Uniunea Europeană reprezintă o asociere voluntară de state care își propune să [608565]

1
INTRODUCERE

Uniunea Europeană reprezintă o asociere voluntară de state care își propune să
realizeze o uniune mai strânsă între popoarele europene, prin cooperare fondată pe principiile
democrației statului de drept, și ale unei piețe libere care să permită un grad ridicat de
protecție socială .
Sub această denumire, Uniunea Europeană, a apărut oficial pe scena internațională
în 1993, odată cu intrarea în vigoare a unui tratat semnat la Maastricht de către 12 state
europene. Statele semnatare erau membre ale unei structuri internaționale formate din trei
organizații – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea
Economică Europeană (CEE, din 1992 cunoscută sub numele de Comunitatea Europeană –
CE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).
Acestea fuseseră create în anii ’50 de Belgia, Franța, R.F.Germania, Italia,
Luxemburg și Olanda în vederea rezolvării unei chestiuni de securitate europeană și anume
evitarea tensiunilor în spațiul occidental prin cointeresarea Germaniei într -un proiect de
cooperare economică și politică. În prezent, atribuțiile acestor trei organizații au fost preluate în totalitate de către Uniunea Europeană. Totuși, cu excepția CECO care și -a încetat
activitatea în 2002, ele continuă să existe, având personalitate juridică proprie.
Din punct de vedre politic, Uniunea Europeană este unul dintre cei mai importanți
actori de pe scena internațională. Pe plan global, activitățile sale sunt extrem de diversificate,
mergând de la acțiuni umanitare până la acțiuni de menținere a păcii. Așa, de pildă, Uniunea este cel mai important donator de ajutoare umanitare și pentru dezvoltare din lume și aproape
jumătate din operațiunile ONU de menținere a păcii sunt realizate cu sprijinul sau prin
intermediul Uniunii Europene.
În același timp, extinderile succesive ale Uniunii Europene, precum și modificările
instituționale necesare acestora au dus la o complexitate din ce în ce mai mare a organizației.
Există aproximativ douăzeci de instituții majore și câteva zeci de organisme auxiliare. De
asemenea, în anul 2007 numărul statelor membre s -a ridicat la 27; se estimează că numărul
persoanelor d pe teritoriul Uniunii Europene care lucrează în structuri administrative
aparținând sau legate de Uniune va fi de aproape 30.000. Această dezvoltare a avut ca efect și

2 sporirea birocrației și a ineficienței, motiv pentru care una dintre cele mai importante
chestiuni de pe agenda actuală a U niunii Europene este reforma instituțională.
Ca membră a Uniunii Europene, România devine parte a acestor procese cu statut
de partener egal al tuturor celorlalte membre, atât în drepturi cât și în obligații.
Extinderea Un iunii Europene a jucat un rol foarte important în dezvoltarea sa
istorică, ajungându -se la 27 de state membre și se prefigurează chiar o Uniune cu 29 de
membri. Însă perspectivele continuării extinderii au devenit incerte, dovadă că „Declarația de
la Berlin” nu face referire la aceasta. Există o singură certitudine: aderarea Croației în 2010.

3

CAPITOLUL I
UNIUNEA EUROPEANĂ – UN PROIECT Î N
CONTINU Ă EXPANSIUNE

I.1.1. ISTORICUL UNIUNII EUROPENE

Preocupări în ve derea realizării unor structuri, care să permită o strânsă
colaborare între statele europene au existat încă de la primul război mondial. În acea perioadă,
însă, definirea unei Europe unite era prematură. A fost nevoie ca europenii să treacă pr in
experienț ele dureroase ale războiului pentru a se gândi să realizeze o unitate, pe cale pașnică.
De reg ulă, în presa scrisă și în g eneral în mass -media se citează în legătură cu
originile Comunității Europene acte politice datând din perioada postbelică, iar ca părinți
fondatori, Robert Schuman și Jean Monet.1
Un cercetător istoric cu autoritatea lui Truyol y Serra situează geneza europenismului în Evul Mediu, iar abatele Saint -Pierre susține că în această epocă a fost
redactat „ Proiectul de Tratat pentru a face ca pacea să fie permanentă între suveranii creștini”, în care se propunea crearea unei federații având drept instituții un Senat, un
Secretariat Permanent și o Armată Confederală.
2
Ulterior, Saint- Simon pleda pentru „ unirea popoarelor Europei într -un singur
corp politic, conservându- și fiecare independența sa națională ”, iar Victor Hugo profetiza :
„Va veni o zi când națiunile europene, fără să -și piardă specificitatea și glorioasa lor
individual itate, se vor uni într -o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană ”.

1 Silviu Brucan,, Secolul XXI.Viitorul Uniunii Europene , Editura Polirom , București , 2005, p.15
2 I..G. Bărbulescu , De l a comunitățile europene la Uniunea Europeană, Editura Trei, București, 2001,p.48

4 Dintre liderii politici, Aristide Briand, ministru de Externe ala Franței, lansa în
1929 la Societatea N ațiunilor un apel pentru crearea unei federații numite „ Uniunea
Europeană”, iar Winston Churchill ținea o conferință în 1946, la Universitatea din Zürich, în care pleda pentru crearea unei organizații regionale europene ( un „Consiliu al Europei ”, sau
chiar „ Statele Unite ale Europei ” ).
3
Preocupările lor s -au transformat în realitate prin demararea procesului de
integrare. Prin declarația sa istorică, de la 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul francez al
afacerilor externe, pune prima piatră la construcția europeană. În acest sens el spunea „Europa
nu se va face dintr -o dată, printr -o construcție de ansamblu, ci prin realizări concrete la baza
cărora trebuie să stea solidaritatea, inteligența și capacitatea creatoare a europenilor vor putea
fi mai bine valorificate, dacă națiunil e continentului vor acționa împreună”.4
Problema care se ridica era aceea că statele europene, care și -au recâștigat
suveranitatea națională după cel de- al doilea război mondial, nu doreau să o abandoneze
imediat și total în favoarea un ui stat european. Pentru ca Europa însă să evite erorile trecutului
și să creeze bazele unei păci durabile trebuia să se renunțe la dogma de indivizibilitate a
suveranității și să pornească cooperarea în domenii bine determinate. Procedând în acest fel
statele câștigă, în contrapartidă, dreptul de a participa la afacerile partenerilor lor, aflate sub
gestiunea comună și își lărgesc, în același timp, suveranitatea prin extinderea teritoriului vamal. Se acționează astfel, pentru reducerea progresivă a contrad icțiilor existente între
integrarea economică interstatală și independența națională.
5
În acest scop, Jean Monnet, cu o vastă experiență de negociator și om de pace,
propunea lui Robert Schuman și cancelarului german Konrad Adenauer cr earea unei
comunități a cărbunelui și oțelului care să contri buie la aducerea Germaniei în sf era
conlucrării occidentale, prin integrarea ei, pe plan economic și politic la o comunitate europeană a cărbunelui și oțelului.Se considera că legăturile mai strâ nse dintre Franța și
Germania puteau incita statele Europei la construirea unui destin nou.Încă de atunci el preconiza un oarecare transfer de suveranitate către „Înalta Autoritate”, instituție care prin
activitatea sa a conferit întregii organizații un ca racter supranațional. Apelul său era adresat
tuturor țărilor europene care doresc să gestioneze în comun resursele de cărbune și oțel.
6

3 Ibidem, p.49
4 Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituțiile europene , Editura Lumina Lex,
București, 2001, p.23
5 Sterian Dumitrescu (coord.), Uniu nea Europeană, Editura Independența economică, Pitești, 2005, p.14
6 Ibidem , p.15

5 Numai șase state europene au semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul
instituind Comunitatea E uropeană a Cărbunelui și Oțelului ( CECO) ; „ Mica Europă”, a celor
șase, pornește a se construi, efectiv începând cu 25 iulie 1952, data intrării în vigoare a tratatului.
Funcționarea zonei de comerț liber, în domeniul cărbunelui și oțelului, a demonstrat că integrarea economică era posibilă și utilă și că ea se putea extinde asupra
întregului ansamblu de produse. Astfel, la 1- 2 iunie 1955, miniștri afacerilor externe ai celor
șase țări, reuniți la Messina (Italia), au examinat posibil itatea creării unei piețe comune care să
înglobeze toate produsele, precum și o comunitate specifică pentru energia nucleară. A fost
ales un comitet de experți prezidat de Paul Henri Spaak, ministrul belgian al afacerilor
externe, care să întocmească un raport asupra acestei probleme. La 21 aprilie 1956 comitetul a
prezentat raportul său care a fost aprobat de Conferința Interguvernamentală din 29 mai 1956.
Miniștrii afacerilor externe de atuci, decid ca cele șase țări să înceapă negocierile în vederea
crării unei Comunități Economice E uropene ( CEE), extinzând astfel procesul de integrare
economică interstatală.
La 25 martie 1957, aceleași șase state europene semnează, la Roma, cele două
tratate cunoscute ca „tratatele de la Roma”, inst ituind două noi comunități.
Marea Britanie, la rândul ei, viza crearea unei vaste zone europene a liberului schimb, între Comunitatea economică europeană și alte state, idee ce eșuează definitiv în
toamna anului 1958, ca urmare a dive rgențelor de opinie dintre Franța și Marea Britanie.
Riposta vine, însă, în 1959 odată cu crearea „Asociației E uropene a liberului schimb (AELS)
la care au aderat șapte țări ( Austria, Danemarca, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia,
Suedia și Elveția).
7
Impresionat, totodată, de primele succese ale Comunității Economice E uropene,
guvernul britanic nu a încetat să mediteze asupra refuzului său de a participa activ la procesul
unificării europene. El a fost conștient de faptul că Marea Britanie nu -și poate menține
influența politică dacă nu exrcită un rol preponderent, asemănător celui din cadrul Commonwealth. Astfel, că, în august 1961, Marea Britanie a prezentat o primă cerere ofici ală
de a deveni membru cu drepturi depline al Comunită ții Economice E uropene. Acest exemplu
a fost urmat în acea perioadă și de alte state membre ale AELS – Danemarca și Norvegia
precum și de Irlanda.

7 Ibidem ,p.16

6 Aderarea acestor țări s -a ciocnit într -o primă fază de opoziția președintelui
Republici i franceze, generalul de Gaulle, care extrem de neîncrezător în cererea de aderare a
Marii Britanii, se va opune în două etape, în 1961 și în 1967. Abia în decembrie 1969, la Haga
cererile de aderare ale Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei, l a solicitarea
Consiliului de Miniștrii European primesc avizul Comisiei și astfel s e creează condiții pentru
prima extindere. „Comunitatea celor șase” se transformă deci în „Europa celor nouă” .„ Nu
mai este vorba de „ Mica Europă luată odinioară în derâdere de susținătorii unei vaste zone a
liberului schimb, ci de un ansamblu de primă mărime, având o populație mai numeroasă decât
cea a Statelor Unite și a U.R.S.S., care asigură o treime din schimburile comerciale mondiale,
fiind totodată, a doua putere industrială din lume”.8
După laborioase negocieri, trat atele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie
1972. Aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei devine efectivă la 1 ianuarie 1973 ca
rezultat al unui referendum favorabil( în Irlanda și Danemarca) și a ratificării de către
parlamentele naționale. Aderarea Norvegiei a fost un eșec, 53,49 % din populația norvegiană s-a pronunțat, la referendum, împotriva aderării la Comunitatea Economică Europeană.
Restabilirea democrației în Grecia, Portugalia și Spania, au creat condițiile pentru
ca aceste țări să poată prezenta, prima în 1975 și celelalte două în 1977, cererea de aderare la
Comunitatea Economică Europeană.
9
Acceptarea Greciei la 1 ianuarie 1981, a Spaniei și Portugaliei la 1 ianuarie 1986, a însemnat completarea flancului sudic al Comunității. Europa celor nouă devine Europa celor
doisprezece, odată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, (poporul norvegian respingând,
din nou, cu o majoritate de 52,8 % aderarea la Comunitatea Economică Europeană ), ea să
devină o Europă a celor cincisprezece.
10
Cu câteva luni înainte de începutul lui 1990, a avut loc un eveniment care a redesenat complet harta Europei, și anume căderea zidului Berlinului și căderea regimurilor
comuniste din blocul estic. Consecința imediată a fost extinderea Comunității, incluzând Germania de Est. Oricum, era clar faptul că în curând Comunitatea se va confrunta cu presiuni
considerabile vizând extindere a sa către est. La fel de clar era că acest lucru nu putea să nu
afecteze principalele sale politici.
Pentru o perioadă a părut că totuși Comunitatea nu ț ine cont de aceste
evenimente. Î n feb ruarie 1992 a fost semnat Tratatul de la Maastricht, care prevedea

8 Serge Bernstein, Pierre Milza, Istoria Europei , vol.5, Institutul European, 1998, p.288
9 Sterian Dumitrescu (coord.) , Op.cit, p.17
10 Walter Cairns, Introduc ere în legislația Uniunii Europene , Editura Universal Dalsi,2001, p.21

7 realizarea Uniunii Economice și Monetare( UEM) până la sfărșitul deceniului. Numai cei mai
optimiști analiști au considerat acest deziderat compatibil cu aderarea destul de rapidă a
statelor din blocul estic. Parcă pentru a demonstra acest lucru, trei noi membri au intrat În
Uniunea Europeană, noul nume al Comunității dat în urma TUE. După cum am mai spus
aceste țări (Suedia, Austria și Finlanda), toate fiind țări dezvoltate industrial și prospere. TUE
a adus de asemenea și importante modificări instituționale, întărind statutul și sporind din nou
puterile Parlamentului European.11
Tratatul asupra UE semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, marchează o nouă
etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse î ntre popoarele Europei. Uniunea
Europeană este fondată pe Comunitățile europene existente, completate cu noi politici și
forme de cooperare. Vocația Comunităților cu un caracter esențial economic este depășită,
fiind necesar progresul spre o entitate cu vo cație globală.12
Uniunea Europeană reprezintă un proiect de integrare europeană inițiat în 1993, odată cu intrarea în vigoare a tratatului semnat la Maastricht (Olanda) în 1992 ( Tratatul de
instituire a Uniunii Europene) de mai multe state occidentale, cu scopul de a întări legăturile
economice, sociale și politice dintre statele participante pentru a realiza o uniune din ce în ce
mai strânsă între popoarele europene.
Fondată pe principiul libertății, democrației, dre pturilor omului, libertăților
fundamentale și statu lui de drept, precum și respectâ nd identitatea națională a statelor
membre, Uniunea Europeană își propune să ofere cetățenilor săi un spațiu de libertate,
securitat e și justiție fără frontiere in terne, unde să funcțio neze o piață liberă care să permită în
același timp un grad ridicat de protecție socială și a mediului înconjurător.
13
În câteva decenii, actuala Uniune Europeană a trecut de la un grup omogen de
șase state dezvoltate, care ș i-au început aventura, mai degrabă, ca o uniune vamală, la o
uniune economică de 15 state cu o economie diversificată, pentru ca mai apoi să evolueze
spre o uniune monetară și un sistem instituțional, politic, economic și juridic capabil să
impulsioneze de zvoltările necesare pe mai departe acestei mari comunități în context regional
și mondial.14

11 Ibidem , p.22
12 Sterian Dumitrescu (coord.), Op.cit, p.23
13 Luciana Alexandra Ghica (coord.), Enciclopedia Uniunii Europene , Editura Meronia, București, 2006, p.26
14 I.G.Bărbulescu, UE.Politicile Extinderii, Editura Tritonic, București, 2006, p.11

8

I.1.2.STRUCTURA UNIUNII EUROPENE

Părinții fondatori care au elaborat și semnat Ttratatul de la Roma erau conștienți
că un proiect atât de fabulos și de cutezător precum cel european are nevoie, mai presus de
orice, de instituții puternice și stabile.
15
În privința structurii puterii, filozofia lor pornea de la principiul lui Montesquieu
referitor la separația puterilor – executivă, legislativă și judecătorească -, principiu care stă la
baza organizării statului democratic modern. De fapt, experiența istorică arată că această
separație nu este și nu poate fi absolută, că între instituțiile care exercită aceste trei puteri are
inevitabil loc o anumi tă întrepătrundere, iar condiția ca fiecare să- și păstreze autonomia este
ca nici una dintre ele – și în special puterea executivă – să nu se amestece în treburile
celorlalte două.
Comunitatea Europeană dispune de un sistem instituționa l capabil să dea noi
impulsuri și să traseze noi obiective integrării europene în paralel cu adoptarea, în domenii ce țin de competența sa, a unui drept comunitar la fel de constrângător pentru toate statele
membre.
Construirea unui sis tem politic bazat pe instituții capabile să asigure buna
funcționare și acțiuni comune a fost unul dintre obiectivele construcției europene, după
declarația Schuman, din 9 mai 1950. De fiecare dată când Comunitățile Europene au înscris noi politici pe agen da de lucru sau cu ocazia primirii de noi state ca membri, tema reformei
instituționale a revenit inevitabil, urmărindu -se eficientizarea decizională și legitimitatea
democratică. S -au propus uneori reforme destul de laborioase, care au jalonat perioade de

15 Silviu Brucan, Op.Cit, p.50

9 criză și care au condus la schimbări importante: crearea Consiliului Eorupean, în 1974,
alegerea Parlamentului european cu sufragiu universal direct, în 1979, intrarea în vigoare a
Actului Unic european, în 1987 și a tratatului asupra Uniunii Europene, în 1993. Procesul de
lărgire a uniunii, prin aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est face ca problema instituțională să nu fie încă rezolvată. Jean Monet scria în memoriile sale „ Nimic nu este
posibil fără oameni, nimic nu este durabil fără instituți i”.
16
Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană, prevedea, că realizarea obligațiilor încredințate de aceasta este asigurată de Parlamentul european,
Consiliul de miniștri, Comisia europeană și Curtea de Justiție , fiecare dintre aceste instituții
acționând în „limitele atribuțiilor conferite prin tratat”.
Tratatul asupra Uniunii Europene, numit Tratatul de la Maastricht, adaugă
Curtea de conturi – creată printr -un tratat, în 1975, care avea să mo difice dispozițiile privind
bugetul comunităților – și să completeze lista instituțiilor.
Același articol 4 din tratatul de la Roma, modificat prin tratatul de la Maastricht,
prevede că două instituții – Consiliul de miniștri și Comisia – sunt asistate de un Comitet
economic și social și de un Comitet al regiunilor, exercitând funcții consultative.
17
Totodată, Tratatul de la Roma a stabilit o Bancă Europeană de Investiții dotată
cu personalitate juridică, iar Tratatu l de la Maastricht un Sistem European al Băncilor
Centrale și o Bancă Centrală Europeană, instituie formal până când Consiliul european fixa
data celei de- a treia faze a Uniunii Economice și Monetare. Începând cu 1 ianuarie 1998, în
fapt, a fost creat un I nstitut Monetar European, al cărui principal obiectiv era de a contribui la
pregătirea introducerii monedei unice.
Sistemul instituțional ala Uniunii Europene prezintă o mare originalitate, el
distigându- se atât de cel al organizațiilor internaționale clasice cât și de cel al statelor federale.
Instituțiile Uniunii Europene acțione ază în totalitate prin cooperare cu guvernele și
administrațiile statelor membre. Ele sunt bine precizate și dispun de o importantă putere de
decizie obținâ nd efecte concrete și imediate în statele membre.
Referindu -ne la instituții trebuie să precizăm că pentru a fi rațiunea lor de a fi
trebuie cunoscut statutul, componența, structura și funcționarea lor.

1.2.1 Consiliul European

16 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.33
17 Dragoș Cosmin Dacian, Uniunea Europenă.Instituții.Mecanisme., Editura All Beck, București, 2005, p. 17

10 Creat, de facto, în 1974 și oficializat prin Actul Unic, Consiliul European nu este
supus unui control juridic al Curții de justiție; el nu emite decizii obligatorii din punct de
vedere legal și nici reglementă ri.
Consiliul European reunește șefii de stat și de guvern ai celor cincisprezece țări membre și pe președintele Comisiei Europene. Șefii de stat și de guvern sunt asistați de
miniștrii de externe și de un membru al Comisiei ( în genera l, vice -președintele Comisiei
insărcinat cu relațiile externe ).
18
El este un guvern al guvernelor statelor membre și, ca atare, lui îi revine sarcina
de a iniția noi acțiuni și dispoziții în vederea îndeplinirii celor două obiective majore ale
Comunității :aprofundarea și extinderea. Pentru a asigura funcționarea democratică a
Consiliului, s -a adoptat un sistem de rotație semestrială a Președinției acestuia, astfel încât
fiecare stat membru se află periodic, pentru șase luni, în fruntea Consiliului.19
Lucrările Consiliului European sunt conduse de președintele Consiliului
european, șeful statului sau guvernului a cărui țară exercită președinția Consiliului de miniștri
pe o durată de 6 luni, conform unei ordini stabilite prin tratat ( Tratatul de la Roma a stabilit o
ordine alfabetică, fiecare țară fiind desemnată prin numele său în limba națională).
Președintele Consiliului European conduce lucrările, dă cuvântul reprezentanților
tărilor membre și ai Comisiei și trage concluziile la sfârșitul sesiunii. Hotărârile se iau prin
consens.
Consiliul European se reunește, conform Actului unic european ca și Tratatului
de la Maastricht de cel puțin două ori pe an. În general, el se întruneș te la sfârșitul fiecărei
președinții, semestrial, în iunie și în decembrie. Consiliul European extraordinar poate fi însă convocat pentru motive speciale; de exemplu la Dublin în aprilie 1990 – pentru a evalua
consecințele unificării germane; în aprilie 19 91, la Luxemburg, la cererea Franței pentru a
analiza urmările războiului din Golf.
Lândul său, Tratatul de la Nisa stabilește că, începând din anul 2004, întâlnirile se
vor desfășura, exclusiv la Bruxelles. Această simplificare a stabi lirii locului întânirilor, deși
pare fără prea mare importanță, poate să conducă la o eficientizare a Comisiei Europene.
Stabilirea la Bruxelles a întânirilor poate să simplifice pregătirile pentru aceste summit- uri la
nivel înalt, care consumă o uriașă ca ntitate de timp și personal.
Consiliul European este arhitectul construcției europene. El trasează planurile politice și urmărește activitățile, rezolvă problemele mai importante ce privesc această

18 Sterian Dumitrescu, O p.Cit , p.35
19 Silviu Brucan, Op.Cit, p.51

11 construcție, dând un impuls marilor hotărâri politice și instituționale cum sunt alegerile libere
la Parlamentul European, desăvârșirea Pieței interne, tratatul asupra Uniunii Europene.20
Chiar de la crearea Consiliului șefii de stat și de guvern au dorit să facă din acesta o instanță de cooperare interguvernamentală, în special în domeniul cooperării politice.
Consiliul European poate acționa la acordurile de ansamblu care depășesc cadrul
unui consiliu specializat, cum ar fi aranjamentele bugetare pe ter men lung, reforma fondurilor
structurale sau reforma politicii agricole comune. El se implică, de asemenea, în problemele sectoriale nerezolvate la nivelul Consiliului de Miniștri european, pentru că, fiind foarte
sensibile politic ele necesită girul sau p ecetea șefilor de stat sau de guvern.
Dincolo de misiunea de definire și impulsionare a orientărilor politicilor generale, tratatul asupra Uniunii Europene atribuie Consiliului European și alte misiuni, în
domenii specifice: politica externă și de securitate comună (PESC), cooperarea polițienească
și judiciară în materie penală, politica economică și monetară, politica locurilor de muncă.
Încă de la debutul său Consiliul European și -a pus amprenta asupra procesului de lărgire a
Comunit ății Europene. În ceea ce privește extinderea spre Europa Centrală și de Est, Consiliul
European Extraordinar de la Dublin, din aprilie 1990 a consacrat activitățile sale reunificării
germane și integrării indirecte a vechii Republici Democrate a Germaniei în Comunitățile
Europene. Consiliul European de la Copenhaga, în iunie 1993 a enunțat criteriile și condițiile
ce trebuie să fie îndeplinite în vederea aderării, cel de la Essen, în decembrie 1994 a pus la
punct strategiile de preaderare iar cel de la Mad rid, în decembrie 1996 a cerut Comisiei să dea
avize asupra fiecărei candidaturi. Consiliul European de la Luxemburg, în decembrie 1997, a decis ca negocierile de aderare să se deschidă imediat cu șase state candidate, urmând, într -o a
doua etapă, cu încă cinci. El definește principii sigure, stabilește un calendar, etape sau
programe de lucru pentru instituții, insuflând prioritățile Uniunii Europene.
În domeniul politicii externe, Consiliul european a adoptat o serie de declarații
diplomatice cum a fost de exemplu cea privind pacea din Orientul Mijlociu, în iunie 1980. În general, el analizează declarațiile politice pregătite de ministerele de externe și reacțiile la
evenimentele din actualitatea internațională, ca în cazul atacului terorist din 11 septembrie
2001, din S.U.A. El dă impulsurile necesare asupra problemelor mai importante și
arbitreazăproblemele litigioase ce își găsesc rezolvarea în cadrul Consiliului de miniștri.
21

20 Cezar Bârzea, Politicile și instituțiile Uniunii Europene , Editura Corint, București, 2003, p.41
21 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.37

12 1.2.2. Consiliul de Miniștri European

Elementul central al cadrului instituțional unic stabilit prin tratatul de la
Maastricht, Consiliul de Miniștri european, numit în mod curent „Consiliul”, are o natură
hibridă fiind, în același timp, for legislativ și executiv; el reprezintă organul unde se exprimă
interesele naționale. Consiliul constituie instanța Uniunii Europene investită cu puteri de
decizie efectivă. Sediul său este la Bruxelles.
Consiliul re unește reprezentanții statelor membre, care conform Tratatului de la
Maastricht trebuie să fie de nivel ministerial și abilități a angaja guvernele statelor pe care le
reprezintă în domeniul în care sunt specializați. Ministerele numesc reprezentanți permanenți,
înalți funcționari stabilițila Bruxelles. La Consiliu, miniștrii sunt asistați de reprezentanți
permanenți sau miniștrii adjuncți.22
Comisia este reprezentată la sesiunile Consiliului de membrii săi, specialiști în
domeniul î n cauză și adesea de președintele acesteia.
Lucrările Consiliului se desfășoară în cele unsprezece limbi oficiale, simultan.
Funcția principală a Consiliului este aceea de a determina linia politică a
procesu lui de integrare. „ Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale
statelor membre.23
Sfera de activitate a Consiliului a fost considerabil lărgită odată cu trecerea la
realizarea Uniunii Economice și Monetare. Astf el, puterea sa de punere în aplicare a marilor
orientări de politică economică a fost întărită printr -o procedură care îi permite să adreseze
recomandări statelor membre. El poate, de asemenea, să adreseze sarcini și să dea sancțiuni.
Consiliul stabilește proiectul de buget al UE, pe baza unui proiect al Comisiei și face
recomandări Parlamentului European cu privire la descărcarea de gestiune asupra execuției
bugetului. Consiliul numește membrii Curții de Conturi, ai Comitetului Economic și Social și
ai Com itetului Regiunilor. Pe de altă parte, el este autoritatea administrativă supremă a
funcționarilor și agenților Uniunii Europene. Consiliul decide asupra concluziei finale privind
acordurile dintre Uniunea Europeană și țările terțe sau alte organizații int ernaționale.
Consiliul de Miniștri european se întrunește în formațiuni distincte, specializate, dintre care putem aminti
24:

22 Ibidem , p.38
23 Dumitru Mazilu, Op.Cit , p.116
24 Walter Cairns, Op.Cit , p.34

13 • Consiliul “afacerilor generale” care reunește, în general, o dată pe lună
miniștrii afacerilor externe și este recunoscut ca având competență generală.
• Consilii “specializate” ce se reunesc de două ori pe lună și tratează probleme ce țin de competența lor. În funcție de domeniu se vorbește de:
· Consiliul miniștrilor afacerilor economice și financiare, numit ECOFIN, se întrunește lunar și se preocupă de activitățile privind Uniunea Economică și Monetară –
coordonează politicile economice ale statelor membre, politicile monetare, problemele privind ajutoarele financiare acordate de Uniunea Europeană țărilor terțe.
· Consiliul de miniștri ai agriculturii se reunește lunar pentru a adopta reglementările necesare funcționării politicii agricole comune.
· Consiliul de “buget”, este formațiunea din Consiliu însărcinată cu problemele privind adoptarea bugetului UE. Acest fapt implică o permanentă conlucrare cu
Parlamentul European.
· Alte Consilii ce au în vedere problemele din domeniul pieții interne, social, cercetare, transport, mediu, pescuit, industrie, telecomunicații, energie, dezvoltare,
consum, educație, sănătate, cultură, turism.
Deciziile pot fi luate de oricare dintre aceste consilii dar, cel mai mult de
către Consiliul general, miniștrii afacerilor externe fiind considerați principalii reprezentanți ai
statelor membre.
Președinția Consiliului Uniunii este asigurată de statele membre, prin rotație, pentru o durată de șase luni. Ordinea rotației răspunde principiului alternanței între marile și
micile state membre asigurându -se un minim de continuitate prin constituirea unei troici.
Rolul președinției, asistată de Secretariatul general este acela de a pregăti lucrările
Consiliului, de a dirija discuțiile și de a consilia interesele naționale și cele comunitare.
25
Conform Tratatului de la Maastricht secretariatul general al Consiliului este instrumentul administrativ care permite funcționarea Consiliului. Dotat cu circa 2200
funcționari recrutați prin concurs, secretariatul pregătește și asigură buna funcționare a
Consiliului la toate nivelurile. El asistă Consiliul sub autoritatea unui Secretar General, Înalt
Reprezentat pentr u politica externă și de securitate, numit cu unanimitate de către Consiliu.
După intrarea în vigoare a tratatului de la Maastricht, secretariatul general al Consiliului a primit sarcini în special în domeniul politicii externe, al afacerilor interne, în

25 Luciana Alexandra Ghica (coord.), Op.Cit , p.273

14 domeniul economic, în domeniul justiției. Secreteriatul de cooperare politică, creat prin Actul
Unic european, a fost înglobat secretariatului general al Consiliului.
Secretariatul general redactează comunicatele de presă și organizează Conferințele de presă ale președinției, el redactând și procesul verbal al lucrărilor.
Fiecare decizie a Consiliului trebuie să corespundă voinței statelor membre și comunității în ansamblu. C unoașterea este făcută prin excelență în cadrul Consiliului.
În urma reuniunilor, un rol important în pregătirea acestora este jucat de
Consiliul Reprezentanților Permanenți, ai statelor membre, pe lângă instituțiile europene (
COREPER) care are ca sarcină pregătirea lucrărilor Consiliului și realizarea atribuțiilor ce îi
sunt conferite.
26
COREPER cuprinde un comitet al reprezentanților permanenți ai statelor membre, la Uniunea Europeană, iar pe de alt ă parte un comitet al adjuncților acestor
reprezentanți. Acestea lucrează în mod autonom.: primii pregătesc lucrările Consiliului, ceilalți ocupându -se de alte Consilii tehnice. El joacă rolul de filtru obligatoriu pentru
propunerile Comisiei. Membrii CORE PER se reunesc, de regulă, la Bruxelles.

1.2.3. Comisia Europeană
Comisia Europeană a rezultat după fuziunea structurilor celor trei comunități
europene, în iulie 1967. Ea este organ de execuți e și control al Uniunii Europene. Totodată ea
reprezintă și apară interesele interesele acesteia. Sediul Comisiei este la Bruxelles.
Conform tratatului de la Roma, președintele și membrii Comisiei sunt
desemnați “de comun acord de către guvernele statelor membre” , pe o durată de 4 ani.
Tratatul de la Maastricht a stabilit o procedură care întărește controlul Parlamentului european asupra formării Comisiei.
27
Astfel, Parlamentul european este consultat d e către guvernele statelor
membre asupra personalității pe care o au în vedere pentru alegerea în calitate de președinte al
Comisiei și totodată el aprobă desemnarea membrilor Comisiei.
Guvernele consultă, apoi, președintele des emnat asupra alegerii celorlalți
membrii ai Comisiei.

26 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p. 40
27 Beatrice Andreșan Grigoriu, Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene , Editura Hamangiu, 2007, p.136

15 Începând cu 1995, durata mandatului Comisiei a trecut de la 4 la 5 ani,
pentru a coincide cu durata unei legislaturi a Parlamentului European. Acest lucru permite
Parlamentul ui să acorde votul de investitură noii Comisii, întărindu -i, astfel, identitatea
democratică.
Membrii Comisiei, similar miniștrilor unui guvern, coordonează activitatea
într-un anumit domeniu. În acesastă calitate, ei poartă denumirea de „Comisari”.28
Comisia se reunește o dată pe săptămână, la Bruxelles. În momentul instalării, membrilor noii Comisii, li se repartizează domeniile de responsabilitate ținând
seama de specificul țării pe care o reprezintă ( în sensul că este dificil, de exmplu, de a acorda
domeniul agricol unui Comisar care nu reprezintă o mare țară agricolă).
Fiecare membru al Comisiei are un cabinet, prin acesta stabilind o legătură
permanentă cu reprezentanți i permanenți din țara de origine. Comisia dispune de birouri de
informare în toate statele membre ale Comunității ca și delegații externe în țări terțe și la organizațiile internaționale.
Comisia caută să întărească controlul fi nanciar al cheltuielilor și să refacă
organigrama direcțiilor sale în vederea adaptării structurii la noile cerințe.
Comisia este „motorul sistemului instituțional”
29. Deținătoare a dreptului de
inițiativă legislativă, ea propune texte de legi pe care le supune Parlamentului și Consiliului.
Rolul său de inițiatoare a politicilor comunitare este unic. Ea este gardianul tratatelor. Ea
veghează la aplicarea și respectarea acestora și a dreptului comunitar, astfel încât legislația să
fie corect aplicată de către statele membre, iar cetățenii să poată beneficia de condiții unitare
asigurate.
Ca putere executivă, Comisia asigură aplicarea legilor europene ( directive, reglementări, decizii), a bugetului și a programelor adoptate de către Parlament și Consiliu. Ea
reprezintă interesul comun și semnifică, într -o anumită măsură, personalitatea Uni unii. În
această calitate are ca principală preocupare apărarea intereselor cetățenilor acesteia.
Comisia dispune de competențe normative generale, cum ar fi, de exemplu:
– să stabilească și să facă să funcționeze piața comună a cărbunelui și oțelului;
– reglementarea relațiilor între întreprin deri și state;
– executarea numeroaselor dispoziții în ceea ce privește politicile comunitare
și în special politica agricolă comună și de realizare a pieței interne.30

28 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p. 41
29 Dragoș Cosmin Dacian, Op.Cit , p.138
30 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.42

16 Ea asigură gestiunea clauzelor de apă rare a tratatelor, adică, a clauzelor care
permit statelor membre să beneficieze, sub controlul Comisiei de derogări în caz de dificultăți
particulare.
Comisia administrează fondurile comunitare, cum ar fi : Fondul european de orientare și garantare agricolă (FEOGA), Fondul european de dezvoltare regională (FEDER),
Fondul social european (FSE). Scopul principal al acestora este de a elimina decalajele
economice dintre zonele mai bogate și mai sărace ale Uniunii Europene.
Comisia reprezintă Uniunea Europeană pe scena internațională.
În baza prerogativelor acordate de Tratatul de la Roma, Comisia are
posibilitatea de a negocia – după avizarea de către Consiliu și în cadrul dire ctivelor fixate –
acorduri internaționale, în special tratate comerciale și de cooperare, cu excepția domeniului
politicii externe și de securitate comună, unde intervine Ministrul de externe al Uniunii.
Pentru 2009, Comisia va fi compusă astfel: Colegiul va cuprinde
Președintele Comisiei, Ministrul afacerilor externe ca vicepreședinte, și 13 comisari europeni,
selectați din statele membre pe baza unui sistem echitabil de rotație. Din statele membre care
nu au comisari într -un ma ndat, Președintele Comisiei va desemna comisari fără drept de vot.
31
Președintele Comisiei va fi numit ca și până acum, însă Consiliul european
va trebui să țină seama în propunerea pe care o face Parlamentului european de rezult atul
alegerilor europene. Numirea comisarilor de către Președintele va fi făcută de pe liste de către
3 candidați(în care să fie și o femeie, sau invers, și un bărbat), propuse de fiecare stat membru.

1.2.4 Parlame ntul European

Prin Tratatul de la Roma a luat ființă o Adunare Europeană, alcătuită din
reprezentanți ai parlamentelor statelor membre și cu rol pur consultativ. Din 1962, ea s -a
numit Parlamentul european, consolidându -și prog resiv puterea, odată cu revizuirile succesive
aduse Tratatului. Astfel, Actul unic european, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la
Amsterdam, au transformat Parlamentul European dintr -un organism pur consultativ într -unul
cu puteri legislative similare celor exercitate de parlamentele naționale. Ales după 1979, cu
sufragiu universal direct, el are un caracter democratic reprezentând voința a peste 374 de

31 Beatrice Andreșan Grigoriu, Tudorel Ștefan, Op.Cit , p.137

17 milioane de cetățeni europeni. Parlamentul European reunește formațiuni politice
paneuropene care reprezintă marile tendințe politice existente în țările membre.
Consiliul European de la Edinburg a decis, ca începând de la alegerile din
iunie 1994 – numărul membrilor Parlamentului european să crească de la 518 la 567, având în
vedere unificarea Germaniei. Cu această ocazie a fost emis principiul conform căruia cele patru mari țări: Germania, Franța, Marea Britanie și Italia vor dispune de același număr de
parlamentari, dar mai mare decât celelalte țări.
32
Mai târziu după aderarea Austriei, Finlandei și Suediei, numărul membrilor
Parlamentului European a ajuns la 626. Tratatul de la Nisa a prevăzut creșterea la 732 a
numărului membrilor parlamentului, în cazul extinderii Uniunii Europene la 27 de stat e
moderne.
În 1992, la Consiliul European de la Edinburg, s -a stabilit ca Parlamentul
European să aibă sediul La Strasbourg, în timp ce secretariatul parlamentului se află la
Luxemburg.
Parlamentul European are trei funcțiuni principale33:
– împarte cu Consiliul funcția legislativă, el adoptând legile europene
(directive, reglementări, decizii). Prin participarea sa contribuie la
garantarea legitimității democratice a textelor adoptate ;
– împreună cu Consiliul îndeplinește funcția bugetară și poate, deci, să modifice cheltuielile comunitare. În ultimă instanță el adoptă bugetul
integral. Conform celui de -al doilea tratat bugetar, din 22 iulie 1975,
Parlamentul European trebuie să -și dea acordul pentru or ice decizie
majoră care implică cheltuieli ce încarcă bugetul comunitar;
– exercită funcția de control asupra Comisiei. El încuviințează desemnarea membrilor acesteia și are putere de cenzură. De altfel, el exercită un
control politic asupra tuturor instituț iilor comunitare.
Reprezentând 370 de milioane de cetățeni, forum european prin excelență,
Parlamentul European este cel care crează și pune în aplicare construcția europeană. În urma
Tratatului de la Maastricht i -a fost lărgită puterea de deliberare st abilindu- se puterea de
”codecizie“. Tot acest tratat recunoaște posibilitatea de a face recomandări.
34

32 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real și virtual , Editura All, 1999, p.117
33 Ibidem , p.121
34 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.45

18 Procedura de codecizie se aplică în cea mai mare parte a domeniilor
importante: piața internă, educație, cultură, sănătate, protecția consumatorilor.
Structura Parlamentului European cuprinde: președintele, vicepreședinții și
chestorii, care formează biroul Parlamentului European, ei fiind aleși pe o durată de doi ani și
jumătate. Președinții grupu rilor politice constituie o conferință care hotărăște asupra
organizării activității parlamentului, asupra problemelor privind relațiile cu instituțiile extracomunitare. Repartizarea locurilor între țări se face în termeni pur matematici.
Funcțiile Parlamentului european sunt dificile, comparabil cu cele
exercitate la nivelul parlamentelor naționale în măsură în care Uniunea nu este condusă de un
guvern al Europei, pe care parlamentul să -l investească și să- i controleze activitatea. Conform
tratatului de la Maastricht cetățenii europeni pot participa la alegerile parlamentare europene indiferent de locul de reședință.
Parlamentul european se poate reuni în sesiuni extraordinare la cererea
majorității membrilor săi, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta este singura instituție
comunitară ale cărei ședințe și deliberări sunt publice. Parlamentul European desemnează,
dintre membrii săi președintele – pe o perioadă de doi ani și jumătate. Aceste coordone ază
întreaga activitate a Parlamentului și prezidează sesiunile plenare, putând exercita o reală
putere de influență. Președintele Parlamentului European, prin personalitatea sa, poate face ca
această instituție să joace un rol important în domeniul politic, el reprezentând parlamentul la
evenimentele cu caracter oficial și în relațiile internaționale.
35
Biroul Parlamentului European este organul de reglementare ce are ca
atribuții bugetul parlamentului, problemele administrative, organizatorice și de personal. El
este format din președintele parlamentului din 14 vicepreședinți și din chestorii care dispun de
un vot consultativ. Biroul numește secretarul general al Parlamentului, care dirijează serviciile
Parlamentului și pe cei peste 3.600 de funcționari ai acestuia. Aceste stabilește ordinea de zi a
ședințelor, hotărăște asupra structurilor parlamentelor, a competențelor comisiilor și delegațiilor parlamentare permanente (de agricultură, buget, control bugetar, drepturile femei i,
politica regională), temporare sau de anchetă și asupra numărului acestora.

1.2.5 Curtea de Justiție a Uniunii Europene

35 Iordan Gheorghe Bărb ulescu, Procesul decizional în Uniunea Europeană, Editura Polirom, 2008, p.223

19 Curtea europeană de Justiți e reprezintă baza sistemulu i jurisdicțional. Ea
are ca misiune asigurarea și respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor, a
actelor juridice adoptate de Comisie și Consiliu. În cadrul sistemului instituțional, stabilit prin
tratate Curtea de Justiție joacă un rol esențial, ea având menirea de a menține echilibrul în
prerogativele instituțiilor comunitare, pe de o parte și între prerogativele conferite comunității
și cele rămase statelor membre, pe de altă parte.
Jurisdicția sa acoper ă numai problemele specifice legate de aplicarea
Tratatelor Comunității și ale Uniuni. Născută prin Tratatul asupra Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, Curtea de Justiție a jucat un rol fundamental alături de triunghiul
instituțional Consiliul – Comisie – Parlament.36
Cu sediul la Luxemburg ea este compusă din 15 judecători asistați de 9
avocați generali.
Cei 15 judecători aleși dintre personalitățile oferind garanții de
independență și de competență profesională sunt numiți de comun acord de către guvernele
statelor membre, pentru un mandat de șase ani, din trei în trei ani având loc o remaniere parțială a acestora.
37
Dintre ei judecătorii desemnează, pentru un mandat de trei ani reînoibil,
un președinte al Curții de Justiție. Acesta conduce lucrările curții și prezidează audierile și
dezbaterile.
Avocații generali sunt numiți, de asemenea tot pentru 6 ani, de către guver ne și trebuie să răspundă acelorași criterii de independență și formare profesională ca și
judecătorii. Primul avocat general, desemnat, pentru un an, de către Curte, stabilește atribuțiile avocaților generali și desemnează judecătorul raportor. Curtea est e autorizată să constituie
camere în cadrul său, în prezent cuprinzând șase camere. Președinții camerelor sunt desemnați în fiecare an de către formațiunea plenară, pe baza rotației anuale.
38
Judecătorii și avocații generali numesc, în ansamblu, pentru un mandat de
șase reînoibil, grafierul Curții, acesta fiind în anumite situații secretarul general al Curții.
Totodată, el este șeful administrativ asigurând execuția bugetului și supra veghind asigurând
execuția bugetului și supraveghind funcționarea serviciilor.
O echipă de interpreți specialiști asigură interpretarea în toate limbile
oficiale ale Uniunii Europene, deliberărilor Curții.

36 Ibidem , p.229
37 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.48
38 Dragoș Cosmin Dacian, Op.Cit , p.139

20 Curtea dispune, de asemenea, de un serviciu lingvistic, juriști lingviști
titulari ai unei diplome în drept și cunoscători ai mai multor limbi oficiale, care sunt chemați
să traducă memoriile depuse în fața Curții.
În aplicarea Actului unic european a f ost instituit, în 1989, un Tribunal de
Primă Instanță al Comunităților Europene – compus din 15 judecători, numiți de comun acord
de către guvernele statelor membre pentru un mandat de 6 ani, reînoibil, care pot fi chemați să
îndeplinească funcția de avocat general în fața tribunalului. Ei sunt organizați în camere.
Tribunalul de Primă Instanță nu are în componență avocați generali, atribuțiile acestora fiind
îndeplinite de către unul dintre judecători. Membrii Tribunalului de Primă Instanță aleg din
rândul lor un președinte. Totodată, el are propriul grefier.
Curtea de Justiție, în funcție de context, poate exercita prerogative de39 :
– Control normativ: verifică compatibilitatea dreptului derivat cu tratatele și principiile gen erale de drept;
– Curtea de arbitraj are competența de a soluționa litigiile în care se constituie ca părți statele membre sau persoane fizice;
– Curtea constituțională: clarifică drepturile și obligațiile reciproce ale instituțiilor europene și relațiile juridice între statele membre și Uniune;
– Tribunalul administrativ: poate fi sesizată de către statele membre sau de alte instituții comunitare pentru o “deficiență” în activitatea unei
instituții, cum ar fi de exemplu, o acțiune ilegală;
– Tribunal civil: determină responsabilitatea extracontractuală și stabilește compensări, în special în caz de responsabilitate oficială.
Curtea de Justiție își exprimă opinia în domeniul acordurilor
internaționale și al deciziilor preliminare în cazuri prezentate de tribunalele naționale, dar nu
are jurisdicționale în aceste cazuri.
Tratatele de la Maastricht și Amsterdam au conferit Curții de Justiție
puterea de a sancționa statele membre care nu îi aplică hotărârile. Disputele pe care le rezolvă Curtea de Justiție pot fi
40:
– între statele membre;
– între Uniunea Europeană și statele membre;
– între instituțiile Uniunii Europene cu privire la interpretarea legilor
comunitare;

39 Luciana Alexandra Ghica (coord.), Op.Cit , p.274
40 Ibidem, p.275

21 – apelurile împotriva Tribunalului de Primă Instanță
Rolul Curții Europene de J ustiție este foarte important, întrucât articolele
tratate și legislația care decurge din ele sunt o parte a legislației naționale a statelor membre.
Interpretarea lor unitară și neechivocă a permis constituirea dreptului european, favorizând
astfel proces ul integrării europene.

1.2.6 Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi a fost creată printr -o convenție la 22 iulie 1975.
În 1977, ea și -a stabilit sediul la Luxemburg. Curtea Europea nă de Conturi are ca principală
atribuție verificarea conturilor și a execuției bugetului general al Comunității. Această
verficare are dublu obiectiv, pe de o parte de a îmbunătății gestionarea resurselor financiare și
pe de altă parte informarea privind modul de utilizare a fondurilor publice de către autoritățile
cu responsabilități de gestiune, garantând astfel cetățenilor că bugetul Uniunii Europene a fost gestionat și executat corect și cât mai eficient posibil.

Curtea Europeană de Conturi este formată din 15 membri, provenind din
statele membre ale Uniunii, numiți de Consiliu, după consultarea Parlamentului, pentru un
mandat de șase ani. Ei au experiență în domeniul auditării finanțelor publice și sunt
independenți. Ce i 15 desemnează, președintele C urții, pentru o durată de 3 ani.41
Curtea Europeană de Conturi asistă Consiliul și Parlamentul în realizarea
controlului execuției bugetului, controlează legalitatea și regularitatea veniturilor și
cheltuielilor, utilizarea creditelor comunitare de către statele membre și a ajutoarelor de la
bugetul european și asigură „ buna gestionare financiară”. Ea elaborează un raport anual, în
“Jurnalul oficial”, însoțit de răspunsurile instituțiilor vizat e.
Independența Curții Europene de Conturi, în raport cu alte instituții
comunitare și cu statele membre, este garanția obiectivității în desfășurarea activității sale de audit. Ea are libertate deplină în organizarea și p lanificarea activității de audit și publicare a
rapoartelor sale.
Sediul Curții Europene de Conturi este la Luxemburg.

41 Miron Dumitru , Economia integrării europene, Editura Luceafărul, 2002, p.151

22

1.2.7 Două comitete consultative: Comitetul econom ic și social și
Comitetul regiunilor

Comitetul economic și social stabilit prin tratatul de la Roma este și alcătuit
din reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții economice și sociale care reprezintă, vis – a
– vis de Comisi e, Consiliu și Parlament vederile și interesele societății civile organizate.
Acesta a primit, prin Tratatul Maastricht prerogative suplimentare. Comitetul economic și
social poate fi considerat o punte socială între Europa și societatea civilă. El face ca procesul
de integrare să fie mai transparent și mai eficient, îndeplinind mai bine aspirațiile cetățenilor
europeni.
Cu sediul la Bruxelles, Comitetul economic și social este format din 222 de
membri care asigură o largă reprezentar e diferitelor categorii de participanți la viața
economică și socială “muncitori, agricultori, transportatori, comercianți, artizani, liber profesioniști, consumatori, apărători ai mediului și alții”. Grație acestei structuri Comitetul
economic și social poate deveni treptat un „forum” la nivel european.
42
După consultarea Comisiei se numește pentru un mandat de patru ani reînoibil membrii Comitetului economic și social.
Membrii Comitetului economic și social d esemnează președintele, doi vice –
președinți și biroul comitetului.
Comitetul economic și social îndeplinește trei misiuni fundamentale:
– asigură funcția consultativă pe lângă instituțiile comunitare;
– permite o contribuție mai bună a societății civile la proiectele Uniunii
Europene, proiecte ce își propun să creeze o Europă a cetățenilor săi;

42 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.51

23 – întărește rolul societății civile la nivelul organizațiilor naționale și
promovează dialogul structural prin reprezentanții care creează struct uri
similare în alte zone.
Tratatul prevede consultarea Comitetului economic și social într -un număr
mare de domenii: educație, sănătate publică, protecția consumatorilor, rețele de transport,
industrie, fondurile de coeziune, polit ica socială, politica agricolă, piața internă, cercetare,
mediu etc.
Comitetul economic și social se compune din șase secțiuni „care acoperă
principalele domenii cuprinse în Tratatul asupra Uniunii și pot constitui subcomitetele ad -hoc,
care să aibă în atenție domenii specifice”43:
– agricultură, dezvoltare rurală, mediu;
– Uniunea Economică și Monetară, coeziune economică și socială;
– Afaceri sociale, locuri de muncă;
– Piața unică, producție și consum;
– transport, energie, infrastructură, s ocietate informațională.
Comitetul regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht cu scopul de a
veghea la respectarea identității și prerogativelor regionale și locale. Întrunit pentru prima
oară în martie 1994, Comitetul Regi unilor este cea mai recentă instituție a Uniunii Europene
și reflectă dorința statelor membre de a respecta entitățile regionale și locale de a le atrage în dezvoltarea și implementarea politicii Uniunii Europene.
El este consultat, ob ligatoriu, de către Comisie sau Consiliu în domenii cum
sunt: politica regională, mediu și educație. Comitetul regiunilor cuprinde reprezentanți
oficiali, aleși din cadrul colectivităților regionale și locale și are același număr de membri,
aceeași reparti zare pe țări și aceeași structură ca și Comitetul economic și social.
Administrarea Comitetului regiunilor este condusă de către un secretar general.
Prin noua politică regională a comunităților, Comitetul regiunilor asociază
regiunile și colectivitățile locale le definirea planurilor de dezvoltare regională finanțate de la
bugetul comunitar, la procesul decizional, acționând în numele lor la toate politicile în domeniu, asupra cărora este obligatoriu consultat. Num eroase regiuni au deschis birouri,
delegații sau antene la Brexelles.
La începutul anilor 1970 Europa de Vest și -a intensificat planurile și inițiativele
în vederea creării unei Uniuni Economice și Monetare, o prelungire logică a Pieței interne

43 Miron Dumitru, Op.Cit, p.152

24 care asigură libera circulație a mărfurilor, capitalului, serviciilor și persoanelor . Procesul
solicită o serie de instituții de specialitate. Banca Centrală Europeană este continuatoarea
Institutului Monetar European, creat în 1994 cu sediul la Frankfurt.
Banca Europeană de Investiții a fost creată prin Tratatul de la Roma în anul
1958. Ea este bancherul Uniunii Europene, o mare instituție financiară a lumii. Ea finanțează prin împrumuturi proiectele ce servesc la promovarea integrării europene și întărirea coeziunii
economice și sociale în Uniunea Europeană, a rețelelor transeuropene de transporturi, telecomunicații și aprovizionare cu energie, pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate ale
Comunității, modernizarea sau reco nversia întreprinderilor etc. Ea oferă împrumuturi pe
termen lung sau garanții sectorului public sau privat pentru creșterea competitivității și promovarea procesului de integrare, sprijinirea dezvoltării IMM – urilor.
44
Pe de altă part e, ea finanțează proiecte în afara uniunii, ca parte a politicii
comunitare de cooperare cu terțe țări. Beneficiare sunt țările din Europa Centrală și de Est
(programul Phare), din fosta URSS ( Tacis), din bazinul mediteranean, din Africa ori din
Caraibe ș i Pacific.
Membrii Băncii Europene de Investiții sunt statele membre ale Uniunii Europene.
Dotată cu personalitate juridică ea este condusă de către un Consiliu al Guvernatorilor compus din miniștri de finanțe ai statelor membre, desemnați de către acestea.
Afacerile sunt administrate de un Consiliu de administrație, format din funcționari din statele membre și condus de un președinte numit, pe o perioadă de șase ani, de către Consiliul
Guvernatorilor. Acesta asig ură administrarea afacerilor curente ale băncii împreună cu cei
peste 700 de agenți. Banca are sediul la Luxemburg și agenții la Atena, Bruxelles, Lisabona, Londra, Madrid și Roma
Apariția unor noi politici la nivelul Uniunii Europene au determinat crearea unor
agenții și organisme care susțin activitatea uniunii și joacă un rol important în punerea în
practică a acestor politici. Ele acționează în domenii specializate asumându -și sarcina
realizării de expertize științifice și tehnice necesare în diverse domenii. Dintre acestea
amintim:
– Fondul Social European a fosr creat în scopul finanțării acțiunilor de
îmbunătățire a condițiilor de angajare, reconversie și formare
profesională, reducerea șomajului și crearea de noi locuri de muncă.

44 Ibidem , p.155

25 – Agenția Europeană pentru Mediu are rolul de apăra mediul
înconjurător în Uniunea Europeană și în alte țări cooperând activ cu
instituții și organisme internaționale în domeniu.
– Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă este considerat
a fi un inst rument de finanțare a politicii agricole în Uniunea Europeană.
El are două componente ” una urmărește raționalizarea, modernizarea și
ameliorarea structurilor din sectorul agricol prin acordarea unor subvenții
corespunzătoare, cealaltă urmărește ”susținerea prețurilor printr -o
finanțare adecvată și restituiri la export, prin care se asigură stabilitatea prețurilor”
45
– Fondul European de Dezvoltare Regională a fost creat în scopul
reducerii dezechilibrelor între regiunile Uniunii Europene prin finanțarea
zonelor defavorizate.
– Agenția Europeană pentru evaluarea medicamentelor are ca sarcină
evaluarea și supravegherea folosirii medicamentelor de către oameni și
animale. Numai cu avizul agenției Comisia dacă lansează pe piață un nou
medicament.
– Fondul de Coeziune are ca misiune reducerea diferențelor, ca nivel
economic, dintre țările membre, finanțând proiecte în țările mai puțin
dezvoltate ale uniunii.
– Observatorul European pentru droguri și toxicomanie , cooperează cu
oragnismele internaționale, cu țările producătoare și implicate economic
în traficul de droguri, pentru reducerea consumului și conceperea unor strategii de luptă anti -drog.
– Oficiul de armonizare pe piața internă are scopul de a proteja piața
internă de produsele contrafăcute. El înregistrează mărcile comunitare.
Statele membre rămân direct responsabile pentru politica externă și de securitate comună și pentru cea de cooperare juridică și polițienească în materie penală, toate
angajându- se pentru o cooperare și coordonare a ac țiunilor în cadrul Uniunii Europene.

45 Ibidem , p.143

26

I.1.3 TRATATELE UNIUNII EUROPENE

O mai bună înțelegere a Uniunii Europene necesită o prezentare a tratatelor
fundamentale, cu obiectivele și clauzele lor principale și, în special, a părților consacrate
cadrului juridic al fiecărei politici comunitare.
În 1945, Europa era decimată de război. Cea mai mare parte a deceniului care
a urmat a fost consacrată refacerii cu ajutor american, prin int ermediul Planului Marshall. Dar
doi lideri francezi, Jean Monnet și Robert Schuman, începuseră deja să elaboreze un plan
pentru a implementa ideea de funcționalism în Europa – astfel încât războaiele viitoare să
poată fi prevenite prin crearea unor legătur i economice care ar reuni în cele din urmă statele
din punct de vedere politic.46
În 1950, în calitate de ministru al Afacerilor Externe, Schuman a propus un
prim pas modest – fuziunea industriilor franceză și germană ale oțelului și cărbunelui într -un
singur cadru care să poată folosi în modul cel mai eficient resursele carbonifere și fabricile de
oțel ale celor două state. Cărbunele și oțelul au fost cheia refacerii și a creșterii economice
europene. Planul Schuman a dat naștere î n 1952 Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (CECO), în care Franței și Germaniei li s -au alăturat Italia (cea de -a treia țară
industrială ca mărime din Europa continentală) și trei țări mai mici – Belgia, Olanda și
Luxemburg ( numite împreună Bene lux). A stfel în urma semnării Tratatului de la Paris s-a
înființat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO).
O altă inițiativă sectorială este reprezentată de crearea unei Comunități Europene de Apărare (CEA), inițiativă care a eșuat însă, datorită faptului că Tratatul aferent –
semnat în 1952 – nu a fost niciodată ratificat de către Parlamentul Franței.
O relansare în forță a „inițativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul
conferințe i de la Messina, la care miniștrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord

46 Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Relații Internaționale , Editura Polirom, , 2008, p.501

27 asupra înființării unei uniuni economice bazată pe o piață comună și asupra creării unei
organizații pentru energia atomică. O comisie de experți condusă de Paul –Henry Spaak,
ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în
1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică
Europeană (CEE) și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică
(EURATOM ).
Prin Tratatul de la Roma încheiat în 1957, aceleași șase state (Franța,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg ), au creat două noi organizații. Una dintre ele a
extins ideea cărbune -oțel pe un nou tărâm, energia atom ică. Euratom (Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice ) a fost formată pentru a coordona dezvoltarea energiei
nucleare prin unificarea cercetării, investițiilor și managementului. Activitatea sa continuă și
astăzi, cu un număr mai mare de membri. Cea de- a doua organizație a fost Comunitatea
Economică Europeană (CEE ), redenumită mai târziu Comunitatea Europeană (CE). După
fondarea sa în 1957, CEE a fost adesea numită Piața Comună. De fapt, o piață comună nu s -a
creat imediat, dar a fost stabilită ca un țel, care de atunci a fost în mare parte atins. Deși
Tratatul de la Roma a adoptat scopul unei piețe comune, chiar și în ziua de astăzi el a fost
numai parțial îndeplinit.47
Un aspect -cheie al pieței comune a fost atins, cel puțin teor etic, în anii 1960,
când UE (pe atunci CE) a adoptat o Politică Agricolă Comună (PAC) . În practică, PAC a
dus la conflicte frecvente între statele membre și la tensiuni între naționalism și regionalism. PAC avea la bază principiul potrivit căruia o subvenț ie acordată fermierilor, din orice stat
membru ar trebui extinsă la fermierii din toate țările UE.
Astfel, după 1 iulie 1967, nu va exista, deci, decât un singur Consiliu de
miniștri și o singură Comisie care vor moșteni puterile Înaltei Autorități a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului, ale Comisiei Comunității Economice Europene și Comisiei EURATOM. Procesul de unire a instituțiilor a fost considerată ca o primă etapă în
fuziunea celor trei Comunități europene într -una s ingură, denumită “Comunitățile europene”.
Tratatul constituind comunitățile a fost modificat, în special în ceea ce
privește dispozițiile relative la funcționarea instituțiilor, prin tratatele relative la aderarea
Danemarcei, Irl andei, Marii Britanii și Norvegiei. Această acțiune a mărit numărul membrilor
organizației la nouă, incluzând cele mai mari și mai bogate țări din regiune.

47 Ibidem, p.503

28 În 1981 a fost primită Grecia, iar în 1986, Portugalia și Spania s -au alăturat și
ele. Includerea acestor țări mai sărace, mai puțin industrializate și cu standarde de viață mai
scăzute, a creat dificultăți în integrarea efectivă a economiilor Europei (dif icultăți care persistă
și în prezent ).48
O impo rtantă modificare a tratatelor instituind comunitățile europene a
intervenit la 1 iulie 1987, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic european , document
care complotează, în special tratatul Comunității Economice Europene. Actul Unic angajează
Comunita tea în fixarea măsurilor destinate creării progresive a pieței interne. Prin Actul Unic,
întărirea coeziunii economice și sociale a devenit corolarul spațiului fără frontiere,
confirmând totodată competența comunitară în mai multe domenii: social, mediu, c ercetare și
tehnologie. „Alăturarea pentru prima oară într -un tratat a integrării economice și a cooperării
politice, este și motivul termenului de Act Unic. Prin acest text, cadrul juridic și al vieții
economice și sociale se fixează la Bruxelles”49.
Prin Actul Unic se are în vedere:
– suprimarea controlului la frontierele interne ale Comunității;
– liberalizarea totală a mișcărilor de capital care trebuie să fie efectivă;
– recurgerea mai sistematică la votul cu majoritate calificată;
– accelerarea realizării Uniunii economice și monetare (UEM);
Se prevede crearea Pieței unice la 1 ianuarie 1993.
Tratatul asupra UE semnat la Maastricht la 7 februarie 1992, marchează o
nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strînse între popoarele Europei.
Uniunea Europeană este fondată pe Comunitățile europene existente, completate cu noi
politici și forme de cooperare. Vocația Comunităților cu un caracter esențial economic este depășită, fiind necesar progresul spre o entitate cu vocație globală.
Uniunea Europeană are următoarele obiective :
• promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special
prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin creșterea coeziunii economice și sociale
și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, a unei monede unice;
• afirmarea identității sale pe scena internațională, prin punerea în aplic are a
unei politici externe și de securitate comune care să poată conduce la apărare comună;
• întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre, prin
instaurarea unei cetățenii a Uniunii;

48 Ibidem , p.504
49 Octav Bibere, Op.Cit , p.92

29 • dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiției și al afacerilor
interne;
• menținerea integrală a acquis -ului comunitar și dezvoltarea acestuia asthel
încât să asigure eficiența mecanismelor și instituț iilor comunitare.
Tratatul de la Maastricht acoperă tratatele precedente, dispozițiile ce
prevăd modificări făcând trimitere la toate acestea. Prin noul tratat construcția europeană se
diferențiază în trei piloni, care se disting între ei, mai ales în ceea ce privește procedurile de
decizie:
– pilonul principal este cel al comunității europene;
– al doilea pilon privește afacerile interne și domeniul judiciar;
– al treilea pilon se referă la politica externă și de securitate comune
– (PESC).
Primul pilon este format din trei Comunități europene: CEE, EURATOM,
CECO, care, în timp, prin aprofundare și extindere conduc la o Uniune Economică și Monetară. Odată cu adâncirea procesului de integrare, Comunitățile Europene, au devenit
“Uniunea Europeană ”. Ca o creație a Uniunii Europene, unele instituții comunitare au fost
rebotezate. Astfel, începând cu 8 noiembrie 1993, Consiliul Comunităților Europene se
numește “Consiliul Uniunii Europene ”, Comisia Comunităților Eur opene a devenit “ Comisia
Europeană ”. De la 17 ianuarie 1994, Curtea de Conturi, a devenit Curtea de Conturi
Europeană.
50
Între politicile ce relevă responsabilitatea comunitară comunitară, figurează
afacerile economice și monetar e, agricultura, politica vizelor, azilul și emigrația,
transporturile, fiscalitatea, locurile de muncă, comerțul, politica socială, educația tinerilor, cultura, industria, mediul, cercetarea și tehnologia.
Cel de- al doilea pilon este politica externă și de securitate comună. Înainte
de tratatul ce instituia Uniunea Europeană, armonizarea politicii externe între statele membre
se înscria în cadrul cooperării politice europene, lansată în anul 1970 și îmbunătățită prin
Actul Unic E uropean, în anii 1986- 1987.
În tratatul instituind Uniunea Europeană , șefii de stat și de guvern ai
țărilor membre au convenit, să elaboreze progresiv o politică externă și de securitate comună axată în special pe următoarele ob iective:

50 Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene , Editura Lucr ețius, București, 2000, p.87

30 • apărarea valorilor comune, intereselor fundamentale și de independență ale
Uniunii;
• întărirea securității Uniunii și a statelor membre;
• menținerea păcii în lume ș i întărirea securității internaționale în
conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite, cu principiile și obiectivele actului final de la Helsinki (1975), ale cartei de la Paris (1990) care au fost consacrate, în 1994, ale creării
Organizației pentr u securitate și cooperare în Europa (OSCE);
• promovarea cooperării internaționale;
• promovarea democrației și a statului de drept, apărarea drepturilor
oamenilor și a libertăților fundamentale.
Deoarece Uniunea Europeană nu este un stat, aceste obiective nu puteau fi atinse decât progresiv. Politica externă și cea de securitate sunt domenii în care statele
membre doresc, să -și mențină suveranitatea.
Al treilea pilon poate fi considerat cel acre privește cooperarea în domeniul
justiției și al afacerilor interne.
Cooperarea judiciară și polițienească vizează, realizarea unor acțiuni
comune în materie de prevenire și de lu ptă împotriva criminalității (în mod deosebit a
terorismului, a treficului ilegal de droguri și carnea vie, corupției și fraudei), a rasismului și xenofobiei, pentru a oferi tuturor cetățenilor un spațiu de libertate, de securitate și de justiție.
Aceste măsuri foarte încurajatoare au fost deja incluse în directivele de luptă împotriva spălării banilor și crearea unui oficiu european de poliție, Europol, care și -a început
activitatea în 1998.
Politica în domeniul judiciar își propune, înainte de toate, a facilita și
accelera cooperarea în materie de procedură judiciară și de executare a deciziilor, a facilita extrădările între statele membre, instaurarea unor reguli minimale relative la elementele
const itutive privind infracțiunile penale și a sancțiunilor aplicabile în domeniul crimei
organizate, terorismului și a traficului de droguri.
51
O caracteristică comună a tratatelor de instituire a Comunității Europene și apoi a Uniunii Europene este aceea că ele nu sunt tratate internaționale, ci presupu drepturi ți obligații atât pentru state cât și pentru cetățenii lor.
Tratatul de la Amsterdam este a treia revizuire important ă a tratatului
privind Comuni tatea Europeană. El înlocuiește Tratatul de la Maastricht.

51 Ibidem, p.89-90

31 Prin tratatul de la Amsterdam procedura legislativă de codecizie se
extinde, iar în procesul decizional european are loc o schimbare esențială prin faptul că
Parlamentul European a primit statutul de partener egal al Consiliului de Miniștrii European,
în adoptarea actelor normative.
Tratatul de la Amsterdam precizează mai bine rolul și funcțiile instituțiilor
europene, făcând un pas important î n direcția dezvoltării dreptului acomunitar.
Principalele obiective ale tratatului sunt:
• de a plasa problema locurilor de muncă și drepturile cetățenilor în centrul
preocupărilor Uniunii Europene;
• de a îndepărta ultimele obstacole rămase în calea libertății de mișcare și de întări securitatea cetățenilor ;
• de a conferi Europei o voce mai puternică în afacerile mondiale;
• de a face mai eficientă structura instituțională a Uniunii Europene, în
perspectiva de lărgire a acesteia.
Tratatul de la Amsterdam aduce câteva noutăți în următoarele domenii:
– în privința politicii comerciale comun e, extinde câmpul de aplicare în
ceea ce privește comerțul cu servicii și la proprietatea intelectuală;
– în politica socială privind angajarea, se duce lupta împotriva excluderii
sociale;
– alte modificări vizează protecția mediului consumatorului, sănătatea publică
52.
Tratatul de la Amsterdam vizează crearea unei organizații politice fondate pe democrație și solidaritate, unde bogățiile de specificitate regionale, culturale și
lingvistice ale statelor care vor fi membre vor face c a fiecare dintre ele să -și conserve propria
identitate.
La scurt timp după semnarea Tratatului de la Amsterdam, Consiliul
European, în reuniunea sa de la Luxemburg ( decembrie 1997) , adoptă „Pactul de Stabilitate și
Creștere ”, menit să asigure „buna sănătate a economiei europene ” printr -o monitorizare ale
eventualelor deficite bugetare naționale. Conform Pactului s -a prevăzut, mai întâi o
monitorizare a țărilor în dificultate, urmând ca într -o a doua fază să se recurgă la samcți uni. În
prezent, unele state mari creează o mare îngrijorare la Bruxelles, datorită unor deficite în
creștere.
53

52 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Editura Actami, București, 2008, p.168
53 Dragoș Cosmin Dacian, Op.Cit , p.22

32 După patru ani de la semnarea sa Pactul de Stabilitate și Creștere este
considerat un adevărat dezastru . În afară de Franța, alte țări se aproprie de plafonul maxim
(Germania, Italia, Portugalia) . Trebuie spus că experții țărilor în cauză consideră acest plafon
ca arbitrar, iar Pactul ca fiind „ rudimentar ” cerând modificarea sa.
În decemb rie 2000 a avut loc la Nisa Conferința Interguvernamentală
asupra reformei instituționale. Aceasta s -a încheiat prin adoptarea Tratatului de la Nisa care
deschide calea extinderii Uniunii Europene. Tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001.
Acest proces trebuie să aibă în vedere, între altele, următoarele probleme :
• stabilirea și menținerea conform principiului subsidiarității, a unei
delimitări mai precise a competențelor Uniunii Europene și ale statelor membre ;
• proclamarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene,
conform concluziilor Consiliului European de la K öln (iunie 1999);
• simplificarea tratatelor pentru a le face mai clare și concise, dar fără a
schimba sensul acestora;
• rolul Parlamentelor naționale în arhitectura europeană.
Consiliul European de la Nisa este în favoarea accelerării negocierilor de
aderare cu statele candidate și apreciază pozitiv efortul acestora de a îndeplini condițiile
pentru adoptarea și aplicarea acquis -ului.
El a luat, de asemenea, în discuție politica de securitate și apărare
europeană,a aprobat ag enda socială europeană, coordonarea politicilor economice, siguranța
și sănătatea consumatorului, siguranța maritimă, protecția mediului, serviciile de interes general, libertatea, securitatea și justiția, cultura și relațiile externe. Conferința
Interguve rnamentală s -a încheiat cu un acord politic privind Tratatul de la Nisa.
54
Ca o temă de reflecție aceasta recunoaște necesitatea îmbunătățirii și
asigurării unei permanente legitimități a democrației și transparenței Uniunii E uropene și a
instituțiilor sale în scopul apropierii cetățenilor statelor membre.
Acordul de la Nisa, care a încheiat cel mai lung summit din istoria Uniunii
Europene, își propusese să realizeze o reformă structurală a instit uțiilor europene în vederea
unei împărțiri judicioase a puterii în cadrul Uniunii Europene și asigurării funcționalității
acestor instituții după finalizarea procesului de extindere.
Nestabilind o dată oficială de intrare a n oilor membri în Uniunea
Europeană, summit -ul de la Nisa emite doar speranța că țările candidate vor putea participa la

54 Ion Niță, Integrarea României în Uniunea Europeană, p.15

33 alegerile parlamentare din 2004, ceea ce presupune că nu peste mult timp unele dintre ele vor
fi membre ale uniunii.
Consiliul European, întrunit la Laeken (Belgia ), în dembrie 2001,
acționând în spiritul Tratatului de la Nisa, decide înființarea „Convenției asupra viitorului
Europei ”.55
Prin declarația de la Laeken, șefii de stat au precizat mandatul Convenției
care urmează să -și concetreze atenția pe domenii cum sunt56:
– Proiectul unei Constituții pentru cetățenii Europei ;
– Repartizarea competențelor între instituțiile UE ;
– Simplificarea instrumentelor UE ;
– Legitimitatea democratică a instituțiilor europene ;
– Asigurarea transparenței activităților la nivelul instituțiilor UE ;
– Transferul de competență de sus în jos, adică de la nivelul UE spre guvernele și parlamentele statelor membre ;
– Reforma instituțiilor UE în vederea adaptării lor l a procesul de extindere
a Uniunii.
La 1 martie 2002, Convenția și -a început activitatea în mod oficial. Țările
candidate la integrarea în UE vor participa la lucrările Convenției. Ele vor fi reprezentate în
aceleași condiții ca statele membre actuale.
Tratatul de la Lisabona
Semnarea acestui tratat a venit pe fondul nev oii de a reforma cadrul
instituțional al Uniunii Europene ajunsă la 27 de membri și a neratificării de către toate stat ele
Uniunii Europene a Constituției Europene, al că rei text final a fost agreat de statele membre î n
iunie 2004.
Tratatul de la Lisabona intenționează să pastreze toate schimbările
instituționale pe care statel e membre le- au inclus în Constituț ia European ă, precum înființ area
funcției de preș edinte al Consiliului European, a celei de mini stru de externe (numit oficial
Înaltul Reprezentant al Uniunii E uropene pentru afaceri externe ș i politica de securi tate),
păstrarea aceleași distribuții a locurilor în Parlament, acordarea personalității juridice Uniunii
Europene (î n prezent numai Comisia Europeană are personalitate juridică) ș i posibilitatea unui
stat de a se retrage din UE.

55 Dumitrescu Sterian, Op.Cit , p.28
56 Ibidem , p.29

34 În con tinuare sunt sintetizate cele mai importante schimbări pe care le -a
adus Tratatul de la Lisabona.
Parlamentul European va avea puteri sporite în domeniul adoptării
legislației, a bugetului și a aprobării acordurilor internațio nale. O nouă procedură legislativă,
numita „ordinară” se va aplica majorității domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleași puteri
ca și Consiliul. Pentru restul domeniilor se va aplica „procedura legislativă specială”, conform
căreia Parlamentul are drept ul de a consimți asupra unei măsuri a Consiliului, sau invers. În
afară de aceste proceduri, rămâne în vigoare și vechea procedură de consultare – Consiliul,
înainte de a vota o propunere a Comisiei trebuie să consulte Parlamentul și să țină cont de
propuneri.
Conform noului tratat, si parlamentele naționale vor avea puteri sporite, mai ales în ceea ce privește orice altă reformă a Tratatului asupra Uniunii Europene, a răspunsului la
orice noua aplicație pentru statutul de membru ale UE și a cooperării judiciare pe probleme
civile.
Parlamentul va avea 751 de parlamentari (750 plus președintele), orice stat
membru va avea cel putin șase și cel mult 96 de membri, iar locurile vor fi împărțite între țări
conform „proporționalității regresive”, adică un parlamentar dintr -o țară cu o populație mai
mare va reprezenta mai mulți oameni decât un parlamentar dintr -un stat cu o populație mai
mică.
Consiliul European devine oficial instituție a Uniunii Europene și va fi condusă
de un Președinte, ales pentru un mandat de doi ai și jumătate. Dacă Tratatul de la Lisabona va
fi ratificat, primul președinte al Consiliul European va fi ales în 2009. Deși nu va avea puteri
executive sporite, Președintele Consiliului Europe an va avea ca sarcini organizarea lucrărilor
Consiliului și va veghea la asigurarea consensului între statele membre. În plus, funcția de
Președinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice alt mandat la nivel național.
Cea mai importantă schimbare pe care noul tratat îl aduce funcționării Consiliului
Uniunii Europene se referă la procedura de luare a deciziilor. După intrarea lui în vigoare,
majoritatea calificată se va extinde și la alte domenii decât cele din prezent (spre exemplu imigrare și cultură). Din 2014 va fi introdusă o nouă procedură de luare a deciziilor –
majoritatea dublă. Pentru a adopta o reglementare europeană va fi nevoie ca majoritatea
statelor membre (55%) să reprezinte majoritatea populației europene (65%) . Această
procedură va fi însoțită de un mecanism prin care un număr mic de state membre se pot opune adoptării unei măsuri.

35 O altă schimbare pe care o aduce Tratatul se referă la președintele Comisiei, a
cărei numire va fi strâns legată de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și ale
cărei puteri vor fi sporite, putând să demită pe oricare dintre comisari.

CAPITOLUL II
Procesul de Extindere al Uniunii Europene

II.1.Politica de extindere

Extinderea este proiectul cel mai ambițios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt,
reunificarea continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în
trecut și alte valuri ale extinderii într -o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută
la îndeplinirea visului părinților fondatori ai UE: o Europă unită și liberă.
Tratatul CEE ( art.237) prevedea că: „orice stat european poate cere să devină
membru al Comunității. El adresează cererea Consiliului, care, după luarea în considerare a avizului Comisiei, se pronunță în unanimitate. Condițiile de admitere și adaptările prezentului
Tratat pe care aceasta le antrenează fac obiectul unui acord între statele membre și statul candidat. Acest acord este supu s ratificării tuturor statelor contractante în conformitate cu
regulile lor constituționale”
57
Extinderea Uniunii Europene este, după părerea mea, împlinirea unei viziuni – o
viziune care este mult prea ușor dată uitării atunci când securitatea și prosperitatea în Europa sunt considerate a fi ceva de la sine înțeles. Dar dacă ne luăm răgazul necesar pentru a
reflecta, vom vedea că această viziune se confundă cu însuși scopul urmărit de U niunea
Europeană și de extinderea sa: reunificarea popoarelor din Europa într -un cadru constituțional
care să le încurajeze să muncească împreună în condiții de pace și stabilitate.
Pentru popoarele din Europa Centrală și de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trăit, mai bine de o generație, în perioada Cortinei de Fier și a Războiului Rece,

57 Octav Bibere, Op.Cit , p.58

36 aspirau să se reîntoarcă. Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru
aceste popoare: perspective aderării, ca membru, la Uniunea Europeană le- a ajutat să
transforme în ireversibilă opțiunea lor pentru o democrație pluralistă și o economie de piață și le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei. Perspectiva acestei ancore de
stabilitate a fost o condiție prealabilă a refacerii prosperității economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilității pe termen lung în regiune.
Așadar, după întâlnirea de la Haga, Comunitatea este dispusă la e xtindere. În fața
acestei situații sunt reglate condițiile de aderare și chestiuni de procedură și se cade de acord
asupra instituției care va negocia în numele comunității.
Prin fixarea condițiilor de primire a noilor state, CEE asigu ra continuitate în
metoda, principiile și reușitele practice ale integrării economice. Devenea clar că negocierile
între Comunitate și candidați nu se vor purta asupra obiectului și sensului integrării, și nici
asupra finalității politice a acesteia (chiar dacă sub acest aspect Tratatul CEE rămânea
insuficient explicit) . Urmau să se negocieze așadar condițiile și termenele de adaptare și
tranziție ale noilor veniți la condițiile și regulile comunitare.
Referitor la instituția care urma să poarte negocierile de partea CEE, în mod
oarecum surprinzător dacă ținem cont de controversele din perioada anterioară, noii
guvernanți de la Paris cădeau de partea Comisiei. Ceilalți cinci înclinau balanța în favoarea Consiliului, care de altfel va rep rezenta Comunitatea, iar președinția Consiliului devenea și
purtătorul de cuvânt în această afacere. În cazul unei divergențe serioase cu un stat candidat,
poziția Comunității urma să fie luată numai după punerea de acord a miniștrilor statelor
membre într uniți în Consiliu. Era clar că, pentru menținerea unei coeziuni comunitare, așa
cum se prevedea în comunicatul întâlnirii de la Haga, negocierile se vor purta „ între Comunitate, pe de o parte, și statul candidat, de cealaltă parte ”.
58
Orice țară care îndeplinește condițiile de aderare își poate depune candidatura. O țară care dorește să adere la UE își depune candidatura la Consiliu, care solicită Comisiei să
evalueze capacitatea candidatului de a îndeplini condițiile impuse unui stat membru. Comisia
emite un aviz pozitiv și Consiliul acceptă în unanimitate un mandat de negociere, negocierile
se deschid oficial între candidat și toate statele membre.
59
Articolul 49 (fostul art.0) al TUE de la Amsterdam stabilea că orice stat
european care respectă principiile enunțate în primul paragraf al articolului 6 (fost art.F) poate
solicita aderarea la Uniunea Europeană.

58 Felicia Dumitru, Construcția europeană, Editura Biblioteca, Târgoviște, 2004, p.71
59 http://ec.europa.eu .

37 În acest scop, va depune solicitarea sa la Consiliu care se va pronunța, prin
unanimitate și după ce a consultat Comisia și a obținut avizul favorabil al PE (care trebuie să
se pronunțe în favoare prin majoritatea absolută a membrilor săi). Condițiile de admitere ca și
cele referitoare la adaptările pe care respectiva admitere presupune pentr u TUE fac obiectul
unui acord între statele membre și statul solicitant. Respectivul acord este supus ratificării tuturor statelor contractante în conformitate cu ordinea lor constituțională.
La rândul său, art.6 se referă la principii le democratice și ale respectării
drepturilor omului, stabilind că Uniunea se bazează (în întreaga sa activitate) pe principiile libertății, democrației, respectului drepturilor omului și libertăților fundamentale cât și ale
statului de drept, principii comune tuturor statelor membre.
Din această cauză, fiecare stat care solicită aderarea trebuie să îndeplinească trei condiții de bază
60:
– identitate europeană;
– sistem democratic de guvernare;
– respect față de drepturile omului și libertățile cetăț enești.
O altă serie de condiții pentru a face din Uniunea Europeană se referă la
acceptarea, de către candidați a sistemului de norme și reguli comunitare, dar și capacitatea
acestora de a le aplica. Pe măsură ce s -a dezvoltat cadrul legislativ, economic și politic al
Comunității, obligațiile membrilor săi au devenit din ce în ce mai greu de îndeplinit, ceea ce constituie un „aviz” pentru pretendenții la aderare. Aceste obligații presupun existența:
– unei economii de piață eficiente și competitive;
– unui cadru legislativ și administrativ adecvat atât în sectorul public cât și în
cel privat.
Un stat candidat ce nu întrunește aceste caracteristici nu poat e realiza o integrare
eficace, iar o Uniune ce se dorește puternică, nu poate – la rândul ei – să accepte în interiorul
său un asemenea stat.
Integrarea presupune, de asemenea, acceptarea drepturilor și obligațiilor actuale
și viitoare ale sistemului comunitar, altfel spus, aquis -ul comunitar. Respectivul aquis
cuprinde
61:
– conținutul, principiile și obiectivele politice ale Tratatelor, incluzând Tratatele de la Amsterdam și Nisa;

60 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.28
61 Ibidem , p.29

38 – legislația adoptată referitoare la Tratate cât și jurispru dența Curții
Europene de Justiție;
– Declarațiile și Rezoluțiile adoptate în cadrul Comunității;
– Acordurile internaționale și cele existente între statele membre referitoare
la activitățile Comunității.
Aderarea la Comunitate presupune acceptarea, atât a Tratatului Uniunii Europene cât și a aquis -ului comunitar, fără nici un fel de excepții. Aceasta împiedică
integrările „á la carte” care ar putea provoca o diluare progresivă a Uniunii Europene permițând statelor membre să aleagă ceea ce le-ar putea rezulta mai puțin convenabil. De
aceea, una din „regulile de aur” a negocierilor de aderare a reprezintă acceptarea aquis -ului
comunitar de către statele candidate și înțelegerea condiționalității absolute a acestuia. Nu
trebuie uitat că state le candidate sunt cele care aderă la Uniunea Europeană și nu invers și că,
de aceea, Uniunea nu este „a priori” dispusă să opereze modificări ale aquis -ului pentru a -l
adapta condițiilor acestora, ci sunt acestea cele care trebuie să se adapteze aquis -ului.

II.2. Procedura Negocierilor

O dată cu căderea „Zidului Berlinului” , CE au încheiat acorduri comerciale cu
fostele state comuniste din Europa Centrală și de Est, ulterior acestea transformându -se în
Acorduri Europene de Asociere. Semnarea acordurilor de asociere a reprezentat nu doar o
modificare a numelui acestora, ci un salt major în calitatea relațiilor dintre cele două părți,
trecându -se practic de la „ cooperare“ la „asociere“ . Astfel, în timp ce acordurile comerciale
acopereau doar aspecte comerciale ale relațiilor dintre cele două părți, cele de asociere se referă la asocierea statelor candidate la politicile Uniunii Europene. Obiectivul formal al
acordurilor îl constituie stabilirea unei z one de liber -schimb într -o primă etapă, de 10 ani, dar
și aderarea statelor candidate la Uniunea Europeană, așa cum apare în Preambulul acestora.
În anul 1993, Consiliul European de la Copenhaga a stabilit formal extinderea
Uniunii Europene spre aceste state și a elaborat criteriile de aderare
62:
– stabilitate instituțională, garanție a democrației, statului de drept, respectării drepturilor fundamentale și protecției minorităților ;

62 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.30

39 – existența unei economii de piață viabile capabile să su porte concurența și
forța pieței libere din Uniunea Europeană ;
– capacitatea statelor candidate de a- și asuma obligațiile ce le revin în
calitate de membru al Uniunii Europene, inclusiv obligațiile ce recurg
din dezvoltarea politică, economică și monetară a Uniunii.

ACORDURILE DE ASOCIERE

Semnarea acordului Ratificare
Turcia 1963 1964
Cipru 1972 1973
Malta 1970 1971
Ungaria 1991 1994
Polonia 1991 1994
România 1993 1995
Slovacia 1993 1995
Letonia 1995 1998
Estonia 1995 1998
Lituania 1995 1998
Bulgaria 1993 1995
Republica Cehă 1993 1995
Slovenia 1996 1998

Solicitarea pentru aderare se adresează Președintelui Consiliului, acesta trebuind
să decidă asupra punerii în aplicare a procedurilor prevăzute în Tratate. Co nsiliul, luând
această decizie, cere Comisiei să elaboreze un Aviz, în urma studierii impactului aderării

40 asupra Comunităților. O dată elaborat Avizul, Comisia trebuie să facă (sau nu) recomandarea
de începere a negocierilor.
Consili ul European de la Madrid din anul 1995 a stabilit obligația Comisiei
Europene de a realiza o evaluare a solicitărilor de aderare a statelor candidate și o analiză a
consecințelor extinderii Uniunii Europene, lucru ce s -a petrecut în anul 1997 prin prezenta rea
documentului numit „Agenda 2000.63 Pentru o Europă mai puternică și mai amplă“. În acest
document se analizau politicile Uniunii Europene într -o Uniune de 27- 28 de membri și se
includea o analiză a fiecărui stat candidat vis -à-vis de criteriile de la Co penhaga. Conform
acestei proceduri, Comisia a prezentat în fiecare an „Rapoarte de evoluție“ a statelor
candidate, în cel din toamna anului 2002 recomandând încheierea negocierilor de aderare și
semnarea Tratatelor de aderare cu Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia, Cipru și Malta. Aceste state au aderat la Uniunea Europeană la data de 1
mai 2004.64 La sfârșitul anului 2004, Comisia a recomandat în Raportul său încheierea
negocierilor și semnarea Tratatelor de aderare cu Ro mânia și Bulgaria, iar data de 1 ianuarie
2007 pare a fi data aderării acestor state. În cazul Turciei, doar în toamna lui 2004 Raportul
Comisiei recomanda pentru anul 2005 începerea negocierilor, lucru care s -a petrecut doar în
anul 2006 datorită probleme lor pe care Turcia le are încă în plan intern și în relația cu Cipru.
Negocierile de aderare au caracter interguvernamental, motiv pentru care sunt
conduse de către Președintele Consiliului și nu de către Comisie, cum se întâmplă în cazul
negocierii acordurilor economice și comerciale cu state terțe. Negocierile se desfășoară la nivel de miniștri sau supleanți (Reprezentanți Permanenți sau Ambasadori ai statelor membre
în Bruxelles). În acest lanț negociator intervine și Comisia Europ eană care, în numele
Consiliului, realizează munca propriu- zisă a negocierilor în baza mandatului pe care îl
primește în acest sens. De aceea, impresia generală a fost aceea a unor negocieri stat candidat –
Comisie, puțini fiind cei care știu că, în realitate, negocierile au fost stat candidat -Consiliu,
adică între statul candidat și fiecare stat membru. Negocierile se desfășoară pe baza unor
documente numite „Documente de Poziție“ ale statului candidat, pe de o parte, iar, pe de alta,
ale Uniunii Europene, c u mențiunea că acestea din urmă conține punctul de vedere comun al
tuturor statelor membre.

63 http://www.eurospeak.ro .
64 John McCormick, Să înțelegem Uniunea Europeană, Editura Codecs, București, 2006, p.192

41

II.3. Negocierile de aderare

Uniunea Europeană evaluaează statele candidate în funcție de un set de criterii
numi te „Criteriile de la Copenhaga ”. Primul set de criterii se referă la standardele politice,
care includ sistemul democratic, instituțiile, statul de drept, drepturile minorităților, al doilea set se referă la crearea unei economii de piață funcționale. Al t reilea set de criterii include
capabilitatea unui actor de a face față competiției pieței Uniunii Europene, dar și în plan politic, administrativ, social și monetar.
65
Negocierile se desfășoară în cadrul Conferințelor interguvernamentale pent ru
aderarea statului respectiv la Uniunea Europeană. Chiar dacă mai multe state candidate
negociază concomitent aderarea cum se întâmplă în prezent, în mod formal conferințele sunt
individuale, cu fiecare candidat în parte.
Condiția sinequa non pentru admiterea aderării este însușirea de către țara candidată
a așa numitului „ acquis ” comunitar.
Acquis -ul comunitar este o expresie de origine franceză care semnifică ansamblul
de drepturi obținute la scara UE, drepturi exprimate prin întreaga jurisdicție comunitară. El
înglobează mii de acte normative emise pe baza celor trei Tratate fundamentale (Roma,
Maastricht, Amsterdam ) și care s -au acumulat pe parcursul a peste 40 de ani (inclusiv
Acordurile internaționale la care UE a luat parte).
Acquis -ul comunitar este structurat, pentru simplificare, în 31 de capitole de
negocieri, care radiografiază societatea66:
1. Libera circulație a mărfurilor
2. Libera circulație a persoanelor
3. Libera circulație a serviciilor

65 Sterian Dumitrescu , Op.Cit , p.185
66 Ibidem , p.186

42 4. Libera circulație a capitalului
5. Dreptul societăților comerciale
6. Politica în domeniul concurenței
7. Agricultura
8. Pescuitul
9. Politica în domeniul transporturilor
10. Impozitarea
11. Uniunea Economică și Monetară etc.
Aquis -ul comunitar trebuie preluat în întregime de către f iecare stat candidat (fiind
admise derogări doar în mod excepțional , precum și unele aranjamente tranzitorii și tehnice,
limitare ca durată și întindere).
Nici un capitol de negociere nu este definitiv închis, până când toate cele 31 de capitole
nu sunt închise.
Orice punct de vedere exprimat de oricare din părți asupra unui capitol de negociere nu
va influența poziția cu privire la alte capitole de negociere.
Fiecare stat poartă negocierile în funcție de progresele obținute în transpunerea și
implementarea prevederilor comunitare și capacității statului respectiv de a face față
condițiilor competiționale generate de integrarea în piața internă a comunității europene.

Documentele necesare în cadrul procesului de aderare sunt :
Documentele de poziție – prin care o țară își prezintă, în cadrul Convenției
Interguvernamentale pentru aderare în Uniunea Europeană, poziția față de fiecare din cele 31
de capitole de negociere, stadiul de adoptare a acquis -ului comunitar, măsurile și calendarul
de adoptare a acquis -ului care nu a fost încă implementat în legislația națională.67
Dosarul de fundamentare – cuprinde acte de circuit intern doveditoare ale
concordanței dintre legislația țării candidate și acquis -ului comunitar, măsurile necesare a fi
luate pentru transpunerea acquis -ului nearmonizat calendarului legislativ pentru realizarea
acestora, etc.
În timpul Conferințelor, de o parte a mesei tratativelor stau reprezent anții statului
candidat, iar de cealaltă parte, reprezentanții tuturor statelor membre și reprezentantul
Comisiei Europene.

67 Ibidem , p.187

43 Conferința își desfășoară activitatea în sesiuni cu durată variabilă. Aceasta se
desfășoară la două niveluri: nivelul politic, în care statele sunt reprezentate de miniștrii de
externe (denumiți șefi ai delegațiilor naționale pentru negocierea aderării) și nivelul tehnic la
care statul candidat este reprezentat de negociatorul șef (adjunctul șefului delegației
naționale); s tatele membre ale UE au reprezentanți permanenți (ambasadori) acreditați pe
lângă UE. Înțelegerile intervenite la nivelul tehnic trebuie aprobate la nivel politic. Cea mai mare parte a muncii desfășurate în acest context se desfășoară „acasă sau în
scris”. Acasă se află în fapt substanța negocierilor, în reforma economică, socială, legislativă, instituțională.
Pentru fiecare din capitolele acquis -ului, statul candidat este așteptat să propună
primul poziția sa oficială față de domeniu l respectiv. Acestor documente pe poziția lor li se
răspunde de către UE prin poziții comune adoptate în unanimitate de către statele membre (În cadrul Consiliului de Miniștrii ai Uniunii) corespunzător fiecărui în parte.
68
Documentele de poziț ie nu se prezintă toate odată, ci progresiv, pe măsura deschiderii
unui astfel de capitol.
Președenția semestrială a Conferințelor interguvernamentale are un mare grad de
autonomie în conducerea agendei negocierilor. Președenția (din punct de vedere politic) și
Comisia (din punct de vedere tehnic) joacă un rol în impunerea ritmului și cursului negocierilor, ceea ce explică atenția pe care candidații o acordă președenției și lobbz -ului
desfășurat de aceasta pe lîngă statul membru care exercită președenția și pe lângă Comisie.
69
Unele state candidate, pentru a grăbi ritmul negocierilor (de deschidere a capitolelor)
prezintă în avans documentele de poziție, ceea ce nu întotdeauna s -a dovedit eficient.
Uniunea Europeană poa te accepta în întregime sau numai parțial conținutul
documentelor de poziție. Dacă poziția candidatului este acceptată necondiționat, negocierile
pe capitolul respectiv sunt declarate închise, sub rezerva aplicării regulilor generale ale
procesului de nego ciere.
Pe parcursul negocierilor, capitolele se încheie numai provizoriu. Ele pot fi redeschise în cazul neîmplinirii obligațiilor asumate, în cazl în care ulterior UE dezvoltă semnificativ
acquis -ul în acel domeniu sau la finalul procesului de negociere când toate „dosarele” se pun
pe masa negocierilor pentru evaluarea globală. Astfel, treptat se perfecționează conținutul
tratatului de aderare. Textul lui nu se negociază ca atare. Abia în final, după ce toate capitolele au fost negociate se tr ece la redactarea proiectului de text (tot prin negocieri).

68 Ibidem , p.188
69 http://www.euroavocatura.ro

44 După obținerea consimțământului Parlamentului european (Cf.Art.49 al Tratatului
privind UE) tratatul este semnat de șefii de stat și de guvernele ai statelor membre și statului
candid at, după care urmează procedura de ratificare de către parlamentele naționale.70
Rezultatele negocierilor se concretizează într -un proiect de tratat de aderare, care este
supus Comisiei, pentru aprobare și Parlamentului European, pentru avizul de conformitate.
După semnarea tratatului de aderare, acesta este supus ratificării de către statele
membre și țările candidate sau supus referendumului, în anumite cazuri. Procesul de ratificare
poate dura aproximativ 2 ani. După intrarea în vigoare a tratatului, țările candidate devin
membre cu drepturi depline. Prin negocieri se determină condițiile de integrare ale fiecărui stat candidat. Cu șase
din cele 12 țări candidate : Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia și Cipru, negocierile de
aderare au fost deschise oficial la 31 martie 1998.
La 15 februarie 2000, așa cum a hotărât Consiliul European de la Helsinki, în
decembrie 1999, au fost deschise formal negocierile de aderare și cu celelalte șase țări
candid ate: Bulgaria, Letonia, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia. Deschiderea
simultană a negocierilor cu un grup de țări nu implică faptul că aceste negocieri vor fi încheiate în același timp. Negocierile cu țările candidate sunt individuale, ritmul fiecărei
negocieri depinzând de gradul de pregătire al țării candidate și de complexitatea problemelor de rezolvat. Fiecare țară candidată este apreciată conform particularităților sale. Toate aceste
elemente fac imposibil de estimat durata fiecărei negoci eri.
71
Decizând să angajeze negocieri și cu un al doilea grup de țări, Consiliul European de
la Helsinki, din 1999 a precizat că „țările candidate care intră în procesul de negociere vor
avea posibilitatea de a ajunge din urmă țările candidate cu care negocierile sunt deja în curs,
dacă ele vor fi suficient pregătite”.
În primăvara anului 1998, Comisia a început un proces de examinare analitică a
aquis -ului comunitar cu toate țările angajate în procesul de aderare. Această analiză își
propune să ajute țările candidate să înțeleagă mai bine regulile ce stau la baza Uniunii
Europene și să identifice mai clar problemele pe care trebuie să le abordeze în procesul de
adoptare și punere în aplicare a acquis -ul comunitar. Totodată, ea are ca scop pregătirea
procesului de negociere.

70 http://www.europarl.europa.eu
71 Nicolae Darie, Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Legislație. Politici comune. Dezvoltare , Editura
Matrix Rom, Bucurest i, 2001, p.241

45 La summit- ul de la Nisa, din decembrie 2000, conducătorii Uniunii Europene au
decis să dea un nou impuls procesului de extindere. A fost subliniat progresul înregistrat în
domeniul negocierilor și s-a reafirmat principiul diferențierii, fondat pe merite proprii ale
fiecărei țări candidate.
Acum, la începutul secolului XXI, extinderea reprezintă una din șansele cele mai
importante pentru Uniunea Europeană. Continuarea integrării contine ntului prin mijloace
pacifiste, extinderea acestei zone de stabilitate și prosperitate spre noi membri, constituie o sarcină unică și istorică.

II. 4. Candid ații la aderare

Aderarea la Comuni tate, cum arătam, este prevăzută în articolul 49 al TUE care
stabilește că orice stat european care îndeplinește anumite condiții poate solicita aderarea la
Uniunea Europeană și că aceasta trebuie să facă obiectul unui acord între statele membre ale
Uniuni i Europene și respectivul stat solicitant.

ȚĂRILE CANDIDATE ȘI DATA SOLICITĂRII ADERĂRII

Turcia 14 aprilie 1987
Cipru 4 iulie 1990
Malta 15 iulie 1990
Ungaria 30 martie 1994
Polonia 7 aprilie 1994
România 22 iunie 1995
Slovacia 27 iunie 1995
Letonia 27 octombrie 1995
Estonia 28 noiembrie 1995
Lituania 8 decembrie 1995
Bulgaria 14 decembrie 1995
Republica Cehă 17 ianuarie 1996

46 Slovenia 10 iunie 1996

Până în acest moment, 15 state au prezentat cereri formale de aderare.72

II.4 .1. Turcia

În cazul Turciei, Uniunea Europeană recunoaște rolul important al acestui stat în
politica actuală a Europei. Dată fiind importanța geopolitică a Turciei, cât și rolul său
crescând ca putere regi onală, Comunitatea este dispusă să facă tot ce îi este în putință pentru a
o „ancora“ cu fermitate în viitoarea arhitectură europeană. Aceasta explică sprijinul ferm al
Uniunii Europene pentru încheierea Acordului de Uniune Vamală, în vigoare de la 1 ianua rie
1996, ajutorul financiar comunitar cât și întărirea dialogului politic și al celui specific pe
probleme sectoriale de interes reciproc. Consiliul European de la Luxembourg din decembrie
1997, a confirmat capacitatea Turciei de a se integra în Uniunea E uropeană, deci eligibilitatea
acesteia pe termen mediu. Turcia a fost și va fi apreciată după aceleași criterii aplicabile celorlalți candidați.
73 Având în vedere că, la acel moment, se considera că Turcia nu
îndeplinea condițiile politice și economice minimale care să- i permită includerea în vreunul
din cele două grupuri „ins“ (cele care începeau negocierile de aderare) și „pre- ins“ (cele ce
continuau pregătirea în vederea începerii negocierilor de aderare printr -un proces de evaluare
numit „screening“), Consiliul European a situat Turcia între grupul PECOS +Cipru (având
statutul de candidați care începeau sau erau în pregătiri pentru a începe negocieri) și cel al
altor state (având diferite acorduri de cooperare cu Uniunea Europeană). Statutul Turciei repre zenta „mai puțin“ decât al primului grup, dar „mai mult“ decât al grupului doi. În acest
scop, Uniunea Europeană propunea Turciei o strategie de întărire a cooperării în toate sectoarele. Aceasta consta în
74:
– valorificarea întregului potențial al Acordului de Asociere UE -Turcia;
– intensificarea Uniunii Vamale;
– aplicarea cooperării financiare prevăzute prin acorduri încheiate anterior;
– apropierea legislativă a Turciei de UE și asimilarea progresivă a aquis –
ului comunitar;

72 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.33
73 John Pinder, Uniunea Europeană, Editura Bic All, București, 2005, p.124
74 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.35

47 – participarea Turciei la unele program e comunitare și la activitatea unor
Agenții Comunitare.
În respectiva reuniune a Consiliului European s -a reamintit că intensificarea
legăturilor cu Turcia depindea de continuarea eforturilor acesteia în sfera reformelor politice
și econo mice și, în mod special a celor referitoare la drepturile omului și ale respectului față
de minorități. În final, se constata eligibilitatea Turciei ca stat de aderare și se propunea
întărirea legăturilor cu aceasta.75 În același scop, se propunea participa rea Turciei la dialogul
politic multilateral 15+PECOS+Cipru+Malta prin intermediul Conferinței Europene, ofertă
refuzată de Turcia. De altfel, se poate spune că, în primul moment de după Luxemburg,
Turcia părea mai departe decât oricând de UE prin refuzul ei categoric de a accepta deciziile
Consiliului European. Reacția oficialităților turce a fost deosebit de vehemență, cu atât mai
mult c u cât se știa că nu toate statele membre ale Uniunii Europene, fuseseră de acord cu
această strategie de preaderare cons olidată care, practic „rupea“ grupul candidaților în trei76:
– cei care începeau negocierile (Republica Cehă, Slovenia, Ungaria,
Polonia, Estonia+Cipru) adică grupul „ins“;
– cei care erau considerați candidați, dar nu începeau încă negocierile (România, Bulgar ia, Slovacia, Lituania, Letonia), adică grupul „pre -ins“;
– Turcia care era eligibilă, dar nu -i era încă acceptată formal candidatura la
UE.
Consiliul European de la Helsinki din 1999 declara formal Turcia candidat la Ue
deși tot nu o includea între statele care negociau aderarea la UE. Formal, începând cu acel
moment, toate statele asociate erau recunoscute ca și candidate la UE
77:
– unele se aflau deja în negocieri (grupul „ins“);
– altele deschideau respectivele negocieri în anul 2000 (grupul „pre -ins“
devenit „new -ins“ la care se adaugă Malta care își „recuperase“ vocația
europenistă);
– Turcia care devenea, în fapt, noul „pre -ins“.
La rândul său, Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002, stabilea,
aderarea în 2004 a celor 10 state din Europa Centrală și de Sud (Polonia, Letonia, Lituania,
Estonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta), intensificarea negocierilor de aderare cu România și Bulgaria în vederea aderării în 2007 și reanalizarea

75 http://www.europeana.ro
76 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.36
77 Ibidem

48 Turc iei în decembrie 2004, dar și intensificarea dialogului cu Croația, devenită între timp,
candidat la UE. În fine, cu ocazia Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 2004,
Turcia și Croația primesc „unda verde“ pentru începerea negocierilor, dar a cest fapt s -a
amânat, în realitate, până în iunie 2006.78

II.4.2. Cipru

În legătură cu Cipru, Comisia arăta că există inevitabil o legătură între problema
aderării și cea a separării „de fact o“ a insulei în două entități între care nu funcționa libertatea
de circulație a bunurilor, persoanelor și serviciilor. Comunitatea își exprima și cu acest prilej,
disponibilitatea găsirii unei soluții bazate pe rezoluțiile ONU. Faptul că Cipru începea
negocierile de aderare nu însemna și încetarea obligației acestuia de a căuta soluții la
problema provocată de divizarea insulei. Între cele două posibilități la îndemâna Uniunii
Europene a fost aleasă cea care permitea începerea negocierilor de aderare consi derându- se
că, pe o parte, ciprioții greci vor fi mai flexibili în căutarea de soluții iar, pe de alta, cei turci vor manifesta mai multă disponibilitate în căutarea unei formule satisfăcătoare, acum când
posibilitatea de a deveni parte a UE devenea realit ate. S -a sperat, de asemenea, ca această
situație să flexibilizeze poziția Greciei în privința candidaturii Turciei la UE, candidatură care,
la rândul ei, ar fi trebuit să contribuie la democratizarea Turciei – în plan intern – și la
rezolvarea – în plan e xtern – a „problemei cipriote“.
79
Chiar dacă UE și -a atras unele critici pentru decizia adoptată la Luxemburg
privitor la Cipru, pe termen mediu și lung s -a dovedit a fi decizia corectă deoarece, chiar dacă
Cipru este încă divizat – vara lui 2006 – aderarea la Ue a insulei a schimbat datele problemei:
acum este Grecia cea care susține aderarea Turciei la UE, iar Turcia cea care caută o ieșire „demnă“ din „labirintul cipriot“.
80 De altfel, referendum -ul organizat de ONU câteva zile
înainte d e aderarea Ciprului la UE a relevat un fapt straniu la prima vedere: au fost ciprioții
greci cei care au respins unificarea insulei, și nu cei turci. Oricum ar fi, lucrurile par a evolua
spre o rezolvare a acestui conflict vechi de o jumătate de secol, iar aderarea Ciprului și
începerea negocierilor de aderare cu Turcia au „netezit “ calea rezolvării conflictului și a
unificării, probabil, prin federalizare. Încă sunt probleme, desigur, precum situația creată la

78 Nicolae Păun, Adrian Ciprian Păun, Istoria construcției europene , vol II, Editura Fundației pentru Studii
Europene, 2000, p.192
79 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.61 -62
80 Ibidem , p.37-38

49 începerea negocierilor de aderare ale Turciei când, până în ultimul moment, Cipru a
condiționat începerea acestora de recunoașterea formală a sa de către Turcia, iar Turcia a
condiționat deplasarea la Bruxelles a ministrului de externe în vederea începerii negocierilor
de inexistenta vreunei condiționări.

II.3.2. Malta

În ceea ce privește Malta, Consiliul recunoscuse eligibilitatea acestei țări încă din
1993 când recomandase Comisiei să pregătească convorbiri directe în scopul studierii
reformelor necesare economiei malteze pentru facilitarea tranziției acesteia spre UE și
pregătirii începerii negocierilor de aderare. Ulterior, Malta a retras cererea de aderare la UE, cerere reactualizată în 1999. În această situație, Consiliul a cerut Comisiei să revadă Avizul
favorabil din 1993, ca pas obligatoriu înainte de începerea negocierilor. Cu ocazia Consiliului
European de la Helsinki, Malta a primit, pentru a doua oară, „unda verde“ pentru începerea
negocierilor formale de aderare, negocieri pe care le- a încheiat o dată cu primul grup PECOS.
Extinderea este un nou pas către integrare europeană: o ocazie istorică de a punte
capăt divizării artificiale între Europa de Vest și de Est și de a reunifica continentul nostru.
Procesul de transformare a dete rminat schimbări masive în întreaga Europă Centrală
și de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsură de noile oportunități apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au dispărut .
Pentru popoarele din actuala U niune Europeană, stabilitatea și democrația din
Europa Centrală și de Est au dus deja la obținerea unor beneficii semnificative, nu numai pe
planul securității, ci și al prosperității: dezvoltarea rapidă a comerțului a contribuit la crearea
de oportunități pentru libera inițiativă, investiții, noi locuri de muncă și o creștere economică
marcată în Europa Occidentală.
81
Extinderea evidențiază idealurile, valorile și obiectivele fundamentale ale Uniunii
Europene. Încurajarea păcii, stabilități i, democrației și prosperității în întreaga Europă prin
integrarea statelor și popoarelor constituie rațiunea de a fi a Uniunii Europene. Ea transpune în viață această viziune prin încurajarea integrării economice și politice. Pentru statele din
Europa Ce ntrală și de Est, aderarea simbolizează o reîntoarcere în Europa și șansa de a- și
ancora ferm propriile democrații în cadrul Uniunii Europene.

81 Cezar Bârzea, Politicile și instituțiile Uniunii Europene , Edi tura Corint, București, 2003, p.89

50 Unificarea continentului european demonstrează dinamismul și progresul continuu
al Uniunii Europene. Extinderea nu a împiedicat Uniunea Europeană să realizeze progrese,
deseori chiar în perioadele în care ea primea noi membri în rândurile sale. Actualul proces de
extindere lansează însă noi provocări care implică atât oportunități, cât și riscuri.
Aderarea la UE reprezintă punctul culminant al visului acestor țări . Aderarea lor la
Uniune simbolizează revenirea în familia europeană, dă un caracter stabil tinerelor democrații din aceste țări și creează climatul necesar pentru realizarea unor economii de piață echilibrate
din punct de vedere social. Aderarea aduce cu sine beneficii economice și sociale care stau la baza dezvoltării democratice, oferind acces la piața unică și la asistență financiară
suplimentară. Ea oferă mai multe oportu nități de investiții directe și refacere economică, un
mediu de afaceri stabil și politici sociale progresiste. Extinderea prin primirea de noi state membre va defini cadrul politic și economic
al Uniunii E uropene pentru mai bine de o ge nerație de acum încolo.

51 CAPITOLUL III
VALURILE DE EXTINDERE AL E UNIUNII
EUROPENE

III.1. Prima extindere a Uniunii Europene

Prin Tratatul de la Roma încheiat în 1957, aceleași șase state (Franța, Germania, Italia,
Belgia, Olanda și Luxemburg ) au creat două noi organizații. Una dintre ele a extins ideea
cărbune -oțel pe un nou tărâm, energia atomică. Euratom (Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice ) a fost formată pentru a coordona dezvoltarea ener giei nucleare prin unificarea
cercetării, investițiilor și managementului. Ratificate în acelaș i an, ele vor intra în vigoare la 1
ianuarie 1958.82
La aproape o jumătate de secol după Tratatul de la Roma, Uniunea Europeană nu mai
seamănă aproape deloc cu ceea ce era în 1957. Trecând de la șase la cincisprezece state
membre, pe măsura extinderilor succesive și evoluând spre o nouă extindere către Est, ea și -a
pierdut „ omogenitatea ” inițială, atât din punct de vedere economic, cât și politi c.
Extinderea Uniunii Europene a jucat un rol important în dezvoltarea sa istorică. De la cele șase state inițial implicate în procesul de integrare, s -a ajuns în prezent la 25, și se
prefigurează chiar o Uniune cu 29 de state.
83
Deș i toate statele candidate au pornit la drum cu șanse egale, accederea lor în
structurile comunitare se va face gradual, deoarece nu pot fi ignorate diferențele sensibile de
progres economic spre o economie de piață viabilă înregistrate de acestea.
Anul 1973 a adus prima extindere a Comunităților. De la 1 ianuarie, Marea Britanie,
Irlanda și Danemarca au devenit membri ai Comunităților. Din diverse motive de politică
internă și externă în care nu vom intra aici, Marea Britanie hotărâse să se al ăture
Comunităților încă din 1961, dar se lovise de două respingeri din partea generalului de Gaulle.
84

82 Nicolae Darie, Uniunea Europeană . Construc ție. Institu ții. Legisla ție. Politici Comune. Dezvoltare , Editura
Matrix Rom, Bucure ști, 2001, p. 7.
83 Dacian Cosmin Dragoș, Op.Cit , p.24
84 Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan Gri goriu, Drept comunitar , Editura C.H. Beck, București, 2007, p.12

52 Marea Britanie care s -a arătat la început interesată de primii pași ai negocierilor
tratatelor CE, nedorind însă o participare la Uniunea Vam ală și, cu atât mai puțin, la Piața
Comună – preferă să rămână „afară ”. Dorința ei reală era aceea de a forma o vastă zonă de
comerț liber fără protecția externă pe care o prevedea preconizata Piața Comună. În acest
context, Marea Britanie a propus formal restului membrilor OECE crearea AELS (Asociația
Europeană a Liberului Schimb) , lucru pe care l -a și realizat prin Convenția de la Stockholm,
din 4 ianuarie 1960, semnatare fiind : Marea Britanie, Elveția, Austria, Norvegia, Suedia,
Danemarca, Portugalia.85
Însă la scurt timp după acest eveniment, Marea Britanie, atentă la succesele
economice ale CE și intuind sfârșitul imperiului său colonial, a solicitat aderarea la 10 august 1961. În 1967, Marea Britanie solicită din nou aderarea la CE.
Prima extindere a adus cu sine și primele probleme, în principal din cauza atitudinii Marii Britanii, de multe ori diferită față de cea a restului membrilor CE
La fel de eurosceptici ca și britanicii, danezii nu au avut de ales, odată ce Marea
Britanie a aderat la Tratate, deoarece exporturile lor mergeau către Marea Britanie și
Germania. În ciuda temerilor legate de erodarea suveranității naționale și de îndepărtarea de
celelalte țări scandinave, danezii au votat în favoarea aderării în proporție de 63% . Irlanda,
prinsă într -o relația prea strânsă cu Marea Britanie, avea nevoie de deschiderea către continent
și de fondurile pe care politica agricolă comună urma să le repartizeze fermierilor irlandezi ,
așa că a răspuns entuziast (83%) la referendum. În Norvegia, însă, guvernul nu a reușit să
tempereze temerile populației în legătură cu viitorul industriei pescuitului și al agriculturii și,
în consecință, rezultatele referendumului au fost negative, în proporție de 53,5% . Deși neținut
legal de aceste rezultate, primul ministru și- a respectat promisiunea de a asculta vocea
populară și și -a prezentat demisia, iar Norvegia a rămas în afara Comunităților.
86
Creșterea numărului statelor membre a reprezentat o provocare pentru Comunită ți, pe
fondul dificultăților economice existente la nivel internațional în acea perioadă. Absorbirea
noilor state și dezvoltarea Comunităților au fost îngreunate de inflația crescândă, creșterea
ratei șomajului, înrăutățirea crizei petrolului, politicile e xterne diferite, mai ales față de
Orientul Apropiat, de fluctuațiile în relațiile cu Statele Unite și, în interiorul Comunităților,
comunicarea dificilă dintre Marea Britanie, Franța și Germania. La începutul anilor '80,
procesul de legiferare era paralizat de „ acordul de la Luxemburg” , Comisia era slăbită, Marea

85 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.51
86 Stelian Scăunaș, Uniunea Europeană. Construcție. Reformă. Instituții. Drept , Editura C.H. Beck, București,
2008, p.65

53 Britanie sub Margaret Thatcher cerea continuu rediscutarea contribuției sale la bugetul
comun, pe care o considera excesivă, Groenlanda (simptomatic pentru atmosfera pesimistă
dinăuntrul Comunități i) și-a anunțat în 1982 ieșirea din organizație.87

III.2. Celelalte E xtinderi

• A doua și a treia extindere
Trei evenimente, survenite chiar în ultimul an al decadei '70, vor contribui la
revitalizarea tonusului comunitar, chiar dacă efectele lor nu s -au făcut simțite imediat:
lansarea Sistemului Monetar European, primele alegeri directe ale parlamentarilor europeni și semnarea Tratatului de Aderare a Greciei, ieșită de curând de sub dictatura militară.
Sfârșitul dictaturilor din Grecia, Spania și Portugalia, precum și democratizarea acestor state din sudul Europei au făcut posibilă integrarea lor în CE.
La 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate a reprezentat o a doua extindere a
Comunităților.
Astfel : Grecia și -a prezentat cererea de aderare la CE în iunie 1975 și a semnat
Tratatul de aderare pe 28 mai 1979, CE trecând, astfel, de la nouă membri la zece.
Și mai semnificativ, reneg ocierea și semnarea unui al doilea Tratat bugetar în 1984,
într-o versiune acceptabilă pentru Marea Britanie, și iminenta aderare a Spaniei și Portugaliei
au dat un impuls dezvoltării pieței interne și au evidențiat necesitatea unei revizuiri a
Tratatelor de la Roma.
Portugalia solicită aderarea în martie 1977, iar Spania, în luna iulie a aceluiași an. Consiliul a avizat favorabil solicitările la 21 septembrie 1977, însărcinând comisia cu
redactarea propriului Aviz, aprobat, și acesta, la 29 noiembrie 1978. Negocierile de aderare au
început la 5 februarie 1978 și s -au încheiat la 12 iunie 1985, odată cu semnarea tratatelor de
aderare a celor două țări. Dată fiind dificultatea negocierilor – în principal, datorită
potențialului economico- social al Spaniei și a impactului aderării asupra CE -, a fost stabilită
o perioadă de tranziție de zece ani Astfel, Spania și Portugalia devin, formal membre ale CE
la 1 ianuarie 1986, însă deplina lor integrare se va realiza zece ani mai târziu, în 1996.
88

87 Tudorel Ștefan, Beatrice A ndreșan Grigoriu, Op.Cit , p.13
88 Iordan Gheorghe Bărbulescu, Op.Cit , p.52

54 A treia extindere a Comunităților, cuprinzând Spania și Portugalia, care au devenit
membre la 1 ianuarie 1986, deși nu fără probleme și tensiuni de ambele părți, a contribuit la
formarea stării de spirit care a condus la adoptarea Actului Unic European.
• A patra extindere
Evoluția procesului de integrare europeană a avut loc în două direcții : adâncirea și
extinderea obiectivelor de atins, și creșterea numărului statelor membre.
La 1 i anuarie 1995, încă trei state aparținând AELS s -au alăturat organizației,
Austria, Finlanda și Suedia, în cadrul celei de -a patra extinderi, ridicând numărul statelor
membre la 15. Pentru a doua oară, referendumul ținut în Norvegia a avut un rezultat negat iv,
astfel încât la momentul 1995, noua entitate numită Uniunea Europeană, bazată pe Comunitățile Economice Europene, cuprindea toate statele care rămăseseră dincolo de
„cortina de fier ” dup cel de -al doilea război mondial, mai puțin Norvegia, Islanda,
Liechtenstein și Elveția.
Tratatele de Aderare s -au semnat la 24 iunie 1994, la Corfu, iar – așa cum ne
obișnuise deja – poporul norvegian refuza încă o dată, prin referendum, aderarea la Uniunea
Europeană. În aceste condiții, Actul de Aderare a intrat în vigoare doar pentru trei dintre cele
patru state, la 1 ianuarie 1995, dată de la care Uniunea Europeană era formată din 15 membri.
Dinamica comunitară a atins un punct culminant în 1992 când s -a semnat, pe de o
parte, TUE, iar pe de alta, „Tratatul dintre CEE și EFTA în vederea creării Spațiului
Economic European” (EEE) , altfel spus, într -un moment în care CE intra într -o nouă etapă
calitativă prin dezvoltarea unei dimensiuni politice, pe de o parte, și, pe de alta, prin extinderea sa spre Centrul și Nordul continentului. Ca urmare a citatei extinderi, nou- creatul
Spațiu Economic European a rămas a se aplica doar pentru Liechtenstein, Elveția, Islanda și Norvegia.
89
Ca de fiecare dată, sosirea noilor veniți nu a fost lipsită de dezbateri și controverse în privința obiectivelor Comunităților, precum și în privința modului de funcționare a
instituțiilor. Chiar în anul încheierii Acordului de asociere al CE cu România (1993) , presiuni
din partea altor state părți la acord uri de asociere deja în vigoare, precum și imperativele
situației în schimbare în Europa, consecutiv prăbușirii Uniunii Sovietice, au condus la consecințe importante pentru expansiunea estică a Uniunii.

89 Ibidem , p.59

55 Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993 a definit ceea ce astăzi denumim
criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeană (cunoscute drept „ criteriile de la
Copenhaga ”)90:
– existența unor instituții stabile care să garanteze democrația, supremația
legii, drepturile omului, respectul și protecția minorităților ;
– existența unei economii de piață viabile și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței libere în interiorul Uniunii ;
– preluarea acquis -ului comunitar dezvoltat de Uniunea Europeană de la
fondarea sa.
Rolul Consiliului European de la Copenhaga poate fi considerat, retrospectiv, ca fiind unul crucial : de atunci și până în prezent, fiecare reuniune a Consiliului European a
inclus pe agenda sa probleme ridicate de extinderea Uniunii spre est. As tfel, întrunirea
Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 a luat noi decizii importante pentru
pregătirea aderării statelor candidate, prin adăugarea unui nou criteriu celor trei de la
Copenhaga : criteriul capacității administrative de aplicare a acquis -ului.
În litera celor decise de Consiliul European de la Madrid, în aprilie 1996, Comisia
Europeană a transmis statelor candidate (din Centrul și Estul Europei ) un chestionar de 160 de
pagini, cuprinzând câteva mii de întrebări car e acopereau 23 de sectoare de activitate, de la
modul de funcționare a instituțiilor statului de drept la serviciile financiare, uniunea vamală
sau piața forței de muncă. Răspunsul la acest chestionar a fost furnizat de către statele
candidate, inclusiv de către România, în șase luni de la comunicare. El a constituit sursa
majoră de informații pe baza căreia Comisia Europeană a putu da publicității, în octombrie
1997, avizele asupra fiecărei candidaturi în parte.
Aceste avize au cuprins evalu ări ale gradului și modului de îndeplinire a fiecăruia
dintre criteriile de la Copenhaga și Madrid, la sfârșitul cărora Comisia a desprins concluzii
generale privind măsura în care fiecare stat este mai mult sau mai puțin pregătit să adere la
Uniunea Europeană. Avizele au avut în general rolul unui barometru credibil privind
eforturile pe care statele candidate le făcuseră din momentul încheierii acordurilor de asociere.
Ele au fost urmate, în fiecare an, de câte un raport întocmit tot de către Comisia Euro peană, în
care sunt evaluate progresele pe care fiecare stat candidat le- a realizat anual în pregătirea
pentru aderare, în lumina criteriilor de la Copenhaga și Madrid. Fiecare „pachet ” anual de
rapoarte de țară este însoțit de un document de sinteză, în care sunt prezentate, în afara

90 Tudorel Ștefan, Beatrice Andreșan Grigoriu, Op.Cit , p.24 -25

56 concluziilor privind fiecare țară, evaluări ale eficienței instrumentelor de preaderare și,
eventual, anunțate noile astfel de instrumente.91

• A cincea extindere
Lucrările „Convenției pr ivind viitorul Europei ” și procesul de negociere și ratificare
nu au avut nici o influență asupra procesului de extindere a Uniunii către centrul și estul
Europei.
La 1 mai 2004, Uniunea Europeană a primit în rândurile sale încă zece state, în urma
Tratatului de Aderare semnat la 15 aprilie 2003 la Atena („Tratatul de aderare 2003 ”). Astfel,
Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Malta și Cipru au aderat la Uniunea Europeană, în cadrul celui de -al cincilea v al de extindere, ridicând numărul
statelor membre la 25 .
92
Cea de- a cincea extindere a Uniunii Europene a avut o dimensiune politică și una
morală. A permis unor țări precum Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, P olonia, Slovacia și Slovenia, europene nu doar prin poziția geografică, ci și
din punct de vedere cultural, istoric și al aspirațiilor, să se alăture familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile Uniunii Europene.
93
A fost o extindere unică, istorică, simbolizând reunificarea Europei după decenii de
divizare prin Cortina de Fier.
Extinderea Uniunii Europene nu este un scop în sine, deși se poate afirma că, pentru
a-și îndeplini misiunea de a realiza unitatea europeană, de a menține pacea pe continent și de a
avea un rol mai activ în lume, scopul Uniunii este acela de a aduna la un loc toate popoarele Europei.
Extinderea este unul dintre cele mai puternice instrume nte politice ale Uniunii
Europene. Impulsul Uniunii Europene a ajutat la transformarea țărilor din Europa Centrală și
de Est în democrații moderne, funcționale. Mai recent, acesta a inspirat continuarea
reformelor în țările candidate și potențiale candidat e. Extinderea este un proces de administrat
cu grijă, care ajută la transformarea țărilor implicate, ducând la extinderea păcii, a stabilității,
prosperității, democrației, drepturilor omului și a statului de drept în Europa.

91 Ibidem
92 Ibidem , p.39 -40
93 Ibidem

57

• A șase a extindere
La scurt timp după aderarea celor zece, la 25 aprilie 2005, a fost semnat la
Luxembourg Tratatul de Aderare a Bulgariei și României la Uniunea Europeană („Tratatul de
aderare 2005 ”), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007.
Tratatul de Aderare cuprinde mai multe părți94:
– Tratatul în sine, în sensul de acord internațional între statele membre ale
Uniunii Europene, pe de o parte, și Bulgaria și România, pe de altă parte;
– Protocolul privind condițiile și aranjamente le referitoare la administrarea
Republicii Bulgaria și a României în Uniunea Europeană („Protocolul”);
– Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și
adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană („Actul de
adera re”);
– Actul final;
– O serie de declarații.
Se impune să lămurim mai întâi rolul Tratatului, Protocolului și al Actului de aderare, mai ales că, după modul în care sunt intitulate, ultimele două par să se suprapună.
Tratatul con ține numai șase articole – condițiile detaliate de aderare, precum și
modificările necesare Tratatelor anterioare sunt cuprinse în Protocol și în Actul de aderare.
În cursul negocierii și semnării documentelor, procesul de ratificare a Const ituției
era în curs, și încă nu se făcuseră simțite problemele pe care acest proces avea să le ridice.
Nimeni nu credea în mod serios că Tratatul de instituire a Constituției avea să fie respins la
nivel național. La acea vreme, exista sentimentul cert că aderarea Bulgariei și României avea
să aibă loc față de o Uniune Europeană guvernată de Constituție. De aceea, art.1 al Tratatului
de aderare 2005 prevede că cele două state devin părți la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa și la Eurat om. Condițiile și aranjamentele referitoare la admitere au
fost stabilite în Protocolul anexat, care este parte integrantă din Tratat.
95

94 Ibidem , p.41
95 Ibidem

58 Cum Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa nu a intrat în vigoare
până la data aderării, Bulgaria și România au devenit părți la tratatele în vigoare pe care se
întemeiază Uniunea, adică TUE, TCE și Euratom.96 . Așa cum condițiile de aderare în cazul
în care Constituția era în vigoare au fost grupate în Protocol, condițiile referitoare la admi tere
și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea, pentru cazul în care Constituția nu intra
în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa. Când acesta va intra în
vigoare, Protocolul va înlocui Actul de aderare. Protocol ul nu va produce efecte juridice noi,
ci va menține, în noile condiții generate de Constituții, efectele juridice produse de Act.
Actul de aderare conține dispoziții detaliate referitoare la modul de aplicare al
diverselor convenții și acorduri internaționale la care Comunitatea este parte, dispoziții de
adaptare a tratatelor, inclusiv din punct de vedere instituțional, precum și măsuri tranzitorii
privind diferite domenii de activitate.
În prezent Uniunea Europeană negociază a derarea a douăsprezece țări candidate și
pregătește negocierile cu Turcia (în condițiile în care aceasta respectă criteriile politice de
aderare, în special, pe cele privind drepturilor omului).97
Fiecare nouă extindere a adus avantaje cetățenilor europeni, noi perspective
întreprinderilor europene și o mai largă adoptare a normelor europene în domenii cum sunt
protecția consumatorului și a mediului, drepturile politice și sociale.
Acum, la începutul secolului XXI, extinderea re prezintă una din șansele cele mai
importante pentru Uniunea Europeană. Continuarea integrării continentului prin mijloace
pacifiste, extinderea acestei zone de stabilitate și prosperitate spre noi membri, constituie o
sarcină unică și istorică.
O Europă unită va consolida principiile pe care s -a fondat Uniunea Europeană,
regulile de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorilor, va permite asumarea
unui rol important în sferele politice și economice internaționale.

96 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene , Editura Un iversul Juridic, București, 2006 , p.12
97 Sterian Dumitrescu, Op.Cit , p.172

59

III.3. România și Uniunea Europeană

Uniunea Europeană reprezintă o asociere voluntară de state care își propune să
realizeze o uniune mai strânsă între popoarele europene, prin cooperare fondată pe principiile
democrați ei, statului de drept și ale unei piețe libere care să permită un grad ridicat de
protecție socială.
România a fost primul stat din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații oficiale
cu Comunitatea Europeană atât în perioada comunist ă, cât și imediat după prăbușirea acestor
regimuri. De asemenea, a fost primul stat din blocul estic care, prin semnarea unor acorduri economice și de cooperare instituțională, a recunoscut de jure Comunitatea Economică
Europeană ca subiect de drept inter național. Totuși, în anii '90, pe fondul unei reforme politice
și economice lente, România a pierdut aceste avantaje în relațiile cu Comunitatea și
succesoarea ei, Uniunea Europeană. Deși inițial ar fi trebuit să fie membru al Uniunii până în
2004, neîndeplinirea obligațiilor asumate a dus la amânarea acestei date.
Sondajele de opinie și acțiunile întreprinse de forțele politice și guvernamentale, arată că majoritatea populației și a clasei politice aprobă opțiunea aderării la Uniunea
Europea nă, fără însă a exista, din păcate, o mobilizare suficientă și solidară pentru
transpunerea ei în practică. Sondajele au indicat și au arătat că românii, în proporție de circa 70%, s -au
pronunțat pentru aderarea la Uniunea Europeană, văzând în aceasta o soluție pentru depășirea
condițiilor precare în care trăiesc.
Motivațiile opțiunii de aderare a României la Uniunea Europeană sunt
98:
• În condițiile căderii regimului trecut nu exista altă alternativă viabilă, a tât izolarea
cât și rămânerea sub influența (tutela) Moscovei ar fi compromis viitorul țării;
• Numai orientarea către democrațiile occidentale putea conduce la crearea și
consolidarea statului de drept, a democrației și respectarea drepturilor omului;

98 Ion Niță, Op.Cit , p.20

60 • Integrarea în piața unică europeană reprezintă soluția trecerii mai rapide și la
costuri mai mici, de la economia centralizată de stat la cea de piață;
• Reprezintă soluția depășirii într -un timp mai scurt și costuri mai reduse a stadiului
de subdezvoltare care a determinat o treime din populație să trăiască sub pragul de sărăcie;
• În mod tradițional, România a împărtășit valorile europene și relațiile cu țările Uniunii Europene au fost înt otdeauna mai apropiate
• Necesitatea integrării într -un spațiu politic, economic și social stabil care să
asigure și să stimuleze o dezvoltare durabilă în România;
• Atracția care o exercită orice organizație integraționi stă de succes;
• Situarea în aceeași zonă geografică (Continent);
• Întărirea securității naționale, a prestigiului și a influenței pe care le poate avea
România în viitor ;
• Nivelul ridicat de încred ere a cetățeanului român în Uniunea Europeană văzând în
aderare soluția îndreptării țării către civilizație și deci un nivel de trai mai bun etc
Necesitatea integrării în Uniunea Europeană rezultă și mai clar din indicatorii privind situați a economico -socială a României în raport cu media Uniunii Europene. Acesția
arată că România se află mult în urma celorlalte țări din Uniunea Europeană și fără sprijin
comunitar decalajele economico -sociale nu s -ar putea reduce, ci adânci. Efortul principa l va
trebui, însă, făcut în interior în direcția profesionalizării și responsabilizării conducerii economiei, precum și utilizării fondurilor pe proiecte prioritare care să servească interesul
național pe termen mediu și lung.
Criteriile stabilite de Consiliul European la Copenhaga în 1993 s -au aplicat și în
cazul României, cu detaliile următoare
99:
Criteriile politice
• Democrația și statul de drept
– Adoptarea și aplicarea unui pachet de măsuri de reformă în domeniul
administrației publice, cu accent pe formarea unui corp profesionist și
independent de funcționari publici ;
– Întărirea capacității de formulare de politici la nivelul instituțiilor
guvernamentale ;
– Asigurarea unui volum adecvat de resurse pentru adm inistrațiile locale,
corelat cu responsabilitățile atribuite ;

99 Ibidem , p.22 -23

61 – Intensificarea luptei împotriva corupției, în special prin clarificarea
competențelor și mai bună coordonare între organismele implicate ;
– Garantarea independenței justiției și îmbunătățirea func ționării aparatului
judiciar prin introducerea de criterii obiective de recrutare și promovare
și asigurarea
– Garantarea independenței justiției și îmbunătățirea funcționării aparatului judiciar prin introducerea de criterii obiective de recrutare și promovare
și asigurarea unui nivel adecvat de pregătire profesională ;
– Îmbunătățirea punerii în aplicare a hotărârilor civile ;
– Dezvoltarea unui sistem de probațiune eficient și limitarea utilizării
arestării preventive;
– Continuarea reformei Poliției, demilitariz ării acesteia și transferarea
ofițerilor de poliție în jurisdicția tribunalelor civile ;
• Drepturile omului și protecția minorităților
– Finalizarea reformei radicale a sistemului de îngrijire a copilului,
protecției celor aflați în dificultate ;
– Menținerea regimului asupra adopțiilor internaționale, și întărirea
capacității administrative pentru aplicarea noii legislații în domeniu ;
– Protecția corespunzătoare a drepturilor minorităților ;
– Asigurarea unui sprijin financiar și administrativ adec vat pentru
implementarea Strategiei guvernamentale pentru îmbunătățirea situației rromilor ;
– Crearea și funcționarea adecvată a unui sistem eficient de anchetare a plângerilor împotriva comportamentului necorespunzător al Poliției ;
– Asigurarea unui sprijin f inanciar și administrativ adecvat pentru
implementarea Strategiei naționale pentru îmbunătățirea Strategiei
naționale pentru îmbunătățirea situației persoanelor cu handicap;
– Înființarea și funcționarea corespunzătoare a instituțiilor de prevenire și
combat ere a tuturor formelor de discriminare ;
Criteriile economice
– Realizarea stabilității macroeconomice, în special prin implementarea reformelor structurale ;
– Promovarea competitivității prin restructurarea și orientarea către piață a întreprinderilor, inclusi v continuarea procesului de privatizare, stimularea

62 investițiilor autohtone și străine, simplificarea procedurilor legale și
administrative, implementarea unor noi proceduri de faliment,
stabilizarea și sporirea transparenței regulilor de privatizare și de
funcționare a afacerilor ;
– Implementarea unui plan de restructurare a sectorului siderurgic în
conformitate cu cerințele comunitare și aplicarea de planuri de viabilizare
a întreprinderilor siderurgice ;
– Accelerarea procesului de creare a unei piețe funciar e funcționale prin
devoltarea unei politici de concentrare a terenurilor agricole, finalizarea
emiterii titlurilor de proprietate și consolidarea drepturilor de proprietate ;
– Dezvoltarea unei politici cadru pentru creditul rural și infrastructura financiară rurală, cu sprijinul financiar al organismelor financiare
internaționale și al Uniunii Europene ;
– Crearea unui cadru legal și economic prietenos pentru IMM -uri, cu
accent în special pe continuarea simplificării procedurilor de înregistrare și autorizare.
Pregătirea pentru aderare a început în 1993 când a fost semnat Acordul European cu
Uniunea Europeană, de fapt un Acord de asociere, care prevedea nu numai liberalizarea
schimburilor comerciale ci și cooperarea în toate domeniile specifice integrării.
100
În 1995, ca urmare a strategiei de la Snagov pentru aderare, la care au subscris toate
forțele politice, România a înaintat Uniunii Europene cererea de aderare. Această strategie
conține o serie de măsuri ce urmează a fi realizat e în scopul reducerii declajelor de ordin
economic și politic existente între România și Uniunea Europeană, pentru accelerarea integrării României în structurile europene.
101
Strategia reliefează orientarea României spre accelerarea reformelor , construirea
unui stat de drept, realizarea unei economii de piață, armonizarea legislativă și sporirea
capacității de a- și asuma responsabilități ca stat membru.
În general, punerea în aplicare a Acordului European a progresat lent până în anul
2000. Încetinirea liberalizării economice și absența unei reforme veritabile în administrație au dus la o aplicare dificilă a acordului.
Parteneriatul pentru Aderare a României la Uniunea Europeană, a fost aprobat de Comisia Europeană la 25 martie 1998. Element cheie al Strategiei de preaderare, Parteneriatul

100 Florian Coman, Drept comunitar european, Editura Universul Juridic, București, 2003, p.227
101 ***, Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene , Editura Polirom, Iași, 2001, p.399

63 este un document actualizat periodic care stabilește obiectivele prioritare ale integrării și
dirijează asistența financiară acordată țării noastre de Uniunea Europeană. În virtute a acestui
Parteneriat, Comisia lucrează împreună cu Guvernul nostru pentru pregătirea României în vederea îndeplinirii în totalitate a criteriilor de la Copenhaga, în scopul aderării la Uniunea
Europeană.
102 În acest cadru, România a înaintat Uniunii Europene „Programul Național de
Aderare ”. Prevăzut caun document de lucru, el a fost permanent actualizat și îmbunătățit
conform evoluției procesului de reformă și a pregătirii țării pentru aderare. Programul viza :
definirea priorităților în economie, problema pi eței interne, îndeosebi a celei de capital,
reformarea justiției și a afacerilor interne, realizarea programului privind protecția mediului și
a consumatorilor, reforma economică și, mai ales, perseverența în restructurarea- privatizarea
marilor societăți d e stat, îndeosebi a celor din domeniul siderurgic, minier, agricol etc.
Aderarea la Uniunea Europeană va avea un impact major asupta tuturor laturilor
vieții economice, politice și sociale.
În februarie 2000 s -au demarat negocierile de aderare, deschizând și încheind treptat,
până în decembrie 2004, toate cele 31 de capitole. Referitor la negocieri se pot face
următoarele precizări :
– Coordonarea, pregătirea și organizarea au revenit Ministerului Integrării
Europene – negociatoru lui șef, însoțit de președinții delegațiilor
sectoriale pentru fiecare capitol al acquis -ului comunitar ;
– Documentele de poziție au fost aprobate de guvern la fiecare capitol, iar
mandatul de negociere al Uniunii Europene, a fost aprobat de Consiliu (în
unanimitate), negocierile propriu -zise purtându- le reprezentanții de la
Bruxelles ai țărilor membre alături de cei ai Comisiei Europene;
– Negocierile au avut la bază două principii fundamentale : acquis -ul
comunitar nu este negociabil ci numai perioada de aplic are, precum și cel
potrivit căruia „ nimic nu este stabilit până nu se convine totul ”;
– Negocierile au început cu acele capitole care nu ridicau probleme ( mai
ușor de negociat și închis ) de exemplu în 2000 statistică, IMM -uri, știință
și cercetare, relații externe și altele, iar în 2004 s -au închis cele mai
dificile : energia, agricultura, mediul, concurența, justiția și afacerile
interne ;

102 Sterian Dumitrescu (coord.), Op.Cit , p.205

64 – Anual s -au întocmit: „Strategii naționale de aderare la Uniunea
Europeană ” care s -au referit în special la asimilarea acqu is-ului
comunitar, evaluarea stadiului de pregătire și măsurile necesare. De
asemenea, s -au elaborat : Strategia națională de dezvoltare a economiei
românești pe termen mediu (2000- 2004), programe economice de
preaderare la Uniunea Europeană pentru perioade le 2001- 2005 și 2005-
2008, Programe de măsuri ale guvernului pentru îndeplinirea recomandărilor cuprinse în Rapoartele anuale de evaluare a stadiului de
pregătire elaborate de Comisia Europeană.
Rezultatele negocierilor au fost încorporate î n proiectul de Tratat de aderare care,
după aprobarea sa de către Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene și obținerea avizului
conform din partea Parlamentului European, a fost semnat la Luxemburg în 25 aprilie 2005 și
ratificat de Parlamentul României la 24 mai 2005. Pentru a intra în vigoare a trebuit ratificat
de parlamentele tuturor celor 25 de state membre și să nu fie activată clauza de salvgardare
care putea amâna aderarea cu un an (2008 în loc de 2007). Rapoartele de monitorizare ale
Comisiei Uniunii Europene (octombrie 2005, mai și septembrie 2006) nu au propus activarea
clauzei de salvgardare deci, aderarea a avut loc la 1 ianuarie 2007.
103
România este singura țară fostă socialistă căreia i s -a impus o clauză specială de
salvgardar e (amânarea aderării cu un an) pentru activarea căreia era necesară o majoritate
calificată și nu unanimitate, ca în cazul clauzei de salvgardare standard existentă în celelalte Tratate.
Clauza de salvgardare, ca măsură de prevedere pentru î ndeplinirea condițiilor și a
angajamentelor luate de prin Tratate, nu a fost activată în cazul celor 10 țări care au aderat în
2004 și nici în cazul României și al Bulgariei, care au aderat în 2007, deoarece extinderea are
în principal motivație politică.
Există însă avantaje dar și dezavantaje ale extinderii atât pentru Uniunea Europeană
dar și pentru România și celelalte țări.
Pentru Uniunea Europeană avantajele și dezavantajele sunt următoarele
104:
Avantajele:
• O piață de desfacere nouă, în plină expansiune, care numără peste 105 milioane de
locuitori, deosebit de importantă, în condițiile în care piața celor 15 membri, era deja saturată ;

103 Ion Niță, Op.Cit , p.25
104 Ibidem , p.18

65 • O sursă de factori de producție, apropiată și competitivă (mai ales dacă ne referim
la calificarea forței de muncă), care capătă o și mai mare importanță în condițiile îmbătrâni rii
populației Uniunii Europene;
• Creșterea stabilității economice și social- politice în zona c entral și este -europeană
devine indispensabilă Uniunii Europene, mai ales, în contextul evenimentelor din fosta
Iugoslavie și al declanșării teror ismului pe continentul european;
• Posiblități noi pentru expansiunea capitalului comunitar sub forma investițiilor
străine directe în zone cu factori de producție mai ieftini, piață de desfacere locală și ⁄ sau
apropiată importantă etc.
• Un efort financiar important pentru atenuarea decalajelor economice ce separă
aceste țări de c eilalți membrii ai Uniunii Europene ;
• Riscurile pierderii unor locuri de muncă din cauza imigrației și presiunea negativă
pe care o are aceasta asupra veniturilor localnicilor (emigranții lucrând la negru sau acceptând salarii mai mici). D e asemenea, șomajul poate crește și datorită migrației capitalului în noile
țări membre;
• Încetinirea ritmului integrării pe ansamblul Uniunii Europene datorită insuficienței
pregătiri, inclusiv a mentalității din noile țări membre;
• Cele de mai sus au condus la mărirea alarmantă a euroscepticilor și a celor care
sunt împotriva continuării extinderii (depășesc 50%); cetățenii fiind alegători, guvernanții din aceste țări vor trebui să țină seama de opinia lor.
P entru România avantajele sunt dezavantajele acestei aderări la Uniunea Europeană
sunt
105:
Avantajele :
• Consolidarea regimurilor democratice și a economiei de piață din aceste țări la
costuri mai mici și într -un timp mai scurt de cât în situația în care n -ar exista sprijinul Uniunii
Europene;
• Fondurile substanțiale primite în perioada de pregătire pentru aderare (PHARE,
SAPARD și ISPA), dar mai ales după aderare;
• Creșterea nivelui de trai este poat e cel mai important efect pe care îl poate resimți
populația unui stat membru al Uniunii Europene prin: ridicarea productivității, sprijinul
comunitar, stabilizarea prețurilor și controlul inflației, diminuarea șomajului, veniturile
emigranților, diversificarea și calitatea superioară a ofertei de produse și servicii, protecția

105 Luciana Alexandra Ghica, Op.Cit , p.19

66 consumatorului și sănătății acestuia . Dar trebuie să știm că nivelul de trai nu crește imediat
după aderare, la început statele având dificultăți destul de mari în adaptarea la polit icile și
normele Uniunii ;
• Mediul de afaceri românesc beneficiază de un cadru legislativ mult mai stabil și de
practici de afaceri mai transparente. Mai mult, pentru investitori aderarea la Uniunea
Europeană înseamnă oportunități de afaceri mult mai numeroase și eficiență sporită datorită
codului comun de reguli, ceea ce determină o competitivitate mult mai ridicată. Cadrul legislativ comun favorizează o creștere a numărului de investiții străine, ceea ce permite
accesul la tehnologii mai pe rformante și la noi segmente de piață. Competitivitatea este
stimulată și de eliminarea barierelor în calea liberei circulații a bunurilor, serviciilor și
capitalurilor. Pentru consumatori aceasta se traduce printr -o ofertă mai variată și prețuri mai
mici.
• Întărirea poziției și imaginii României pe arena internațională etc.
Dezavantaje
106:
• Exigențele economiei de piață conduc la restructurarea drastică a acesteia, deci la
închiderea unităților neviabile și astfel la pierderea multor locuri de muncă (nivel de trai mai scăzut pentru persoanele în șomaj și efort mai mare din partea statului pentru a le asigura
existența);
• Costurile tranziției, ale pregătirii pentru aderare, sunt foarte mari, și nu sunt
suportate în mod egal de populație, cei mai afectați fiind salariații publici, pensionarii,
agricultorii și muncitorii din întreprinderile restructurate;
• Contribuția la bugetul comunitar va diminua fondurile primite din partea Uniunii
Europene;
• Posibila migrare a unor factori de producție în țările comunitare care oferă condiții
de valorificare mai avantajoase și astfel lipsirea țărilor în cauză de aportul acestora la
atenuarea decalajelor economico -sociale care le d esparte de țările dezvoltate din Uniunea
Europeană;
• Dezarmarea tarifară în relațiile cu țările Uniunii Europene și taxele vamale mai
mici la importurile din terțe țări la care va conduce adoptarea politicii comerciale comune a
Uniunii Europene va reduce gradul de protecție a economiilor naționale și a încasărilor bugetare.

106 Ibidem , p.24

67 Ca membră a Uniunii Europene, România devine parte a acestor procese, cu statut de
partener egal al tuturor celorlalte membre, atât în drepturi cât și în obligații.
Uniunea Europeană a avut succes în atragerea statelor învecinate care doreau să se alăture. De fapt, cu cât Uniunea devine mai mare și mai integrată, cu atât mai puțin
atrăgătoare este perspectiva pentru orice stat din vecinătate d e a rămâne pe dinafară.
107
Aderarea la Uniunea Europeană va avea un impact major asupra tuturor laturilor vieții economice, politice și sociale. Costurile pe care România va trebui să le suporte în
condițiile neaderării la Uniunea Europeană, al e asumării riscului izolării, într -un secol al
globalizării, vor fi, în mod cert, mult mai ma ri decât cele determinate de procesul aderării, de
aducerea societății la nivelul standardelor europene.
108

III. 4. Viitorul Uniunii Europen e

Uniunea Europeană a parcurs un drum lung din 1951 până astăzi. Numărul țărilor
membre a crescut la 27. A creat un corp comun de legi, practici și politici și un nivel de
cooperare între membrii foarte mare. Progresul sau însă n -a fost cons tant, perioade de
activitate au fost despărțite de mulți ani de somnolență. Acest lucru se datorează în special din pricina a două dezbateri care au fost aduse mai aproape odată cu propunerea integrării țărilor
din Europa de Est. Prima este de a da priorit ate “adâncirii” sau “lărgirii” Uniunii, adică de a se
concentra mai mult asupra integrării actu alilor membri sau de integrare a altor noi. A doua
chestiune este supranaționalismul împotriva interguvernalismului. Cu toate că
supranaț ionalismul a fost accept at, guvernele naționa le n -au vrut să cedeze controlul
organelor U niunii Europene asupra unor domenii politice sens ibile cum ar fi politica externă
și sistemul judiciar.
109
Cele 27 de state care fac azi parte din Uniunea Europeană au traversat o perioadă de
mari prefaceri economice, sociale și instituționale, în dorința comună de a se îndeplini „visul”
de la Copenhaga anului 1993, visul de extindere a Uniunii Europene spre orice stat European

107 Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevehouse, Op.Cit , p.51 1
108 Miron Dumitru, Op.Cit, p.486
109 Augustin Fuerea, Op.Cit , p.373

68 care dorește și îndeplinește anumite criterii de integr are, visul unificării continentului
European într -un climat de pace și stabilitate.
Cea mai imediată provocare pe care Uniunea Europeană trebuie să o î nfrunte es te
succesul monedei unice, dar î n mare pa rte viitorul euro -ului depinde în cât de acceptabil se
dovedește a fi instituțiilor financiare și piețelor lumii. Pe termen lung extinderea în est ar
trebui să îmbunătățească viitorul monedei prin extinderea pieței unice și prin stimularea
creșterii economiei și a comerț ului.
Eșecul ratificării Constituției europene în 2005 a fost pus ș i pe seama lipsei unei
viziuni coerente a U niunii Europene asupra rolului său într -o lume mondializată, î n care
principalii actori devin tot mai mult marile grupări politico -economice, din ce î n ce mai
integrate. Relansarea proiectului instituțional prin semnar ea Tratatului simplificat este însoțită
astfel ș i de un important demers de reflecț ie asupra viitorului lor, prin publicarea recentă a
raportului „Lumea î n 2025", realizat de Institutul de Studii de Securitate al U niunii E uropene.
Se creează astfel baza teoretică a unei strategii a U niunii Europene asupra
mondializă rii. Iar la 13 decembrie, prin semnătura lor de pe proiectul Tratatului simplificat,
liderii celor 27 state membre ale Uniu nii vor valida primul act al acestui proces atât de
necesar, de adaptare la o lume î n schimbare, mai ales pentru cele aproape 500 de mi lioane de
persoane care formează popoarele U niunii E uropene.110
Uniunea trebuie să facă față la două provocări în același timp, una de ordin intern și
alta de ordin extern. Pe plan intern, instituțiile europene trebuie aduse mai aproape de cetățeni.
Nu există nici o îndoială că cetățenii susțin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd întotdeauna
legătura dintre aceste obiective si acți unile de zi cu zi ale acesteia. Cetățenii își doresc
instituții flexibile și bine structurate și, în primul rând mai eficiente și mai transparente. Mulți
cetățeni se așteaptă ca Uniunea să se implice mai degrabă în rezolvarea problemelor cu care ei
se confruntă direct, decât să intervină, până în cel mai mic amănunt în probleme care, dată
fiind natura lor, au fost mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanților aleși ai Statelor Membre
și ai regiunilor, intervenție percepută adesea ca o ameni nțare la identitatea lor. Mai mult,
cetățenii cred că deciziile se iau prea des fără implicarea lor și se pronunță pentru o abordare
mai democratică.
O Europă democratică, angajată global respectă întocmai așteptările cetățenilor. Au
existat ap eluri publice frecvente pentru întărirea rolului U niunii Europene în ceea ce privește
justiția, securitatea, acțiunile împotriva criminalității transfrontaliere, controlul migrației,

110 www.sfin.ro Saptamana financiara 22 noiembr 2007

69 problemele cu care se confruntă refugiații ce provin din zone de conflic t. Cetățenii își doresc
rezultate în ceea ce privește politicile salariale, combaterea sărăciei și a excluderii sociale,
precum și coeziunea economică și socială. Ei vor o abordare comună în soluționarea
problemelor ridicate de poluarea mediului, de schimbările de climă, de siguranța alimentară,
pe scurt, toate problemele transnaționale care, simt ei instinctiv, pot fi abordate numai lucr ând
împreună. De asemenea, ei își doresc să vadă Europa mai puternic implicată în domeniul
afacerilor externe, al securit ății și apărării, cu alte cuvinte, ei așteaptă acțiuni de o mai mare
amploare și mai bine coordonate care să permită soluționarea problemelor apărute în Europa
și în lume.
În același timp, cetățenii cred că Uniunea are un comportament birocratic în
numeroase alte domenii.
În ceea ce privește coordonarea mediului economic, financiar și fiscal, subiectul
principal trebuie să îl reprezinte continuarea proceselor specifice pieței interne și a celor care
privesc moneda unică, fără a defavoriza individualitatea vreunuia dintre Statele Membre.
Pe scurt, cetățenii cer o abordare comunitară clară, transparentă, eficientă, asupra
căreia să se exercite un control democratic, care să ducă la crearea unei Europe reprezent ând
un exe mplu pentru restul lumii. O abordare care să ofere rezultate concrete în ce privește
crearea de locuri de muncă, îmbunătățirea calității vieții, reducerea infracționalității, educația
și serviciile medicale de calitate. Nu este nici un dubiu că pentru aces tea Europa trebuie să
urmeze calea reînnoirii și a reformei.111
Uniunea trebuie să devină mai democratică, mai transparentă și mai eficientă. Trebuie, de asemenea, să răspundă la trei provocări majore: aducerea cetățenilor, în primul
rând a tin erilor mai aproape de modelul și de instituțiile europene, organizarea politicii și a
spațiului politic european într -o Uniune lărgită și transformarea Uniunii într -un factor de
stabilitate și într -un model de urmat, dată fiind noua arhitectură multipolară a lumii.
Abordarea acestor provocări ridică o serie de întrebări specifice.
Cetățenii au deseori așteptări legate de Uniunea Europeană care nu sunt întotdeauna confirmate. Pe de altă parte, ei au uneori impresia că Uniunea se implică prea mu lt în domenii
în care, de fapt, prezența ei nu este esențială. De aceea, devine foarte importantă clarificarea,
simplificarea și ajustarea împărțirii competențelor între Uniune și Statele Membre în lumina
noilor provocări la care Uniunea trebuie să răspundă. Aceasta poate duce în aceeași măsură la
re-atribuirea unor îndatoriri Statelor Membre, dar și la încredinț area unor noi misiuni Uniunii ,

111 ***, Op.Cit , p.383

70 sau la extinderea actualelor puteri pe care Uniunea le deține, av ând tot timpul î n vedere
egalitatea care există înt re Statele Membre și solidaritatea le unește.
De asemenea, în viitor, Uniunea trebuie să continue să aibă capacitatea de a
reacționa la noi provocări și procese de dezvoltare și trebuie să fie capabilă să exploreze noi
strategii.
În viitor Uniunea Europeană trebuie să realizeze reforma instituțiilor înainte de a
primi noi membri, întrucât instituțiile care fuseseră stabilite pentru o comunitate de 6 țări, în
urmă cu peste 50 de ani, nu mai corespundeau oricum nici pentru Uniune a celor 15, și cu atât
mai puțin pentru Uniunea celor 27.
Cu toate efo rturile depuse de țările Europei Centrale și de Est în primul deceniu al
secolului XXI, care au condus la o nouă configurație a Europei, se poate spune acum, în anul
2009, că există încă mari disparități între cele 27 de țări membre ale Uniunii Europene, cu
câștiguri și costuri pentru toți participanții la procesul de extindere. Procesul de integrare deplină nu s -a terminat . Am putea spune că el de- abia acum începe, cu alt e forme de
manifestare și alte condiționări, impuse de piață și de reglementările care trebuie respectate.
112

112 Ibidem , p.256