Conf.univ . dr. Nora Andreea Daghie Absolvent, Coadă Cătălin GALAȚI -2018 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,… [608493]
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
Îndrumător științific,
Conf.univ . dr. Nora Andreea Daghie
Absolvent: [anonimizat]2018
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZAREA DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII CIVILE
Îndrumător științific,
Conf.univ. dr. Nora Andreea Daghie
Absolvent: [anonimizat]2018
Lista de a brevieri
alin. – aline atul
art. – articolul
C.A – Curtea de Apel
C.C.R. – Curtea Constituțională a României
C.civ – Codul c ivil
C.pen. – Codul penal
C.proc. civ. – Codul de procedură civilă
C.proc.civ. 1865 – Codul de procedură civilă din 1865
C.proc.civ. al R.M – Codul de procedură civilă al Republicii Moldova
C.proc.pen. – Codul de procedură penală
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
dec. – decizia
ed. – ediția
Ed. – Editura
H.G – Hotărârea Guvernului României
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M. Of. – Monitorul Oficial al României
Nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctul
R.R. D. P. I. – Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale
R.R.J. – Revista Română de Jurisprudență
CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII CIVILE
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL SUBIECTIV
ȘI ACȚIUNEA CIVILĂ ……………………………………………………….. 1
Secțiunea I Noțiunea de drept subiectiv ………………………. ………………………….. 1
Secțiunea a II -a Noțiunea de acțiune civilă. Elemente …………………………………….. ..1
Secțiunea a III -a Corelația drept subiectiv – acțiune civilă …….. ………………………….. 3
Secțiunea a IV -a Reglementarea acțiunii civile în Codul de procedură civilă de la
1865 …………………………………………………………………………………… 4
CAPITOLUL II CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚI UNII CIVILE ………………. 6
Secțiunea I Enumerarea condițiilor ………………………………. ………………………… 6
Secțiunea a II – a Capacitatea pr ocesuală ………………………………………………………….. 6
Subsecțiunea I Capacitatea procesuală de folo sință. Noțiune. Particularități ……… 7
Subecțiunea a II-a Lipsa capacității procesuale d e folosință. Invocare. S ancțiune …… 9
Subs ecțiunea a III- a Capacitatea procesuală de exe rcițiu. Noțiune. Particularități …….. 10
Subsecțiunea a IV-a Reprez entarea. Asistarea. Autorizarea ………………………………….. 11
Subecțiunea a V-a Curatela s pecială ……………………………………………………………….. 14
Subs ecțiunea a VI- a Lipsa capacității procesuale de exercițiu . Invocare. Sancțiune …. 16
Secțiunea a III -a Calitatea procesuală . Noțiune ………………………………………………. 18
Subsecțiunea I Legitimare procesuală legală ……………………………………………….. 21
Subecțiunea a II -a Justificarea calității proces uale …………………………………………….. 25
Subsecțiunea a – III-a Transmiterea calității procesu ale. Situația procesuală a
înstrăinăto rului și a succesorilor săi ……………………………………… . 26
Subsecțiunea a – IV-a Lipsa calității procesuale. In vocare. Sancțiune ……………………….. 29
Secțiunea a IV-a Formularea unei pretenții ………………………… …………………………. 30
Subsecțiunea I Condiții de exercitare a dreptului ……………….. ……………………….. 30
Subsecțiunea a II -a Lipsa dreptului. Invocare. Sancțiune ……………………………………. . 32
Secțiunea a V-a Justificarea unui interes ………………………………………………………. 33
Subsecțiunea I Noțiunea de „interes” …………………………………………………………. 35
Subsecțiunea a II -a Condițiile interesului ………………………………… ……………………….. 35
Subsecțiunea a – III-a Lipsa i nteresului. Invocare. Sancțiune ………… ……………………….. 37
Secțiunea a VI -a Despăgubiri în caz de respingere a acțiunii …………………………… 38
CAPITOLUL III EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL ……… 39
Secțiunea I Natura juridică și trăsăturile acțiunii civi le exercitate în procesul
penal ……………………………………………………… ……………………….. 39
Secțiunea a II-a Cerințe pentru exercitarea acț iunii civile în procesul penal ……… 43
CAPITOLUL IV COMPARAȚIE CU LEGISLAȚIA REPUBLICII MOLDOVA ……. 50
CAPITOLUL V CONCLUZII …………………………………………………. ……………………….. 54
1
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND DREPTUL
SUBIECTIV ȘI ACȚIUNEA CIVILĂ
Secțiunea I . Noțiunea de drept subiectiv
Dreptul subiectiv civil al unei persoane este definit ca fiind posibilitatea recunoscută de
legea civilă subiectului activ în virtutea căreia acesta poate, în limitele bunelor moravuri, să aibă o
anumită conduită, respectiv să pretindă de la subiectul pasiv o conduită corespunzătoare, care poate
consta în a da, a face sau a nu fac e ceva , iar în caz de nevoie, să ceară concursul forței coercitive a
statului. În cazul în care un drept sau interes legitim al persoanei este încălcat, legea recunoaște un
mijloc de restabilire al acestora, numit acțiunea civ ilă, prin declanșarea proce sului civil.
Observăm că unul dintre elementele dreptului subiectiv civil, alături de posibilitatea su –
biectului activ de a avea o anumită conduită și dreptul acestuia de a cere o conduită corespunză –
toare subiectului pasiv, este și dreptul la acț iune, care reprezintă p osibilitatea titularului dreptu lui
subiectiv ori persoanelor sau organelor cărora legea le recu noaște legitimare procesuală ac tivă de
a apela la f orța de constrângere a statului1.
E bine de reținut că dreptul subiectiv civil nu se identifică cu acțiunea civilă, la fel cum
acțiunea și dreptul la acțiune nu sunt termeni identici . În conținutul dreptului subiectiv intră doar
dreptul la acțiune, în caz de violare a unui drept sau interes legitim al titula rului dreptului.
Mijlocul pract ic prin care este valorificat dreptul la acțiune – care poate sǎ cuprindǎ, dupǎ
caz, dreptul de a sesiza instanța, dreptul de a solicita probe, dreptul de a exercita cǎile de atac,
dreptul de a cere executarea silitǎ a hotărârii judecǎtorești pronunțatǎ în cauzǎ – este acțiunea.
Secțiunea a II -a. Noțiunea de acțiune civilă. Elemente
Constituția României, prin art. 21, recunoaște cetățenilor români dreptul fundamental de
acces libe r la justiție. Ca manifestare concretă și efectivă de exercitare a acestui drept fundamental ,
art. 29 C.proc.civ., aduce in legislația românească o importantă instituție, denumită acțiunea civilă ,
și o definește drept ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului
1 M. Tăbârcă, Drept procesual civil , vol.I, E d. Universul Juridic, București, 2013, p. 156.
2
subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru
asigurarea apărării părților în proces .
Ca formă de exprimare a principiului disponibilității, exercitarea acțiunii civile este, de
regulă, facultativă, iar elementele și funcțiile acesteia trebuie evaluate și din perspectiva pârâtului,
nu numai a reclamantului.
Legătura indisolubilă dintre dreptu l subiectiv și acțiune, face ca acțiunea civilă să
împrumute din natura și caracteristicile dreptului ded us judecății, iar drept efect, natura dreptului
subiectiv pretins va determina o anumită calificare a acțiunii, care va putea fi reală sau personală,
mobiliară sau imobiliară, prescriptibilă sau imprescriptibilă extinctiv.
Acțiunea civilă este formată din trei componente fundamentale și anume: părți, obiect,
cauză.
Părțile acțiunii civile sunt persoanele fizice sau juridice, titulare al dreptului subie ctiv care
a fost încălcat. De asemenea, are această calitate cel care declanșează acți unea în scopul obținerii
protec ției sau valorificării unei situații juridice, cât și cel împotri va căruia este pornită acțiunea2.
Din m oment ce acțiunea civilă a fost pornită, aceste persoane dobândesc calitatea de părți în proces
și vor avea o denumire specifică în funcție de mijlocul procesual din conținutul acțiunii care a fost
folosit. Astfel, în cererea de chemare în judecată, părțile se numesc reclamant și pârât, în calea
ordinară de atac a apelului – apelant și intimat, în recurs, părțile se numesc recurent și intimat, în
contestația în anulare sunt părți contestatorul și intimatul, iar în revizuire – revizuent și intimat, iar
în faza executării silite, părți sunt creditorul și debitorul. De asemenea, mai au calitatea de parte și
persoa nele cărora legea le recunoaște legitimare procesuală activă sau pasi vă, deși nu fac parte din
rapor tul juridic dedus judecății.
Din defini ția dată acțiunii civile de art. 29 C. proc. civ. , reiese că obiectul acțiunii constă în
protecția unui drept sau a unor interese pentru realizarea căr ora calea justiției este obliga torie,
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces. Obiectul acțiunii ci vile se individualizează
în funcție de elementul procesual folosit. De exemplu, excepțiile procesuale au ca obiect încălcarea
unor norme de competență, procedură; măsurile asigurătorii, ca formă de manifestare a acțiunii
civile, au ca obiect indisponibiliz area și conservarea unor bunur i, pentru a se evita distrugerea sau
înstrăinarea acestora ori diminuarea activului patrimonial al debitorului; obiectul cererii de che –
mare în judecată corespunde cu pretenția reclamantului, adică ceea ce solicită acesta prin cerere,
cum ar fi de exemplu plata unei sume de bani, predarea unui bun, rezoluțiunea unui contract.
2 M. Tăbârcă, op.cit., p.159.
3
Ultima componentă a acțiunii civile este cauza acesteia, care nu este altceva decât scopul
urmărit de persoana care apelează la acțiune, fie pentru a p retinde, fie pentru a se apăra.
În frecvente cazuri, noțiunea de „acțiune civilă” este utilizată pentru a desemna cererea de
chemare în judecată, fiind necesar de a nu se pune pe picior de egalitatea aceste două noțiuni,
deoarece cererea de chemare în jud ecată este una din formele efective de manifestare a acțiunii
civile, cea din urmă existând mai înainte de cerere, chiar și atunci cînd titularul dretului s ubiectiv
nu a sesizat instanța. Din definiția dată acțiuni i civile prin dispozițiile C.proc.civ. rezultă
următoarele trăsături ale acesteia, și anume:
● acțiunea civilă cuprinde mijloacele procesuale pe care legea le pune la dispoziția subiectului
activ sau pasiv pentru protejarea dreptului subiectiv pretins sau a unei alte situații juridice, fiecare
dintre aceste mijloace procesuale reprezentând forme de manifestare a acțiunii civile, ca de
exemplu: cereri, administrarea probelor, căi de atac, excepții, executare silită. În mom entul în care
se apelează la un element al acțiunii civile, aceasta se individualizează, devenind proces. Practic
vorbind, acțiunea civilă se pune în mișcare prin cererea de chemare în judecată;
● acțiunea civilă este în strânsă legătură cu protecția judiciară a drepturilor subiective c ivile,
precum și a altor situații juridice, respectiv cu apărările părților în proces3;
● acțiunea este uniformă, cuprinde aceleași mijloace procesuale, indiferent de dreptul ce se
valorifică, dar când este exercitat, acțiunea civilă se conturează după caracteristicile acestui drept4.
Secțiunea a III -a. Corelația drept subiectiv – acțiune civilă
Dreptul subiectiv civil are ca element dreptul la acțiune, care nu e chivalează cu acțiunea în
sine, instituția acț iunii fiind mijlocul practic prin care este valorificat dreptul la acțiune. Așadar,
când dreptul subiectiv civil este încălcat , titularul acestuia poate apela la acțiunea civilă, pentru a i
se satisface pretenția de către organele judiciare ale statului. Între dreptul subiectiv și acțiunea civilă
există legătură inseparabilă, fiindcă atunci când titularului unui drept subiectiv civil îi este cauzată
o situație juridică nefavorabilă prin nesocotirea și violarea acestui drept, acesta are faculta tea de a –
și asocia concursul justiției pentru apărarea sau valorificarea dreptului ori interesului său, prin
cerere adresată instanței, ca organ abilitat al statului.
3 G. Boroi, M. Stancu , Drept procesual civil , Ed. Hamangi u, București, 2015, p . 33.
4 Idem.
4
Mai multe indicii conduc către existența unor legături profunde, care unesc deptul cu
acțiunea, atât în ceea ce privește fundamentarea acțiunii, cât și în ceea ce privește calificarea ei
juridică. În mod practic, legătura dintre dreptul subiectiv și acțiunea civilă se relevă prin aceea că
acțiunea civilă „împrumută” de la dreptul subiectiv afirmat trăsătu rile distinctive ale acestuia.
Astfel, ea devine personală sau reală, mobiliară sau imobiliară, transmisibilă sau netransmisibilă,
după cum dreptul însuși întrunește unele sau altele dintre aceste trăsături. Transferul acesta
dezvăluie însă numai înlănțuir ea normală dintre drept și acțiuni și nu poate merge mai departe –
prin omiterea premiselor distinctive – în sensul unei identificări totale sau doar parțială a dreptul ui
subiectiv cu acțiunea civilă5.
Secțiunea a IV -a. Reglementarea acțiunii civ ile în Co dul de procedură civilă
de la 1865
Prin definirea legalǎ a acțiunii civile s -a pus capǎt unei probleme controversate, generatǎ
de concepția conform cǎreia dreptul subiectiv civil și acțiunea civilǎ era u considerate ca un tot
unitar. Noua reglementare dist inge clar între cele douǎ noțiuni. Totuși, doctrinarii acelei vremi au
încercat să dea o definiție acțiunii civile, opiniile lor fiind însă diferite cu privire la acest subiect.
Conform opiniei unui doctrinar, acțiunea civilă reprezenta mijlocul legal cel mai important de
apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. În cazul în care dreptul subiectiv
civil este încălcat sau contestat, titularul său poate să recurgă la for ța coercitivă a statului pentru a
determina pe cel ce a încălcat sau contestat dreptul, să înceteze și dacă au fost cauzate prejudicii să
le repare6.
Identificarea și determinarea condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, au suscitat
numeroase controverse sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, nu numai asupra
numărului lor cât și asupra conținutului. Articolul 41, din cadrul capitolului I din C.proc.civ. 1865 ,
intitulat „Folosința și exercițiul drepturilor procedurale” reglementa dreptul fiecărei persoane
care avea folosința dreptur ilor civile să stea în judecată, iar alineatul al doilea al aceluiași articol
prevedea că asociațiile sau societățile care nu aveau personalitate juridică puteau sta în judecată ca
pârâte, dacă aveau organe proprii de conducere. Se poate însă întâmpla ca o persoană să aibă
capacitatea de folosință dar să nu aibă capacitatea de exercițiu, iată de ce art. 42 din C.proc.civ.
5 Gh. Durac, Drept procesual civil, Principii și instituții fundamentale. Procedura contencioasă, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 65.
6 F. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IV -a, ed. All Beck, București, 2001, p. 45.
5
1865 intervine și dispune că „persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată
decât dacă sunt reprezentate, asist ate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care
rânduiesc capacitatea sau organizarea lor ”. Ca și în actuala reglementare, vechea lege procesual
civilă prevedea că lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale putea fi invocată în orice
stare a pricinii, iar actele de procedură îndeplinite sunt anulabile. Primul alineat al art. 45 din vechea
reglementare procesuală a fost menținut și de noua reglementare, în art. 92. Prin acestea s -au
reglementat și se reglementează participarea Ministerului Public în procesul civil și anume :
„Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor
și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum
și în alte cazuri expres prevăzute de lege ”. Conform alin . (2) al art. 45 din vechea reglementare,
„dacă procurorul renunță la judecată, instanța va admite/respinge acțiunea formulată de Ministerul
Public și continuată de titularul dreptului care și -a manifestat voința în acest sens ”. Articolul 47
din legea procesuală anterioară, reglementa coparticiparea procesuală, norma prevăzând că nu
trebuie să existe identitate de obiect sau cauză, ci este suficient ca între obiect și cauză să existe o
strânsă le gătură. Simpla plur alitate de persoane nu semnifica existența litisconsorțiului. Era
necesar ca aceste persoane să fie unite printr -un drept sau o obligație comună, ori drepturile sau
obligațiile lor să aibă aceeași cauză . Coparticiparea procesuală este subiectivă, atunci când există
o pluralitate de persoane cu aceleași interese, și obiectivă, care rezultă din conexarea a două sau
mai multe cereri, cu condiția să nu fie aceleași părți în toate cererile. Dacă sunt conexate două sau
mai multe cereri în car e sunt aceleași părți nu se poate vorbi de coparticipare procesuală pentru că
nu sunt mai mulți „reclamanți" sau „pârâți" de vreme ce aceleași persoane au această calitate.
Vechiul cod nu a reglementat in teresul, printre condițiile de exercitare a acțiunii civile, cum
o face dimpotrivă actuala lege, ci a vorbit despre acesta în cadrul altui capitol, reglementând
intervenția, ca metodă de participare a altor persoane la judecată, în formularea articolu lui 4 9,
capitolul III, sub denu mirea marginală Intervenția, dispunând că oricine are interes poat e interveni
într-o pricină ce urmează între alte persoane.
Observăm că vechea reglementare în acest domeniu nu face o enumerare limitativă a con –
dițiilor de exercitare a acțiunii civile, și nici măcar nu oferă o definiție a acesteia, motiv pentru care
timp îndelungat în doctrină au existat controverse cu privirea la definiția acțiunii civile.
6
CAPITOLUL II. CONDIȚII DE EXERCITARE A ACȚIUNII CIVILE
Secțiunea I. Enumerea condițiilor
Exercitarea acțiunii civile, de regulă, prin cere rea de chemare în judecată, pro duce două
efecte în principal . Primul constă în învestirea legală a instanței cu soluționarea cauzei, iar al doilea,
iminența tranșării litigiului prin hotărârea instanței, dacă cererea, fondată fiind, este susceptibilă de
admitere7.
Articolul 32 C.pr oc.civ. precizează că orice cerere poate fi fo rmulată și susținută numai
dacă autor ul acesteia :
a) are capacitate procesuală, în condițiile legii;
b) are calitate procesuală;
c) for mulează o pretenție;
d) justifică un interes.
Cerințele enumerate se aplică, în mod corespunzător și în cazu l apărărilor, prevede alin. ( 2)
al aceluiași articol. Aceste condiții trebuie îndeplinite nu numai la declanșarea acțiunii civile prin
sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, ci și pentru punerea în mișcare a celorla lte
forme procesuale care intră în conținutul instituție i acțiunii ci vile, și anume: excepțiile, căile de
atac, executarea silită, etc. Cele patru condiții sunt imperative și cumulative, ele fiind necesare nu
numai autorului cerererii de chem are în judecată, cât și pârâtul ui care formulează apărări. Aceste
cond iții trebuie să existe pe durata î ntregului proces, până la soluționarea definitivă a litigiului.
Secțiunea a II – a. Capacitatea procesuală
Pentru a putea pretinde sau pentru a se putea apăra în justiție, o persoană fizică sau juridică
trebuie să fie capabilă de a sta în judecată. Așadar, existența acțiunii civile depinde de capacitatea
procesuală a persoanei care o intentează, în caz contrar cererea e ste nulă sau anulabilă .
Mutatis mutandis, condițiile, modalitățile de dobândire și pierdere a celor două forme ale
capacității de folosință, respectiv de exercițiu procesuale se subscriu reglementării din C.civ8.
7 I. Deleanu, Noul C od de procedură civilă , Comentarii pe artico le, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p.
31.
8 R. A. Deliu, Acțiunea civilă. Condiții de exercitare , în Revi sta Universul Juridic, nr.1/2017, p. 31.
7
Capacitatea de a sta în justiție este de do uă feluri după cum C .proc.civ. distinge între capacitatea
procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu.
Subsecțiunea I . Capacitatea procesuală de folosință. Noțiune. Particularități
Capacitatea procesuală de folostință este reglement ată de art. 56 C .proc.civ., care în cadrul
primului alineat prevede că poate fi parte în judecată orice p ersoană care are folosința drep turilor
civile. Alineatul următor reglementează situația juridică a asociațiilor, societăților și a altor entități
fără personalitate juridică, care pot sta în judecată cu condiția consti tuirii acestora po trivit legii.
Potrivit art. 34 C .civ., capacitatea de folostință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și
obligații civile. Capacitatea de folosință nu este altceva decât aptitudinea titularului de a avea
drepturi și de a -și asuma obligații în plan procesual civil. De principiu, aceste drepturi și obligații
procesuale aparțin oricărei persoane fizice sau juridice, cu excepția limitărilor în acest sens aduse
de lege. Potrivit art. 29 C.civ., „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în
tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăute de lege ”.
În continuare , alin. (2) prevede că „nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de
folosință sau la capacitatea de exercițiu ”. Capacitat ea procesuală de folosință are , așa dar, un
caracter mai restrâns, limitându -se doar la planul procesual civil.
Cu privire la persoanele fizice , conform art. 35. C.civ., acestea dobândesc capacitatea de
folosință de la naștere și o pierd odată cu moartea acesto ra9. Un caz special îl constituie situația
copilului, căruia art. 36 din C. civ., îi recunoaște doar drepturi , de la data concepției , cu con diția ca
acesta să se nască viu.
Conform definiției da te de art. 25 alin. (3) C.civ., „persoana juridică este orice formă de
organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații civile ”.
Persoanele juridice, dobândesc diferit capacitatea de folosință, țînând cont de obligativitatea
inregistrării lor, ori nu. În funcție de acest criteriu, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării,
dobândesc capacitate a de folosință din acest moment. Cu privire la celălalt pol, art. 205 alin. (2)
C.civ., leagă momentul dobândirii capacității de folosință al persoanelor juridice nesupuse
9 „Capacitatea de folosință, ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, trebuie să e xiste la data sesizării instanței.
Acțiunea civilă formulată împotriva unei persoane decedate este o acțiune formulată împotriva unei pers oane fără
capacitate de folosință.” – C.A București, secția a IV -a civilă, dec. nr. 501/2002, publicată pe www. legeaz.net/spete –
civil/actiune -justitie -conditii -lipsa -capacitate -501-2002 .
8
înregistrării de data prevăzută în actul de înființare, de data autorizării constituirii lor sau de data
îndeplinirii oricărei altei cerințe prevăzute de lege. Persoanelor juridice cărora li se recunoaște
dobândirea capacității de folosință prin înregistra re, li se mai recunoaște și posibilitatea de a
dobândi drepturi și de a -și asuma obligații, chiar de la data actului de înființare, însă numai în
măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.
Articolul 206 alin. (1) C.civ. pr evede că „în ceea ce privește conținutul capacității sale de
folosință, persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de cele care, prin
natura sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. (2) Persoana juridică fără scop
patrimonial poate avea doar acele drepturi și obligații civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3) Actul juridic încheiat cu încălcarea
dispozițiilor alin. (1) și (2) este lovit de nul itate absolută ”. Prin derogare de la regula instituită de
art. 56 alin. (1) C. proc.civ., care permite să fie parte în judecată doar peroanelor care au folosința
drepturilor civile, alin. (2) al aceluiași articol prevede că pot sta în judecată și asociațiile, societățile
sau alte entități fără personalitate juridică, cu condiția ca acestea să fie constituite potrivit legii.
Dovada respectării legii la constituirea entității este în sarcina reclamantului. Regula este
capacitatea, adică ea este recunoscută tuturor persoanelor, i ar incapacitatea, este excepția în această
materie. Îngrădirile aduse capacității de folosință înseamnă, implicit, incapacitatea transpusă pe
plan procesual, în sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces, în limitele
îngrădiri i10. De exemplu, persoana nedemnă de drept de a moșteni, potrivit art. 958 C.civ., sau a
cărei nedemnitate de a moșteni a fost declarată de instanță, nu poate fi parte la proces ul al cărui
obiect îl consti tuie dezbaterea unei succesiuni la care persoana avea vocație.
Încetarea capacității procesuale de folosință a persoanei juridice are loc la data încetării
persoanei juridice înseși, prin constatarea sau declararea nulității, prin fuziune, divizare totală,
transformare, dizolvare ( în acest caz, persoana juridică încetează la data încheierii operațiunilor
de lichidare) sau desființare ori printr -un alt mod prevăzu t de lege sau actul constitutiv11.
Suprapunerea sistematică a con ceptelor de capacitate de folosință și capacitate de exercițiu
în cele două ramuri ale dreptului – dreptul civil și dreptul procesual civil – nu trebuie să atragă
concluzia identității lor depline în tratament juridic. Spre deosebire de actele juridice civil e, care,
de regulă, sunt rezultatul unui acord de voințe, actele procesual – civile, îndeobște, nu sunt produsul
unui asemenea acord. Decurg de aici câteva necesare deosebiri în materie de capacitate, astfel cum
10 M. Tăbârcă, op.cit., p. 165.
11 G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p. 38.
9
aceasta se prezintă în cele două ramuri de dr ept, sub un îndoit aspect: întinderea incapacității ( mai
puțin restrictivă în raporturile procesual – civile); tehnica de protecție ( reprezent area ori autorizarea
și asistarea)12. Având în vedere că pânâ la data decesului sau până la stabilirea decesului printr -o
hotărâre judecătorească persoana se bucură de prezumția capacității procesuale de folosință, în
practica judiciară au apărut câteva nelămuriri cu privire la raportul dintr e prezumția legală a
capacității procesuale de folo sință și a prezumției judiciare și aplicabilitatea cu pr ioritate a unei sau
celeilalte13.
Subsecțiunea a II -a. Lipsa capacității procesuale de folosință. Invocare. Sancțiune
După cum prevede art. 56 alin. (3) teaza I C. proc. civ., „lipsa capacității procesuale de
folosință poate fi invocată în orice stare a procesului ”. Asta înseamnă că lipsa capacității procesuale
de folosință poate fi invocată atât în primă instanță, cât și în faza procesuală a apelului, atât ca
motiv de apel, cât și ca excepție procesuală. În etapa recursului, lipsa capacității procesuale de
folosință poate să fie invocată în măsura în care o permite art. 488 alin. (2) C . proc. civ., care
prevede că „motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate
12 I. Deleanu, op.cit. , p. 110.
13 Înaltei Curți de Casație și Justiție i s -a cerut pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la ur mătoarea chestiune
de drept: „ Dacă în aplicarea art. 329 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 103 din Codul c ivil, într -o acțiune
în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în care se stabilește ca fapt cunoscut că pârâtul ar fi
trebuit să aibă la data înregistrării cererii o vârstă cuprinsă între 110 și 130 de ani, instanța poate reține pe baza unei
prezumții judiciare că acesta este decedat (că este imposibil din punct de vedere biologic ca acesta să fie în viață);
Dacă în interpretarea art. 53 din Codul civil coroborat cu art. 328 alin. (2) din Codul de procedură civilă, într -o astf el
de acțiune instanța poate înlătura, pe baza faptului probat, că pârâtul avea la data înregistrării acțiunii o vârstă cuprinsă
între 110 și 130 de ani, prezumția legală conform căreia cel dispărut este socotit a fi în viață dacă nu a intervenit o
hotărâr e declarativă de moarte (neexistând înscrisuri cu privire la deces și neputând fi reținute ipotezele enumerate de
art. 103 lit. a) -d) din Codul civil);
Dacă între cele două prezumții – cea judiciară dedusă de instanță în sensul că este imposibil biologic ca pârâtul să
fie în viață și cea legală prevăzută de art. 53 din Codul civil – instanța poate acorda întâietate celei dintâi;
Dacă, în concluzie, instanța poate reține capacitatea procesuală de folosință a pârâtului strict pe considerentul că nu
există o hotărâre declarativă de moarte, neacordând nicio relevanță juridică faptului că din probe (înscrierile de carte
funciară) rezultă că acesta ar trebui să aibă o vârstă ce nu poate fi atinsă din punct de vedere biologic."
Înalta Curte de Casați e și Justiție motivează decizia arătând că „ sesizarea nu pune în discuție, așa cum s -a arătat, o
veritabilă chestiune de drept, ci una care vizează modalitatea de administrare a probatoriului într -un caz concret dedus
judecății, că în funcție de modalita tea în care, respectând exigențele și rațiunile edictării normei juridice, instanța
rezolvă aplicabilitatea prezumției legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului
de lege (cu puterea doveditoare stabilită de l egiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumții simple
(judiciare), cu puterea doveditoare lăsată "la luminile și înțelepciunea judecătorului. În ambele ipoteze însă este vorba
despre o chestiune de probatoriu, de stabilire dacă se verifică ipo teza rațională a edictării art. 53 din Codul civil sau
dacă funcționează o prezumție simplă, judiciară, lăsată la libera apreciere a judecătorului, iar nu despre o dezlegare de
principiu a unei probleme de drept apte să apeleze la mecanismul pronunțării un ei hotărâri prealabile. Așadar, curtea
a respins ca inadimisibilă sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. – Î.C.C.J. , Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, dec. nr. 5/2 018, pe site-ul www.scj.ro.
10
pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse
sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor ”. Dacă lipsa cap acității procesuale de folosință este
invocată prin cererea de apel sau de recurs, această neregularitate procedurală va constitui, după
caz, motiv de apel sau de recur s, iar nu o excepție procesuală14. Excepția lipsei capacității
procesuale de folosință este o excepție de fond , pentru că se află în strânsă legătură cu una din tre
cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile , este o excepție absolută , fiindcă condițiile de
exercitare a acțiunii civile au caracter imperativ.
Sancțiunea ce intervine în cazul încălcării regulilor stabilite de lege, sunt reglementate de
art. 40 alin. (1) teza I C. proc. civ., care indică că cererile făcute de o persoană care nu are capacitate
procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile. În continuare, art. 56 alin. (3) teza a II -a C.proc.civ.
prevede sancțiunea nu lității absolute pentru actele de procedură îndeplinite de cel care nu are
capacitate de folosință .
Subsecțiunea a III – a. Capacitatea pr ocesuală de exercițiu. Noțiune. Particularități
A doua formă a capacității civile este capacitatea de exercițiu. În conformitate cu art. 37
C.civ., „ capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile ”.
În materia dreptului procesual civil, doctrina a oferit definiția capacității procesuale de exercițiu ,
definind -o drept aptitudinea unei persoane de a -și valorifica singură drepturile procedurale și de
a-și îndeplini singură obligațiile proced urale, deci de a sta în judeca 15. Capacitatea procesuală de
exercițiu este o continuare logică a capacității de folosință, deoarece în lipsa unui drept, nici
exercitarea acestuia nu este de conceput în fața justiției. Pentru a putea exercita un drept substanțial,
titularul acestuia trebuie să aibă capacitate de exer cițiu. În egală măsură se impune aceeași condiție
și în plan procesual, acțiunea în justiție fiind admisă doar dacă cel care o ex ercită are capacitatea
de a sta în judecată.
Codul civil prevede că persoana fiz ică dobândește capacitatea de exercițiu din moment ce
devine majoră. Aceeași lege prevede că majoră persoana este odată cu împlinirea vârstei de 18 ani.
Așadar, persoana fizică dobândește capacitatea deplină de exercițiu de la vârsta de 18 ani.
Minorul fiind persoana ce nu a împlinit vârsta majoratului, dobândeș te totuși, prin căsătorie,
capacitate deplină de exercițiu în virtutea art. 39 alin. (1) C. civ. Dacă căsătoria e ste anulată,
14 M. Tăbârcă, op.cit., p.167.
15 G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p.38.
11
minorul care a fost de bună -credință la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de
exercițiu.
O altă excepție de la regulă mai este și instituția „capacității de exercițiu anticipate”,
reglementate de art. 40 C.civ., din dispoziții le căruia conchidem că i se poate recunoaște minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea depli nă de exercițiu, de către instanța de tutelă, adică
judecătoria de la domiciliul acestuia, doar pentru motive temeinice. În acest scop vor fi ascultați
părinții sau tutorele minorului, luându -se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.
Capacitatea de exercițiu încetează prin deces, punere sub interdicție, anularea căsătoriei
înainte ca minorul de rea -credință la î nchei erea căsătoriei să fi împlinit vârsta de 18 ani .
Persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu de la data înființării sale și o pierde
în aceleași condiții ca și pierderea capacității procesuale de folosință, adică la data încetării sale.
Articolul 209 C .civ. dispune că „persoana juridică exercită drepturile și îș i îndeplinește obligațiile
asumate de la data constituirii sale, prin intermediul organelor sale de administrare. Conform
aceluiași articol, au calitatea de organe de administrare persoanele fizic e sau persoa nele juridice
care, prin lege, actul constitutiv sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturi le cu terții,
individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice. Conform art. 210 alin. (1) C .civ.,
„până la data constituirii organelor d e administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau persoanele juridice desemnate în acest scop ”.
Subsecțiunea a IV -a. Reprezentarea. Asistarea. Autorizarea
În cazul lipsei capacității procesuale de exercițiu, spre deosebire de lipsa capacității de
folosință, persoanei nu îi este inte rzis să stea în judecată. Persoana lipsită de capacitate procesuală
de exercițiu va acționa în justiție prin intermediul unei alte persoane16. Potrivit art. 57 alin. (2)
C.proc.civ. , „partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât
dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile, sau, după caz,
statutele care îi reglementează capacitatea sau modul de organizare ”.
16 De exemplu, art . 674 C.c iv. prevede că dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exercițiu ori are capacitatea
de exercițiu restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizare a instanței de tutelă, precum și,
dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
12
Potrivit art. 57 alin (1) C.proc.civ., „cel care are calitatea de parte își poate exercita
drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care l egea
prevede altfel ”.
Reprezentarea , ca instituție de drept civil și drept procesual civil, intervine atunci când se
pune problema exercitării drepturilor procedurale de către o persoană fizică, lipsită de capacitate
de exercițiu, fiind vorba despre minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani, sau despre interzisul
judecătoresc, potrivit art. 43 alin . (1) C.civ. Aceste categorii de persoane vor sta în judecată prin
reprezentații lor legali. Calitatea de interzis judecătoresc trebuie să fie stabilită d oar prin interme –
diul unei hotărâri judecăt orești pronunțate în acest sens17.
Minorii sunt re prezentați de către părinții lor , obligație ce le in cumbă din art. 106 alin. (1)
C.civ. Acest articol prevede că ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei,
prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de
lege.
Ocrotirea minorului prin tutelă conține o latură personală, care se referă la ocrotirea
persoanei minorului, adică tutorele a re obliația de a -l crește pe minor, îngrijind de sănătatea și
dezvoltarea lui fizică și mentală, de educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, potrivit cu
aptitudinile lui (art. 134 C.civ.), și o latură patrimonială, care se referă la:
– Adiministrarea bunurilor minorului;
– Reprezentarea minorului lipsit de capacitate de exercițiu sau încuviințarea actelor juridice
ale minorului, cu capacitate de exercițiu restrânsă. 18
Tutorele are îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când
acesta împlinește vârsta de 14 ani (art. 143 C.civ.). Între 14 și 18 ani tutorele doar încuviințează
actele juridice pe care minorul le încheie singur.
Există 4 categorii de acte juridice pe care tutorele le poate încheia în numele minorului sub
14 ani: acte juridice pe care tutorele le poate încheia singur, acte juridice pentru încheierea cărora
tutorele are nevoie de avizul consiliului de familie, acte juridice care nu pot fi încheiate în mod
valabil făr ă dublă încuviințare: avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă și acte
juridice pe care nu le poate încheia deloc, care îi sunt interzise. 19
17 „Decizia de încadrare a unei persoane în categoria persoanelor cu handicap, emisă de Inspectoratul de Stat pentru
Handicapați, nu poate fi socotită act doveditor a lipsei capacități i de exercițiu a drepturilor procesuale a persoanei în
cauză, pentru aceasta fiind necesară pronunțarea unei hotărârâri judecătorești de punere sub interdicție.” – C.A.
Bucureș ti, Secția a IV -a civilă, dec. nr. 48/2002, Practică Judiciară civilă pe anii 20 01- 2002, p. 212.
18 C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele., Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 355.
19 Ibidem, p. 358.
13
Reprezentantul legal al celui pus sub interdicție judecătorească este tutorele, desemnat în
condițiile legii, sau poate fi și curatorul special, numit tempo rar, până la soluționarea cerer ii de
punere sub interdicție judecătorească. Aceste persoane vor fi citate prin intermediul
reprezentantului lor legal.
Asistarea intervine când este necesară ocrotirea intereselor minorului cu capacitate de
exercițiu restrânsă, fiind vorba despre minorul cu vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani. Minorul în cauză
va fi citat și va sta personal în judecată, însă va fi asitat de părinți, sau, în lipsa acestora , de către
tutore, care semnează alături de minor cererile adres ate instanței, pentru a completa capacitatea
acestuia. Conform art. 41 alin. (2) C.civ., „actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu
restrânsă se încheie de către acesta, cu încu viințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în
cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea s au autorizarea poate
să fie dată , cel mai târziu, în momentul încheierii actului ”. Articolul 143 C.civ. rezolvă situaț ia care
apare în cazul în care minorul împlinește vârsta de 14 ani pe parcursul procesului. Reprezentarea
legală se transformă în asistare în acest caz , astfel încât minorul va trebui citat personal, alături de
părinți sau tutore, care încep să îl asiste 20. O excepție de la regulă o constituie situația litigiilor
privitoare la muncă, îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia minorului care a împlinit
vârsta de 15 ani. În aceste cazuri, minorul se citează personal, executând personal actele de
procedură. Potrivit art. 42 C.civ., „minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a
tutorelui, precum și cu respectarea dispozițiilor legii speci ale, dacă este cazul. În acest caz, minorul
exerc ită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune
singur de veniturile dobândite ”. Asistarea reglementată de art. 57 alin. (2) C.pr oc.civ., este realizată
de către ocrotitorul legal. Ea nu se confundă cu asistarea acordată părții de către un avocat.
Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de
exercițiu sau ocrotitorul legal al celui cu cap acitate de exercițiu restrânsă î ndeplinește acte proce –
durale de dispoziție. În conformitate cu art. 81 alin. (1) C.proc.civ. „ renunțarea la judecată sau la
dreptul dedus judecății, achiesarea la hotărârea pronunțată, încheierea unei tranzacții, precum și
orice alte acte proc edural e de dispoziție nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat
special ori cu încuviințarea prealabilă a instanței sau a autorității administrative competente.
Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că actele procedurale prevăzute de alin. (1), făcute în orice
20 Articolul 143 C.civ. prevede că „tutorele are îndatorirea de a -l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până
când acesta împlinește vârsta de 14 ani ”.
14
proces de reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dis păruților, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sun t în interesul acestor persoane.
Există cazuri în care nici autorizarea dată nu va putea permite efectuarea unor acte de dispoziție .
Spre exemplu, în situația reglementată de art. 437 C.civ., care prevede că „în acțiunile privitoare la
filiație nu se poate renunța la drept ”.
Subecțiunea a V -a. Curatela special ă
Sub marginala denumire „c uratela specială”, art. 58 C.proc.civ. prevede că „în caz de
urgență , dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu a drepturilor civile nu are
reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va numi un curator special, care să o
reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va numi un
curator special în caz de conflict de interese între repre zentantul legal și cel reprezentat sau când o
persoană juridică sau o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată,
nu are reprezentant. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și persoanelor cu
capacit ate de exercițiu restrânsă. (3) Numirea acestor curatori se va face de instanța care judecă
procesul, dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță
judecătorească. Curatorul special are toate drepturile și obligațiile prevă zute de lege pentru
reprezentantul legal. (4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanță,
prin încheiere, stabilindu -se totodată și modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu
încetarea calității sale, ținându -se seama de activitatea desfășurată, remunerația va putea fi
majorată ”.
Curatela specială este un mijloc intermediar de protecție a părții din procesul civil. Această
instituție se bazează nu doar pe urgență, lipsa capacității de exercițiu sau existența une i capacități
restrânse de exercițiu, atunci când persoana nu are un reprezentant legal, dar în anumite situații și
pe existența unui conflict de interese între reprezentant și reprezentat. În lipsa urgenței, desemnarea
curatorului special nu este obligator ie. În cazul conflictului de interese între reprezentant și
reprezentat nu este obligatorie existența unei urgențe. Astfel, în cazul în care la moștenirea
părintelui vine copilul minor în concurs cu celălalt părinte, acesta din urmă și minorul au, fiecare,
un interes propriu la moștenire, care poate veni în conflict cu interesul celuilalt. Numirea
curatorului este necesară și în orice litigiu de ieșire din indiviziune, chiar dacă indiviziunea nu
provine din succesiune, dacă printre coindivizari, alături de copilul minor, figurează unul sau ambii
15
părinți ai acestuia. Este de menționat c ă, potrivit art. 111 C . civ. „ au obligația ca, de îndată ce află
de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute la art. 110 C.Civ21., să
înștiințeze instanța de tutelă :
a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește
minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul
public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii d repturilor
părintești;
d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană ”.
Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în privința persoanelor care trebuie puse sub
interdicție judecătorească, prin rap ortare la dispozițiile art. 165 C. civ.
Pentru persoana juridică și structurile a sociative fără personalitate juridică la fel poate fi
numit un curator special. Competentă să numească curatorul este instanța care judecă litigiul,
existând situații în care chiar instanța de tutelă e c ompetentă în acest sens22. În acest caz, este
obligatorie numirea curatorului special numai în ipoteza în care acestea figurează în proces în
calitate de pârâte, chemate în garanție sau arătate ca titulare ale dreptului, iar nu și de reclamante.
Pentru numirea curatorului special unei persoane juridice sau ent ităților fără personalitate juridică
este necesar ca acestea să nu aibă reprezentant legal, fiind vorba despre organele de administrare
care sunt desemnate să acționeze în raporturile cu terții, individual sau colectiv, pe seama și în
numele acestor entită ți.
Curatorul special este numit numai dintre avocații baroului, anume nominalizați de către
barou în acest scop pentru fiecare instanță judecătorească. Curatorul special are toate drepturile și
obligațiile prevăzute de l ege pentru reprezentantul legal, iar remunerația și modalitatea de plată a
acestuia se stabilesc de către instanța care l -a numit. Deși asigură o reprezentare calificată, curatorul
special acționează ca un mandatar neavocat, iar nu ca avocat.
Conform art. 80 alin. (1) teaza a II -a C.proc.civ., „ reprezentarea poate fi legală,
convențională și judiciară ”. Curatorul special, având calitatea de avocat, este un reprezentant
judiciar, fiind numit de instanța care judecă procesul . Nefiind u n reprezentant convenț ional,
21 Acesta prevede următoarele cazuri de instituire a tutelei: atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați,
necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s -a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la
încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
22 I. Deleanu, op.cit., p. 114 .
16
curatorul special nu trebuie să fie și el la rândul său asistat de un avocat pentru a putea pune
concluzii asupra excepțiilor procesuale și asupra fondului, atât în etapa cercetării procesului, cât și
în etapa dezbaterilor, așa cum impune art. 83 alin. (1) C.pr oc.civ. Conform art. 80 alin. (5) teza I
C.proc.civ. „câ nd dreptul de reprezentare izvorăște din lege sau dintr -o hotărâre judecătorească,
asistarea reprezentantului de către avocat nu este obligatorie” . Poate fi curator orice persoană fizică
care are capacitatea deplin ă de exerciț iu, având în vedere faptul ca î n această calitate va îndeplini
acte de dispoziție în interesul reprezentatului. Curatela nu se poate institui decât cu c onsimțământul
celui reprezentat, cu excepția cazului când consimțământul nu poate fi dat. În funcție de motivul
care a stat la baza numirii curatorului, reprezentarea poate fi temporară, adică pentru efectuarea
anumitor acte procedural e, sau pentru toată durata procesului. Așadar, când curatorul este numit
celui fără capacitate de exercițiu sau cu ca pacitate de exercițiu restrânsă, curatela specială încetează
la desemnarea reprezentantului sau ocrotitorului legal . De asemenea, atunci când curatorul este
numit persoanei juridice sau entității fără o asemenea personalitate, curatela specială încete ază în
momentul în care acestea își vor desemna organele de administrare.
Când se numește curator special pentru protejarea părții aflate în conflict de interese cu
reprezentantul sau ocrotitorul său legal, misiunea curatorului își va înceta existența doar atunci
când încetează respectivul conflict de interese.
Subsecțiunea a VI- a. Lipsa capacității procesuale de exercițiu. Invocare.
Sancțiune
Având în vedere prevederile art. 57 alin. (3) C.proc.civ. „ lipsa capacității de exercițiu a
drepturilor procedural e poate fi invocată în orice stare a procesului ”. Această lipsă poate să fie
ridicată nu numai în primă instanță, ci chiar direct în apel – atât ca motiv de apel, cât și ca excepție.
Pe parcursul procesului, lipsa calității procesuale de exercițiu se invocă pe cale de excepție, dacă
este invocată prin cererea de apel sau de recurs, această neregularitate procedurală va constitui,
după caz, motiv de apel sau de recurs, iar nu o excepție procesuală23. Excepția p oate fi invocată
atât de partea interesată, cât și de procuror sau instanță din oficiu .
23 M. Tăbârcă, op.cit ., p. 179.
17
Lipsa capacității procesuale de exercițiu atrage anulabilitatea24 actului de procedură făcut
în asemenea condiții, c onform art 57 alin. (4) C.pr oc.civ. Reprezentantul le gal al acestuia va putea
însă confirma toate sau numai o parte din aceste acte. Sancțiunea prevăzută de lege pentru actele
de procedură îndeplinite de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu este nulitatea relativă.
Aceeași sancțiune operează și în privința actelor de procedură efectuate de către o persoană cu
capacitate de exercițiu restrânsă, fără a fi asistată de ocrotitorul legal.
Conform art. 57 alin. (5) teza I C.proc.civ. „ când instanța constată că actul de procedură a
fost îndeplinit de o pa rte lipsită de capacitate de exercițiu va acorda un termen pentru confirmarea
lui. Dacă actul nu este confirmat, se va dispune anularea lui ”. Așadar, pentru început, instanța
acordă un termen pentru confirmarea actelor, iar dacă până la expirarea acestuia, reprezentantul
sau ocrotitorul legal care intervine în proces nu ratifică actele, efectuate de incapabil, în tot sau în
parte, are loc anularea acestuia sau a acestora. Dacă minorul, până la împlinirea termenului acordat
de instanță, împlinește vârsta de 18 ani, va putea să confirme actele de procedură îndeplinite în
timpul minorității sale, prevede art. 48 C.civ, care se aplică și în plan pr ocedural . Așa cum arată
art. 58 alin (3) C. proc. civ., și reprezentantul judiciar poate confirma actele de procedură efectuate
de cel pe care îl reprezintă, având aceleași drepturi și obligații ca reprezentantul legal. Spre
deosebire de nulitatea actului civil, care, fiind o măsură de protecție a incapabilului, poate fi cerută
și de către acesta, nulitatea actului de procedură trebuie cerută de adversar și declarată de instanță .
24 Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 43 alin. (2) din vechiul Cod
de procedură civilă, care prevedea că „actele de procedură îndeplinite d e cel care nu are exercițiul drepturilor
procedurale sunt anulabile. Reprezentantul incapabilului sau curatorul acestuia va putea însă confirma toate sau numai
o parte din ac este acte”, a statuat : „Curtea constată că textele legale deduse controlului nu fac decât să dea expresie
exigențelor garantării drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei și, în consecință, nu contravin prevederilor
constituționale invocate. Astfel, dat fiind că p ersoana fizică pusă sub interdicție se găsește într -o situație diferită de cea
a majorității semenilor săi, lipsa discernământului plasând -o în afara normalului și, deci, singularizând -o, și cum
situațiile diferite impun și justifică soluții legale diferit e, evident, nu se poate reține că reglementarea acestei măsuri ar
fi în contradicție cu principiul constituțional al egalității în drepturi a cetățenilor.Pe de altă parte, exercitarea oricăru i
drept, deci și a celui privind accesul liber la justiție și, cu atât mai mult, a celui de a dispune de propria persoană, ca și
valorificarea oricărei libertăți, deci și a celei de exprimare, nu pot avea loc în absența unei voințe conștiente. În cazul
în care absența acesteia a fost constatată prealabil printr -o hotărâ re judecătorească, persoana în cauză fiind lipsită de
capacitate de exercițiu, invocarea încălcării art. 21, art. 30 alin. (1) și art. 26 alin. (2) din Constituție este lipsită de
relevanță. În sfârșit, față de finalitatea punerii sub interdicție, respecti v asigurarea protecției persoanei lipsite de
discernământ, reglementarea prevăzută în textele de lege criticate reprezintă o măsură judecătorească de ocrotire, fiind
departe de a încălca dispozițiile art. 26 alin. (1) din Constituție privind obligația auto rităților publice de a respecta și
ocroti viața intimă, familială și privată a persoanei”. – C.C.R., dec. nr. 226/2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 458 din 27 iunie 2003.
18
Secțiunea a III -a. Calitatea procesuală. Noțiune
Calitatea procesuală reprezintă identitatea care trebuie să existe între părți și subiectele
raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății25. Această condiție de exercitare a
acțiunii civile presupune existența unei identități între cel care formulează ce rerea și cel care este
tituarul dreptului din raportul juridic dedus judecății, fiind vorba despre calitatea procesuală activă .
Pe de altă parte, identitate trebuie să existe și între cel împotriva căruia este îndreptată cererea și
cel obligat în același r aport juridic. Aceasta este calitatea procesuală pasivă , a doua formă a calității
procesuale, ca condiție de exercitare a acțiunii civile26. În practica judiciară anterioară noului Cod
de procedură civilă sunt multe decizii prin care instanțele au cons tatat lipsa calității procesuale
active 27 și pasive .
Conform a rt. 36 C.proc.civ. „ calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și
subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății ”. Existența sau
inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond. În cazul situațiilor
juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie, calitatea procesuală activă aparține
celui care se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de
care se poate realiza interesul respectiv . În ipoteza acțiunii în revendicare imobiliară, calitatea
procesuală activă revine reclamantului, care este un proprietar neposesor, lipsit de atributele
dreptului de proprietate spre a cărui va lorificare tinde prin exercitarea acțiunii în justiție , iar
calitatea procesuală pasivă aparține pârâtului, care este posesor neproprietar sau detentor precar al
bunului.
25 A. Tabacu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juri dic, București, p. 132.
26 În jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s -a decis că „în litigiul având ca obiect solicitatarea unor
drepturi de natură salarială, calitatea procesuală pasivă este deținută exclusiv de către instituția cu care f uncționarul
public are stabilit raportul de serviciu. Faptul că ministerul în cadruia căruia instituția publică este organizată și
funcționează, în calitatea acestuia de ordonator principal de credite repartizează instituțiilor subordonate creditele
bugeta re aprobate, nu constituie un temei suficient pentru atragerea acestuia în litigiu, motivația invocată de reclamant
privind garanția și obligația bănească a instituției publice va fi astfel executată, neavând suport în dispozițiile
procedurale privitoare l a condițiile de exer cițiu al acțiunii civile”. – Î.C.C.J. , Secția de contencios administrativ și
fiscal, dec. nr. 3522/2008, publicată pe www.scj.ro/1093/Detalii –
jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=84991 .
27 „ Având în vedere faptul că reclamanții nu fac parte din raportul juridic de drept substanțial care -i leagă pe pârâți de
testatoare și nu invocă drepturi proprii din succesiunea defunctei, reiese că aceștia nu -și justifică, în fapt, calitatea
procesuală. Din conținutul art. 88 din Legea nr. 36/1995 privind activitatea notarială se constată că pot cere anularea
certificatului de moștenitor cei care se consid eră vătămați în drepturile lor prin emiterea acestuia, dar care pretind și
drepturi succesorale proprii după același defunct. În speță, reclamanții nu invocă relații de rudenie în raport cu
defuncta -testatoare și nici calitatea lor de legatari ai acesteia. Așa fiind, neexistând identitate între raportul de drept
substanțial dedus judecății și raportul de drept procedural creat prin prezenta acțiune, reiese că reclamanții sunt lipsiți
de calitate procesuală activă. ” – C.A Bucureșt i, Secția a IV -a civilă, dec . nr. 1851/2007, publicată pe
http://portal.just.ro/2/SitePages/jurisprudenta.aspx?id_inst=2 .
19
Cei care acționează în justiție o face în considerarea unui drept subiectiv propriu, indiferent
dacă dreptul subiectiv are o existență efectivă, și prin intermediul acțiunii exercitate se îndreaptă
contra celui care are o obl igație corelativă acestui drept28.
Reclamantul, fiind cel care declanșează acțiunea civilă, prin introducerea cererii de chemare
în judecată, trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a
pârâtului , astfel încât instanța să poată dispune citarea acestora la termenul pe care îl va stabili
pentru judecată29. Potrivit art. 194 lit. a) C.proc.civ. „cererea de chemare în judecată va cuprinde:
numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoane juridice, denumirea și
sediu l lor.
De asemenea, cererea va cuprinde și codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau
de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar ale reclamantului, precum și ale
pârâtului, dacă părțile posedă ori li s -au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în
măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant. Conchidem că, în măsura în care reclamantului
îi sunt cunoscu te datele de indentificare ale pârâtului, acestea trebuie să fie incluse în cuprinsul
cererii de chemare în judecată. Potrivit art.194 lit.c) C.proc.civ., reclamantul trebuie să indice
obiectul cererii, iar lit. d) a aceluiași articol pretinde arătarea mot ivelor de fapt și de drept pe care
se întemeiază cerer ea. Prin aceste elemente, reclamantul justifică îndreptățirea sa de a introduce
cererea împotriva pârâtului, deci calitatea procesuală activă și pasivă. Instanța este obligată să
verifice atât ca litatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, deoarece raportul de drept
procesual nu se poate lega valabil decât între subiectele dreptului ce rezultă din raportul de drept
material dedus judecății. Verificarea trebuie făcută nu numai în cereril e prin care se tinde la
realizarea dreptului, c i și în acțiunile în constatare . Verificarea se poate face și din oficiu, la cererea
părții interesate sau a procurorului, dacă participă la judecată. Excepția lipsei calității procesuale
28 I. Deleanu, Tratat de procedură civilă , vol. I, E d. Universul Juridic, București , 2013 , p. 301.
29 Ori de câte ori este constituit un drept de abitație viageră asupra imobilului în litigiu, devin incidente dispozițiile de
drept comun ale Codului civil privitoare la regulile de exercitare și de stingere aplicabile uzufructului întrucât dreptul
de abitație constituie o variantă a dreptului de uzufruct, de care se deosebește prin obiectul său. Așadar, în virtutea
dreptului de uzufruct ia naștere o strânsă legătură între folosința exercitată de uzufructuar și sarcinile fondului
decurgând di n această folosință, de natură a nu putea fi separate, cu atât mai mult cu cât nudul proprietar nu are dreptul
să exercite acte materiale de stăpânire a locuinței fără acordul titularului dreptului de folosință, singurul îndreptățit a
exercita atributul usus asupra bunului fiind uzufructuarul. În consecință, în temeiu art. 548 C.civ., cel obligat va suporta
cheltuielile și sarcinile lucrului, inclusiv cele legate de întreținerea acestuia, este uzufructuarul, fiind vorba de sarcini
obișnuite ale lucrului. Rezultă că, prin excepție de la regulile speciale ale Legii locuinței nr. 114/1 996 care stabilesc în
sarcina proprietarului această obligație, ori de câte ori este acționat în instanță nudul proprietare pentru a fi obligat la
plata contravalorii cheltuiel ilor legate de întreținerea locuinței, acesta nu are calitate procesuală pasivă.” – Judecătoria
Sectoru lui 6 București, Secția civilă, sentința civilă nr. 1117/2007, R.R.J. nr. 1/2009, p. 116.
20
este o excepție proce suală de fond, absolută, dar ea poate fi invocată chiar din oficiu, prin punerea
în discuția contradictorie a părților 30. Uneori, verificarea calității procesuale este ușor de realizat,
deoarece chiar legea stabilește cine are calitate procesuală, cum ar fi în cazul divorțului ( art. 373
C.civ.), al acțiunii în contestarea filiației, al acțiunii în stabilirea filiației față de mamă, acțiunea în
stabilirea paternității din afara căsătoriei, sau acțiunea în tăgada paternităț ii (art. 421, 423, 425, 429
C.civ.).
Alteori, în cazul acțiunilor prin care se valorifică un drept relativ, de asemenea calitatea se
stabilește mai ușor, deoarece sunt determinate atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv al
raportului jurid ic. Există însă și situații, în deosebi în cazul acțiunilor prin care se valorifică un drept
real, în care, pentru a se stabili calitatea procesuală, mai ales cea acti vă, trebuie să se administreze
aceleași probe ca și pentru temeinicia cererii, și, deci, este necesară unirea problemei calității cu
fondu l. Dar chiar și în acest caz, „ lipsa calității procesuale” nu se confu ndă cu „netemeinicia
acțiunii”, deoarece în cazul unei acțiuni introduse de o persoană fără calitate procesuală dreptul
există, dar acțiunea nu a fost introdusă de titularu lui, în vreme ce, în cazul unei acțiuni nefondate,
instanța constată chiar inexistența dreptului reclamat 31.
Legea, în unele cazuri, indică expres persoanele care pot acționa în justiție. Un exemplu în
acest sens este dat de art. de art. 914 C.pr oc.civ., potrivit căruia doar soții pot formula cererea de
divorț. Așadar, în asemenea situații, chiar dacă alte persoa ne decât cele arătate expres s -ar putea
prevala de un interes direct și personal, nu au vocație în justiție, din motiv că legea nu le conferă
această calitate procesuală. Cel care exercită o acțiune civilă, se sprijină pe un interes legitim.
Doctrina consi deră că calitatea procesuală derivă din „ interes” și se sprijină pe el. La limită,
„calitatea procesua lă” este absorbită de „interes” .
De principiu, nimeni nu poat e să acționeze în inter esul și pe seama altuia decât dacă, în mod
excepțional, este legitimat prin leg e să acționeze într -un așa mod. Calitatea procesuală se verifică
30 „ În susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantelor, precum și a lipsei de interes a acestora în
promovarea acțiunii, recurenta invocă lipsa oricărui drept al acestora asupra mărcii în litigiu. Articolul 48 din Legea
nr. 84/1998 nu condiționează însă exercitarea unei acțiuni în justiție pen tru anularea înregistrării unei mărci de calitatea
reclamantului de titular al mărcii sau de titular al unui drept anterior cu privire la semnul în litigiu. Sfera persoanelor
interesate se determină de la caz la caz, în funcție de motivul de nulitate invoc at. Cum în speță motivul de nulitate nu
îl constituie coliziunea cu un drept la marcă anterior recunoscut reclamantelor, conform art. 48 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 84/1998, ci reaua -credință la înregistrarea mărcii, conform art. 48 alin. (1) lit. c) din lege, reclamantele nu sunt
ținute să facă dovada că sunt titularele mărcii în litigiu. Calitatea procesuală activă a reclamantelor este justificată de
afirmarea dreptului de a utiliza nestingherite semnul în legătură cu produsele pe care le comercializ ează, iar interesul
promovării acțiunii este născut, legitim, personal și actual, câtă vremea pârâta a înregistrat în nume propriu acest semn
ca marcă și a notificat reclamantelor interdicția de a mai folosi semnul” – Î.C.C.J., Secția civilă și de propriet ate
intelectuală, decizia nr. 4934/2006, R.R. D. P.I . nr. 4/2006, p. 205 -216.
31 V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de p rocedură civilă comentat și adnotat , Ed. Universul Juridic, București,
2013, p. 131.
21
de instanță la începutul procesului, înainte de a se pune concluziile în fond. Definind calitatea
procesuală ca fiind baza legală în virtutea căreia o persoană exercită acț iunea în justiție, trebuie să
fie indentificată persoana cui îi aparține acest drept.
În cazul persoanelor fizice , calitatea procesuală poate să aparțină: titularului dreptului sau
interesului ocrotit; moștenitorilor acestuia; creditorilor săi; reprezent antului său. În două cazuri,
se poate pune problema lipse i calității procesuale, și anume:
● Atunci când chiar legea lipsește, în mod excepțional, unele persoane de puterea de a -și
exercita acțiunea în justiție. Este vorba despre minorul sub 14 ani și interzisul judecătoresc, care
sunt lipsiți de capacitate de exercițiu, în temeiul legii .( art. 4 3 C.civ), de aceea acestor persoane le
sunt exercitate drepturile ale căror titulari exclusivi sunt, prin intermediul reprezentantului legal.
● În cazul în care legea desemnează subiectul exclusiv prin care se manifestă calitatea
procesuală. De exemplu, confor m art. 479 alin. (1) C. civ., adopția poate fi anulată la cererea
oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei și al cărei consimțământ a fost viciat prin
eroare asu pra identității adoptatului, dol sau violență.
În majoritatea caz urilor, cel care se pretinde titular al dreptului subiectiv are și calitatea
procesuală, acționând astfel, sub titlu personal .
Subsecțiunea I. Legitimare procesuală legală
Definiția aceste i instit uții ne este dată de art. 37 C . proc. civ, care prevede că î n cazurile și
condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de
persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează
pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau,
după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general .
Legitimarea procesuală poate să fie atât active cât și pasivă, întrucât textul prevede că „se
pot introduce cereri”, și se pot „formula apărări”. Legitimarea procesuală legală activă a fost
recunoscută altor persoane sau organe decât titularul dreptului atunci când titularul se află în situații
speciale sa u din necesitatea ocrotirii unui interes de grup ori general. În contex tul acestei instituții,
calitatea procesuală și interesul nu sunt întrunite ambele în persoana celui care acționează în
justiție . Folosul practic urmărit prin îndeplinirea actelor de pr ocedură nu este urmărit de cel care
acționează în justiție, ci se apreciază în raport de cel pentru care s -a acționat.
22
Articolul 37 C.proc.civ., face referire la persoanele care au legitimare procesuală legală
activă, și care sunt: reprezentantul legal al minorului sau interzisului judecătoresc, adică părinte le,
tutorele sau moștenitorii celor anume prevăzuți în lege .
În cazul exercitării acțiunii sub titlu de moștenitor , cei ce vin la moștenire, își fructifică
patrimoniul nu doar cu drepturile și obligați ile de pe urma lui de cui us, dar în principiu și toate
accesoriile acestora, adică acțiunile și mijloacele de apărare care aparțineau sau puteau să aparțină
celui dec edat, dacă ar fi fost în viață32.
În cazul exercitării acțiunii sub titlu de creditor sau în calitate de persoană subrogată în
drepturile altuia, cel care se subrogă nu acționează în avantajul altuia, ci în propriul să u inters,
exercitând un drept care este legat de calitatea sa de creditor. Exemplu în acest sens este acțiunea
cesionarului care , prin cesiunea de creanță, se substituie cedentului.
În cazul acțiunii în justiție exercitate de reprezentantul aceluia care este titularul dreptului ,
calitatea procesuală se verifică în persoana reprezentantului, pe când dreptul ș i interesul se verific ă
în per soana reprezentatului.
Conform art. 80 C. proc.civ., reprezentarea poate fi de trei feluri:
● legală și obligatorie – exercitată prin părinți, tutore sau curator, în cazul minorului lipsit
de capacitate de exercițiu și al interzisului judecătoresc.
● convențională sau facultativă – prin intermediul unui avocat sau printr -un mandatar care
nu este avocat. Mandatarul neavocat este împuternicit prin înscris autentic sau prin declarație
verbală făcută în instanță, cu arătarea limitelor și a duratei reprezentării. Împuternicirea dată unui
avocat se dovedește prin înscris, în codițiile p revăzute de Legea nr. 51/1995.
Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune
concluzii asupra excepțiilor procesuale ș i asupra fondului decât prin avocat, atât în etapa cercetării
procesului, cât și în etapa dezbaterilo r. Conform art. 87 alin. (1) C . proc. civ., mandatul este
presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în fața aceleiași instanțe; el poate fi î nsă
restrâns, în mod expres, la anumite acte. Coro borând această prevedere cu reg lementarea art. 81
alin. (1) C . proc. civ., care prevede că r enunțarea la judecată sau la dreptul dedus judecății,
achiesarea la hotărârea pronunțată, încheierea unei tranzacț ii, precum și orice alte acte procedurale
de dispoziție nu se pot face de reprezentant decât în baza unui mandat special ori cu încuviințarea
prealabilă a instanței sau a autori tății administrative competente, conchidem că mandatul general
este dat pentru săvârșirea tuturor actelor procesuale, iar pentru a exercita unul din actele de
32 I. Deleanu, Tratat…, op.cit., p. 305.
23
dispoziție prevezăute de art. 81, este necesar un mandat special în acest sens. În cazul minorilor, al
persoanelor puse sub interdicție și al dispăruților, aceste acte de dispo ziție, făcute de reprezentanții
lor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanța consideră că ele sunt în interesul acestor
persoane.
● judiciară – printr -o persoană desemnată de instanță.
Când instanța va constata lipsa dovezii calității de re preze ntant, atunci, conform art. 82 alin.
(1) C. proc. civ., va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu vor fi
acoperite de către cel care a acționat în numele părții, cererea va fi sancționată cu anularea acesteia,
iar excepția lip sei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe, nu poate fi invocată
pentru prima oară în calea de atac, excepția fiind un viciu de fond, nu pur și simplu un viciu de
formă33.
Uneori, în temeiul legii, acțiunea civilă este exercitată și de către o autoritate, organizație
sau asociație.
De pildă, în temeiul art. 92 alin. (1) C . proc. civ. „ procurorul poate porni orice acțiune civilă,
ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de
lege”. Conform alin. (4) al aceluiași articol, „ procurorul poate să exercite căile de atac împotriva
hotărârilor pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă,
precum și atunci când a participat la judecată, în condițiile legii ”. Conform art. 93 C . proc.civ., „în
cazurile prevăzute la art. 92 alin. (1), titularul dreptului va fi introdus în proces și se va putea prevala
de dispozițiile art. 406, 408, 409 și art. 438 -440, iar dacă procurorul își va retrage cererea, va putea
cere continuarea judecății sau a executării silite ”. Pentru a exercita acțiunea civilă, procu roul nu
are nevoie de un mandat care să -l împuternicească, el beneficiind de această putere în temeiul legii.
Avocatul poporului , în condițiile art. 1 al in. (3) din Legea nr. 554/2004, în urma controlului
realizat, potrivit legii sale organice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau refuzul autorității
administrative de a -și realiza atribuțiile legale nu poate fi înlăturat decât prin justiție, poate sesiza
instanța competentă de cont encios administrativ de la domiciliul petentului. Petiționarul
dobândește de drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Dacă petiționarul
nu își însușește acțiunea formulată de Avocatul Poporului la primul termen de judecată, inst anța de
contencios administrativ anulează cererea. Avocatul Poporului nu este obligat să exercite acțiunea
în contencios administrativ, alegerea fiind lăsată la discreția sa.
33 I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă…, op. cit. , p. 149.
24
Conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 62/2011, organizațiile sindicale apără drepturile
membrilor lor ce decurg din legislația muncii, statutele funcț ionarilor publici , contractele colective
de muncă ș i contractele individuale de muncă, precum ș i din acordurile privind r aporturile de
serviciu ale funcționarilor publici, î n fața instanțelor judecătoreș ti, organ elor de jurisdicț ie, a altor
instituții sau autorită ți ale statului, prin apărătorii proprii sau aleși . Alineatul (2) prevede că î n
exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a înt reprinde orice
acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza
unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de
organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. Conform
aceluiași articol, organizațiile sindicale au calitate procesuală activă.
În conformitate cu art. 37 lit. h) din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor, asociațiile de consumatori au dreptul de a introduce acțiuni în justiție pentru
apărarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor .
În cazul persoanelor juridice , reprezentarea acestora în procesul civil se realizează în
condiții specifice, după cum este vorba despre o persoană juridică de drept privat sau de o persoană
juridică de drept public34. Reprezentarea persoanelor juridice de drept privat este realizată fi e de
organele lor de conducere, fie prin desemnarea unui reprezentant, ca subiect independent în raport
cu persoana juridică pentru care va acționa în justiție. O rganul de conducere al persoanei juridic e
care are capacitatea de a s ta în justiție în numele acesteia, este cel desemnat prin lege sau statutul
persoanei juridice în cauză.
Persoana juridică de drept public este reprezentată puțin mai diferit decât persoana juridică
de drept privat, datorită naturii acesteia. Așadar, România, ca titular de drepturi și obligații, este
reprezentată prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea prevede altf el.
Conform art. 155 alin. (1) pct.1 C.pr.civ. , statul se va cita prin Ministerul Finanțelor Publice sau
alte organe anume desemnate în acest scop de lege, la sediul acestora . Conform art. 223 alin. (1)
C.civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și
obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește
un alt organ în acest sens .
Conform Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, con siliile locale și
consiliile județene sunt cele care, potrivit legii, hotărăsc asupra administrării bunurilor ce aparț in
domeniului public sau privat, de interes local sau județean, președinții acestora, respectiv primarii
34 I. Deleanu, Tratat… , op.cit., , p. 315.
25
reprezentând aceste autorități, ș i, implicit, unitățile administrativ -teritoriale corespunzătoare,
asigură reprezentarea juridică. Actele procedurale ale primarului, respectiv ale președintelui
consiliului județean, în limite le puterilor ce le -au fost conferite, sunt actele unității administrativ –
teritoriale înseși.
Spre deosebire de proced ura contencioasă, a cărei axă o constituie relația litigioasă dintre
părți, în procedura necontencioasă, atunci când se vorbește despre că ile de atac, nu se face o
distincție între situația și drepturile „părților” și cele ale „terților” și reprezentantului Ministerului
Public, calea de atac putând fi exercitată de „orice persoană interesată”. Unicul și decisivul criteriu
pentru calculul ter menului de exercitare a apelului este faptul dacă persoana care justifică un interes
în acest sens a fost sau nu prezent ă la ultima ședință de judecată35.
Subsecțiunea a II -a . Justificarea calității procesuale
Cel care declanșează procedura judiciară este reclamantul, de aceea lui îi incumbă obligația
de a justifica atât calitatea sa procesuală, care e activă de altfel, cât și c alitatea procesuală a
pârâtului36. Instanța are obligația de a verifica atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea
procesuală pasivă37. Cu privire la reclamant, instanța trebuie să constate că reclamantul este și
titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, iar cu privire la pârât, în baza aceluiași raport
juridic, trebuie să se verifice dacă cel chemat în judecată, este obligat în acel raport38. În faza căilor
de atac, instanța trebuie să stabilească calitatea procesuală a părților și anume dacă acestea au
participat la judecarea cauzei în fața instanțelor inferioare, p ersonal sau fiind reprezentate . În
35 I. Deleanu, Tratat…, op.cit.,, p. 316.
36 Înalta Curte de Casaț ie și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de către procurorul general al Pachetului
de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că în litigiile dintre personalul medical și unitățile sanitare
având ca obiect plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale, casele de asigurări sociale de sănă tate nu au
calitate procesuală pasivă. – I.C.C.J., Secțiile unite, dec. nr. 41 din 22 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 313 din 12 mai 2009 .
37 În jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s -a decis că „întrucât uzucapiunea apare ca o sancțiune
îndreptată împotriva proprietarului nediligent, acesta, și nu Consiliul Local, are calitatea procesuală pasivă într -o astfel
de acțiune. ” – C.A. București, secția a IV -a civilă, dec. nr. 1528/ 1996, Culegere de p ractică judiciară civilă pe anii
1993 -1998, p. 95.
„Întrucât este vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil, proprietarul imobilului nu are calitate procesuală pasivă
în cererea chiriașului de obligare la plata contravalorii unor îmbunătățiri adu se imobilului, în conformitate cu
dispozițiile art. 49 din Legea nr. 10/2001, obligația la despăgubire revenind statului sau unității deținătoare, cu atât mai
mult cu cât îmbunătățirile s -au efectuat în perioada cât imobilul se afla în posesia statului. ” – C.A. București, Secția a
IV-a civilă, dec. nr. 1840/2007, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2007, p. 186.
38 În jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s -a decis că „în orice acțiune în justiție, înainte de a discuta
dreptul reclamantului, instanța este obligată să verifice calitatea părților pentru că raportul de drept procesual nu se
poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din dreptul material dedus judecății. ” – C.S,J., Secția de
contencios a dministrativ , dec. nr. 1789/1998, pe site -ul legeaz.net.
26
doctrină s -a arătat că verificarea exist enței calității procesuale nu prezintă dificultăți deosebite în
cazul cererilor prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță, deoarece în raportul
juridic obligațional d edus judecății sunt determinați atât subiectul activ, cât și subiectul pasiv,
instanț a având la dispoziția sa actul din care a izvorât creanța, cu datele de identificare ale titularului
dreptului de creanță și ale debitorului -pârât corelativ respectivului drept. În schimb, în cazul
cererilor prin care se urmărește valorificarea unui drept real principal, pentru a se stabili calitatea
procesuală activă trebuie să se administreze aceleași probe ca și pentru d ovada temeiniciei cererii39.
În procesul civil internațional, î n lumina dispozițiilor art. 1090 C.proc.civ., „calitatea
procesuală a părților, obiectul și cauza acțiunii în procesul civil internațional se stabilesc conform
legii care guvernează fondul raportului juridic dedus judecății ”.
Subsecțiunea a – III-a. Transmiterea calității proce suale. Situația procesuală a
înstrăinătorului și a succesorilor săi
În timpu l judecății, conform art. 38 C . proc.civ., „ calitatea de parte se poate transmite legal
sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice
deduse judecății ”. Prin „transmitere”, urmează să înțelegem, în sens generic, orice operațiune prin
care drepturile și/sau obligațile ori situațiile juridice litigioase ale unei persoane sunt transferate
altei persoane , care , astfel, se „substituie” celei ce a transmis, inclusiv ca parte litigantă, parte în
judecată sau parte în proces, indiferent de calitatea în care stă în judecată (reclamant, pârât,
intervenient volunatar principal etc.) 40. Substituirea în „calitatea de parte” trebuie deosebită de
„subrogarea” în drepturile altuia. Așadar, transmiterea calității procesuale poate fi de două feluri:
legală sau convențională, iar cel care se subrogă nu acționează în profitul aluia, în calitate de
reprezentant, ci în propriul său avantaj.
În cazul persoanelor fizice, transmiterea legală a calității procesuale se realizează prin
succesiune. Moștenitorii care acceptă moștenirea, devin titularii drepturilor și obligațiilor autorului
lor, continuând astfel procesele privi toare la drepturile sau obligațiile respective, intervenind în
proces în calitatea de reclamant ori pârât și având aceeași calitate pe care a avut -o de cujus .
Transmiterea legală a calității procesuale este posibilă și în cadrul acțiunii de divorț în baza
art. 380 alin. (1) C .civ., care prevede că „în situația prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soțul
39 M. Tăbârcă, op.cit., p. 217.
40 I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă…, op.cit ., p. 87.
27
reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț, iar
conform alineatului următor, a cțiunea continuată de moștenit ori este admisă numai dacă instanța
constată culpa exclusivă a soțului pârât ”. S-a recunoscut așadar moștenitorilor dreptul de a
continua acțiunea de divorț pentru a obține înlăturarea de la succesiune pe soțul culpabil la
destrămarea căsătoriei, pârât în speță.
În cazul persoanei juridice, transmiterea legală a calității procesuale are loc prin
reorganizarea (fuziune și divizare) sau transformarea persoanei juridice parte în proces. Legislația
României aduce multe exemple în acest sens. Conform art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor adu c daune sănătății altei
persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii
medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele
reprezentând cheltuielile efective v or fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru
litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate
drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea
procesuală a acestora, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești,
indiferent de faza de judecată . Un exemplu de act normativ care institue o transmitere în sensul art.
38 C .proc.civ., este Legea nr. 302/2009 pentru modificarea alin. (3) al art. 31 din Legea nr. 10/2001
privind regimul jurid ic al unor imobile preluate î n mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, care la art. 2 prevede că în procesele și cererile avân d ca obiect stabilirea, potrivit
prevederilor art. 31 din Legea nr. 10/2001 privind regimul ju ridic al unor imobile preluate î n mod
abuziv in perioada 6 martie 194 5-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, a mă surilor reparatorii prin echivalent ș i/sau a valorii recalculate a acț iunilor, Autoritatea
pentru Valorificarea Ac tivelor Statului se substituie și dobândeș te calitatea procesuală a
Ministerului Finanțelor Publice și instituț iilor publice implicate, prelu âd toate drepturile și
obligațiile procesual e ale acestora, începâ nd cu data intrării î n vigoare a prezentei legi.
A doua formă a transmiterii calității procesuale estea cea conve nțională . Ea intervine în
baza unei înțelegeri din tre una dintre părți și un terț41. Atât pentru persoanele fizice cât și pentru
persoanele juridice, transmiterea se realizează prin:
cesiunea de creanță , cesionarul preluând poziția procesuală pe care a avut -o cedentul;
preluarea de datorie , care conferă aceluia care a preluat datoria legitimare procesuală față
de creditorul care a pornit acțiunea;
41 V. M. Ciobanu, M. Nicolae, op.cit. , p. 143.
28
vânzarea sau donarea bunului litigios , care conferă cumpărătorului sau donatorului
calitatea procesuală de reclamant ori de pârât, după cum, aceeași calitate a avut -o vânzătorul
sau donatorul .
Trebuie fă cută precizarea că art. 1653 C .civ., prevede în acest sens că sub sancțiunea
nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii
juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, dire ct sau prin persoane interpuse, drepturi
litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară
activitatea. Alineatul (2) prevede că sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor -părți din dreptul de proprietate de la
comoștenitori sau coproprietari, după caz;
b)cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s -a născut înainte
ca dreptul să fi devenit litigios;
c)cumpărarea care s -a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură
cu care există dreptul litigios. Conform ultimului alineat al acestui articol, dreptul este litigios dacă
există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinder ea sa.
Cel care dobândește calitatea procesuală ca efect al transmisiunii este introdus în proces în
locul autorului său și preia procedur a în starea în care aceasta se găsește în momentul în care a avut
loc transmisiunea, actele procedurale îndeplinite de autorul său fiindu -i opozabile42. Din punct de
vedere al întinderii, transmiterea calității procesuale poate să fie universală, cu titlu universal și cu
titlu particular.
Cu privire la situația procesuală a înstrăinătorului și a succesorilor săi , art. 39 alin. (1)
teza I C.proc. civ., prevede că „dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte
între vii cu titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale ”. De aici desprindem regula că
dacă dreptul dedus judecății este trans mis prin acte între vii cu titlu particular, cum ar fi prin
contractul de vânzare, donație, shimb, părțile inițiale rămân aceleași, judecata continuând cu
înstrăinătorul. Teza a II-a al art. 39 alin. (1) C . proc. civ. arată că „dacă însă transferul este făcut,
în condițiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu
succesorul universal ori cu titlu u niversal al autorului, după caz, iar introducerea în cauză a acestor
persoane este obligatorie” .
Articolul 39 alin. (2) teza I C. proc. civ. stabilește că, „în toate cazurile, succesorul cu titlu
particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului, sau poate
42 G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p. 42.
29
să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu ”. În aceste condiții, indiferent de felul transmiterii,
prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte, succesorul cu titlu particular este obligat să
intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului. Conform tezei a II -a a aceluia și
alineat , „în acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți,
dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după
caz, va fi scos din process” . Pentru a decide î n direcția impusă de lege, instanța va ține seamă de
împrejurări, de situația concretă ori de alte elemente de fapt și de drept.
Conform art. 39 alin. (2) teza a III -a C.proc.civ., „dacă înstrăinătorul sau, după caz,
succesorul universal ori cu titlu univ ersal al acestuia este scos din proces, judecata va continua
numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul
la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză ”. În acest caz, succesorul cu titlu pa rticular
la fel preia procesul în starea în care se găsește în momentul în care a intervenit, de aceea el nu
poate cere să ceară îndeplinirea și față de el a actelor de procedură care fuseseră efectuate anterior .
Conform a rt. 39 alin. (3) C . proc. civ., „hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau
succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și
contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția
cazuri lor în care a dobândit dreptul cu bună -credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către
adevăratul titular ”. Așadar, dacă succesorul particular sau cu titlu particular a intervenit sau a fost
introdus în proces, hotărârea pronunțată are și față de el autoritatea lucrului judecat; dacă,
dimpotrivă, a rămas un terț față de părțile din proces, hotărârea îi va fi opozabilă, cu excepția
cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună -credință și nu mai poate fi evins, potrivit leg ii, de către
adevăratul titular 43.
Subsecțiunea a – IV-a. Lipsa calității procesuale. Invocare. Sancțiune
Excepția lips ei calității procesuale poate fi invocată „în orice stare a procesului”, atât în
primă instanță, cât și în căile de atac. În timpul procesului, lipsa calității procesuale se invocă pe
cale de excepție, de oricare dintre părți, de către procuror sau instanță din oficiu. Excepția lipsei
calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie . Potrivit art. 40 alin . (1) C . proc.
civ., „ admiterea excepției determină respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană lipsită de
calitate procesuală activă, respectiv respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei persoane
43 I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă…, op.cit ., p. 89.
30
lipsite de calitate procesuală pasivă ”. Articolul 40 alin. (2) C.proc.civ , cu titlul marginal
„Sancțiunea încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile”, prevede că încălcarea dispozițiilor
titlului privitor la acțiunea civilă poate, de asemenea, atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute
de lege, iar cel care a s uferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.
Secțiunea a IV -a. Formularea unei pretenții
O altă condiție de exercitare a acțiunii civile este cea privitoare la formularea unei pretenți i.
Conform art. 30 alin. (1) C .proc.civ., oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori
urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței
competente. Cererea în justiție este actul procedural prin care o persoană supu ne aprecierii și
tranșării instanței o „pretenție”. Fără formularea unei pretenții, nu poate exista cerer ea în justiție.
Sintagma „oricine are o pretenție” trebuie înțeleasă în sensul „oricine formulează o pretenție”,
simpla existență a pretenției nu este condiție de exercitare a acțiunii civile. Pretenția la care face
referire codul poate să aibă ca obiect dreptul subiectiv sau situația juridică a căror protecție este
asigurată prin mijloacele procesuale care alcătuiesc acțiunea. Așadar, pentru exercitarea acțiunii
civile este necesar ca o persoană să pretindă (să afirme) un drept subiectiv civil sau să se prevaleze
de o situație juridică pentru a cărei realizare este necesară calea judecății, deci să supună judecății
o pretenție44.
Subsecțiunea I. Condiții de exercitare a dreptului
Pentru a putea fi exercitat prin intermediul acțiunii, dreptul trebuie să îndeplinească
anumite condiții:
● să fie recunoscut de lege, ceea ce înseamnă că dreptul trebuie să intre în conținutul unui
raport juridic lega l. Instanța sesizată cu o cerere prin care se încearcă valorificarea unui drept care
intră în conținutul unui raport juridic ilicit va respinge acțiunea ca nefondată, procedând ca atunci
când dreptul afirmat de către reclama nt nu există. Se pronunță soluți a arătată nu ca efect al admiterii
unei excepții procesuale, ci după dezba teri asupra fondului dreptului45 ;
44 G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil , ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 38.
45 M. Tăbârcă, op.cit ., p. 223 .
31
● să fie exercitat în limitele materiale și jur idice recunoscute de lege. Articolul 15 C.civ.
prevede că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într -un
mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei -credințe.
● să fie exercitat cu bună -credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Articolul
14 C.civ. prevede că o rice persoană fizică sau persoană ju ridică trebuie să își exercite drepturile și
să își execute obligațiile civile cu bună -credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravur i.
● să fie actual. De la condiția c a dreptul să fie actual, legiuitorul a stabilit și excepții care,
asemenea or icărei excepții, sunt de strictă interpretare, ele neputând fi extinse prin analogie. Sunt
incidente pre vederile art. 34 C . proc. civ. A stfel, legea permite exercitarea a trei categorii de acțiuni
preventive.
Conform alin. (1) din art. 34 C.proc.civ. „ cererea pentru predarea unui bun la împlinirea
termenului contractual poate fi făcută chiar înaint e de împlinirea acestui termen ”. Spre exemplu,
locatorul va putea introduce, în mod preventiv, înainte de împlinirea termenului din contractul de
închiriere, o c erere pentru restituirea, la termen, a imobilului închiriat.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, s e poate, de asemenea, cere, înainte de termen,
executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei prestații periodice. Spre exemplu,
creditorul întreținerii în ipoteza contractului de întreținere, poate cere îndeplinirea obligației înainte
ca aceasta să devină scadentă. În fine, conform art. 34 alin. (3) C.proc.civ. „pot fi încuviințate,
înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de
câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar
încerca -o dacă ar aștepta împlinirea termenului46”. În acest caz, reclamantul trebuie să facă d ovada
faptului că, dacă ar fi aștepta t împlinirea termenului, ar fi s uportat o pagubă semnificativă.
În toate cazurile prevăzute de art. 34 C .proc.civ., prin faptul introducerii acțiunii înainte de
termen debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului. Aceasta, deoarece, hotărârea obținută
înainte de termen va putea fi pusă în executare numai la scadență, la împlinirea termenului. O
asemenea acțiune este profitabilă creditorului care, pentru că legiuitorul îi permite, nu mai trebuie
să aștept e să se î mplinească termenul, pentru a constata că debitorul nu -și execută obligația, astfel
încât numai după acest moment să poată să acționeze, ci la scadență, el are deja un titlu pe ca re
să-l poată pune în executare 47.
46 M. Tăbârcă, op.cit ., p. 226.
47 Ibidem, p. 227.
32
Verificarea exstenței dreptul ui se face prin dezbateri contradictorii în timpul judecății pe
fond a pricinii civile, ocazie cu care se au în vedere și celelalte elemente și condiții de exercițiu ale
acțiunii civile48.
Dacă la finalul procesului se dovedește că dreptul invocat nu există , nu îndeplinește
cerințele bunei -credințe ori ale limitelor legalității și bunelor moravuri, acțiunea va fi respinsă ca
nefondată, ori reclamantul va fi sancționat pentru abuz de drept. Dacă însă, judecătorul va constata
că dreptul nu este actual și născut, cererea va fi respinsă ca prematură, fapt care nu îl va împiedica
pe reclamant să formuleze o nouă cerere în justiție la momentul la care dreptul poate fi supus
judecății.
Pretenția acțiunii civile reprezintă însuși s copul pentru care reclamantul a pornit procesul.
Pretenția constituie mobilul sau motivul determinant pentru care reclamantul solicită instanței de
judecată ajutorul fie pentru realizarea unui drept, fie pentru protecț ia unei alte situații juridice.
Subsecțiunea a II -a. Lipsa dreptulu i. Invocare. Sancțiune
Dacă dreptul nu est e actual, lipsa acestei condiții poate să fie invocată pe parcursul
procesului prin intermediul excepției de prematuritate 49. La fel ca și excepția lipsei calității
procesuale și a excepției lipsei capacității procesuale, excepția de prematuritate poate să fie
invocată în orice stare a cauzei, de oricare dintre părți, de procuror sau instanță din oficiu.
În cazul în care s -a admis excepția, cererea va fi respinsă ca prematur introdusă. Dacă s -a
admis excepția, după împlinirea termenului sau condiției suspensive, atunci când dreptul a devenit
48 F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 77.
49 Dacă se invocă prematuritatea acțiunii prin cererea de apel sau de recurs, această neregularitate procedurală va
constitui, după caz, motiv de apel sau de recurs, iar nu o excepție pro cesuală.
În jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s -a decis că „sub aspectul excepției prematurității, ea
reprezintă mijlocul procesual prin care se valorifică lipsa cerinței dreptului pretins de a fi actual. Instanța aprobă faptul
aflării pe rol a unui alt dosar care are ca obiect partajul succesoral. Este de acord cu susținerea pârâtului și în ceea ce
privește posibilitatea ca bunul partajat să nu cadă în lotul pârâtelor -vânzătoare, cu consecințe și asupra contractelor de
vânzare -cumpăr are încheiate conform regulilor aplicabile în materia vânzării lucrului în indiviziune de către unul (unii)
dintre copărtași. Ceea ce desparte opinia instanței de susținerea pârâților este tocmai consecința aceste împrejurări și
asupra acțiunii civile din prezentul dosar și natura juridică a modalității reprezentate de existența partajului asupra
actelor juridice atacate. Astfel, de împărțeală depinde soarta vânzării ulterioare. Dacă bunul vândut cade în lotul
copărtașului vânzător, ex tunc, vânzarea se con solidează. Dacă nu, vânzarea nu se desființează ex iure, ci, dimpotrivă,
soluția este aceeași ca în materia vânzării lucrului altuia. Astfel, în această ipoteză, copărtașul atributar (altul decât
vânzătorul) poate cere bunul vândut de la posesor fără a i s e putea opune contractul. În continuare, cumpărătorul poate
cere nulitatea relativă a convenției. În caz contrar, contractul rămâne în ființă.
Prin urmare, existența unui proces de partaj cu privire la bunul transmis prin actul contestat ca nul nu afectea ză cu o
condiție suspensivă dreptul reclamantei de a obține anularea acestuia, motiv pentru care excepția prematurității este
neîntemeiată.” – Judecătoria Râmnicu -Vâlcea, Secția civilă, sentința civilă nr. 980/2009, RRJ nr. 1/2010, p. 104 -107.
33
actual, reclamantul va pute a formula o nouă cerere de chemare în judecată, fără să i se poată opune
autoritatea de lucru judecat, de vreme ce în primul proces nu a fot dezbătut fondul dreptului. Deși
dreptul trebuie să îndeplinească toate cerințele de validitate la momentu l sesizării instanței, dacă
până la invocarea e xcepției termenul sau condiția s -au împlinit, excepția nu mai poate să fie admisă.
Ar fi excesiv de formal ca acțiunea să fie respinsă într -un moment în care dreptul a devenit actual,
numai pentru că la data învestirii instanței această cerință nu era înde plinită. Dacă în urma
dezbaterilor în fond se constată că dreptul pretins de către reclamant nu există ori acesta nu
îndeplinește condițiile de validitate impuse de lege pentru a putea fi exercitat (desigur, mai puțin
cea privitoare la caracterul actual), cerer ea va fi respinsă ca nefondată sau ca neîntemeiată 50.
Secțiunea a V -a. Justificarea unui interes
Orice demers în justiție , indiferent de forma pe care acesta o îmbracă sau de partea
procesuală de la care el provine, trebuie să fie util, să urmărească așadar un „profit”, material sau
moral ori material și moral. Pe scurt, el trebuie să se sprijine pe un interes . Existența interesului
este urmărită pe tot parcursul procesului, nu numai cu privire la cererea introductivă de instanță,
ci și în c azul tuturor celorlalte acte procedurale în deplinite de părți pe parcursul desfășurării
procesului. Prin urmare, dacă activitat ea judiciară nu -i poate procura părții un interes practic,
cererea sa va fi respinsă pentru lipsa acestei cerințe51.
Confo rm art. 32 alin. (1) lit. d) C .proc.civ., „orice cerere poate fi formulată și susținută
numai dacă autorul acesteia justifică un interes ”. Prin interes se înțelege avantajul pe care îl poate
obține cel care exercită o acțiune civilă. Celebra expresie franceză „ Pas d'interet, pas d'action”,
trasează ideea că impunerea interesului încearcă să degreveze instanțele de judecată de procesele
lipsite de avantaj pentru cel care intentează o acțiune. Interesul trebuie să fie justificat de reclamant,
nefiind însă oblig at și la probarea interesului pârâtului de a participa la judecată. Cerința interesului
se apreciază mereu în persoana reclamantului, adică a celui ca re inte ntează o acțiune civilă.
Interesul trebuie să existe nu numai la declanșarea unui proces de către reclamant prin formularea
cererii de chemare în judecată, ci și în orice fază a procesului, când se formulează cereri, se invocă
excepții, se exercită căi de atac, se solicită executarea silită.
50 M. Tăbârc ă, op.cit ., p. 231.
51 I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 151 .
34
Interesul poate să fie material, atunci când se urmărește obținerea unui folos material ( de
exemplu, o sumă de bani, predarea unui bun etc.), sau moral , în situația în care se urmărește
obținerea unei satis facții de ordin nepatrimonial ( de exemplu, punerea sub protecția legii, prin
punerea sub interdicți e unui alienat sau debil mintal ). Interesul moral nu trebuie confundat nici cu
prejudiciul moral și nici cu reparaț ia materială a daunelor morale 52. Instanța e cea care verifică
existența interesului în persoana celui care formulează instanței o cerere53. Instanța a statu at că
existența interesului este apreciată la momentul formulării cererii. Spre exemplu, în ipoteza
promovării unei acțiuni în pretenții, dacă pe par cursul desfășurării procesului pârâtul plătește
reclamantului suma solicitată, cererea se va respinge ca rămasă fără obiect, iar nu ca lipsită de
interes, reclamantul justificând un folos practic la momentul inițierii acțiunii. Similar, dacă cererea
de înc uviințare a executării silite este respinsă, apelul declarat împotriva încheierii respective nu se
va respinge ca lipsit de interes în ipoteza în care creditorul a obținut de la un alt complet de judecată
al aceleiași instanțe de executare încuviințarea ex ecutării silite solicitate, ci calea de atac se va
admite, încheierea atacată va fi schimbată în tot în sensul respingerii cererii de încuviințare a
executării silite ca rămase fără obiect . Modalitatea expusă de respingere a cererii ca rămasă fără
obiect, iar nu ca lipsită de interes prezintă relevanță și prin prisma suportării cheltuielilor de
judecată. Astfel, de principiu, dacă cererea este respinsă ca lipsită de interes, reclamantul va fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adv ersă, în timp ce dacă cererea rămâne
fără obiect în cursul judecății, pârâtul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către
reclamant, cu observarea însă a prevederilor art . 454 C.proc.civ .
Jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă a stabilit ca lipsite de interes :
● cererea de repunere în termenul de recurs, atunci când nu a fost exercitat recursul54;
52 I. Stoenescu, S. Zilberstein , Drept procesual civil, teoria generală , Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977,
p. 297 – apud G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil , ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 39.
53 „ În ceea ce privește interesul reclamantei D. D. în promovarea acțiunii în anulare, instanța reține potrivit art. 33
C.proc.civ., ca și condiție esențială a exercitării acțiunii civile, interesul trebuie sa fie determinat, legitim, personal,
născut și actual.
Conform doctrinei în materie, prin interes se înțelege folosul practic, material sau moral, urmărit de către cel care
a pus în mișcare acțiunea ci vilă, indiferent de forma concretă de manifestare a acesteia, cerere în justiție sau apărare
de fond ori procedurală. Interesul trebuie să fie apreciat la momentul formulării cererii sau al invocarii apărarii, faptul
că ulterior acesta nu mai subzistă fiin d de natură să atragă eventual rămânerea fără obiect a cererii sau a apărării.”
Judecătoria Sectorului 1 București, Secția civilă, sentința nr. 4892/2015, pe site -ul https://legeaz.net/spete -civil-
judecatoria -sectorul -1-bucuresti -2015/anulare -act-sentinta -4892 -12-03-2015 -fn4.
54 În jurisprudența anterioară noului Cod de procedură civilă s -a decis că „art. 103 C. pr. civ. obligă parte a care invocă
existența unei împrejurări mai presus de voința ei, de natură să o fi împiedicat să săvârșească în termen un act de
procedură, ca în termen de 15 zile de la încetarea împrejurării respective să arate motivele împiedicării – deci să solicite
repunerea în termen. În speță, pârâtul s -a limitat să solicite doar repunerea în termenul de recurs. De vreme ce nu a
exercitat și calea de atac în legătură cu care s -a urmărit repunerea în termen, actul de procedură săvârșit apare ca fiind
lipsit de interes , pârâtul neobținând niciun folos procedural din eventuala analiză și chiar admitere a cererii formulate.” –
35
● cererea prin care cel care are un titlu executoriu solicită constatarea dreptului recunoscut prin
titlu executoriu ;
● formularea unei căi de atac prin care se invocă nelegala citare a ad versarului;
Partea în acest caz nu are un interes prin invocarea în faza căii de atac nelegala citare a părții
adverse, fiindcă ea nu va obține niciun folos dacă instanța ar cons tata vreo nelegalitate în procedura
citării, de vreme ce nu a fost vătămat cel care invocă o as emenea neregularitate prin ner espectarea
procedurii citării părții adverse.
● cererea de reducere a pensiei de întreținere formulată de cel întreținut, formu larea unei căi de
atac de partea care a câștigat procesul sub toate aspectele, invocarea unei excepții care nu vatămă
partea care o invocă.
Subsecțiunea a II -a . Condițiile interesului
Condițiile interesului sunt determinate limitativ de legiuitor la art. 33 teza I, C. proc. civ.,
care prevede că i nteresul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate
acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a
preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei
pagube iminente și care nu s -ar putea repara.
Prin interes înțelegem folosul practic pe care o parte îl urmărește exercitând acțiunea civilă.
Interesul poate fi material ( de exemplu se urmăre ște restituirea unui bun) sau moral ( de exemplu
punerea sub protecția legii prin instituirea interdicției pentru debilul sau alienatul mintal)55.
Așadar, pentru a fi îndeplinită condiția interesului, acesta trebuie să fie :
● determinat , adică să fie vorba de un folos practic concret, care se apreciază la speță, nu
de un interes de principiu , abstract56;
De exemplu, n u prezintă interes acțiunea având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei
sume de bani, în condițiile în care reclamantul deține un ti tlu executoriu valabil împotriva pârâtului
vizând aceeași sumă de bani reclamată, întrucât există posibilitatea demarării directe a procedurii
executării silite, reclamantul neobținând vreun folos practic în demersul său pentru constituirea
Î.C.C.J Secția civilă și de p roprietate intelectuală, dec. nr. 3236/2010, pe site -ul
http://www.scj.ro/1093/Detaliijurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=553
21.
55 F. Măgureanu, op.cit. p. 78.
56 V. M. Ciobanu, M. Nicolae, op.cit., p. 116.
36
unui nou titlu executoriu. Astfel, un cabinet de avocatură, care a încheiat un contract de asistență
juridică cu o persoană în calitate de client, nu are interes să promoveze o acțiune în pretenții
îndreptată împotriva clientului având ca obiect plata onorariului avocați al, întrucât poate proceda
la punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistență juridică.
● legitim , adică să fie în concordanță cu legea;
Interesul este legitim atunci când se urmărește realizarea unui drept recunoscut de lege sau
a unei situații juridice apărată de lege. Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau
regulilor de convețuire socială (bunelor moravuri). În legătură cu această cerință, se arată uneori
că interesul trebuie să fie și juridic, ceea c e înseamnă că un interes pur economic (spre exemplu,
dorința unui comerciant de a elimina concurența pe o anumită piață relevantă) sau pur teoretic nu
ar justifica exercițiul acțiunii civile. Alteori, se consideră că acea stă cerință a interesului, enu nțată
sub forma de „interes legitim juridicește proteguit”, vizează mai puțin exercițiul dreptului la
acțiune, ci mai degrabă privește temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate, deoarece, pentru
a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, es te necesar să se dezbată fondul pretenției.
În cadrul acestei concepții, prin cerința în discuție se înțelege că interesul trebuie să nu contravină
legii, precum și că trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil
afirm at ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare c alea judecății este obligatorie 57.
● personal, adică folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel car e recurge la forma
procedurală, iar nu pe altcineva.
Tocmai de aceea se spune că procesul civil este (în principiu) un proces al intereselor private
(individuale). Pot exista și situații în care să nu fie vorba de un interes individual, ci de un interes
colectiv (interesul unei categorii de persoane, mai mult sau mai puțin determinate, care se găsesc
sau se pot găsi în aceeași situație ori într -o situație comparabilă, spre exemplu, interesul
consumatorilor unui anumit produs)58. De principiu, nu este îngăduit unei persoane să apere
interesul unei alte persoane, și, pe cale de consecință, nici int eresul colectiv. În mod obișnuit,
apărarea colectivității este recunoscută unor organe ale statului, spre exemplu, Ministerul Public,
sau unor grupuri, cum ar fi asociațiile pentru protecția consumatorilor, sindicatele etc. Această
condiție este considerat ă îndeplinită și atunci când cererea nu este promovată de titularul dreptului,
ci de persoane sau organe cărora legiuitorul le -a recunoscut legitimare procesuală activă. În acest
caz, folosul practic se apreciază în persoana celui pentru care se acționează . Spre exemplu, cererea
57 G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p. 39.
58 Idem.
37
prin care un pârât invocă nulitatea procedurii de citare, decurgând din inserarea eronată în cuprinsul
citației a calității procesuale a unei alte părți, nu respectă cerința interesului personal pentru
exercițiul său, din moment ce persoana ce ar putea suferi un prejudiciu procesual prin nelegala sa
citare este cea vizată de această procedură, iar nu altcineva.
● născut și actual , această cerință vizează faptul că interesul trebuie să existe în momentul
în care se exercită acțiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că
partea nu ar mai obține folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, fiind
ca atare prejudiciată . Cu toate acestea, potrivit art. 33 teza a ll -a C.proc.civ. , „chiar dacă interesul
nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept
subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s -ar
putea repara ”. Caracterul actual al interesulu i se apreciază în sensul că dacă cel interesat nu ar
recurge la acțiune în momentul respectiv, s -ar expune prin aceasta la un prejudiciu.
Subsecțiunea a – III-a. Lipsa interesului. Invocare. Sancțiune
Forma procedurală de invocare a lipsei de interes o constituie excepția procesuală cu
aceeași denumire, aceasta fiind o excepție de fond (vizează încălcarea cerințelor interesului –
condiție de exercițiu a acțiunii civile), absolută (se încalcă norme de ordine publică) și peremptorie
(admiterea sa conduce l a împiedicarea soluționării fondului cererii). Dacă lipsa de interes este
invocată prin cererea de apel sau de recurs, această neregularitate procedurală va constitui, după
caz, motiv de apel sau de recurs, iar nu o excepție procesuală. Conform art. 40 ali n. (1) C.pr oc.civ.,
în cazul lipsei interesului, instanța va respinge cererea sau apărarea formulată ca fiind lipsită de
interes. În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 34 C.pr oc.civ., dreptul este
afectat de termen sau condiție suspensivă, iar cererea a fost introdusă înainte de împlinirea
termenului sau condiției, la fel se poate pune problema lipsei de interes. În această ipostază, cererea
poate fi respinsă și ca prematur formulată. Excepția lipsei de interes poate fi invocată de parte sau
de instanță59, în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, prin raportare la
59 Cu ocazia dezbaterilor, Î.C.C.J. a invocat, din oficiu, excepția lipsei de interes a recurenților în promovarea
recursului. Excepția invocată este întemeiată. Recurenții nu au contestat că m ăsura dispusă de C.A. Brașov – declinarea
judecării cauz ei către Î.C.C.J. – nu este legală. În consecință, măsura dispusă, fiind legală și necontestată, lipsește
interesul recurentelor ca recursul să fie admis și cauza trimisă , direct sau prin C.A. Brașov, la C.A. Bacău, pentru ca
apoi aceasta din urmă să dispună aceeași măsură, respectiv declinarea cauzei la Î.C.C.J . Orice demers în justiție,
indiferent de forma pe care o îmbracă sau de partea de la care provine, trebuie să urmărească un profit material ori
material și moral. Prin impun erea condiției interesului se urmărește nu numai evitarea unor litigii lipsite de utilitate
pentru parte, pur vexatorii, dar, în același timp, menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului ori, cum este
38
prevederile art. 247 alin. (1) teza I C.proc.civ . Instanța se pronunță prin încheiere dacă lipsa de
interes vizează invocarea unei excepții proce suale sau a unui incident procedural ori dacă lipsa de
interes privește promovarea unei cereri în justiție, iar excepția procesuală corespunzătoare a fost
respinsă sau, dimpotrivă, a fost admisă, în acest ultim caz numai cu condiția ca instanța să fi rămas
în continuare învestită cu soluționarea cauzei. Totodată, instanța se va pronunța prin sentință sau
decizie, după caz, dacă lipsa de interes privește o cerere în justiție, iar excepția procesuală
corespunzătoare a fos t admisă, instanța dezî nvestindu -se de soluționarea cauzei.
Secțiunea a VI -a. Despăgubiri în caz de respingere a acțiunii
Așadar, legiutorul român nu a omis să specifice care sunt sancțiunile în cazul în care nu
sunt respectate condițiile de exercitare a acțiunii civile. Sub marginala denumire „Sancțiunea
încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile”, art. 40 alin. (1) C.proc. civ., prevede că
„cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz, anulabile.
De asemenea, în cazul lipsei cali tății procesuale sau a interesului, instanța va respinge cererea ori
apărarea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca
lipsită de interes, după caz ”. Pe lângă sancțiunile prevăzute la primul alineat, cel de -al doilea alineat
prevede că încălcarea dispozițiilor prezentului titlu poate, de asemenea, atrage aplicarea și a altor
sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit
dreptului comun.
cazul în prezenta cauză, și evitarea dila tării gratuite a timpului judiciar. Condiția interesului este cerută nu numai la
punerea în mișcare a acțiunii civile, prin formularea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită și dovedită
în legătură cu toate formele procedurale care alcăt uiesc conținutul acțiunii și ori de câte ori nu numai reclamantul, ci
și oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau la alta dintre aceste forme. Între aceste forme care
alcătuiesc conținutul acțiunii intră și căile de atac, iar în prezent a cauză, față de situația descrisă și finalitatea recursului
lor, recurenții nu au dovedit îndeplinirea acestei condiții a interesului în promovarea recursului. În speță, s -a soli citat
C.A Bacău, în temeiul art. 322 pct. 7 C.pr.civ., revizuirea dec. civile nr. 295/2007 a acestei instanțe pe motiv că ar fi
potrivnică încheierii nr. 739/2007 a Î.C.C.J. Curtea de Apel Bacău, prin încheiere, a scos de pe rol cauza și a trimis -o
pentru soluționare C.A Brașov cu motivarea că procesul ce a format obiectul dosarulu i de recu rs a fost strămutat la
Trib. Brașov, iar cererea de revizuire este de compe tența curții de apel. C.A. Brașov, prin încheiere a declinat judecarea
cauzei la Î.C.C.J . Împotriva acestei încheieri au declarat recurs S.C. FEB S.R.L și lichidatorul judi ciar al debitoarei
revizuiente, solicitând casarea încheierii atacate și trimitere a cauzei C.A. Brașov sau direct C.A. Bacău, pentru ca
aceasta din urmă să se pronunțe asupra cererii de revizuire și să dispună, eventual, declinarea competenței în favoarea
Î.C.C.J., întrucât C.A. Brașov nu a fost legal învestită. – Î.C.C.J., Secția Comercială, dec. nr. 1122/2008, pe site -ul
scj.ro.
39
CAPITOLUL III. EXERCITAREA ACȚIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL
Scopul orică rui proces, civil sau penal, este înfăptuirea justiției, care se realizează pe trei
căi: restabilirea dreptății și echităț ii, prin protejarea drepturilor și libertăților persoanei; educarea
cetățenilor prin descurajarea comportamentului ilicit antisoci al; prevenirea membrilor societății
asupra consecințelor concrete ale încălcă rii legii. Cele mai importante instrumente juridi ce prin
care se poate „accesa” și „ pune în funcțiune” mecanismul just iției sunt acțiunile penală ș i civilă.
Când se încalcă normele de drept penal, uneori, se nasc ca urmare a acestui fapt și prejududicii
materiale sau morale. Astfel, raportul juridic de drept penal capătă și unele caracteristici civile,
deoarece victima capătă dreptul ca prin exercitarea acțiu nii civile în procesul penal, să ceară
repararea prejudiciilor pe care le -a suportat. Pentru a înțelege cel mai bine ce înseamnă exercitarea
acțiunii civile în procesul penal, e deaju ns să avem în vedere art. 29 C .proc.civ, care dă definiția
acțiunii civil e și prevede că acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege
pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice,
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces. În ca drul procesului penal, acțiunea civilă
se exercită în condițiile stabilite de Codul de procedură penală. Acesta, la art. 19 nu oferă definiția
acțiunii civile în procesul penal, ci definește doar obiectul și condițiile exercitării acțiunii civ ile.
Așada r, conform art. 19 C .proc.pen., „acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal
are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile
pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectu l acțiunii penale ”. Desigur că
partea vătămată nu este obligată să își repare prejudiciul suferit prin săvârșirea faptei prevăzute de
legea penală în cadrul procesului penal, ci se poate adresa instanței civile competente pentru a
exercita acțiunea civilă.
Secțiunea I. Natura juridică și trăsăturile acțiunii civile exercitate în procesul penal
Acțiunea civilă are următoarele trăsături.
● este o acțiune privată, exercitată de persoana care a suferit un prejudiciu prin săvârșirea
infracțiunii; are character reparatoriu;
● este o acțiune facultativă , fiind la latitudinea persoanei prejudiciate dacă o exercită sau nu;
40
● este o acțiune patrimonială, putând fi exercitată atât împotriva participanților la săvârșirea
infracțiunii, cât și a persoanei respo nsabile civilmente, ori a moștenitorilor, respective a
succesorilor în drepturi ai acestora; răspunderea civilă poate fi transmisă pec ale convențională ori
pec ale succesorală;
● este o acțiune divizibilă , persoana prejudicată putând solicita tragerea la răspundere civilă a
uneia ori a mai multor persoane care au produs prejudiciul; cadrul procesual pe latura civilă este
stabilit strict prin voința subiectului activ al acțiunii civile;
● este o acțiune disponibilă , persoana prejudiciată putând renunța la exercitarea acesteia, cu
excepția persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, când
acțiunea civilă se exercită din oficiu, ceea ce presupune existența unui caracter de
indisponibilitate60.
Sub aspectul naturii ei juridice61, acțiunea civilă în procesul penal se relevă, pe de o parte,
ca drept subiectiv procesual aparți nând genului ei proxim, iar pe de altă parte, ca drept subiectiv
procesual specific, îndeosebi prin obiectul și scopul ei: repararea unui prejudiciu cauzat printr -o
infracțiune, indiferent de jurisdicția în fața căreia este exercitată acțiunea. Această din urmă
precizare implică unele dezvoltări:
a) Deși se exercită în legătură cu săvârșirea unei infracțiuni – sursa materială cauzatoare a
prejudiciului -, acțiunea civilă, mai ales atunci când se exercită în fața instanței penale, nu are un
scop vindicativ sau punitiv, dar nici nu se disociază absolut de acțiunea penală, pornită sau
exercitată pentru aplicarea unei pedepse penale.
Operând distincția într e cele două acțiuni – acțiunea penală și acțiunea civilă – , nu trebuie
ignorate legăturile reale și legale dintre ele. Pe de o parte, din economia reglementărilor în materie,
cele ale art. 14 ș i urm., respectiv ale art. 19 și urm. C. proc. pen., rezultă c u evidență că este vorba
de două acțiuni distincte, cu un regim juridic propriu: acțiunea penală, având ca obiect tragerea la
„răspundere penală” a persoanelor care au săvârșit „infracțiuni”, acțiune care se pune în mișcare
prin „actul de inculpare” prevăz ut de lege; acțiunea civilă, având ca obiect tragerea la „răspundere
civilă” a inculpatului sau/și a persoanei responsabile civilmente, care „poate” fi exercitată în cadrul
procesului penal, prin constituirea părții vătămate ca parte civilă, în scopul repa rării pagubei
60 M. Udroiu, Procedură penală, Patea generală, ed. C. H. Beck, București, 2014 , p. 66.
61 Prin „natură juridică” se înțelege ansamblul elementelor fundamentale și intrinseci, al trăsăturilor originale și
permanente, esențiale și ireductibile care conferă specificacitat e unei anumite categorii juridice.
41
provocate prin săvârșirea infracțiunii. Pe de altă parte, din economia acelorași reglementări rezultă
cu aceeași evidență că, sub anumite aspecte, între cele două acțiuni există interrelații, inevitabile
de altfel, dar, în principiu, univoce: de la acțiune a penală spre acțiunea civilă ( de exe mplu,
infracțiunea care, prezumtiv, justifică tragerea la răspundere penală, trebuie să fi provocat un
„prejudiciu”, patrimonial sau moral; instanța penală își prorogă competența, în temeiul legii, asupra
acțiunii civile; hotărârea definitivă a instanței penale are o autoritate specifică de lucru judecat în
fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a
săvârșit -o și a vinovăției acesteia). Dependența acțiunii civile față de acțiunea penală este, de
asemenea, ostensibilă și sub alte aspecte. Spre exemplu, potrivit prevederilor art. 25 alin. (5)
C.proc.pen., în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza art. 16 alin.
(1) lit.b) teza I, lit. e), f), i) și j), instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă.
Pe scurt, trebuie să se dinstingă între „interesul public” și „interesul privat”, între
„pedeapsă” și „reparare”, între obiectul și scopul celor două acțiuni, dar trebuie, în același timp, să
nu le ignorăm interrelațiile, chiar dacă, justificat, ele au de regulă un sens unic62.
b) Deși, din cuprinsul art. 19 C.pr oc.pen. nu rezultă explicit că acțiunea civilă în procesul penal
evocă răspunderea civilă delictuală, fără nicio înd oială , acțiunea are ca obiect tragerea la
răspundere civilă delictuală a celui sau a celor care au săvârșit infracțiunea și a părț ii responsabile
civilmente. Articolul 1357 C.civ., prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr -o faptă
ilicită, s ăvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare . Acest articol indică, la modul general,
persoana care este responsabilă la repararea prejudiciului.
Totuși, uneori, acțiunea civilă nu se exercită pentru repararea unei daune materiale sau
morale, având ca sursă una și aceeași faptă generatoare de prejudiciu. Ac este acțiuni, exercitate „în
scop civil”, deși se află în legătură cu o faptă penală, ele nu a u ca obiect repararea unui prejudiciu
cauzat pri n acea faptă. Spre exemplu, acțiunea pentru constatarea nedemnității de a succede, în
situațiile prevăzute art. 959 C.civ., după deschiderea succesiunii și dacă nedemnitatea nu a operat
de plin drept, în c azurile prevăzute de art 958 C.civ63; acțiunea pentru obligarea la plata datoriilor
succesiunii pentru prejudiciul cauzat de defunct prin săvârșirea unei fapte ilicite. Acțiunile având
un asemenea scop, în legătură cu o faptă penală, nu se exercit ă însă în fa ța instanței penale64.
62 I. Deleanu,Tratat …, op.cit ., p. 325 -326.
63 Articolul 961 C.civ. prevede că „efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres
prin testament sau printr -un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Fără o declarație expresă, nu
constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea ”.
64 Ibidem, p. 326 -327.
42
Se admite și exercitarea acțiunii civile în fața instanței penale bazată pe răspunderea civilă
contractuală, bineînțeles, atunci când fapta cauzatoare de prejudiciu poate fi calificată ca
infracțiune. Articolul 19 alin. (2) C .proc.pen., nu distinge între diferitele categorii de acțiuni civile
în procesul penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă; în cazul persoanelor lipsite
de capacitate de exercițiu sau cu o capacitate de exercițiu restrânsă, art. 19 alin. (3) C.p roc.pen.,
oricum, nu exclude din sfera sa de aplicare acțiunile întemeiate pe răspunderea civilă contractuală;
o soluție contrară ar crea inechități pentru celelalte categorii de părți civile – altele decât cele
prevăzute de art. 19 C.pr oc.pen., acestea ne putând opta între răspunderea civilă delictuală și cea
contractuală, în fața instanței penale; eventuala excludere a acțiunilor civile bazate pe răspunderea
civilă contractuală n -ar avea nicio logică, din moment ce există și infracțiuni având ca latură
obiectivă fapte ilicite în domeniul raporturilor contractuale; exercitarea unei astfel de acțiuni în fața
instanței penale ar prezenta nu numai avantajele pe care, îndeobște, le prezintă rezolvarea
concomitentă de către aceeași instanță a acțiunii penale și a acțiunii civile, dar și avantajele
specifice acțiunii întemeiate pe răspunderea contractuală, între care posibilitatea invocării clauzei
penale, mai ales dacă se admite mutabiltatea judiciară a acesteia, existența prezumției legăturii de
cauzalitate, pe c are o evocă art. 1357 alin. (1) C.civ., și obligația inculpatului – debitor de a încerca
răsturnarea acestei prezumții; înlăturarea oricăror criterii discriminatorii sau de inechitate între
diferitele categorii de părți civile.
Acțiunea civilă bazată pe răspunderea contractuală, exercitată în procesul penal, este
condiționată de existența unui prejudiciu, în principiu previzibil, dacă nu s -a invocat do lul, conform
art. 1214 – 1215 C. civ65., așa încât, dacă printr -o astfel de acțiune s-ar solicita numai exec utarea
contractului, competența de rezolvare a acțiunii aparține instanței civile, având în vedere textul art.
19 C .proc.pen., care condiționează exercitarea acțiunii civile în procesul penal de producerea unui
prejudiciu produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale. O astfel de acțiune va
putea fi, evident, exercitată numai de către „partea contractantă”, creditor al obligației contractuale
neexecutate, executate cu întârziere sau necorespunzător66.
65 Articolul 1214 C.civ. prevede:
„(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s -a aflat într -o eroare provocată de manoperele frauduloase
ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
(2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s -a
aflat nu a fost esențială.
(3) Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacer ilor celeilalte
părți.
(4) Dolul nu se presupune ”.
66 I. Deleanu, Tratat…, op.cit., p. 328.
43
Așadar, acțiunea civilă exercitată în procesul penal este mijlocul procesual prevăzut de
lege prin care persoana vătămată prin săvârșirea unei infracțiuni ori moștenitorii/succesorii acesteia
solicită tragerea la răspundere civilă a inculpatului, a părții responsabile civilmente ori a
moștenitorilor/succesorilor în drepturi ai acestora care au acceptat succesiunea, în vederea reparării
integrale (în natură sau prin echivalent) a prejudiciului direct, material sau moral produs prin
activitatea infracțională67.
Declanșarea acțiuni i civile în procesul penal este circumscrisă următoarelor condiții:
– punerea în mișcare, în prealabil, a acțiunii penale; ca o consecință a caracterului său
accesoriu acțiunea civilă în procesul penal se exercită prin alăturarea sa acțiunii principale;
În absența declanșării acțiunii penale, acțiunea civilă nu poate fi pornită în procesul penal,
chiar dacă activitatea procesuală de natură penală s -a declanșat (procesul penal a început prin
începerea urmăririi).
– constituirea per soanei vătămate sau a succesorilor acestora părți civile în procesul penal.
Prin urmare, actul procesual prin care se pune în mișcarea acțiunea civilă în procesul penal
este constituirea de parte civilă, materializată într -o cerere68.
Momentul formulării cererii de constituire ca parte civilă nu echivalează cu momentul
punerii în mișcare a acțiunii civile în procesul penal dacă acțiunea penală principală nu fusese
declanșată în acest moment69.
Secțiunea a II -a. Cerințe pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal
Punerea în mișcare a acțiunii civile în procesul penal implică câteva ex igențe, opțiuni și
formalități:
● Constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate. Această cerință, între altele, dă
expresie regulii conform căreia acțiunea civilă este o acțiune privată, aflată la dispoziția liberă a
persoanei prejudiciate prin infracțiune. Astfel cum rezultă din prevederile art. 19 alin. (2) C. pr oc.
pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia se pot constitui sau nu parte civilă împotriva
inculpatului și a părții responsabile civilmente. Articolul 20 alin. (1) C. pr oc. pen. precizează, de
asemenea, că se poate face constituirea ca parte civilă până la începerea cercetării judecătorești,
67 M. Udroiu, op.cit., p. 62 -63.
68 A. Zarafiu, Procedura penală,Partea generală, Partea specială, ed. 2, Ed. C.H.Beck, București, 2015, p. 110.
69 A. Zarafiu, op.cit., p. 111.
44
organele judiciare având obligația de a aduce la cunoș tința persoanei vătămate acest drept. Într –
adevăr, numai în situațiile expres arătate de art. 19 alin. (3) C. pr oc. pen., pornirea și exercitarea
acțiunii civile se fac din oficiu: când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitatea de exercițiu.
În ac est scop, organul de urmărire penală sau, după caz, instanța de judecată , va cere persoanei
vătămate ca, prin intermediul reprezentantul ei legal, ori, după caz, prin intermediul persoanei care
îi încuviințează actele, să prezinte situația cu privire la în tinderea pagubei materiale și daunelor
morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost produse.
● Pornirea și exercitarea acțiunii civile în fața organelor judiciare penale , cerință ce
rezultă din faptul „alăturării” acesteia acțiun ii penale. Nici n -ar fi posibil altfel: acțiunea civilă
presupune constituirea persoanei vătămate ca parte civilă împotriva suspectului sau inculpatului și,
eventual, a persoanei responsabile civilmente. Avantajele soluției sunt evidente, între care:
celer itatea soluționării laturii civile în cadrul procesului penal; participarea victimei, constituită și
ca parte ci vilă, evitarea rezolvării pe căi separate a acțiunii penale și a celei civile și astfel, chiar în
condițiile autorității hotărârii penale definitive în fața instanței civile, prevenirea unor elemente de
contrarietate, sub alte aspecte decât cele cuprinse în perimetrul autorității lucrului judecat , între
hotărârile celor două instanțe; economie de timp, finanțe70.
● Electa una via, non datur recursus ad alteram. În pofida faptului că acțiunea civilă este,
evident, o acțiune în responsabilitate civilă, victima unei fapte ilicite sancționată și ca in fracțiune
are posibilitatea de a -și exercita acțiunea pentru a obține repararea prejudiciului ce i -a fost cauzat
prin acea faptă fie la instanța penală, fie la instanța civilă. Această posibilitate rezultă din
interpretarea combinată a pr evederilor art. 19 alin. (2) C. proc.pen. – „acțiunea civilă se exercită de
către persoana vătămată sau de către succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva
inculpatului și, după caz, a părții responsabile civilmente – și a prevederilor art. 27 alin. (1) C . proc.
pen., în sensul cărora, dacă nu s -au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau
succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin
infracțiune. Alegerea instanței penale pres upune însă ca procesul penal să fie pendinte, numai astfel
justificându -se accesorialitatea acțiunii civile.
Din cuprinsul prevederilor art. 27 alin. (2) și (3) C. pr oc. pen. rezultă că, dacă persoana
vătămată sau succesorii acesteia s -au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune
la instanța civilă, atunci când, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea
70 I. Deleanu, Tratat…, op.cit., p. 334.
45
civilă, precum și atunci când procesul penal a fost suspendat, în caz de reluare a procesului penal,
acțiunea introdusă la instanța civilă suspendându -se [art. 27 alin. (3) C. pr oc. pen.] ; altfel, odată
aleasă instanța penală, persoana vătămată nu o poate părăsi pentru a se adresa instanței civile;
persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță
și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului sau instanței de judecată, dacă punerea
în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare;
părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă
[art. 27 alin. (4) C. proc. pen.] .
În principiu, libertatea de a alege între cele două instanțe este neîngrădită. În unele situații,
dreptul de opțiune între cele două instanțe este limitat: uneori, partea se poate adresa numai
instanței penale; alteori partea se poate adresa numai istanței civile.
Doctrina procesual -penală consideră71, unanim, că odată făcută opțiunea în favoarea
instanței penale, în principiu, cu excepțiile prevăzute expres de lege, această opțiune este
irevocabilă, astfel încât părăsirea instanței penale implică pierderea definitivă a dreptului de a mai
obține repararea prejudiciului produs prin infracțiune, pe calea justiției . Din perspectivă
procesual -civilă, acest „vestigiu” trebuie abandonat: nicio dispoziție legală nu îndreptățește și nu
poate îndreptăți o consecință atât de drastică și, evident, artifi cial statuată; simplul fapt al părăsirii
instanței penale nu poate fi echivalat cu un act de renunțare irevocabilă la judecarea acțiunii civile
și, a fortiori, cu renunțarea la însuși dreptul la repararea prejudiciului; în condițiile reglementărilor
conven ționale, cuprinse îndeosebi de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană, astfel cum acestea
au fost și sunt interpretate de instanța europeană, aserțiunea în discuție este de natură să afecteze
dreptul de acces la justiție în însăși „substanța” lui, ceea ce este inadmisibil; la aceeași concluzie
se poate ajunge și prin evocarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 din Constituție cu privire la
dreptul de acces liber la justiție ; dacă însăși legea a creat unele excepții – reale sau aparente,
prevăzute de art. 27 C. pr oc. pen. -, înseamnă că sancțiunea pe care prezumtiv o implică faptul
părăsirii instanței penale nu poate fi considerată de ordine publică; nu este de altfel de ordine
publică nici regula electa una via , așa încât, din natura unei reguli rela tive nu poate fi dedusă prin
extrapolare – sau deformare? – sancțiunea pierderii dreptului la repararea prejudiciului, în cazul
părăsirii instanței penale; o singură excepție plauzibilă de echivalență a renunțării la acțiune, prin
necon stituirea ca parte c ivilă, cu renunțarea la însuși dreptul la despăgubiri, ar putea fi luată în
considerare, în cazul în care nu există drept de opțiune (precum atunci când bunul a fost ridicat de
71 I. Deleanu, Tratat…, op.cit., p. 336.
46
la un cumpărător de bună -credință și el a fost restituit proprietarului, victim ă a infracțiunii, iar
cumpărătorul solicită despăgubiri); instanța civilă, învestită cu soluționarea acțiunii civile
exercitată ulterior părăsirii instanței penale, urmează să examineze și să aprecieze ea însăși,
circumstanțial, motivele părăsirii instanțe i penale și numai în raport cu aceste motive să decidă
dacă acțiunea civilă este în principiu admisibilă; deși irevocabilitatea opțiunii este constituită în
favoarea inculpatului, nu vedem niciun dezavantaj real și semnificativ pentru acesta de a se judeca
ulterior în fața unei instanțe civile sau, mai răspicat spunând, trebuie, în sfârșit, să ne întoarcem cu
fața spre victima infracțiunii, îndreptățită la despăgubire, abandonând tendința d e „victimizare” a
infractorului72.
Sorgintea penală a acțiunii civile explică dreptul de opțiune în exercitarea ei. În raport cu
cele două instanțe, esențialmente diferite, care, în principiu, opțional, pot fi sesizate cu acțiunea
civilă, două reguli își găsesc aplicare: „penalul ține în loc civilul”, regulă exprimată , implicit, prin
prevederile art. 27 alin. (7) C. proc. pen. – judecata în fața instanței civile se suspendă până la
rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, d ar nu mai mult de un an -; autor itatea de lucru judecat
a hotărârii definitive a instanței pe nale în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire
la existența faptei și a persoanei care a săvârșit -o – art. 28 alin. (1) C. pr oc. pen. -, elemente în
legătură cu care – așa cum ne precizează alin. (2) al aceluiași articol, mai adăugâ nd însă și
„vinovăția” -, hotărârea definitivă a instanței civile, prin care a fost soluționată acțiunea civilă, nu
are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciar e penale.
Aplicarea acestor două reguli comportă însă unele precizări și nuanțări.
Regula „penalul ține în loc civilul” este implicată și în preve derile art . 423 alin. (1) pct. 2
C. pr oc. civ., cu privire la suspendarea facultativă a judecății în fața instanței civile, „ când s -a
început urmărirea penală pentru o infra cțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii
ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede altfel”. „Suspendarea va dăinui – se precizează la alin.
(2) al aceluiași articol – „până când hotărârea pronunțată în pricina care a motivat suspendar ea a
devenit definitivă”. Unele deosebiri între prevederile art. 27 alin. (7) C. pr oc. pen. și cele ale art.
413 alin. (1) pct. 2 C. pr oc. civ. sunt notabile: textul din procedura penală pare a evoca suspendarea
obligatorie cel din procedura civilă exprimă explicit caracterul facultativ al suspendării; textul din
procedura penală înscrie condiția rezolvării „în primă instanță a cauzei penale”; textul din
72 I. Deleanu, Tratat…, op.cit.,, p. 337.
47
procedura civilă se referă la o hotărâre „definitivă” în pricina care a motivat suspendarea. Punerea
lor în concordanță ar fi de natură să prevină ambiguitățile în interpretare și aplicare.
În condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. pr oc. civ., regula enunțată, având ca
rațiune prevenirea contrarietății între hotărâri, nu numai că se înfățișează , în sens larg vorbind, ca
o „excepție de procedură”, dar și oferă posibilitatea unei interpretări suple: pe de o parte, pentru că
rămâne la aprecierea suverană a instanței dacă va dispune sau nu suspendarea judecării acțiunii
civile exercitate la instanța civilă, măsura suspendării fiind explicit calificată ca facultativă; pe de
alta, pentru că suspendarea depinde de „înrâurirea hotărâtoare” pe care ar putea -o avea asupra
hotărârii instanței civile hotărârea pronunțată de instanța penală. Totodată, textul articolului
menționat implică unele „condiții” ale dispunerii suspendării, deși facultativă, pe care instanța
civilă are datoria să le respecte: urmărirea penală să fi început, așadar acțiunea penală să fi fost
pusă în mișcare, în condițiile prevăzute de l ege; urmărirea penală sau judecata în fața instanței
penale să fie pendinte sau să nu se fi pronunțat încă o hotărâre „în primă instanță”. Regula „penalul
ține în loc civilul” nu paralizează, temporar de altfel, „exercitarea” acțiunii civile, ci numai
„judecata” acesteia. În fine, domeniul de aplicare a regulii este totuși restrâns, aplicarea regulii nu
împiedică pronunțarea unei ordonanțe președințiale, nici luarea unor măsuri asiguratorii, nici
acordarea unor despăgubiri în situațiile speciale prevăzute d e lege.
Autoritatea hotărârii definitive a instanței penale în fața celei civile, sub aspectul
elementelor arătate, trebuie, dintru început, delimitată de autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri
a instanței civile în fața instanței civile, astfel cum aceasta este consacrată și deschisă de art. 430 și
431 C. pr oc. civ., atât sub aspectul fundamentului ei, cât și sub aspectul cuprinderii și al condițiilor
acesteia. Într -adevăr, comparând prevederile art. 28 alin. (1) C. pr oc. pen. cu cele ale art. 431 alin.
(1) C. pr oc. civ., rezultă, cu evidență, că în cazul autorității hotărârii penale în fața instanței civile
nu trebuie asigurată condiția triplei identități pe care o evocă legea civilă.
Procedând deci la examinarea riguroasă a elementelor constitutiv e ale autorității hotărârii
penale, interpretarea strictă și condiționată a acestora se impune cu siguranță: în pofida a aceea ce
ar putea evoca textul art. 28 alin. (1) C. pr oc. pen., considerăm că are autoritate în fața instanței
civile numai hotărârea p rin care instanța penală a rezolvat, așa -zicând, „fondul” litigiului și că
această autoritate se răsfrânge asupra instanței civile, de asemenea, numai cu privire la soluționarea
în „fond” a acțiunii civile; din cuprinsul hotărârii penale vor putea fi luate în considerare de către
instanța civilă numai motivele care asigură susținerea necesară și certă a dispozitivului hotărârii;
unele considerente cu privire la împrejurări contingente, reținute de instanța penală (precum, culpa
48
victimei, a unui terț, cazul fortuit), nu au autoritate de lucru judecat în fața instanței civile; pentru
a produce efectele autorității lucrului judecat, hotărârea instanței penale trebuie să fie „definitivă”
– în sens procesual -civil -, altminteri ea nu are încă acea calitate care e ste indispensabilă autorității;
instanța civilă poate și trebuie să aprecieze, în circumstanțele cauzei sale, dacă hotărârea instanței
penale este explicită și categorică în privința elementelor indicate de art. 28 alin. (1) C. pr oc. pen.
În orice caz, est e cu totul notabil faptul că hotărârea penală nu mai are autoritate de lucru
judecat în fața instanței civile în ceea ce privește „vinovăția” celui susceptibil de răspundere civilă.
Este o soluție înț eleaptă și deplin justificată73.
Din modul de formulare a prevederilor art. 28 alin. (1) C. pr oc. pen., prima facie , ar rezulta
că, atunci când, în condițiile prevăzute de art. 25 C. pr oc. pen., instanța penală se pronunță și asupra
acțiunii civile, regula autorității lucrului judecat a hotărârii instanței pena le este „absolută” și „de
ordine publică”. Ne alăturăm opiniei doctrinare și jurisprudențiale franceze, care, se pare, este
covârșitor dominantă, precum și unor opinii din doctrina noastră juridică, în sensul cărora
autoritatea hotărârii instanței penale n u este o regulă de ordine publică: cele două acțiuni – penală
și civilă – aflate sub incidența autorității lucrului judecat sunt radical diferite, dar, uneori, ele pot fi
și opuse, prin condițiile și efectele lor; regimul juridic aplicabil autorității de l ucru judecat,
reglementată de art. 430 și 431 C. pr oc. civ., nu este susceptibil de extindere prin analogie și
autorității de lucru judecat a hotărârii definitive penale în fața instanței civile, întrucât cele două
instituții au un fundament și scop esenți almente diferite, operând, de altfel, în domenii radical
deosebite; participanților din procesul civil, care nu au fost părți și în procesul penal, nu li se poate
impune, pur și simplu, hotărârea instanței penale, sub semnul autorității de lucru judecat,
încălcându -se dreptul lor la apărare și dreptul la contradictorialitate, ci, eventual, în raport cu
aceștia, s -ar pune în discuție opozabilitatea hotărârii instanței penale, sub aspectul unora dintre
elementele ei, ceea ce este cu totul altceva; nu se poate cere instanței civile ca, necondiționat, să
preia în hotărârea ei eventualele erori săvârșite de instanța penală, numai pentru motivul că
hotărârea acestei instanțe este prezumtiv infailibilă, prin intrarea ei în puterea lucrului judecat;
dacă, în condiți ile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. pr oc. civ., suspendarea judecății acțiunii
civile rămâne la aprecierea suverană a instanței civile, înseamnă că a priori instanța civilă poate să
refuze orice posibilă influență a hotărârii instanței penale asu pra hotărârii pe care ea însăși urmează
să o dea în litigiul civil cu soluț ionarea căruia a fost învestită74.
73 I. Deleanu, Tratat…, op.cit., p. 340.
74 Ibidem ., p. 341.
49
Așadar, odată ce a fost exercitată acțiunea civilă în cadrul procesului penal, instanța este
obligată să o soluționeze. În confor mitate cu art. 25 alin. (1) C .proc. pen., „instanța se pronunță
prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile ”. Conform alin. (2),
când acțiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar
aceast a este posibilă, instanța dispune ca lucrul să fie restituit părții civile. Chiar dacă nu s -a
constituit parte civilă partea vătămată, instanța este obligată să se pronunțe cu privire la desființarea
totală sau parțială a unui înscris sau la restabilirea s ituației anterioare săvârșirii infracțiunii, având
în vedere textul alin. (3) al aceluiași articol. Codul de procedură penală prevede și alte instituții
prin intermediul cărora se pot rezolva pretențiile civile, și anume: tranzacția, mediere și
recunoașter ea pretenți ilor civile.
Acțiunea civilă rămâne guvernată de principiul disponibilității, chiar dacă ea este exercitată
în cadrul procesului penal, alături de acțiunea penală. Dreptul de a dispune în întregime cu privire
la acțiunea civilă îl au atât subie cții activi, cât și subiecții pasivi ai acesteia, cu excepția
procurorului75. Conform art. 23 C .proc.pen., „în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile
civile, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sa u un
acord de mediere, potrivit legii. Inculpatul poate să recunoască pretențiile civile în tot sau în parte,
doar cu acordul părții responsabile civilmente ”. În acest caz, instanța va obliga la despăgubiri doar
în măsura recunoașterii, iar pentru a fi obl igat partea responsabilă civilmente la pretențiile
nerecunoscute, trebuie să fie adminis trate probe .
Deși dispozițiile legale în vigoare prevăd posibilitatea părții civile de a renunța în tot sau în
parte la pretențiile civile formulate (art. 22 C.pr oc.pen.), considerăm că procurorul nu
poate renunța la pretențiile civile formulate cu ocazia exercitării din oficiu a acțiunii civile în
numele unei părți lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate restrânsă de exercițiu, el fiind
obligat să susți nă interesele acestei părți până la soluționarea definitivă a cauzei. Dacă
reprezentantul legal al părții civile renunță în tot sau în parte la aceste pretenții, de asemenea
procurorul are obligația să continue susținerea acțiunii civile, indiferent de poz iția reprezentantului
legal sau a părții civile. Cu toate acestea, dacă în cursul soluționării cauzei partea își dobândește
sau își redobândește capacitatea deplină de exercițiu, ea poate renunța la pretențiile civile în
totalitate sau în parte, iar procur orul nu mai are obligația de a -i susține interesele76.
75 N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 77.
76 E. Boțian, Considerații privind acțiunea civilă în procesul penal și exercitarea ei de către procuror , Revista Pro
Lege nr. 10/2014, pe site -ul http://revistaprolege.ro/consideratii -privind -actiunea -civila -procesul -penal -si-exercitarea –
ei-de-catre -procuror/ .
50
CAPITOLUL IV . COMP ARAȚIE CU LEGISLAȚIA REPUBLICII
MOLDOVA
Dreptul la apărare corelat cu accesul liber la justiție se exercită efectiv de către orice
justițiabil prin depunerea unei cereri de chemare în judecată. Acest act de procedură marchează
începutul fazei de intentare a procesului. Instanța de judecată urme ază în mod obligatoriu să
reacționeze, pronunțîndu -se generic în 2 sensuri care se exclud reciproc: fie nu primește cererea de
chemare în judecată, fie o acceptă. În primul caz, judecătorul va putea decide fie refuzul, fie
restituirea, fie necesitatea core ctării cererii de chemare în judecată.
Codul de procedură civilă nr.225-XV din 30 .05. 2003 al Republicii Moldova a fost adoptat
în anul 200377.
Articolul 7 C.proc.civ. al R.M , intitulat intentarea procesului civil, prevede că instanța
judecătorească intentează procesul civil la cererea persoanei care revendică apărarea unui drept al
său încălcat sau contestat, libertății ori a unui interes legitim. Prin formularea „instanța
judecătorească intentează procesul civil” se are în vedere că instanța procede ază la soluționarea
cauzei la cerere, condiția de „intentarea a procesului” fiind anume cererea.
Deci, sintetizând, cel care declanșează procesul este persoana care revendică apărarea unui
drept al său încălcat sau contestat, libertății ori a unui interes legitim.
Conform alin. (2) al art. 7 C.proc.civ. R.M , în cazurile prevăzute de prezentul cod și de alte
legi, procesul civil poate fi intentat în numele persoanelor împuternicite de lege să apere drepturile,
libertățile și interesele legitime ale unei alte persoane, ale unui număr nelimitat de persoane,
interesele Republicii Moldova și ale societății. Același act normativ, spre deosebire de
reglementarea românească, face deosebire între cerere și cererea de chemare în judecată. Conform
alin. (3) l a intentarea proceselor de judecare a litigiilor de drept (procedura contencioasă), se
depune cerere de chemare în judecată, iar în pricinile necontencioase, se depune cerere. Prin dreptul
la intentarea acțiunii, se are în vedere dreptul imprescriptibil la un proces și constă în posibilitatea
de a cere instanței de judecată primirea cauzei spre reexaminare.
Condițiile de intentare a acțiunii civile pot fi grupate în două categorii:
a) premisele – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde
apariția dreptului la acțiune;
77 Publicat î n Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 130 -134 în data de 21.06.200 3.
51
b) condițiile – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde
valorificarea dreptului la acțiune.
Premisele dreptului la intentarea acțiunii sunt:
competența generală a instanțelor judecătorești;
absența unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei încheieri judecătorești irevocabile
pe același litigiu;
absența unei hotărâri a judecății arbitrale pe același litigiu;
capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile.
În caz de absență a unei premise de intentar e a acțiunii, instanța refuză primirea cererii sau
încetează procesul.
Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune sunt:
respectarea regulilor de competență jurisdicțională;
capacitatea de exercițiu a drepturil or procedurale;
respectarea formei și conținutului cererii de chemare în judecată;
dovada achitării taxei de stat pentru cererea de chemare în judecată;
formularea împuternicirilor reprezentantului conform cerințelor legale.
În caz de absență a unei condiții de intentare a acțiunii, instanța restituie cererea de chemare
în judecată, fie nu dă curs cererii, fie scoate cererea de pe rol.
Acțiunea civilă o regăsim reglementată în Codul de procedură civilă al R.Moldova, Titlul
II, Capitolul XII, intitulat acțiunea civilă . Acest act normativ nu enumeră expres și limitativ
condițiile de „intentare a procesului civil”, la fel cum o face legislația românească. Acțiunea civilă
în sistemul legislativ moldovenesc are două elemen te constitutive: temeiul acțiunii și obiectul
acțiunii.
Articolul 57 C .proc. civ. R.M reglementează condiția capacității de folosință, care prevede
că capacitatea de a avea drepturi și obligații procedurale civile (capacitatea de folosință a
drepturilor procedurale civile) este recunosc ută în măsură egală tuturor persoanelor fizice și
organizațiilor care se bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru apărarea
drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime . Alineatul (2) al aceluiași articol prevede că l ipsa
capacității procesuale de folosință poate fi invoc ată în orice fază a procesului. Sancțiunea care
intervine în cazul nerespectării acestei este nulitatea actelor de procedură îndeplinite de persoana
lipsit ă de capacitatea de folosință su nt nule.
52
Articolul 58, sub denumirea marginală capacitatea de exercițiu al drepturilor procedurale
civile , reglementează capacitatea de exercițiu în cadrul procedurilor judiciare a persoanei. El
prevede că c apacitatea de a -și exercita în volum deplin, personal sau printr -un reprezentant
drepturile și obligațiile procedurale în judecată (capacitatea de exercițiu al drepturilor procedurale
civile) o au persoanele fizice de la vîrsta de 18 ani, precum și persoanele juridice, iar în cazurile
prevăzute de lege, entitățile care n u au personalitate juridică, dar dispun de organe de conducere
proprii. Asemeni legislației românești, persoana poate exercita personal drepturile sale procedurale
de la majorat, adică odată cu împlinirea vârstei de 18 ani. La fel ca și în legislația român ească,
actele de procedură efectuate de minorii c u vîrsta cuprinsă între 14 și 1 8 ani su nt lovite de nulitate
relativă. Cu titlu de asemănare între cele două legislații, r eprezentantul legal al minorului poate
încuviința toate aceste acte sau numai o parte dintre ele. Conform alin. (2) al acestui articol, instanța
este obligată să acorde termen pentru încuviințarea actelor, iar doar după ce trece acest termen și
reprezentantul legal nu le -a încuviințat în timp, instanța le va sancționa cu anularea acestora.
La actul de înfăptuire a justiției, minorul cu vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani este reprezentat
de către părinți, înfietori, echivalentul adopt atorului din legislația română, sau curatorii acestuia.
În plus, instanța e obligată să introducă în astfel de pricini și pe minorii respectiv i, conform art. 58
alin. (4) C .proc.civ. R.M. Legislația civilă moldovenească stabilește cei trei reprezentanți legali ai
minorului cu vârsta de până la 14 ani, anume: părinții, înfietorii, tutorii.
Dreptul la acțiune în ceea ce priveșt e realizarea lui depinde de voința titularului, prin pr isma
principiului disponibilității. Însă realizar ea lui efectivă prin demararea procedurilor jud iciare este
efectuată de instanț a de judecată, care intentează procesul civil prin emitere a unei î ncheieri (de
intentarea a procesului civil) î n decu rs de 5 zile de la data prezentă rii cererii de chemare î n jud ecată
(art.168 C. proc.civ R.M ). Procesul civil se considera intentat nu de la data depuneri i cererii de
chemare in judecată, ci de la d ata emiterii î ncheierii de primire a cererii de chemare in judecată ș i
intentare a procesului civil. De asemenea la primirea cererii de chemare in judecată, judecătorul
verifică acest act de procedură prin prisma cerințelor de conținut și formă ,precum și în vederea
respectării premiselor și condiț iilor de exercitare a dreptului la acțiune. Conform art. 166 alin. (2),
pct. e) și f) C.proc.civ. R.M, „obiectul și temeiul acțiunii trebuie indicate obligatoriu în cererea de
chemare în judecată ”. Așadar, cererea de chemare în judecată reprezintă mijlocul procedural prin
care se declanșează procesul civil. O altă condiție pentru intentarea procesului civil este și interesul,
pe care îl desprindem din formularea art. 166 alin. (1) C .proc.civ. R.M, care prevede că „oricine
53
pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenței sau
inexistenței unui drept trebuie să depună în instanța competentă o cerere de chemare în judecată ”.
Capitolul XIII al legii procesua le civile din R. Moldova conține un șir de articole care
reglementează instituția asigurării acțiunii. Articolul 174 alin. (1) al acestui act normativ prevede
că „la cererea participanților la proces, judecătorul sau instanța dispune în aceeași zi aplicarea sau
neaplicarea măsurilor de asigurare a acțiunii. Asigurarea se admite în orice fază a procesului pînă
la etapa în care hotărîrea judecătorească devine definitivă, în cazul în care neaplicarea măsurilor
de asigurare a acțiunii ar face imposibilă executarea hotărîrii judecătorești ”. Instituția asigurării
acțiunii nu urmărește doar scopul apărării interesel or reclamantului, ci și ale pârâ tului. Anume din
acest considerent, instanța va putea cere reclamantului să depună o cauțiune a prejudici ilor ca re ar
putea fi cauzate pârâ tului prin asigurarea acțiunii (art.182 C.proc.civ. R.M ).
Așadar, a sigurarea acțiunii este un act procesual pe care îl dispune instanța la solicitarea
participanților la proces în situația în care pot apărea dificultăți în sol uționare a pricinii sau
executarea hotărârii ar deveni imposibilă. Legislația prevede măsurile de asigurare a acțiunii, fără
a specifica însă care măsuri și în ce cazu ri se aplică (art.175 C.proc.civ. R.M). Este necesar să fie
reținută procedura asigurării acțiunii, în special faptul că instanța decide asigurarea acțiunii printr –
o încheiere emisă în ziua solic itării, fără a -l înștiința pe pârâ t sau pe alți participanți la proces.
Putem observa între cele două legislații atât asemănări, cât și deosebiri. Cert este că
legislația R. Moldova în această materie nu face o enumerare a condițiilor de exercitare a acțiunii
civile. Deosebirea începe de la denumirea „intentarea procesului civil”, deși există diferențe de
denumiri ai termenelor și instituțiilor, scopul pentru care acestea au fost reglementate, este
asemănător cu cel din legislația românească, și anume exercitarea dreptului accesului liber la
justiție, declanșarea procesului civil de persoana care revendică apărarea unui drept al său încălcat
sau contesta t, libertății ori a unui interes legitim.
Dacă capacitatea de folosință și cea de exercițiu sunt reglementate mai amănu nțit, atunci
despre interes și pretenție legiuitorul moldovenesc ne dă de înțeles din unele articole doar. Spre
exemplu, art. 369, intitulat restituirea cererii de apel, stabilește la alin. (1), lit. c) că instanța restituie
cererea de apel dacă apelantul a înaintat o nouă pretenție, neexaminată în primă instanță ;
judecătorul primește acțiunea reconvențională dacă aceasta urmărește c ompensarea pretenției
inițiale , conform art. 173 alin. (1) lit.a). Însăși formularea „judecătorul primește cererea”, se
deosebește de cea din legislația românească, în care cererile se admit.
54
CAPITOLUL V. CONCLUZII
Intentarea unui proces impune în sarcina reclamantului o serie de reguli pe care trebuie să
le îndeplinească pentru a putea apela la forța coercitivă a statului în sensul recunoașterii și protejării
dreptului subiectiv civil pretins.
Dreptul subiectiv est e definit ca fiind „posibilita tea recunoscută de legea civilă subiectului
activ – persoană fizică sau juridică – în virtutea că reia aceasta poate, în limitele dreptului și mo ralei,
să aibă o anumită conduită, să pretin dă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă
ceva – de la subiectul pasiv și să ce ară concursul forței coercitive a statului, în caz de nevoie”.
Instrumentul juridic prin care se asig ură protecția dreptului subiectiv civil sau a unor situații
ocrotite de lege este acțiunea civilă.
Acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru
protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum
și pentru asigurarea apărării părților în proces. Acțiune a civilă nu se confundă cu cererea de
chemare în judecată, aceasta din urmă constituind numai una dintre formele concrete de
manifestare a acțiunii civile, sfera mijloacelor procesuale fiind mult mai largă. De asemenea,
acțiunea civilă nu se suprapune însuși dreptului subiectiv civil valorificat prin intermediul său, ci
constituie un mijloc legal pri n care acesta este apărat, acțiu nea civilă putând proteja, de asemenea,
și anumite situații juridice pentru a căror realizare c alea justiției este obligator ie. Totodată, acțiunea
civilă și dreptul la acțiune sunt două noțiuni distincte, cea de -a doua constituind prerogativa de a
pune în mișcare mijloacele procesuale care alcătuiesc acțiunea civilă. Așadar, Codul de procedură
civilă actual a pus capăt discuții lor, interpretărilor și controversei din doctrina procesual civilă în
ceea ce privește definirea acțiunii civile. Mai mult, codul a reglementat și condițiile de exercitare
a acțiunii civile, limitativ și expres, ele fiind obligatorii și cumulative.
Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia îndeplineșt e
cumulativ cele patru condiții stabilite prin art. 32 alin. (1) C.proc.civ. și anume: capacitatea
procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes. Aceste
condiții t rebuie îndeplinite nu numai la f ormularea cererii și învestirea instanței, ci și ulterior pentru
punerea în mișcare a tuturor formelor procesuale care alcătuiesc noțiunea de acțiu ne civilă, cererea
reconvențională, excepțiile procesuale, cererile de pro batorii, căile de at ac, cererea de executare
silită, inclusiv și în cazul apărărilor.
Deși dreptul penal și dreptul civil sunt două ramuri de drept distincte, totuși, normele
55
acestora se întrepătrund când e vo rba, de exemplu, despre exercitarea acțiunii civ ile în cadrul
procesului penal. Deși p rocesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor
care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pede psită
potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală , în cadrul
acestuia, și -a găsit loc și acțiunea civilă, care are un alt obiect, cristalizat în tragerea la răspundere
civilă delictuală a persoanelor respons abile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin
comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.
Exercitarea legală și în ritmul stabilit de lege a acțiunii civile este condiția declanșării unui
proces care ar satisface pretențiile participanților la înfăptuirea actului justiției și s -ar conforma
scopului urmărit de legiuitorul român prin reglementare a unei asemenea instituții importante de
drept.
56
BIBLIOGRAFIE
A. Lucrări cu caracter general
1. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil , ed. a 4 -a, Ed. Hamangiu, București, 2017.
2. G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil , Ed. Hamangiu, București, 2015 .
3. V. M. Ciobanu, T . C. Briciu, C. C. Dinu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 2013.
4. V. M. Ciobanu, M. Nicolae, Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat , vol. I, Ed.
Universul Juridic, București, 2013 .
5. I. Deleanu, Noul Cod de procedură Civilă , comentarii pe articole , Ed. Universul Juridic,
București, 2013.
6. I. Deleanu, „ Tratat de procedură civilă ”, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
7. Gh. Durac, Drept procesual civil, Principii și instituții fundamentale. Procedura contencioasă,
Ed. Hamangiu, București, 2014.
8. I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2014 .
9. I. Leș, Noul Cod de procedură Civilă, comentariu p e articole , ed. 2, Ed. Uniersul Juridic,
București, 2013.
10. F. Măgureanu, Drept procesual civil , Ed. Universul Juridic, București, 2015 .
11. F. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a IV -a, Ed. All Beck, București, 2001 .
12. M. Tăbârcă, Drept procesual civil , vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2013
13. M. Udroiu, Procedură penală, Patea generală, Ed. C. H. Beck, București, 2014.
14. C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2013.
15. N. Volonciu, A. S. Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
București,2014.
16. A. Zarafiu, Procedura penală, Partea generală, Partea specială, ed. 2, Ed. C.H.Beck,
București, 2015.
57
B. Articole de specialitate
1. Elisabeta Boțian, Considerații privind acțiunea civilă în procesul penal și exercitarea ei de
către procuror în „Revista Pro Lege ”, nr. 10/2014
2. Robert -Adrian Deliu, Acțiunea c ivilă. Condiții de exercitare în „Revista Universul Juridic ”,
nr. 1/2017
3. Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993 -1998
4. Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2007
D. Legislație
1. Constituția României.
2. Legea 134/2010 p rivind Codul de procedură c ivilă
3. Codul de procedură civilă al R.Moldova
4. Codul Civil
5. Legea 135/2010 privind Codul de procedură penală
E. Site -uri
1. www.scj.ro
2. www.legeaz.net
3. www.portal.just.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conf.univ . dr. Nora Andreea Daghie Absolvent, Coadă Cătălin GALAȚI -2018 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,… [608493] (ID: 608493)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.