Lucrarea de față își propune să evidențieze, pe baza unei cercetări realizate în [608191]

INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să evidențieze, pe baza unei cercetări realizate în
context organizațional, importanța pe care o are relația dintre stima de sine și motivația în
alegerea specializarii de catre student: [anonimizat]? Pentru că din punctul meu de vedere stima de sine
este una din părțile valoroase ale fiecăruia dintre noi, care se reflectă de-a lungul întregii
vieți a individului și mai ales în activitățile desfășurate de el. În ce privește motivația,
care are un rol stimulator-energizant pentru om, este la fel de importantă, pentru că în
funcție de motivația pe care o are, omul obține anumite satisfacții în munca sa, ajunge la
anumite performanțe și realizări. Toate acestea, satisfăcute într-o măsură mai mare sau
mai mică, se asociază cu o anumită imagine de sine și implicit cu o anumită stimă de
sine.
Stima de sine și motivația pentru muncă au constituit și încă mai constituie un
domeniu important de cercetare. De altfel, lucrarea de față își propune să realizeze un
studiu în care este evidențiată relația dintre stima de sine a individului și motivația lui
pentru muncă.
Mediul în care lucrează sau invata o persoană, relațiile cu colegii de serviciu și
cu superiorii, climatul socio-afectiv reprezintă un cadru asupra căruia individul își pune
amprenta. Acest lucru îl realizează prin comportamentul și atitudinile sale față de tot ceea
ce se desfășoară în jurul lui. Personalitatea omului se manifestă în orice moment al vieții
lui și în orice împrejurare.
Stima de sine, ca parte a personalității omului, este foarte importantă pentru
individ indiferent de mediul de desfășurare al existenței: social, familial, de muncă etc.
Fiecare om își stabilește în viață un anumit nivel de aspirație pe care își propune
să-l atingă. Acest lucru se realizează într-o măsură mai mare sau mai mică în funcție de
experiențele de viață cu care se confruntă individul. Acest nivel de aspirație este strâns
legat și de imaginea de sine a individului și implicit și de stima de sine a acestuia. Dacă
individul se autoevaluează pozitiv, atunci el își va fixa un nivel de aspirație înalt, iar dacă
se va autoevalua negativ, atunci și nivelul de aspirație va fi corespunzător.
1

Este foarte adevărat că stima de sine a unei persoane influențează motivația
acesteia și invers. O persoană cu o stimă de sine ridicată va activa anumite trebuințe și
interese de nivel superior. Tot așa, o persoană care își satisface propriile nevoi va avea
implicit o stimă de sine ridicată, pozitivă, se va simții importantă pentru cei din jur și
încrezătoare în propriile forțe.
Nu de puține ori vedem în jurul nostru persoane care se impun, care știu ceea ce
își doresc, responsabile și comunicative, dar și persoane care se supun necondiționat, care
nu-și asumă responsabilități și sunt mai retrase, introvertite. Aceste persoane adoptă astfel
de comportamente ca urmare a unor experiențe de viață, dar mai ales a unor evenimente
favorabile sau nefavorabile de care persoana a avut parte în copilărie.
Așa cum individul se comportă în societate, tot așa va proceda și la locul de
muncă, deoarece personalitatea și implicit stima de sine, își pun amprenta asupra întregii
activități a individului.
Omul este o ființă care în permanență caută să-și satisfacă propriile nevoi.
Satisfăcându-le, el tinde către trebuințe superioare. Pe lângă trebuințele primare,
fiziologice situate de Maslow la baza piramidei nevoilor, omul manifestă pregnant nevoi
sociale, economice și de autorealizare. Individul prin natura sa, își dorește să
interacționeze cu cei din jur, neputând trăi în izolare. Tocmai de aceea, nevoile sociale au
o importanță majoră, iar satisfacerea lor duce la o stimă de sine pozitivă.
În prezent se remarcă, tot mai des, interesul oamenilor de a-și pune în evidență
propriile calități și aptitudini. Acest lucru subliniază ideea că indivizii manifestă o tot mai
mare nevoie de autorealizare. Dar, totuși, individul oferă ce are mai bun cu condiția de a
fi plătit pe măsură.
Această situație este văzută ca un contract stabilit între individ și organizație:
individul oferă munca și ideile sale, iar organizația plătește serviciile oferite. Se constată
o tot mai mare pretenție a oamenilor de a fi bine plătiți ca urmare a efortului depus. Deci,
este pusă în evidență și nevoia economică a individului. De altfel, latura economică este
extrem de importantă pentru asigurarea unor condiții de trai optime, pentru un anumit
statut în societate etc. Este foarte adevărat că există și situații în care unii indivizi
expectează un salariu mult mai mare, decât pe cel care-l merită în realitate, dar, din
2

păcate, există și cazuri în care persoane capabile și competente sunt plătite
necorespunzător pentru efortul depus.
Persoanele care sunt conștiente de propriile atuuri caută locuri de muncă plătite
adecvat, neacceptând exploatarea diferitelor organizații.
Așadar, este foarte important ca o persoană să-și conștientizeze propriile nevoi,
pentru a și le satisface, dar la fel de important este să se autoaprecieze, autoevalueze în
mod corect, deoarece o subapreciere sau supraapreciere poate provoca eșecuri în viața
persoanei respective.
Prin urmare, lucrarea de față își propune să evidențieze relația dintre stima de
sine și motivație prin intermediul unui studiu realizat în context organizațional.
CAPITOLUL I
A. IMAGINEA DE SINE – STIMA DE SINE
1. Imaginea de sine
1.1 Definire și considerații generale.
Ne-am propus să prezentăm câteva informații referitoare la imaginea de sine, ca
parte a personalității ce integrează stima de sine. Imaginea de sine reprezintă forma
subiectivă prin care luăm cunoștință și ne reprezentăm propria persoană cu ansamblul de
trăsături, însușiri și relații cu mediul natural și social. Imaginea de sine se constituie pe
fondul unui sentiment de identitate și continuitate a propriei persoane, trăit ca ipostază a
prezentului psihologic. Fiecare dintre noi își formează o anumită imagine de sine, care
reprezintă felul în care reacționăm, ,,punctele tari” sau ,,punctele slabe” ale propriei
personalități.
Imaginea de sine se referă atât la ,,imaginea proprie” a individului, dar și la
,,imaginile sociale despre sine”. Imaginile sociale despre sine se referă la ceea ce
3

persoana știe sau presupune despre imaginea pe care ceilalți și-o fac despre ea. Această
formulare aparține lui H. Rodriguez Tome (1967, 1973). Imaginea proprie nu este nici
fixă, nici independentă de imaginile sociale despre sine pe care individul le percepe sau le
presupune la ceilalți. Se afirmă că, pe măsură ce diferențele dintre cele două imagini sunt
mai mari și mai variate, cu atât crește probabilitatea ca persoana să se încadreze în
categoria de personalitate instabilă, dedublată sau accentuată. În schimb la persoanele cu
o concordanță între imaginea proprie și imaginile sociale de sine se poate vorbi de o
personalitate unitară și armonios dezvoltată. H. Rodriguez Tome afirma că ,,diferența
mare între diferitele imagini de sine formate de același subiect constituie un pericol
pentru echilibrul intern al personalității sale” (apud Zlate, 2004, p. 74).
Confruntarea dintre imaginea proprie și imaginile sociale de sine declanșează și
orientează conduitele subiectului față de altcineva și în plus joacă un rol foarte important
în asumarea conștiinței de sine, în formarea treptată a imaginii de sine. Imaginea de sine
se formează mai ales pornind de la o ,,diferențiere de altcineva” (Reuchlin, 1999, p. 449).
1.2 Conținutul și funcțiile imaginii de sine
După M. Golu, imaginea de sine ar cuprinde trei fațete interconectate:
-fațeta ,,cum se percepe și se apreciază subiectul la un moment dat”;
-fațeta ,,cum ar dori subiectul să fie și să pară”;
-fațeta ,,cum crede că e perceput și apreciat de ceilalți”.
Imaginea de sine cuprinde imaginea despre propriul corp și despre calitățile
fizice și psihice de care suntem conștienți; identitatea socială; modul de înțelegere a ceea
ce facem, simțim și gândim la un moment dat prin raportarea la anumite valori și atitudini
ce ne sunt caracteristice; reprezentările pe care le avem despre statutul nostru în societate;
sentimentele față de noi înșine, față de ceilalți și față de evenimentele importante din
viața noastră; istoria personală, ce cuprinde evenimente semnificative și unice, care
asigură sentimentul continuității și unicității propriei existențe; sentimentul prezentului;
un ,,proiect de viață” caracterizat prin scopuri, idealuri și interese de viitor, plus strategii
4

de realizare a acestora; sistemul de relații interpersonale și spațiul fizic și psihosocial
,,personalizat”.
Imaginea de sine se dezvoltă treptat, în contextul unei continue sinteze între
percepția de sine și percepția de altul. În cadrul relaționării sociale imaginea de sine
îndeplinește câteva funcții:
1.mediază percepția și cunoașterea interpersonală;
2.asigură autoreglarea atitudinală și comportamentală în raport cu valorile,
scopurile și idealurile conștient asumate;
3.mediază raporturile interpersonale;
4.condiționează nemijlocit stabilirea nivelului de aspirație, dar și alegerea
strategiilor de atingere a acestuia;
5.acționează ca element central în procesul de structurare a ,,prezentului
psihologic”.
1.3 Formarea și evoluția imaginii de sine
După cum am mai spus, imaginea de sine se formează treptat. Ea se conturează
abia în adolescență, aceasta nu înseamnă că de-a lungul existenței individului, ea nu va
mai suporta modificări datorate experiențelor de viață.
Structura eului și profilul imaginii de sine se află într-o strânsă interdependență.
Deși procesul de formare și evoluție al acestora nu coincide, ele se află într-o strânsă
relație, ambele fiind condiționate de aparița conștiinței de sine.
În concepția lui W. James, eul parcurge trei etapea în evoluția sa: eul corporal
(conștientizarea propriului corp); eul material (sistemele de relaționare cu aspectele
materiale ale existenței); eul spiritual (implică procesele relaționale de luare în săpânire a
realității).
G. Allport identifică șase etape în formarea imaginii de sine: 0-4 ani  simțul
corporal; 4-6 ani  identitatea de sine; 6-12 ani respectul de sine; 12-18 ani 
imaginea de sine, care se referă la căutarea intensă a identității prin circumscrierea eului
în raport cu modelele socio-culturale acreditate, intenționalitatea și efortul conștient fiind
5

elemente centrale ale eului; > 18 ani  extensiunea eului și efortul personal central
(alegerea drumului în viață, racordarea imaginii de sine, a aspirațiilor la exigențele vieții).
Avansarea în vârstă aduce modificări ale imaginii de sine. Putem spune că la
vârsta tinereții persoanele sunt încrezătoare în faptul că pe viitor imaginea de sine va fi
mai bogată, acceptabilă. Tinerii își plasează undeva în viitor o imagine de sine favorabilă,
deși poate în prezent aceasta nu coincide cu perspectivele. Tinerilor le place să se
orienteze către viitor mai puțin pe prezent și poate chiar deloc pe trecut. Persoanele
înaitate în vârstă, plasează imaginea de sine undeva în trecut, făcându-le plăcere să
povestească despre realizările și performanțele atinse în activitățile desfășurate.
,,Imaginea de sine este relevantă pentru fizionomia vârstei, căpătând importanță
în măsura în care se răsfrânge în comportamente caracteristice la tineri. Dar totuși, nu
putem confunda partea cu întregul, imaginea de sine cu portretul în ansamblu” (Iluț,
1994, p. 30).
Formarea imaginii de sine la copii și adulți este profund influențată de sistemul
de valori promovat de grup, societate. Autoportretul unei persoane, nu este decât un ,,eu
declarat”, un ,,eu prezentat altora”, altul decât cel real (Perron, apud Zlate, 2004, p. 75).
În prezent se admite că imaginea de sine nu constituie doar rezultatul unei
simple introspecții. P. Fraisse (1967) spunea că omul este capabil de o dublă cunoaștere:
cunoașterea prin care sesizează propriile gânduri, sentimente, senzații și cunoașterea prin
care se vede pe sine trăind și acționând așa cum îi vede trăind și acționând pe alții. Omul
se cunoaște pe sine așa cum îi cunoaște pe ceilalți; se cunoaște din încercările vieții.
Prima sursă de autocunoaștere este dinamica succeselor și eșecurilor proprii.
Succesele ridică nivelul autoaprecierii, pe când eșecurile îl coboară. Acest joc duce în
timp la o relativă stabilizare a imaginii de sine, proces în care intervine și comparația cu
alte persoane și situarea în context social. Succesele și eșecurile au ca rezultantă un
anumit nivel al aprecierii care se răsfrânge în eficiența persoanei.
Un aspect important ar fi și prezentarea de sine. Aceasta reprezintă un
comportament care vizează influențarea manierei în care suntem văzuți de către ceilalți.
Un rol important îl are atât prezentarea de sine verbală, dar mai ales cea nonverbală:
postură, mimică, gestică, imbrăcăminte, diferite aspecte exterioare. Toate acestea pot
6

spune multe lucruri despre o persoană: categoria socială din care face parte, situația
financiară, personalitatea acesteia, religia,nivelul cultural.
2. Sinele
2.1 Definire și considerații generale
Sinele (engl. ,,self”) reprezintă ,,totalitatea credințelor (reprezentărilor și
evaluărilor) despre aspecte particulare ale propriei persoane și despre ea ca întreg”
(Chelcea și Iluț, 2003).
Termenul a fost pus în circulație prin teoria psihanalitică și se referă la
structurile de identitate ale personalității. Sinele înglobează tendințele inconștiente și
orientează activitatea psihică a individului. Între eu și sine există relații de control ale
sinelui. Sinele și eul au în comun trecutul, utilizează experiențele trecute, dar totuși eul
este implicat mai mult în prezent, pe când sinele și spre viitor prin imaginea prospectivă
de sine și idealul de sine. Supra sinele are funcții de cenzură morală ca și idealul de sine,
ce tinde să devină o formațiune independentă de sine și de conștient și să regleze
sentimentul de stimă de sine. O parte a sinelui este conștientizată, o mare parte este însă
neconștientizată (mecanisme și operații defensive)(Șchiopu, 1997). În esență sinele
creează coerență și continuitate în biografia individuală, funcționează ca integretor,
organizator și evaluator al comportamentelor proprii și se construiește și se reconstruiește
contunuu.
R. L’Ecuyer (1974, 1978) consideră conceptul de ,,sine” ca fiind
multidimensional și având cinci mari regiuni, ce se divid la rândul lor în diviziuni mai
restrânse, substructurile:
1.Sine material (sine somatic, sine posesiv);
2.Sine personal (imaginea sinelui, identitatea sinelui);
3.Sine adaptativ (valoarea sinelui, activitatea sinelui);
4.Sine social (preocupări și activități sociale, raportarea la celălalt sex);
5.Sine – Non-Sine.
7

Dintr-o altă perspectivă se consideră că sinele are trei zone importante: Sinele
material sau fizic (care se referă la imaginea de sine și la atenția acordată înfățișării;
fetele au mai dezvoltat sinele fizic decât băieții ); Sinele spiritual (care gratifică imaginea
de sine pe plan cultural, informativ general și particular); Sinele social (care se referă la
identitatea socială, la poziția în grupurile sociale și la aspirațiile sinelui, fiind formațiunea
cea mai implicată în idealul de sine).
Se consideră că sinele este supus anumitor influențe cum ar fi: succesele și
eșecurile personale, opiniile celorlalți despre persoana în cauză și rezonanța psihică ce
rezultă din raportarea a ceea ce face și cum trăiește persoana în cauză, față de ce și cum
simte că ar trebui și ar putea să trăiască. Acești factori se constituie ca dinamizatori ai
sinelui. Succesele și eșecurile modifică într-o mare măsură imaginea de sine și implicit și
sinele. La fel de importante pentru fiecare, sunt și părerile celor din jur; ele ne fac să ne
simțim mai mult sau mai puțin confortabil. Referitor la rezonanța psihică între ceea ce
face și ceea ce ar trebui să facă persoana, am putea spune că, pe măsură ce această
rezonanță se manifestă mai slab, persoana va fi dominată de contradicții, de sentimentul
inferiorității etc., iar în caz contrar vom avea de-a face cu un oarecare echilibru interior al
persoanei.
Termenul de „sine” ocupă un loc central în discursurile științifice despre ființa
umană. Acest lucru este demonstrat prin existența a cel puțin 20 de derivate conceptuale
ce privesc diferite aspecte ale sinelui.
Mai importante dintre acestea sunt zece: ,, conceptul de sine” (self-concept) care
reprezintă ansamblul de judecăți despre tine însuți, aspectul cognitiv (ce calități ai, cum
sunt ele interrelaționate); ,, stima de sine” (self-esteem) adică ce valoare acorzi propriei
persoane, cât de mult te prețuiești, realitate psihosocială decisivă în starea de optimism /
pesimism, în motivație și în conținutul relațiilor cu ceilalți; ,, eficacitatea de sine” (self-
efficacy), așteptările specifice pe care le avem privind capacitățile noastre de a duce la
bun sfârșit anumite sarcini și de a atinge scopurile propuse; ,, discrepanța de sine ” (self-
discrepancy) se referă la perceperea unei mari distanțe între ceea ce suntem și ceea ce am
vrea să fim noi (sine, ideal); ,, autodezvoltarea”/,,îmbunătățirea de sine ” (self-
improvement), decizia de a face eforturi spre a rezolva discrepanța percepută de sine, de a
ne spori performanța în diverse domenii; ,, autohandicaparea sinelui ” (self-handicapping)
8

reprezintă un gen special de atribuire în cazul insucceselor. Subiectul atribuie cauza
insucceselor nu neapărat în exterior, ci unor stări personale minore, trecătoare, protejând
astfel abilitățile personale importante, stabile; ,, autodezvăluirea”, dezvăluirea de sine
(self-disclosure), este ,,un tip special de conversație în care sunt împărtășite informații /
simțăminte despre noi înșine unei alte persoane. Dezvăluirea de sine poate fi descriptivă
(când se relevă lucruri despre noi înșine) sau evaluativă (când accentul este pus pe
aprecierile personale cu privire la oameni și situații” (Taylor et al., apud Chelcea și Iluț,
2003, p. 328).
Ulterior, în domeniul prezentării de sine (self-presentation) a devenit central
conceptul de ,,monitorizare de sine ” (self-monitoring) care este subsumat celui mai
general, de ,,autoreglare a sine-lui ” (self-regulation) acesta desemnând preocupările și
modalitățile pe care oamenii le adoptă pentru a-și putea controla comportamentul în
general. Persoanele cu o slabă monitorizare de sine, sunt persoane cărora nu le pasă cum
sunt percepute, fiind orientațe către păstrarea și exprimarea propriilor gânduri și atitudini
în orice împrejurare. Cei cu o înaltă monitorizare de sine sunt concentrați pe ideea de a se
face plăcuți în orice situație, un fel de ,,cameleoni sociali”. Majoritatea oamenilor se
înscrie în general între cele două extreme, pentru că în cazul în care oamenii s-ar fi grupat
la cei doi poli, societatea ar fi funcționat cu greu, aceasta din două motive: cei cu
monitorizare slabă sunt inflexibili situațional și inadaptabili; cei cu monitorizare înaltă
sunt imprevizibili și nedemni de încredere. Astfel, o cale de mijloc este cea mai indicată
pentru o bună funcționare a societății.
Analizele și teoretizările au arătat că sinele are o structură complexă. Au existat
mai multe maniere de abordare a sinelui. George H. Mead, (1934) realizează distincția
dintre ,,Me” și ,,I”. Componenta ,,I” e sinele ca subiect creator, spontan, dinamic, iar
,,Me” este cel care controlează, este sinele conformist, cuprinzând identificările cu
rolurile și grupurile sociale.
Pentru a raporta sinele la socialul propri-zis, Ralph H. Turner (1976) folosea
sintagma de ,,sine instituțional” care ilustrază centrarea indivizilor pe normele și
standardele sociale și ,, sinele spontan”, impulsiv, pasional, care urmărește satisfacerea
nevoilor personale, intime.
9

Se face, de asemenea, distincția dintre ,, sinele stabil” și ,,sinele de lucru”,
operațional (working-self-concept). Primul exprimă nevoia de coerență în gânduri,
atitudini, comportament, iar al doilea exprimă acele aspecte ale conceptului de sine care
ghidează gândurile, afectele și conduitele în diverse situații.
O altă disociere ce trebuie subliniată este cea dintre ,, sinele actual” și ,,sinele
posibil”. Acest lucru se referă la faptul că o persoană are reprezentări nu numai referitor
la ceea ce este în prezent, ci și la ce va fi pe viitor. Totuși sine-urile posibile pot fi
reprezentate atât într-o lumină optimistă, cât și într-una pesimistă. De aceea sinele posibil
se diferențiază de sinele ideal. Sinele posibil, ca și cel ideal, reprezintă puternici vectori
motivaționali, care împreună cu stima de sine și eficacitatea de sine, formează puternici
vectori mobilizatori în căutarea celor mai bune mijloace pentru atingerea scopurilor
propuse.
Sinele este profund influențat de cultura unei națiuni. Variabilitatea sinelui a
fost pusă-n evidență de cercetări realizate de Hazel R. Markus și Shinosu Kitayama
(1991) care au comparat cultura nord-americană și cultura japoneză. Prima este
reprezentativă pentru culturile individualiste fiind centrată pe calitățile și performanțele
individuale. Cea de-a doua este specifică culturii colectiviste, unde individul este
estompat în favoarea grupului. Prin urmare, în S.U.A. se cultivă un sine independent,
motivațional și emoțional, cu o structură cognitivă bine definită, iar în Japonia se cultivă
un sine interdependent, puternic legat afectiv de semeni. Cert este că ambele culturi
dispun de toate aspectele sinelui (stima, eficiența de sine etc.), dar sunt manifestate cu o
intensitate și cu o valoare socială diferite.
10

3. Stima de sine
3.1 Definire și aspecte generale
Stima de sine reprezintă ,,evaluarea de sine în termeni axiologici, cu alte
cuvinte, cât de valoroși se cred oamenii și ce prețuire acordă propriei persoane” (Chelcea
și Iluț, 2003, p. 347).
Putem vorbi despre o stimă de sine globală, o apreciere pe un continuum
pozitiv-negativ a propriei ființe ca întreg și valorizări de sine particulare pe domenii
specifice. De exemplu, o persoană se poate aprecia pozitiv sau negativ din punct de
vedere fizic, dar admite că în diverse domenii (fizică, chimie etc.) nu are abilități.
Nivelul stimei de sine afectează performanțele persoanei în activitățile pe care le
întreprinde, mecanismul cauzalității circulare funcționând pregnant în acest caz. Astfel,
cei cu stimă de sine înaltă au o mai mare încredere, se mobilizează mai mult și reușesc
mai bine, ceea ce duce la consolidarea unei păreri pozitive despre sine. În cazul celor cu o
stimă de sine joasă, riscul insucceselor crește, determinând o viziune negativă, sumbră
asupra propriei persoane.
S-a constatat, de către B. Mall și L. Horowitz (1995), că în timp ce indivizii cu
stimă de sine ridicată își interpretează insuccesele în moduri diferite, apelând la o gamă
largă de atribuiri și se comportă mai variat, cei cu o stimă de sine scăzută au
comportamente și atribuiri mai restrânse și deci, mult mai previzibile (apud Chelcea și
Iluț, 2003, p. 347).
R. Baron et. al. (1998) au pus în evidență efectele fiziologice ale nivelului
stimei (evaluări de sine). Inducerea experimentală a unei evaluări de sine negative a
produs slăbirea sistemului imunitar și de aici o mai mare vulnerabilitate în fața anumitor
boli. Neurotransmițătorii și neuromodulatorii (serotonina) au o mare implicație și-n
modelarea răspunsurilor comportamentale mai complexe, psihosociale.
Deoarece stima și încrederea de sine sunt elemente cheie ale sistemului
personalității și al comportamentelor interpersonale și sociale ale indivizilor, au devenit
obiectiv principal pentru psihopedagogie și psihoterapie. Și la noi în țară se pune foarte
11

mult accentul pe cultivarea stimei de sine; se vizează în primul rând mediul școlar și
familial.
J. A. Simons et al. (1994) identifică patru factori importanți implicați în
creșterea stimei de sine:
1.identificarea cauzelor unei scăzute prețuiri, stime de sine și definirea
domeniului important de competență;
2.suportul psiho-afectiv și aprobarea socială;
3.asimilarea motivației de realizare, afirmare;
4.tehnicile psihologice de a face față dificultăților și stresului.
Acești factori se află într-o strânsă interdependență și toți trebuie antrenați în
eforturile de îmbunătățire a stimei de sine, desigur cu ponderi diferite de la situație la
situație și de la individ la individ.
3.2 Implicații ale stime de sine în context social
În context social, stima de sine are o mare implicație în procesul de comparare
socială. Aceasta reprezintă ,,procesul de evaluare de către indivizi a propriilor însușiri
fizice și psihice, abilități, reprezentări, gânduri, sentimente și emoții, conduite și
performanțe prin raportarea la ceilalți oameni” (Chelcea și Iluț, 2003, p. 78).
Leon Festinger (1954) a formulat teoria comparării sociale, care conține trei
postulate principale: 1. indivizii simt uneori nevoia de a estima opiniile și abilitățile
proprii, personale la modul corect; 2. în lipsa unor standarde fizice, obiective, ei se
autoevaluează prin comparație cu alți oameni; 3. oamenii preferă să se compare cu cei
similari lor.
Pe tema comparării sociale s-au realizat foarte multe studii experimentale.
Astfel, Stanley Schachter (1959) a emis ipoteza că oamenii tind să se afilieze cu alți
oameni nu doar pentru a-și evalua anumite emoții, ci și pentru a le definii. Tema stimei
de sine este tratată și de P. Iluț în cadrul teoriei comparării sociale. Această teorie s-a
dezvoltat pe mai multe direcții, dar mai relevante pentru stima de sine sunt trei.
12

a. P. Iluț afirmă că oamenii se compară cu alții și în vederea unei autoevaluări
corecte, dar și pentru a-și menține și consolida evaluarea de sine (concepția și stima de
sine). A. Tesser (1988) a elaborat un model pe această temă. Evaluarea de sine, reacțiile
previzibile depind de doi factori principali: cât de apropiată psihologic față de noi este
persoana care a obținut un succes și ce relevanță are domeniul în care s-a obținut
succesul, în concepția de sine. Atunci când persoanele se găsesc departe de noi
psihologic, performanțele lor contează prea puțin și nu afectează evaluarea de sine. În
schimb, când persoana apropiată are o prestație superioară față de realizările noastre într-
un domeniu relevant pentru sinele nostru, cu cât apropierea psihologică este mai mare și
cu cât prestația este mai bună, cu atât amenințarea la adresa evaluării de sine va fi mai
mare. Ne vom simți invidioși, frustrați. Modelul lui A. Tesser a fost însă criticat. Se
afirmă că față de cei apropiați nouă afectiv, ne raportăm mai ales prin mândrie și prin
includerea în evaluarea de sine a realizărilor pozitive ale celor dragi, efect numit al
asimilării sau al reflectării.
b. Compararea socială de jos , descendentă. Această direcție afirmă că
granița dintre menținerea evaluării de sine și sporirea stimei de sine este foarte greu de
stabilit când este vorba de compararea socială. Oamenii caută și utilizează informații care
să-i avantajeze în evaluarea de sine și să-i pună într-o lumină favorabilă. Mijlocul cel mai
la îndemână este de a ne compara cu cei care au reușit mai puțin în viață ca noi, care au
realizări mai modeste. În situații de eșec, neâmpliniri, evenimente neplăcute recurgem la
a ne consola sau chiar la a ne bucura când constatăm că alții au o stare și mai precară ca a
noastră. Această tactică se numește compararea socială de jos, descendentă (downward
social comparison) și ea pare un excelent procedeu de protecție și întărire a concepției și
stimei de sine.
c. Compararea socială de sus, ascendentă este o a treia direcție a teoriei
comparării sociale. Compararea socială contribuie nu numai la menținerea și sporirea
evaluării de sine, ci și la îmbunătățirea sinelui și a personalității. În acest caz comparația
se face cu oameni de succes, care sunt luați drept modele demne de urmat, de la care poți
învăța direct sau indirect. Aceasta este compararea socială de sus, ascendentă care aduce
conceptual cu ceea ce clasic numim grup de referință, amândouă conceptele având ca
centrală dimensiunea aspirațională. Efectele pozitive ale comparării sociale de sus au fost
13

puse în evidență de studiile experimentale realizate de către H. Blanton et al. (1999). El a
subliniat ideea că acei elevi care s-au comparat cu colegi de-ai lor cu note mai bune, au
obținut ei înșiși performanțe școlare mai ridicate.
O altă direcție despre care P. Iluț vorbește, este aceea potrivit căreia oamenii se
compară cu cei similari lor. Jean Paul Codol (1975) dezvoltă conceptul de ,,comformism
superior de sine”, arătând că în procesul comparării sociale există tendința fiecărui
individ de a afirma că el este cel mai conform cu normele în vigoare, comparativ cu cei
cu care se compară. Conformismul superior de sine sau superior al propriului grup, se
referă la normele cele mai pregnante, asociate unui context social și este limitat de
distanța percepută între individ și celălalt.
G. Lemaine (1996) susține că fenomenul de comparare socială generează
eterogenitatea socială când apelul la celălalt amenință identitatea individului. Când
distanța percepută între agenții sociali este mică și dimensiunea de comparare este
deosebit de importantă, agentul plasat în poziția inferioară va căuta să-l depășească pe
celălalt. Dacă distanța este mare, agentul aflat în poziția inferioară poate redefini criteriul
competiției sau poate să inoveze. Agentul poate să abandoneze competiția cu efecte în
planul propriei identități.
Amos Tversky (1977) susține ,,ipoteza simetriei relațiilor de similitudine”:
comparația socială a două entități este diferită în funcție de entitatea considerată obiectul,
modelul comparării. Un agent social acceptă mai ușor similitudinea cu celălalt, dacă
această relație este definită în raport cu sine. A. Tversky afirmă că în procesul comparării
sociale, obiectul cel mai tipic, central sau cel mai evident, devine model al comparării.
Fiecare individ acordă propriei persoane o valoare, se autoevaluează,
autoapreciază. Acest lucru este pus în evidență prin stima de sine a fiecăruia. Stima de
sine este o dimensiune fundamentală pentru orice ființă și se referă la modul cum ne
evaluăm pe noi înșine, cât de ,,buni” ne considerăm comparativ cu alții sau cu propriile
expectanțe. Stima de sine este latura evaluativă și afectivă a imaginii de sine. Trăsăturile
care definesc imaginea de sine pot să nu fie ,,neutre”, ci să includă scări de valori, iar
conștiința de sine poate să nu fie doar o constatare a existenței, ci să presupună și un
sentiment de superioritate sau de inferioritate față de ceilalți.
14

Există diferențe de autoconștiință și de estimație de sine la persoane în funcție
de opiniile despre ei din mediul apropiat și din colectivele din care fac parte. Acestea
întrețin încrederea autoconsiderației și nuanțează atitudinile față de cei din jur, care pot fi
pozitive, negative, de indiferență.
O stimă de sine pozitivă și realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii
responsabile și abilitatea de a face față presiunilor exercitate de grup, societate.
Un factor important care contribuie la formarea imaginii de sine și implicit a
stimei de sine, este reprezentat de experiențele trăite de individ în copilărie. În această
perioadă persoana este deseori supusă încurajărilor sau descurajărilor venite din partea
părinților, profesorilor,colegilor, prietenilor de joacă etc. În timp ce atitudinea de
încurajare duce la formarea unei stime de sine ridicate, atitudinea de descurajare duce la o
stimă de sine negativă.
Persoanele cu o stimă de sine ridicată își asumă responsabilități, se comportă
independent, sunt mândre de realizările lor, îndeplinesc sarcini noi fără probleme, își
exprimă emoțiile, fie că sunt pozitive, fie că sunt negative, oferă ajutor și sprijin celorlalți
colegi. Este foarte probabil ca persoanele cu o astfel de stimă de sine să fi avut parte în
copilărie de laude, încurajări, respect și atenție din partea persoanelor importante,
afecțiune din partea părinților, de prieteni adevărați și de încredere, de performanțe bune
în activitățile desfășurate etc.
Persoanele cu stimă de sine scăzută sunt nemulțumite de felul lor de a fi, evită
să realizeze sau să se implice în sarcini noi, nu se simt iubite și valoroase, îi blamează pe
ceilalți pentru nerealizările lor, nu pot tolera nivelul mediu de frustrare și sunt ușor
influențabile. Este foarte posibil ca aceste persoane să fi fost tratate în copilărie cu
indiferență, cu critici și descurajări; să fi avut parte de piedici în exprimarea propriilor
capacități și abilități, de performanțe slabe în activitatea școlară, de prieteni care le-au
trădat așteptările.
Din aceste motive este foarte important să acordăm o mare atenție educației
copiilor, atitudinilor și comportamentelor manifestate față de ei. Copiii trebuie educați în
așa fel încât, dacă sunt identificate atitudini negative față de ei înșiși, să fie minimalizate
pe cât posibil, iar apoi să se dezvolte și să se întărească stima de sine, astfel încât aceste
persoane să se simtă valoroase și importante pentru cei din jur. Un aspect important îl
15

reprezintă și o autoapreciere corectă. Persoane trebuie să-și cunoască bine propriile forțe
și capacități, dar să-și conștientizeze și punctele slabe. O incorectă cunoaștere de sine
poate duce la supraaprecierea sau subaprecierea de sine. Printr-o bună cunoaștere de sine
individul își poate stabili un nivel de aspirație tangibil, realizabil, în conformitate cu
propriile posibilități.
B. MOTIVAȚIA
1. DEFINIREA ȘI FUNCȚIILE MOTIVAȚIEI.
Definirea motivației, stabilirea specificului și rolului ei în explicarea
comportamentului sunt departe de a fi clar conturate; în permanență au existat psihologi
care au intervenit prin infirmarea celor spuse până atunci, sau prin adăugiri prețioase,
care au dus mai mult, sau mai puțin la clarificarea situației. Astfel, motivația a fost
considerată și văzută în mai multe moduri: ca stimulare și descărcare de energie (Freud,
1900; Lorenz, 1937; Hull, 1943); ca o reacție învățată, asociată unui stimul (teoriile
behavioriste); ca un factor psihologic ce influențează comportamentul (Brown, 1979) etc.
(apud Zlate). De asemenea, motivația a fost studiată din multe perspective; perspectiva
modelului darwinian al adaptării, a modelului homeostaziei și a modelului fizic al
descărcării de energie (Freud) etc.
Nu puțini au fost cei care au oferit o definiție a motivației. Încercările au fost
numeroase și dintre acestea vom prezenta câteva.
Al. Roșca (1943) înțelegea motivația ca ,,totalitatea mobilurilor interne ale
conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conștientizate sau neconștientizate, simple
trebuințe fiziologice sau idealuri abstracte” (apud Zlate).
16

P. Golu definește motivația ca ,,model subiectiv al cauzalității obiective,
cauzalitate reprodusă psihic, acumulată în timp, transformată și transferată prin învățare
și educație în achiziție internă a persoanei”.
Norbert Sillamy (1996) vede motivația ca ,,un ansamblu de factori dinamici care
determină conduita unui individ”. El considera că motivația este ,,primul element
cronologic al conduitei; ea este aceea care pune în mișcare organismul, persistând până la
reducerea tensiunii”. Motivația este considerată și o modificare ce apare în starea de
echilibru a organismului și care-l determină să acționeze până la reducerea acestei
modificări.
H. Pierron .spunea că motivația, predispune individul ,,să îndeplinească
anumite acțiuni sau să tindă spre anumite scopuri” (apud I. Moraru și Gh. Iosif, 1976,
p.214).
Funcțiile motivației
După J. Nuttin, motivația îndeplinește două funcții:
– funcția energetică;
– funcția de direcționare a comportamentului .
Astfel, motivul apare ca un mobil intern, care ne determină să acționăm și apoi
ne direcționează acțiunea spre un anumit scop, care, dacă este atins, duce la diminuarea
sau satisfacerea stării date.
M. Zlate identifică trei funcții ale motivației:
– funcția de activare internă difuză și de semnalizare a unui
dezechilibru fiziologic sau psihologic;
– funcția de mobil sau de factor declanșator al acțiunilor efective ;
– funcția de autoreglare a conduitei , prin care se imprimă conduitei un
caracter activ și selectiv.
17

2. MOTIVAȚIA OPTIMĂ
În studiul motivației în munca industrială s-a pus problema intensității optime a
motivației. Se consideră că în studiul motivației optime trebuie să se țină cont atât de
intensitatea, cât și de structura optimă a acesteia.
În ceea ce privește intensitatea optimă, McClelland afirma că ,,(…) pe măsură ce
un motiv crește în intensitate acesta conduce mai întâi la o creștere a eficienței activității
instrumentale, iar apoi la o descreștere… Prea puțină motivație conduce la lâncezeală și
inerție, prea multă, la dezechilibru și apărare împotriva anxietății” (apud Moraru și Gh.
Iosif, 1976, pp. 231-232).
Efectul disfuncțional al unei intensități motivaționale excesive este explicat prin
două grupe de factori:
a. prin ,,îngustarea câmpului cognitiv” (Tolman și E. Jonson) al persoanei
extrem de motivate, care urmărește numai acele aspecte care i se par utile în atingerea
scopului;
b. prin producerea unei stări ridicate de anxietate cu efect paralizant în plan
comportamental.
Structura optimă a motivației depinde de poziția muncii în ansamblul valorilor
sociale, iar la nivel individual depinde de poziția mincii în sistemul de valori al
individului.
Structura optimă a motivației depinde și de ponderea diferiților factori
motivaționali: de conținut/de context; intrinseci/extrinseci; cu valoare
pozitivă/cu valoare negativă; cu rol hemeostatic/de dezvoltare.
Realizarea unei structuri optime depinde și de o serie de caracteristici ale
condiției interumane a muncii, dintre care cel mai important factor pare a fi cel al valorii
evolutive a procesului de satisfacere reciprocă între membrii grupului de muncă, a
structurilor motivaționale. Astfel, cu cât membrii colectivului de muncă își vor satisface
18

reciproc motive din ce în ce mai înalte cu atât valoarea evolutivă a procesului de
satisfacere a motivelor va fi mai mare.
În ceea ce privește optimul motivațional, acesta se referă la o corespondență
adecvată între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate a sarcinii de realizat.
În cadrul optimului motivațional se conturează două situații:
1. când dificultatea sarcinii este percepută, apreciată corect de către individ.
În această situație mărimea intensității motivației este corespunzătoare dificultății
sarcinii.
2. când dificultatea sarcinii este percepută greșit de către individ. În această
situație se delimitează, fie o subapreciere, fie o supraapreciere a dificultății sarcinii. În
acest caz subiectul va fi ori submotivat, nerealizând sarcina ori supramotivat, activând un
surplus de energie ce va duce la dezorganizare, stres, consumarea energiei înainte de a se
confrunta cu sarcina.
2.1 Motivație, participare și responsabilitate în muncă
Participarea și motivația reprezintă o temă care este tot mai intens studiată de
psihologia socială. Rezultatele cercetărilor realizate în acest sens au o valoare atât din
punct de vedere economic, dar și din punct de vedere al cunoașterii oamenilor. Azi, omul
este privit ca principală resursă de producție, care ridică mai presus de toate probleme
sociale și umane, superioare celor industriale, tehnice – materiale. Încă de pe vremea lui
Aristotel, omul era considerat ca fiind o ființă socială, dar și o ființă politică, însă nu s-a
precizat în mod științific la ce se referă această ,,socialitate” și ,,politicitate”. Totuși,
cercetările recente din domeniul sociopsihologic au adus unele lămuriri în această
privință, cu aplicații practice utile.
Școala de la Harvard susține pe baza unor cercetări realizate de echipe de
specialiști, că dincolo de o anumită limită de satisfacere a nevoilor materiale și chiar sub
această limită, oamenii manifestă nevoia de a se găsi alături de alții, în cadrul muncii pe
care o desfășoară; să se găsească într-o rețea de relații simpatetice neoficiale, astfel încât
să obțină atât o satisfacție economică, dar și o satisfacție socială. Din partea autorităților
19

oamenii așteaptă atenție, respect și apreciere, condiție care dacă este îndeplinită, îi
determină să lucreze cu mai mult interes. Se știe foarte bine că participarea lucrătorilor la
viața întreprinderii este importantă. În funcție de interesul pentru muncă, ce poate fi mai
mare sau mai mic, și participarea va fi pe măsură. Deci, dacă oamenii vor fi tratați cum se
cuvine, vor munci cu râvnă; în schimb, dacă vor fi tratați necorespunzător, participarea
lor la viața întreprinderii va fi minimă.
Dacă oamenii sunt antrenați să participe obiectiv la desfășurarea activităților,
prin sarcini de răspundere, în consilii de conducere, comitete de producție, comisii
consultative, dacă li se va acorda mai multă importanță și încredere, atunci se vor simți
mai satisfăcuți, mai stimulați, integrați și atașați de întreprindere, până la ,,nostrificare”,
devenind mijloc de realizare umană, nu numai profesională, economică și socială. Un
lucru important care trebuie subliniat este acela că în condiții de participare și integrare
întreprinderea își creeză o motivație proprie, alta decât cea personală și de cele mai multe
ori superioară acesteia. Sunt vizate acele cazuri în care muncitorii renunță la propriile
interese pentru a nu se rupe de grupul lor, pentru a nu sparge solidaritate, pentru a nu
provoca vreo consecință nefavorabilă grupului.
Sindicatele și organizațiile muncitorești din țările capitaliste, exercită o foarte
mare influență asupra muncitorilor și asta pentru că ele fac apel la coeziunea de grup, la
interesele colective, la spiritul de sacrificiu și cer oamenilor atitudini care le dau
sentimentul dreptății, al forței și superiorității morale. Astfel, se pun în valoare aspecte
pozitive ale ființei umane: concepția că omul este o ființă egoistă, motivată exclusiv de
interese personale, meschină, este părăsită. Cine lucrează cu oamenii și nu vede în ei
decât niște ființe inferioare, nu-i respectă și nu le valorifică decât părțile negative, atunci
putem spune că acea persoană nu cunoaște nimic din psihologia oamenilor și este sortită
eșecului. Acest adevăr incontestabil a fost bine pus în lumină de psihologia socială și în
special de cea industrială.
Participând la viața întreprinderii, oamenii își satisfac nevoi economice sociale
și profesionale, toate acestea implicând asumarea unei anumite responsabilități. Nu doar
o dată ni s-a întâmplat ca atunci când avem parte de succes să ne însușim toate meritele,
iar în situații de insucces să atribuim vina altora. Aceeași tendință se manifestă și în cazul
personalului din întreprinderi care atribuie cauza succesului sau insuccesului unor factori
20

personali sau de mediu. Responsabilitatea față de reușită sau eșec este strâns legată
de satisfacția în muncă a persoanei.
În acest sens, au fost realizate o serie de cercetări experimentale, prin care se
numără și cele ale lui Schlegel și Fritz (1955). Ei afirmau că un muncitor satisfăcut de
munca sa și integrat în întreprindere va explica accidentul de muncă prin cauze personale,
în timp ce muncitorul mai puțin integrat va atribui vina întreprinderii, organizării muncii.
De asemenea, oamenii sunt tentați să atribuie satisfacția propriului lor efort, pe
când insatisfacția, unor factori de mediu.
Educarea spiritului de responsabilitate în muncă este absolut necesară în
executarea sarcinilor, fiind în același timp și un indicator al maturității personale.
2.2 Efecte ale motivației în muncă asupra comportamentului uman
Motivația, dar și satisfacția în muncă reprezintă factori ai stabilității și
mobilității ocupaționale. Stabilitatea în organizație este o condiție pentru integrarea în
muncă, pentru creșterea randamentului, pentru reducerea cheltuielilor. De asemenea,
fluctuația forței de muncă nu trebuie văzută ca un fenomen negativ. Ea poate fi efectul
unei motivații profesionale superioare, cum ar fi dorința de perfecționare, de promovare
și realizare profesională. Nu este exclus ca în unele cazuri, schimbarea locului de muncă
să ducă la o creștere a productivității muncii, dar și la o creștere a satisfacției în muncă.
Experimental s-a constatat că dorința de a schimba locul de muncă este mai
ridicată la acele persoane nesatisfăcute în munca lor.
În ceea ce privește trecerea de la o profesiune la alta, cu un grad de calificare
superior, putem vorbi de atingerea unor noi trepte ale succesului
profesional. Mobilitatea profesională orizontală sau descendentă se referă la accentuarea
stării de insucces și insatisfacție în muncă.
Ca și în cazul fluctuației în muncă, mobilitatea ocupațională se manifestă mai
mult la acele persoane nesatisfăcute profesional, decât la cele satisfăcute profesional.
21

3. MODELE PROPUSE ASUPRA NATURII UMANE ȘI
MOTIVAȚIEI MUNCII
În decursul timpului, au fost dezvoltate diferite abordări ale motivației
comportamentului organizațional, care au schimbat de fiecare dată tipurile concrete de
modele propuse asupra omului.Rând pe rând s-a considerat că există o motivație
economică a comportamentului organizațional, apoi o motivație socială și în final o
motivație profesională. Integrarea acestor abordări diferite se realizează în abordarea
complexă a motivației comportamentului organizațional prin modelul omului complex
propus de Schein (1971).
4. CONCEPȚII ELABORATE ASUPRA MOTIVAȚIEI
Există mai multe teorii concurente care explică natura motivației. Acestea sunt parțial
adevărate și încearcă să explice comportamentul anumitor persoane la un moment dat.
Oricum, căutările pentru găsirea unei teorii generale asupra motivației au fost zadarnice. O
determinantă majoră a comportamentului este situația particulară în care fiecare muncitor
se găsește.
Meryem Le Saget (1992) realizează o clasificare a acestor teorii folosind trei
criterii:
1.concepția asupra omului care muncește ;
2.epoca în care au apărut aceste concepții;
3.motorul motivației.
22

Teorii specifice primei generații
Teoria managementului științific a lui Taylor este o teorie specifică primei
generații. Taylor privea omul ca pe o rotiță antrenată într-un mecanism mai vast; între
oameni nu există diferențe, ei fiind identici. În ceea ce privește natura umană, ideile
enunțate spun multe despre autorul "teoriei morcovului și a bâtei": oamenii sunt leneși,
disprețuitori față de muncă, ei muncesc pentru bani sau pentru a nu-și pierde slujba ;
trăsăturile lor fundamentale sunt avariția, teama, etc.Conflictele puternice dintre
muncitori și patronat au determinat abandonarea teoriei lui Taylor și apariția teoriilor
specifice celei de-a doua generații.
Teorii specifice celei de-a doua generații
Teoriile din generația a doua sunt orientate spre două direcții: teorii de conținut și
teorii de proces.
Teoriile de conținut asupra motivației iau în considerare tipuri, forme de
structuri motivaționale. Ele identifică nevoile oamenilor și intensitatea lor, accentul
fiind pus pe CE motivează.
Teoriile de proces asupra motivației încearca să identifice care sunt relațiile
dintre variabilele dinamice implicate în stimularea comportamentelor organizaționale.
Ele se concentrează pe CUM comportamentul este inițiat, direcționat și susținut.
a. Teorii de conținut asupra motivației
Piramida trebuințelor ( Maslow) este punctul de plecare al teoriei ERG (E –
nevoi existențiale, R – nevoi relaționale, G – nevoi de dezvoltare)(Alderfer) și așa pot fi
explicate corespondențele dintre nevoile anunțate. O mare diferență între aceste teorii se
referă la faptul că teoria lui Maslow oferă un sistem static de nevoi, bazat pe
23

satisfacerea progresivă a nevoilor, în timp ce teoria ERG prezintă un sistem flexibil de
nevoi, bazat pe procesul de frustrare regresivă.
Teoria bifactorială a satisfației (Herzberg) se inspiră din ambele teorii. Asta
înseamnă că, dacă sunt prezenți factori de context, se vor întâlni și nevoi de securitate,
fiziologice și de afiliere. Similar, dacă sunt prezenți factori de context, nevoile de
relaționare și de existență (teoria ERG) nu vor fi nici ele frustrate. Factorii de conținut se
concentrează asupra slujbei în sine și asupra ocaziei persoanei de a-și satisface nevoile de
nivel înalt (Maslow) sau nevoile de creștere (ERG).
Teoria celor trei nevoi (McClleland) nu recunoaște nevoile de nivel inferior.
Nevoia de afiliere poate fi satisfăcută dacă o persoană găsește în cadrul muncii sale factori
de context. Dacă munca este o provocare și conduce persoana la luarea de decizii
importante, atunci sunt prezenți factorii motivatori. Aceste conditii parcurg un drum lung
spre satisfacerea nevoii de asimilare.
Aceste teorii stabilesc scopurile pe care oamenii le valorizează și sugerează
tipurile de comportament care facilitează satisfacerea diferitelor nevoi. Aceste teorii
explică de ce oamenii aleg un anumit comportament în atingerea unor scopuri. Pe acest
aspect, al alegerii, se concentrează teoriile de proces asupra motivației.
b. Teorii de proces asupra motivației
Aceste teorii pun accentul pe mecanismele psihologice implicate în funcționarea
comportamentului organizațional motivat. În această categorie intră : teoria expectanței
(Vroom), teoria echității (Adams), teoria scopului (Locke) și teoria balanței motivaționale
(Mamali). Fără îndoială că în aceastaă categorie pot intra și alte teorii.
Teoria expectanței elaborată de Vroom pleacă de la premisa că motivația este un
proces ce guvernează alegerile făcute de oameni între diversele posibilități. Ideea
principală a teoriei este că oamenii sunt influențați în aceste
alegeri de rezultatele expectate ale acțiunii lor. Don Hellriegel afirma că motivația
trebuie văzută ca o " funcție a relației dintre efortul depus și nivelul perceput al
24

performanței- pe de o parte- și expectanța recompensei (a mărimii ei), pe de altă
parte"(D. Hellriegel, 1992, p. 81).
Vroom pornește de la ideea că productivitatea reprezintă rareori un scop în sine,
ea reprezentând deseori un mijloc pentru atingerea altor scopuri. Productivitatea ar
reprezenta un scop de prim nivel, iar scopurile nivelului secund sunt furnizate de
nevoile individului.
Modelul se bazează pe trei variabile : valență, expectanță și
instrumentalitate, considerate de C. Mamali ca alcătuind " nivelul infrastructural al
motivației"(C. Mamali, 1981, p. 160). Valența reprezintă forța dorinței unui individ de a
realiza scopuri de nivelul doi, iar expectanța se definește ca fiind probabilitatea percepută
a ceea ce poate obține în viitor, prin activitatea sa, pe linia satisfacerii trebuințelor și
dorințelor sale. Alegerea unui scop de prim nivel se face dependent de relația presupusă
cu rezultatele așteptate de la al doilea nivel. Percepția relației dintre cele două scopuri
implică instrumentalitatea, al treilea concept introdus de Vroom.
Instrumentalitatea este asocierea dintre scopurile de prim nivel și cele de nivel
secund și exprimă măsura în care este satisfacută în mod real respectiva trebuință ( scop de
nivel secund).
Deși valența este o dimensiune prioritar afectivă, expectanța este prioritar
cognitivă, iar instrumentalitatea prioritar acțională, aceste dimensiuni pot să includă ele
însele aceste caracteristici.
Omul își reglează propriul comportament în funcție de așteptările lui și de legătura
probabilă percepută dintre scopuri.
Relevanța acestui model în plan organizațional este ilustrată de teoria lui Robert J.
House (1971). House spune că pentru a induce un anumit comportament
conducătorul trebuie să acționeze pe una sau mai multe din componentele modelului lui
Vroom. Astfel, managerul trebuie să adopte o strategie care este cea mai susceptibilă de a
completa deficiențele mediului în ce privește expectanța, valența și instrumentalitatea :
1. dacă expectanța este deficitară, managerul își încurajează subordonații, le
stimulează nevoia de creștere (McClleland), ameliorează imaginea de sine a
subordonatului, dezvoltă o gândire în termeni pozitivi, dă prime sau bonificații materiale
sau spirituale pentru încercări chiar și nereușite.
25

2. dacă instrumentalitatea este redusă, conducătorul trebuie să stabilească
legături între scopurile de nivel secund și cele de prim nivel.
3. în cazul unei valențe deficitare, conducătorul propune scopuri de nivel secund
dezirabile pentru individ și acceptabile pentru organizație. Această ofertă se face în
cadrul contractului psihologic dintre individ și organizație, prin persoana conducătorului.
Oferta este și ea în mod clar condiționată de scopurile pe care conducătorul i le permite
subordonatului.
Expectanța este o componentă prioritar cognitivă a motivației și ține de individ,
dar individul nu trăiește izolat, ci se angajează în relații interpersonale. De aceea este
necesară identificarea mecanismelor psiho-sociale care reglează motivațiile
comportamentelor umane. Acest obiectiv este realizat de teoria balanței motivționale,
elaborată de Cătălin Mamali.
Modelul teoretic elaborat de C. Mamali are la bază o viziune realist – umanistă
și conduce la o reanalizare a ierarhiei și dinamicii nevoilor umane, în funcție de influențele
pozitive și negative care se manifestă între persoane și grupuri cu sisteme de trebuințe
diferite sau relativ asemănătoare.
Teoria are la bază conceptele de balanță motivațională și coevoluție : devenirea
personalității și a grupurilor umane este rezultatul unui proces de coevoluție.
Mamali aduce o serie de corecții teoriei lui Maslow atât la nivel individual
(1), cât și interpersonal (2) :
1. există o dublă determinare a trebuințelor, atât de jos în sus, cât și de sus în
jos. Evoluția sistemelor motivaționale de jos în sus apare ca o simplă actualizare
treptată, succesivă a trebuințelor ; evoluția de sus în jos echivalează cu o restructurare a
întregii ierarhii în funcție de momentul și calitatea noilor motive apărute.
2. evoluția sistemelor motivaționale se realizează datorită relațiilor dintre indivizi.
Se introduce conceptul de balanță motivațională prin care se încearcă explicarea
restructurării piramidei și a relațiilor dintre indivizi. Individul are o dubla poziție : de
sursă generatoare de motivație și beneficiar al sistemelor motivaționale ale altor
indivizi.
Balanța motivațională este dată de raportul dinamic existent între :
26

1. nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părțile aflate în
interacțiune și le satisfac.
2. nivelul ierarhic al motivelor pe care părțile aflate în interacțiune le satisfac
celorlalți. Pot apare modificări în structura dublului status motivațional: fie o inhibare a
statusului de sursă de satisfacție pentru alții, fie o reducere a capacității individului
de a asimila factorii de satisfacție emiși de ceilalți.
Se observă că imaginea propusă asupra motivației se suprapune aproape complet
cu modelul omului complex (Schein), consecințele în plan managerial ale acestuia
aplicându-se și aici în mod fericit.
Stadiile superioare ale balanței motivaționale facilitează atât emergența nevoilor
superioare, cât și procesul de conștientizare a propriilor nevoi, de conștientizare a
nevoilor celuilalt și de creștere a transparenței propriilor motive (mai ales prin
autodezvăluire).
Una din cele mai importante variabile ale satisfacției este echitatea recompensei
primite, fapt care ne obligă să luăm în considerare teoria echității a lui Adams.
Este vorba de un sistem de comparație pe care individul îl pune în funcțiune
și al cărui rezultat este sentimentul de echitate sau inechitate.
Sentimentul echității sau inechității se repercutează asupra comportamentului. Dar
teoria scopului (Locke, 1990) arată că și scopurile ghidează comportamentul și
influențează performanța. Oamenii care-și fixează un scop specific au performanțe mai
mari decât cei fără un scop fixat sau cu scopuri vagi. Această strategie vizează
identificarea scopurilor ce asigură un nivel mare al performanței, situarea scopurilor la
un nivel competițional, dar totuși realist, necesitatea feed-back-ului, etc.
Teorii specifice generației a treia
Grupul teoriilor generației a treia include teorii apărute după 1990. Se observă
lesne că aceste teorii sunt mai degrabă tehnici și metode de motivare și dezvoltare decât
modele teoretice formale asupra motivației.
Din această categorie fac parte :
27

• Managerul intuitiv (1992) a lui M. Le Saget.
• Managementul participativ (1994) a lui P. Goguelin .
Ambele teorii introduc în scenă noi modele manageriale și consideră acceptarea
unicității fiecărui individ ca o condiție indispensabilă a adecvării la realitatea
organizațională. Prima pune accentul pe latura intuitivă a conducătorului,
considerată soluție a conducerii eficiente ; cea de-a doua
vizează crearea adeziunii fiecărui membru la organizație prin instituirea unei noi culturi
organizaționale.
Strategiile lansate de aceste teorii au ca punct de plecare o certă sensibilitate
a conducătorului la aspectele socio-umane ale organizației. Un conducător ce asimilează
setul de supoziții al teoriei X doar din întamplare poate să adopte o astfel de strategie.
Și chiar și atunci va sf ârși prin a o denatura.
Aceste modele par să lanseze mesajul unor caracteristici ale
conducătorului plasate către extrema guvernată de setul de supozitii corespunzătoare
teoriei Y (McGregor, 1957).
Doar așa se poate realiza, în interiorul complex și dificil al unei organizații,
integrarea membrilor ei printr-o adaptare treptată, progresivă, unică a fiecăruia.
5. Dimensiunea socială a motivației
Motivația are un pronunțat caracter social. Datorită unor condiții exterioare,
obiective, mase mari de indivizi au interese comune și de aici dimensiunea socială de grup a
motivației de a concepe și desfășura acțiuni colective. La nivel individual și chiar când este
vorba de necesități fiziologice fundamentale, prin procesul socializării și acest gen de motive
capătă o coloratură socio-culturală. Dimensiunea socială este prezentă și în distincția dintre
motivație intrinsecă și motivație extrinsecă. De exemplu, când țăranul muncește în mica sa
gospodărie, este greu să stabilim ponderea extrinsecului și a intrinsecului, dar când lucrează
ca angajat apare destul de evident caracteristica extrinsecă (salariu).
Socialul este implicat în motivație într-un sens psihosocial mai direct și specific prin
aceea că acționăm față de ceilalți și interacționăm cu ei în accord cu anumite norme, principii
28

și valori. Norma reciprocității, concepția despre bine și rău, onoarea, încrederea, constituie nu
doar stiluri de conduită, ci și vectori motivaționali de sine stătători. Ei funcționează în
susținerea și dezvoltarea unor relații interumane cum ar fi prietenia, iubirea, dar și ca suport
decizional. Astfel, scopurile, idealurile individuale și grupale ca și unități esențiale ale
sistemului motivațional uman, nu pot fi înțelese în afara contextelor socio-culturale și
istorice.
29