DREPTUL LA UN PROCES CIVIL ECHITABIL ÎN LUMINA CONVEN ȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ȘI A JURISPRUDEN ȚEI ÎN MATERIE Conduc ător știin țific… [608374]

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA”
FACULTATEA DE DREPT „SIMION B ĂRNU ȚIU”

TEZ Ă DE DOCTORAT
Rezumat
DREPTUL LA UN PROCES CIVIL ECHITABIL ÎN LUMINA
CONVEN ȚIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ȘI
A JURISPRUDEN ȚEI ÎN MATERIE

Conduc ător știin țific
Profesor univ. dr. Ioan LE Ș

Doctorand: [anonimizat]
2012

2

Motto:
“ Injustice anywhere is a threat to justice everywh ere”
„Nedreptatea oriunde este o amenin țare la adresa justi ției pretutindeni”
Martin Luther King (1929-1968)

3 Lucrarea este structurat ă pe patru mari p ărți, din punctul de vedere al obiectului tematic pe
care-l surprinde.
Prima parte se axeaz ă pe dimensiunea interna țional ă a dreptului la un proces echitabil –
dat ă de ansamblul instrumentelor care-l consacr ă, proteguiesc și promoveaz ă1.
Cea de-a doua parte se fundamenteaz ă pe analiza cadrului juridic intern 2 în materie – cu
expunerea standardelor statuate de textul articolul ui 6 paragraful (1) al Conven ției, respectiv
instituite de jurispruden ța instan ței europene de la Strasbourg – acel „instrument viu ” de
adaptare a realit ăților sociale existente în statele membre ale Consil iului Europei ( și p ărți la
Conven ție) la exigen țele «conven ționale». Con ținutul acestei p ărți este dat de examinarea
«semnifica ției» componentei de prim rang a procesului echitabi l, în concret a „dreptului la un
tribunal (cu fa țeta sa esen țial ă înf ățișat ă de dreptul de acces la justi ție/la un judec ător) stabilit de
lege, independent și impar țial”.

1 În cadrul capitolului I intitulat „Cadrul juridic i nterna țional privind dreptul la un proces echitabil” este întreprins ă
o trecere în revist ă a izvoarelor și sitemelor, universale și regionale, de protec ție a drepturilor omului. În continuare,
sunt analizate principalele instrumente legale ce c on țin in terminis exigen țele necesare realiz ării cadrului propice
exercit ării dreptului la un proces echitabil. De asemenea, sunt reliefate importan ța și scopul dreptului la un proces
echitabil, în special prin raportare la garan țiile general aplicabile în aceast ă materie statuate de Pactul Interna țional
privind Drepturile Civile și Politice (P.I.D.C.P., O.N.U.). În acela și context, este adus în prim plan documentul cu
«valen țe juridice» (de la 1 decembrie 2009, momentul ratif ic ării Tratatului de la Lisabona de c ătre statele membre
ale Uniunii Europene) al U.E. ce con ține un catalog de drepturi și libert ăți fundamentale ale omului – în cuprinsul
căruia sunt prezente și garan ții specifice procesului echitabil – și anume Carta Drepturilor Fundamentale.
2 Con ținutul capitolului al II-lea intitulat „Cadrul juri dic intern privind dreptul la un proces echitabil” este
circumscris definirii și naturii juridice a dreptului la un proces echitab il, respectiv analiz ării acestuia dintr-un întreit
punct de vedere, și anume: dreptul la un proces echitabil – drept fun damental al fiin ței umane; premis ă a
preeminen ței dreptului într-o societate democratic ă; principiu de organizare și func ționare a justi ției. «Esen ța»
acestui capitol este reprezentat ă de examinarea – în lumina Conven ției Europene a Drepturilor și Libert ăților
Fundamentale și a legisla ției interne – premisei esen țiale a «procesului echitabil», și anume „dreptul la un tribunal
(cu atributele sale) stabilit de lege, independent și impar țial”. O component ă de prim rang a acestei premise este
înf ățișat ă de „dreptul de acces liber la justi ție”, sau cum afirm ă îns ăș i Curtea European ă, „la un judec ător”. În
acela și capitol sunt tratate, succint, no țiunea și «caracteristicile» „hot ărârilor pilot” pronun țate de instan ța european ă
de contencios al drepturilor omului în diverse «dom enii de inciden ță » (între care și «procesul echitabil») ocrotite
prin dispozi țiile Conven ției Europene și a Protocoalelor sale adi ționale. În leg ătur ă cu aceast ă din urm ă precizare,
trebuie s ă men ționez faptul c ă am socotit util a prezenta «aspectele» – socotite importante – relative la „hot ărârile
pilot” pronun țate „ca urmare a înc ălc ării sistematice de c ătre un stat parte la Conven ție a unuia sau mai multor
drepturi-garan ții conven ționale” – deoarece concluziile și recomand ările instan ței de la Strasbourg, din cuprinsul
unor asemenea hot ărâri, se înf ățișeaz ă drept un remediu indirect efectiv pentru înc ălcarea drepturilor și libert ăților
fundamentale ale omului de c ătre statele membre ale Consiliului Europei ( și „Înalte” p ărți contractante la Conven ția
European ă).

4 Cea de-a treia parte 3 trateaz ă exigen ța „duratei rezonabile” ce trebuie s ă caracterizeze un
proces civil (echitabil) și criteriile de apreciere a unei atare durate, resp ectiv importan ța dreptului
la un recurs efectiv prev ăzut de articolul 13 din Conven ția European ă.
Ultima parte abordeaz ă principalele «m ăsuri legislative» întreprinse de statul român, prin
Legea nr. 202/2010 și prin Noul Cod de Procedur ă Civil ă, în vederea acceler ării solu țion ării
proceselor civile. De asemenea, sunt reliefate, suc cint, câteva aspecte relative la reforma
sistemului judiciar românesc – cale spre consolidar ea statului de drept și condi ționalitate
(necesar a fi îndeplinit ă) în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare pe Justi ție (MCV)
instituit de Comisia European ă4 (U.E.).
În concret, prin prezentul studiu am dorit a aduce în prim plan – în limite obiective – cadrul
juridic intern și interna țional în materia dreptului la un proces echitabil, cu surprinderea
exigen țelor procedurale ale art. 6 paragrafului (1) propov ăduite de instrumentul european
conven țional de protec ție a drepturilor omului.
Este adev ărat, c ă se poate repro șa faptul c ă s-a insistat prea mult pe dimensiunea
interna țional ă (universal ă și regional ă) și prea pu țin pe chestiuni specifice ordinii juridice
na ționale, îns ă nu trebuie trecut cu vederea aspectul potrivit c ăruia, în lumina articolului 11 alin.
(2) din Constitu ția României (republicat ă), actele juridice interna ționale ratificate de Parlament
„fac parte din dreptul intern”, având chiar – în ca zul existen ței unor dispozi ții potrivnice
(neconcordante) între ele și legisla ția intern ă (bineîn țeles în materia drepturilor omului) –
întâietate (prioritate), conform alineatului (2) al articolului 20 din aceea și lege fundamental ă. Ca
să nu mai vorbesc de faptul c ă este de domeniul eviden ței inconsecven ța legiuitorului român (fie
el ca regul ă legislativul, sau ca situa ție de excep ție/situa ție urgent ă – la noi, din nefericire,
deturnat ă de la scopul ei juridico-constitu țional – guvernul prin intermediul ordonan țelor de
urgen ță ) în materia reglement ării din domeniul dreptului procesual civil: operând modific ări,
revenind asupra lor, întârziind aplicarea Noului Co d de Procedur ă Civil ă – pân ă la momentul în
care Comisia European ă (U.E.) ne-a «recomandat» implementarea cât mai rap id ă a respectivului

3 Capitolul al III-lea este «dedicat» examin ării articolului 13 din instrumentul european de pro tec ție a drepturilor
omului ce consacr ă „dreptul la un recurs (intern) efectiv”. În acest sens, sunt analizate «natura juridic ă», «con ținutul
dreptului la un recurs efectiv» și tipurile de «recurs» în ordinea juridic ă intern ă a statelor p ărți la Conven ție în cazul
nerespect ării „termenului rezonabil”. Aprecierea «duratei rez onabile», semnifica ția, condi țiile în care aceasta este
garantat ă și criteriile jurispruden țiale de analizare a sa, se înscriu, de asemenea, ca parte integrant ă a acestui capitol.
Totodat ă, sunt prezentate și o serie de prevederi din noul Cod de Procedur ă Civil ă menite a asigura procesul
echitabil în „termen rezonabil” („optim și previzibil”).
4 Decizia Comisiei Europene, din 13 decembrie 2006, ce stabile ște „ un mecanism de cooperare și verificare a
progresului înregistrat în România relativ la anumi te «condi ționalit ăți» în domeniile «reformei judiciare» și «luptei
împotriva corup ției» ”, http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/romania/ro_acco mpanying_measures_1206_en.pdf .

5 Cod ( și nu numai) –, astfel c ă acest considerent a constituit elementul determina nt în luarea
rezolu ției mele în sensul examin ării standardelor interna ționale, de nivel universal și regional, în
cuprinsul lucr ării, dar bineîn țeles cu tratarea și a reglement ării existente, în domeniu, în dreptul
intern 5.
Cunoa șterea și însu șirea, în primul rând, a con ținutului articolului 6 alineatul (1) se
înf ățișeaz ă ca un element esen țial pentru aprecierea corect ă a dispozi țiilor legale interne în
lumina spiritului «conven țional» și «jurispruden țial» european. De asemenea, ca stat membru al
organiza ției Consiliului Europei, este imperios s ă ne aliniem continuu la recomand ările Comisiei
Europene (Co.E.) specializate pe domeniul Eficienti z ării Justi ției (CEPEJ, Commission
européenne pour l'efficacité de la justice). Acest lucru, actualmente, se poate lesne observa prin
recenta prevedere legal ă privind dreptul la un proces echitabil, în „termen optim și previzibil”, a
Noului Cod de Procedur ă Civil ă6.
Dup ă cum judicios s-a remarcat în literatura de special itate în materie, no țiunea de „proces
echitabil” este una aproape imposibil de definit di n cauza „condi țiilor speciale în care a ap ărut
între constantele drepturilor și libert ăților fundamentale în sistemele juridice contemporan e”. În
lipsa unei posibile defini ții, no țiunea de „proces echitabil” a fost frecvent utiliza t ă pentru a
desemna ansamblul drepturilor-garan ții de ordin procedural, oferite justi țiabililor prin art. 6 al
Conven ției Europene a Drepturilor Omului, care permit pune rea în valoare a drepturilor protejate
prin instrumentul european.
Asemeni opera țiunii de definire a institu ției juridice a „procesului echitabil”, determinarea
naturii juridice a acesteia comport ă valen țe dificile de stabilit, în sensul c ă „este atât de complex ă
în con ținut și implic ă atât de multe obliga ții pentru state, încât este imposibil de spus dac ă
persoana de drept privat titular ă a acestui drept beneficiaz ă de un drept sau de o libertate, dac ă
este un drept absolut ori un drept relativ, dac ă obliga ția este una negativ ă ori una pozitiv ă sau
dac ă obliga ția statului este una negativ ă ori una pozitiv ă sau dac ă obliga ția impus ă statului este o

5 În «registrul» îmbun ătățirii cadrului (legislativ) juridico-procesual de so lu ționare a litigiilor în materie civil ă,
capitolul al IV-lea, «face vorbire» despre principa lele m ăsuri legislative întreprinse de statul român – în s pecial prin
Legea nr. 202/2010 (publicat ă în Monitorul Oficial nr. 714 din 26 octombrie 2010 ).
6 Ultimul capitol (V) denumit „Reforma sistemului ju diciar românesc – cale spre consolidarea statului d e drept”
abordeaz ă, în sintez ă, Mecanismul de Cooperare și Verificare în domeniul justi ției instituit de Comisia European ă
(U.E.), Strategia de dezvoltare a justi ției ca serviciu public (2010-2014) a Ministerului r omân de Justi ție,
«recomandarea» Comisiei Europene pentru Eficientiza rea Justi ției (CEPEJ, Co.E.) în sensul remedierii duratei
excesive a proceselor și acredit ării sintagmei „termen optim și previzibil” de solu ționare a proceselor. În acela și
timp, este subliniat ă importan ța justi ției – specific ă unei societ ăți democratice – și a reformei sistemului judiciar
românesc înspre consolidarea statului de drept.

6 obliga ție de rezultat sau de mijloace”. Sigur c ă, privite în individualitatea lor, dreptul de acces la
justi ție, dreptul la o instan ță independent ă și impar țial ă, dreptul la o procedur ă contradictorie,
dreptul la asisten ță juridic ă și celelalte care intr ă în no țiunea foarte larg ă de „drept la un proces
echitabil” pot face obiectul unor astfel de valen țe, îns ă o precizare general ă cu privire la întreg
con ținutul acestuia nu poate fi formulat ă. Aceast ă din urm ă constatare este înt ărit ă și de
Loucaides – unul din judec ătorii Cur ții Europene a Drepturilor Omului, într-una din opin iile sale
dizidente, în care a punctat aspectul c ă „nu exist ă o defini ție a termenului de echitate în scopul
aplic ării Conven ției. Nu este un termen definit anterior în via ța juridic ă și totodat ă nu trebuie s ă i
se dea un în țeles strict tehnic”.
Dificult ățile anterior precizate î și au obâr șia în evolu ția pe care au cunoscut-o garan țiile
procedurale, de la opera instan țelor britanice și americane (sistemul common law ) la
interpretarea dat ă ulterior de Curtea European ă (de Comisie, pân ă în anul 1998) – raportat ă
tangen țial și la specificit ățile sistemului continental – prin intermediul juris pruden ței sale în
materie. În adev ăr, „numai prin intermediul articolului 6 al Conven ției Europene a Drepturilor
Omului no țiunea de «proces echitabil» a intrat în patrimoniul juridico-procesual al statelor
Europei continentale. Este vorba de un aport al common law în care no țiunea î și are originea”.
În pofida acestei dificult ăți rezultate din confluen ța a dou ă sisteme juridice destul de
diferite – sistemul continental și cel anglo-saxon –, situa ția justi țiabililor, din punct de vedere
practic, nu este afectat ă, ci dimpotriv ă favorizat ă, iar acest lucru se datoreaz ă în primul rând
principiului – constant aplicat de Curte în jurispr uden ța sa – asigur ării drepturilor de-o manier ă
„efectiv ă și concret ă”, și nicidecum „iluzorie și pur teoretic ă”. A șadar, dup ă cum judicios s-a
opinat în literatura juridic ă de specialitate de c ătre domnul profesor Drago ș Bogdan, din punctul
de vedere al unui justi țiabil, este mai pu țin important c ă a câ știgat procesul împotriva statului
pentru înc ălcarea „egalit ății armelor” sau a „contradictorialit ății” ori a ambelor, deoarece
indiferent de unghiul sub care se analizeaz ă situa ția alegat ă, Curtea ajunge în cele din urm ă la
solu ția corect ă a înc ălc ării unui aspect al echit ății. In concreto , ambiguitatea no țiunii „procesului
echitabil” nu constituie o caracteristic ă esen țialmente negativ ă, dat fiind faptul c ă permite
instan ței europene s ă descopere, în cadrul echit ății stricto sensu , o serie de garan ții care nu sunt
men ționate expres în textul articolului 6, cum ar fi în s ăș i „egalitatea armelor” sau
„contradictorialitatea”.
Prin puterea lui de sintez ă a variilor aspecte care evoc ă ceea ce este sau trebuie s ă fie „just”
și prin relativa u șurin ță cu care poate fi apropriat în limbajul comun, conc eptul „proces
echitabil” sau cel de „judecat ă echitabil ă” a devenit – mai ales sub „impulsul” instan ței europene
de la Strasbourg – unul dintre cele mai frecventate expresii și unul dintre cele mai frecventate
motive din arsenalul conceptelor juridice, substan țiale și procesuale. Astfel, se ajunge implicit –

7 dup ă cum distinsul profesor Ion Deleanu aprecia – ca și un profan s ă spun ă „injust”, pentru a
exprima totul despre raporturile juridice în care e l s-a înscris, despre relgementarea care
guverneaz ă acele raporturi sau, în fine, despre modul în care acea reglementare a fost, în cele din
urm ă, „reconsacrat ă” sub semnul autorit ății lucrului judecat.
Cu toate acestea, niciun text normativ nu ofer ă (datorit ă dificult ăților ini țial men ționate) o
defini ție a „procesului echitabil” sau a „judec ății echitabile”. Dar, dup ă cum opineaz ă reputatul
profesor Ion Deleanu, „nici n-ar putea s ă o ofere, pentru c ă procesul echitabil sau judecata
echitabil ă implic ă, pe segmente și în ansamblul ei, varii și numeroase exigen țe, atât de ordin
substan țial, cât și de ordin procesual, nesusceptibile de în șiruire exhaustiv ă. Pe scurt, pentru ca
judecata s ă fie echitabil ă ea trebuie s ă fie just ă. Atât și numai atât. Dar ce înseamn ă «atât» ?
Enorm de «mult» și imposibil de precizat”.
„Marja de apreciere” a modalit ăților practice de «realizare» a drepturilor conven ționale, de
care se bucur ă statele p ărți la Conven ție, este nu numai un obstacol inevitabil la configu rarea
unor concepte juridice, na ționale și conven ționale, „unitare”, dar și un mijloc necesar pentru
între ținerea „diversit ății” în con ținut a unor concepte. Aceast ă „diversitate” nu este un neajuns al
ambian ței normative conven ționale, întrucât caracterul unitar al conceptelor j uridice
conven ționale se remarc ă nu prin „con ținutul” lor concret, ci prin „func țiile” lor, iar marja de
apreciere prive ște „mijloacele”, nu „rezultatele” punerii lor în op er ă, rezultate care, totdeauna,
trebuie s ă fie conforme cu obiectivele Conven ției. Ca o aplica ție a acestei teorii-instrument a
marjei de apreciere poate fi adus ă în prim plan situa ția sintagmei de „proces echitabil”, al c ărei
con ținut este exprimat în documentele interna ționale (Declara ția Universal ă a Drepturilor
Omului, 1948, prin art. 10; Pactul Interna țional privind Drepturile Civile și Politice, 1966, prin
art. 14; Conven ția European ă a Drepturilor Omului, 1950, prin art. 6, Carta Dre pturilor
Fundamentale a Uniunii Europene, 2009) ce-l consacr ă fie prin intermediul metodei idem per
idem , adic ă îi explic ă con ținutul prin utilizarea aceleia și construc ții terminologice de „proces
echitabil”, fie prin trimiterea la sintagma „judeca t ă echitabil ă” ( exempli gratia , Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene).
Așa fiind, din dou ă (interpret ări) una: sau termenul „proces” este sinonim termenului
„judecat ă” și atunci alternan ța termenilor în cuprinsul aceleia și formul ări este o simpl ă
chestiune de stilistic ă, pentru evitarea tautologiei, ori, altfel zicând, termenul „proces” și
termenul „judecat ă” acoper ă, prin vocabule diferite, aceea și semnifica ție, „judecata”
nesemnificând mai mult decât „procesul”; sau „judec ata” înseamn ă mai mult decât termenul
„proces”, evocând nu numai aspectele „formale”, str ict „procedurale” ale diferendului alegat,
ci însu și fondul diferendului și atunci natura juridic ă a dreptului la un „proces echitabil”
trebuie reconsiderat ă, el fiind depotriv ă un „drept procedural” și un „drept substan țial”.

8 Din lucr ările preparatorii la elaborarea Conven ției europene și din frecventele preciz ări ale
instan ței de la Strasbourg rezult ă, chiar cu certitudine, c ă dreptul la un „proces echitabil” sau la
„judecarea cauzei în mod echitabil” a fost conceput și este valorizat ca „drept procedural”, el
sintetizând garan țiile „procedurale” pentru ca drepturile materiale c onsacrate de Conven ție s ă
poat ă fi „efectiv” realizate. În concluzie, prima interp retare este cea judicioas ă ( s.n. ).
Sintagma „proces echitabil” a fost consacrat ă prin prevederile art. 10 din Declara ția
Universal ă a Drepturilor Omului, din 1948, prin prevederile a rt. 14 din Pactul Interna țional
privind Drepturile Civile și Politice, din 1966, precum și prin prevedrile art. 6 parag. 1 din
Conven ția European ă a Drepturilor Omului, ea dobândind astfel o valoar e juridică universal ă în
articula țiile administr ării și distribuirii justi ției, f ără a-și pierde îns ă valoarea ei moral ă. Articolul
47 din cadrul Titlului al VI –lea al Cartei Dreptur ilor Fundamentale a Uniunii Europene –
versiunea actualizat ă din 2007, intrat ă în vigoare în 2009 odat ă cu Tratatul de la Lisabona,
consacr ă explicit dreptul la un recurs efectiv și la un proces echitabil, preluând par țial
prevederile articolului 13 din Conven ția European ă, precum și cele ale art. 6 paragr. 1, prin
intermediul alineatului (1) și al (2)-lea care statueaz ă faptul c ă „Toate persoanele sunt îndriduite
la o audiere echitabil ă și public ă”. Trebuie precizat c ă, spre deosebire de izvorul s ău principal, și
anume Conven ția European ă, dreptul la un proces echitabil și componentele sale (dreptul la o
audiere echitabil ă, public ă, dreptul la asisten ță juridic ă în situa ții deosebite prev ăzut în alin. 3 al
art. 47) beneficiaz ă în ordinea juridic ă comunitar ă de un con ținut mai larg din punct de vedere
terminologic decât cel existent în art. 6 paragr. 1 datorit ă faptului c ă acesta nu este m ărginit la
litigii ce au ca obiect „contesta ții cu privire la drepturi și obliga ții civile” (bineîn țeles, dup ă cum
bine se cunoa ște, unele principii legate de no țiunea de «proces echitabil» în litigiile civile se
degaj ă implicit din jurispruden ța instan ței europene, astfel c ă și con ținutul dreptului la un proces
echitabil statuat în art. 6 parag. 1 dobânde ște valen țe specifice conforme în totalitate statului de
drept, dup ă cum se afirm ă în cazul Les Verts c. Parlamentul European ).
Actualmente, în lumina Cartei Drepturilor Fundament ale, drepturile prev ăzute în con ținutul
ei care au corespondent în dispozi țiile Conven ției Europene vor fi interpretate în conformitate cu
exigen țele dictate de instrumentul european în materie de protec ție a drepturilor omului tocmai
pentru a evita eventuale «note discordante» între c ele dou ă acte. Tot pe aceea și linie de gândire,
art. 21 alin. (3) din Constitu ția României consacr ă „dreptul p ărților la un proces echitabil”, iar
art. 10 din Legea nr. 304/2004, republicat ă, preia aproape filologic prima parte a textului ar t. 6
paragr. 1 din Conven ția European ă: „Toate persoanele au dreptul la un proces echitab il și la
solu ționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de c ătre o instanță impar țial ă și independent ă,
constituit ă potrivit legii”.

9 Prin aceste reglement ări conven ționale, comunitare și na ționale s-a realizat „juridicizarea
echit ății – original constituit ă ca valoare moral ă – și postularea ei într-un criteriu esen țial al
statului de drept, oferind un model universal sau c u voca ție universal ă al modului de înf ăptuire a
justi ției și, totodat ă, contribuind la fundamentul constituirii unui fond comun procedural”.
Așadar, echitatea reune ște „într-o unitate organic ă toate componentele unei bune administr ări a
justi ției”, guvernând toate fazele procedurii civile, înc epând cu cererea introductiv ă de instan ță și
terminând cu executarea efectiv ă a hot ărârii judec ătore ști ob ținute, indiferent de natura sau de
gradul jurisdic ției, ori de natura litigiului dedus judec ății. Evaluat ă în aceast ă manier ă echitatea
semnific ă „mai mult decât «just ă propor ție» între p ărțile din proces, și anume ea mai semnific ă
corectitudine, impar țialitate, obiectivitate, loialitate, activism judic iar – cump ătat și nep ărtinitor,
persuadarea p ărților cu privire la legalitatea și temeinicia judec ății, cultivarea încrederii în
justi ție, pe scurt, o «democra ție procedural ă» autentic ă”.
Dreptul la un proces echitabil este un drept de o i mportan ță considerabil ă, ocupând un loc
deosebit într-o societate democratic ă și într-un stat de drept. «Procesul echitabil» este un drept
fundamental, „un ideal de justi ție adev ărat ă, f ăcut ă cu respectarea drepturilor omului”. Acest
drept este, în acela și timp, „o garan ție a exercit ării celorlalte drepturi prev ăzute în Conven ție, iar
garantarea acestui drept este consubstan țială cu însu și spiritul acesteia”. În jurispruden ța Cur ții
no țiunea de «proces echitabil» a fost frecvent utiliza t ă pentru a desemna ansamblul drepturilor-
garan ții, oferite justi țiabililor de art. 6, care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin
Conven ție. Pe plan intern procesul echitabil, cu respectar ea rigorii știin țifice a termenului, poate
fi definit ca activitatea stabilit ă pe baze legale, desf ăș urată de organele judiciare împreun ă cu
ceilal ți participan ți ( lato sensu ) la procesul judiciar, în care garan țiile procedurale necesare unei
echitabile și judicioase solu țion ări a cauzei deduse judec ății sunt atât asigurate cât și realizate în
concret.
În sistemul Conven ției europene dreptul la un proces echitabil poate f i privit în dou ă
sensuri și anume, într-un sens larg ( lato sensu ) și într-unul restrâns ( stricto sensu ).
Lato sensu , el cuprinde toate garan țiile pe care le instituie art. 6, mai exact dreptu l oric ărei
persoane de a fi judecat ă de un tribunal instituit de lege, independent și impar țial, în mod public,
echitabil și într-un termen rezonabil, cu privire la drepturil e și obliga țiile sale civile sau privitor
la orice acuza ție în materie penal ă (paragraful 1); dreptul oric ărei persoane acuzate de s ăvărșirea
unei infrac țiuni de a fi prezumat ă nevinovat ă, pân ă când vinov ăția sa va fi legal stabilit ă (printr-o
hot ărâre judec ătoreasc ă r ămas ă definitiv ă, paragraful al 2-lea); dreptul oric ărui acuzat de a fi
informat cu privire la natura și cauza acuza ției ce i se aduce (lit. a), dreptul de a dispune de
timpul necesar formul ării ap ărărilor sale (lit.b), dreptul la un ap ărător ales, sau dac ă nu are
mijloace materiale suficiente, dreptul de a i se as igura apărarea în mod gratuit de un ap ărător din

10 oficiu (lit. c), dreptul de a interoga martorii acu z ării și pe cei ai ap ărării în acelea și condi ții, ca
expresie a egalit ății armelor (lit. d), dreptul de a fi asistat de un interpret, dac ă nu în țelege și nu
vorbe ște limba în care se desf ăș oar ă ședin ța de judecat ă (lit. e), paragraful al 3-lea;”.
Stricto sensu , con ținutul art. 6 este format în primul rând din garan țiile generale înscrise în
paragraful 1, care dau substan ță dreptului general la un proces echitabil în materi e civil ă și
penal ă. Aceste garan ții sunt de dou ă feluri: explicite, cele vizând legalitatea, indepe nden ța și
impar țialitatea tribunalului, respectiv cerin ța ca judecata s ă fie întreprins ă în cadrul unui termen
rezonabil, s ă fie public ă și echitabil ă, și implicite cele legate de buna desf ăș urare a procesului pe
baza procedurii judiciare, cum ar fi dreptul la o a udiere echitabil ă ( fair hearing ) cu aspectele sale
– prezen ța la audiere și contradictorialitatea procedurii; accesul la un t ribunal; egalitatea armelor;
motivarea hot ărârilor judec ătore ști; controlul de plin ă jurisdic ție; dreptul de a nu se autoacuza;
dreptul la securitate juridic ă.
Prin referire la o hot ărâre «pilon» a instan ței europene, anume cea pronun țat ă în cauza
Golder c. Regatului Unit , se poate considera c ă „«dreptul la un proces echitabil»”, în sensul art.
6 din Conven ție, implic ă grosso modo urm ătoarele componente: accesul la justi ție, ca unul dintre
aspectele dreptului la un tribunal; organizarea și alc ătuirea instan ței și desf ăș urarea judec ății, pe
scurt, buna administrare a justi ției; executarea efectiv ă a hot ărârii judec ătore ști. În adev ăr, dup ă
cum judicios s-a remarcat și la noi în literatura juridic ă de specialitate de c ătre distinsul profesor
Ioan Le ș, principiul dreptului la un proces echitabil poate fi definit ca fiind „o regul ă de aplicare
atât în ceea ce prive ște organizarea justi ției, mai ales în considerarea exigen ței independen ței
judec ătorilor, cât și cu privire la func ționarea ei, prin asigurarea liberului acces, a publ icit ății,
contradictorialit ății și dublului grad jurisdic țional”.
Reglementarea expres ă a principiului dreptului la un proces echitabil, î n cadrul art. 21 alin.
(3), a avut loc în anul 2003, cu ocazia procesului de revizuire a Constitu ției, finalizat prin Legea
nr. 429/2003 și referendumul de «validare». Dup ă cum bine știm, în raport de Conven ția
European ă a Drepturilor Omului, textul central care se refer ă la „dreptul la un proces echitabil”
este art. 6.
Cu toate acestea, înc ă din momentul ratific ării Conven ției Europene a Drepturilor Omului de
către România, în anul 1994, prevederile sale relativ e la exigen țele procesului echitabil au putut
fi invocate în cadrul procedurilor judiciare din țara noastr ă, în virtutea efectului de asimilare cu
normele dreptului intern a documentelor interna ționale ratificate de puterea legislativ ă, consacrat
în art. 11 alin. (2) din Constitu ție („ Tratatele ratificate de Parlamant fac parte din dre ptul
intern ”). De asemenea, analiza reglement ărilor de principiu existente în art. 6 din Conven ția
European ă a Drepturilor Omului a demonstrat c ă, în marea lor majoritate, exigen țele
instrumentului interna țional puteau fi invocate (chiar dac ă într-o form ă nu atât de riguros

11 elaborat ă), și înainte vreme ( illo tempore ) momentului ratific ării sale de Parlamentul României,
ca norme procesuale interne.
În sistemul Conven ției, dreptul la un proces echitabil ( și componenta sa implicit ă „dreptul
de acces la justi ție”) nu se circumscrie decât domeniului de aplicabi litate al art. 6: „contesta ții
asupra unor drepturi și obliga ții civile” și „acuza ție în materie penal ă”. Spre deosebire de norma
european ă, art. 21 din legea fundamental ă român ă consacr ă o prevedere general ă, f ără a exclude,
la nivel de principiu, niciun domeniu din sfera sa de aplicabilitate. Aparenta contradic ție dintre
aceste dispozi ții este facil de rezolvat, în condi țiile în care Conven ția permite statelor s ă adopte
măsuri care s ă ofere un grad sporit de protec ție a drepturilor fundamentale fa ță de cele cuprinse
în textul ei. În consecin ță , cu privire la „acuza țiile în materie penal ă” și la litigiile privind
„drepturi și obliga ții cu caracter civil”, dreptul la un proces echitab il este protejat în România
atât prin art. 6 din Conven ție, cât și prin art. 21 din Constitu ție, iar cu privire la domeniile ce ies
de sub inciden ța art. 6 din Conven ție, garantarea dreptului la un proces echitabil est e asigurat ă de
art. 21 din Constitu ție.
În literatura de specialitate în materia dreptului la un proces echitabil, s-a considerat (de
către reputatul profesor Radu Chiri ță ) c ă „atunci când o lege sau o ordonan ță de guvern con ține
anumite limit ări ale accesului la justi ție (component ă esen țial ă, indispensabil ă a procesului
echitabil), situa ția se prezint ă diferit dup ă cum procedura în cauz ă este sau nu acoperit ă și de
prevederile art. 6 din Conven ție, aceasta deoarece verificarea compatibilit ății unei legi sau a unei
ordonan țe cu Constitu ția este atributul exclusiv al Cur ții Constitu ționale, în timp ce verificarea
compatibilit ății unei norme legale cu Conven ția poate s ă apar țin ă și unei instan țe integrat ă
sistemului judiciar, în baza art. 20 din Constitu ție ”. Iar, ca o consecin ță a acestei abord ări s-a
opinat c ă „în domeniile care fac parte din materia penal ă și cea civil ă nu mai este necesar ă
invocarea unei excep ții de neconstitu ționalitate pentru a se dispune non-aplicabilitatea unei
norme legale, ci este suficient ca instan ța ordinar ă s ă înl ăture aplicarea oric ărui text de lege care
vine în contradic ție cu prevederile art. 6 din Conven ție. Doar în celelalte domenii, care nu intr ă
în domeniul de inciden ță al art. 6, ingerin ța în accesul la justi ție s ă fie valorificat ă doar pe calea
unei excep ții de neconstitu ționalitate”. Din punctul meu de vedere abordarea di stinsului profesor
nu este par țial corect ă, dat fiind faptul c ă potrivit art. 20 din Constitu ție dispozi țiile
constitu ționale în materia drepturilor omului vor fi interpr etate în lumina documentelor
interna ționale în materia afirm ării și protej ării drepturilor omului ( s.n. , conform alineatului 1 al
art. 20) și numai în caz de semnalare a unui standard inferio r în materie de proteguire a
drepturilor fundamentale cet ățene ști celui instituit în documentele interna ționale în materie de
drepturile omului vor avea prioritate instrumentele interna ționale. Or, în ipoteza noastr ă, a
liberului acces la justi ție, dispozi ția constitu țional ă nici m ăcar nu admite, bineîn țeles la nivel

12 terminologic (!), limit ări în exercitarea sa, prin modalit ăți și forme consacrate pe cale
procedural ă. Tocmai de aceea, Curtea Constitu țional ă a considerat (în acord cu jurispruden ța
instan ței europene), în deciziile sale, c ă, raportat la acest drept, au a fi admise anumite l imit ări –
ale c ăror mijloace s ă fie propor ționale cu scopul urm ărit – necesare într-o societate democratic ă
pentru buna administrare și înf ăptuire a justi ției. În concluzie, revenind, eu consider mult mai
benefic ă, pe viitor, reglementarea cât mai clar ă, accesibil ă și previzibil ă a dreptului de acces
liber la justi ție, atât în Constitu ție, cât și în legile organice, nu pentru c ă judec ătorul-magistrat nu
ar fi în m ăsur ă s ă recurg ă la aplicarea prioritar ă a instrumentelor interna ționale în materie, care
dup ă cum bine știm propov ăduiesc un standard mult mai avansat în materie de p rotec ție a
drepturilor și libert ăților omului decât multe Constitu ții ale statelor (cu luarea în considerare a
faptului c ă fiecare are o dimensiune diferit ă de protec ție, și anume universal ă, respectiv
na țional ă; am aici în vedere concep ția monist ă sau dualist ă cu privire la ordinea juridic ă dintr-un
anumit stat, respectiv o singur ă ordine juridic ă intern ă și interna țional ă, sau dou ă ordini juridice,
una intern ă și alta interna țional ă perfect armonizate), ci pentru c ă exist ă posibilitatea de a nu se
face o aplicare unitar ă a acestor prevederi din documentele interna ționale, creându-se astfel o
practic ă neunitar ă, și de ce nu, s ă recunoa ștem, posibilitatea teoretic ă de a solicita condamnarea
statului român la Curtea European ă a drepturilor omului, în caz de neaplicare din par tea
judec ătorului-magistrat a dispozi țiilor considerate de justi țiabil ( și ipotetic, de alte instan țe din
ordinea intern ă) «superioare» celor na ționale. Alinierea la exigen țele stabilite în tratate
interna ționale, la care și statul român este parte, prin intermediul unei le gisla ții interne – clare,
previzibile și accesibile – materiei în discu ție, reprezint ă solu ția judicioas ă. În acela și context, în
opinia mea, având în vedere amenajarea politico-jur idic ă a sistemului statal de puteri de la noi,
numai Curtea Constitu țional ă este îndrituit ă a se pronun ța atât pe chestiunea
neconstitu ționalit ății unei dispozi ții legale, cât și pe eventuala neconcordan ță între prevederile
unui act normativ intern și exigen țele consacrate pe cale conven țional ă (în situa ția de fa ță , ale
art. 6 din Conven ția European ă a Drepturilor Omului), care pân ă la urm ă este analizat ă tot ca o
chestiune de constitu ționalitate ( lato sensu ).
Regula de prim rang potrivit c ăreia o instan ță tebuie s ă fie instituit ă de lege, respectiv s ă
aib ă propriile coordonate de ac țiune prescrise de un act mormativ, este înscris ă cu claritate, în
mai toate statele, în legisla țiile ce guverneaz ă materia organiz ării și func țion ării sistemelor
judiciare, atât la nivel constitu țional, cât și la nivel de legisla ție dezvoltatoare a principiilor
generale, precum și în cele mai importante instrumente interna ționale cu rol în garantarea și
promovarea drepturilor omului. Indubitabil aceasta se înf ățișeaz ă ca o aplica ție particular ă a
principiului general de drept care consacr ă necesitatea legalit ății în toate «domeniile de
activitate» ale statului, precum și ca cea mai esen țial ă garan ție procedural ă a justi țiabilului din

13 totalul celor inerente dreptului la un proces echit abil – deoarece f ără legalitatea instan ței de
judecat ă nu s-ar mai pune în discu ție celelalte exigen țe ce trebuie s ă o caracterizeze, și anume
independen ța și impar țialitea, ale c ăror baze sunt prev ăzute tot prin intermediul legii.
Scopul principal al acestei cerin țe este acela de a garanta c ă «diferendele judiciare» sunt
solu ționate de c ătre instan țe a c ăror existen ță , organizare și func ționare sunt stabilite în prealabil,
independent de un anumit caz. Numai îndeplinit aces t scop, func țiile jurisdic ționale ale instan ței
de a primi cauzele spre rezolvare în cadrul compete n ței sale – pe baza regulilor substan țiale de
drept și a celor procedurale ce instituie o serie de «meca nisme» (proceduri) adecvate prestabilite
materiei în discu ție -, respectiv de a le solu ționa în mod efectiv vor fi pe deplin realizate.
Înfiin țarea, organizarea și func ționarea instan țelor de judecat ă, în România, sunt subsumate
în mod riguros unui set de prevederi legale specifi ce. În acest mod, caracterul legal al instituirii
instan țelor de judecat ă reprezint ă un important palier al principiului legalit ății, regul ă de baz ă
care traseaz ă cadrul general în care se deruleaz ă și procedura judiciar ă. În acest sens, cadrul
na țional în materie este sus ținut, în primul rând, prin prevederi de natur ă constitu țional ă. Astfel,
conform art. 1 alin. (5) din Constitu ție, în România, respectarea Constitu ției, a suprema ției sale
și a legilor este obligatorie , iar în baza art.124 alin. (1) coroborat cu art. 1 26 alin. (1) și (2),
justi ția se înf ăptuie ște în numele legii, se realizeaz ă prin Înalta Curte de Casa ție și Justi ție și
prin celelalte instan țe judec ătore ști stabilite de lege, a c ăror competen ță și procedur ă de
judecat ă sunt prev ăzute numai prin lege .
De asemenea, Legea 304/2004 privind organizarea jud iciar ă, republicat ă, cuprinde o serie de
dispozi ții principiale (Capitolul I „Principiile organiz ării judiciare” sau Capitolul III „Dispozi ții
generale privind procedura judiciar ă” din cadrul Titlului I denumit „Dispozi ții generale”) care
impun necesitatea respect ării legii în materia înfiin ță rii, organiz ării și func țion ării instan țelor de
judecat ă. Exempli gratia pot fi men ționate cele din: art. 1 în care se subliniaz ă aspectul potrivit
cu care puterea judec ătoreasc ă se exercit ă de Înalta Curte de Casa ție și Justi ție și de celelate
instan țe judec ătore ști stabilite de lege , art. 2 în care se men ționeaz ă faptul c ă justi ția, ca valoare
social ă suprem ă, se înf ăptuie ște în numele legii prin categoria de instan țe prev ăzute în lege , art..
3 potrivit c ăruia competen ța organelor judiciare și procedura judiciar ă sunt stabilite de lege ,
art. 10 în care se prevede c ă instan ța de judecat ă se constituie, cu num ărul de judec ători, potrivit
legii , art. 16 ce statueaz ă c ă hot ărârile judec ătore ști trebuie respectate și aduse la îndeplinire .
Pe aceea și linie de gândire, conform art. 1 din Regulamentul privind organizarea și
func ționarea administrativ ă a Înaltei Cur ți de Justi ție și Casa ție, aceasta este organizat ă și
func ționeaz ă în temeiul art. 126 din Constitu ția României, republicat ă, al art. 18-34 din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciar ă, republicat ă, și al prezentului regulament. Tot astfel,
raportat la art. 2 alin. (1) din Regulamentul de or dine interioar ă al instan țelor judec ătore ști,

14 judec ătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, cur țile de apel și instan țele militare sunt
organizate și func ționeaz ă potrivit dispozi țiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciar ă, republicat ă, și ale prezentului regulament .
Art. 6 alin. (1) din Capitolul al II lea, care cons acr ă Principiile fundamentale ale procesului
civil, al Noului Cod de Procedura civil ă statueaz ă „dreptul la un proces echitabil, în termen
optim și previzibil”, în sensul c ă: „Orice persoan ă are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim și previzibil , de c ătre o instan ță independent ă, impar țial ă și stabilit ă
de lege . În acest scop, instan ța este datoare s ă dispun ă toate m ăsurile permise de lege și s ă
asigure desf ăș urarea cu celeritate a judec ății. Alineatul al doilea specificând faptul c ă dispozi țiile
din cadrul alineatului precedent se aplic ă și în faza execut ării silite”. În acest registru, se cuvine a
se preciza faptul c ă prima subliniere a textului nu reprezint ă altceva decât o nuan țare a
principiului legalit ății, fiind evident c ă o asemenea obliga ție – de a dispune toate m ăsurile legale
– se adreseaz ă în primul rând judec ătorului. O subliniere aparte, pe care o face textul , vizeaz ă
obliga ția judec ătorului de a asigura „desf ăș urarea cu celeritate a judec ății”. F ără îndoial ă,
semnifica ția unei atare preciz ări normative în cuprinsul art. 6, teza a II-a, din NCPC, const ă în
aceea c ă legiuitorul a dorit s ă eviden țieze aspectul c ă cerin țele (exigen țele) privitoare la
soluționarea cauzei într-un „termen optim și previzibil” nu exclud și obliga ția esen țial ă a
judec ătorului de a dispune m ăsuri corespunz ătoare pentru solu ționarea cu celeritate a acesteia.
Dup ă cum se poate lesne observa, Noul Cod de procedur ă civil ă a preferat formulei
constitu ționale „termen rezonabil” (art. 21 alin. 3), consac rate și în art. 6 din Conven ția
European ă a Drepturilor Omului, pe aceea de „ termen optim și previzibil ”. Dincolo de calificarea
atribuit ă de legiuitor, este incontestabil c ă printre cele mai frecvente critici întemeiate care se
aduc justi ției, nu numai din România, ci de pretutindeni și din toate timpurile se num ără cea a
„lentorii” cu care se solu ționeaz ă procesele. Procedura implic ă, prin defini ție, un ansamblu de
drepturi și obliga ții, precum și de reguli de desf ăș urare a procesului . Or, realizarea acestora și
respectarea regulilor nu se pot realiza în cadrul u nei ședin țe de judecat ă sau la un termen fix.
Tocmai de aceea art. 6 din instrumentul european de protec ție a drepturilor omului a consacrat
necesitatea solu țion ării procesului într-un „termen rezonabil” – „sintag m ă care tinde s ă exprime
necesitatea g ăsirii unui echlibru indispensabil între imperativul solu țion ării cu celeritate a
procesului și pronun țarea unei decizii conforme cu adev ărul”.
Pentru a surprinde semnifica ția formulei instituite de art. 6 din noul C. pr. ci v., acesta din
urm ă trebuie a fi coroborat cu art. 233 din acela și Cod, care, enun ță faptul c ă „la primul termen
de judecat ă la care p ărțile sunt legal citate, judec ătorul, dup ă ascultarea p ărților, va estima durata
necesar ă pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejur ările cauzei, astfel încât procesul
să fie solu ționat într-un termen optim și previzibil , durata astfel estimat ă fiind consemnat ă în

15 încheire și neputând fi reconsiderat ă decât pentru motive temeinice și cu ascultarea p ărților”. În
lumina acestor din urm ă reglement ări, se poate afirma a șadar c ă «responabilitatea» judec ătorului
în a stabili durata fazei procesuale a cercet ării judec ătore ști – etap ă în care se îndeplinesc actele
de procedur ă necesare pentru preg ătirea dezbaterii în fond a procesului –, este evide n țiat ă (adus ă
în prim plan) tocmai în vederea asigur ării exigen ței « procesului echitabil, în termen optim și
previzibil », litigiului pe rol. Aceast ă asigurare a uneia dintre componentele de baz ă ale
procesului echitabil, anume celeritatea, este evoca t ă, cu titlu de line directoare, de art. 6 al noului
Cod, în teza a II-a a alineatului (1), în sensul c ă „judec ătorul este dator s ă asigure solu ționarea
prompt ă a fiec ărui proces – pentru recunoa șterea și stabilirea în timp util a drepturilor și
intereselor legitime deduse judec ății – și s ă nu îng ăduie nicio încercare a p ărților de a tergiversa
judecata. În acest scop, judec ătorul va lua m ăsurile necesare, prev ăzute de lege, f ără a înc ălca
îns ă dreptul de ap ărare sau alte drepturi procesuale ale p ărților ( lato sensu ) și, desigur, f ără a
dăuna solu țion ării legale și temeinice a procesului”.
Din punctul meu de vedere, instituirea expres ă a „dreptului la un proces echitabil, în
termen optim și previzibil”, în cadrul Noului Cod de procedur ă civil ă, va fi în m ăsur ă s ă
contribuie la scopul Strategiei de dezvoltare a Jus ti ției Române ca Serviciu Public„ o justi ție
eficient ă și eficace, apt ă s ă genereze un act de justi ție corect, transparent, desf ăș urat în termen
rezonabil și la un cost accesibil cet ățenilor și statului ”, îns ă, numai cu condi ția s ă fie realizat
efectiv și concret, sub îndrumarea judec ătorului-magistrat și cu participarea activ ă și cu bun ă-
credin ță ( bona fidae ), a p ărților și a celorlal ți participan ți procesuali. În caz contrar, acest drept,
precum și celelalte componente ale «procesului echitabil» v or fi lipsite de substan ță , bucurându-
se doar de o consacrare „teoretic ă și iluzorie”, incompatibil ă cu principiul suprema ției legii și al
statului de drept.
Comisia European ă pentru Eficien ța Justi ției (Consiliul Europei) a considerat c ă „termenul
rezonabil”, la care se refer ă art. 6 pct. 1 din Conven ția European ă a Drepturilor Omului și
Libert ăților Fundamentale, este doar o „baz ă limit ă”, recomandând acreditarea unei alte
sintagme și anume „termen optim și previzibil” – pentru a rezolva (pe cât posibil, s.n. ) „r ăul
endemic”, constând în „lentoarea justi ției”, prin mecanisme na ționale adecvate. Sub titlul „Un
nou obiectiv pentru sistemele juridice: judecarea f iec ărei cauze într-un termen optim și
previzibil”, Comisia și-a prezentat la Strasbourg, în 11 iunie 2004, Prog ramul-cadru. Amploarea
fenomenului – se spune în introducerea la respectiv ul program cadru – este de natur ă s ă justifice
„o reac ție viguroas ă”, jurispruden ța Cur ții de la Strasbourg fiind ea îns ăș i dovada caracterului
exponen țial al acestui „sindrom de lentoare”. „Miza – spune a Comisia European ă (CoE) – este
crucial ă pentru statele membre, direct responsabile pentru buna func ționare a propriului sistem
juridic: dincolo de un anumit prag critic, o lentoa re mai mare are drept consecin ță o criz ă de

16 încredere general ă în justi ție, atât la cet ățeni, cât și în lumea economic ă, mai ales c ă justi ția
reprezint ă unul din pilonii democra ției”. În încercarea de a identifica unele cauze ale
«încetinelii» în procesul înf ăpturii actului de justi ție, Comisia pune accentul pe necesitatea
implic ării p ărților, ca actori activi, la organizarea și desf ăș urarea efectiv ă a procesului. O bun ă
perioad ă de timp – aprecia Comisia – s-a considerat c ă, „în ceea ce prive ște calitatea justi ției,
aceasta depinde de distan ța pe care a reu șit s ă o creeze între cei care o fac și cei pentru care se
face, doar aceast ă distan ță permi țând aparența de impar țialitate și independen ță a instan ței în
procedura judiciar ă”. Actualmente, dimpotriv ă, aceast ă atitudine este perceput ă ca o
„incapacitate a sistemului judiciar de a se face ma i clar și accesibil pentru cet ățeni”. În concret,
„numai apropiind justi ția de cet ățeni și u șurând asocierea lor la func ționarea acesteia, s-ar putea
îmbun ătăți calitatea ei”, identificând – cum judicios opinea z ă distinsul profesor Ion Deleanu –
mijloacele adecvate spre a distinge între „timpul u til” și „timpul risipit” din cadrul proceselor
efectiv solu ționate – pentru a evita, prin îmbun ătățiri semnificative ale «regulilor/normelor
procedurale», viitoarele tergivers ări ce-și au obâr șia (în primul rând) în «comportamentul»
(șicanatoriu, abuziv) participan ților ( lato sensu ) la procesul judiciar.
Jurispruden ța «energic ă» și «protectiv ă» a instan ței jurisdic ționale europene a schimbat
într-o anumit ă m ăsur ă structura sistemului de garan ții instituit de art. 6 al Conven ției, în sensul
că dac ă ar fi s ă analiz ăm «construc ția» articolului referitor la garan ția «procesului echitabil»,
raportându-ne strict literal la acesta, și ulterior s ă identific ăm semnifica ția sa prin prisma
jurispruden ței Cur ții Europene, atunci vom constata existen ța unei imagini fundamental diferite.
Pe aceast ă linie de gândire, însu și Curtea a eviden țiat faptul c ă protec ția oferit ă de articolul 6 a
parcurs o considerabil ă evolu ție pe «tărâmul» cazuisticii sale.
În deosebita complexitate a articolului 6, componen ta procedural ă a dreptului la un
tribunal stabilit de lege, independent și impar țial poate fi socotit ă drept o «insul ă» de relativ ă
claritate și constan ță , aspect deloc neobi șnuit de vreme ce semnific ă o garan ție cu un caracter
static, spre deosebire de celelalte care se bucur ă de un oarecare dinamism, prin natura lor. Cu
alte cuvinte ea reprezint ă o suit ă de exigen țe procedurale referitoare la: no țiunea de tribunal
(instan ță judiciar ă), stabilirea acestuia pe baze legale , independen ța, respectiv impar țialitatea
sa . Dintre acestea, cea de-a doua exigen ță presupune dou ă aspecte relativ distincte, și anume: 1.
existen ța unei «legi», mai precis a unui cadrul legal, care instituie instan ța și 2. stabilirea
con ținutului «jurisdic ției» instan ței prin lege .
Relativ la primul aspect, instan ța european ă a apreciat judicios faptul c ă: organizarea judiciar ă
într-o societate democratic ă nu trebuie l ăsat ă la discre ția executiviului, ci este necesar a fi
reglementat ă prin intermediul unei legi ce eman ă de la legislativ (inter alia aceasta trebuie s ă
prevad ă organizarea general ă a sistemului judiciar, cu statuarea categoriei de instan țe apte s ă

17 înf ăptuiasc ă justi ția, respectiv a competen ței lor materiale și teritoriale). Îns ă, aceasta nu
înseamn ă c ă delegarea legislativ ă este de neacceptat în anumite chestiuni ce privesc
organizarea judiciar ă, deaorece art. 6 alin. (1) nu impune o obliga ție pozitiv ă total ă
legislativului de a reglementa fiecare «element» și «detaliu» în acest domeniu printr-un «act
formal al Parlamentului», dac ă stabile ște în prealabil un cadru legislativ general adecvat
relativ la organizarea judiciar ă. Pe cale de consecin ță , standardele stabilite pe cale
jurispruden țial ă în materia semnifica ției conceptului de «lege» care instituie o anumit ă instan ță
judiciar ă, sunt: a). rolul principal în statuarea «liniilor directoare» și a cadrului legal privind o
instan ța judiciar ă revine Legislativului; b). anumite chestiuni ale o rganiz ării judiciare pot fi
delegate de c ătre legislativ pentru a fi reglementate de executiv ; c). este de «nedorit» ca
executivului s ă-i fie l ăsate spre apreciere «aspecte» „esen țiale” referitoare la stabilirea existen ței
unei anumite instan țe judiciare, deoarece aceasta reprezint ă pilonul de baz ă al unui sistem
judiciar. Totodat ă, instan ța european ă a socotit c ă termenul «lege» din sintagma stabilit de lege ,
este posibil a fi interpretat și în lumina jurispruden ței relative la sintagma prev ăzut ă de lege
existent ă în cadrul alineatelor (2) ale articolelor 8-11 din Conven ție, respectiv în alineatul (3) al
articolului 2 din cadrul Protocolului nr. 4. Mutatis mutandis , caracterele de accesibilitate și
predictibilitate devin aplicabile și conceptului de «lege» existent în cadrul articolu lui 6. Astfel,
«legea» care pune bazele conceptului de instan ță judiciar ă, va fi socotit ă ca îndeplinind condi ția
accesibilit ății , dac ă orice persoan ă (destinatar al acesteia) este în m ăsur ă, în mod rezonabil, s ă
cunoasc ă atribu țiile legale și regulile care prescriu maniera în care se exercit ă respectivele
«responsabilit ăți» de c ătre instan ța judiciar ă. Dup ă cum, ea va fi apreciat ă ca predictibil ă, dac ă
este suficient de clar ă în con ținut pentru a determina orice persoan ă s ă se conformeze modelului
de conduit ă prescris de ea.
Referitor la cel de-al doilea aspect, și anume stabilirea con ținutului jurisdic ției instanței prin
lege , jurispruden ța Cur ții a evoluat în sensul c ă ea prive ște atât «structura» forma țiunii de
judecat ă pentru fiecare cauz ă, cât și con ținutul propriu-zis al competen ței instan ței . Astfel în
cauza Lavents c. Letoniei (Hot ărârea din 28 noiembrie 2002), unde completul instan ței Cur ții
Regionale nu a fost alc ătuit în conformitate cu legea leton ă de organizare judiciar ă (deoarece a
fost alc ătuit din doi judec ători incompatibili ca urmare a faptului c ă au participat illo tempore la
judecarea aceleia și cauze), instan ța jurisdic țional ă european ă a constatat înc ălcarea art. 6 alin. 1
din Conven ție, iar în cauza Posokhov c. Rusiei (Hot ărârea din 4 martie 2003 paragr. 38-44),
datorit ă faptului c ă pe parcursul procesului doi judec ători nu au fost «autoriza ți» prin lege (fiind
viciat ă procedura de selec ție, de desemnare a lor, care trebuia s ă aib ă loc în ziua procesului) s ă
judece respectivul litigiu, instan ța european ă a apreciat judicios transgresarea art. 6 alin. 1 d in
Conven ție. Tot astfel, în cauza Coëme c. Belgiei , (Hot ărârea din 22 iunie 2000, paragr. 99),

18 Curtea a constatat c ă potrivit dispozi țiilor constitu ționale aplicabile la epoca faptelor, calitatea de
ministru atr ăgea judecarea cauzei de c ătre Curtea de Casa ție, dar totodat ă c ă nicio alt ă dispozi ție
legal ă nu prevedea posibilitatea extinderii jurisdic ției instan ței supreme la alte persoane (al ți
inculpa ți) decât mini ștrii, fapt pentru care extinderea pe care aceasta a întreprins-o cu privire la
judecarea altor persoane semnific ă înc ălcarea art. 6 alin. 1 din Conven ție, deoarece con ținutul
competen ței sale nu presupunea și o atare extindere (este incident ă a șadar bine cunoscuta regul ă
de drept exceptio est strictissimae interpretationis ). Rezult ă, așadar, c ă nu este suficient ca
instan ța s ă fie constituit ă legal, ci este necesar și ca regulile de procedur ă aplicabile s ă fie, la
rândul lor, clar prev ăzute de lege.
Din jurispruden ța instan ței europene s-a desprins și regula potrivit c ăreia un organ
jurisdic țional nu trebuie în mod imperativ, pentru a fi soco tit ca și instan ță (tribunal), s ă
desf ăș oare numai activit ăți judiciare, f ără posibilitatea de a întreprinde și anumite activit ăți care
nu se încadreaz ă strict în materia judiciar ă. Astfel, ea a refuzat s ă nesocoteasc ă apartenen ța unui
organ jurisdic țional la categoria de «tribunal» sau «instan ță », pe motivul c ă acesta îndepline ște,
al ături de func ția judiciar ă, o multitudine de alte «func ții» (în materie administrativ-disciplinar ă,
consultativ ă, quasi-legislativ ă). Tot astfel, Curtea a considerat c ă, spre deosebire de puterea
executiv ă, cea legislativ ă nu este neaparat necesar s ă fie considerat ă incompatibil ă cu no țiunea
de instan ță (tribunal în sensul Conven ției), în situa țiile particulare în care sunt îndeplinite
exigen țele statuate de art. 6 alin. (1) din Conven ție. Cu toate c ă, cu privire la acest din urm ă
aspect, se poate invoca drept contra-argument faptu l c ă, în acest caz, se încalc ă principiul
separa ției și echilibrului puterilor în stat ( trias politica ), trebuie men ționat c ă, de exemplu, o
comisie parlamentar ă de anchet ă constituit ă pe baze legale ce impun respectarea cerin țelor de
independen ță și impar țialitate, respectiv de asigurare a unor garan ții procedurale specifice
(dreptul la ap ărare, dreptul la dezbateri contradictorii), are a f i socotit ă a îndeplini o parte din
garan țiile art. 6 alin.(1) din Conven ția European ă; îns ă, nu poate fi încadrat ă în categoria
organelor jursidic ționale numite instan ță sau tribunal (în sensul instrumentului european de
protec ție a drepturilor omului), nu neap ărat datorit ă faptului c ă se încalc ă principiul trias
politica , ci mai degrab ă apartenen ței politice a membrilor s ăi, care pot fi determina ți de
convingerile politice s ă voteze într-un sens sau altul, chiar și f ără argumente solide privind
luarea unei anumite hot ărâri.
În ceea ce prive ște «independen ța», aceasta presupune o separa ție a puterilor în care cea
judec ătoreasc ă este protejat ă din punct de vedere institu țional de orice influen ță sau interferen ță
(imixtiune, ingerin ță ) în special din partea puterii executive, dar și din partea celei legislative.
Aceast ă protec ție institu țional ă este parte component ă a obliga ției pozitive (de preferat de
rezultat și nu de mijloace; este adev ărat, c ă dac ă prin ipotez ă aceast ă obliga ție ar fi socotit ă drept

19 o obliga ție de rezultat, odat ă atins acesta, tot va trebui la un moment dat reada ptat, deoarece,
dup ă cum bine se cunoa ște dinamica vie ții sociale va impune, întotdeauna, oricând și oriunde,
luarea de m ăsuri conforme noilor realit ăți, îns ă, cu toate acestea, socotirea acestei obliga ții ca
una de rezultat consider c ă este benefic ă cel pu țin din perspectiva evit ării conceperii și aplic ării
unor m ăsuri care sunt menite doar a oferi solu ții ineficiente) a unui stat de drept de a întreprin de
toate m ăsurile socotite necesare pentru a asigura eficienta și efectiva desf ăș urare a func țiilor
judiciare de c ătre corpul judec ătoresc în cadrul unei societ ăți democratice. Raportat la
circumstan țele concrete ale unei cauze, independen ța puterii judec ătore ști poate fi apreciat ă și
din punctul de vedere al rela ției sale specifice cu o serie de grupuri sociale pr oeminente în
circuitul juridic al unei societ ăți, și anume cu mass-media, partidele politice sau diver se grupuri
de interese ( lobby ). In concreto , independen ța justi ției – fundamentat ă pe teoria separa ției
puterilor în stat, semnific ă c ă atât justi ția ca institu ție, ca sistem, cât și judec ătorii individuali
care decid în cazuri specifice, trebuie s ă fie capabili s ă-și exercite responsabilit ățile profesionale
fără a fi influen țați de puterea executiv ă, puterea legislativ ă sau de grupuri economice sau de
interese.
Dup ă cum am mai precizat, reglement ările interne care consacr ă principiul puterii
judec ătore ști, se reg ăsesc, în principal, în legea fundamental ă a statului, fiind preluate și în legea
privind organizarea judiciar ă, respectiv în cea privind statutul judec ătorilor și procurorilor.
Astfel, conform art. 1 alin. (4) din Constitu ția României, statul se organizeaz ă potrivit
principiului separa ției și echilibrului puterilor – legislativ ă, executiv ă și judec ătoreasc ă – în
cadrul democra ției constitu ționale. Acest principiu, fundamentat de Charles Louis Secondat de
Montesquieu înainte de Revolu ția francez ă din 1789, are ca scop „ evitarea abuzurilor în dauna
drepturilor și libert ăților cet ățenilor, separa ția puterii legislative, executive și judec ătore ști,
pentru ca, datorit ă regimului de separa ție, puterea s ă opreasc ă puterea ”. Întrucât separa ția
prive ște cele trei func ții principale prin care puterea se exercit ă în stat (func ția legislativă, func ția
executiv ă și func ția judec ătoreasc ă), ele „trebuie îndeplinite de autorit ăți diferite, ce
colaboreaz ă îns ă între ele, pentru a evita ruperea îns ăș i a puterii statului, care, prin natura ei,
nu poate fi decât unic ă, chiar dac ă se manifest ă în forme și modalit ăți diferite ”.
Exigen ța independen ței magistra ților judec ători se bucur ă și de alte garan ții constitu ționale.
Am în vedere art. 124 alin. (3) din Constitu ția României, republicat ă, potrivit cu care judec ătorii
sunt independen ți și se supun numai legii , art. 125 alin. (1) și (3) ce men ționeaz ă c ă judec ătorii
numi ți de Pre ședintele României sunt inamovibili în condi țiile legii , iar func ția de judec ător este
incompatibil ă cu orice alt ă func ție public ă sau privat ă, cu excep ția func țiilor didactice din
înv ăță mântul superior , respectiv art. 133 alin. (1) ce statueaz ă faptul c ă garantul independen ței
justi ției este Consiliul Superior al Magistraturii , și art. 134 în care se men ționeaz ă despre

20 atribu țiile C.S.M. exercitate în vederea realiz ării celei mai importante func ții a acesteia, și anume
aceea de a se constitui într-un veritabil garant al independen ței justitiei ca valoare social ă
suprem ă – în spiritul tradi țiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revolu ției din
decembrie 1989 – într-un stat de drept. În acela și registru, art. 2 alin. (3) și (4) din Legea nr.
303/2004 privind statutul judec ătorilor și procurorilor, republicat ă, statueaz ă c ă judec ătorii sunt
independen ți (…), orice persoan ă, organiza ție, autoritate sau institu ție fiind datoare s ă respecte
acest aspect, iar art. 75 din aceea și lege consacr ă dreptul și obliga ția Consiliului Superior al
Magistraturii de a ap ăra magistra ții împotriva oric ărui act care le-ar putea afecta independen ța
sau impar țialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la aces tea (dup ă cum magistra ții care
consider ă c ă independen ța și impar țialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte d e imixtiune
în activitatea profesional ă se pot adresa C.S.M., pentru a dispune m ăsurile necesare, conform
legii).
Garan ții legale ale independen ței judec ătorilor sunt cuprinse și în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciar ă, republicat ă. Astfel, în lumina art. 46 alin. (2) verific ările efectuate
personal de pre ședin ții sau vicepre ședin ții instan țelor judec ătore ști ori prin judec ători anume
desemna ți de ace știa trebuie s ă respecte principiile independen ței judec ătorilor și supunerii lor
numai legii, precum și autoritatea de lucru judecat .
„Independen ța justi ției și a judec ătorilor nu este nici scop în sine, nici suficient ă pentru
realizarea actului de justi ție în mod echitabil. Mai este nevoie de impar țialitate. Cele dou ă
no țiuni nu se confund ă îns ă. Astfel, independen ța justi ției este o «stare de spirit», care trebuie
întregit ă la nivelul judec ătorilor printr-un «statut» adecvat, iar la nivel in stitu țional prin stabilirea
raporturilor cu puterea executiv ă și legislativ ă, în timp ce impar țialitatea judiciar ă prive ște de
asemenea «starea de spirit», atitudinea instan ței fa ță de chestiunile și p ărțile unui anumit caz
(nediscriminare, toleran ță etc.), dar și maniera în care este condus un proces”. Ea presup une ca
judec ătorii implica ți „să hot ărasc ă în mod obiectiv și pe baza propriilor evalu ări a faptelor
relevante și a dreptului aplicabil, f ără a avea prejudec ăți în privin ța cazului pe care îl
instrumenteaz ă, și f ără ca s ă ac ționeze în moduri care sus țin interesele uneia din p ărți”.
În domeniul justi ției (mai exact în toate materiile care intereseaz ă acest domeniu, mai ales
în cea procesual civil ă), «parcursul istoric» derulat dup ă momentul anului 2000 a eviden țiat
faptul c ă, timp de aproape un deceniu, a fost dominat de ind ecizie – p ăguboas ă – pentru întregul
sistem judiciar. În aceast ă perioad ă, mult dorita reform ă a justi ției „s-a f ăcut haotic, f ără o
strategie național ă de durat ă și care s ă fie întotdeauna în folosul justi ției și al justi țiabililor”.
Ob ținerea calit ății de membru al Organiza ției Atlanticului de Nord (2004) și mai important de
parte a familiei Uniunii Europene (2007) de c ătre statul român au presupus, respectiv impus, atât
în cadrul procesului de pre-aderare, dar mai ales î n cel de post-aderare, îndeplinirea anumitor

21 condi ționalit ăți – circumscrise, lato sensu , alinierii sistemului nostru statal la standardele
comunit ății europene și interna ționale. În cadrul «angajamentului» României de conf ormare
exigen țelor dictate de apartenen ța la cele dou ă organiza ții interna ționale (prima cu voca ție
universal ă, cea de-a doua cu voca ție regional ă) reformarea sistemului judiciar intern se
înf ățișeaz ă drept prioritatea nr. 1 a factorilor statali decid en ți, înscriindu-se ca linie directoare și
în cadrul Strategiei de Securitate Na țional ă a statului român.
Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV), instituit în momentul ader ării României la
U.E., are – cum bine se cunoa ște – drept obiectiv sprijinirea României în „creare a unui sistem
judiciar și administrativ impar țial, independent și eficace”. Pe cale de consecin ță , modificarea
cadrului juridic și a sistemului judiciar românesc în vederea continu ării alinierii acestora la
sistemele existente în celelalte state membre repre zint ă o „responsabilitate na țional ă”. Între
observa țiile critice la adresa sistemului judiciar românesc cuprinse în rapoartele înaintate în
cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV) a fost re ținut ă de fiecare dat ă, în ultimii
ani, și aceea a „lipsei unei jurispruden țe unificate și clare” – situa ție care a afectat și afecteaz ă
credibilitatea, predictibilitatea, stabilitatea și certitudinea actului judiciar –, precum și „unele
abuzuri procesuale care prelungesc nejustificat sol u ționarea cauzelor aflate pe rolul instan țelor
judec ătore ști”. În acela și context, desf ăș urarea procesului judiciar într-un „termen optim și
previzibil” reprezint ă o preocupare presant ă pentru «autorit ățile na ționale». În aceast ă privin ță ,
Curtea European ă a Drepturilor Omului a creat o jurispruden ță bogat ă în materia „termenului
rezonabil”, afirmându-se chiar și o doctrin ă care a scos la iveal ă aspectul conform c ăruia « o
justi ție care nu solu ționeaz ă cauzele într-un „termen rezonabil” (optim), este, de fapt, o justi ție
ratat ă» (idee reliefat ă prin adagiul britanic justice delayed is justice denyed , sau prin dictonul
francez justice rétive, justice fautive ).
În contextul conform ării condi ționalit ăților din cadrul Mecanismului de Cooperare și
Verificare (în domeniul justi ției), Strategia de Dezvoltare a Justi ției ca Serviciu Public (2010-
2014) asumat ă de Ministerul român de Justi ție a adus și aduce în aten ție urm ătorul aspect și
anume cel potrivit c ăruia „modernizarea sistemului judiciar și creșterea calit ății justiției reclam ă
atât o interven ție prin măsuri tehnice, în plan institu țional, cât și un demers de asumare
proactiv ă a unei agende de construc ție (…)”de c ătre to ți factorii responsabili ( s.n. ). Aceast ă
Strategie (mai precis direc țiile de ac țiune asumate în cadrul ei) este «guvernat ă» de urm ătoarele
principii: „ consolidarea statului de drept și a suprema ției legii ”; „ garantarea unei reale
separa ții și a echilibrului puterilor în stat, prin consolidar ea independen ței puterii
judec ătore ști ”; „ respectarea drepturilor omului ”(!); „adoptarea celor mai bune practici europene
legate de func ționarea sistemului judiciar”; „asigurarea transpare n ței actului de justi ție”;
„consolidarea dialogului cu societatea civil ă și implicarea acesteia în procesul de reform ă”;

22 „crearea premiselor cooper ării judiciare în spa țiul european de libertate, securitate și justi ție”;
„asigurarea deplinei compatibilit ăți institu ționale și legislative cu sistemele judiciare europene”;
„sustenabilitatea financiar ă a obiectivelor și direc țiilor de ac țiune”. Principalul scop declarat al
Strategiei este acela de a avea în România „o justi ție eficient ă și eficace, apt ă s ă genereze un act
de justi ție corect, transparent, desf ăș urat în termen rezonabil și la un cost accesibil cet ățenilor și
statului”. Realizarea complet ă a acestui scop „ va permite îndeplinirea valen țelor de serviciu
public ale justi ției și, implicit, restabilirea încrederii cet ățenilor în actul de justi ție, prin
transmiterea c ătre societate a unei viziuni coerente asupra s istemului judiciar ”.
Actualmente, este – mai mult ca oricând – de domeni ul eviden ței c ă „în mi șcarea complex ă
și continu ă de juridicizare a vie ții sociale și politice, tendin ța societ ății este de a c ăuta un arbitru
capabil s ă limiteze abuzul puterilor și reglarea conduitelor sociale, transpuse de politi c și
executiv, ca de altfel de ansamblul conexiunilor so ciale din ce în ce mai complicate, c ătre
judiciar”. Prin urmare, cu drept cuvânt, putem afir ma c ă „a discuta despre puterea judec ătoreasc ă
(«justi ție») înseamn ă a reflecta asupra capacit ății ei de a se adapta noilor contexte sociale, dat ă
fiind persisten ța nevoii de arbitrare a conflictelor neglijate ori deliberat l ăsate în sarcina ei de
către celelalte puteri”. Concret, acest lucru presupu ne a remarca faptul c ă justi ția intervine din ce
în ce mai mult în toate domeniile vie ții sociale pentru a le „crea, interpreta, aplica”. Tocmai de
aceea, „rolul institu țiilor de drept, preponderen ța dreptului european, emergen ța progresiv ă a
controlului de constitu ționalitate, imixtiunea tribunalelor în politicile p ublice, penalizarea
neglijen țelor reprezentan ților de stat și a celor care decid public sunt (consecin ță a mi șcării de
integrare în spa ții mai largi) forme de activism judiciar ale unei d emocra ții contencioase și de
interna ționalizare a problematicilor”.
Rolul instan ței de judecat ă – «justi ției» ca valoare social ă suprem ă – în statul de drept este
deosebit de important, existând la nivel na țional și interna țional numeroase demersuri având ca
finalitate instituirea unui cadru adecvat – alc ătuit din norme edictate de legiuitori na ționali, de
organiza ții interna ționale (Organiza ția Na țiunilor Unite, Consiliul Europei, Uniunea European ă),
de asocia ții de magistra ți, O.N.G.-uri – desf ăș ur ării în condi ții optime a activit ății jurisdic ționale
a acesteia. Tot acest impresionant ansamblu de «efo rturi» are drept obiectiv sublinierea rolului
bine definit și determinant pe care puterea judec ătoreasc ă îl are în existen ța unei societ ăți
democratice, bazat ă pe respectarea legii.
Procesul de reform ă a sistemului judiciar românesc demarat „efectiv” î n perioada de pre-
aderare a României la Uniunea European ă și continuat în cea de post-aderare se înf ățișeaz ă drept
un obiectiv strategic de importan ță na țional ă necesar a fi – cu succes – finalizat, nu doar pent ru a
«r ăspunde» angajamentelor asumate în virtutea calit ății de parte a comunit ății interna ționale și
condi ționalit ăților stabilite prin Mecanismul de Cooperare și Verificare pe Justi ție (MCV), ci

23 (mai ales) și pentru îmbun ătățirea/modernizarea sistemului statal românesc – ce r eprezint ă la
rându-i politica public ă de prim rang a factorilor guvernamentali (responsa bili) deciden ți.
In concreto , «justi ția» (dup ă cum bine se știe) reprezint ă într-o societate democratic ă dintr-
un stat de drept „autentic” principala garan ție a respect ării drepturilor și libert ăților cet ățene ști –
desf ăș urarea activit ății sale jurisdic ționale nefiind posibil a fi întreprins ă decât dac ă legislativul,
executivul, societatea civil ă, cet ățenii în general contribuie (cu bun ă credin ță /bona fidae și într-o
manier ă sus ținut ă) la crearea ( și, ulterior, respectarea) condi țiilor optime înf ăpturii actului de
justi ție necesar. Dac ă obiectivele asumate de statul român în cadrul refo rmei sistemului judiciar
românesc (sau mai corect spus în cel juridic, deoar ece include o sfer ă mai larg ă de subiec ți
oficiali cu rol în realizarea justi ției) vor dobândi deplin contur, atunci vom fi în m ăsur ă s ă
afirm ăm c ă România este, cu adev ărat, un stat de drept eficient și suficient consolidat, în care
drepturile și libert ățile fundamentale ale omului (între care și dreptul la un proces echitabil) sunt
nu numai propov ăduite („teoretic și iluzoriu”), ci (cel mai important) și respectate/aplicate
„concret și efectiv”.
Din considerentele anterioare se desprinde, cu pris osin ță – din punctul meu de vedere –,
faptul c ă dreptul la un proces civil echitabil reprezint ă pilonul indispensabil unei bune
administr ări a justi ției într-o „societate democratic ă” și într-un „stat de drept”. Numeroasele
instrumente interna ționale în care este consacrat – între care Declara ția Universal ă a Drepturilor
Omului și Cet ățeanului (O.N.U., 1948), Conven ția European ă a Drepturilor Omului (CoE,
1950), Pactul Interna țional privind Drepturile Civile și Politice (O.N.U., 1966), joac ă un rol
covâr șitor – stau m ărturie în sensul importan ței sale deosebite în ansamblul garan țiilor
procedurale menite s ă asigure justi țiabilului un proces civil în fa ța unui „tribunal stabilit de lege,
independent și impar țial”. Con ținutul acestor acte juridice stabile ște un standard în materie
necesar a fi respectat de «autorit ățile na ționale» ale statelor contractante (la Conven ție) nu numai
din sfera puterii judec ătore ști, ci și din cea a puterii executive și legislative.

Cuvinte cheie: «Proces echitabil»; «articolul 6»; «Conven ția European ă a Drepturilor Omului»;
«instan ța de la Strasbourg (Curtea)»; «drept procedural»; « Tribunal»; «legalitate»;
«independen ță »; «impar țialitate»; «termen rezonabil»; «termen optim și previzibil»; «Consiliul
Europei»; «Comisia European ă pentru Eficien ța Justi ției (CEPEJ)»; «Uniunea European ă
(U.E.)»; «Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene»; «Declara ția Universal ă a
Drepturilor Omului (O.N.U.)»; Pactul Interna țional privind Drepturile Civile și Politice (PIDCP
– O.N.U.)»; «Constitu ția României»; «acces liber la justi ție»; «societate democratic ă»; «stat de
drept»; «garan ție teoretic ă și iluzorie»; «protec ție concret ă și efectiv ă»; «respectarea drepturilor
fundamentale ale omului».

24 Cuprins
I Cadrul juridic interna țional privind dreptul la un proces echitabil
1. Preciz ări prealabile ………………………………………….. …………………………………………… …….. p. 10
2. Dreptul la un proces echitabil. Con ținutul dreptului la un proces echitabil în lumina a rt. 6
paragraful 1 din Conven ția European ă a Drepturilor Omului ……………………………………….. p. 21
3. Dreptul la un proces echitabil: importan ță și scop ………………………………………….. ……….. p. 23
4. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ………………………………………….. …. p. 36
5. Concluzii privind garan țiile generale ale dreptului la un proces echitabil ………………….. p. 45

II. Cadrul juridic intern privind dreptul la un pro ces echitabil
1. Dreptul la un proces echitabil ………………………………………….. ……………………………………. p. 48
2. Dreptul de acces liber la justi ție ………………………………………….. ………………………………… p. 65
3. Cadrul juridic intern privind dreptul la un proces echitabil ……………………………………….. p. 86
4. Noi repere privind dreptul la un proces echitabil î n jurispruden ța C.E.D.O. ……………… p. 178
5. Hot ărârile „pilot” ale Cur ții Europene a Drepturilor Omului – remediu indirec t efectiv
pentru înc ălcarea drepturilor și libert ăților fundamentale ale omului de c ătre state? …….. p. 191

III. Dreptul la un recurs intern efectiv (art. 13 d in Conven ția European ă a
Drepturilor Omului)
1. Considera ții preliminare ………………………………………….. …………………………………………. p . 207
2. Aprecierea «duratei rezonabile» a «procesului civil » în jurispruden ța Cur ții Europene a
Drepturilor Omului ………………………………………….. …………………………………………… ………. p. 238
3. «Dreptul la o durat ă rezonabil ă» a «procesului civil» – Recomandare a Consiliului Europei
prin intermediul CEPEJ (Commission européenne pour l'efficacité de la justice) și Noul Cod de
procedur ă civil ă …………………………………………. …………………………………………… ……………. p. 250
4. Concluzie ………………………………………….. …………………………………………… …………………. p. 259

IV. M ăsuri legislative întreprinse de statul român în ved erea îmbun ătățirii
cadrului juridico-procesual de solu ționare a litigiilor
1. Considera ții preliminare privind m ăsurile legislative întreprinse de statul român în v ederea
îmbun ătățirii cadrului juridico-procesual de solu ționare a litigiilor …………………………….. p. 259
2. Modific ările aduse Codului de procedur ă civil ă prin art. I din Legea nr. 202/2010 privind
unele m ăsuri pentru accelerarea solu țion ării proceselor ………………………………………….. … p. 263
3. Concluzii ………………………………………….. …………………………………………… ………………….. p. 314

25 V. Reforma sistemului judiciar românesc – cale spre consolidarea statului de
drept
1. Considera ții preliminare ………………………………………….. ……………………………………….. p. 315
2. Reforma sistemului judiciar românesc și Mecanismul de Cooperare și Verificare în domeniul
justi ției instituit de Comisia European ă (U.E.) ………………………………………….. ………………. p. 316
3. Strategia de dezvoltare a justi ției ca serviciu public (2010-2014) a Ministerului r omân de
Justi ție ………………………………………….. …………………………………………… ……………………….. p. 319
4. CEPEJ (CoE): O component ă esen țial ă de remediat a reformei sistemelor judiciare
na ționale const ă în durata excesiv ă a proceselor – de la „termenul rezonabil” la „term enul
optim și previzibil” ………………………………………….. …………………………………………… ………. p. 321
5. Statul de drept și importan ța «justi ției» – specific ă unei societ ăți democratice …………. p. 323
6. Reforma sistemului judiciar românesc – cale spre co nsolidarea statului de drept …….. p. 325

VI. Concluzii ………………………………………….. …………………………………………… ……………. p. 326

Bibliografie ………………………………………….. …………………………………………… ……………… p. 329