarea papei Inocen țiu I c ătre
episcopul Decentius din Eugubium, în jurul anului 416. Încercările acestora, au rămas însă
fără succes, deoarece s – a produs o înlocuire for țat ă a Liturghiei galicane cu cea a ritului
roman, intensificându – se în secolele VI – VII și culminând în secolul al VIII – lea, atunci când
alian ța politic ă dintre papi și regii carolingieni ai Franței, a produs înl ăturarea completă din uz
a Liturghiei galicane.
În întreaga cre știn ătate romano – catolică, se întrebuin țeaz ă în ziua de astăzi doar o
Liturghie, și anume cea de rin roman, cunoscut ă sub numele de Missa (die Messe, Messe).
Există pu ține excepții, unde mai putem întâ lni resturi ale altor rituri liturgice apusene vechi,
cum ar fi Liturgia milaneză sau ambroziană și cea mozarab ă. Mai întâlnim, însă, și variante
locale mai noi ale ritului roman, precum Liturghia lyoneză, Liturghiile celtice, Liturghiile
neogalicane, Litu rghiile diferitelor ordine călugăre ști . Acestea se deosebesc foarte pu țin de
Missa, nereprezentând Liturghii aparte, diferite de cea romană. 57
În Apus, cuvântul liturghie, și – a păstrat până astăzi sensul vechi, acela de cult sau
orice altă slujbă b isericească. Pentru slujba pe care o numim noi Liturghie, cei din Apus
întrebuin țeaz ă termenul de missa, care provine din formla finală cu care se încheia în trecut
Liturghia apuseană. Prin aceasta, credincio șii erau concediați din biseric ă : ,, Ite! Miss es t! ’’
(,, Merge ți! Slujba sfânt ă s – a săvâr șit ’’, sau: ,, Este timpul ie șirii din biseric ă ’’). Această formă
latină târzie, missa, înlocuie ște termenul missio, care înseamn ă trimitere sau concediere. Acest
termen se întrebuin ța la început, cu sensul de concedi erea catehumenilor din biserică la
sfâr șitul primei p ăr ți a Liturghiei, iar mai apoi a credincioșilor, care se petrecea la sfârșitul
Liturghiei. ,,A rămâne deci până la missa catechumenorum (fidelium), adică până la sfâr șitul
Liturghiei, a însemnat, de la o vreme, a rămâne pentru (la) missa, adică la Liturghie’’ . 58
În Apus, în cadrul Bisericii Romano – Catolice, missa ritului roman, fiind o
Liturghie anonimă, este de origine necunoscută, care este peste tot folosită la romano – catolici,
săvâr șindu – se în limba latină până la Conciliul II Vatican (1963). După această perioadă, a
fost tradusă în limbile na ționale ale tuturor popoarelor romano – catolice. Liturghia Sfântului
Ambrozie și Liturghia Sf. Isidor de Sevilla, reprezint ă resturi romanizate ale vechiul ui rit
galican, cea dintâi, fiind folosită la Milano, cealaltă, la Toledo, în limba latină, italiană și
spaniolă.
În concluzie, se oficiază în toată lumea cre știn ă ortodoxă și romano – catolică zece
Liturghii, având aproximativ 87 de anaforale de sc himb. Dacă se adaugă la acestea și
Liturghia de rit galican numită a Sf. Gherman al Parisului, fiind săvâr șit ă în limba franceză în
Fran ța, avem unsprezece Liturghii. În spațiul ortodox, remarc ăm faptul că, cele două Liturghii
ortodoxe (cea a Sf. Ioan Gură de Aur și cea a Sf. Vasile cel Mare) nu se deosebesc între ele,
decât prin textul anaforalelor și al câtorva rug ăciuni. Astfel, putem spune că la ortodoc și se
oficiază de fapt o singură Liturghie, care are două anaforale de schimb. În acest caz, numărul
L iturghiilor din toată lumea ortodoxă și romano – catolică se reduce la 10, iar cel al anaforalelor
de schimb cre ște la aproximativ 88. 59

57 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgică specială…, pp. 254 – 255.
58 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgică specială…, p. 225.
59 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgică sp ecială…, p. 259.

36
Capitolul 3

Importan ța momentului liturgic

3.1. Rugăciunea tainică a preotului din timpul Imnului Heruvic

P entru pregătirea specială a preotului liturghisitor, s – a introdus în cadrul Sfintei
Liturghii o rugăciune foarte mi șc ătoare, care este citită în taină în timpul cântării Heruvicului:

,, Nimeni din cei lega ți cu pofte și cu desf ătări trupe ști nu este vrednic să vină, să
se apropie sau să slujească Ție, Împ ărate al slavei; căci a sluji Îie este lucru mare și
înfrico ș ător chiar pentru puterile cere ști. Dar, totuși, pentru iubirea Ta de oameni cea de
negrăit și nem ăsurată, fără mutare și f ără schimbare T e – ai făcut om, și Arhiereu al nostru Te –
ai făcut și, ca un St ăpân a toate, ne – ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și f ără de
sânge; că numai Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâne ști peste cele cerești și cele
pământe ști, Cel ce șezi pe Tronul He ruvimilor și ești Domnul serafimilor și Împ ăratul lui
Israel, Cel ce singur e ști Sfânt și întru sfinți Te odihnești. Deci, pe Tine Te rog, Cel ce singur
e ști bun și binevoitor, caut ă spre mine, păcătosul și netrebnicul T ău rob, și – mi cură țește
sufletul și inima de cugete viclene; și pe mine, cel ce sunt îmbr ăcat cu harul preo ției,
învrednice ște – mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, să stau înaintea acestei sfinte mese a Tale și
să jertfesc Sfântul și preacuratul T ău Trup și scumpul T ău Sânge. Că la Tine vin, pl ecându – mi
grumajii, și m ă rog Ție: S ă nu întorci fa ța Ta de la mine, nici s ă mă lepezi dintre slujitorii tăi,
ci binevoie ște s ă – Ți fie aduse darurile acestea de mine, p ăcătosul și nevrednicul T ău rob. Că
Tu e ști Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce prim e ști și Cel ce Te împarți, Hristoase,
Dumnezeul nostru, și Ție slav ă înăl ț ăm, împreună și Celui f ără de început al Tău Părinte și
Preasfântului și bunului și de viaț ă făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilot.
Amin ’’ . 60

S pre deosebire de anaforaua euharistică, rugăciunea este adresată celei de – a
doua Ipostase a Sfintei Treimi. În toate Liturghiile, aceste rugăciuni euharistice sunt adresate
lui Dumnezeu Tatăl, care lucrează prin Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta arată că, ru găciunea
din timpul cântării imnului Heruvic apare mai târziu. De remarcat faptul că, este singura
rugăciune din Sfânta și dumnezeiasc ă Liturghie în care preotul se roagă la persoana I singular,
dovedind astfel, a fi o rugăciune pentru pregătirea personală a preotului liturghisitor. A șa cum
toate rugăciunile compuse ulterior erau pentru o cântare, și aceast ă rugăciune are o
coresponden ț ă de con ținut cu imnul care o însoțește: Heruvicul. Remarc ăm aici, următorul
pasaj: ,, Cel ce Te por ți pe scaunul heruvimilo r, Domnul serafimilor și Împ ăratul lui Israel ’’.
La imnul Heruvic, trimite și desemnarea lui Iisus Hristos drept ,,Împ ărat al slavei’’. Această
rugăciune este rostită în permanen ț ă la Intrarea Mare, chiar dacă se întâmplă o înlocuire a
Heruvicului, cu ar f i în Sâmbăta Mare. Trimite o în țelegere mai puternic clerical ă a rela ției
dintre preot și popor, care nu este întâlnit ă în vechile anaforale: ,, Fă – mă vrednic să jertfesc
sfântul Tău Trup… ’’.
Această rugăciune se găse ște ast ăzi în Liturghiile Sf in ților Iacob, Vasile și
Hrisostom. O găsim și în codicele Barberini gr. 336 și în codicele Sevastianov . ,,În practica
actuală și în unele codice mai vechi, ea se rostește înainte de Intrarea cea Mare, înainte de
mersul la proscomidiar. În manuscrisul geor gian nr 89. de la Sinai, ea u rmează însă îndată
după procesiunea daruriloe. Rugăciunea o găsim prima dată într – un manuscris al Liturghiei

60 Liturghier…, pp. 159 – 160.

37
siriene a Sfântului Iacob și e pus ă aici sub numele Sfântului Vasile. Ea nu provine însă în
niciun caz de la acesta. T rimiterea la Sfântul Vasile trebuie în țeleas ă ca o referire la faptul că
rugăciunea provine din Liturghia constaninopolitană a Sfântului Vasile’’ .
În secolul al XII – lea, a izbucnit o luptă aprigă în jurul acestei rugăciuni, mai
exact în jurul exp resiei: ,, sy gar ei ho prospheron, kai prospheromenos, kao prosdechomenos,
kai diadidomenos ’’ (,, căci Tu e ști Cel ce aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te
împar ți ’’). În jurul anului 1155, un diacon pe nume Soterichos Panteugenes, a obiect at
împotriva faptului că în această rugăciune Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care aduce jertfă, e
desemnat și drept Cel care prime ște jertfa. ,,Un sinod local de la Constantinopol din 1156 îns ă
a apărat expresiile rugăciunii, hotărâre confirmată din nou de sinodul din 1157: Hristos a adus
jertfa Sa ca om și a primit – o ca Dumnezeu. De altfel, Soterichos Panteugenes pune degetul pe
un pasaj al cărui text s – a transmis deosebit de nesigur. Cuvântul prosdechomenos (,, Cel ce
prime ști ’’) lipse ște în unele manuscri se mai vechi. Cele mai vechi manuscrise au numai
hagiazomenoz și prospheromenos (,, Cel ce Te sfin țești’’ și ,,Cel ce Te aduci ’’). Celelalte
expresii au fost adăugate mai târziu’’ .
Această rugăciune este importantă pentru concep ția ortodox ă a jert fei
euharistice, deoarece, exclude reprezentarea romano – catolică medievală, în care Biserica ar
jertfi Trupul lui Iisus Hristos. Într – adevăr, Mântuitorul este Cel care aduce și Care Se aduce
jertfă. E ste exclusă ideea potrivit căreia, noi sau preotul, am j ertfi Trupul lui Hristos. De
remarcat pasajul următor: ,, Cel ce singur e ști sfânt și întru sfinți Te odihnești ’’, exprimând
astfel, în țelegerea ortodox ă a sfin țeniei: ,, Minunat este Dumnezeu întru sfin ții S ăi ’’. Fa ț ă de
cele mai vechi rugăciuni euharisti ce, rugăciunea ,, Nimeni din cei lega ți… ’’ reflectă o
în țelegere mai profund ă a slujirii preo țești a liturghisitorilor. În viziunea protestantă, în
Biserica primară fiecare credincios putea prezida Euharistia, fapt ce nu poate fi fundamentat și
nici nu po ate fi dovedit. S – a mai afirmat că, legătura săvâr șirii Euharistiei de anumiți
săvâr șitori stabili, nu poate fi dovedit ă întru totul în epoca primară. Este foarte clar faptul că,
numai harismaticii puteau rosti eucharistia și c ă pe urmele harismaticilor au putut călca mai
degrabă cei sfin țiți prin punerea mâinilor decât orice credincios simplu.
,, Rugăciunea ,,Nimeni din cei lega ți… ’’, atestă însă o concentrare a preo ției în
preotul hirotonit, ceea ce în mod evident marchează o deplasare fa ț ă de în țelegerea creștin ă
primară. Trebuie însă corectată aici o răstălmăcire larg răspândită. Întreg poporul lui
Dumnezeu este preo țesc, dar aceasta nu înseamn ă că fiecare individ ar fi preot pentru sine. A
sus ține aceasta ar fi același lucru cu a afirma c ă fi ecare german ar fi poet și gânditor numai
pentru că, potrivit lui Goethe, ar apar ține unui popor de poeți și gânditori. Cel care prezideaz ă
euharistia trebuia să fie neapărat preot. Cu toate acestea, în rugăciunea ,, Nimeni din cei
lega ți… ’’ se reflectă o concep ție potrivit c ăreia preotul este preot nu împreună cu, ci deosebit
de poporul pre țesc al lui Dumnezeu. Chiar dac ă e o perspectivă legitimă, ea nu reflectă în
orice caz întreg spectrul afirma țiilor despre preoție din teologia liturgic ă a Bisericii ve chi, ci
numai un aspect special al acestora’’ .
Această deplasare observată mai sus, s – a realizat în mod treptat. Acel punct de
cotitură, care este cel mai important, este însă secolul al IV – lea, chiar dacă, în acest timp se
men ține înc ă odeea că rugăciunea euharistică este rostită în numele întregului popor. 61
Prin această rugăciune, preotul cere direct să fie învrednicit să aducă pe Hristos
însu și ca jertf ă. Acesta stă înaintea Sfintei Mese, cerându – i lui Dumnezeu să – i cură țeasc ă
sufletu l și inima ,,de cugete viclene’’, învrednicindu – l cu puterea Sfântului Duh, pe el, cel ce
este îmbrăcat cu harul preo ției, s ă stea înaintea Sfintei Mese ca să jertfească sfântul și
preacuratul Său Trup și scumpul S ău Sânge. Preotul cu cat î și d ă seama de n evrednicia sa, cu
atât cere mai mult lui Iisus Hristos pentru a – l învrednici, sau invers: ,,Tu mă învrednice ști ca

61 K. Ch. F ELMY , De la Cina de Taină…, pp. 167 – 169.

38
preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi – o dăruie ști, sau nu o pot primi f ără să Ți –
o cer și s ă mă deschid ei. Acesta este un pa radox exprimat în această rugăciune’’ .
Preotul, îmbrăcat cu harul preo ției, este cel ce jertfește pe Mântuitorul Iisus
Hristos, dar în acela și timp știe c ă Hristos Însu și este Cel ce Se jertfește pe Sine, ca Cel ce S – a
făcut nouă, Arhiereu de car e avem mare nevoie. Mântuitorul este Arhiereul nostru, în care Se
aduce pe Sine jertfă unică și permanent atoteficient ă. Îi dă astfel preotului, sfânta slujire
văzută a acestei jertfe liturgice fără de sânge, făcându – l organ con știent prin care El însuși Î ș i
actualizează jertfa de pe Golgota într – un mod nesângeros spre împărtă șirea credincioșilor cu
ea, fiind astfel, sub chipuri văzute. Sunt necesare aceste chipuri văzute, pentru o bună
actualizare a credincio șilor , care sunt înzestra ți cu ochi, cu gur ă și cu un trup văzut. De
asemenea, trebuie să fie prezentă și o persoan ă ca organ văzut, care împlinească rugăciunile
prin care sub aceste chipuri văzute, se face o actualizare a jertfei nevăzute a lui Hristos în
cursul timpului. A șadar, p ărintele slujitor est e este cutremurat de rolul ce i s – a dat, dar și de
prezen ța Mântuitorului Hristos lucr ător prin el. Hristos nu a ie șit din slujirea Sa arhiereasc ă,
folosindu – se ca organ văzut al slujirii preo țești. Acest lucru îl întâlnim în cuvintele preotului
spre final ul rugăciunii. Chiar dacă se face referire la darurile pentru care se cere învrednicit să
le aducă lui Hristos, acestea au destina ția prefacerii în Sfântul Trup și scumpul Sânge, care se
realizează prin însu și Hristos. Mântuitorul va lucra prin preot asupr a darurilor respective.
,,Această aducere a darurilor, deci și a lui Hristos ca dar, sau aceast ă prefacere a lor, se face de
Hristos, dar de Hristos care lucrează prin preot. Aceasta o spune preotul, zicând: ,, Binevoie ște
să – Ți fie aduse darurile acestea d e mine, păcătosul și nevrednicul robul T ău. Căci Tu e ști Cel
ce (Te) aduci și Cel ce ești adus ’’; deci Cel ce e ști adus de mine, p ăcătosul, de și pe de alt ă
pare Tu însu ți Te aduci; Cel ce Te primești ca jertfit și Cel ce Te d ăruie ști (jertfindu – Te) ’’ . 62
Nu se poarte afirma, la care dintre cele două Liturghii a fost întrebuin țat ă mai
întâi, a Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf. Vasile cel Mare. Codicele Barberini și Codicele
Sebastianov , înscriu această rugăciune numai în Liturghia Sf. Vasile cel Mare , iar Codicele
Porphyrios și Codicele Rossanensis , nu o prevăd în niciuna dintre acestea. O altă ipoteză, ar fi
ca ea să fi figurat la început ca o piesă de evhologhiu, de unde era recitată în vremea cuvenită.
Această rugăciune, este legată și de transport area darurilor pe Sfânta Masă, angajând astfel,
con știința preotului, fiind sjulitor al ei. Din perspectiv ă spirituală, se profilează jertfa în sine,
fiind deplină și des ăvâr șit ă. Fiind sfin țit ă, prin venirea și lucrarea Sfântului Duh, Mântuitorul
Hristos devine prezent substan țial. De aici, revine și obligația preotului, de a m ărturisi că
adevăratul Preot al Jertfei este Mântuitorul, în Liturghie fiind Jertfa Lui Însu și, pe care a adus –
o personal pe Golgota, primind – o împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
Mântuitorul este Cel ce împărtă șește pe credincioși de binefacerile Jertfei Sale,
prin primirea Sfântului Său Trup și a Preacuratului S ău Sânge. ,, Tu e ști Cel ce aduci (jertfe ști)
ș i Cel ce Te aduci (Te jertfe ști), Cel ce prime ști și Cel ce Te împa r ți, Hristoase, Dumnezeul
nostru ’’. De aceea, ,, Preotului îi este încredin țat numai oficiul de slujitor al Împ ăratului
slavei , adică de împreună – lucrător ’’ (II Cor. 6, 1). Preotul îndepline ște rolul de slujitor în
numele Învă ț ătorului său, adică de ofician t al jertfei, fiind sub formă liturgică sau
sacramentală, nesângeroasă. Cei ce cred într – Însul, până la sfâr șitul veacurilor, au ocazia s ă se
împărtă șeasc ă de binefacerile mântuirii, realizate prin Jertfa Fiului lui Dumnezeu Iisus
Hristos.
De acee a, preotul este un mijlocitor, încărcat cu o mare răspundere, care este
pătruns de con știința misterului pe care îl îndeplinește în Liturghie. Liturghisitorul trebuie s ă
fie vrednic din punc t de vedere moral, având o degajare de patimi pentru a ajunge la î năl țimea
slujbei în care el reprezintă pe Arhiereul Cel ve șnic și St ăpân al celor cere ști și al celor
pământe ști. Acest lucru, ,,este mare și înfricoș ător pentru puterile cere ști’’, încât ,,nimeni din

62 Pr. Dumitru S TĂNILOAE , Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodox ă, Edi ția a II – a, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodox e Române, Bucure ști, 2004, pp. 372 – 373.

39
cei lega ți cu pofte și cu desf ătări trupe ști nu este vr ednic să vie, să se apropie sau să slujească
Ție, Împ ărate al slavei’’. La orice înăl țime duhovniceasc ă ar fi un preot, nu s – ar putea spune
că a atins măsura deplină a sfin țeniei cerute ,,pentru a sta înaintea Sfintei Mese și a jertfi
Sfântul și Preacuratu l Trup și Scumpul Sânge’’. Din acest motiv, preotul simte nevoia s ă se
roage lui Dumnezeu, pentru a nu fi înlăturat dintre slujiorii Lui. Cere de la Dumnezeu,
cură țirea sufletului și a inimii de cugete viclene, f ăcându – l apt prin puterea Sfântului Duh,
bin evoind astfel, să – i primească darurile primite de la un slujitor care se recunoa ște nevrednic.
Această rugăciune tainică din timpul Heruvicului, constituie un exerci țiu
spiritual, menit să purifice sufletul preotului, promovându – l astfel, cel pu ț in pe o primă treaptă
a ursu șului spiritual, care este specific atmosferei de mister a Liturghiei credincioșilor. Pentru
a fi o întregire a acestui exerci țiu, preotul încearc ă o nouă înăl țare, recitând în tain ă Imnul
Heruvic de trei ori, fiind urmat de câ te o închinăciune în fa ța Sfintei Mese, la fiecare final. 63
Această rugăciune , este una dintre cele mai puternice și mai inspirate ale Sfintei Liturghii. De
aceea, există mul ți preoți evlavioși care, în timp ce o citesc, sunt cuprinși de o m are emo ție,
ajungând să verse lacrimi și s ă suspine în anumite cazuri. ,,Este lucru înfrico ș ător al slujirii lui
Dumnezeu…! Cine sunt eu, mizerabilul și tic ălosul, nevrednicul și netrebnicul, viermele
pământului, o făptură respingătoare, ce stau nesim țit și indiferent în fața Celui care st ăpâne ște
cele pământe ști și cele cerești, care șade pe scaunul Heruvimilor? Ce sunt eu în fața
dumnezeirii lui Iisus Hristos, a Atotputerniciei și Atotst ăpânirii Lui? Un nimic!’’ 64
În viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae, întâlnim o defini ție a prezenței
graduale a lui Hristos în Sfânta Liturghie. Biserica este asemănată cu Împără ția lui Dumnezeu.
Această prezen ț ă graduală, nu începe de la Intrarea Mare, ci începe cu Proscomidia. Totodată,
noi ne adâncim prin ac este rituri liturgice (Vohodul mic, Vohodul Mare), având un caracter
anamnetic. Vohodul Mare simbolizează drumul cel din urmă din Ierusalim. Chiar dacă sim țim
prezen ța lui Hristos gradual ă, nu o putem cuprinde pe toată. Sfânta Liturghie nu este ortodoxă
da că nu este un dialog, prin care se aduse laudă de mul țumire lui Dumnezeu.
Putem desprinde din această rugăciune câteva aspecte esen țiale. La Intrarea
mică, este invocat Dumnezeu – Tatăl: ,,Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru…’’, prin care se
pregăt e ște venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca Profet – Învă ț ător. În rugăciunea din
timpul imnului Heruvic, preotul I se adresează Fiului, având o dublă fun ție, de Împ ărat și
Arhiereu. Din acestea, Intrarea Mare este simbolul și reintrarea intr ării triumfale a Domnului
în Ierusalim, atunci când a fost aclamat ca Împărat al lui Israel. Acela și drum Îl ducea pe
Arhiereu și c ătre mântuirea jertfă de pe cruce. ,,Hristos S – a jertfit ca Arhiereu și a înviat ca
Împărat, biruitor al mor ții.’’ În aceast ă privin ț ă, Sfâ ntul Apostol Pavel ne înva ț ă: ,,Dumnezeu –
Tatăl a făcut ca puterea Sa să lucreze în Hristos, sculându – L din mor ți și așezându – L de – a
dreapta Sa întru cele cere ști, mai presus de îngeri și decât orice nume, și pe toate I le – a supus
sub picioare, și pe El L – a dat peste toate Cap Bisericii, care este trupul Său, plinătatea Celui ce
pe toate întru to ți le plinește.’’ Prin Înviere, Mântuitorul S – a împără țit, devenind Împ ărat. Și – a
luat în stăpânire Împără ția cea în întreita ei ipostaz ă: liturgică, aurorală și ple nară. Pentru
aceasta, preotul I se adresează Mântuitorului Hristos: ,,Împărate al slavei’ ’. Întrupându – Se,
Fiul lui Dumnezeu a devenit Împărat și Arhiereu, fiind Om ,,f ără mutare și f ără schimbare’’,
nedespăr țindu – se de Tatăl. Iisus Hristos nu și – a pierdut din dumnezeirea Sa. Înainte de
Înăl țarea la cer, Hristos le – a spus ucenicilor și, prin ei, nou ă tuturor oamenilor: ,,Iată, Eu cu
voi sunt în toate zilele, până la sfâr șitul veacului’’ .
Această prezen ț ă perpetuă a lui Hristos în lume, se face num ai prin rugăciune:
,,Unde sunt doi sau trei aduna ți întru numele Meu , acolo sunt și eu în mijlocul lor’’ .
Rugăciunea se realizează prin iubirea fa ț ă de aproapele care se află în suferin ț ă, prin aceasta
exprimându – se un act de milostenie fa ț ă de el: ,,Întru cât a ți f ăcut unuia dintr – ace ști foarte mici

63 Pr. P. V INTILESCU , Liturghierul explicat…, pp. 211 – 212.
64 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea dumnezeie știi Liturghii…, p. 227.

40
fra ți ai Mei, Mie mi – a ți f ăcut.’’ Prezen ța absolut esențial ă și indispensabil ă a lui Hristos ,,nu
este între noi, ci întru noi, concomitent cu prezen ța noastr ă întru El.’’ Dumnezeu insistă
asupra unei unită ți ne cesare și indisolubile dintre El și noi, invocând astfel, simbolul relației
dintre trunchi și ramur ă : ,,Eu sunt vi ța; voi, ml ădi țele. Cel ce r ămâne întru Mine și Eu întru El,
acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu pute ți face nimic.’’ F ăcând o paralelă dintre vi ța,
care este hrana mlădi ței, Hristos este și trebuie s ă fie hrana noastră. ,,Vi ța își hr ăne ște ml ădi ța
prin sevă. Or, nici rugăciunea și nici milostenia nu pot fi sev ă hristică, deoarece, în ambele
cazuri, ini țiativa ne aparține nou ă. Fluxul sev ei este de la vi ț ă la mlădi ț ă, nu invers. Ei bine,
pentru a ne oferi nouă, oamenilor un trup material, posibilitatea de a comunica direct și
nemijlocit cu Iisus Cel înăl țat la cer, El a instituit comuniunea euharistic ă, adică modalitatea
prin care Hristos – ceresc, nevăzut, real – ni Se oferă prin singura cale de acces la
materialitatea noastră, aceea a pâinii și vinului, sev ă – hrană materială devenită sevă – hrană
duhovnicească’’ .
Revenind la această rugăciune de taină a preotului, acesta I se adr esează
Mântuitorului prin următoarele cuvinte: ,,… și Arhiereu al nostru Te – ai făcut și […] ne – ai dat
slujba sfântă a acestei jertfe liturgice și f ără de sânge .’’ Preotul chiar dacă este nevrednic ca
orice muritor care nu poate să fie viu și s ă nu gre șe ască, este urma ș al apostolilor, și
îndepline ște porunca pe care Domnul i – a dat – o prin ace știa. Aceast ă rugăciune conturează un
cadru cosmic al momentului liturgic, deoarece, ea pune prin mijlocirea preotului verbele la
plural. ,,Partea a doua e prima pagi nă liturgică în care preotul se roagă șa singular, în numele
lui și pentru el. Aceasta, pentru c ă, pe de o parte, aducerea Darurilor și sfințirea lor sunt acte
strict personale și, pe de alta, vrednicia preotului nu vine de la el, ci de la Dumnezeu prin
pu terea Sfântului Său Duh. Preotul începe să se pregătească încă de pe acum, mult mai
temeinic, pentru marele act euharistic, iar pregătirea nu este posibilă fără însumarea
umilin ței’’ .
În a doua frază a rugăciunii, preotul Îi cere Marelui Preot, bunăvoin ța de a – I
aduce aceste daruri, dar în continuare se face o precizare reală și corect ă: ,,Că Tu e ști Cel ce
aduci și Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce Te împarți, Hristoase Dumnezeule…’’. Prin
aceste cuvinte, în țelegem Jertfa liturgic ă, ca o împreună – lucrare a Mântuitorului și a preotului,
pe care El l – a îmbrăcat în harul preo ției. Atunci când la Cina cea de Tain ă, Mântuitorul
Hristos le împarte pâinea ucenicilor spunându – le: ,,Lua ți, mâncați, acesta este Trupul Meu…’’,
se referă la Tru pul Său ca întreg, chiar dacă ucenicii țin în palm ă doar o parte a pâinii. Iisus
Hristos aduse și Se aduce, fiind o plinire a faptului liturgic, în care primește și Se împarte.
Toate acestea, se realizează prin mijlocirea preotului Său. Ca și celelalte rug ăciuni, se încheie
doxologic, prin slăvirea Preasfintei Treimi. 65

65 † B. A NANIA , Cartea deschisă…, pp. 154 – 157.

41
3.1. Cădirea și sp ălarea mâinilor

3.2.1 . Cădirea

În perioada păgânismului antic și în Vechiul Testament, t ămâia era folosită
atât în scopuri casn ice, cât și de cult. Aceast ă tămâiere, în descrierea Sfântului Ioan Teologul,
este una firească în Liturghia cea cerească. Există locuri, însă, în care nu se folosea tămâia,
cum ar fi cultul cre știn primar. ,,Aversiunea creștin ă pro – gnostică fa ț ă de ceremo nial s – a
amplificat, devenind, în cazul tămâiei, în perioada persecu țiilor, o veritabil ă ostilitate’’ .

,,Turificati, ,,arzători de tămâie’’, fără vreo altă explica ție, a devenit un termen
tehnic desemnând aposta ții care, din obedienț ă fa ț ă de porunca magistra ților, și – au ratat nu
doar cununa cerească a muceniciei, dar și întreaga lor participare la slujirea p ământească a
Bisericii. Nimic nu este mai sigur în privin ța cultului Bisericii preniceene decât faptul că
tămâia nu era folosită absolut deloc în timpul secolelor al II – lea și al III – lea’’ .

Această folosire a tămâiei, a apărut după ,,Pacea lui Constantin’’, răspândindu –
se astfel, în întreaga lume cre știn ă, chiar dacă sunt întâlnite unele opozi ții faț ă de această
practică în lit uratura patristică, continuând până la înfrângerea iconoclasmului. Nu întâlnim
nicio men ționare a t ămâiei în ,,Constitu țiile Apostolice’’, nici în scrierile lui Teodor de
Mopsuestia. Într – un inventar din secolul al IV – lea, enumerând obiectele de cult de la biserica
Sfântul Pentru, men ționeaz ă o cădelni ț ă de aur, care era împodobită cu pietre pre țioase.
Sfântul Efrem, Egeria și Sfântul Ioan Gur ă de Aur vorbesc despre întrebuin țarea t ămâiei în
Siria, la Ierusalim și la Antiohia în vremea lor. Didascalia arabi ca men ționeaz ă o cădelni ț ă
portabilă, fiind observate cădelni țele în mozaicurile din secolul al V – lea din S. Apollinare din
Classe și S. Vitale din Ravena. ,,Iar arma creștin ă – spre exemplu, frescele de la S. Clemente
din Roma, sau două miniaturi de pe fr ontspiciul (f. 3) Bibliei Sf. Castor de Coblez (secolul al
XII – lea), de la Gr ä flich – Sch ö nborn ΄ sche Schlossbibliothek – ne arată, și în acest caz, ca de
altfel în numeroase alte situa ții, c ă modalitatea răsăriteană de a cădi, clătinând cădelni ța
ținând – o de capătul lan țurilor, este cea tradițional ă’’ .
De remarcat faptul că, folosirea tămâiei este de origine seculară, nu religioasă.
La mese și la ocaziile publice, dar în special la înmormânt ări, se obi șnuia arderea de t ămâie
doar pentru a parfuma at morfera. Schneider arată faptul că, tămâia era folosită extensiv și la
curtea lui Constantin, iar uneori, cre știnii obișnuiau s ă ardă tămâie înaintea portretului
împăratului. Sfântul Efrem este probabil primul martor al folosirii liturgice a tămâiei, care a
adăugat la acest tipar de cădire fumigantă sau onorifică, amintit astfel, de ideea vetero –
testamentară a cădirilor ca jertfă de ispă șire. Aceast ă idee o găsim accentuată în tradi ția
siriană, dar în trecut era și în cea alexandrin ă. Rugăciunea tămâiei din rânduiala actuală a
Proscomidiei bizantine exprimă ideea sacrificială, fiind vorba de un adaos târziu, împrumutat
dintr – o tradi ție diferit ă.
Cădirea din cadrul Liturghiei bizantine este prin excelen ț ă una onorifică,
excluzând poate, prima parte de la începutul slujbei, care la origine, avea un scop exorcist,
fumigant. În marea majoritate a codicelor liturgice bizantine, nu găsim nimic despre cădirea
de la Intrarea Mare, nici în alt moment al slujbei. Din aceasta, remarcăm un semn al obi șnuitei
li pse de precizie a rubricilor, nefiind un argument împotriva vechimii practicii folosirii
tămâiei. În secolul al VIII – lea, Sfântul Gherman al Constantinopolului men ționeaz ă aducerea
de tămâie la intrarea darurilor, dar nu men ționeaz ă și modul în care aceast a era utilizată.
Referitor la săvâr șitorul c ădirii, la ru și, diaconul este cel care aduce c ădelni ța la
preotul liturghisitor pentru binecuvântare, iar apoi căde ște sfânta mas ă ,,în chipul crucii’’, în

42
cele patru laturi, proscomidiarul, arlaturl, icoanele iconostasului, clerul și poporul, terminând
cu icoanele Mântuitorului și Maicii Domnului de lâng ă sfintele u și, apoi ,,scaunul de sus’’,
adică tronul episcopului din absida altarului. În tradi ția elin ă, există o mare confuzie în ceea
ce prive ște s ăvâ șitorul acestei prime c ădiri. În tâlnim rubricile grece ști contemporane, unde
pun cădirea când pe seama diaconului, când pe seama preotului, existând astfel, o confuzie
care este întâlnită și în tradiția manuscris ă. ,,Trempelas enumeră șapte mss. care îi cer
preotului să cădească după rugăciunea Heruvicului. Alte șapte pun aceast ă cădire pe seama
diaconului, în timp ce preotul roste ște rug ăciunea. Unele izvoare ale Liturghiei patriarhale pun
această sarcină pe seama castrensisului, un demnitar al Biserici i din Constantinopol,
responsabil cu îmbrăcarea patriarhului etc., și care c ădea la Liturghiile patriarhale’’ .
Din majoritatea mărturiilor primare, ne arată că această cădire era făcută de către
diacon. Aceste mărturii le întâlnim în CHR georgian ă din secolul al XI – lea și din traducerea
lui Leon Thuscus (1173 – 1178), în diataxele din British Museum Add. 34060 și Atena Ethnike
bibliotheke 662 etc. Există și unele manuscrise grecești ap ărute mai târziu, care pun această
sarcină pe seama preotului. În Diataxa este descrisă Liturghia de la Sfânta Sophia, era un
număr suficient de clerici, pentru a exista o bună distribuire a rolulilor. Aceasta se întâmpla
într – un stadiu anterior al evolu ției Liturghiei, atunci când preoții, la fel ca episcopii din ziua de
astăzi, nu luau parte la procesiune. Din toate cele scrise mai sus, putem în țelege c ă diaconii
purtau darurile, iar arhidiaconul făcea cădirea. Din această practică, în țelegem c ă, la început
cădea unul dintre participan ții la procesiune, care nu purta d arurile, cum ar fi arhidiaconul,
castrensisul, sau unul dintre diaconi. Doar dacă exista un singur diacon, fiind ocupat cu
darurile, îi revenea cădirea preotului . 66
În practica actuală a ceremonialului Intră r ii celei Mari, preotul deschide sfintele
u și și perdeaua lor, f ăcând tămâiere mică. În acest timp el roste ște în tain ă Psalmul 50 și alte
tropare de umilin ț ă, acomodându – si astfel, această ac țiune notei mistice a momentului.
Cădirea trebuie să fie lină, fără să tulbure prin sunetul clopo țeilor d e la cădelni ț ă lini ștea atât
de profundă din biserică. Această cădire, este încadrată în lucrările pregătitoare ale Vohodului
Mare. 67 Revenind la stadiul evolu ției intr ării, preotul era participant la procesiune, fără a purta
darurile, acestea fiind aduse d e către diacon, preotul cădind darurile la intrare în altar. Această
practică este întâlnită în CHR din Karlsruhe EM 6 (c. 1200 d.Hr.):

,,După ce a rostit rugăciunea [= Nimeni dintre cei lega ți …], în timp ce clericii
cântă imnul rânduit, preotul împreună cu diaconul poartă cădelni ța și c ădesc altarul și darurile,
iar cite țul care îi precede cu o f ăclie, merge la proscomidiar. Și adus darurile la altar, fiind
purtate de către diacon: discul pe cap, iar potirul în mâna dreaptă. Când ajung la sfintel e u și
ale canceliilor, preotul intră primul [în sfântul altar] și, luând c ădelni ța de la citeț, c ăde ște
darurile și, luându – le, le pune pe sfânta masă și, dup ă ce le acoperă cu acoperământul, zice
către diacon și c ătre cei care stau în preajma lui: Ruga ți – vă pentru mine, fra ților …’’.

Întâlnim o rubrică aproape identică în versiunea, care este u șor reviuit ă a
traducerii BAS a lui Nicolae din Otranto din acela și manuscris. De menționat faptul c ă, doar
darurile sunt cădite:

,,…preotul împr eună cu diaconul care ține c ădelni ța, mergând înainte citețul cu
făclia, merg la [locul] punerii înainte și duc sfintele daruri la marele altar diaconul însuși
ținând discul deasupra capului, [iar] potirul, desigur, în dreapta. Preotul sau preoții și ceila l ți
diaconi îi urmează. Iar când ajung la sfintele u și ale canceliilor, mai întâi intr ă preotul și,
primind cădelni ța din mâinile citețului, c ăde ște sfintele daruri și, primindu – le, le a șeaz ă pe

66 R. F T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 227 – 231.
67 Pr. P. V INTILESCU , Liturghierul explicat…, p. 212.

43
sfânta masă și întinde deasupra lor aerul și zice celor din j ur: Ruga ți – vă pentru mine,
fra ților… ’’.

În versiunea georgiană a CHR din secolul al XI – lea din codicele Sinai Georg. 89 ,
vedem o practică total opusă; preotul este cel care duce darurile, iar diaconul cel care căde ște:

,, Ș i să ia diacon ii cădelni ța și ripide și f ăclii, iar preotul potirul și discul și s ă
aducă darurile…
După intrare, să a șeze darurile pe sfânta mas ă, să le acopere, iar diaconul să
cădească împrejurul sfintei mese și preotul s ă cădească ’’ .

În concluzie, la început, cădirea era executată de către arhidiacon sau de către
diacon, după cum apare în descrierea lui Leon Thuscus. ,,În bisericile mai mici, cu mai pu șini
clerici, era necesar uneori ca preotul să participe la intrarea cu darurile, și solemnizarea
ulterioară a Intrării Mari a reneralizat această practică chiar și în cazurile în care nu era
necesară’’ .
Cu privire la locul și obiectul c ădirii, s – a produs o confuzie de roluri între diacon
și preot, conducând astfel, la apariția unor practici di verse. După rugăciune și dup ă cădirea
ini țial ă, preotul împreună cu diaconul, stând înaintea sfintei mese, fac trei închinăciuni,
rostind cu voce înceată, Imnul Heruvic. Apoi, ei merg la proscomidiar, unde darurile sunt
cădite încă o dată. După intrare, at unci când darurile au fost puse pe sfânta masă, aerul sau
marele acoperământ, este tămâiat și așezat peste daruri. Dup ă aceea, darurile sunt cădite încă
o dată de către preot. ,,Ca urmare a naturii obiectelor cădite – sfânta masă, proscomidiarul,
altarul e tc. – și ca urmare a lipsei unei rug ăciuni de jertfă sau, mai mult, a oricărei formule în
absolut toate izvoarele timpurii, este evident faptul că această cădire nu este considerată a fi o
jertfă sau o modalitate de cură țire, ci un simplu act de cinstire. Astfel, cădirea de la Intrarea
Mare bizantină nu poate fi interconectată cu rugăciunea preotului, ca act peniten țial, așa cum
este cazul tradi ției siriene. Rug ăciunea ,,Nimeni din cei lega ți…’’ și nenum ăratele formule
peniten țiale, care au ajuns s ă înăbu ș e rânduiala Intrării Mari în atât de multe mss., sunt doar
un simplu semn al acelei tendin țe inexorabile și universal observabile a preoților de a ad ăuga
formule care să înso țeasc ă aproape orice ac țiune sau imn, în loc s ă lase aceste elemente să se
exprim e, a șa cum au fost intenționate aproape întotdeauna la originea lor’’ .

În cazul Intrării Mari, astăzi există trei cădiri distincte:

1. Diaconul sau preotul căde ște sfânta mas ă, proscomidiarul, altarul,
clerul, iconostasul și în final poporul.
2. După c e s – a sfâr șit rug ăciunea, preotul împreună cu diaconul merg la
proscomidiar, în timp ce liturghisitorul proestos căde ște darurile.
3. După ce se intră cu darurile, este cădit aerul, darurile sunt acoperite, iar
liturghisitorul proestos căde ște darurile înc ă o dată.

În tradi ția ulterioar ă, există doar patru obiecte care sunt constante cădirii: sfânta
masă, darurile de la proscomidiar, preotul, apoi din nou darurile în cadrul rânduielii a șez ării
lor pe sfânta masă, după acoperirea lor. ,,Prin urmare, pu tem respinge imediat practica cădirii
iconostasului etc. Iar în cele mai vechi izvoare – în realitate până la sfâr șitul secolului al XII –
lea – singura cădire men ționat ă este cea finală, a darurilor de pe sfânta masă, după Intrarea
Mare, și, de obicei, a cl ericilor’’ .
Cel mai vechi izvor care men ționeaz ă cădirea la Intrare Mare este ,, Cartea de
ceremonii ’’ din secolul al X – lea, și descrie Liturghia patriarhal ă a Marii Biserici, în care îi

44
cere arhidiaconului să – l cădească pe împărat, pe patriarh și sf ânta masă , înainte ca darurile să
fie aduse în altar:

,, Când darurile au ajuns pe solee se opresc acolo, iar arhidiaconul vine și îi
căde ște pe cârmuitori și, apoi, de asemenea, pe patriarh și, dup ă aceasta, sfânta masă. Și
apoi toate darurile sun t duse [în altar]…’’ .

Chiar dacă nu este men ționat ă nicio altă cădire la intrare, acest izvor ,,Cartea de
ceremonii’’, descrie doar rolul împăratului în cadrul Liturghiei. În cel mai vechi evhologhion,
codicele Leningrad 226 (sec X), găsim rubri ci referitoare la cădire: ,,Iar după ce darurile au
fost a șezate pe sfânta mas ă, diaconul le căde ște, apoi zice: Să plinim rugăciunea noastră… ’’.
Aici se referă la ectenia de după intrare.
În vechea versiune georgiană a CHR (sec. XI), vedem că si ngura cădire
men ționat ă este cea de după intrare:

,, După intrare, a șaz ă darurile pe sfânta masă, le acoperă, iar diaconul căde ște
împrejurul sfintei mese și preotul c ăde ște ’’ .

Aceasta este tradi ția original ă, ritul armean păstrând – o până as tăzi. ,,Singura
cădire legată de Intrarea Mare din cadrul Liturghiei armene are loc la sfâr șitul procesiunii,
înainte ca darurile să fie a șezate pe sfânta mas ă’’ .
A urmat mai târziu, o evolu ție ulterioar ă a rânduielii cădirii, care a fost o încercar e
de reconstruc ție. Intrarea Mare și – a păstrat însă, forma sa originală ,,procesiune a diaconilor
de la un schevofilachion situat la o oarecare distan ț ă de biserică’’. După aceea, a urmat
rânduiala pe care o întâlnim în traducerea lui Leon Thuscus (1173 – 11 78):

,, După ce s – a făcut rugăciunea pentru catehumeni, se merge la [locul] punerii
înainte a pâinilor, pe care [urmează] să le a șeze pe sfântul altar, precedați de arhidiaconul cu
cădelni ța și cu sfântul aer… Și când s – a ajuns la sfintele u și ale canceliilor, intră arhidiaconul
și c ăde ște sfântul altar și pe preoți, dup ă rânduială.. .’’ .

După ce rânduiala Proscomidiei a fost mutată lângă altar, în partea de răsărit a
bisericii, sau pe o masă ș aterală în altar, a apărut această practică a încep erii cădirii din altar,
a șa cum întâlnim și la celelalte c ădiri. Găsim în codicele Atena Ethnike bibliotheke 662 (sec.
XII – XIII) următorul text:

,, La Intrarea cea Mare, diaconul ia cădelni ța și, dup ă ce preotul a binecuvântat – o,
căde ște doar înaintea sfintei mese. Apoi amândoi ies și merg la proscomidiar, iar [diaconul]
căde ște darurile în chipul crucii… [apoi intră cu darurile]. Ș i diaconul intră cel dintâi, punând
discul pe sfânta masă. Apoi, întorcându – se, îl căde ște pe preot, zicând: ,,Domnul Dum nezeu
să te pomenească în Împără ția Sa’’. Și, astfel, intr ă și pune sfântul potir pe sfânta mas ă și ia
acoperămintele de deasupra sfintelor daruri și c ăde ște [darurile]…’’ .

Un ultim stadiu, putem oberva în Diataxa lui Filotei (sec. XIV) și în ediți a princeps
a lui Doukas (Vene ția, 1526), unde se arat ă că, înainte de intrare diaconul căde ște cele patru
laturi ale sfintei mese, întregul altar, pe preot și darurile de pe masa proscomidiarului. Dup ă
ce se încheie procesiunea, diaconul este cel care intr ă primul în altar, pune discul pe sfânta
masă, apoi se întoarce pentru a – l cădi pe preotul care intră. După ce potirul este a șezat pe
sfânta masă, preotul căde ște aerul și acoper ă darurile, iar mai apoi căde ște din noi darurile.

45
,,În sfâr șit, în ediți ile tipărite recente, asimilarea acestei cădiri cu celelalte cădiri din
cadrul cultului este completă, adăugându – se, ca obiecte ale cădirii, iconostasul, stranele și
poporul. Nu se întâmplă acela și lucru în cadrul PRES unde, totuși, (cel puțin în ultimele
edi ții), prima c ădire are loc doar în altar. Acest fapt nu are nimic de – a face cu PRES. Ci,
rubricile PRES ilustrează o lege liturgică enun țat ă de Baumstark, care afirmă că rânduielile
mai solemne sau mai rar celebrate, din cele mai sfinte perioade ale anu lui liturgic, rămân mai
conservatoare și p ăstrează vechile practici mai mult timp și mult mai bine decât o fac
rânduielile liturgice cotidiene’’ .
Clarificând partea istorică a dezvoltării cădirii, putem identifica și formulele
rostite în timpul cădi rii. În rubricile actuale, diaconului i se cere să rostească în taină Psalmul
50 în timpul cădirii. Doar dacă dore ște, poate ad ăuga și troparele de poc ăin ț ă. Psalmul 50 este
cea mai stabilă rugăciune adăugată în acest moment. Până astăzi, este rostit și în cadrul primei
cădiri a Liturghiei, potrivindu – se astfel, cu tonul peniten țial al rug ăciunilor atât de obi șnuite
care înso țesc ,,apropierea de jertfelnic’’ în întregul R ăsărit. 68
Tămâia în biserică este un semn material al sfin țeniei ființei lui Dumn ezeu, dar și
al sfin ților Lui, fiind un mod în care ne aduce aminte c ă și noi trebuie s ă trăim în sfin țenie.
,,Sfin țenia e un atribut veșnic al lui Dumnezeu și al sfinților S ăi după harul și dup ă darul Lui.
Sfin țenia trebuie s ă fie întotdeauna și un atribu t al nostru iar duhoarea păcatului ce ne este
proprie trebuie respinsă în tot chipul: prin pocăin ț ă, prin muncă, prin post, rugăciune,
milostenie.’’ 69 Cădirea înaintea icoanelor și a oamenilor este semn al harului Sfântului Duh.
Preotul face această cădire, însemnând astfel, unirea tuturor în Duhul Sfânt. 70

68 R. F T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 231 – 238.
69 Sfântul I OAN DIN K RO ȘTADT , Liturghia – cerul pe pământ…, p. 228.
70 Sfântul I OAN DIN K RO ȘTADT , Liturghia – cerul pe pământ…, p. 244.

46
3.2.2. Splălarea mâinilor

La Liturghia arhierească din practica bizantină contemporană, episcopul după ce
cite ște rug ăciunea din timpul Imnului Heruvic ,,Nimeni dintre cei lega ț i…’’, merge pe solee,
stând înaintea sfintelor u și, unde ipodiaconii îl întâmpin ă cu un vas cu apă și un lighenaș și își
spală mâinile. Acest ritual este întâlnit și în Arhieraticonul lui Gemistos. Dup ă aceea,
episcopul î și pune omoforul mic pe umeri, î ntorcându – se astfel, înaintea sfintei mese, pentru
întreita rostire a Heruvicului, chiar înainte de a merge la proscomidiar. De remarcat faptul că,
la Liturghia pre țeasc ă nu are loc spălarea mâinilor înainte de Intrarea Mare. Ace știa își spal ă
mâinile în t impul rostirii Psalmului 25, 6 – 12, imediat după ce s – au înve șmântat, înainte de a
începe Proscomidia. Ne putem pune următoarele întrebări: ,,Ar trebui considerat acest gest o
anticipare a unor elemente caracteristice riturilor preanaforale? Care este snesu l acestei spălări
a mâinilor și care este locul s ău tradi țional în cadrul Liturghiei?’’ 71
În trecut preo ții și episcopii se sp ălau o singură dată pe mâini, la Heruvic. În
prezent, doar arhiereii î și mai spal ă mâinile în acest moment, iar preo ții de t rei ori: după
înve șmântare, înainte și dup ă împărtă șire. Singura sp ălare din vechime avea doar rol simbolic.
Acum, mai ales cea de după împărtă șire, are un rol strict practic, pentru a exclude existența
vreunei fărâmituri din Sfântul Trup printre degete. A pa se varsă într – un loc special.
Încă din vechile izvoare, Sfântul Chiril al Ierusalimului ne oferă prima mărturie
păstrată pentru multe dintre inova țiile ceremoniale din cadrul Liturghiei, fiind inclus ă aici și
spălarea mâinilor, situînd – o chiar în ainte de sărutarea păcii. Totu și, în Catehezele Sfântului
Chiril nu este men ționat transferul darurilor. ,,Teodor al Mopsuestiei o prezint ă în timpul
sărutării, adică după ce preo ții și – au dat sărutarea păcii, în timp ce această sărutare are loc în
popor. Constitu țiile apostolice și Ps. – Dionisie o men ționeaz ă după sărutarea păcii, chiar
înainte de Anafora. Lietzmann și Baumstark susțin c ă descrierea Sfântului Chiril este cea
originală. Ei presupun că darurile au fost selectare înainte de sărutarea păcii, ac eastă activitate
murdărind mâinile preotului. De Meester, în studiul său cu privire la Liturghiile bizantine,
consideră și el c ă la baza acestei rânduieli stă un scop practic’’ .
Dix vine o altă afirma ție , în care arată că diaconii sunt cei ce manevr ează darurile,
în timp ce preo ții își spal ă mâinile. Sfântul Chiril al Ierusalimului exclude orice scop practic
pentru spălarea mâinilor ,,căci n – am intra în biserică având vreo murdărie trupească’’. Acest
gest, simbolizează cură ția de care au nevoie cei c e slujesc în fa ța sfintei mese. Acest înțeles
simbolic, îl mai întâlnim la Pseudo – Dionisie și în constituțiile Apostolice, unde sp ălările
aveau loc înainte de aducerea darurilor.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, a fost într – o oarecare măsură, un ino vator liturgic,
fiind posibil ca el să stea la originea spălării mâinilor. De la el avem primul izvor păstrat
pentru spălarea mâinilor și pentru epiclez ă consacratorie în cadrul căreia este invocat Sfântul
Duh. Este și unul dintre primii care menționeaz ă p omenirile anaforale și multe dintre
elementele caracteristice Liturghiei ierusalimitene men ționate în Jurnalul Egeriei.
În evhologhioanele bizantine timpurii, nu este men ționat ă spălarea mâinilor, fiind
aproape lipsite de rubrici. ,,Dar, fără nicio îndoială, odinioară atât Liturghia arhierească cât și
cea preo țeasc ă includeau o spălare a mâinilor înainte de Intrarea Mare. Sfântul Maxim
Mărturisitorul nu vorbe ște de sp ălarea mâinilor în Mistagogia sa. În scoliile sale comentează
spălarea mâinilor a șa cum ea apare la Ps. – Dionisie, fără a men ționa dac ă era în uz la
Constantinopol în vremea sa. Totu și, prin observațiile sale, pare s ă sugereze că, în ciuda
complicatului ritual al spălării prescris în Legea Veche, în cultul nostru doar mâinile trebuie
spăla te. ’’ Primul izvor pentru spălarea mâinilor este acel ritual preo țesc din ,, Leningrad 226 ’’,

71 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, p. 242.

47
un codice din secolul al X – lea, care cuprinde vechea variantă italiană a CHR, și care dup ă
ecfonisul celei de a doua rugăciuni a credincio șilor, spune:

,, Ș i preotul: Cei ce pe Heruvimi tainic închipuim…
Și poporul cânt ă imnul, preotul î și spal ă mâinile rostind:
Spăla – voi întru cele nevinovate mâinile…
Și dup ă a șezarea darurilor pe sfânta mas ă, diaconul le căde ște și rostește:
Să plinim… ’’

La Pseudo – Dionisie, î și sp ălau mâinile atât episcopul, cât și toți coliturghisitorii.
Această practică, o întâlnim și într – un vechi manuscris siriac editat de Rahmani și în vechiul
rit caldeean. În coliturghisirea descrisă de Teodor al Mopsuestiei, episcopul împreună cu to ți
preo ții își spal ă mâinile.
În cadrul rânduielii arhiere ști descrise în BAS din secolul al X – lea din versiunea
Johannisberg și din codicele Pyromalus , aceste rubrici nu descrie persoanele care î și sp ălau
mâ inile:

,, În acest timp, sunt duse și sunt puse înainte darurile de c ătre preot și, dup ă
spălarea mâinilor , [episcopul] le cere slujitorilor să se roage pentru el… ’’ .

,,Conform primei noastre diataxe păstrate, cuprinzând ritualul patriarhal a l Marii
Bisericii, din secolele XII – XIII , din British Museum Add. 34060 , doar patriarhul î și spal ă
mâinile după Intrarea Mare. În Arhieraticonul lui Gemistos (c. 1380) to ți episcopii
coliturghisitori î și spal ă mâinile, chiar înainte ca procesiunea să încea pă. Liturghia arhierească
descrisă de Sfântul Simeon al Tesalonicului, la aproximativ o jumătate de veac mai târziu, îl
prezintă doar pe episcop spălându – și mâinile. La fel și în diataxa arhiereasc ă din secolul al
XV – lea din codicele Schitul Sf. Andrei, At hos, editat de Dmitrievski’’. De remarcat faptul că,
în niciunul dintre aceste izvoare nu se spune nimic despre preo ții coliturghisitori.
În ceea ce prive ște Liturghia preoțeasc ă, versiunea georgiană a CHR editată de
Jacob, descrie o colurghisire pa triarhală, din care reiese că, doar liturghisitorul proestos î și
spală mâinile:

,,După intrare… diaconul căde ște împrejur altarul și preotul c ăde ște.
Preotul î și spal ă mâinile și zice: Spăla – voi întru cele nevinovate mâinile mele…
pâ nă la Bine Te voi cuvânta, Doamne ’’ .

Această practică, a reprezentat o relativă variabilitate, iar în vechile mărturii
bizantine este indicată spălarea mâinilor doar pentru liturghisitorul proestos. Participarea
diaconului la acest ritual es te, cel mai probabil, o inova ție târzie. 72 În practica Liturghiei
Sfântului Iacob (secolele IV – V), împăr țirea momentelor slujbei este urm ătoarea: Ectenia mare
rostită de diacon, Rugăciunea rostită de proestos pentru credincio și, S ărutarea păcii, Spălarea
mâ inilor liturghisitorilor. În Liturghia ortodoxă de astăzi, avem o semnificativă evolu ție:
Ectenii pentru credincio și (rostite de diacon), dou ă rugăciuni în taină pentru credincio și (citite
de preot), spălarea mâinilor arhiereului la Liturghia cu arhiereu, Heruvicul, Vohodul (Ie șirea
cu Cinstitele Daruri) , Pomenirile din mijlocul bisericii. 73
În aproape toate manuscrisele, este dată o formulă înso țitoare pentru sp ălarea
mâinilor, folosindu – se de textul tradi țional din Ps. 25, 6 – 8 (sau 6 – 12), sau cel pu ț in începutul.

72 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei… pp. 244 – 247.
73 Pr. E. B RANI ȘTE , Liturgica specială…, p. 352.

48
În versiunea populară a Cinovnikului slavon, în loc să fie rostit Ps. 25 din timpul spălării
mâinilor, o altă rugăciune este rostită de către episcop:

,, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce cu arătarea Ta cea mântuitoare ai sfin țit
repejun ile Iordanului, Însu ți , și acum, trimite harul Preasfântului T ău Duh, și binecuvinteaz ă
apa aceasta spre sfin țirea întregului T ău popor. Că bine e ști cuvântat în vecii vecilor. Amin ’’ .

Această rugăciune nu este întâlnită în niciunul dintre izvoarel e grece ști ale
rânduielii arhiere ști. Aceast ă rugăciune de la Cinovnik, este o simplă adaptare a rugăciunii de
la spălarea sfintei mese, care este întâlnită în sfin țirea bisericii. ,,Textul grecesc poate fi
urmărit până în Barberini 336 , iar finalul origin al spune: ,, binecuvintează […] ș i apa aceasta,
ca să fie spre sfin țirea și s ăvâr șirea altarului t ău ’’. Totu și, în pofida vechimii sale, rug ăciunea
este un adaos târziu în practica slavonă.’’ Cinovnikul ru șilor vechi rutialiști (edinoverți), care
sunt în comuniune cu Biserica Ortodoxă o are alături de Ps. 25. După rugăciunea ,, Nimeni
dintre cei lega ți… ’’ și Ps. 50, urmează următoarele:

,,… și dup ă ce arhiepiscopul merge la sfintele u și, iar ei îi aduc un lighenaș și un ibric
ca mai înainte [adică după îmbrăcare, la începutul Liturghiei], episcopul spune deasupra apei
această rugăciune: Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai sfin țit repejunile Iordanului. .. și
însemnează apa cruci ș. Apoi își spal ă mâinile zicând: Spăla – voi întru ce șe nevinovate mâinile
mele. .. Și, sp ălându – și mâinile și ștergându – se, îl binecuvintează pe cel ce ține ștergarul. Și
dacă sunt și alți episcopi împreun ă cu dânsul și ei își spal ă mâinile, fiecare în lighena șul s ău.
Și preoții își spal ă și ei mâinile. Asemenea lui Iosif și lui Nicod im, a șa și ei își spal ă mâinile
cu frică și cu cutremur și, cu mult ă tămâie, bine înmiresmează. Și așa au luat de pe lemn
preacuratul și de viaț ă dătătorul Trup al lui Hristos, cunoscându – L că este adevăratul Fiu al lui
Dumnezeu’’ .

Această lucrare e ste mai pu țin cunoscut ă, fiind publicată în anul 1910, la Moscova.
Se bazează pe codicele din secolul al XVI – lea: Moscova Sinod 366 (909) și 367 (680). O altă
formulă de spălare a mâinilor este întâlnită și în versiunea georgian ă a CHR din secolul al
XIII – lea editată de Tarchnischvili pe baza codicelui Graz Georg. 5 :

,,Preotul și spal ă mâinile și zice rug ăciunea: Doamne Dumnezeul meu, trimite – mi
putere de sus și m ă întăre ște spre slujirea aceasta a Ta, încât cu nevinov ă ție sfânt ă și cu
cutremur și fric ă să stau înaintea sfântului Tău jertfelnic, aducându – ți jertfa cea
nesângeroasă Ție, c ă a Ta este împără ția, puterea și slava, a Tat ălui și a Fiului… ’’ .

Această text nu are nicio legătură cu spălarea mâinilor, fiind o traducere a rugăciuii
pregătitoa re: ,,Doamne, Dumnezeul nostru, trimite – mi putere de sus…’’. Aceasta este întâlnită,
începând cu secolul al XII – lea, în numeroase manuscrise italo – grece ști. 74 Astăzi a dispărut
ritualul spălării mâinilor din cadrul Liturghiei preo țești, fiind întâlnit ă în edi țiile tip ărite doar
înainte de Proscomidie. Spălarea mâinilor și – a păstrat locul, la Intrarea Mare, în cadrul
Liturghiei arhiere ști bizantine. ,,Iar rug ăciunea din Cinovnikul slavon, prin care episcopul
binecuvintează apa înainte de a – și sp ăla mâinile – ,, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai
binecuvântat apele Iordanului …’’ – dă o formă finală acestei rânduieli întâlnite aproape la
toate Liturghiile euharistice tradi ționale ale creștin ătă ții.
Întâlnim într – un foarte scurt comentariu al Sfântului N icolae Cabasila, toate datele
privitoare la ritualul spălării mâinilor din cadrul Liturghiei preo țești. Acestea sunt confirmate

74 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 252 – 254.

49
în lucrare a ,, Despre săvâr șirea Dumnezeieștii Liturghii ’’, ritualul fiind men ționat dup ă
transferul, a șezarea și acoperirea daru rilor. Este un ultim izvor care păstrează ritualul spălării
mâinilor la locul său original, după Intrarea Mare. Pe de altă parte, Sfântul Nicolae Cabasila
aduce un noi detaliu ritual: preotul î și spal ă mâinile ,,înaintea cinstitelor daruri’’ – adică stând
cu fa ța spre sfânta mas ă, nu spre comunitate, a șa cum întâlnim ast ăzi în Liturghia arhierească.
Doar liturghisitorul proestos î și poate sp ăla mâinile.
Alte noi mărturii, privind locul și forma original ă a cădirii și a ritualului sp ălării
mâinilor au fost găsite de J. – M. Sauget într – un fragment manuscris siriac melchit din secolul
al XII – lea, codicele Borgia Syr. 13 :

,, Și iese cu darurile și, dup ă a șezarea tainelor, c ăde ște diaconul altarul împrejur, iar
apoi preotul [căde ște]. Preotul își spal ă mâin ile sale zicând: Spăla – mă – voi.. . (Ps. 50, 2). Stropi –
mă – voi cu isop… (Ps. 50, 7). Și adaug ă: Spăla – voi întru cele nevinovate mâinile mele… până la
minunile Tale (Ps. 25, 6 – 7)’’. 75

După cererea făcută lui Dumnezeu și poporului pentru iertare, rând uiala cea veche
arăta că, arhiereul trebuia să – și spele mâinile înaintea Ușilor Împ ărăte ști. Acest gest era f ăcut,
pentru arăta că , slujitorul este neprihănit și cur ă țit de p ăcat, fără întinăciune, atât cât îi este dat
omului. Doar în momentul acela, el se poate apropria de Dumnezeu și sluji Sfintelor Taine.
Această rânduială a dispărut definitiv din liturghiile săvâr șite de c ătre preo ți, ținându – se mai
rar la slujba arhierească. Spălarea mâinilor pentru preo ți, a fost transferat ă în timpul Utreniei,
unde e ste înso țit ă de o rugăciune specială:

,, Spăla – voi între cei nevinova ți mâinile mele și voi înconjura altarul T ău, Doamne,
ca să aud glasul laudei Tale și s ă spun toate minunile Tale. Doamne, iubit – am buna – cuviin ț ă
a casei Tale și locul s ălă șluirii s lavei Tale. Să nu pierzi cu cei necredincio și sufletul meu și cu
vărsătorii de sânge via ța mea, în mâinile c ărora sunt fărădelegile; dreapta lor s – a umplut de
daruri, iar eu întru nerăutatea mea am umblat. Izbăve ște – mă, Doamne, și m ă miluie ște!
Piciorul me u a stătut întru dreptate: în Biserici te voi binecuvânta Doamne! ’’ 76

75 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 256 – 258.
76 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumnezeie știi Liturghii…, p. 240.

50
3.3 . Întreruperea Heruvicului

Vohodul Mare sau Ie șirea (Intrarea) cu Cinstitele Daruri, reprezint ă o dezvoltare a
unui act destul de simplu la început: ,,duce rea darurilor de pâinile și vin, alese de c ătre
diaconi, de la pastoforiu în altar (la Sfânta Masă), unde urmau să fie binecuvântate și sfințite
de către arhiereu sau preotul proestos. Cu timpul, concomitent cu dezvoltarea crescândă a
ritualului Proscomidi ei mutat la începutul Liturghiei, acest act a căpătat o importan ț ă din ce în
ce mai mare și a împrumutat un caracter din ce în ce mai solemn, atribuindu – i – se o deosebită
semnifica ție simbolic ă. Acest act ritual, începe să se dezvolte începând probabil cu s ecolul al
VI – lea, atunci când Patriarhul Eutihie al Constantinopolului îl men ționeaz ă ca pe o inova ție,
arătând astfel, că el nu era încă generalizat.
Pomenirile făcute astăzi în mijlocul bisericii în timpul Ie șirii cu Cinstitele Daruri,
sunt de ori gine destul de veche. ,,Ele reprezintă o prescutare și o r ămă șiț ă a pomenirilor
nominale sau a citirii dipticelor de către diacon, legate odinioară de aducerea Cinstitelor
Daruri pe Sfânta Masă, pomeniri care au fost transferate ulterior înainte de început ul
Liturghiei, odată cu întreg ritualul Proscomidiei’’. 77
După unii cercetători și comentatori ai Sfintei Liturghii, Vohodul cu Cinstitele
Daruri este considerat ca o reprezentare simbolică a luării de pe cruce a Trupului Domnului și
a înmormântării L ui. Vohodul Mare apare într – o perfectă ordine logică, ca o dezvoltare și
completare în continuare a temei și actelor din ritualul Proscomidiei, în care s – a săvâr șit
amintirea Patimilor și morții Domnului pe Cruce. ,,Conexiunea intimă între simbolismul
aces tor două păr ți ale oficiului liturgic devine evident ă prin cele mai mici amănunte ca, de
exemplu, prin formula întrebuin țat ă de liturghisitori în parcursul primei păr ți a Vohodului
Mare pentru diferitele pomeniri (… Să – l…, Să – i…, Să vă pomenească Domn ul Dumnezeu întru
împără ția Sa ), fiind expresia derivată din rugăciunea de pe cruce a tâlharului care s – a pocăit
(Luca 23, 42). 78
Pomenirile care întrerup Heruvicul, sunt o stuită de stihuri liturgice, care se referă
la mai multe categorii de persoane , și care se încheie cu formula: ,,… să – i pomenească Domnul
Dumnezeu întru Împără ția Sa .’’ Acestea au o importan ț ă aparte, deoarece împlică Împără ția
Cerurilor. 79 Într – o rugăciune din cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, preotul îi cere lui
Dumneze u să – i pomenească în Ceruri pe cei pomeni ți de el, nominal, la proscomidie,
adăugând: ,, Iar pe cei pe care nu i – am pomenit, din ne științ ă sau uitare, sau pentru mul țimea
numelor, Tu Însu ți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiec ăruia, Cel ce
pe fiecare îl știi din pântecele maicii lui ’’. 80
Această ie șire cu Cinstitele Daruri, începe cu rostirea primului Stih al pomenirilor,
care toate acestea se vor face sub policandru.

Preotul: ,, Pe Presfin țitul nostru (Episcop, Arhie piscopul, Mitropolitul, Patriarhul)
[N] să – l pomenească Domnul Dumnezeul întru Împără ția Sa .’’
Poporul: ,, Amin .’’

Preotul: ,, Pe binecredinciosul popor român de pretutindeni, pe cârmuitorii ț ării
noastre, pe mai – marii ora șelor și ai satelor și pe cei ce slujesc în armata ț ării să – i
pomenească Domnul Dumnezeu întru Împără ția Sa. ’’
Poporul: ,, Amin.’’

77 E. B RANI ȘTE , Liturgica specială…, p. 354.
78 Pr. P. V INTILESCU , Liturghierul explicat…, p. 216.
79 † B. A NANIA , Cartea deschisă a Împără ției… , p. 160.
80 † B. A NANIA , Cartea deschisă a Împără ției…, p. 162.

51
Preotul: ,, Pe fra ții noștri preoți, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi și
monahii și pe tot clerul bisericesc s ă – i pomenească Domnu l Dumnezeu întru Împără ția Sa.’’
Poporul: ,, Amin. ’’

Preotul: ,, Pe ferici ții întru adormire Patriarhii Bisericii Ortodoxe române [NN]
să – i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împără ția Sa.’’
Poporul: ,, Amin. ’’

Preotul: ,, Pe ferici ții întru adormire eroii, osta șii și lupt ătorii români, din toate
timpurile și din toate locurile, c ăzu ți pe câmpurile de lupt ă, în lagăre și în închisori pentru
apărarea patriei și a credinței str ămo șești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și
demn itatea noastră, să – i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împără ția Sa.’’
Poporul: ,, Amin. ’’

Preotul: ,, Pe cei adormi ți din neamurile noastre, str ămo și, moși, p ărin ți, frați,
surori, fii și fiice, soți și soții, și pe toți cei dintr – o rudenie cu n oi, pe fiecare după numele său
și așa cum fiecare îi poart ă în cugetul său, să – i pomenească Domnul Dumnezeu întru
Împără ția Sa. ’’
Poporul: ,, Amin. ’’

Poporul: ,, Pe cei ce au adus aceste Daruri și pe cei pentru care – au fost aduse, vii
și adormi ț i, să – i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împără ția Sa.’’
Poporul: ,, Amin. ’’

Preotul (făcând asupra credincio șilor semnul Crucii cu Sfântul Potir): ,, Ș i pe voi pe
to ți, dreptm ăritorilor cre știni, s ă vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împără ți a Sa,
totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor. ’’
Poporul: ,, Amin. ’’

După ce preotul termină pomenirile și intr ă în Sfântul Altar prin u șile împ ărăte ști,
urmează partea a doua a Heruvicului:

Poporul: ,, Ca pe Împăratul tuturor primi nd pe Cel ce, nevăzut, e’nconjurat de
cetele îngere ști: Alilua, Aliluia, Aliluia. ’’

Această Intrare Mare, simbolizează și reintereaz ă Intrarea triumfa ș ă a Mântuitorului
Iisus Hristos în Ierusalim, care era aclamată frenetic de mul țimile de oame ni ent uzia ști.
,,Triumfal e și imnul pe care – l cântăm acum, asemănător cu cel pe care poporul unei cetă ți îl
cântă la întoarcerea a suveranului dintr – un război decisiv’’. Însă, aici este vorba de ,, Împăratul
tutoror ’’, care este Iisus Hristos, Împăratul universa l, al cerului și al p ământului, având
stăpânire absolută asupra unui teritoriu infinit. Pe Dumnezeu nu L – a văzut nimeni niciodată.
Sfântul Apostol Pavel, afirmă că, Iisus Hristos este ,,chipul nevăzutului Dumnezeu’’, după
cuvântul pe care Mântutorul l – a sp us ucenicilor: ,,Cel ce M – a văzut pe Mine L – a văzut pe
Tatăl’’. Noi îl primim pe El, ca și cum L – am primi pe Cel ce în mod ,, nevăzut este înconjurat
de cetele îngere ști ’’, care – I cântă întreit ,, Aliluia ’’. Noi nu cântăm în fa ța îngerilor, așa cum
întâlnim la psalmistul David, ci împreună cu ei.
Trecând de la emo ție la meditație, tr ăim dimensiunea antinomică a acestui
moment. ,,Iisus, într – adevăr, intră triumfal în Ierusalim, dar acesta este și drumul S ău către
patimă și moarte’’. Preotul intrând cu Ci nstitele Daruri în Sfântul Altar, acoperă sfintele vase
cu procovă țul cel mare, rostind cuvintele care exprim ă contrariul:

52
,, Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacuratul Tău trup, cu giulgiu curat
înfă șurându – L și cu miresme, în mormântul nou, îngropându – L, L – a pus . În mormând cu
trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun împreun ă cu Tatăl și
cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându – le, Tu, Cel ce e ști necuprins. Ca un purt ător
de via ț ă și cu adev ărat mai în frumuse țat decât Raiul și mai luminat decât orice c ămară
împărătească s – a arătat, Hristoare, mormântul Tău, izvorul învierii noastre’’.

În timp ce Mântuitorul Iisus Hristos merge spre patimă, moarte și mormânt, noi Îl
primim în Noul Ierusalim ca și cum L – am primi pe Dumnezeu – Tatăl, Cel care este în mod
nevăzut înconjurat de cetele îngere ști. Noi suntem în comuniune cu ingerii, prin participarea
imnică, aducându – I lui Dumnezeu laudă prin întreitul ,, Aliluia. ’’. 81
Prin procesiunea aducerii Daruril or, via ța noastr ă este adusă la Altar, fiind
prezentată lui Dumnezeu într – un act solemn de iubire și adorare. El este ,,Împ ăratul
împăra ților și Domnul domnilor, Care vine s ă fie jertfit’’ (Imnul Heruvic din Sâmbăta Mare).
Aceasta reprezintă, Intrarea Lui ca Preot și Jertf ă; ceea ce înseamnă că, în El și cu El, st ăm în
potir, deoarece, suntem me m brii ai Trupului Său, părta și ai Umanit ă ții Sale. Împ ără ția lui
Dumnezeu este o comuniune desăvâr șit ă – ,,ca ș ă fie una, precum suntem și noi’’ (Ioan 17,
11). Calea de a ne apropia de Dumnezeu, se realizează numai prin iubire, deoarece, El Î și
aminte ște de noi, doar dac ă noi ne amintim unii de al ții. Aceast ă unitate organică de credin ț ă
și iubire din cadrul Bisericii, este exprimat ă în comemorarea din timpul Vohodulu i Mare. 82

Vohodul cel Mare este alcătuit din patru etape:

1. Aducerea Cinstitelor Daruri de la Proscomidiar, fiind purtate prin
mijlocul bisericii, la Sfântul Altar.

2. Strigătul tâlharului pe cruce, fiind redat prin ,, Pe voi, pe to ți, s ă vă
pomenească Domnul Dumnezeu întru Împără ția Sa, totdeauna acum și pururea și în
vecii vecilor ’’.

3. Primirea Cinstitelor Daruri de către credincio și.

4. A șezarea Cinstitelor Daruri în Altar deasupra Sfintei Mese.

,,Pâinea și vinul de la Proscomidie, care vor fi adu se pe Sfânta Masă, sunt numite
Cinstite Daruri, pentru că, de și destinate Tainei, ele nu sunt sfințite, nu s – au preschimbat, ci
a șa cum ne spune Sfântul Vasile, se arat ă a fi ,,prefigurarea Trupului și Sângelui lui Hristos’’.
Doar la Liturghia Darurilor ma i înainte sfin șite, Cinstitele Daruri nu sunt pâine și vin, ci
Trupul și Sângele Domnului, pentru că au fost sfin țite la Liturghia din sâmb ăta sau Duminica
anterioară. De aceea, la Vohodul acestei Sfinte Liturghii, credincio șii îngenuncheaz ă și – și
pleacă c apetele la pământ, căci se închină lui Hristos’’. 83
În practica contemporană, Heruvicul fiind cântat o singură dată, este întrerupt de
pomenirile pe care preotul liturghisitor le roste ște în timpul procesiunii. Nu avem vreo
mărturie a existen ței acest or pomeniri înainte de secolul al XII – lea. Pu ține izvoare mai
timpurii care con țin textul imnului Heruvic, îl dau neîntrerupt și nu menționeaz ă vreo
pomenire. Uitându – ne asupra textului grecesc al Heruvicului, este suficient să ne dăm seama

81 † B. A NANIA , Cartea deschisă a Împără ției…, pp. 164 – 172.
82 Pr. Alexander S CHMEMANN , Liturghie și viaț ă, Desăvâr șire creștin ă prin intermediul experien ței liturghice, trad.
de Pr. Viore l S AVA , Ed. Basilica, Bucure ști, 2014, pp. 86 – 87.
83 Protop. S. A NAGNOSTOPOULOS , Explicarea Dumnezeie știi Liturghii…, p. 241.

53
că a fost scris pentru a fi cântat fără întrerupere, fiindcă este o unitate gramaticală care nu
permite existen ța unor întreruperi. Există mai multe neîn țelegi în privința locului în care
imnul Heruvic trebuie întrerupt pentru rostirea pomenirilor.
De exemplu, gre cii îl întrerup imediat după ,,… Împăratul tuturor ’’, în timp ce
slavii, incluzând și românii, imediat înainte de ,,ca pe Împ ăratul…’’. Codicele Basilii Falascae,
din secolul al XIV – lea îl separă după ,, aducem ’’, referindu – se la a doua jumătate a imnulu i
prin sintagma: ,, Un alt imn ’’. 84
Voi detalia pe baza izvoarelor bizantine, participan ții la procesiunea cu darurile. La
mare Intrare din Ordo antiquus gallicanus editată de Klaus Gamber, liturghisitorul protos nu
participa la procesiunea de aducere a darurilor, diaconii fiind înso țiți de alți preoți, în funcție
de necesită ți:

,, Dintre preo ții care stau împrejurul prestolului, ies unul sau doi, sau câți vot fi de
trebuin ț ă. Preotul intră cu diaconii în schevofilachion și ia în mâinile sale vasul (sau discul)
cu [pâinea] jertfei; la fel, diaconul ridică potirul în dreptul capului său ’’ .

Probabil, să fie acesta motivul original pentru care preotul a început să participe la
procesiune. Dar nu este singurul motiv, deoarece mai multe izvoare îi cer preotului să
participe la procesiune chiar și atunci când nu exist ă un motiv practic pentru aceasta. În
vechea versiune otrantană, din codicele Paris Lat. 1002 , lucrurile sunt pu țin contradictorii în
această privin ț ă:

,, Această rugăciune fiind sp usă, preotul și diaconul merg la pâinile puse înainte, pe
care [urmează] să le a șeze pe sfânta mas ă. Mai mul ți preoți sau diaconi îi urmeaz ă. Iar clerul
și poporul cânt ă împreună acest imn: Cei ce pe Heruvimi tainic…
După ce au fost a șezate sfintele taine punând tămâie, le căde ște; și atunci, primul
dintre ei, cu capul plecat, înaintea sfintei mese, zice către ceilal ți [preo ți]: Ruga ți – vă pentru
mine, fra ților… ’’ .

După terminarea dialogului ,, Ruga ți – vă, fra ților …, observăm următoarea rubric ă:

,, Iar cel care poartă discul și preotul care duce potirul la sfânta mas ă zice întru
sine această rugăciune ’’ .

În CHR georgiană (secolul al XI – lea) din Sinai Georg. 89 preotul poartă discul și
potirul, chiar dacă era prezent un diacon care pute a face el acestea:

,, Ș i să ia diaconii cădelni ța și ripidele și f ăcliile, iar preotul potirul și discul, și s ă
aducă sfintele [daruri].

În cazul Liturghiei preo țești descrise de Sfântul Nicolae Cabasila, la Liturghia
arhierească din Arhieraticonu l lui Gemistos și în comentariul Sfântului Simeon al
Tesalonicului, este limpede faptul că, în perioada medievală, în cadrul Liturghiei preo țești,
preo ții participau la Intrarea Tainelor. Lucrul acesta, îl vedem în majoritatea reprezent ărilor
iconografice ale acestui ritual, în care sunt reprezenta ți îngeri, înveșmântați ca preoți și
diaconi, purtând darurile. 85

84 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 139 – 140.
85 R. F. T AFT , O istorie a Liturghiei…, pp. 287 – 290.

54
Concluzi i

Cântarea heruvimică este una dintre cele mai frumoase imnuri liturgice, și are dou ă
păr ți, înainte de Intrarea Mare și imediat d upă. Aceasta este cântarea întreit sfântă a
Heruvimilor și a S erafimilor, fără să spună explicit că ea este în cinstea Sfintei Treimi, căci
Hristos nu O revelase încă deplin prin propovăduirea Sa. Această cântare este adusă Sfintei
Treimi, fără să se numea scă explicit cele trei Persoane. Noi suntem într – o comuniune cu
îngerii și cu sfinții, pe Heruvimi tainic închipuind. Preotul purt ător al Sfintei Evanghelii, al
Cuvântului lui Hristos, se roagă să – i fie intrarea sau lucrarea de propovăduire înso țit ă de a
î ngerilor.
Imnul Heruvic are o istorie foarte bogată , și a avut o evoluție treptat ă în cultul
Bisericii. Pare să rezume întreaga Liturghie Euharistică, deoarece, face referire la ,, Sanctus ’’,
la ,, Sus să avem inimile ’’ și la Împ ărtă șanie. Altfel spus, acesta nu este un imn – ofertoriu, ci o
introducere la riturile apropierii de jertfeltnic și la Anafora, fiind în sensul larg al termenului.
Înterpretarea imnului Intrării Mari orientale nu se limitează doar la Heruvic. ,, Să tacă tot
trupul… ’’ și ,, Acum p uterile cere ști… ’’ vorbesc despre o întreagă rânduială care urmează, nu
doar despre procesiunea propriu – zisă.
O problemă destul de discutată, a fost despre cântarea Heruvicului care are la final
,, Aliluia ’’. Astăzi în cultul Bisericii, întâlnim un întreit ,, Aliluia ’’, dar în izvoarele slavone
lucrurile sunt diferite, deoarece, imnurile Intrării Mari au și ,, Aliluia ’’ simplu, în func ție de
izvor. Heruvicul cu un singur ,, Aliluia ’’, reprezintă tradi ția original ă, iar obiceiul cântării de
trei ori a apărut cel mai probabil ca urmare a în țelegerii greșite a rubricii ,,de trei ori’’ care
urma după acest imn.
În urma mărturiilor bizantine, imnul Intrării Mari a fost odinioară refrenul unui
psalm antifonic. Pe baza codicelor enun țate în lucrare, exis tă probabilitatea ca Psalmul 23 să
fi fost psalmul originar al Intrării Mari constantinopolitate. Imnul Intrării Mari bizantine a fost
odinioară un psalm antifonic care a avut o evolu ție treptat ă.
Un al capitol pe care l – am abordat, a fost despre ritu rile din Apus. În privin ța Intr ării
Mari, la Milano și la Constantinopol practicile erau diferite. Un singur lucru era comun, acela
că, împăratul era cel care î și aducea darul la altar. Dup ă ruptura Bisericilor, lucrurile s – au
schimbat radical din punct de vedere a tipicului bisericesc.
Un alt text important pe care l – am detaliat în lucrare este despre rugăciunea tainică
din timpul Imnului Heruvic. Această este atribuită Sfântului Vasile cel Mare și a ap ărut în
cadrul Liturghiei care îi poartă numele. A ceastă rugăciune creionează cadrul cosmic al
momentului liturgic, preotul rugându – se pentru el și pentru lume.
Cădirea și sp ălarea mâinilor reprezintă un alt gest liturgic important din cadrul
Sfintei Liturghii, de – a lungul istoriei petrecându – se multe schimbări în sensul acesta. La
început cădirea era făcută de către arhidiacon sau de către diacon. În rubricile actuale,
diaconul trebuie să rostească încet Psalmul 50 în timp ce căde ște, iar dac ă dore ște poate
adăuga troparele de pocăin ț ă. Psalmul 50 est e cea la stabilă rugăciune adăugată în acest
moment.
Ritualul spălării mâinilor din cadrul Liturghiei preo țești a disp ărut, păstrându – și
locul, la Intrarea Mare, în cadrul Liturghiei arhiere ști.
Întrarea Mare este unul dintre cele mai solemne și m ai impresionante momente ale
Euharistiei bizantine. A avut un puternic efect asupra pietă ții poporului care , în unele t ări,
cum ar fi la noi în România, se prosternează înaintea preotului încercând să fie atin și cu
potirul. Sfin ții P ărin ți nu sunt de acor d cu această practică, deoarece noi trebuie să stăm în
genunchi înaintea preotului. Aceste Daruri cu care preotul iese din Sfântul Altar, nu sunt încă
sfin țite. Împ ăratul împăra ților trebuie întâmpinat de credincioși întru miros de bun ă mireasmă

55
a gânduril or și a simțurilor. Prin cântarea acestui Imn îngeresc, se creează un tot unitar
liturgic, deoarece, Sfânta Liturghie nu are o origine strict omenească. Ea este mai presus de
orice, un fel de imita ție a îngerilor, dar totodat ă suntem și în comuniune cu ace ș tia.
Putem spune că, Sfânta și dumnezeiasca Liturghie este o ,,sintez ă a două lumi’’:
omenească și îngereasc ă. De aceea, putem remarca un ,,aspect îngeresc’’ în Liturghie. Noi
vorbim de o Liturghie îngerească, deoarece, aceasta poate să fie aplicată și om ului. Experien ța
Bisericii a demonstrat că, au existat persoane care s – au ridicat pe parcursul timpului la un
nivel de via ț ă îngerească.

56
Bibliografie

I. Căr ți de cult

1. Liturghierul , cuprinzând Vecernia, Utrenia, Dumnezei e știle
Liurghii ale Sfin ților: Ioan Gur ă de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Dialogul (A
Darurilor înainte sfin țite), Rânduiala Sfintei Împ ărtă șiri și alte rug ăciuni de
trebuin ț ă, Tipărit cu aprobarea Sf. Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Da niel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și
de Misiune Ortodoxă, Bucure ști, 2012.

II. Tratate , monografii, cursuri universitare și alte
lucrări de specialitate

1. ANAGNOSTOPOULOS, Protop. Stefanos, Explicarea
Dumnezeie știi Liturghi i, cu ajutorul unor evenimente reale, și a unor
experien țe din viețile sfinților, preoților, monahilor, și credincioșilor , trad. de
MANOLACHE, Pr. Victor, Ed. Bizantină, 2005.

2. ANANIA, Înaltpreasfin țitul Bartolomeu, Cartea deschisă a
Împără ției, o însoțire liturgică pentru preo ți și mireni , Edi ția a II – a, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2007.

3. BRANI ȘTE, Pr. Ene, Liturgică specială, Edi ție revizuit ă și
completată de NECULA, Pr. Nicolae, LOVIN, Arhim. Chiril, Vol um publicat
cu binecuvântarea Preafericitului Părinte DANIEL , Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Ed. Basilica, Bucure ști, 2016.

4. DRĂGULINESCU, Andrei, Tâlcuirea Sfintei Liturghii pe
în țelesul tuturor, dup ă învă ț ătura Sfintei Biserici Ortodoxe , Colec ția Ortodoxia
pe în țelesul tuturor, Nr. 4, Ed. Agapis, 2010.

5. FELEA, Pr. V. Ilarion, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Ed.
AccentPrint, Suceava, iulie, 2012.

6. FELMY, Karl Christian, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca
Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Un comentariu istoric, trad. de ICĂ, Pr. I. Ioan,
Ed. Deisis, Sibiu, 2004.

7. GONDIKAKIS, Arhim. Vasilios, Intrarea în Împără ție sau
modul liturgic, Edi ția a II – a adăugită , trad. de ICĂ, Pr. Ioan, PAISIE, Protos.,
Ed. Deisis, Sibiu, 2007.

57

8. GRIGORIE, Ierom., Explicarea Dumnezeie știi Liturghii, trad.
de ȚÂRLESCU, Pr. Andrei Ion, Ed. Bunavestire, Bac ău, 2010.

9. GROSU, Înaltpreasfin țitul Gurie, Carte de în țelegere a
rugăciunilor de toate zilele și a slujbelor bisericești, Edi ția a II – a îmbunătă țit ă,
Ed. Chriastia na, Bucure ști, 2006.

10. Sf. IOAN din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Cugetări
mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, Edi ția a II – a, trad. de BUZILĂ,
Boris, Studiu introductiv ICĂ, Diac. Ioan jr. , Ed. Deisis, Sibiu, 2002.

11. MĂNDI Ț Ă, Protos. N icodim, Explicarea Sfintei Liturghii,
Tipărită cu binecuvântarea Preasfin țitului CALINIC, Episcop de Argeș și
Muscel, Ed. Agapis, Bucure ști, 1997.

12. NECULA, Pr. D. Nicolae, Tradi ție și innoire în slujirea
liturgică, Vol III, Ed. Intritutului Biblic și de Mi siune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucure ști, 2004.

13. NIKOLAKOPOULOS, Konstantin, Imnografia ortodoxă la
început și ast ăzi, Dic ționat de termeni liturgici și imnologici, trad. de IONI Ț Ă,
Diac. Alexandru, Ed. Basilica, Bucure ști , 2015.

14. PETROAIA, Pr. Lucian , Liturghierul, Tezaur de cultură și
spiritualitate ortodoxă, Studiu asupra edi țiilor în limba român ă, Ed.
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Gala ți, 2014.

15. RĂDULEANU, Pr. Boris, Jertfa Crucii în Liturghi și
Apocalipsă, Ed. Bonifaciu, Bucure ști, 2994.

16. SCHMEMA NN, Pr. Alexander, Liturghie și viaț ă, Desăvâr șire
cre știn ă prin intermediul experien ței liturgice, trad. de SAVA, Pr. Viorel, Ed.
Basilica, Bucure ști, 2014.

17. STĂNILOAE, Pr. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în
Liturghia ortodoxă, Edi ția a II – a, Ed. Ins titutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucure ști, 2004.

18. TAFT, F. Robert, O istorie a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de
Aur, Transferul darurilor și celelalte rituri preanaforale, Intrarea Mare, Vol.
II, trad. de LOGIN, Cezar, Ed. Ren a șterea, Cluj – Napoca, 2012.

19. TAFT, F. Robert, Ritul bizantin, scurtă istorie, trad. de
VANCA, Dumitru și MEHES, Alin, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.

20. VINTILESCU, Pr. Petre, Liturghierul explicat, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Or todoxe Române, Bucure ști, 1998.

58
III. Surse electronice

1. www.credin ța – catolica.ro/manual – rc – sacramente/ , în: Manual de
religie, Sacramentele, 18 aprilie 2018 .