1. Probleme demografice legate de bătrânețe 2. Aspecte biologice, patologice și psihosociale ale îmbătrânirii 3. Probleme legate de pensionare 4…. [608516]

DEZVOLTARE
UMANA
Conf.univ. Hanibal DUMITRASCU

VÂRSTA A TREIA (BĂTRÂNEȚEA)

Stanciu Florentina
Anul 2
Forma de invatamand: IDD

VÂRSTA A TREIA (BĂTRÂNEȚEA)

1. Probleme demografice legate de bătrânețe
2. Aspecte biologice, patologice și psihosociale ale îmbătrânirii
3. Probleme legate de pensionare
4. Bătrânul și familia
5. Problema morții

Problemele bătrâneții sunt studiate de numeroase științe: medicină, psihologie, sociologie, demografie
etc. În limba greacă cuvântul bătrân se traduce prin termenul geron. De aici provin termeni ca
gerontologie – disciplina care studiază aspectele sociale, biologice și medicale ale îmbătrânirii sau
geriatrie – ramură a medicinii care se ocupă de bolile bătrâneții.
În cursul dezvoltării istorice a omenirii durata medie de viață a crescut continuu. În epoca de piatră
era de 19 ani, în antichitatea europeană 25 -30 ani, în secolele XVI -XVIII 30 -35 ani, la sfârșitul
secolului al XIX -lea 40 ani. În țara noastră în 1932 durata medie de viață era de 42 de ani, iar în
prezent este de 70 ani. În diferite zone ale lumii există variații destul de mari ale duratei medii de
viață: în Europa occidentală este de 75 -78 ani, în Etiopia sau Somalia 46 ani.
Odată cu creșterea duratei medii de viață s -a produs și creșterea procentajului persoanelor vârstnice în
populație. Acest fapt se datorează scăderii natalității și mortalității la copii și la tineri, astfel încât tot
mai multe persoane ajung la vârsta bătrâneții. Îmbătrânirea demog rafică are unele consecințe negative.
Una dintre consecințe este modificarea raportului dintre populația activă și pasivă. Un număr tot mai
mic de adulți activi profesional întrețin un număr tot mai ridicat de pensionari. Alte consecințe sunt
legate de fap tul că bătrânii se îmbolnăvesc frecvent, suferă de boli cronice, de multe ori devin
dependenți de familie. Toate acestea creează probleme familiale, medicale, economice, sociale tot mai
grave.
Un fenomen observat în întreaga lume este așa numita „supramor talitate masculină”. Durata
vieții este mai scăzută la bărbați. La populația în vârstă de peste 85 ani numărul femeilor este de
aproape de două ori mai mare decât numărul bărbaților. Se pare că femeile au o mai mare vitalitate
biologică formată de -a lungul evoluției istorice și motivată de necesitatea de a avea și a îngriji urmașii.
O altă explicație ar fi aceea că bărbații sunt mai afectați de accidente de muncă, fumează mai mult,
consumă mai mult alcool.
Cei care depășesc cu mult durata medie de viață și ajung la 85 -90 de ani se numesc longevivi,
iar cei care ating sau depășesc 100 de ani centenari sau supracentenari. Se apreciază că limita maximă
a vieții este de 110 -120 de ani. Pe glob există câteva zone geografice cu proporție ridicată de longevivi
cum ar fi Transcaucazia (Georgia, Azerbaidjan) sau unele părți din munții Anzi. În țara noastră cei mai
mulți longevivi se găsesc în Transilvania și Banat. Mulți cercetători au încercat să găsească
explicațiile longevității. Longevitatea pare a fi influențată de numeroși factori:
factori genetici: în familiile longevivilor au existat mai mulți longevivi decât în
familiile altor persoane;
factori geografici: regiunile deluroase, clima blândă, numărul mare de zile însorite pe
an, puritatea apei și aerului sunt factori care favorizează longevitatea;
alimentația rațională: consumul de proteine de origine animală (în special pește),
produse lactate, legume, fructe, consumul moderat de vin, prezența iodului în alimentație;
exercitarea unei munci care dă satisfacț ii. Mulți longevivi au efectuat munci fizice în aer liber, fără un
program sau ritm de muncă impus (agricultori, pescari, ciobani). În aceste cazuri încetarea activității
se produce târziu, lent, în funcție de dorința persoanei;
factori psihologici și soc iali: longevitatea este favorizată de viața calmă, fără probleme
deosebite, toleranța ridicată față de situațiile stresante, dispoziția afectivă pozitivă, optimismul,

activitatea intelectuală exercitată rațional, relațiile familiale și sociale securizante, sentimentul
utilității, absența impresiei de a fi o povară pentru cei din jur (Duda, 1983).

2. Aspecte biologice, patologice și psihosociale ale îmbătrânirii
Termenul de senescență înseamnă atât „bătrânețe” ca stare, cât și „îmbătrânire” ca proces.
Termenul de senilitate are două sensuri. Unii îl folosesc pentru a desemna ultima fază a senescenței
sau bătrâneții (după 85 – 90 de ani), alții pentru a desemna bătrânețea patologică, însoțită de boli fizice
sau / și psihice (Nica -Udangiu, 1983, p.18, Enăche scu, 1996, p.118).
Procesul de îmbătrânire nu se produce în același ritm din punct de vedere biologic, psihologic
și social. Unii oameni din punct de vedere biologic sunt deja bătrâni, dar social sunt „tineri”, adică
sunt sociabili, au mulți prieteni, sun t interesați de ceea ce se întâmplă în jur, sau invers.
Omul poate fi caracterizat prin 4 vârste: cronologică, biologică, psihologică și socială .
a) Vârsta cronologică este timpul scurs de la naștere până în prezent.
b) Vârsta biologică depinde de modul de funcționare a componentelor organismului. Procesul
biologic de îmbătrânire se desfășoară cu viteză diferită de la un individ la altul. Nici în cadrul
organismului unui anumit individ celulele, țesuturile, organele nu îmbătrânesc în același ritm. În
general funcțiile solicitate rațional îmbătrânesc mai târziu. S -au făcut încercări de însumare a unor
indicatori ai îmbătrânirii biologice pentru a se stabili vârsta biologică a individului. Scorul obținut se
raportează la scorul mediu al populației cu aceeaș i vârstă cronologică (Duda, 1983, p.89).
Trebuie să deosebim îmbătrânirea normală sau fiziologică de îmbătrânirea precoce sau
patologică (Nica -Udangiu, 1983, p.18). Îmbătrânirea fiziologică este un proces natural care se
produce treptat, prin diminuarea l entă a funcțiilor diferitelor organe și sisteme. Îmbătrânirea precoce
sau patologică este rezultatul acțiunii unor factori interni sau externi nefavorabili: factori genetici,
alimentația nerațională, sedentarismul, fumatul, alcoolismul, poluarea mediului, stresul, bolile etc. Un
factor stresant foarte important este tocmai bătrânețea: dificultatea de a accepta modificările fizice și
psihice, ideea de a deveni dependent, necesitatea morții. Incapacitatea de a accepta acestea poate
contribui la apariția nevro zelor și involuție sau a tendințelor spre suicid. Cele mai frecvente boli ale
bătrâneții sunt bolile cardiovasculare, cancerul și bolile neuropsihice. 20% dintre persoanele care au
peste 85 de ani suferă de demență (Gal, 2001, p. 71 – 90).
c) Vârsta psiholgică și socială se apreciază prin modul de funcționare al proceselor psihice
(procesele intelectuale, afectiv -motivaționale etc.), prin calitatea relațiilor sociale, receptivitatea față
de nou, varietatea intereselor. Toate acestea sunt în legătură cu starea fiziologică a organismului în
general și a sistemului nervos central, în particular. De asemenea depind de experiența de viață,
situația materială, relațiile familiale ale bătrânului.
Din punct de vedere psihomotor mișcările devin greoa ie, mai puțin precise, timpul de reacție
scade. Activitatea devine mai lentă, se fac mai multe greșeli, sunt necesare mai multe pauze. La mulți
bătrâni se modifică scrisul.

Pe plan senzorial, scade sensibilitatea vizuală și auditivă ceea ce poate determi na dificultăți în relațiile
interpersonale și eventual reacții psihice (accentuarea neîncrederii în alții).
Îmbătrânirea biologică este însoțită de îmbătrânirea creierului (apar plăci senile, diferite
modificări biochimice) ceea ce are consecințe asupra f uncțiilor intelectuale și a capacității de adaptare
la mediu.
Gândirea și vorbirea devin mai lente. Fluența și cantitatea ideilor scade, se revine frecvent la
aceeași idee. Opiniile privind evenimentele de viață devin mai subiective, atitudinile sunt mai rigide.
Scade capacitatea de argumentare. Cei în vârstă devin mai egocentrici, sunt preocupați cu precădere de
problemele personale. Discuțiile nu au caracter general; bătrânii vorbesc mai ales despre probleme
personale (sănătate, nemulțumiri create de cop ii, nepoți).
Deteriorarea inteligenței este mai gravă la persoanele care nu sunt obișnuite cu munca
intelectuală. Cu cât creierul este menținut mai activ, cu atât există șanse mai mari să rămână în bună
stare de funcționare până la vârste înaintate.

Degr adarea memoriei este mai pregnantă pentru memoria de scurtă durată decât pentru cea de
lungă durată. Deși memoria de lungă durată este mai rezistentă, totuși se fac unele confuzii.
Capacitatea de concentrare a atenției scade. Orientarea temporo -spațială de vine mai greoaie.
Mulți oameni în vârstă prezintă probleme de natură emoțională. Dintre tulburările emoționale
mai frecvente menționăm hiperemotivitatea, labilitatea afectivă, depresia, apatia, anxietatea. Unii au
impresia că nu sunt luați în seamă de cei din jur sau au idei de inutilitate. Sunt frecvente teama de
moarte, regretul pentru anii care au trecut, frustrările generate de ideea că au fost pierdute multe ocazii
importante. Aceste stări se accentuează după pierderea soțului sau a cunoștințelor de v ârstă apropiată.
Integrarea socială devine dificilă din cauză că mulți oameni în vârstă sunt irascibili, nervoși,
capricioși, încăpățânați, negativiști în conversații. Bineînțeles există și persoane în vârstă care rămân
active, cooperante, bine adaptate s ocial.
Am arătat că la femei, la sfârșitul perioadei adulte, menopauza produce modificări organice și
psihice. La bărbați andropauza poate fi însoțită de modificări psihocomportamentale. Aceasta are loc
între 55 -65 de ani, uneori chiar după 70 de ani. Ins talarea andropauzei se produce mai lent și mai puțin
dramatic decât la femei. În această perioadă începe involuția activității sexuale care poate fi
acompaniată de intensificarea dorinței sexuale, tulburări psihice cum ar fi cefaleea, astenia, insomnia,
modificări emoționale, reducerea randamentului intelectual, modificarea intereselor și a relațiilor
interpersonale (Enăchescu, 1996, p.117).
3. Probleme legate de pensionare
Adulții tineri nu se prea gândesc la problema pensionării. Preocupările privind pensionarea
apar în perioada premergătoare pensionării (45 -55 ani la femei și 50 -60 ani la bărbați). Se întâlnesc
trei atitudini mai frecvente față de apropiata pensionare:
atitudine optimistă: pensionarea va aduce repausul meritat, posibilități de distracție, de
îngrijire a sănătății, de realizare a unor proiecte amânate etc.;
atitudine pesimistă: pensionarea e privită ca o „catastrofă” care aduce devalorizarea,
plictiseala, bolile etc.;
atitudine senină, calmă, de acceptare a aspectelor pozitive și negative ale vieții care va
urma. (Bergogne, Borel -Dupland, după Nica -Udangiu, 1983, p. 62; Gal, 2001, p. 91).
În perioada imediat următoare pensionării se produc m odificări importante în modul de viață.
Psihologii (Havighurst, după Duda, 1983, p. 162) descriu trei etape prin care trece persoana
pensionată:
1. în perioada care urmează imediat după pensionare omul are un sentiment de frustrare și o
stare de insecurit ate. Este o perioadă de stres care favorizează apariția tulburărilor nevrotice și
psihosomatice;
2. urmează faza de neliniște și căutare a unui nou rol psihologic și social. Această fază durează
aproximativ 6 -12 luni;
3. individul acceptă rolul de pensio nar (faza de stabilizare).
Atitudinea față de pensionare și eventualele reacții psihosomatice care pot urma depind de
personalitatea individului, de sexul său, profesia pe care a avut -o și mediul urban sau rural în care
locuiește.
Bărbații suportă mai gr eu pensionarea. În cazul lor se produce o mai accentuată schimbare a
poziției sociale, diminuarea prestigiului este suportată greu, mai ales de cei care au ocupat funcții de
conducere. Cei care sunt sănătoși fizic și ar fi dorit să își continue activitatea se simt frustrați, inutili,
respinși de societate. Nu știu cu ce să își umple timpul liber, nu își găsesc locul acasă, ceea ce poate să
creeze și conflicte familiale. Mulți bărbați reacționează prin stări de depresie, apatie, sau anxietate,
iritabilitate, ceea ce afectează starea lor de sănătate și determină o mortalitate mai mare în primii 5 ani
după pensionare.
Femeile își continuă activitatea casnică și după pensionare. La ele sentimentul inutilității,
frustrării este mult mai redus, mai ales dacă se i mplică și în îngrijirea nepoților. La femei tulburările
psihosomatice de după pensionare sunt mult mai reduse.
În ceea ce privește profesia muncitorii necalificați și cei cu o calificare inferioară acceptă mai
ușor pensionarea. Personalul cu studii medii se adaptează mai greu. Personalul cu o calificare
superioară are cele mai mari greutăți de adaptare (Duda, 1983, p.165). Dar și la acest nivel se pot face

diferențieri. Cei care au avut o activitate limitată numai la obligațiile profesionale se adaptează m ai
greu la întreruperea activității profesionale decât cei care au avut și preocupări extraprofesionale
(creație științifică, artistică etc.) (Nica -Udangiu, 1983, p. 63).
Aceste diferențe legate de profesie se pot explica probabil și prin reducerea / menținerea
capacității de muncă în funcție de tipul muncii. În cazul muncii fizice capacitatea de muncă începe să
scadă pe la 40 de ani, capacitatea de a asuma responsabilități sociale începe să regreseze în jurul
vârstei de 60 de ani, posibilitatea de a efectua munci intelectuale se menține până la 70 de ani sau și
mai mult (E. Grepsi după Duda, 1983, p. 14).
În mediul rural șocul pensionării se resimte mai puțin decât în medi ul urban pentru că cei care
se pensionează au posibilitatea să lucreze în continuare în gospodărie, dacă le permite sănătatea.
Mulți psihologi consideră că vârsta cronologică fixă utilizată drept criteriu de pensionare este
necorespunzătoare. Mulți bătrân i sunt capabili de muncă și după 65 -70 de ani, drept ca dovadă: mulți
pensionari se reangajează, lucrează în particular, pleacă să lucreze în străinătate.
Este adevărat că mulți oameni de vârsta a treia prezintă particularități fizice, intelectuale,
afect iv-motivaționale care aparent îi defavorizează în raport cu cei tineri, dar în același timp au
numeroase însușiri care compensează aceste deficiențe. Dintre acestea amintim experiența acumulată
de-a lungul anilor, seriozitatea, sentimentul responsabilități i pentru ceea ce fac. Chiar dacă lucrează
mai lent, cei mai în vârstă lucrează cu o precizie mai mare, fac mai puține greșeli deoarece verifică de
mai multe ori ceea ce au făcut. La bătrâni sunt mai reduse fluctuația în muncă, absenteismul,
accidentele de muncă decât la tineri deoarece sunt mai conștiincioși și mai prudenți (Nica -Udangiu,
1983, p. 62).
Modificările psihice și somatice de după pensionare sunt mai accentuate la cei care nu au dorit să se
pensioneze. La aceștia pensionarea accelerează procesu l de îmbătrânire.
4. Bătrânul și familia
Poziția bătrânului în familie diferă de la o societate la alta, de la o etapă istorică la alta. În
unele societăți bătrânii erau considerați o povară pentru familie și societate. Astfel eschimoșii
părăseau bătrâni i printre ghețuri și zăpezi unde erau omorâți de fiarele sălbatice. Unele popoare
războinice disprețuiau moartea prin bătrânețe și de aceea îi lăsau pe bătrânii considerați inutili să
moară sau să se sinucidă. În multe societăți antice (ex. Grecia) bătrâni i erau respectați și sfatul
bătrânilor avea un rol important în conducerea comunității (Șchiopu, Verza, 1995, p. 328).
În țara noastră, ca și în alte țări, poziția vârstnicilor în familie s -a modificat în ultimele decenii.
Dintre modificările mai importan te menționăm:
oamenii de vârsta a treia în majoritatea familiilor au venituri reduse în raport cu adulții
din familie;
deși vârstnicii au mai multă experiență de viață, tinerii au mai multe cunoștințe
necesare pentru adaptarea la condițiile actuale de vi ață. Din această cauză nu bătrânii iau deciziile
importante pentru familie (de multe ori nici nu sunt consultați în astfel de situații). Ei nu mai au rolul
de conducător al familiei.
În ceea ce privește modul în care locuiesc bătrânii întâlnim diferite si tuații care creează
probleme psihosociale diferite.
1. Bătrânii care locuiesc cu soțul / soția
În multe familii relațiile dintre soții în vârstă sunt foarte strânse. Ei au atitudini, păreri aproape
identice în majoritatea problemelor. În aceste familii d ecesul unuia dintre soți afectează foarte grav
echilibrul psihic și fizic al celuilalt ducând de multe ori la decesul acestuia în primii doi ani de la
deces. În aproximativ 67% din cazuri soțul moare primul. Femeile suportă ceva mai bine decesul
partenerul ui decât bărbații.
Bineînțeles sunt și familii în vârstă în care conflictele dintre soți sunt frecvente. Acestea pot fi
conflicte vechi sau conflicte apărute în anii bătrâneții datorită modificărilor care s -au produs în situația
familială: plecarea copiil or, probleme materiale, creșterea timpului petrecut împreună, modificările de
personalitate datorate vârstei (Duda, 1983, p. 186).
2. În unele familii bătrânul / bătrânii locuiesc cu copiii sau cu alte rude. Această situație poate
să fie în favoarea famil iei și a bătrânului. Bătrânii, dacă sunt destul de sănătoși, pot îndeplini anumite

activități casnice, pot supraveghea nepoții sau strănepoții. În acest fel îi ajută pe cei mai tineri și se
simt și ei utili, sentiment care are un rol foarte important în me nținerea echilibrului psihic.
Totuși, în familiile în care locuiesc mai multe generații pot să apară probleme grave care
trebuie să fie privite atât din punctul de vedere al bătrânilor, cât și din cel al persoanelor care îi
îngrijesc.
După o anumită vârs tă adaptabilitatea socială diminuează. Deși cei în vârstă doresc să fie
împreună cu familia, simt nevoia afecțiunii, îngrijirii, compasiunii, comunicării cu cei din jur, prin
comportamentul lor ei creează situații tensionate sau conflictuale (sunt irascibi li, încăpățânați, rigizi).
Adulții de multe ori sunt suprasolicitați și nu au energia psihică necesară pentru a face față acestor
conflicte.
Oamenii de vârsta a treia, chiar dacă sunt relativ sănătoși, pot avea probleme legate de
deplasare, autoservire și trebuie să fie ajutați (sau chiar supravegheați) de cineva. Bolile
cronice pot crea probleme materiale (costul consultațiilor, medicamentelor) și probleme privind
îngrijirea. Din aceste cauze adulții pot avea greutăți în îndeplinirea obligațiilor de la s erviciu cât și în
activitățile de îngrijire, educare a copiilor.
Uneori relațiile dintre vârstnici și familie devin deosebit de tensionate ajungându -se la
neglijarea sau chiar maltratarea acestuia (Gal, 2001, p.101).
3. Unele persoane în vârstă locuiesc singure. Situația lor devine deosebit de grea mai ales după
ce apar probleme legate de sănătatea fizică sau psihică, și implicit probleme de autoservire. În țările
occidentale se consideră că și în aceste situații este în interesul bătrânului să fie îngrij it la domiciliu,
până când este posibil. Cei care se pot deplasa pot fi îngrijiți în timpul zilei la centre de zi, cluburi
sociale unde se pune accent pe terapia socială și ocupațională. Autoritățile locale, asistenții sociali și
organizațiile de voluntari asigură bătrânilor care locuiesc singuri unele servicii la domiciliu: efectuarea
cumpărăturilor, spălat, curățenie, îngrijiri medicale ș.a. (Gelder, Gath, Mayou, 1994, p. 476).
4. Dacă o persoană în vârstă care locuiește singură nu mai poate fi îngrijită la domiciliu sau
dacă familia este depășită de probleme, aceasta poate fi internată într -o instituție. Soluția este
acceptabilă în țările în care aceste instituții oferă condiții bune de îngrijire. Ea este preferată de multe
familii din SUA, deoarece perm ite adulților să își îndeplinească obligațiile profesionale, sociale,
educative (în Europa occidentală este mai puțin agreată). Unii bătrâni mai sănătoși, activi, energici se
implică în activitățile gospodărești ale instituției, stabilesc relații sociale c u ceilalți instituționalizați,
cu personalul de îngrijire sau chiar cu cei din exteriorul instituției și se adaptează destul de bine noilor
condiții de viață.
Pentru alții, instituționalizarea are multe consecințe negative ca de exemplu restrângerea sfere i
preocupărilor și responsabilităților, slăbirea relațiilor interpersonale. Bătrânii devin pasivi,
dezinteresați, apato -abulici (lipsa voinței, inițiativei), fenomen care se numește hospitalism: ei stau
mult în pat, nu fac nimic, nu se mai interesează de n imic – ca și copiii mici din orfelinate. În aceste
condiții deteriorarea mintală se accelerează (Gal, 2001, p. 96).

5. Problematica morții
Cei tineri se gândesc rar la moarte. Cei în vârstă, chiar și cei sănătoși, se gândesc mai frecvent
la această problemă. Ideea morții, dificultatea de a accepta necesitatea morții este un factor
psihotraumatizant important.
Moartea naturală, prin epuizarea totală a organismului foarte înaintat în vârstă, survine extrem
de rar, pentru că în timpul vieții, mai repede sau mai târziu, intervin bolile care provoacă decesul
(Duda, 1983, p.79).
Boala despre care bolnavul știe că este incurabilă este însoțită de o suferință psiho -afectivă
intensă, resimțită nu numai de bolnav ci și de anturajul acestuia. Bolnavul își pune întrebări privind
cauzele bolii, caută vinovații pentru îmbolnăvire, își pune problema „de ce tocmai eu m -am
îmbolnăvit?”
Medicul psihiatru Eliz abeth Kübler Ross (după Gal, 2001, p.110) a intervievat aproximativ
200 persoane dintr -un spital din Chicago, care știau că vor muri în curând. Ea a ajuns la concluzia că
acești bolnavi trec prin 5 faze:

1) Prima reacție, după ce pacientul află că boala e ste fatală, este negarea (refuzul realității) –
care este un mecanism de apărare al Eului în fața anxietății. Pacientul (inconștient) refuză să accepte
perspectiva morții și un timp se comportă ca și cum nu și -ar da seama de gravitatea bolii.
2) După un t imp pacientul, sub presiunea realității, conștientizează gravitatea bolii. El este cuprins de
agitație, furie care poate fi exteriorizată sau ascunsă. Furia nu poate fi orientată spre cauza bolii, care
rămâne necunoscută de cele mai multe ori. Agresivitate a va fi orientată spre cei din anturajul
bolnavului (medici,asistente, rude) și va fi motivată de diferite pretexte (ex. nu a fost îngrijit sau ajutat
corespunzător). Pentru menținerea echilibrului psihic este importantă exprimarea acestor stări afective.
În această fază bolnavul utilizează un alt mecanism de apărare a Eului: deplasarea.
3) În a treia fază ideea de a fi bolnav este acceptată, dar este negată apropierea morții. Începe
„târguiala” cu medicul, cu sine însuși, cu soarta. Bolnavul încearcă să s e convingă că poate s -a făcut o
greșeală, poate s -a înșelat medicul, poate mai există o soluție, poate se va inventa în curând un nou
medicament. El apelează la tratamente alternative, face încercări disperate de a găsi alte soluții.
4) După pierderea ace stor speranțe bolnavul devine depresiv. Depresia se datorează pierderii
iminente a familiei, prietenilor, viitorului propriu.
5) În ultima fază bolnavul acceptă situația, se resemnează, are loc o „împăcare” cu soarta.
Aceasta este o schemă generală, în r ealitate fazele nu au loc întotdeauna în aceeași ordine și
unele pot să nu fie trăite de loc.
În afara depresiei menționate anterior, o altă reacție foarte frecventă este anxietatea. Anxietatea
poate fi în legătură cu teama de a deveni dependent de cei di n jur, de a fi o povară pentru ceilalți, grija
pentru cei care rămân după decesul său, teama de suferință și de moarte. Anxietatea poate fi însoțită de
sentimente de culpabilitate față de cei cărora bolnavul le va produce greutăți și de regrete pentru
ocaziile, posibilitățile pierdute în timpul vieții.
Cei care lucrează cu bolnavi incurabili cât și membrii familiei își pun întrebarea dacă este mai
bine să i se spună bolnavului de ce boală suferă sau nu. Dacă pacientul nu arată vreo dorință de a i se
oferi informații despre boală și apropierea morții, este mai bine să nu i se spună. Dacă cere să i se
spună, atunci evitarea subiectului îl va face să își piardă încrederea în cei din jur – deci e mai bine să i
se spună. Dar chiar dacă bolnavului i se spune adev ărul, e foarte important să nu i se spună că nu se
mai poate face nimic. Speranța are un rol foarte important în lupta cu boala.
În ultimii ani s -a pus de multe ori problema eutanasiei. Eutanasia este provocarea unei morți
nedureroase unui bolnav incurabi l pentru a -i curma suferința îndelungată și grea (DEX). Cuvântul
provine din cuvintele grecești eu = bine, thanatos = moarte.
Apelul la eutanasie poate avea mai multe cauze:
suferințele fizice majore;
depresia și anxietatea foarte accentuată;
incapacit atea bolnavului de a se suporta pe sine în situația de boală;
conștiința degradării biologice, psihologice și sociale;
conștiința inutilității vieții care a devenit o povară atât pentru bolnav cât și pentru cei
din jur.
Există trei obiecții importante î mpotriva eutanasiei:
-de natură religioasă: numai Dumnezeu are dreptul să ia viața omului;
-posibilitatea de a se realiza abuzuri (de a fi omorâți în numele eutanasiei bolnavi care ar fi
dorit să mai trăiască);
-diagnosticul și mai ales prognosticul nu sunt sigure. Uneori și în cazuri aparent incurabile
bolnavul se poate vindeca sau poate supraviețui mai mult decât au prevăzut medicii.

Ca parte componenta a sistemului de protectie sociala, asistenta sociala asigura prevenirea, limitarea
sau inlaturarea efectelor temporare sau permanente, ale unor situatii care pot genera marginalizarea
sau excluderea sociala a unor persoane.Asistenta sociala este in responsabilitatea institutiilor publice
specializate ale autoritatilor publice centrale sau locale si a o rganizatiilor societatii civile.

Serviciile speciale vizeaza mentinerea, refacerea si dezvoltarea capacitatilor individuale pentru
depasirea unei situatii de nevoie, cronica sau de urgenta. Aceste servicii sunt acordate persoanelor
care se afla in imposibi litatea de a desfasura activitatile vietii normale, temporar sau sau definitive,
cauzate de afectiuni fizice, psihice sau senzoriale. Serviciile sociale sunt prestate la domiciliul
persoanelor varstnice sau in institutii/unitati specializate in asistenta p ersoanelor cu nevoi speciale.
Prin lege sunt precizate persoanele care au dreptul la asistenta sociala. Intre acestea se regasesc si
persoanele varstnice. Tot de lege sunt precizate conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca
personalul din sistemul de asistenta sociala ( pregatire, calificare, competente, responsabilitati si
atributii specifice domeniului de activitate).
Principalele obiective pe care le poate aduce o institutie de ocrotire persoanei varstnice sunt:
– oferirea conditiilor de ingrijire care sa respecte identitatea, integritatea si
demnitatea persoanei varstnice;
– mentinerea sau ameliorarea capacitatilor fizice si intelectuale ale persoanei
vartnice;
– stimularea participarii persoanelor varstnice la viata sociala;
– facilitatea si incurajarea legaturilor interumane, inclusiv cu familiile persoanelor
varstnice;
– supravegherea si ingrijirea medicala;
– prevenirea si tratarea consecintelor legate de procesul de imbatranire.
Notiunea de ’’ ingrijire’’ este adecvata pentru unitatile de asistenta soci ala. O parte dintre asistati
sunt ’’ doar batrani’’ insa unii sunt infirmi, imobilizati la pat, cu boli grave in evolutie. Toti sufera
adesea de izolare, de abandon sau semiabandon, de carente afective, de pierderea autonomiei, a
tonusului vital, de neputi nte fizice, de deficiente de memorie care trebuie attenuate si limitate in
evolutie. Tratamentul de cele mai multe ori nu este medicamentos, deoarece imbatranirea nu poate
fi prevenita, ci psihologic, ajutand batranul sa invinga sau sa suporte neputintele.
Asistentii sociali se ocupa de organizarea vietii celor asistati, indeosebi de intocmirea programelor
culturale, instructive, recreative care au efecte curative si chiar profilactice. Important este ca echipa
sa aiba calitati morale, fara de care activita tea ei in favoarea varstnicului este de neconceput pornind
de la idea lui I. Simeone ” singura prevenire valabila a senescentei este redarea demnitatii omului
care imbatranesti’’.

Păstrarea legăturilor de afecŃiune
(neglijaŃii, abandonaŃii, respinsii se d egradează mai repede)
Caz I:
M.T. – 74 ani – cadru didactic, pensionară: si -a crescut copii singură, soŃul decedand cand fetele
erau la liceu. Ambele fete realizate, una cadru didactic pe acelasi profil cu M.T. , cealaltă lucrand
in domeniul tehnic.
– depe ndenŃa de fiica mică (cadru didactic) pe care o asaltează zilnic cu zeci de telefoane, cu
intrebări legate de fapte minore, pentru care cere soluŃii, pe care insă nu le acceptă;
– spirit de contrazicere pe toate problemele;
– dezinteres total pentru famili a fiicei, nepoŃi, ginere;
– fiica se culpabilizează pentru că recunoaste că nu -i poate oferi ce a primit cand era tanără;
– culpabilizarea este si in raport cu familia sa, căreia ii ascunde desele vizite la mama sa;
– reprosurile acestei fiice se adresează si surorii sale, pentru neimplicare.
PropuneŃi soluŃii de consiliere pentru mamă si fiice

Bibliografie:

Bogdan -Tucicov, A., Chelcea, S., Golu, M., Golu, P., Mamali, C., Panzaru, P., (1981), Dicționar de
psihologie socială , Editura științifică și enciclopedică, București
Caldarariu, G. -Stadiile dezvoltarii umane, Universitatea ’’EftimieMurgu’’, Resita, 2001;

Gal, Denizia, Asistenta Sociala a Persoanelor Varstnice, Editura Todesco, Cluj Napoca,
2003;
Gal, D., (2001), Dezvo ltarea umană și îmbătrânirea , Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca
Marshall, Mary, Asistenta Sociala pentru Batrani , Editura Alternative, 1993;
Nica -Udangiu Șt., Nica -Udangiu L., (1983), Nevrozele la vârsta înaintată , Editura Academiei
Republicii Socialiste România, București

Șchiopu U., Verza E., (1995), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții , Editura didactică și pedagogică,
București.

http://www.scribd.com/doc/44154190/29/Probleme -demografice -legate -de-
b%C4%83trane%C5%A3e
www.google.ro
http://www.psychologies.ro/Dezvoltare -personala/Batranetea -poate -fi-o-perioada -extraordinara –
1353555
http://www.slideshare.net/ingrideszatmari/ psihologia -adolescentului
www.wikipedia.org