SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE [608619]

1

SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRATIE PUBLICA
STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT: IFR
SPECIALIZAREA "PUTEREA EXECUTIVĂ ȘI ADMINISTRAȚIA
PUBLICĂ"

INSTITUTII DE DREPT FINANCIAR

Controlul financiar și con trolul fiscal

MASTERAND: [anonimizat]

2

Cuprins

Controlul financiar și controlul fiscal

1.Controlul financiar -definire………………………………………………………… ……………………………pag. 3
2.Relația dintre finanțe -finanțe publice -fiscalitate…………………………………………… ………… …pag. 10
3.Relația dintre drept financiar -drept fiscal ………………………………………………………………. ..pag. 12
4.Controlul fiscal -definire……………………………………………………………………………… ………….pag. 14
Bibliografie …………………………………………………………………………………………….. ………………pag.1 9

3
Controlul financiar și controlul fiscal

A.Controlul financiar – definire

Datele istorice atestă că din cele mai vechi timpuri activitatea umană a fost supusă
controlului sub diferite aspecte. Controlul a fost și continuă să fie unul dintre factorii principali
care au inf luențat și stimulat progresul. Dintotdeauna oamenii au privit cu admirație realizările
predecesorilor și contemporanilor, supunându -le unor examinări riguroase, ceea ce a condus la
schimbare și progres.
Atât teoria, cât și practica dovedesc și demonstrează existența, pe de o parte a bazei
economice, iar pe de altă parte a suprastructurii generate de baza economică care explică
mecanismul prin care, independent de voința lor, oamenii intră în relații de producție și, totodată,
în relații de schimb într -un si stem de concurență.
În concluzie, există necesitatea cunoașterii condițiilor economice și financiare, în raport
cu cerințele și legitățile pieței în care se derulează activitatea agenților economici. Cunoașterea
situației patrimoniului, a capacității aces tuia de a genera profit, a solvenței comerciale ori de
faliment în care se poate afla un agent economic, la un moment dat, este asigurată cu ajutorul
controlului financiar, organizat și exercitat în mod competent.
Cunoașterea este necesară, în primul rând, conducerii agenților economici, apoi
personalului acestora. Prin control, conducerea își asigură informarea dinamică, reală, preventivă.
Controlul nu se rezumă să constate manifestarea neajunsurilor ci, în primul rând, este bazat pe
previziunea desfășurăr ii activității, a posibilităților apariției deficiențelor și anomaliilor.
Pentru obținerea profitului maxim în raport cu obiectivele și normele stabilite, controlul
contribuie și la prevenirea tendințelor și fenomenelor care necesit ă decizii de corecție. De
asemenea asigură perfecționarea, creșterea profitului în condiții de concure nță liberă și loială. El
urmă rește în principal, funcționarea unităților de producție la capacitatea normală chiar maximă,
pe criterii de eficiență și rentabilitate.

4 Controlul financiar reprezintă un mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a
deficiențelor și de stabilire a măsurilor necesare pentru restabilirea lega lității. Tinând cont de cele
arătate mai sus, statul joacă un rol deosebit de important în conducer ea societății, în rezolvarea
problemelor pe care le ridică construcția socio -economică a țării, mai ales în etapa actuală de
tranziție spre economia de piață. Prezența statului democratic în ansamblul desfășurării
activităților socio -economice reprezintă o necesitate obiectivă.
Elaborarea programului de dezvoltare economico – socială de către stat presupune cel
puțin trei elemente esențiale:
– cunoașterea legităților sociale, universal valabile;
– acțiunea legilor proprii economiei de piață;
– aplicarea justă la condițiile țării noastre și la fiecare etapă de edificare a economiei de piață a
legităților universal valabile și a legilor economice proprii economiei de piață. Aceasta
demonstrează că acțiunea de control este determinată de cauze obiective prec um caracterul
conștient al procesului de transformări revoluționare al societății și de particularitățile legilor
economiei de piață.
În literatura de specialitate au fost formulate diferite definiții ale termenului de control
finan ciar , un numitor comun fiind că relațiile din sfera controlului financiar este o componentǎ a
relațiilor ce iau naștere în legaturǎ cu resursele financiare ale statului.
Baza definiției activității de control își are originea în expresia latinească „contra rolus”
care se poate t raduce prin verificarea actului original după duplicatul acestuia, încredințat, în
acest scop, unei persoane specializate.
Astfel un mare profesor de drept financiar, Ioan Gliga definește controlul financiar ca
fiind: “o activitate de verificare a respectǎ rii și aplicǎrii conforme a normelor dreptului financiar
desfǎșurat cu finalitatea restabilirii, legalitǎții, formǎrii și întrebuințǎrii fondurilor bǎnești de
interes public și implicit cu finalitate stabilitǎ rǎspunderii judiciare și aplicǎrii coercițiilo r legale
în cazuri de încǎlcare a normelor dreptului financiar”.
Dan Drosu Șaguna definește controlul financiar ca fiind: “componentă a controlului
economic, controlul financiar are ca obiectiv cunoașterea de către stat a modului în care sunt
administrate mijloacele materiale și financiare de către societățile comerciale publice, modul de
realizare și cheltuire a banului public, asigurarea echilibrului financiar, realizarea eficienței
economico -financiare, dezvoltarea economiei naționale, înfăptuirea progre sului social”.

5 Doina Petică Roman face disticție între controlul financiar și controlul financiar public,
definind controlul financiar public c a fiind “o parte component ă a controlului financiar privind
activitatea de verificare a moodului în care se forme ază și se utilizează fondurile finanțelor
publice, private și a modului în care e administrat patrimoniul public în scopul asigurării unei
bune gestiuni financiare cu finalitatea restabilirii legalității în situațiile de încălcare a normelor
juridice ”.
În sfera dreptului finațelor publice, noțiunea de control financiar,cuprinde normele
juridice ce reglementează raporturile juridice de drept financiar ce se stabilesc în legătură cu
controlul modului de formare, administrare și întrebuințare a resurselor fina nciare publice și prin
care se urmărește corectitudinea actelor și operațiunilor efectuate și respectarea legislației și a
altor reguli prestabilite.
Resursele financiare publice pot îmbrăca atât forma de fonduri publice (fonduri bănești
publice), cât și cea de patrimoniu public (drepturi și obligații cu valoare economică referitoare la
bunurile ce aparțin statului, unitățiolr administrativ -teritoriale sau ale entităților publice ale
acestora), a cărui bună gestiune financiară se impune de către cei ce îl au în administrare.
În opinia profesorului de drept financiar, I.Glica , “controlul financiar public este o parte
componentă a controlului financiar, privind activitatea de verificare a a modului în care se
formează și se utilizează fondurile publice, precu m și a modului în care este administrat
patrimoniul public, în scopul asigurării unei bune gestiuni financiare cu finalitatea restabilirii
legalității în situațiile de încălcare a normelor juridice ”.
În esență, controlul financiar reprezintă verificarea mo dului de formare și utilizare a
banului public, precum și “reîntronarea domniei legii ” pentru neregulile constatate.
Din definiție se desprind trei direcții cadru ale conceptului de control financiar și anume :
– verificarea modului de formare a fondurilor publice
– verificarea modului de utilizare a fondurilor publice
– verificarea modului de administrare a patrimoniului public.
În funcție de evoluțiile înregistrate de domeniul economic căruia îi aparține, controlul
financiar se definește ca fiind acțiunea de determinare a stării unor activități economice
reprezentate în documente financiare și contabile, prin raportarea acestor reprezentări la
prevederile legale prin care au fost definite. Din analiza definiției rezultă că această importantă
activitate, co ntrolul financiar, reprezintă mai mult decât o acțiune de verificare, determinată de

6 necesitatea cunoașterii stării unui anumit fenomen economic și exercitată în scopul remedierii
efectelor unor abateri de la anumite prevederi legale.
Prin rezulta tele sale, controlul financiar constituie una dintre pârghiile economice care oferă
tuturor conducătorilor, indiferent de treapta ierarhică pe care se află, posibilitatea utilizării, în
orice moment, a unui sistem complex, complet și continuu de informații în legătură cu starea unui
fenomen sau a unei activități, dintr -un anumit domeniu economic de interes pentru factorii de
decizie.Tot din definiție mai rezultă că, prin rezultatele sale, activitatea de control financiar
servește unui triplu sistem de inter ese și anume:
-a) în primul rând, controlul financiar este instrumentul prin care, prin efectele de prevenire și de
reglare a disfuncționalităților ce pot interveni la un moment dat în activitățile desfășurate în
cadrul unităților economice, servește inter eselor statului în realizarea politicii acesteia , pe termen
lung, în domeniul ficalității.
Într-un sistem economic pot să apară, la un moment dat, unele disfuncționalități în relațiile
pe care statul le instituie, prin prevederi și/sau norme leg ale, între entitățile economice, indiferent
de forma acestora sau între acestea și diferitele instituții sau organisme guvernamentale.
Disfuncționalitățile pot fi generate din cauze subiective,cum sunt sustragerile deliberate ale
reprezentanților entităților economice de la îndeplinirea obligațiilor financiare si fiscale față de
stat sau gestionarea defectuoasa (bad management) a activităților, situație care, de asemenea, nu
le-ar mai permite agenților economici asumarea și realizarea acestor oblig ații stabilite prin
prevederi legale. În cele mai multe cazuri însă disfuncționalitățile apărute în cadrul sistemelor
economice au cauze obiective, determinate de situații care nu au pututu fi prevăzute pentru a fi
preîntâmpinate.
Analiza acestor cauze, atât a celor subiective, cât și a celor obiective, se efectuează în
majoritatea situațiilor pe baza informațiilor rezultate din acțiunile de control financiar, informații
ce se constituie în elemente importante de realizare a funcțiilor de prevenire sau de remediere a
disfuncționalităților din activitatea entităților economice care ar prejudicia în acest fel și interele
statului.
b) în al doilea rând, controlul financiar serveste intereselor agenților economici care îl
organizează și exercită, atât p rin acțiunea de prevenire a situațiilor de disfuncționalitate în
procesul de gestionare a patrimoniului, cât și, mai ales, prin cea de remediere a unor abateri de la
prevederile legale, cu efecte perturbatorii în activitatea acestora.

7 Din acest pu nct de vedere, controlul financiar constituie unu din cele mai importante pârghii
ale activității de management e entităților economice, deoarece poate furniza conducătorilor
acestora importante informații necesare realizării, în condiții de eficiență, a p rogramelor,
respectiv a obiectivelor propuse.
c) în al treilea rând, controlul financiar servește intereselor entităților economice partenere pe
piață, cărora le oferă informații exacte asupra stării patrimoniului unității economice de ale cărei
rezultate sunt interesate, prin mediatizarea aspectelor pozitive sau negative, după caz, ale
acesteia.
În concluzie , controlul are ca direcții esențiale organizarea mai bună a muncii, întărirea
ordinii și disciplinei în organizarea și desfășurarea activității econo mice, a disciplinei
tehnologice, gospodărirea eficientă a mijloacelor de muncă, materiale și financiare, respectarea și
aplicarea fermă a legislației țării de către toți membrii societății, organizarea și conducerea
știintifică a întregii activități social -economice pe baza coordonatelor stabilite la elaborarea
programelor de dezvoltare, buna desfășurare a procesului de transformare a deciziei în acțiune și
a acțiunii în rezultate mai eficiente.
Diversitatea de acțiuni în dezvoltarea economico -socială dete rmină și conținutul
controlului care are ca obiect și ca sferă de cuprindere modul de aplicare și îndeplinire a
obiectivelor stabilite, prevenirea și înlăturarea aspectelor negativ e, consolidarea celor pozitive.
Controlul constă în examinarea realizării a cțiunilor conform programului fixat, a ordinelor
date și cu respectarea principiilor stabilite. Obiectul controlului îl reprezintă identificarea și
soluționarea erorilor, abaterilor, lipsurilor și deficientelor, în vederea remedierii și prevenirii lor
pe viitor.
Referindu -ne la necesitatea controlului activității financiare nu trebuie să limităm rolul
acestuia la constatarea unor eventuale erori sau abuzuri, controlul manifestându -se și ca un
instrument important pentru a îndruma, orienta și corecta acțiune a diverselor structuri, în vederea
asigurării legalității acestora.
Controlul financiar nu trebuie limitat numai la cel care se realizează din afara instituțiilor
supuse acestuia, ci trebuie înțeles și ca o activitate internă, instrument de auroreglare a a cțiunilor
proprii. De asemenea, c ontrolul financiar este acțiunea de stabilire exactității operațiunilor
materiale care se efectuează înaintea, în timpul și după efectuarea acestora. El este un mijloc de

8 prevenire a săvârșirii de acte contrare legii, de id entificare a deficiențelor, de stabilire a măsurilor
necesare pentru restabilirea legalității.
Controlul financiar reprezintă și o componentă importantă a activității de conducere și
pentru că rolul controlului financiar nu se limitează doar la c onstarea unor eventuale erori sau
abuzuri, el manifestându -se și ca un instrument de îndrumare, orientare și corectare a acțiunilor
diverselor organe și structuri de conducere și de control. Acesta însă cu atât mai necesar cu cât
economia financiară a sta tului, în care nu doar nevoile și cheltuielile sunt publice, ci și veniturile
se realizează pe seama efortului tuturor cetățenilor, aceștia sunt îndreptățiți să cunoască modul în
care sunt folosiți banii publici, chiar dacă acești bani sunt prelevați de la contribuabili prin măsu ri
de autoritate.
Controlul financiar este practicat în toate societățile, în toate statele moderne, dar
necesitatea lui este mai evidentă în statele aflate în tranziție, cum este și România, în care există o
tentație spo rită de atrage foloase de pe urma statului și chiar de a frauda patrimoniul public.
Necesitatea controlului este evidentă atât în vremuri de normalitate, dar mai ales în vremuri de
criză. De altfel, multe crize cunoscute în istoria finanțelor publice se da torează dezordinii, lipsei
de control sau controlului rău organizat.
Pe de altă parte este de remarcat faptul că reformele economice ori alte evenimente
excepționale cer statelor moderne cu tendințe de amplificare a rolului lor sume de bani tot m ai
mari, pe care nu le pot procura numai prin mijloace ordinare (impozitele, taxele și contribuțiile
cetățenilor), astfel că statele sunt nevoite să recurgă la împrumuturi, inclusiv la împrumuturi
străine.
Astfel¸ pentru ca instituțiile sau cetățenii str ăini să acorde sprijinul lor, sub formă de
credite, aceștia le vor condiționa și de cunoașterea stării finanțelor publice, de modul în care este
organizat și realizat controlul acestora și dacă acesta asigură suficientă încredere, dacă sumele
împrumutate s unt destinate acoperirii unor nevoi reale și vor fi folosite conform destinației,
pentru punerea în valoare a bunurilor naționale, sporirea producției și a veniturilor statului
împrumutat, spre a fi pe deplin asigurați de rambursarea în condițiile convenit e a creditelor
acordate.
La rândul, agenții economici, care reprezintă o parte cu însemnată pondere între
contribuabili, atât în privința numărului lor cât și a sumelor cu care contribuie la bugetele publice,
sunt interesați să cunoască condițiil e economice și financiare în raport cu cerințele pieței în care

9 își desfășoară activitatea, să cunoască situația patrimoniului propriu, capacitatea societăților de a
genera profit sau pierderi, starea de solvență sau de faliment a societății lor ori a celo r cu care
intră în relații contractuale etc.
De aceea, paralel cu activitatea, în continuă dezvoltare a statului, dar și a mijloacelor de
fraudare, trebuie să se dezvolte și activitățile de control, în toate formele de manifestare a acestuia
și ținând seama de realitățile, de nevoile și de moravurile societății.
Complexitatea activității financiare a statului, unită cu importanța ei necontestată în statele
moderne, a condus la instituirea unor multiple forme de control. Economia financia ră a statului
este supusă astăzi controlului politic (parlamentar), controlului de specialitate (administrativ,
economic, și financiar) și controlului jurisdicțional.
Din ansamblul formelor instituționalizate de control, cel de specialitate ( adm inistrativ –
financiar) este cel mai complex, cu accente de birocrație care pot îngreuna activitatea agenților
economici, motiv pentru care au fost prevăzute mecanisme specifice prin care sunt urmărite,
cercetate și reglate acțiunea diferitelor organe ale si stemului financiar, pentru ca această acțiune
să fie nu doar conformă cu exigențele stabilite prin lege ci și cu interesele legale ale celor
controlați.
Diversitatea activităților agenților economici și a instituțiilor publice determină și
divers itatea și conținutul controlului. În formele de manifestare și în conținut, controlul financiar
este diferit, funcție de calitatea persoanei controlate. Există, de asemenea, diferențe în privința
controlului financiar și din punctul de vedere al persoanelo r și instituțiilor care efectuează
controlul și a persoanelor supuse controlului.
În toate cazurile și în toate formele de manifestare, controlul trebuie exercitat inopinat și
periodic, în scop preventiv și represiv, de către funcționarii imparți ali și pregătiți. Imparțialitatea
înseamnă conștiință dreaptă și independență absolută față de persoana controlată. Dar controlul
financiar nu își poate atinge scopul final dacă concluziile ce decurg sunt neglijate, ori dacă nu
sunt cercetate și cauzele de ficiențelor constatate și nu sunt luate măsuri pentru înlăturarea lor și
de reparare a pagubelor.

10 B. Relația dintre finanțe -finanțe publice -fiscalitate

Etimologia cuvântului finanțe, așa cum rezultă din literatura de specialitate, își are
originea în limba latină. Expresiile „financia”, „financias” se foloseau în sensul de plată în bani.
Se pare că aceste expresii derivau și de la „finis”, echivalent cu termen de plată.
În Franța secolului XV se foloseau expresiile „homme de finance”, „financier” pentru
denumirea arendașilor de impozite și a persoanelor ce încasau impozite pentru visteria regelui.
„Finance” însemna o sumă de bani, dar avea și sensul de venit al statului. Expresia „le finance”
desemna întregul patrimoniu al statului. În Germania, în secolele XV -XVIII, expresia „finantz”
desemna o sumă de bani, iar „finantzer” desemna cămătarul, cel ce împrumuta sume de bani.
Cu timpul, pe parcursul evoluției relațiilor sociale și al dezvoltării economice, exp resia
„finanțe” a căpătat un sens foarte larg cuprinzând bugetul de stat, creditul și operațiunile bancare,
bursele de mărfuri și de valori, în general operațiunile bănești de transfer de fonduri.
În sensul acceptat astăzi, finanțele reprezintă o categori e economică care exprimă sistemul de
relații juridice ocazionate de formarea, utilizarea și transferul resurselor bănești cu tot
mecanismul operațional pe care -l generează acest transfer: operațiuni bancare generate de relațiile
juridice dintre debitor și creditor.
În funcție de genul relațiilor social -financiare și de cei ce participă la aceste relații se
desprind: finanțe publice și finanțe private.
Finanțele publice reprezintă relațiile sociale de natură economică exprim ate în formă
bănească ce apar cu prilejul constituirii și utilizării fondurilor statului. În toate orânduirile sociale,
statul, pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale, mobilizează la dispoziția sa o parte din PIB.
În procesul mobilizării, utiliz ării si repartizării fondurilor bănești ale statului se nasc relații
sociale de repartiție între stat, pe de o parte, și între diferite categorii sociale și persoane juridice,
pe de alta parte.
Finanțele private au două ramuri:
a) finanțe -credit: reprezintă disciplina financiară care se ocupă mai ales cu studiul relațiilor
sociale private între diferiți participanți la relațiile de credit, la tranzacțiile bursiere, la relații de
asigurări și care privește fluxul financiar bănesc dintre acești participanți.

11 b) finanțele întreprinderii, ca subramură a finanțelor private, reprezintă gestiunea financiară a
întreprinderii și are drept obiect cunoașterea și controlul raportului dintre componentele mediului
financiar al societății cu în treprinderea precum și raportul dintre elementele patrimoniale ale
întreprinderii. În sfera gestiunii financiare a întreprinderii poate intra și cunoașterea și stăpânirea
dificultăților financiare ale acesteia, precum și decizia financiară luată de manager în baza
cunoașterii și a controlului relațiilor financiare ale întreprinderii.
La nivel de individ, gradul de fiscalitate (sau presiunea fiscală individuală ) reprezintă
raportul dintre totalul prelevărilor obligatorii suportate de către contri buabil și totalul veniturilor
realizate. Presiunea fiscală individuala exprimă povara fiscală pe care contribuabilul este nevoit
să o suporte în cursul unei perioade de timp (luna, an).
Gradul de fiscalitate poate fi urmărit și la nivel microe conomic (Gfm) prin raportul
procentual între prelevarile obligatorii (Pob) și valoarea adaugată (Vad).
La nivelul agentului economic, problema fiscalității trebuie analizată atât prin prisma
ponderii prelevărilor obligatorii în valoarea adaugat ă, cât și în funcție de structura prelevărilor
obligatorii (impozitul pe profit, contribuția pentru asigurările sociale, contribuția pentru somaj,
impozitul pe clădiri, pe teren, taxa asupra mijloacelor de transport. Prin intermediul impozitelor și
taxelor participă la formarea fondurilor financiare publice : regiile autonome, societățile
comerciale, organizațiile cooperatiste, asociațiile cu scop lucrativ, persoanele fizice, persoanele
juridice si fizice nerezidente.
Fiscalitatea se aplica în str ânsă legătura cu principiile și concepțiile unor discipline,
cum sunt dreptul administrativ, finanțele publice , contabilitatea, dreptul comercial, dreptul civil.
Taxele reprezintă plăți efectuate de către persoane fizice și juridice pentru serviciile
prestate de organele de stat sau instituțiile publice , cu ocazia primirii, întocmirii, eliberarii unor
acte ori a rezolvarii unor interese legitime ale părților.
Taxele îndeplinesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor , și anume: caracter
obligatoriu, titlu definitiv, (nerambursabile), urmărire în caz de neplată. Spre deosebire de
impozite care nu presupun o contraprestație (sau contraserviciu) din partea statului, taxele dau
dreptul plătitorului să beneficieze de un an umit serviciu. Însa, se poate afirma că taxele sunt
asimilate impozitelor datorită obligativității așezate la baza perceperii lor.

12 Finanțele publice – sau relațiile financiare sunt raporturi social -economice de formare și
repartizare sub formă băneas că, care apar în legătură cu constituirea și utilizarea resurselor
necesare funcționării și dezvoltării generale a societãții.
Finanțele publice îndeplinesc două funcții :
– de repartiție – care se realizeazã în două momente : – formarea resurselor ; – repartizarea
mijloacelor bãnești (redistribuirea venitului național) ;
– de control.
Trăsăturile relațiilor financiare sunt:
-relațiile financiare sunt relații cu caracter economic;
-relațiile financiare apar în formã bãneascã;
-relațiile financiare su nt relații fãrã echivalent;
-relațiile financiare nu se ramburseazã.

C.Relația dintre drept financiar -drept fiscal

Având în vedere diferitele definiții ale controlului financiar, tragem concluzia :
a) prin intermediul controlului financiar are loc ve rifcarea modului constituire a fondurilor
publice.
Datorită faptului că formarea fondurilor publice se face pe seama impozitelor, taxelor și a
altor venituri ale bugetelor publice și fonduri speciale, normele juridice ce reglementează aceste
aspecte (inclu siv procedura de colectare și urmărire a acestora), sunt cuprinse în doctrină sub
denumirea de drept fiscal (subdiviziune ce aparține dreptului financiar), care tinde să -și
dobândească autonomia ca ramură de drept și în cadrul căreia putem vorbi de control fiscal.
Prin urmare, dreptul fiscal este o componentă a dreptului financiar, tot așa cum fiscalitatea
este o componentă a științei finanțelor. Astfel, dacă s -ar considera dreptul financiar întregul, iar
dreptul fiscal partea (dreptului financiar), prin an alogie și relația dintre controlul financiar și
controlul fiscal este relația de la parte la întreg.

13 Controlul fiscal, în acest context se referă la verificarea modului de constituire a
fondurilor publice prin intermediul impozitelor, taxelor și a altor ve nituri datorate, respectiv
modul de verificare a îndeplinirii obligațiilor fiscale de către contribuabili.
b) controlul financiar cuprinde, pe lângă controlul fiscal și activitatea de verificare a modului în
care sunt utilizate fondurile publice.
Indifere nt de calitatea entității publice sau private care beneficiază de fondurile publice,
verificarea modului de utilizare a acestor fonduri se impune tocmai în virtutea principiilor care
guvernează normele de drept financiar, întrucât având ca scop final tot s atisfacerea unor
necesități și interese generale sau publice, este firesc ca utilizarea acestora să asigure respectarea
cerințelor de legalitate, regularitate, economicitate, eficiență și eficacitate.
c) prin intermediul controlului financiar are loc verif icarea modului în care este administrat
patrimoniul public în scopul realizării unei bune gestiuni financiare.
Această activitate are în vedere patrimoniul public înțeles ca totalitate a drepturilor și
obligațiilor la un moment dat ale statului, unitățil or administrativ teritoriale, sau ale entităților
publice ale acestora, cu valoare economică, dobândite sau asumate sub orice titlu.
Noțiune de patrimoniu public vizează drepturile și obligațiile referitoare atât la bunurile
din domeniul public, cât și la cele din domeniul privat al statului sau unităților administrativ –
teritoriale, iar prin controlul financiar se urmărește protejarea patrimoniului public împotriva
pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei.
Realizarea acestei laturi a con trolului financiar are în vedere, în primul rând, instituțiile
publice, astfel cum sunt ele definite de legea finanțelor publice și legea finanțelor publice locale
și alte acte normative și anume :Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, minister ele,
celelalte organe de specialitate ale administrației centrale și locale, alte autorități publice,
autoritatea judecătorească, precum și instituțiile din subordinea acestora.
Astfel, formarea sau constituirea fondurilor publice se face pe seam impozite lor, taxelor și
a altor venituri ale bugetelor publice, regelmentarea acestor aspecte fiind în sarcina dreptului
fiscal, subdiviziune a dreptului financiar.
În contextul dreptului fiscal, vorbim de controlul fiscal care reflectă verificarea modului
de con stituire a fondurilor publice prin intermediul impozitelor și taxelor, respectiv verificarea
îndeplinirii obligațiilor fiscale de către contribuabili.

14 În ceea ce privesc persoanele juridice ce administrează patrimoniul public, altele decât
instituțiile pu blice, controlul financiar sub acest aspect este realizat prin intermediul instituției
publice care a dat în administrare patrimoniul public.
Buna gestiune financiară a fondurilor publice și a patrimoniului public, presupune
asigurarea legalității, regula rității, economicității, eficacității și eficienței în utilizarea fondurilor
publice, respectiv în administrarea patrimoniului.

D. Controlul fiscal – definire

1. Începuturile și necesitatea sistemului de control fiscal

Primele m ărturii ale existenței structurilor de control ale statului, în spațiul carpato –
danubiano -pontic, dateaz ă din secolul al XIV -lea. Statele românești nou înființate dispuneau de
structuri de control fiscal formate de slujbași al cǎror principal rol era s ă asigure strângerea
birurilor și a dijmelor de la populație.
Situația a c ăpătat accente deosebite dup ă instaurarea dominației otomane, ca urmare a
instituirii de c ătre aceasta a unui ap ăsător și înrobitor regim fiscal constituit, în principal, din
obligația de plată a haraciului impus Principatelor Românești.
În vederea satisfacerii exigențelor mereu sporite ale Porții Otomane , atât a celor
materiale cât mai ales a celor financiare, domnitorii din Principatele Românești au fost constrânși
sǎ instituie o foart e puternicǎ structur ă de urm ărire și control a încasǎrii, de la populație, a
acestora. Dezvoltarea statului a fost insotita, o data cu dezvoltarea structurilor sale, de
perfectionarea aparatului de strangere a banilor infiintat pe langa curtile domnesti.
Misiunea principală a oricărei administrații fiscale este de a colecta suma corectă a
impozitelor și taxelor și a altor contribuții datorate de contribuabili bugetului public, cu minim de
costuri atat pentru administrație, cât și pentru contribuabil. Admini strația fiscală este cea care
trebuie să asigure aplicarea și respectarea legislației financiar – fiscale de către contribuabili. În
acest context controlul poate fi definit și ca o funcție a administrației fiscale.

15 Controlul fiscal cuprinde ansamblul acti vităților care au ca scop verificarea realitătii,
legalitătii și sincerității declarațiilor, verificarea corectitudinii și exactității îndeplinirii, conform
legii, a obligațiilor fiscale de către contribuabili , precum și activitatea de investigare și const atare
a evaziunii fiscale.
Subiecți ai controlului fiscal, denumiți contribuabili, sunt persoanele juridice și fizice,
atât române, cât și străine, precum și asociațiile fără personalitate juridică, cărora le revin, potrivit
legii, obligații fiscale, dec i, orice entitate care are calitate de contribuabil, adică de subiect al
impunerii este și subiect al controlului fiscal.
Țelul oricărei administrații fiscale moderne este aceea de realizare a unui grad cât mai
mare de conformare fiscală voluntară a con tribuabililor. Activitatea de control fiscal, alături de
informarea și educarea contribuabililor, reprezintă unul din principalele instrumente pentru
îmbunătățirea conformării fiscale voluntare.
În trecut, controlul fiscal era axat, în principal, pe atra gerea de sume suplimentare la
bugetul de stat, fiind perceput de către contribuabili ca un mijloc coercitiv al statului asupra lor.
În ultimii ani, toate administrațiile fiscale din țările dezvoltate economic au trecut de la
latura cantitativă a controlul ui fiscal la latura calitativă. Acum, administrația fiscală tratează
contribuabilii ca ,,parteneri de afaceri”, ei sunt priviți ca și ,,clienți” ai administrației. În acest
sens, un rol important în relația cu contribuabilii o are acordarea asistenței fina nciar -fiscale de
către Ministerul Finanțelor Publice și unitățile fiscale teritoriale.
De asemenea, un rol esențial în administrația fiscală o are principiul declarativ –
contribuabilii folosind în acest sens declarațiile fiscale, controlului fiscal reven indu-i sarcina
verificării sincerității declarațiilor, precum și corectitudinea și îndeplinirea la termenele legale a
obligațiilor fiscale de către contribuabili.
Constituția României modificatǎ și completatǎ prin legea de revizuire prin nr. 429/2003,
art.56, precizeazǎ obligația cetǎtenilor români de a contribui, prin intermediul impozitelor și
taxelor, denumite și contribuții financiare la cheltuielile publice.
Activitatea de control fiscal este destinatǎ încurajǎrii și obținerii gradului celui mai înal t
de conformare valutarǎ la prevederile legale în materie fiscalǎ și la normele de aplicare ale
acestora. Controlul fiscal trebuie să se desfășoare într -un mod corect și imparțial, pentru a garanta
cel mai înalt nivel de regularitate și eficacitate. Acesta trebuie să se concentreze asupra riscurilor

16 fiscale majore, atât cu ocazia selectǎrii dosarelor, a obiectivelor ce trebuie controlate , cât și la
alegerea ariei controlului .
Controlul fiscal cuprinde ansamblul activitǎților care au ca scop verificarea reali tǎții,
legalitǎții și sinceritǎții declarațiilor de impozite și taxe, verificarea corectitudinii și exactitǎții
îndeplinirii, conform legii, a obligațiilor fiscale de cǎtre contribuabili, precum și activitatea de
investigare și constatare a evaziunii fisca le.
Obligațiile fiscale cuprind:
– obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile, sau după caz, impozitele datorate, taxele
și contribuțiile la fondurile speciale;
– obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale,
impozitele, taxele, contribuțiile la fondurile speciale, precum și impozite realizate cu stopaj la
sursă;
– orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau persoane juridice în aplicarea
legilor fiscale.
De asem enea, controlul fiscal reflectă verificarea modului de constatare a veniturilor
publice prin intermediul impozitelor și taxelor respective, verificarea modului de îndeplinire a
obligațiilor fiscale de contribuabili.
Acesta se exercită de organele de contr ol fiscal din cadrul Ministerului Finanțelor Publice
și al unităților sale teritoriale, precum și de către serviciile de specialitate ale autorităților
administrației publice locale. Organele de control fiscal îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul
autorității de stat. Organizarea, competența teritorială și atribuțiile aparatului de control fiscal se
aprobă de către Ministerul Finanțelor Publice.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere, controlul fiscal poate fi
– control general, când cuprinde ver ificarea tuturor aspectelor legate de obligațiile fiscale datorate
de contribuabil pentru o perioadă determinată de timp;
– control partial, când se verific ă doar anumite taxe și impozite pe o perioadă determinată.
Din punct de vedere al operațiuni lor supuse controlului fiscal , acesta poate fi
– control complet (aprofundat, de fond) când se verifică toate operațiunile, documentele și
evidențele care stau la baza calculării și urmăririi unui impozit
– control selectiv (prin sondaj) când se verifică doar anumite operațiuni, documente care stau la
baza calcului și evidenței unui impozit.

17 Din punct de vedere al cunoașterii realității unor operațiuni ce nasc obligații fiscale
– control documentar, (care la rândul sau poate fi de formă sau de conținut), c ând se examinează
forma și conținutul evidențelor pentru stabilirea realității și legalității operațiunilor pe baza
documentelor prezentate de contribuabil.
Scopul principal al acestui tip de control fiscal este acela de a compara evidențele
contabile și a documentelor primare cu datele din declarațiile și deconturile depuse de
contribuabil.
– control faptic, prin care se verifică existența și mișcarea mijloacelor materiale și bănești și
modul cum acestea sunt reflectate în documente pentru a cunoaște sinc eritatea contribuabilului în
întocmirea evidențelor fiscale și a declarațiilor sale fiscale , precum și pentru a identifica cazuri de
evaziune fiscală.
Controlul fiscal poate îmbracă și alte forme cum ar fi: control operativ și inopinat
(îmbracă forma unei anchete), control reciproc și încrucișat , control de grup (îmbină toate
formele de control fiscal și acoperă activitatea tuturor societăților între care există relații
financiare sau comerciale), control diagnostic (este un control tematic care presupune cercetarea
unei societăți comerciale cu scopul de a stabili corectitudinea fiscală a întreprinderii, fiind un
control de scurtă durată, fiind un punct de pornire pentru un control complet în cazul în care se
determină nereguli).
În esență, controlul fisca l este o parte componentă a controlului financiar. Acesta este un
concept juridic și constă în puterea recunoscută administrației fiscale de a repara omisiunile,
insuficiențele sau erorile de impozitare comise de către contribuabili.
Această putere a stat ului își are izvorul în Constituție: statul are dreptul de controla pe
contribuabili pentru ca aceștia să nu fraudeze impozitul. Acest drept al statului intră, adesea, în
coliziune cu dreptul fundamental la libertate al cetățenilor și pune, între altele, p roblema
posibilelor încălcări a unor drepturi fundamentale și a fragilului echilibru dintre drepturile statului
și puterile sale, pe de o parte și obligațiile contribuabililor și drepturile lor fundamentale, pe de
altă parte.
Aparent, interese le statului și interesele indivizilor nu ar trebui să se afle niciodată în
conflict, dar realitatea contrazice, uneori chiar violent, aparența, astfel că perfecțiunea în starea de
echilibru de care aminteam rămâne doar la stadiu de deziderat. Dar, parafraz ând pe Francois
Querol, putem spune că dacă echilibrul nu este perfect, el trebuie sa fie acceptabil.

18 Evaluarea eficacității unui stat, potrivit aceluiași F. Querol, "depinde mai întâi de
predispoziția sa de a face să intre produsul impozitelor î n casieriile și, în consecință, să vegheze
ca cetățenii să nu -și eludeze onorabilele lor obligații fiscale. Pentru aceasta, s -a dotat cu un
anume instrument: controlul fiscal. Este instrumentul care asigură supremația suveranității fiscale
a statului.
Prin control, în general, se înțelege analiza permanentă sau periodică a unei activități sau a
unei situații pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. Controlul este
complexul de mijloace, metode și instituții coordonate de na tură a preveni abaterile și a stabili
răspunderile pentru prejudiciile cauzate.

2. Demersuri legislative de eficientizare a aparatului fiscal

Prima lege de urmărire a realizării veniturilor publice a statului, județelor și comunelor, a
administrații lor și stabilimentelor publice și de binefacere datează la noi de la 21 martie 1877.
Legea stipula clar facilitățile și scutirile, dar mai ales faptul că orice contribuabil care nu -și achita
impozitul până la data de 15 din luna mediană a trimestrului deve nea urmărit fiscal.
De aici transpare într -o anumită măsură ceea ce astăzi este ideea de prevenire și
combatere a evaziunii fiscale, dată de necesitățile crescânde de resurse pentru stat în realizarea
funcțiilor sale ( administratie, învațământ, sănătate, apărare, ordine publică, protecție socială
etc.).
Preocuparea pentru organizarea unui sistem cat mai bun de impunere și aplicare a celor
mai eficace mijloace de prevenire și represiune a fenomenului de evaziune fiscala s -a manifestat
în toată perioada de la 1921 – anul introducerii marii reforme a impozitelor directe , până la 1947,
când are loc stabilizarea monetară dar și celebra “lege 344” antievaziune .
Înspăimântătoare prin severitatea ei, aceasta are și o rezonanță politică (de clasă), când,
dat fi ind contextul istoric, politic și social, s -a constituit în lovitura de grație asupra moșierilor
“dându -li-se posibilitatea” ( oricum urmau să dispară ) să -și lichideze obligațiile fiscale, chiar
dacă în trecut s -au sustras de la plata acestora.

19 În 1862 s -a creat “Inspecția de finanțe” – organism pus direct sub conducerea Ministerului
de Finanțe, cu sarcina de a face verificări și cercetării inopinate în contabilitatea tuturor agenților,
iar anul 1864 marchează europenizarea desăvârșită a controlului finan ciar prin înființarea Înaltei
Curți de Conturi , care, chiar dacă a suferit modificări referitoare la personal, competențe,
proceduri și ordine ierarhică între celelalte instanțe judecătorești, a reusit să se mențină pe
firmamentul instituțiilor democratice timp de 84 de ani, până în anul naționalizării.
O instituție de inspirație europeană și care corespunde direct necesității de combatere a
evaziunii fiscale este Garda Financiară.

Bibliografie

1. Cristina Oneț, “Dreptul finan țelor publice ”, Editur a Lumina Lex, Bucure ști, 2005
2. Dan Drosu Șaguna, “Tratat de drept financiar”, Editura All Beck, Bucure ști, 2001
3. Doina Petică Roman, “Dreptul Finan țelor Publice ”, Editura Alma Mater, Sibiu, 2007
4. Emil Bălan, “Drept financiar ”, Editura All Beck, Bucure ști, 19 99
5. I.Bostan, “Controlul financiar”, Editura Polirom, Iași, 2000
6. Ioan Glica, “Drept financiar”, Editura Humanitas, Bucure ști, 1998
7. P. Popeangă, G. Popeangă, “Controlul financiar și fiscal ”, Editura C.E.C.C.A.R.,
Bucure ști, 2004
8. Viorel Roș, “Drept financiar” , Editura All Beck, Bucure ști, 2005