Lucrare de l icență [608420]

Lucrare de l icență

Fractura de antebraț

Nume elev:
Profesor coordonator:
Grupa :

Cuprins

Capitolul 1. Introducere ……………………………………….……..1

1.1 Motivația alegerii lucrării; ……………………………………………………………….. 1
1.2 Noțiuni generale ale fracturii de antebraț; …………… ………… ………………….…. ..1

Capitolul 2. Anatomia și fiziologia organismului afectat ……………..3

2.1 Sistemu l osos/Scheletul corpului uman; …………………………………………..…..4
2.2 Scheletul antebrațului ……………………………………………………………..……14
2.3 Sistemul muscular ………………………………………………………………….….16

Capitolul 3. Fractura de antebraț………………………………..…26

3.1 Definiții; …………………………………………………………………….………..26
3.2 Clasificarea fracturilor de antebraț; ………………………………………………….28
3.3 Cauze și factori declanșatori; ……………………………………………………. .…29
3.4 Tabloul clinic; ………………………………………………………………………..30
3.5 Diagnostic – Investigații clinice și paraclinice; …………………………………..….31
3.6 Diagnostic diferențiat – Afecțiuni cu car e fracturile pot fi confundate; …… …….….31
3.7 Tratament; …………………………………………………………… ..………………32
3.8 E voluție.Prognostic.Complicații; ……………………………………………………..36
3.9 Rolul asistentului me dical în îngrijirea pacientului…………………………………..38

Capitolul 4. Studiu de caz …………………………………………..39

4.1 Infor mații generale ……………………………………………………….………….. 39
4.2 Motivarea internării ………………………………………………………………….40
4.3 Îngrijirea preoperatoare ………………………………………………………….…..41
4.4 Îngrijirea postoperatoare ……………………………………………………………..42
4.5 Evaluare finală ………………………………………………………………….……42
4.6 Fișa tehnică a examenului radi ologic al antebrațului ………………………………..43

Capitolul 5. Concluzii ………………………………………………43
Capitolul 6. Bibliografi e

Pagina 1
Capitolul 1. Introducere

1.1 Motivația alegerii lucrării

Am ales această temă, întru -cât, în ciuda simplității aparente, fractura de antebraț reprezintă
o afecțiune frecventă la toate vârstele, atât la femei, cât și la bărbați.

O altă motivație este aceea că, în cazul fracturilor, rolul asistentului este extrem de important
în tratarea afecțiunii, cât și în recuperarea ulterioară, toate aceste a presupunând o colaborare asistent –
pacient: [anonimizat], alături de tratamentul medicamentos de specialitate, răbdare, înțelegere și suport
moral.

Vorbind acum într -un mod mai general, un lucru important de menționat este acela că, în
funcție de fractură , dar și de modul dobândirii ale acesteia/acestora și de vârsta pacientului, factorul
psihologic contează extrem de mult. Atât în cazul fracturilor ce presupun imobilizarea la pat, dar și
în cazul fracturilor de antebraț, pacientul are nevoie de suport pen tru a trece peste incident, în special
în cazul persoanelor cu vârste înaintate.

Nu în ultimul rând, fracturile presupun o diferită abordare în funcție de diferiți factori (vârsta
pacientului, mediul din care vine, modul de dobândire a fracturii, etc) asi stentul medical având
datoria de a se adapta pentru a -i fi cât mai de ajutor pacientului în tratamentul și recuperarea sa. Acest
lucru presupune o reactualizare constantă a cunoștințelor asistentului privind îngrijirea pacienților.

Toate acestea constitui e, alături de baza bogată de informații, motivația compunerii acestei
lucrări care, în compoziția ei va reuni noțiuni de anatomie și fiziologie ale organismului uman, noțiuni
despre fracturi în general, în special despre cele ale antebrațului cât și dezvol tarea pe larg a fracturii
de antebraț, lucrul cu pacienții cu această afecțiune și tratarea afecțiunii.

1.2 Noțiuni generale ale fracturii de antebraț

Fracturile reprezintă o întrerupere a continuității osoase, ce poate fi produsă de
suprasolicitare, s au de o presiune externă, care acționează asupra osului ce poate fi slăbit de o
afecțiune anterioară/prezentă (osteoporoză, tumoare osoasă, etc, afecțiuni întâlnite la persoanele în
vârstă, osteoporoza fiind preponderent întâlnită la femei), dar și a osulu i sănătos tânăr sau adult.

Este, deci, vorba de fracturi ale oaselor tinere/sănătoase și fracturi ale oaselor bolnave,
numite impropriu fracturi patologice.

Fracturile sunt întâlnite la toate vârstele, totuși, majoritatea o reprezintă cei cu vârste cupri nse
între 20 și 40 de ani, aceasta fiind o vârstă activă, iar fracturile sunt des întâlnite în urma
accidentelor casnice, accidentelor la locul de muncă și în accidentele de mașină. În cazul bătrânilor,
fracturile pot apărea și în urma unor traumatisme cu o intensitate mai mică, rezistența osoasă
scăzând în timpul înaintării în vârstă.

Asemeni unei săbii cu două tăișuri, dezvoltarea tehnologică aduce noi măsuri de identificare ale
fracturilor (radiografii, computer tomograf), alături de dezvoltarea sisteme lor și regulilor de protecție a
muncii, dar aceeași dezvoltare tehnologică aduce noi modalități de accidentare, fracturile continuând să
ocupe un raport destul de important din totalul traumatismelor. Numărul mare de accidente rutiere, de

Pagina 2
exemplu, susțin creșterea numărului de oameni ce suferă de fracturi. Acest exemplul nu susține
numai faptul că numărul celor care suferă de fracturi ale sistemului locomotor este în creștere, ci și
faptul îngrijorător că aceste fracturi și modurile de obținere ale acestor a se agravează.

Fiind o afecțiune ce presupune o colaborare cu pacientul, fracturile, printre care și cea care face
subiectul lucrării, fractura de antebraț, pun în valoare pregătirea cadrelor medicale atât în examinarea
și descoperirea problemei, cât și în susținerea morală a pacientului. Toate astea înaintea stabilirii unui
tratament calificat.

Rolul asistenței medicale în îngrijirea acestei afecțiuni este, astfel, extrem de important. Cei
afectați având nevoie de investigații atente, de specialitate, d e indicații și de contra -indicații care vin
cu suportul asistenței în respectarea acestora.

Moduri de clasificare ale fracturilor:

1. În funcție de acțiunea forței traumatismelor:
a)Fracturi directe.
b)Fracturi indirecte.

2. În funcție de gradul de fracturare a osului:
a)Fracturi complete.
b)Fracturi incomplete.

3. În funcție de integritatea pielii:

a)Fracturi închise.

b)Fracturi deschise.

În ceea ce privește simptomele fracturilor, durerea este principalul indice, întru -cât aceasta
este prezentă în cazul tut uror fracturilor. Durerea este intensă în locul leziunii și în jurul acestei zone,
iar aceasta se agravează cu mișcarea, implicând chiar dificultate sau imposibilitate de mișcare sau de
mișcare normală, mișcarea nenaturală fiind, la rândul ei un indiciu ce conduce la depistarea unei
fracturi. Un alt simptom este reprezentat de schimbarea culorii pielii (învinețirea) în cazul sângerării
interne provocate de fractură. Poziția nefirească a membrului/scurtarea acestuia/diformitatea
membrului, pierderea forței f izice, sensibilitate, amorțire, alterarea sensibilității locale cauzate de
presiunea exercitată asupra unui nerv completează tabelul de simptome ale unei fracturi. Dacă nu se
poate stabili imediat existența unei fracturi, traumatismul trebuie tratat ca fra ctură până în momentul
ajungerii la un consult de specialitate în vederea stabilirii exacte a afecțiunii și primirii tratamentului
avizat. Se va apela la specialist în cazul în care simptomele au început să se manifeste în cazul unui
traumatism sau a unui traumatism puternic.

Fiind o afecțiune atât de des întâlnită în diferite forme și în urma unui divers număr de
traumatisme, ridicarea nivelului de educație sanitară a populației prin cursuri de prim ajutor constituie
o bună modalitate de ținere sub contro l a efectelor traumatismelor, scăzând astfel șansele ca fractura să
dezvolte complicații. Printre aceste complicații se numără cele imediate (ce presupun leziuni vasculare
sau nervoase) și complicații tardive.

Pagina 3
Capitolul 2. Anatomia s i fiziologia sistemulu i afectat

Atunci când vorbim sau ne gândim la mișcare (la un corp în mișcare) trebuie să privim totul
din perspectiva unui total, a unui sistem bine închegat și perfecționat pentru punerea în funcțiune a mai
multor aparate și sisteme ce lucrează împreună. Atunci când vorbim despre mișcare, această
manifestare fizică nu se raportează la acțiunea izolată a mai multor sisteme ce acționează independent
una de cealaltă.

Această mișcare se bazează pe colaborarea organelor aparatului locomotor (oase, articulații ,
mușchi) și organe ale sistemului nervos toate acestea compunând factorii morfofuncționali ce stau
la baza mișcărilor.

Aparatul locomotor este aparatul ce asigură efectuarea mișcărilor corpului uman, iar funcția
acestui aparat se numește “funcție de loco motie”. La locomoție participă două mari sisteme,
sistemul osos (scheletul) care participă în mod pasiv și sistemul muscular, care contribuie în mod
activ la locomoție.

Pentru o analiză mai amănunțită, aparatul locomotor este alcătuit din oase, tendoane
(ligamente), articulații și mușchi. Întreaga structură osoasă a unui corp formează scheletul acelui corp.
Acesta constituie punctul de sprijin care conferă formă generală și proporții corpului omenesc.
Scheletul contribuie la menținerea posturii organismulu i ( Ca de exemplu:coloana vertebrală curbată în
forma literei “S” pentru a facilita poziția verticală necesară deplasării bipede).

Legăturile/Articulațiile diverse dintre oase permit acestora o mobilitate reciprocă, având astfel
posibilitatea mișcării sc heletului prin diferite îndoiri. (flexarea brațului, Fig.1) sau de rasucire
(mișcarea de supinație -pronație a antebrațului Fig.2). Așa cum am specificat mai sus, aceasta
reprezintă partea pasivă a sistemului locomotor, partea activă fiind reprezentată de m ușchii striați
scheletici ce vin și se fixează pe oase. Acestea constituie elementele mișcătoare ale aparatului
locomotor, acționând asupra oaselor asemeni unor pârghii.

Fig. 1: Mișcarea de flexare/extensie
a antebrațului.
Fig. 2: Mișcarea de supinație/pronație a antebrațului.

Pagina 4
În continuarea lucrării vom elabora fiecare parte a sistemului locomotor, prezentând
compoziția acestora, diferite afecțiuni ale fiecărui sistem, concentrându -ne, în cadrul fiecărui sistem,
asupra antebrațului.

2.1 Sistemul osos/Scheletul corpului uman

Sistemul osos este reprezentat de totalitate a oaselor din corp, scheletului corpului uman
reprezentând totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică. (Fig. 3). Știința care se ocupă cu
studiul scheletului uman și al oaselor este osteologia.

Scheletul uman este alcătuit din 200 -220 de oase care s e împart în 3 regiuni ale acestuia,
respectiv în: scheletul capului (craniul, 29 de oase), scheletul trunchiului (coloana vertebrală, 26 de
oase, cutia toracică 25) și scheletul membrelor (oasele membrelor superioare, 64 oase, oasele
membrelor inferioare, 62 de oase).

Scheletul cranului (Astfel cum poate fi văzut în figurile 3 și 4) este alcătuit din:
➢ Neurocraniu (cutia craniană)

– 2 oase parietale

– 2 oase temporale

– os frontal

– os occipital

– o etmoid

– os sfenoid

Cutia craniană are rolul d e a proteja encefalul,
cele două oase (parietale și temporale) fiind oase
perechi, celelalte fiind oase neperechi.

➢ Viscerocraniu (oasele feței)

– 2 oase maxilare (superioare)

– 2 oase lacrimale

– 2 oase nazale

– 2 oase palatine
Fig. 3: Reprezentarea cutiei craniene
Fig. 4: Reprez entarea din față a
craniului

Pagina 5
– 2 oase zigomatice

– 2 cornete n azale inferioare.

– Vomerul

– Mandibula

Viscerocraniul are rolul de a proteja și susține organele de simț și mușchii capului. Oasele
maxilare, lacrimale, nazale, palatine, zigomatice și nazale inferioare fiind oase perechi, celelalte
fiind oase neperechi.

Scheletul trunchiului (Astfel cum se poate vedea in figurile 5 si 6) este alcătuit din:

➢ Coloana vertebrală (33 -34 de vertebre)

– 7 vertebre cervicale

– 12 toracale

– 5 lombare

– 5 sacrale

– 4-5 coccigiene

Oasele sacrale și oasele cocc igiene sunt sudate, primele formând osul sacrum, iar cele din
urmă formând coccigele (La unele animale acesta formând coadă).

Coloana vertebrală, cunoscută popular drept șira spinării și anatomic drept rahis, este
reprezentată de un șir de piese osoase, a rticulate între ele, sunt situate în partea mediană și posterioară
a corpului, constituind “scheletul axial’. Aceasta are o lugime de 70 -75 de cm, cele mai mari
dimensiuni fiind prezente la coloanele vertebrale masculine. Între vertebre se găsesc discuri
intervertebrale cu rol în absorbția șocurilor și în mișcărilor coloanei. Datorită posturii bipede, coloana
vertebrală este supusă greutății trunchiului, capului și membrelor superioare, fiind astfel nevoie de
curburile fiziologice prezente în plan sagital ș i frontal pentru a îi mări rezistența.

Unul dintre rolurile importante ale coloanei vertebrale este acela de a proteja măduva spinării,
care este învelită în trei foițe meningeale. Leziunile coloanei vertebrale sunt real pericol la adresă
măduvei spinării . Alt rol al coloanei vertebrale este acela static, coloana fiind un ax ce susține capul,
trunchiul și membrele superioare și împarte greutatea spre pelvis și membrele inferioare. Un ultim
rol este acela biomecanic, coloana vertebrală (în special zonele lo mbara și cervicală) fiind supusă în
numeroase mișcări.
Fig. 5: Reprezentarea coloanei vertebrale

Pagina 6

➢ Coaste – In numar de 12 perechi.

– I-VII Coaste adevărate

– VIII-X Coaste false

– XI-XII Coaste libere.

Coastele de la 1 la 7 (Cele adevărate) au cartilajul articulat cu osul stern.

Coastele de la 8 la 10 (Cele false) se articulează cu sternul prin intermediul coastei numarul 7.

Coastele 11 si 12 (Cele libere) nu au cartilaj si nu ajung la stern.

➢ Sternul (Osul pieptului) – Os lat

Scheletul membrelor (Fig. 7 si 8) este format din:

➢ Scheletul membrelor superioare (Fig. 7)

-Oasele centurii scarpiene (s capulare): ‣Clavicula
‣Omoplatul

-Oasele membrului propriu -zis:

– Osul bra țului: ‣Humerul

– Oasele antebra țului: ‣ Radius

‣ Cubitus (Ulna)

-Oasele mâinii: ‣ Carpiene (Oasele inche ieturii)

‣ Metacarpiene(Oasele palmei)

‣ Falange (Oasele degetelor)
Fig. 6 Reprezentarea coastelor

Pagina 7

Fig. 7: Reprezentarea scheletului
membrelor superioare

Fig. 8: Reprezentarea scheletului
membrelor inferioare

➢ Scheletul membrelor inferioare (Fig. 8)

– Oasele centurii inferioare (pelviene): Oase coxale

– Oasele membrului propriu -zis: ‣Oasele coapsei – Femurul
‣Oasele Gambei – Tibia

– Peroneul

‣Oasele Piciorului – Tarsiene (ale incheieturii)

-Metatarsiene

‣ Falange

Pagina 8

În jurul nostru vedem corpuri de diferite mărimi,
ceea ce înseamnă că și oasele din corpul nostru sunt de
diferite mărimi și forme, astfel că ele se pot clasifica în:
1) Oase lungi (Fig.9), caracterizate de lungimea ce
depășește lățimea și grosimea, acestea fiind formate dintr -un
corp (dia fiză) și două extremități (epifize). Între diafiză și cele
două epifize exista o zonă numită “metafiză”, Aceste oase
îndeplinesc rolul de pârghii în diferite mișcări și sunt întâlnite
în principal la nivelul membrelor, câțiva reprezentanți ale
acestor oase fiind humerusul, ulnă, țibia, etc.

1) Oasele plate (Fig. 10), ale căror lungime și lățime sunt
aproape egale, dar depășesc grosimea. Acest tip de oase se
caracterizează prin forma lor turtită, având două fețe și un
număr variabil de margini și unghiu ri. Aceste oase
îndeplinesc funcția de alcătuire a unor cavități de protecție
(craniul) și de a oferi mușchilor o suprafață întinsă și mobilă
de inserție (omoplatul). În această categorie intră oasele din
cutia toracică, osul frontal, osul parietal, etc.

2) Oasele scurte (Fig.11)au cele trei dimensiuni aproape
egale si se gasesc in regiunile unde este necesara o
soliditate mai mare, dar, in acelasi timp, unde exista
miscari variate cu amplitudini mici. In aceasta categorie
intra tarsienele, metatarsie nele, falangele, etc.

Întru -cât oasele sunt de diferite dime nsiuni și forme, mai întâlnim 4 tipuri de clasificări
ale oaselor.

1. Oasele pneumatice, (Fig 12) acestea fiind oase neregulate ce au spații cavitare pline cu
aer, tapetate cu membrane mucoase. (Oasele din jurul foselor nazale)
Fig. 9: Reprezentarea scheletului membrelor inferioare
Fig. 10: Reprezentarea oaselor plate
Fig. 11: Reprezentare a oaselor scurte

Pagina 9

2. Oasele sesamoide, (Fig 13) fi ind oase mici, lentiforme, dezvoltate în apropierea articulațiilor
(sesamoide particulare) sau în interiorul tendoanelor unor mușchi (sesamoide
intratendinoase). (Ex: rotula)

3. Oasele suturale,(Fig 14) fiind oase mici și plane, se dezvoltă din puncte de osi ficare
independente de oasele învecinate, acestea aflându -se fie la nivelul suturilor craniului, fie
la nivelul fontanelelor.

4. Oasele neregulate, (Fig 15) numite astfel datorită formei lor complicate, nepu tâ nd fi înscrise în
categoriile mai sus menționate . (Ex:Palatinul. Sfenoidul)

Fig. 12: Reprezentare a oaselor pneumatice

Fig. 13: Exemplu de os sesamoid – Rotula

Fig. 14: Reprezentare a unui os neregulat – Sfenoidul Fig. 15: Reprezentare a unor oase suturate

Pagina 10

În ceea ce privește alcătuirea osului,
acesta este format din 2 tipuri de țesut (Fig 16)

1. Țesut osos compact – acesta fiind cel mai
dur țesut al corpului uman și este întâlnit în partea de
mijloc a osului lung. La exteriorul osului se află
membrana numită periost, datorită căruia osul crește
în grosime. În interiorul diafizei există un canal care
străbate lungimea acesteia, numit canal medular în
care se găsește me duva hematogenă ce are rolul de a
produce elementele figurate ale sângelui (leucocite,
eitrocite, trombocite).

2. Cel de al doilea tip de țesut osos este țesutul osos
spongios, a cărui structură relativ ușoară este mai
puțin dură și rezistentă. Extremitățile osului lung
(epifize) sunt formate în proporție de 95% țesut
spongios în interior și 5% țesut osos compact spre
exterior. Între epifiză și diafiză se găsește metafiză,
ce conține cartilajul de creștere epifizo -diafizar ce
susține creșterea în lungie a osu lui. Pe suprafața de
articulare a epifizei este întâlnit un strat subțire de
țesut cartilaginos hialin.

Din punct de vedere chimic, osul este compus din 20 -25% apa și 75 -80% reziduu uscat.
Din această cantitate de reziduu uscat, substanța organică este doar 40%, restul de 60% de reziduu
fiind reprezentate de substanțe anorganice.
Substanța organică majoritară este o proteină moleculară numită “oseina”, specifică oaselor, aceasta
găsindu -se și în compoziția țesutului celular al pielii și a cartilaje lor. În categoria substanțelor
anorganice sunt reprezentative sărurile minerale, poziția fruntașă fiind ocupată de calciu (Ca) aflat
sub formă de carbonat de calciu (CaCO 3), fosfat tricalcic (Ca 3(PO 4)2), florura de calciu (CaF 2),
bicarbonat de calciu (Ca(H CO 3)2). Printre mineralele osului mai identificăm și ionii de magneziu
(Mg), sodiu (Na) și bicarbonați (HCO 3).

Articulațiile: -Acestea reprezintă puncte de întâlnire formate din diferite elemennte (precum:
capsula articulară, cartilaj articular, membrana s inovială, lichid sinovial) și au rolul de a lega două sau
mai multe oase adiacente sau la distanță. Datorită lor, oasele se pot mișca fără ca suprafețele lor să se
frece între ele. Tot ele au rolul de distribuție a forțelor și de ameliorare a presiunii exe rcitate la
nivelurie respective.
Ramura anatomiei ce se ocupă cu studiul articulațiilor se numește artrologie sau sindesmologie.
Fig. 16 Structura unui os lung

Pagina 11

În ceea ce privește clasificarea articulațiilor, întâlnim 3 tipuri.
1. Articulații neîntrerupte (articulații fixe) – Acestea su nt reprezentate doar de un strat intermediar
de țesut conjuctiv sau cartilaginos între oase, fisurile sau cavitățile fiind inexistente, Se mai numesc și
“sinartroze”.
2. Articulații întrerupte (articulații mobile) – Acest tip de articulații mai poartă numele și de
“diartroze”, fiind articulații mobile ce prezintă între oase unele cavități și o membrană sinovială
ce tapetează din interior capsula articulară.
3. Amfiartroze(semimobile) – Reprezentând forma de tranzacție de la sinartroze la diartroze,
aceste tipuri de articulații prezintă o mică fisură în stratul intermediar cartilaginos sau conjuctiv dintre
oasele unite. Acestea mai sunt numite și “semiarticulatii”

După tipul testului care leagă oasele sinartrozelor, întâlnim 3 categorii:
1. Sinostoză ce ține oasele legate prin țesut osos (Articulații imobile întâlnite la oasele craniului).
2. Sincondroză ce unește oasele prin lichid hialin.(Întâlnite în cartilajele epifizare ale oaselor
în creștere și între prima pereche de coaste și stern).
3. Sindesmoză ce loaga oasel e prin țesut interosos, acesta fiind format din țesut conjunctiv
dens. (Simfiza pubiană). (Fig. 17)

.

Fig. 17: Reprezentare frontală a bazinului masculin – Simfiza pubiană

Pagina 12
Diartrozele sunt articulații cu mobilitate crescută și se întâlnesc în locurile de joncțiune a
oaselor lungi (articulația genunchiului, a cotului, etc). Din punctul de vedere al clasificării, întâlnim 3
tipuri de clasificare a diartrozelor:

1. Clasificare morfologică fiind reprezentată de diartrozele simple (cu o suprafață articulară),
diartroze compuse (cu mai mult de o pereche de suprafețe articulare) și diartroze compexe (sunt
prevăzute cu discuri articulare);

2. În funcție de tipul suprafeței articulare întâlnim articulații plane (situate între două oase),
sferoidale, de tip balama, elipsoidale, bicondiliene, selare, trohoide;

3. După numărul de axe pe care îl produce mișcarea, diartrozele sunt clasificate în: diartroze
uniaxiale, diartroze biaxiale, diartroze triaxiale, diartroze poliaxiale;

Diartrozele sunt alcătuite din suprafețe articulare, cartilaj articular, structuri intra -articulare
(discuri articulare, meniscuri articulare, labrumuri, ligamente) și capsula articulară ce prezintă o
membroana fibroasă și una sinovială.

În funcție de morfologia lor, art iculațiile sinoviale (articulații mobile) permit următoarele tipuri
de mișcări:

• Alunecarea – Reprezentată de mișcarea prin care o suprafață osoasă platase deplasează față
de o altă suprafață osoasă din față în spate sau dintr -o parte în alta fără ca unghi ul dintre cele
două să se modifice semnificativ;

• Rotația – Reprezintă mișcarea unui os în jurul axei sale;

• Mișcări speciale – În această categorie intrând protactia, retracția, dorsiflexiunea,
inversiunea, eversiunea.;

• Mișcări unghiulare – Mișcare ce po ate mări unghiul dintre cele două oase ce formează
articulația. În această categorie intră mișcările de flexie și extensie reprezentate la figura 1.

Amfiartrozele reprezintă articulații cu mișcări mai ample, semimobile, întâlnite în coloana
vertebrală, le gătura dintre corpul vertebrelor făcându -se printr -un disc fibrocartilaginos, ce are forma
vertebrelor și prezintă o serie de lame concentrice de țesut fibrocartilaginos la capetele sale, iar în
centru având o substanță gelatinoasă numită nucleu pulpos.

Afecțiuni ale sistemului osos. Aceste afecțiuni determină fragilitatea scheletului, crescând șansele
unor fracturi. Una dintre cele mai comune afecțiuni ale oaselor este osteoporoza, ce se caracterizează prin
densitatea scăzută (apărută atunci când oasele s uferă de o deficiență de minerale, precum calciul) a oaselor
și degradarea structurii acestora. Sistemul osos este extrem de imporant pentru existența noastră, astfel că,
sănătatea acestui sistem este esențială pentru o viață sănătoasă lipsită de disconfor t și dureri. Pe lângă rolul
lor de susținere a corpului și acela de a proteja diferite organe importante din corpul nostru, oasele
reprezintă și un “depozit” de minerale de care nu ne putem lipsi pentru a avea o viață normală.

Pagina 13

Importanța acestui sistem e ste dat și de faptul că, în cazul unei boli, a osteoporezei de exemplu,
problema nu este doar boala în sine ci și declinul fizic și mental care vin împreună cu ea. Aceste
afecțiuni nu scad doar calitatea vieții, dar pot, prin dureri constante sau agravări, să ducă până la
incapacitatea unui om de a merge, de a sta sau de a face alte activități ce presupun mișcări. Pe lângă
aceste dureri constante, fragilitatea oaselor poate duce la fracturi dureroase, cele mai frecvente fiind la
șold, la încheietura mâini ș i la coloana vertebrală.

Câteva dintre cele mai comune afecțiuni ale sistemului osos sunt:

• Osteoporoza – Care afectează preponderent femei trecute de 50 de ani, dar numărul este
considerabil și în rândurile bărbaților. Această boală se caracterizează pri n scăderea masei
osoase, acestea din urmă fiind lipsite de cantitățile optime de minerale. Poate fi
diagnosticată și tratată.

• Artrita – Această afecțiune afectează articulațiile, caracterizată prin inflamarea acestora și
poate fi întâlnită sub următoarele forme: Artrită reumatoidă (boală autoimună), artrita
septica (infecția la nivelul articulațiilor),osteoartrită (articulații degenerate) și artrita
posttraumatică (ce survine în urma unei accidentări, în general, la genunchi).

• Fibromialgia – Este o afecți une cronică, ce se caracterizează prin durere și oboseală în tot
corpul, diagnosticată ca un sindrom. Pentru această boală nu există un mod de vindecare,
șansa de a duce o viață normală celor care suferă de această boală fiind dată de tratament.

• Necroza a vasculara – Caracterizată prin furnizarea unei cantități insuficiente de sânge ce
duce la degradarea osului, afecțiune ce se manifestă mai ales în partea superioară a
piciorului și șold, dar și la glezna, umăr și coate.

• Boala Paget – Întâlnită, în general , la persoane trecute de 40 de ani, aceasta este o boală
cronică a scheletului ce poate afecta mai multe oase, printre care: coloana vertebrală,
oasele lungi, craniul, etc.

• Osteogeneză imperfectă – Afecțiune cauzată de un defect genetic. Fiind cunoscută ș i sub
numele de “boala oaselor fragile”, aceasta este caracterizată de incapacitatea organismului
de a întări oasele.

• Fasceita plantară (Fig. 18) – Această afecțiune
este întâlnită la persoanele care folosesc, pe
perioade lungi de timp, precum sportivii s au
dansatorii. Se caracterizează prin inflamația
fasciei plantare, ce provoacă durere în călcâi,
durerea fiind cauza dificultății de deplasare.
Fig. 18: Reprezentare a Fasceitei
plantare.

Pagina 14

Pentru tratarea acestor afecțiuni, tratamentul medicamentos în combinație cu exercițiile fizice,
un regim alimentar sănătos pot avea un real succes. În cazul în care acestea eșuează sau nu dau
randamentul necesar, se poate opta pentru tratamentul chirurgical. Una dintre cele mai răspândite
indicații este prevenția bo lii, această fiind o măsură destul de complicată întru -cât, din diferite situații
(condițiile de serviciu, ghinion, etc) nu putem evită lucrurile ce ne fac rău. Totuși, o dietă echilibrată
și mișcare, combinată cu evitarea pe cât posibil a accidentelor și a lucrurilor dăunătoare organismului
ne pot feri de diferite complicații problematice.

2.2 Scheletul antebrațului

Antebrațul este format din două oase parelele, respecitv “ulna” (ce se situează în prelungirea
degetului mic) și “radius” (situat în prelu ngirea policelui).
(Fig.19/Fig. 22) Cele două oase sunt articulate prin
intermediul epifizelor lor, rămânând totuși distanțate la
nivelul diafizelor, spațiul dintre ele fiind numit spațiu eliptic
sau spațiu interosos.
Cele două oase prezintă diafize cu 3 fețe și 3 margini. În
urma examinării scheletului articulat, se poate observa faptul
că radiusul depășește ulna prin partea inferioară (epifiza
inferioară) și este depășit de acesta prin partea superioară
(epifiză superioară). Astfel, radiusul contribuie la formarea
articulației metacarpiene, iar ulnă la formarea articulației
cotului.

Fig. 19: Reprezentarea scheletului
antebratului

Ulna (Fig. 20): Se află în partea mediană a
antebrațului, în prelungirea degetului mic. Acest os este un
os lung și perec he. La întâlnirea cu humerusul, pe
scheletul articulat fiind puțin oblic, formează cu acesta un
unghi cu deschidere laterală.

Ca subiect de studiu și analiză, ulna prezintă corpul
și cele două epifize. Corpul având o formă concavă,
prezentad 3 fețe și 3 m argini. Pe fața anterioară este situată o
gaură nutritivă, în partea superioară a feței inserându -se
mușchiul flexor profund al degetelor, iar în cea inferioară,
mușchiul pătrat ponator. Marginea anterioară a osului începe
de la procesul coronoid, aceasta terminându -se la

Fig. 20: Reprezentare a ulnei pe
fețele anterioară si laterală

Pagina 15

procesul stiloid, marginea posterioară (proeminentă sub piele) pornește de pe olecran și dispare în
treimea inferioară a diafizei, iar marginea later ală este marginea de inserție a membranei
interosoase. Membrana interosoasa fiind cea care unește corpurile celor două oase ale antebrațului.
În partea sa superioară, membrana se bifurcă și delimitează o suprafață triunghiulară, aici
întâlnindu -se incizură radială a epifizei proximale.

Epifiza/Extremitatea superioară este compusă din două proeminente, una verticală (olecran, Fig.
20) și una orizontală (proces coronoid, Fig. 20). Cele două prezintă între ele un unghi drept și mărginesc o
cavitate numită “scobi tura trohleara”. Olecreanul este ușor de depistat, palpând pe față posterioară a
articulației cotului, pe acesta fiind înserat mușchiul triceps brahial. În ceea ce privește procesul coronoid,
pe partea laterală a acestuia întâlnim o parte a unei articulați i semilunare numite și incizură radială, iar
dedesubtul acestuia întâlnim tuberozitatea ulnei, pe care se inseră mușchiul brahial.

Epifiza/Extremitatea inferioară este alcătuită din două formațiuni: capul și procesul stiloid, acestea
simțindu -se chiar și prin piele. Procesul stiloid este o prelungire conoidă, astfel că este situat pe partea
medială a capului, cu vârful în jos, capul reprezentând un segment de cilindru, suprafața laterală a acestuia
(circumferintă articulară) unindu -se printr -o articulație cu incizura ulnară a radiusului. Între cap și procesul
stiloid întâlnim un șanț prin care trece tendonul mușchiului extensor al carpului.

Radiusul (Fig. 21) este situat pe partea laterală a antebrațului, în dreptul policeului, acesta
fiind un os pereche ce prezintă, asemeni ulnei, un
corp și două epifize ca obiect de studiu. Este
orientat în jos cu extremitatea mai mare,
prezentând mici șanțuri pe fața ei posterioară.
Corpul său, asemeni cel al ulnei, are 3 fețe
(anterioară, posterioară și laterală) și 3
margini, jumătatea inferioară a corpului osului
fiind palpabilă pe piele. Pe fața anterioară este
situată gaura nutritivă, această față fiind
îngustată în porțiunea superioară, unde este
inserat mușchiul flexor lung al policelui, în
porțiunea inferioară fiind mușchiul pătrat
pronator. Partea superioară a feței posterioare
prezintă o rotunjire, acela fiind locul de
răspuns al mușchiului supinator. Fața laterală
prezintă, pentru inserția mușchiului rotund
pronator, o tuberozitate pronatorie.

Fig. 21: Reprezentare a radiusului

Pagina 16

La acest n ivel, fracturile pot intersecta nervul, acesta avand o mare importanta practica. In
ceea ce priveste marginile radiusului, marginea anterioara a acestuia este pronuntata in partea
superioara, marginea posterioara existand numai in portiunea mijlocie, iar m arginea mediala
(interosoasa) este ascutita si se termina in partea inferioara a corpului, aceasta bifurcandu -se si
delimitand o suprafata triunghiulara.

Epifiza/Extremitatea superioara (proximala) se compune din 3 elemente, acestea fiind: capul,
colul si tuberozitatea radiusului. Capul fiind un segment de cilindu plin, mai inalt in portiunea
mediala. In timpul miscarilor de rotatie ale antebratului, capul este palpabil sub episcondiul lateral al
humerusului. Tuberozitatea radiusului este situata sub col, aceasta fiind o proeminenta ovoidala, pe
aceasa fiind inserat muschiul biceps brahial. In ceea ce priveste colul, acesta esta o portiune ingusta ce
leaga capul de corp, fiind oblic si indreptat de jos in sus latero -medial, acesta formand impreuna cu
capul un unghi deschis lateral.

Fig. 22: Reprezentare a radiusului si a ulnei

2.3 Sistemul muscular

În alcătuirea acestui sistem intră totalitatea mușchilor care intră în alcătuirea organismului,
aceștia formând partea activă a sistem ului lomocotor (parte activă a mișcărilor) datorită proprietăților lor
de contracție. În ceea ce privește clasificarea mușchilor, aici întâlnim 3 mari categorii.

1. Mușchii striați (scheletici);

2. Mușchii netezi ce intră în alcătuirea viscerelor și a vaselor de sânge;

3. Mușchiul cardiac sau mușchiul inimii.

Pagina 17
Reprezentând 40% din greutatea corpului și fiind în număr de peste 430 -500, putem vorbi
despre mușchii striați ca fiind o categorie principală de mușchi, aceștia fiind alcătuiți din mai multe
elemente: corp ul muscular, tendon, inserția mușchiului, tecile sinoviale, vasele și nervii mușchiului.
Aceștia au 3 roluri principale, conferind forma corpului, asigurând mișcarea și mențin contactul
oaselor unor articulații, capetele acestor mușchi fixându -se pe oase v ecine.

Un mușchi este alcătuit, general, dintr -un corp și 2 capete (tendonane) dintre care unul este
fixat pe osul fix, numit fiind și originea mușchiului, celălalt capăt fiind fixat pe un os mobil, acesta
fiind numit și inserția mușchiului.

Mușchii pot fi clasificați și în funcție de numărul capetelor de origine, majoritatea mușchilor
având un singur capăt, existând însă și mușchi cu mai multe capete (2,3,4) în această categorie
intrând bicepsul, tricepsul, cvadricepsul.

Asemeni oaselor, mușchii sunt pr ezenți în diferite dimensiuni și forme (lucru pe care îl putem
distinge din forma corpurilor noastre, susținând rolul mușchilor de a da forme acestora), acesta fiind
un indiciu și despre funcțiile diverse ale mușchilor.

O clasificare a mușchilor se poate face în funcție de forma acestora:

• Mușchi scurți;

• Mușchi lungi (fusiformi, cilindrici, micști);

• Mușchi lați;

• Mușchi inelari.

În ceea ce privește mușchii scurți, aceștia realizează ansambluri musculare, reprezentanți
de seamă ai acestei categorii find mușchii șanțurilor vertebrale, aceștia contribuind la menținerea
în extenise a coloanei.

Mușchii lungi, așa cum este scris în clasificarea de mai sus, sunt de trei tipuri:
fusiformi, cilindrici și micști.

Mușchii lungi fusiformi au rolul de a produce miș cări ce presupun forță relativ mare și de
amplitudini mari. Aceștia sunt întâlniți sub forma unor fuse, reprezentanți fiind mușchii gâtului și
ai membrelor.

Mușchii lungi cilindrici, asemeni mușchilor lungi fusiformi sunt întâlniți tot la membre, rolul
lor fiind însă de a produce mișcări de amplitudini mari, care nu presupun însă o forță mare, contribuind
mai mult la menținerea direcției în deplasare. O caracteristică a acestor mușchi este aceea că prezintă
aproape aceeași lățime pe toată întinderea lor.

Mușchii lați sunt și ei împărțiți în două categorii, în funcție de grosimea lor:

Mușchi lați și subțiri, aceștia alcătuind centurile care închid marile cavitați ale corpului.
Reprezentați ai acestei categorii fiind mușchii abdominali, ce susțin greutatea organelor. Acești
mușchi sunt dispuși în planuri suprapuse, fasciculele lor fiind orientate în sensuri diferite.

Pagina 18

Mușchii lați de grosimi mai mari au ca principal reprezentant mușchii care acoperă cavitatea
toracică, mobilizând membrele superioare. Acești mușchi au forma triunghiulară, în general, baza
acestora fiind inserată pe larg pe coloana vertebrală, torace și bazin, vârful acestora fiind reprezentat
de un tendon puternic, ce este inserat pe un punct al membrului superior.

Mușchii inelari prezintă o formă circulară și permit, datorită contracției lor, deschiderea
sau închiderea anumitor orificii precum orbicularul ochilor, al buzelor etc.

Tot în această categorie, dar cu mult diferit de ceilalți din perspectiva dimensiunii și a
importanței, poate fi descris și mușchiul diafragm, acesta alcătuind plafonul cavității abdominale
și planșeul cavității toracice.

Revenind la mușchii scheletici, în funcție de regiunile corpului, principalele grupe de mușchi
de acest tip sunt:

• Mușchii capului;

• Mușchii gâtu lui;

• Mușchii trunchiului;

• Mușchii membrelor.

Mușchii capului (Fig, 23) se împart în:

• Mușchii mimici, aceștia fiind mușchi cutanați cu roul în formarea expresiilor faciale obținute prin
contractarea acestora. Reprezentanți ai acestor grupe sunt: mușchiu l sprâncenos, mușchiul frontal,
mușchiul zigomatic, mușchiul occipital, mușchiul orbicular al ochiului, mușchiul orbicular al
buzelor, mușchiul buccinator.
• Mușchii masticatori ce au rol în masticație și au ca reprezentanți mușchii maseteri,
mușchiul temp oral și mușchii pterigoidieni.

Fig. 23: Mușchii capului

Pagina 19

Mușchii maseteri (Fig.24) au rolul de a mobiliza mandibula în diferite direcții și sensuri
cu scopul de îndeplinire a celor 4 funcții esențiale ale aparatului dentomaxilar: m asticația, fonația,
fizionomia și automentinerea.

Mușchii maseteri își au originea în arcada zigomatică, acești mușchi inserându -se pe
fața externă a ramurei mandibulei, acționând în sensul ridicării acesteia.

În număr de patru, mușchii masticatori prezi ntă una dintre inserții la nivelul mandibulei.
Aceștia pot exercita o mare forță de contracție prin acțiunea căreia este generată mobilizarea
mandibulei astfel încât arcata dentoalveolară inferioară vine în contat direct cu cea superioară
realizându -se ast fel procesul masticației.

Fig. 25: Mușchiul maseter

Mușchiul temporal (Fig. 25) se află situat în fosa Fig. 24: Mușchiul temporal

temporală, ocupând -o în întregime. Forța sa de
contracție îl face cel mai puternic mușchi mast icator,
acesta fiind format din 3 fascicule musculare, cu origini
pe linia temporală inferioară, pe suprafața fosei
temporale și pe fascia temporală. Cele 3 fascicule
musculare formează împreună un corp muscular unic, cu
un traiect descendent.

Pagina 20

Fasciculul anterior dispune de fibre musculare poziționate vertical. Fasciculul mijlocui dispune
de fibre nervoase, poziționate oblic, descendent insens posterioanterior. Iar fasciculul posterior
dispune de fibre musculare poziționate aproape orizontal.

Mușchii pterigoidieni sunt cei mai puțin voluminoși mușchi masticatori, aceștia având forma
și direcția fibrelor musculare similare cu cea a mușchiului maseter și este situat în fosta
infratemporală, avându -și originea în fosa pterigoidiană.

Alături de ceilalți mușchi masticatori, mușchii pterigoidieni susțin, prin contracția
bilaterală, ridicarea mandibulei.

Mușchii gâtului (Fig. 26)
Acești mușchi au rolul de a
asigura mișcările capului pe trunchi,
realizate prin intermediul coloanei
vertebral e. Deși, funcțional, ei sunt
mușchi craniomotorii, topografic sunt
definiți ca mușchi ai gâtului.
După modul de repartizare, acești
mușchi se pot clasifica în:
• Mușchii regiunii mediene a gâtului,
aceștia fiind situați în superficial și
profund;
• Mușchii situați în regiunea laterală a
gâtului, aceștia fiind mușchi pereche.
În categoria mușchilor situați în
regiunea laterală a gâtului întâlnim
următorii mușchi:
-Muschiul platysimia (numit și
mușchiul pielos al gâtului) ce are ro lul în
încrețirea pielii gâtulu, trăgând în jos
buza inferioară și colțul gurii, acest
mușchi participând la coborârea
Fig. 26: Mușchii gatului mandibulei.

Pagina 21

Un alt mușchi important situat la nivelul gâtului, este mușchiul sternocleidomastoidian (SCM)
acesta avându -și originea pe stern și pe clavicula, inserându -se pe procesul mastoid al osului temporal.
Printre rolurile îndeplinite de mușchiul sternoclidomastoidian se numără flexarea capului prin
contracția sa bilaterală, iar prin contracția unil aterală înclină capul lateral și îi dă o mișcare de rotație,
ridică toracele în timpul inspirației forțate, etc.

Mușchii scaleni, aceștia fiind în număr de trei, scalenul anterior ce își are originea în tuberculii
anteriori ai apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale 3,4,5,6 și se inserează pe coasă I. Scalenul
mijlociu, cu originea în tuberculii posteriori ai apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale
2,3,4,5,6,7 și se inserează pe coasa I, în spatele locului de inserție al mușchiului scal en anterior și a
șanțului arterei subclaviculare. Scalenul posterior, numit și scalenul mic, își are originea pe tuberculii
posteriori ai apofizelor transversale ale vertebrelor cervicale 4,5,6,7 și se inserează pe fața laterală a
coastei a II a. Rolul ace stor mușchi constă în participarea la realizarea flexiei cervicale, luând punct fix
pe coasta ajută la înclinația coloanei vertebrale cervicale, participând și la ridicarea toracelui în vederea
ajutării efectuării respirației.

Din categoria mușchilor regi unii mediene a gâtului, fac parte: mușchiul drept anterior al
capului, mușchiul drept lateral al capului și mușchiul lung al capului și gâtului.

Mușchii trunchiului se împart în 3 categorii:

1. Mușchii spatelui și ai cefei;

2. Mușchii anterolaterali și mușch ii toracelui;

3. Mușchii abdominali.

Mușchii spatelui și ai cefei (Fig. 27).

În această categorie intră, în plan
superficial mușchiul trapez și marele
dorsal, iar în plan profund intră mușchiul
ridicător al scapulei, mușchiul romboid,
mușchiul dințat posterior și superior,
mușchiul dințat inferior, mușchiul
splenius al capului și gâtului.

Mușchiul trapez – Acest mușchi își
are oroginea pe apofizele spinoase ale
vertebrelor cervicale și torcalae, iar
punctul de inserție și -l are pe clavicula, p e
acromion și pe spina scapulei. Acesta are
rolul de a ridica umărul (atunci când ia
punct fix pe coloană), când își ia punct fix
pe centura scapulară înclină capul pe
aceeași parte.
Fig. 27: Mușchii spatelui și cefei

Pagina 22

Mușchiul marele dorsal, este cunoscut ca fiind cel mai lat mușchi al c orpului, acesta
avându -și originea pe procesele spinoase ale ultimelor 6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare și
creastă sacrală, iar punctul de inserție îl are pe humerus, rolul acestui mușchi fiind de de ridicare a
toracelui atunci când ia punct fi x pe humerus, ridică toracele intervenind în cățărare. Poate participa la
înclinarea trunchiului de aceeași parte, de asemenea, când ia punct fix pe coloană, coboară brațul
ridicat, realizând și extensia, adducția, rotația internă a brațului.

Următoarea c ategorie de mușchi este aceea a mușchilor anterolaterali (Fig. 28) ai toracelui,
aceștia conținând în plan superficial mușchii „marele pectoral” și „marele dințat”, iar în plan profund
conținând mușchii „micul pectoral”, mușchiul subclavicular, mușchii int ercostali externi și interni.

Mușchiul „Marele pectoral” își are originea pe primele 6 cartilaje costale, punctul de inserție
fiind pe humerus, acest mușchi având rolul de adductie a brațului, apropiind brațul de torace, iar atunci
când ia punct fix pe hu merus, acest mușchi are rol în cățărare ridicând toracele.

În ceea ce privește „Marele dințat” își are originea pe primele 10 coaste, locul de inserție fiind
marginea internă a scapulei, având rolul de a se mișca înainte și lateral atunci când ia punct fi x pe
torace, iar atunci când ia punct fix pe scapulă are rol inspirator, acesta ridicând coastele.

În categoria mușchilor abdominali (Fig.28) intră mușchiul drept abdominal, mușchiul oblic
extern, mușchiul oblic intern, transvers, abdominal piramidal, păt rat lombal, psoas. Acești mușchiu au
rolul de a menține echilibrul corpului, de a asigura presiunea abdominală, la mișcarea de flexie a
trunchiului prin mușchii drepți și olbici abdominali, etc.

Fig. 28: Mușchii abdominali și mu șchii anteolaterali ai toracelui

Pagina 23
Mușchii membrelor inferioare – În ceea ce privește această categorie de mușchi, ei sunt
mult mai dezvoltați decât mușchii membrelor superioare. Clasificarea mușchilor după așezarea rol
topografică împarte mușchii membrelor inferioare în:

• Mușchii bazinului;

• Mușchii coapsei;

• Mușchii gambei;

• Mușchii piciorului.

Prima categorie, mușchii bazinului, sunt împărțiți la rândul lor în două categorii, anume:
mușchii intrinseci ai bazinului, aceștia formând diafragma pelviană (muș chiul ridicător anal,
mușchiul coccigian) și mușchii extrinseci, acești mușchi fiind extremități libere ale membrelor
inferioare, avându -și originea pe oasele bazinului și punctul de inserție pe extremitatea superioară a
femurului. Acești mușchi sunt mușch i scurți, dar groși, cu o forță de contracție mare.

În această categorie intră și mușchii regiunii fesiere ce cuprinde mușchi precum mușchiul fesier
mare, mușchiul fesier mijlociu, fesier mic, mușchiul piriform, mușchiul obturator intern, mușchii
gemeni ( superior și inferior), mușchiul păstrat femural (participă la rotația laterală a coapsei) și
mușchiul obturator extern care este, prin acțiunea lui, un rotator lateral al coapsei. Mușchii fesieri își
au originea pe aripa iliacă și punctul de inserție pe tr ohanterul mare al femurului, fesierii mari fiind
extensori ai coapsei, aceștia contribuint la menținerea poziției verticale a corpului, iar fesierii mijloci și
mici acționează în comun, având rolul în rotație în afară/înăuntru a coapsei.

Mușchii coapsei s unt și ei împărțiți în 3 categorii, în acestea întrând:

– Mușchii anteriori, categorie din care fac parte: Mușchiul tensor, ce își aduce contribuția în
abducția coapsei și în extensia genunchiului. Acest mușchi își are originea pe spina iliaca superioară și
creasta iliacă, punctul de inserție fiind pe tractul iliotbial. Un alt mușchi din această categorie este
mușchiul croitor, fiind cel mai lung mușchi al corpului, acesta își are originea pe spina iliaca antero –
superioară, punctul de inserție fiind pe fața medială a extremității superioare a tibiei. Acest mușchi are
rol în rotația medială și în flexarea gambei pe coapsă. Un alt reprezentant al acestei categorii este
mușchiul cvadriceps, având 4 capete de origine (dreptum femural, vastul medial, vastul latera l și
vastul intermediar) ce se unesc, terminându -se cu un tendoin puternic care înglobează rotula prin care
se inserează pe tuberozitatea tibiei.
– Mușchi mediali, în această categorie întrând mușchiul gracilis, a cărui origine este pe ramura
inferioară a p ubelui, iar punctul de inserție pe fața medială a tibiei. Rolul său este în mișcarea de
abducție și flexie a gambei. Alți mușchi din această categorie sunt: mușchiul pectineu, cu rol în
mișcare de adductie și flexie a coapsei de bazin, mușchiul adductor lu ng (mijlociu), mușchiul adductor
scurt (mic) și mușchiul adductor mare.
– Mușchii posteriori ai coapsei. Reprezentanți ai acestei categorii sunt: mușchiul biceps
femural, cu punctul de inserție pe capul fibulei, având astfel rol în extensia coapsei, flexia gambei pe
coapsă și rotația laterală a gambei. Mușchiul tendinos și mușchiul semimembranos (rol în flexia și
rotația medială a gambei) completează lista de reprezentanți de seamă ai acestei categorii.

Pagina 24

În ceea ce privește mușchii gambei, aceștia sunt împăr țiți în următoarele grupe:

– Mușchii anteriori ai gambei, întrând în această categorie: mușchiul tibial anterior (ce execută flexia
dorsală, inversiunea și adducția piciorului), mușchiul extensor lung al degetelor (rol în flexia dorsală
și în extensia și pr onația piciorului), mușchiul extensor lung al halucelui (cu rol în extensia degetului
mare, flexia dorsală a piciorului, inversiune și adductie), mușchiul fibularis terius (rol în flexia dorsală
și pronația piciorului),
– Mușchii posteriori ai gambei, aceas tă categorie este compusă din mușchii planului profund,
cuprinzând mușchii planului superficial: mușchiul triceps sural – cel mai puternic mușchi al gambei,
mușchii gemeni, unul medial și unul lateral inserați pe o aponevroză lată ce se îngustează până la
unirea cu tendonul solear unde se formează tendonul lui Ahile, mușchiul solear, mușchiul plantar
subțire, mușchoul planului profund, mușchiul popliteu, mușchiul tibial posterior, mușchiul flexor lung
al degetelor.
– Mușchii laterali ai gambei se împart în: mușchiul peronier lung, ce își are originea pe condilul lateral
al tibiei și pe capul fibulei, iar punctul de inserție îi este pe primul metatarsian și mușchiul peronier
scurt, ce își are originea pe fața laterală a fibulei și își are punctul de inserție p e baza metatarsianului
al V-lea.

Ultima categorie, aceea a mușchilor piciorului, se împarte în doar două grupe, aceea a mușchilor
dorsali și ai mușchilor plantari ai piciorului. Mușchii dorsali ai piciorului fiind reprezentați de mușchiul
extensor scurt a l degetelor, mușchii plantari mediali (mușchiul abductor al halucelui, mușchiul flexor
scurt al halucelui, mușchiul adductor al
halucelui), mușchi plantari laterali (mușchiul
abductor al de degetului mic, mușchiul flexor
al degetului mic, mușchiul opoz ant al
degetului mic) și mușchii regiunii plantare
mijlocii (mușchiul flexor scurt la degetelor,
mușchiul pătrat al plantei, mușchii
lombaricali, mușchii interososi ai piciorului,
mușchii interososi plantări și mușchii
interososi dorsali)

Mușchi i membrelor superioare

Această categorie de mușchi este împărțită în:

1. Mușchii centurii scapulare (Fig. 29) sau
superioare, printre care se numără mușchiul
deltoid (ce își are originea pe clavicula –
fascicul anterior, pe acromion – fascicul
mijlociu, pe spina scapulei – fascicul
posterior, iar punctul de inserție pe fața
laterală a humerusului) cu rol în proiecția
brațului înainte/înapoi și în abducția brațului, Fig. 29: Mușchii centurii scapulare

Pagina 25

mușchiul supraspinos (cu rol în abicția brațului), mușchiul infraspinos și mușchiul rotun d mic (acestea
două au rol în rotația în afară a brațului), mușchiul rotund mare și subscapular (având rol în rotația
înăuntru a brațului, dar și de a aduce brațul aproape de corp – abducție).

1) Mușchii brațului. Asemeni celorlalte categorii musculare din c orp și această grupă de mușchi se
împarte în 2 subgrupe:
• Mușchii anteriori, în această categorie intrând bicepsul brahial (mușchi cu 2 capete de origine,
primul fiind pe procesul coracoid al scapulei și cel de -al doilea, care se află pe tuberculul situat
deasupra cavității glenoide a scapulei, punctul de inserție fiind pe tuberozitatea radiusului) acest
mușchi având rol în flexarea antebrațului, coracobrahial, brahial;
• Mușchii posteriori ce au ca reprezentant mușchiul triceps brahial, mușchi ce prezintă 3 capete
de origine (2 capete pe fața posterioară a humerusul și un capăt pe tuberculul situat sub
cavitatea glenoidă a scapulei), punctul de inserție fiind pe olecran. Acest mușchi având rol de
extensor al brațulului.
2) Mușchii antebrațului:

Mușchii antebr atului sunt împărțiți în 3 categorii:

• Mușchi anteriori, care sunt la rândul lor:

– Mușchi flexori ai degetelor, ai mâinii și ai antebrățului;

– Mușchiul rotund pronator (Fig. 30), ce își are originea pe humerus, iar
punctul de inserție pe radius, acest mu șchi având rolul în mișcarea de pronație a mâinii.
➢ Mușchi posteriori, mușchi extensori ai degetelor, ai mâinii și ai antebrățului;

➢ Mușchii laterlai, aceștia fiind
extensori ai mâinii și flexori ai
antebrațului pe braț. Cel mai de
seamă reprezentant al a cestei
categorii este mușchiul supinator
(Fig. 30), acesta fiind cel mai
puternic supinator al antebrațului și
mâinii.
4. Mușchii mâinii, aceasta având
mușchi doar pe fața sa palmară și în spațiile
interosoase, acești mușchi au rol în flexarea
degetelor și s unt abducători ai policelui (degetul mare) și degetului mic.
Fig. 30: Mușchiul rotund pronator și mușchiul supinator

Pagina 26

Capitolul 3. Fractura de antebraț

3.1 Definiții

Așa cum am afirmat în capitolul anterior, sistemul locomotor este un sistem ce trebui e privit
din perspectiva întregii sale complexități, vorbind despre acest sistem, trebuie să avem în vedere toate
sistemle sale și, deci, toate afecțiunile la care aceste sisteme riscă a fi supuse.

Antebrațul, cel care este subiectul principal al lucrării noastre, prezintă părți din sistemele mai
sus menționate, de aceea, fractura unuia dintre oasele antebratului (oase ce fac parte dintr -un sistem
mai mare, nu pot fi privite individual), oase cu diverse roluri, trebuie privită, în mod firesc, ca o boală.

O fractură se poate definii ca fiind o discunținuitate a osului, aceasta fiind produsă în urma unui
traumatism. Sau, dacă se dorește o altă formă a definiției, fracturile pot fi prezentate ca leziuni apărute în
urma acțiunii unui traumatism puternic asupra osului, întrerupând continuitatea acestuia din urmă.
Fracturile nu sunt simple accidente cu repercursiuni locale, acestea sunt afecțiuni a cărui șoc
și vindecare antrenează întreg organsimul.

În cazul fracturilor, ca o primă clasificare, putem discuta d espre fracturi asupra unor oase
tinere, sănătoase și de fracturi asupra unor oase slăbite de o afecțiune deja existentă sau de o afecțiune
ce a măcinat oasele în trecut/ce le macină și în prezent.

Alte modalități de clasificare a fracturilor sunt:

1. În funcție de acțiunea forței traumatismelor întâlnim

• Fracturi directe, aceasta tip fiind produs la nivelul la care acționează forța. Se caracterizată prin
zdrobire, compresiune sau șoc violent. Aceste fracturi sunt asociate accidentelor care prezintă
și lez iuni ale părților moi.
• Fracturi indirecte, aceste fracturi fiind produse în alte locuri decât în locul în care a avut loc
șocul traumatic. În cazul fracturilor indirecte, traumatismul poate acționa prin diferite
mecanisme: tracțiunea (În urma contracțiilo r musculare violente ce duc la smulgerea unora
dintre fragmentele osoase, acestea prezintă zone de inserție tendinoase sau fracturi parcelare
ale epifazelor prin tracțiunea ligamentoasă), flexiunea (Est e caracterizată de forța exercitată
asupra unei curburi osase care rupe osul la maximum de curbură, atunci când acesta depășește
elasticitatea normală), compresiune (Caracterizată de fracturarea în lungul axului osului),
torsiunea (Când traumatismul produc e o răsucire a membrului, această răsucire determinând
întotdeauna o fractură spinoidă sau helicoidă).

Pagina 27

2. În funcție de gradul de fracturare a osului (Fig. 31)

• Fracturi complete. În cazul în care fracturile complete sunt directe, acestea pot avea traiect ul
de fractură cu sediul variabil, iar în cazul fracturilor indirecte, aceste fracturi se pot situa la
nivelul punctelor slabe ale osului. Traiectul fracturii poate fi transversal, oblic, spiroid,
longitudinal, în vârf de clarinet și în forma aripii de flu ture. În cele mai multe cazuri ale
fracturilor complete, fragmentele osoase rămase sunt în număr de două, uneori însă pot exista
și 3 sau mai multe fragmente, fractura fiind, în acest caz, cominutivă iar fragmentele osoase
poartă numele de “eschile”. Depla sarea fragmentelor în urma fracturilor este variabilă, aceasta
putându -se face prin translație (Mișcare reprezentată de deplasarea înainte -înapoi, intern sau
extern, față de celelalte fragmente, producându -se astfel încălecarea fragmentelor), prin rotație
(mișcare reprezentată de mișcarea unuia dintre fragmente în jurul pripriului său ax, celălalt
fragment rămânând imobil, existând însă și situații în care ambele fragmente se rotesc
simultan) și prin unghiularea unui fragment față de celălalt (Această mișca re este reprezentată
de deplasări complexe, ce presupun deplasări laterale cu decalaj sau încălecări unghiulare).
• Fracturile incomplete, aceste fracturi fiind ușor de observat la copii, au diferite forme: Deformarea
osului în grosime (Deformare ce are loc printr -un mecanism de presiune pe lungimea osului),
ruperea incompletă sau flexiune (Prezentă în special la copii, care datorită grosimii și elasticității
periostului se produce un traiect de fractura ce interesează numai corticală dinsre conconvexitatea
osului), înfundarea (aceste fisuri fiind observate în special la oasele craniene, oase late) și fisurile
(Acestea sunt prezente mai mult la adulți, integritatea osului fiind păstrată, afecțiunea putând fi
descoperită doar prin radiografii din incidențe dif erite.

3. În funcție de integritatea pielii:

• Fracturi închise – Reprezentate de
segmentele osoase fracturate,
acoperite însă de piele, cel puțin.

• Fracturi deschise – Reprezintă
cazurile fracturilor în care osul
ajunge în exterior, penetrând pielea .
Aceste cazuri sunt mai grave, întru –
cât pot apărea infecții, pot apărea
procese septice de oseită sau chiar
osteomielită (aceasta întârziind
vindecarea) sau alte complicații până
la distrugeri osoase.

Fig. 31: Reprezentări ale fracturilor complete și
incomplete

Pagina 28

Fracturile osoase prezintă un risc și pentru părțile moi din jurul focarului de fractură. Aceste
leziuni ale părților moi se pot face atât ca urmare imediată a acțiunii agentului traumatic (traumatismul
fiind cel care lezează părțile moi) f ie din cauza fragmentelor ascuțite ale oaselor fracturate.

Pot fi lezați mușchii și tendonele, lezarea acestora putând duce la tulburări de mișcare.
Leziuni pot apărea și la nivelul vaselor de sânge, ale nervoilor și al pielii.

Pot fi afectate articulați ile din imediata vecinătate ale focarului de fractură.

În cazul leziunii nervoase (nervii putând fi înțepați sau rupți) pot apărea paralizii sau
tulburări senzoriale în zona afectată.

3.2 Clasificarea fracturilor de antebra ț

Pentru a putea fi vorba de un tratament, este foarte importantă pregătirea cadrului medical
în cunoașterea clasificării fracturilor în general. În cazul în care tipul de fractură este confundat,
tratamentul și recuperarea nu vor evolua sau o vor face într -un mod care creează complic ații
pacientului.

În cadrul clasificării fracturilor de antebraț putem vorbi despre:

➔ Primul tip este fractura ulnară, simplă, radiusul fiind intact. Acest tip de fractură poate fi
oblică, transversă și mai poate prezenta dislocare a capului radial.

➔ Cel de-al doilea tip este reprezentat de fractura radială simplă, cu ulna intactă. Fractura
ce, asemeni primului caz, poate fi oblică sau transversă, putând să prezinte și dislocație a
articulației distale radioulnare.

➔ Cel de -al treilea tip de fractură prezin tă afecțiunea simplă a ambelor oase, acestea putând fi:
Cu interesare a treimii proximale a radiusului, cu interesare a treimii mijlocii a radiusului sau
cu interesare a treimii distale a radiusului.

➔ Cel de -al patrulea tip este reprezentat de fractura com inutivă ulnară cu radius intact. Acest tip
de afecțiune poate prezenta și luxație a capului radial.

➔ Cazul cu numărul cinci prezintă fractura cominutivă radială cu ulna intactă. Acest tip de
fractură putând prezenta și luxația distală a ulnei.

➔ Fractura co minutivă a ambelor oase.

➔ În acest caz, cu numarul 7, fractura este ulnară complexă și poate fi bifocală cu radius
intact, bifocală cu radius fracturată sau cominutivă cu sau fără fractură de radius.

➔ Cazul cu numărul 8 prezintă cazul fracturii radiale com plexe, aceasta putând fi bifocală cu
ulna intactă/afectată sau cominutivă.

Pagina 29
➔ Fractură complexă în cadrul ambelor oase, aceasta putând fi fractura bifocală, cominutivă
a unui os sau cominutivă a ambelor oase.

Pe lângă aceste tipuri de clasificare, mai întâl nim 4 cazuri ale fracturilor antebrațului:

I. Primul caz, acela al fracturii treimii proximale sau milocii a ulnei cu luxație anterioară a
capului radial.

II. Cel de -al doilea caz prezintă frctura treimii proximale sau mijlocii a ulnei cu luxația
posterioară a capului radial.

III. Cel de -al trilea lea caz, fractura metafizei ulnare cu luxație laterală a capului radial.

IV. Și cel de -al IV -lea caz este reprezentat de cazul fracturii treimii proximale sau mijlocii a ulnei
și a radiusului cu luxație anterioară a capului radial.

3.3 Cauze si factori declanșatori.

Așa cum am prezentat la punctele anterioare, fracturile sunt diverse și pot fi provocate
în diferite moduri, acestea depinzând de mai mulți factori.

În ceea ce privește antebrațul, mecanismul de produ cere a fracturilor nu este mai prejos, acesta
fiind la fel de complex. Cele mai comune fracturi ale antebrațului fiind datorate accidentelor de
circulație, acestea fiind formate în urma unui traumatism direct pe braț.

Alt caz întâlnit este acela al victim elor unor agresiuni, acestea primind lovituri cu un obiect
contondent sau chiar cu piciorul pe marginea cubitală a antebrațului. Persoanele atacate au tendința de
a ridica brațul pentru a se proteja, preluând tot șocul în antebraț, acesta provocând fie fra cturi de
cubitus, urmate de luxații de corp radial fie fracturi ale diafizei radiale.

Un alt mod de producere a fracturii de antebraț este prin căderea pe acesta sau prin torsiune. De
cele mai multe ori, radiusului cedează primul.

Răsucirea, torsiunea, f lexarea și presiunea sunt mecanisme de producere ale fracturilor în
general, despre acestea vorbind la subcapitolul 3.1, “Alte modalități de clasificare ale
fracturilor”, punctul 1.

Practicarea unor sporturi pot desemna factori de risc pentru sistemul loc omot, sportivii
suferind des accidentări.

Pagina 30
3.4 Tabloul clinic

Din perspectiva traumatismelor, antebrațul este o zonă frecvent expusă la aceastea, fracturile
diafizare ale oaselor antebrațului sunt întâlnite la toate vârste, balanța înclinând însă spre per soanele
mai în vârstă, aceste afecțiuni fiind mai des întâlnite la vârstnici, a căror rezistență osoasă a fost
scăzută în timp. Pentru că o fractură să fie produsă este nevoie de acțiunea unor factori extrinseci (forțe
sau presiuni aplicate asupra osului), dar și a unor factori intrinseci precum curbările osoase existente în
raport cu solicitările, capacitatea de absorbție a energie, rezistență la oboseală, stres și efort fizic și
densitatea osoasă.

În ceea ce privește simptomatologia, fracturile se împart clasic în 2 categorii,
respectiv simptome de probabilitate și simptome de certitudine.

Persoana afectată de o fractură are, în prima fază, o stare generală (semne generale) mai puțin
alterată, prezentând frisoane, temperatură ce poate aține valori ridica te, indispoziție, etc. Aceste stări
dispar de la sine, un tratament specila nefiind necesar.

➢ Simptomele de probabilitate pot crea confuzii, acestea fiind întâlnite în cadrul a
numeroase tipuri de traumatisme și șocuri:

► Durerea constant prezentă într -un punct osos, este un indice. Aceasta apare însă și
în cazurile traumatismelor ce nu au produs fracturi, durerea fiind un indice bun în cazul
identificării locului fracturii în timpul examinării pacientului. Aceasta poate induce
șocul traumatic.

► Incapacitate funcțională. Nu este un indice precis, întru -cât este întâlnit și în luxații și în
contuzii, de asemenea, aceasta poate fi indusă și de durere, pacientul ce suferă de fractură
ținând nemișcat brațul din cauza durerii sau de o complicație a fracturii în ca re osul atinge sau
rupe nervul, inducând astfel paralizia locală.

► Hematonul, care poate fi redus dacă nu s -a produs ruperea unui vas mare de sânge, acesta
putând provoca și șocuri hemoragice în cazul unui hematom voluminos. Acesta se va redresa în
timp, s ângele putând fi absorbit de țesuturile din jurul său, în cazul în care situația o impune,
putând fi eliminat și chirurgical.

►Echimoza, aceasta poate apărea la scurt timp, în cazul fracturilor oaselor superficiale și
mai târziu, atunci când osul fractura t este acoperit de mase musculare puternice.

➢ Simptome de certitudine sunt simptome cu o valoare crescută în vederea stabilirii unui
diagnostic, acestea trebuie însă examinate cu grijă, având în vedere faptul că leziunile pot
fi agravate.

► Unul dintre semn ele de certitudine este dat regiunea deformată, aceasta susținând lipsa
continuității normale a osului fracturat. Este indicată o examinare atentă înaintea stabilirii
tipului de fractură (uneori, deformările iau aspecte ce facilitează diagnosticarea fractu rii),
întru -cât o luxație articulară poate provocă și ea deformări locale.

► Scurtarea regiunii, asemeni deformării regionale, poate apărea și în cazul unei luxații,
examinarea atentă fiind din nou necesară pentru stabilirea exactă a afecțiunii. Acest simpt om

Pagina 31
este mai puțin sesizabil pentru oasele normale, fiind mai evidentă în cazul unei fracturi oblice
a unor oase lungi.

►Crepitatia osoasă, acest simptom apare în cazul fracturilor, dar mai poate fi sesizat în
cazurile în care țesutul de la nivelul articu lațiilor este afectat sau absent. Acestea ajută în
stabilirea diagnosticului fracturii, existând însă riscurile cauzării unor noi leziuni la nivelul
țesuturilor moi, ale nervilor sau vaselor de sânge. Frecarea oaselor le poate afecta pe acestea și
pot chia r face dintr -o fractură închisă una deschisă. În urma stabilirii diagnosticului, evitarea
testului este indicată.

► Mobilitatea anormală, prezentă în cadrul fracturilor complete, se manifestă prin
mobilitatea nenaturală a osului la încercarea mișcării membr ului/zonei respective. Pentru a
diagnostica pe această cale fracturile, manevrele trebuie să fie extrem de blânde, mișcarea
segmentelor fracturate fiind extrem de dureroasă. În cazul oaselor angrenate sau învelite de
mase mari musculare, acest semn este gr eu de evidențiat.

►Temperatura în locul focarului de fractură este crescută din cauza responsabilităților
crescute ale tegumentelor din jurul focarului.

►Netransmiterea mișcării de -a lungul osului, prezentă, asemeni mobilității anormale, în
cadrul fractu rilor complete și complexă. Aceasta impune o examinare ragiologică de
specialitate, examinare ce trebuie făcută înaintea oricărei tentative de tratare a fracturii.

3.5 Diagnostic – Investigații clinice și paraclinice

În cazul fracturilor, nu ne putem baz a doar pe simptomatologia clinică pentru a stabili cu
exactitate afecțiunea de care suferim. Iar în cazul diverselor fracturi de antebraț, deși putem
intui/stabili că este cu adevărat vorba despre o fractură, pentru a diagnostica cu exactitate tipul
fractu rii, prezumția clinică nu este suficientă.

Pentru stabilirea cu exactitate a tipului de fractură, examenul clinic trebuie să constea în
radiografierea antebrațului, aceste radiografii făcându -se pe fața și profilul antebrațului.
Radiografia trebuie să cup rindă inclusiv articulațiile proximală și distală pentru a evidenția
eventuale leziuni secundare. În unele cazuri este nevoie efectuarea unor tomografii computerizare
pentru a evidenția leziunile din țesuturile moi.

Diagnosticul pozitiv se va pune în baza prezenței crepitațiilor osoase susținute de imagistică
sau pe baza mobilității anormale a unuia dintre membre.

3.6 Diagnostic diferențiat – Afecțiuni cu care fracturile pot fi confundate

În cazul fracturilor de antebraț, acestea pot fi confundate cu co ntuziile cotului sau ale pumnului.

Dat fiind numărul mare de tipuri de fracturi, în cazul unor accidentări, orice durere
semnalată, indiferent de localizarea acestora, vor fi tratate ca fracturi, încercându -se pe cât posibil
imobilizarea zonei până ce per soana accidentată poate primi îngrijiri specializate și poate fi supus
unei examinări complete în vederea diagnosticării corecte.

Pagina 32
3.7 Tratament

În cazul fracturilor de antebraț, scopul tratamentul este acela de a restabili continuitatea osoasă
cât mai ap roape de perfecțiune, dar și pentru a asigura o recuperare funcțională cât mai apropiată de
normal. Aceasta din urmă fiind mult mai importantă în cazul adulților, aceștia necesitând un tratament
exact al fracturilor diafizare ale radiusului și ulnei pentru a asigura o mișcare cât mai normală a
antebrațului.

Fracturile de antebraț prezintă, pe lângă problemele comune, întâlnite la celelalte fracturi ale
oaselor lungi, probleme cum sunt recuperarea lungimii osului, recuperarea poziției sale și alinierii
axiale. În tratarea fracturii de antebraț trebuie luată în calcul problema recuperării mișcării normale
de rotație ale antebrațului, pentru a putea susține mișcarea de supinație și pronație fără vreun
disconfort sau vreo deficiență.

În ceea ce privește adulți i, viteza de vindecare a fracturii de antebraț este mai scăzută decât în
cazul copiilor, astfel că, un tratament acceptat este reducerea deschisă și fixarea internă. Deși se poate
folosi ca tratament și reducerea închisă, dacă angulația și rotația nu sunt complet corectate, rezultatele
vor fi nesatisfăcătoare, riscând pierdere unor funcționalități normale a antebrațului.

O primă modalitate de tratament este reprezentată de tratamentul ortopedic. Acest tip de
tratament este de preferat în cazul copiilor, da torită elasticității osoase specifice sistemului în
dezvoltare, dar și la adulți în cazul fracturilor fără deplasare sau cu deplasare minimă, necesară
fiind doar reducerea angulației.

Pentru copii cu vârste de până în 12 ani, tratamentul ortopedic constă în reducerea închisă și
imobilizarea cu atelă antebrahiopalmară timp de 4 -6 săptămâni. În ceea ce privește fracturile fără
deplasare, tratamentul constă în imobilizarea în poziție neutră a brațului și cu cotul la 90 de grade,
timp de 4 -6 săptămâni cu atelă anebrahiopalmară.

Acest tratament depinde de mulți factori pentru ca vindecarea să se producă în mod corect,
acești factori începând încă de la radiografiile ce trebuie făcute și citite în mod corect în scopul
descoperirii și stabiliri exacte a tuturor l eziunilor, atât în cadrul sistemului osos cât și în cazul
țesuturilor moi din jurul oaselor/osului fraccturat. Reducerea trebuie făcută cât mai repede pentru a
evita extiderea hematomului sau apariția edemului. Alți factori ce trebuie îndepliniți pentru ca
tratamentul ortopedic să aibă succes sunt: imbolizarea corectă cu gips, aceasta necesitând controale
periodice pentru a depista și evita fenomene de compresie sau deplasări secundare. În cazul reducerii
ortopedice, foarte importantă este fixarea antebrațu lui și mâinii în poziția corectă în raport cu focarul
de fractură, recomandată fiind poziția de supinație pentru fracturi în treimea superioară, poziția neutră
pentru cele din treimea mijlocie și poziția de pronație în treimea inferioară. În cazul fracturi lor prin
tracțiune operatorul plasează fragmentele prin presiuni asupra capetelor oaselor fracturate, ulterior
făcându -se verificarea clinică și radiologică având în vedere corectarea angulației și mai ales a rotației.
În urma reducerii se va aplica aparat ul gipsat, care va ține cont de următoarele aspecte: respectatea
curburii anterioare a oaselor antebrațului, păstrarea spațiului interosos, iar pentru a evita fenomenele de
compresie și sindromul Volkam (acesta reprezentând o retracție progresivă a muscula turii lojei
anterioare a antebrațului) aparatul gipsat trebuie să prezinte despicarea dorsală pe toată întinderea sa.

Pagina 33
Cel de -al doilea tip de tratament, cel chirurgical, constituie, în ultimii ani, metoda terapeutică mai
des folosită în tratarea fracturil or antebrațului. Acest mod de tratare nu reprezintă doar o preferință, cât
reprezintă o necesitate pentru realizarea redresării curburilor anatomice ale oaselor antebrațului și o fixare
cât mai bună a lor. În același timp însă, complicațiile postoperatorii , respectiv infecțiile sau pseudoartroză
sunt încă destul de des întâlnite, acestea fiind cauzate fie de metodă în sine, fie de materialul folosit și de
execuția operației. Acești factori de risc fac ca acest tratament să fie luat în considerare pentru cop ii doar ca
o măsură în cazul în care tratamentul ortopedic nu poate fi aplicat.

La adult însă, așa cum subliniam mai sus, indicația unei intervenții chirurgicale este mult mai
frecventă, acesta fiind condiționată și de eșecul tratamentului ortopedic. Mome ntul intervenției
chirurgicale este extrem de important, întru -cat, tratamentul chirurgical precoce oferă posibilitatea
decompresiei hematomului de la nivelul focarului fracturii, ușurând astfel reducerea fragmentelor
osoase fracturate. De cealaltă parte s tau însă situațiile în care intervenția chirurgicală trebuie întârziate
pentru a permite condițiilor din zona focarului de fractura să se mai amelioreze (politrauma sau
cazurile în care țesuturile sunt compromise).

Având atâtea forme (Vezi capitolul 3.2) fracturile de antebraț, implicit traumatismele la
nivelul țesuturilor moi din zona focarului de fractură, permit abordări chirurgicale diverse asupra
oaselor anterabtului, dificil de abordat fiind însă radiusul, a cărui abordare se face, în mod frecvent,
prin 2 tehnici:

➔ Primul tip de abordare este reprezentat de abordarea anterioară, aceasta putând fi prelungită,
incizia putând fi lungită până la nivelul cotului și mâinii. Această abordare prezintă suprafața
plată a radiusului distal, fiind ideală în cazul necesitații unei fasciotomii. În cadrul acestei
abordări, pacientul este poziționat cu brațul în abducție și cu antebrațul în supinație. În cazul
necesitații abordării radiusului proximal, chirurgul se va confrunta cu problema structurilor
nervoase și vas culare, pentru abordarea acestuia realizându -se o incizie începând de la șanțul
bicipital lateral, aceasta prelungindu -se spre plica cotului, iar pentru planul distal incizia se
va prelungi spre mijlocul antebrațului, urmând acestei proceduri disecarea pla nurile
anatomice pentru a ajunge la osul fracturat. În urma acestei proceduri, închiderea nu ridică
probleme speciale, întru -cât mușchii ce necesită reatașare sunt mușchiii supinator și pătratul
pronator, restul mușchilor reașezându -se singur la loc. Fasci a profundă nu este închisă, iar
țesutul subcutanat și pielea se vor șutura după plasarea unui tub dren la nivelul antebrațului.

➔ Cel de -al doilea tip de abordare este bine adaptat în intervențiile fracturilor din treimea
proximală și cea medie a radiusului . Acest caz prezintă și câteva dezavantaje, acestea fiind: în
cazul necesitații unei fasciotomii, accesul la suprafața anterioară este limitat, prezintă
vulnerabilitate crescută în fața traumatismelor chirurgicale la nivelul nervului interosos
posterilor î n cazul unei incizii proximale și, nu în ultimul rând, un ultim dezavantaj este acela
că, în cazul acestei abordări, inciza nu poate fi prelungită. Pacientul va fi poziționat cu membrul
superior în supinație, umărul fiind în abducție, incizia variind în fu ncție de fractură, aceasta
întinzându -se de la epicondilul lateral al humerusului spre stiloida radială. Acest tip de incizie
va permite accesul la treimea proximală și mijlocie a radiusului, iar pentru a accesa treimea
distală, este necesară indentificare a exactă a nervului radial superficial, acesta trecând printre
mușchiul brahioradial și extensorul comun al degetelor, partea radisului distal rămasă fiind
subcutanată, ușor de accesat chirurgical. Închiderea în acest caz de abordare se va face în
același mod similar celui din primul caz.

Pagina 34
În ceea ce privește ulna, diferit de radius, acesta este un os situat subcutanat pe toată lungimea
brațului, accestul chirurgical fiind ușor de făcut, singura structură însemnată ce se încrucișează cu
acest os fiind ramur a dorsală cutanată a nervului ulnar, acesta din urmă trecând pe suprafața dorsală a
mușchiului flexor ulnar al carpului (aprox. 6 -8 cm proximal de stiloidă). Acesta este lucrul de care
trebuie ținut cont în cazul unei incizii făcute în lungul treimii dista le a ulnei, protecția acestui nerv.

În cazul abordării diafizei ulnare, incizia se va realiza paralel și dorsal de creastă palpabilă
subcutanată, la nivelul căreia mușchii extensori se detașează, putându -se aplică plăcute ținându -se
cont de configurația f racturii. Pentru a putea expune proximal olecranul și distal humerusul, incizia se
poate extinde proximal, ținându -se seama de necesitatea protecției nervului ulnar.

Tehnici de fixare

Raportat la tehnicile de fixare, antebrațul reprezintă o zonă ce neces ită o atenție crescută,
punând probleme prin structura sa formată din două oase, reducerea și fixarea unui os trebuie
făcută ținându -se seama și de celălalt os, reducerea la nivelul osului sănătos a celui fracturat
ridicând dificultăți.

Legat de cazul fra cturarii ambelor oase ale antebrațului, este de preferat reducerea fracturii mai
puțin cominutivă, folosindu -se provizoriu o plăcuță și două șuruburi. Prin această metodă se va stabili
lungimea și se va ușura reducerea celuilalt os fracturat, la nivelul că ruia se va fixa provizoriu o
plăcuță. În urma acestei operații se va apela la examenul radiologic în vederea aprecierii corectitudinii
cu care au fost fixate plăcuțele provizorii, urmând ca după aceasta să se aplice fixarea definitivă. A se
reține în cazul unei fracturi izolate de diafiză faptul că verificarea articulației proximale și distale este
obligatorie.

În ceea ce privește reducerea unei fracturi, aceasta se poate controla prin diverse metode, cea
mai simplă fiind reprezentată de controlul liniei d e fractură și a conturului diafizei, mai complicată
fiind o fractură cominutivă ce prezintă un număr mare de fragmente osoase. În acest caz vor fi
fixate provizoriu ambele fracturi, urmând ca după această procedură să se verifice supinația și
pronația la n ivelul antebrațului. În cazul obținerii rotației complete a antebratului reducerea este
considerată acceptată și se va aștepta un rezultat funcțional bun. Cea de -a doua variantă, aceea în
care rotația nu este completă procesul reducerii va fi luat de la în ceput.

Pentru fixarea fracturilor diafizare ale oaselor antebrațului (Fig. 32, 33), materialele de
osteosinteză folosite sunt placa și șurubul, pentru fixarea radiusului și tija centromedulară pentru
fixarea ulnei. Osteosinteză cu placa și șurub, grație p rocedeului de introducere a dispozitivului de
compacatere, este tot mai aplicată în zilele noastre, dat fiind traiectul transversal al fracturilor
diafizare. Rezultatele funcționale și consolidarea oaselor susțin alegerea utilizării plăcii cu
compresiune c a tehnică de tratare a fracturilor diafizare ale oaselor antebrațului, aceasta fiind
avantajoasă printr -o bună fixare a oaselor și prin faptul că împiedică rotația fragmentelor. În ciuda
acestor avantaje însă, se impune o execuție meticuloasă, coaptarea oa selor cerând o fixare perfectă,
păstrarea celei mai mici distanțe între oase favorizând pseudoartroza. De asemenea, pentru efectuarea
procedurii se cere alegerea plăcii corespunzătoare, aceasta fiind fixată de 2 sau 3 șuruburi pe fiecare
parte a focarului de fractură. Imobilizarea trebuie făcută minim 90 de zile.

Pagina 35

Aceste plăci pot fi folosite în cazul oricărui tip de fractură, indif erent de nivelul la care se situează,
utile în mod special fiind pentru fracturile treimii distale sau a pătrimii proximale ale diafizei radiale, dar
și pentru fracturile treimii proximale ale diafizei ulnare.
Pentru fractu rile cominutive ce prezintă un număr mai mare de fragmente osoase, fixarea plăcuței se
va face cu șuruburi mai mari pe fragmentele principale pentru compresiune interfragmentară. Fractura
se va reduce cu grijă, asigurându -se în acest timp buna fixare a oas elor la nivelul liniei de fractură, atât
în cazurile unor fracturi simple cât și în cazul fracturilor cominutive. Fixarea trebuie făcută cât mai
bine înainte de aplicarea plăcuțelor.

Așa cum am scris și mai sus, în cazurile fracturarii ambelor oase ale an tebrațului (radiusului și ulnei),
acestea vor necesita expunere și reducere temporară înaintea fixării plăcuței, în caz contrar,
reducerea permanentă a unuia fără respectarea procedurii corecte ar putea duce la imposibilitatea
reducerii și fixării a celeil alte fracturi.

Plăcuța va fi centrată perfect la nivelul fracturii, aceasta necesitând o lungime suficientă pentru
a permite fixarea cu cel puțin 4 -6 șuruburi, de o parte și de alta a fracturii. (Fig. 34)

Fig. 34: Fractură fixată cu placă și 6
șuruburi
Fig. 33: Reducerea si osteosinteza
Cu placa si suruburi Fig. 32 Reducerea si osteosinteza cu
placa si suruburi

În cazul fixării plăcilor,
recomandată este folosirea
plăcilor fixate cu 8 sururburi,
există nd și excepții, una
dintre acestea fiind fractura
transversal în cazul căreia
plăcuta se poate fixa cu 6
șuruburi și tipurile de fracturi
cominutive ce necesită
între 10 și 12 șuruburi.

Pagina 36
Momentul extragerii plăcuțelor și ale șuruburilor (sau a altor tipuri de suporturi folosite în
cazul diferitelor fracturi) din corp se va alege special, acestea devenind problematice în cazul în care
sunt lăsate prea mult în organis m, apărând riscul fragilizării osului respectiv. După vârsta de 35 de ani
procesul de sudare osoasă încetinește, astfel că aceste tipuri de plăci sau tije ajung să rămână în corp și
până la 2 ani. Extragerea înainte de termen nu este indicată, decât în caz ul în care acestea cauzează
diferite simptome din cazua așezării lor sub piele. După scoaterea plăcilor, antebrațul trebuie bandajat
și ferit de stres și torsiuni pe o perioadă de minim 6 săptămâni.

Acest tip de tratament prezintă și dezavantaje, printre care și expunerea largă a focarului
de fractură, devascularizarea fragmentelor, etc.

Acest tip de tratare este indicat în special în cazul fracturilor ulnei, acesta fiind relativ
rectilinu, permițând folosirea plăcii pe fractura închisă sau deschisă. Folo sirea acestor plăci pe radius
este mult mai rară, întru -cât curbura acestui os necesită o placă special îndoită. Când se optează pentru
acest tip de tratament trebuie avute în vedere dimensiunile plăcii (lungime și diametru), deoarece, în
cazul fracturilor de antebraț, disproporțiile între mărimea plăcii și canalul medular vor permite rotații
ale osului, dacă aceasta este prea mică, iar în cazul în care aceasta este prea mare există riscul apariției
de fracturi adiționale și de creștere a cominuției.

În ce le din urmă, dar nu mai puțin important, este tratamentul de recuperare, are ca scop
recuperarea funcțiilor acționând asupra mușchilor și a articulațiilor un program fizico -medical stabil și
fără întreruperi. Exercițiile de contracții musculare pot fii înc epute, în majoritatea cazurilor, la câteva
zile după reducerea fracturii, având grijă ca acestea să nu jeneze procesul de consolidare. Un alt
exercițiu important este reprezentat de mișcarea de contracție musculară a membrelor libere,
nefracturate, mobiliz ându – se și articulațiile ce nu au fost cuprinse de gips. Exercițiile pot fi
intensificate în timp, acest tratament de recuperare fiind aplicat și în cazul intervențiilor chirurgicale, și
în cazul tratamentului ortopedic.

3.8 Evolu ție. Prognostic. Compl icații

În cadrul adulților, din varii motive (suprafața redusă de contact, dificultăți de imobilizare, etc),
fracturile diafizare ale antebrațului se consolidează mai greu, necesitând perioade mai lungi de timp
pentru vindecare, copii însă, datorită metab olismului mai activ al osului, nu au nevoie de mult timp
pentru consolidarea osului. Din cauza structurii morfo -funcționale singulare ale antebrațului, fracturile
diafizare au șanse mai mari de a prezenta complicații, în special tardive. Acestea putând fi evitate prin
aplicarea unui tratament corespunzător, tratament stabilit în urma unei analize atente în vederea
diagnosticării exacte a tipului de fractură, dar și a leziunilor vasculare și nervoase provocate de
aceasta. Incorect tratate, fracturile antebra țului pot duce la alterarea funcției acestuia, prin
imposibilitatea de a realiza mișcările de pronație și supinație și prin reducerea flexiei cotului.

În ceea ce privește evoluția fracturilor, fie ele tratate ortopedic sau chirurgical, fractura
evoluează în mod normal spre sudura extremităților osoase fracturare. Acest punct de sudură
poartă denumirea de “calus”, acesta trecând prin mai multe faze:

1. Faza hemoragică, fiind caracterizată de prezența între fragmentele osoase fracturate a unui
hematom sub un p roces de coagulare, înconjurat de reacții inflamatorii aspetice precum edemul,
vasodilatația, transudatul osos. Țesutul conjunctiv al periosului și al măduvei, împreună cu

Pagina 37
țesuturile vecine vor genera un țesut conjunctiv de tip mezenchimal ce va invada
progresiv hematomul;

2. Faza calusului fibros este reprezentată de invadarea hematomului de către celulele tinere
nediferențiate, acestea multiplicându -se și transformându -se în celule osteblaste (formatoare
de oase) și condroblaste (formatoare de cartilaje) i nfluențate de factorii hormonali, vitaminici
și mecanici. Calusul fibros, împreună cu periosul profund și celulele măduvei osoase și ale
țesutului conjuntiv muscular din jurul focarului de fractură vor consolida relativ fragmentele.
Concomitent se va dezvo lta și vascularizarea nutritivă a calusului.;

3. Ultima etapă este aceea a calusului osos primitiv, acesta apărând cam în a 3 a săptămâna de
evoluție, fiind caracterizat de mineralizarea calusului fibros și prin procesul de osificare
encondrală suferit de z onele cartilaginoase, astfel ajungându -se la un calus osos primitiv cu
trabercule dezordonate. Ulterior, în urma unui proces de remodelare și opoziție osoasă, va fi
format țesutul oso lamelar.

În urma acestui proces de remodelare, dirijat și susținut de d iferiți factori mecanici, se va
fi redobândită continuitatea și forma osului fracturat.

În cadrul evoluției fracturilor oaselor antebrațului, trebuie luate măsuri de asepsie și antisepsie
cu scopul de a preveni infecțiile tisulare și ostemieliță. Lipsa ac estor precauții sau aplicațiile incorecte
a tehnicilor chirurgicale pot duce la complicații imediate sau tardive.

1. Complicațiile imediate. În ceea ce privește acest tip de complicații, ele apar în special în cazul
oaselor dispuse superficial, asemeni radiu sului și ulnei. Una dintre primele complicații este
reprezentată de interpoziția de părți moi ale fracturilor oaselor antebrațului, mușchii fiind
interpuși între fragmenele fracturate osoase, împiedicând astfel recuperarea ortopedică. Un alt
tip de complic ații imediate sunt complicațiile vasculare, ce pot fi provocate prin traumatizarea
unei artere sau a unei vene principae de către un fragment osos. Traumatismele grave pot
provoca, concomitent cu fractura, torsiunea, compresiunea sau elongația axului vascu lar,
acesta fiind diagnosticat că sindromul de ischemie acută periferică și trebuie tratat cât mai
repede în vederea refacerii axului vascular pentru salvarea membrului. Diagnosticarea acestui
sindrom se face în baza absenței pulsului la periferie, a durer ii, a paralizei secundare, a
afectării ținutului nervos, etc. Traumatismele vasculare impun un tratament rapid, ce presupune
ligaturarea vasului lezat, iar în cazul în care ambele artere sunt lezare, este impusă sutura sau
grefa vasculară pentru salvarea v italității segmentului. Un alt tip de complicații imediate este
reprezentat de complicațiile nervoase, acestea apărând prin lezarea nervilor mediani, radiali și
ulnari. În cazul unui traumatism cu o intensitate redusă, trunchiurile nervoase își pot păstra
integritatea anatomică, fluxul nervos pierzându -și doar temporar funcțiile. În cazul unui
traumatism puternic, în urma căruia nervii sunt secționați, refacerea imediată și spontană a
continuității nervoase nu este posibilă, impunându -se astfel repararea ac estora prin tehnici de
microchirurgie. În cazul articulațiilor, complicații immediate sunt rare, existând însă
posibilitatea ca articulația vecină să reacționeze prin hidartroză.
2. Complcațiile tardive ale fracturilor sunt reprezentate de formarea calusulu i vicios (rezultat
al unui tratament incorect – reducere sau imobilizare necorespunzătoare, cu dislocarea
fragmentelor in aparatul gipsat), a calusului întârziat (apare din aceleași cauze ca și calusul
vicios, infecția locală întârziind consolidarea osoasă ), a pseudoartrozei (apărută în urma
neconsolidării focarului de fractură. Este definitivă, tratarea ei presupunând intervenție

Pagina 38
chirurgicală și poate fi fibrosinovială, fibroasă sau flotantă), a osteoporozei posttraumatice
(apărute în urma unor tulburări vasomotorii posttraumație sau din cauza imobilizării
prelungite. Clinic, aceasta se manifestă prin durere, edem și cianoză).

Fractura deschisă este în sine este o afecțiune, deschiderea fiind o complicație a fracturii. În
cazul plăgilor produse de un elem ent ce acționează din exterior spre interior infecția poate fi prezentă
încă de la început, iar în cazul în care plaga a fost făcută de un fragment osos de la interior spre
exterior, infecția poate apărea ulterior. În cazul apariției infecțiilor procesul d e vindecare este
perturbat și întârziat de aceasta..

3.9 Rolul asistentului medical in ingrijirea pacientului

În această postură, de asistent medical, nu ești angajat într -un simplu job ce prezintă reguli și
bonusuri, avantaje și dezavantaje. Este ade vărat, ca asistent medical trebuie respectat un program de
lucru, un regulament de protecție, utilizarea echipamentului de protecție fiind o regulă ce trebuie
respectată cu sfințenie, trebuie să ai respect pentru oameni, atât din colectivul de lucru, cât ș i pentru
cei care vin să caute ajutor. Dar a fi asistent medical nu este un simplu serviciu, este mai mult. Este
vorba despre a -ți păstra răbdarea și pasiunea, de a păstra vie dorința de a ajuta și de a face bine, de a fi
lângă persoanele care au nevoie. M unca unui asistent medical nu se sfârșește niciodată.

În ceea ce privește pacienții cu fracturi de antebraț și tratarea acestora, asistentul medical își are
rolul de la început (din momentul prezentării pacientului la spital acesta prezentând un focar de
fractură) și până la vindecarea și recuperarea completă a acestora.

Încă de la început, rolul asistentului medical este de a se asigura de pregătirea fizică și psihică a
pacientului pentru examenul clinic și paraclinic. Se vor culege analizele necesare (a nalize de sânge)
prin puncție venoasă, pacientul fiind anunțat de procedură.

Ulterior procesului de analiză, se va face pregătirea preoperatorie (în cazurile în care
tratamentul se va face chirurgical). Pacientul va fi în primul rând pregătit psihic, fiin d informat
asupra necesității operației, complicații posibile, șanse și speranța de vindecare ulterioară. Acesta va
trebui să își dea consimțământul în scris în vederea intervenției chirurgicale. Se va asigura igiena
pacientului înaintea operației, notarea fiecărei modificări a funcțiilor vitale (acestea fiind măsurate
înaintea operației), se va cântări pacientul în vederea stabilirii cantității de anestezic și se vor pregăti
fișele pacientului cu istoricul medical al acestuia.

În urma operației, asistentu l medical va asigura îngrijirea postoperatorie, aceasta având ca
obiective observarea și tratarea complicațiilor postoperatori imediate și tardive, managerierea durerii.
În acest caz, supravegherea se va face în două faze, prima având ca scop restabilirea stării de conștiință
și a funcțiilor vitale, ce -a da două fază începând după trezire și până în momentul externării
pacientului. Se va asigura igiena pansamentului, acesta fiind schimbat după 24 de ore de la operație,
plaga putând fi lăsată liberă la 3 zil e, dacă evoluția acesteia este bună. În cazul unui pansament umed
postoperator sau a semnelor locale sau generale de infecție a plăgii (frisoane, febră, congestie locală)
pansamentul va fi îndepărtat și se vor recolta secreții ale plăgii în vederea examenu lui bacteriologic și
atibiogramă.

Pagina 39
La indicația medicului se va îndepărta drenul, firele de sutură vor fi eliminate după 7 zile
la indicația medicului, în funcție de evoluția plăgii.

În atribuțiile asistentului medical intră administrarea trata mentului medicamentos prescris de
medic, îngrijirea pacienților imobilizați în aparat gipsat și suportul pacienților în recuperarea
motorie.

Asistentul medical va asigura condițiile de igienă a tegumentelor și a mucoaselor zonei
afectate. Va avea în veder e și va acționa în privința prevenirii escarelor, În cazul bolnavilor dependenți
(fracturi la ambele antebrate) se va asigura alimentația și hidratarea acestora.

Un rol important al asistentului medical, ce merită menționat separat, este acela de a asigur a
suportul moral al pacientului. Deși fracturile, în general, sunt afecțiuni fizice despre care am învățat, și
în prezența lucrare, că se vindecă, acestea zdruncină încrederea și moralul persoanelor. Rolul
asistenului medical este acela de a comunica cu pa cientul, de a conlucra cu el în vederea recuperării lor
cât mai răpdie. Din cauza durerii și a fricii (acestea două fiind și cauze ale incapacității mobile ale
brațului afectat, incapacitate care alimentează frica la rândul său, pacientul trăind cu impresi a că nu își
va mai putea folosi brațul) pacienții au nevoie de atenție și încurajări. Asistentul medical devine un
personaj familiar pentru pacient, de aceea vorbe frumoase și încurajatoare din parte acestuia vor ajuta
la consolidarea moralului pacientului , optimișul și încrederea ajutând, psihologic la recuperarea
acestuia.

Capitolul 4. Studiu de caz

Ingrijirea pacientului R.M. in urma fracturii de antebrat

4.1 Informatii generale:

● Nume si prenume: R. M.

● Sex: Masculin

● Vârstă: 37 de ani

● Data naster ii: 05.01.1981

● Naționalitate: Română

● Religie: Ortodoxă

● Ocupatie: Librar

● Alimentația pacientului: Normală

● Ritmul de viață: Pentru evitarea sedentarismului și pentru un ritm de viață sănătos, pacientul
descrie faptul că în fiecare dimineață face jogging timp de 30 de minute și că merge de 3 ori
pe săptămână, câte 2 ore, la sala de forță, lucrând câte 30 de minute cardio, apoi la aparate ce
lucrează diferite grupe de mușchi.

Pagina 40
● Inăltime: 1.81

● Greutate: 78 de kg

Istoric medical si date fizice variabile:

● Grupa sanguină: 0 I. Pacientul nu prezintă ințectii si nici alergii la vreun medicament.

● Temperatura: 36° Celsius

● Frecvența respiratorie: 16 respiratii/minut

● Mictiuni: Spontane

● Tranzitul: Prezent

● Intervenții chirurgicale anterioare : Operație de apendic ita la varsta de 11 ani.

● Boli anterioare: Rujeola, Varicela, Oreion.

4.2 Motivarea internarii actuale:

Pe data de 17.08.2018 domnul R. M s -a prezentat la Spitalul Clinic Județean de Urgență
Constanța, acuzând o durere vie la nivelul antebrațului drept ș i incapacitatea de mișcare a acestuia.
Acesta a fost consultat de medicul specialist, consult urmat de examenul radiologic ce a confirmat
prezența fracturilor simple la nivelul ambelor oase ale antebrațului cu deplasări ale ambelor oase. În
urma consultulu i și diagnosticării exacte a fracturii, aceasta a fost imobilizată artificial, provizoriu în
atelă, iar pacientul a fost spitalizat în secția clinică de Ortopedie -Traumatologie în vederea
intervenției chirurgicale. La recomandarea medicului specialist, pac ientului i -a fost administrat un
calmant pentru ameliorarea durerii.

Factorul declanșator al fracturii a fost reprezentat de un accident rutier, domnul R.M. fiind pe
bicicletă în momentul intersectării cu o mașină, acesta fiind adus la spital de către șof erul mașinii
respective. Cei doi s -au decis că nu va fi depusă vreo plângere, șoferul angajându -se în plata
costurilor spitalizărilor și a intervenției.

La momentul internării, pacientul acuză dureri vii la nivelul antebrațului drept. Cu toate
acestea, în ciuda durerii și a șocului, pacientul a rămas calm, acceptând fără vreo ripostă internarea în
spital, colaborând cu medicul și cu asistentul medical.

În ciuda nevoii generale de confort, domnul R.M. se adaptează rapid situației, acceptându -și
condiția cu calm, prezentând totuși, ocazional, o oarecare agitație și lipsă de răbdare. Nici fractura
și nici ideea intervenției chirurgicale sau mediul spitalicesc nu par să -l neliniștească, cu toate astea,
domnul R.M. nu dă dovezi (fizice sau prin intermediul isto ricului medical) că ar avea plăcerea sau
tendințe de a -și face rău singur.

Din cauza afecțiunii în cadrul antebrațului drept și a durerii acelei zone, domnul R.M. are
dificultăți în a se alimenta, prezentând lipsa de mâncare provocată de șocul traumatismu lui,
ulterior ambiționându -se în a se descurca în utilizarea instrumentelor cu mâna stângă, chiar dacă el
este dreptaci.

Pagina 41
Din aceleași cauze prezentate mai sus, domnul R.M. prezintă dificultăți în a se îmbrăca
și dezbrăcă, acesta acceptând totuși ajutorul din partea asistentului medical.

În prima seară, pacientul prezintă dificultăți în a dormi, dificultăți susținute strict de
durere. Pacientul nu prezintă indicii ale unei eventuale afecțiuni psihologice (șoc traumatic,
depresie) provocate de șoc sau accid ent.

Pacientul prezintă dificultăți în a -și acorda îngrijiri de tip igienic, acestea fiind induse de
fractură și de durere. Și în acest caz domnul R.M. acceptă ajutorul acolo unde el nu se descurcă fie din
partea familiei fie din partea asistentului medic al. În ceea ce privește moralul, evaluarea domnul R.M.
nu este rea, acesta nu s -a izolat nici față de cadrele medicale și nici față de colegi, primind și suport
din cadrul familiei și al prietenilor care îl vizitează.

Pacientul nu prezintă dificultăți res piratorii, excretorii sau motorii, excepție făcând
imobilitatea brațului.

În urmă examinări pacientului în cadrul computer -ului tomograf s -a stabilit că pacientul
nu suferă de alte traumatisme.

Prioritățile stabilite în perioada imediată spitalizării sun t de a -i oferi suport moral și pshihologic
pacientului, proces în care nu au fost întâlnite dificultăți, urmată de combaterea durerii și de
acomodare temporară a pacientului cu incapacitatea mâinii drepte, pacientul fiind nevoit să învețe cu
folosirea mâin ii stângi în efectuarea activităților cu care această mână nu era învățată.

4.3 Ingrijirea preoperatoare constă in:

• Se va combate durerea membrului superior drept, prin administrarea unui calmant
(Algocalmin injectabil), în timpul administrării calmantul ui și ulterior acesteia, pacientul va
primi încurajări din partea asistentului medical, acesta din urmă așteptând calmarea durerii.

• În cazul stărilor de neliniște și al insomniilor, se va evita în prima fază administrarea de
calmante (diazepam, distonocal m, etc), mai întâi se va încerca liniștirea pacientului,
medicamentele aplicându -se numai în cazul eșuării acestei încercări. În cazul pacientului
R.M nu este nevoie de administrări medicamentoase de acest gen.

• Pacientul va primi ajutor în alimentare și h idratare, dar și în procesul de ingienizare.

• Se va discuta cu pacientul despre necesitatea intervenției chirurgicale, se va încerca încurajarea
acestuia în cazul în care aceasta este necesară și se va obține consimțământul scris al acestuia.

• În pregătire a pentru operație se va efectua constultul preanestezic, se vor recolta probe de
sânge și de urină și se vor monitoriza funcțiile vitale ale pacientului.

• În ceea ce privește alimentația, în dimineața zilei în care va avea loc intervenția
chirurgicală, pac ientul nu va consuma nimic. În dimineață respectivă făcându -se toaleta
generală și pregătirea câmpului operator.

Pagina 42
4.4 Îngrijirea postoperatoare:

• Salonul va fi aerisit, iar lenjeria de pat va fi schimbată cu una curată.

• Semnele vitale vor fi urmărite în c ontinuare.

• Se va asigura supravegherea pacientului până în momentul trezirii acestuia.

• Ulterior operației, starea psihică a pacientului este destul de importantă, avându -se grijă ca
acesta să rămână calm și liniștit. De asemenea, se va asigura o poziție cât mai comodă
pentru pacient și pentru zona operată.

• Se vor relua îngrijirile igieno -sanitare și cele de alimentație și hidratare.

• În cazul durerilor de la nivelul plăgii va fi administrată o fiolă de agocalmin, așteptându –
se calmarea durerii.

• Se va as igura așezarea pacientului în decubit dorsal, acesta fiind instruit legat de imobilizarea
impusă de rahianestezie și de faptul că 24 de ore va trebui să stea fără pernă. În cazul
domnului R.M. nu au existat probleme, acesta înțelegând și respectând condiți ile impuse.

• Pacientul nu prezintă stări anxioase sau insomnii. Nici dificultăți în consumarea alimentelor.

• Îngrijirile igieno -sanitare postoperatorii se fac de către asistentul medical, pacientul
primind ajutor și din partea familiei. Domnul R.M. acceptă fără a se opune ajutorul din
partea apropiaților și a cadrelor medicale.

4.5 Evaluare final ă

Pacientul R.M. s -a prezentat la Spitalul Clinic Județean de Urgență Constanța în data de
17.08.2018, acesta prezentând un focar de fractură la nivelul antebr ațului drept. Pacientul a fost internat
în secția de Ortopedie -Traumatologie până pe data de 29.08.2018.

În momentul internării pacientul prezenta durere vie la nivelul membrului superior drept, fără
a da dovezi de alte afecțiuni fizice sau pshiologice.

Înaintea operației, prioritară a fost calmarea drerii, urmând acesteia îngrijirile igieno –
sanitare, asigurarea somnului pacientului, asigurarea alimentației și pregătirea în vederea
intervenției chirurgicale.

Pe data de 20.08.2018 se efectuează intervenț ia chirurgicală.

Pacientul a rămas internat în spital până pe data de 29.08.2018, perioadă în care a fost urmărită
evoluția plăgii, pacientul primind îngrijirile necesare, pe data de 29 scoțându -i-se firele.

Pagina 43
Pe data de 29.08.2018 se va face externarea, p acientului punându -i-se în vederea necesitatea
revenirii la control medical specializat, a evitării efortului fizic și a începerii procesului de
recuperare prin fizio -terapie.

4.6 Fisa tehnic ă a examenului radiologic al antebratului:

Examenul radiologic al oaselor antebrațului se va face pe un film de 24/30 cm, în lung pentru a
permite mărgini proximale a casetei să depășească cotul cu 2 cm, iar marginile laterale și mediala să
se afle la aceeași distanță de părțile moi. Pacientul trebuie să țină antebrăț ul sprijinit de casetă pe
întreaga lungime prin fața posterioară, palma fiind orientată în sus. Poziția de supinație a antebratului
este necesară pentru evitarea încrucișării a celor două oase. Raza centrală a aparatului, perpendiculară
pe casetă va trece prin mijlocul antebrațului. Se va folosi o distanță a focarului de film de 75 cm, fără
o grilă antidifuzoare. Se vor evidenția oasele antebrățului, articulația humero -cubitală, apofizle
stiloide cubitală și radială.

În ceea ce privește examenul radiologic al oaselor antebrațului din profil, ca și în primul caz,
filmul folosit va fi tot de 24/30 cm, în lung, marginea proxmală a casetei nedepășind cotul, iar
marginea laterală și medială aflându -se la aceeași distanță de zonele moi. Pacientul va ține antebraț ul
sprijinit pe întreaga lungime prin marginea cubitală pe casetă, ținând mâna așezată cu policele în sus.
Raza centrală, perpendiculară pe casetă intră prin mijlocul antebrațului, distanța focar -film fiind de 75
cm, fără grilă antidifuzoare. Radiografia d e profil va evidenția capul radiusului, cubitusul, radiusul și
apofiza stiloidă a acestuia.

În cazul în care situația o impune, pacientul poate fi supus unui examen la computer –
ul tomograf.

Capitolul 5. Concluzii

În urma prezentei lucrări, putem trage u rmătoarele concluzii:

• Fracturile de antebraț prezintă un procent destul de mare din totalul traumatismelor. Acestea
trebuie luate în serios și tratate de un cadru medical specialist;

• Acest tip de fracturi este întâlnit la toate categoriile de vârstă. Fra cturile de antebraț sunt diverse
și complexe, acestea putând fi induse de un număr mare de factori;

• Este importantă cunoașterea simptomelor unei fracturi pentru a lua cele mai bune decizii în cel
mai scurt timp;

• Rolul asistentului medical în recuperarea pacientului este major, acesta având un număr mare
de îndatoriri ce acoperă toate planurile și nevoie pacientului;

• Asistentul medical se va ocupa de pregătirea preoperatorie și de îngrijirea
potsoperatorie, respectând atât indicațiile medicului cât și pla nul de îngrijire.

• Pe lângă tratamentul și îngrijirea de bază, asistentul medical va avea grijă la complicațiile
imediate sau tardive ce pot surveni în cazul fracturilor de antebraț.

• Asistentul medical trebuie să fie, pe tot parcursul spitalizării, suport moral pentru pacient,
aceștia putând să prezinte diferite afecțiuni psihologice sau morale.

Capitolul 6. Bibliografie

• Editura Victor Babes – Violetta Vacariu Ghid de nursing – pregatirea pacientilor
pentru radiografie si interventie chirurgicala

• Bazele Anatomice ale miscarii -Elena Taina Avramescu – Sistemul locomotor

• Anatomia si Fiziologia omului – Editura Universul, Bucuresti,2001

• Anatomia Omului Vol. 1 – Stefanet Mihail

• Anatomia si fiziologia omului – compendiu, Editura Corint, Bucuresti, 2009

• Ortopedie si traumatologie – Vasile Lupescu