1 CONSIDERAȚII PRIVIND DREPTURILE DE PROPRI ETATE INTELECTUALĂ ÎN ȘTIINȚĂ, TEHNICĂ ȘI ARTĂ SAU ÎNTRE „C REAȚIE” ȘI „PLAGIAT” Maria -Elena OSICEANU… [608187]

1 CONSIDERAȚII PRIVIND DREPTURILE DE PROPRI ETATE INTELECTUALĂ
ÎN ȘTIINȚĂ, TEHNICĂ ȘI ARTĂ SAU ÎNTRE „C REAȚIE” ȘI „PLAGIAT”

Maria -Elena OSICEANU
lect. dr. Universitatea Tehnică de Construcții București

Abstract: The purpose of this article is to highlight the relationship between the terms of the triad: creativity – originality
– plagiarism, seen in the pe rspective of intellectual property rights , in various domains of activity. Any discussion of
plagiarism must involve the current questions regarding "fai r use" and copyright. It is no accident that public debates
about plagiarism have coincided with efforts to limit access to copyrighted material: on the one hand, we face the
exponential increase in readily available information from the Web, and, on the o ther, threats of property -rights
litigation and increasingly limited access to this material.
Key words: Intellectual Property, Copyright, Creativity, Plagiarism, Originality.

1. Introducere
La ora actuală problematica plagiatului a devenit un „subiect l a modă” atât în mediile academice,
intelectuale, cât și în cele politice, în presa scrisă și televizată, în dezbaterile de pe forumuri, dar și
„în piața publică”, astfel încât reluarea lui excesivă, într -un mod incorect, incomplet și neavizat,
riscă să duc ă subiectul în cauză, altminteri extrem de serios și important, în desuetudine. De prea
multe ori , discuțiile și întrebările legate de plagiat sunt formulate în termeni subiectivi, reducționiști,
care creează puțin spațiu pentru a înțelege complexitatea un or expresii de genul „atribuirea
textului”, „permisiunea autorului”, „dreptul de autor” sau „dreptul de proprietate intelectuală”…
Prezentul articol își propune să abordeze această tematică pornind de la argumentul central
că orice discuție despre plagia t trebuie să implice întrebări referitoare la: „utilizarea corectă” și,
respectiv, „drepturile de proprietate intelectuală”. Nu este un fapt accidental că, dezbaterile publice
cu privire la plagiat au coincis cu eforturile de a limita accesul la materialel e cu drepturi de autor.
Se constă că, în egală măsură, ne confruntăm atât cu creșterea exponențială a informațiilor
disponibile de pe site -urile Web, dar și cu accesul tot mai limitat la acest e material e sau cu
amenințări și litigii legate de drepturile de proprietate intelectuală.
În mod frecvent, se consideră că legile moderne cu privire la drepturile de proprietate
intelectuală ar putea reprezenta un echilibru între două categorii de interese aflate în conflict: pe de
o parte, drepturile economice ale unui autor asupra propriilor creații intelectuale și, pe de altă parte,
accesul la libera informație într -o societate deschisă. La aceasta se adaugă realizările din domeniul
tehnologiei digitale constituie reale provocări pentru menținerea acestui echilibr u.

2. Dreptul de proprietate intelectuală – cadru conceptual
Dreptul de proprietate intelectuală este un concept juridic și se referă la ansamblul drepturilor
exclusive pe care o persoană, în calitate de autor, le deține asupra propriilor creații intelect uale
(lucrări muzicale, literare și artistice; descoperiri și invenții; desene și modele industriale, baze de
date etc.). Sub incidența drepturilor de proprietate intelectuală, pot intra, în egală măsură, ceea ce
este cunoscut în limbajul de specialitate s ub denumirea de „intangibile” sau „bunuri spirituale”, cum
ar fi: idei, simboluri, cuvinte, fraze sau expresii. Dreptul de proprietate intelectuală presupune și
drepturi morale (care nu pot fi moștenite și nici evaluate financiar), exclusiv atașate de auto rul unei
operei, perpetue și inalienabile, aplicându -se și post-mortem, chiar și atunci când opera, devenită
„bun comun” aparține publicului larg. Dreptul de proprietate intelectuală protejează o operă în
forma sa finală, dar nu și ideile sau informațiile care se află la originea sa. Astfel, „rezumatul” unei
opere scrise sau citarea unui titlu într -o bibliografie , nu constituie un „împrumut” și nici nu sunt

2 protejate prin drepturi de autor. Valabilitatea dreptul de proprietate intelectuală are o durată
variabilă (între 50 -70 de ani de la moartea autorului).
În Europa, cele mai cunoscute forme de proprietate intelectuală se referă la: dreptul de autor
(care corespunde în mare copyright -ului), brevetul de invenție, mărcile înregistrate, desenele și
modelele industriale, secretul industrial, drepturi morale.
Statele Unite ale Americii recunosc trei metode de protejare a proprietății intelectuale, mai
mult sau mai puțin echivalente omoloagelor lor europene: copyright -ul, asociat drepturilor de autor,
tradema rk, pentru marca înregistrată și patentul , în cazul brevetului de invenție.
În Franța, proprietatea intelectuală comportă două componente: 1) proprietatea literară și
artistică care vizează lucrările considerate produse ale creației spirituale („opere a le spiritului”) și se
referă la drepturile de autor; 2) proprietatea intelectuală, care regrupează o parte a creațiilor cu
caracter utilitar, cum ar fi brevetul de invenție, mărcile înregistrate, desene și modele industrial,
denumiri originale sau nume de domenii.

2.1. Proprietatea literară și artistică
2.1.1. Drepturile de autor. Drepturile de autor reprezintă ansamblul prerogativelor exclusive de care
dispune un creator asupra unei producții intelectuale originale. Drepturile de autor protejează forma un ei
lucrări expresive originale (literare, artistice sau tehnice). Se compune din drepturi patrimoniale și din
drepturi morale. Drepturile patrimoniale permit autorului să fie remunerat ori de câte ori lucrarea sa este
expusă publicului. Aceste drepturi se acordă pentru o perioadă de timp limitată, care variază în funcție de
țară și de natura lucrării. Odată ce perioada de protecție se încheie, opera intră în domeniul public și poate fi
utilizată de toți membrii societății. Drepturile de autor permit alegere a exclusivă a modalităților de publicare,
reproducere, adaptare și traducere a lucrărilor pe o perioadă determinată. Rolul lor fundamental este acela de
a permite autorului, dacă dorește acest lucru, să fie remunerat pentru munca sa, protejând copierea
neautorizată a lucrărilor sale, mai ales de activitatea de piraterie. Scopul larg al drepturilor de autor este acela
de a promova cunoașterea prin încurajarea autorilor de a crea și difuza operele pe care le realizează.
Drepturile morale sunt în principal leg ate de personalitatea autorului și reunesc: dreptul de a revendica
paternitatea operei, dreptul de a decide momentul și modalitățile publicării sale („dreptul de divulgare”),
dreptul de a se opune oricărei deformări și alterări a operei („respectul operei” ), dreptul de a se opune
oricărei utilizări ce ar putea afecta reputația sau onoarea autorului (J. Hofman, 2009). Contrar drepturilor
patrimoniale, drepturile morale sunt inal ienabile și imprescriptibile: nu expiră, un autor nu le poate ceda și
este imposi bilă renunțarea la ele.
2.1.2. Copyright -ul. Copyright -ul [în traducere literală: „dreptul de copie1”] aplicat în țările anglofone
(common law), reprezintă din punct de vedere conceptual echivalentul „dreptului de autor”. Spre deosebire
de dreptul de autor , copyright -ul este mai strâns legat de protecția drepturilor financiare, decât a celor
morale. Totuși, odată cu Convenția de la Berna cu privire la drepturile de autor (convenție la care au aderat
peste 165 de țări), dreptul de autor și copyright -ul au fo st în mare parte armonizate, iar înregistrarea operei la
o organizație autorizată, în general nu mai este necesară pentru a beneficia de o protecție juridică. Abia în
1989, când semnează Convenția de la Berna, și SUA vor recunoaște dimensiunea morală a dre pturilor de
autor. Aceste drepturi sunt, de altfel, încă sever criticate de editorii americani, care consideră că limitează
capacitatea autorilor și editorilor de a stabili contracte în mod liber , făcând să planeze un risc asupra oricărei
editări. O analiz ă simplistă a distincției clasice făcute între dreptul de autor și copyright , evidențiază că
dreptul de autor face ca dimensiunea juridică să primeze asupra economicului, în timp ce copyright -ul
asigură o mai mare importanță imperativelor economice asupra componentei juridice. Cu toate acestea este
falsă opoziția acestor concepții, cu atât mai mult cu cât , în prezent, ele tind să se armonizeze (în unele state
americane dreptul moral este integrat în copyright și joacă un rol din ce în ce mai important în de ciziile
juridice, în timp ce unele țări europene, cum ar fi Franța, tind tot mai mult să reglementeze domeniul de
aplicare al drepturilor morale, pentru a -l face mai flexibil din punct de vedere economic).

1 „Copiile” sunt lucruri tangibi le (cărți, CD -uri, dischete, statui etc.), în care o lucrare este „fixată” în formă permanentă.
Prin urmare, a copia o operă înseamnă a face o copie: cineva copiază o operă atunci când o reproduce într -o formă fixă,
tangibilă. Aceasta se poate întâmpla atu nci când se face o copie textuală sau când creează o nouă lucrare care conține
expresii preluate din altă lucrare.

3 2.2. Proprietatea industrială
2.2.1. Brevetul de invenție sau patentul este un titlu de proprietate industrială care conferă titularului său
dreptul exclusiv de a exploata o invenție brevetată pe o perioadă de timp determinată și pe un teritoriu
delimitat. În SUA, de exemplu, brevetul oferă protecție aut orului pe o perioadă de 20 de ani (cf. J. Litman,
2006). Brevetul protejează soluții sau idei originale. În schimb, invenția trebuie divulgată publicului. Scopul
brevetului este de a evita recurgerea la secretul industrial: în aceste condiții, inventatorul păstrează secretul
absolut al invenției sale (de exemplu, formula exactă a unui produs) și dispune de un monopol atâta vreme
cât un potențial concurent nu ajunge la aceeași invenție. Spre deosebire de secretul industrial, brevetul
permite solicitantului s ă se protejeze împotriva exploatării aceleiași invenții de un terț, în schimbul divulgării
acestei invenții. Brevetul reprezintă , deci, un mod de arbitraj: monopolul temporar acordat titularului său îi
furnizează stimulările necesare pentru o nouă inovație , în timp ce obligația de divulgare prezervă capacitatea
societății să ia rapid parte la invenția brevetată. Monopolul este conferit de lege și reproducerea invenției în
vederea exploatării sale de către un terț, neautorizată de titularul brevetului , const ituie contrafacere.
Legislația din cele mai multe țări postulează că orice invenție trebuie să respecte trei criterii: noutatea,
inventivitatea, aplicabilitatea (să poată fi folosită în afaceri și în industrie). Ideile care nu satisfac acest test
nu pot fi brevetate ( de exemplu, în multe țări nu este permisă acordarea de brevete pentru teorii științifice sau
metode matematice).
2.2.2. Marca înregistrată. Conform codului proprietății intelectuale „marca de fabrică, de comerț sau de
serviciu este un semn susc eptibil de reprezentare grafică care servește pentru a distinge produsele sau
serviciile, de o persoană fizică”. Marca înregistrată protejează modul de identificare a unui producător,
asigurându -i un drept exclusiv în ceea ce privește denumirea produselor. Mărcile înregistrate sunt cele care
permit comercializarea produselor. Acest drept are o durată limitată, ce poată fi reînnoită pe o perioadă
nedeterminată prin achitarea unor taxe. Oferind recunoaștere, recompense financiare și beneficii comerciale
celui ce le deține, mărcile stimulează creația și spiritul antreprenorial în condiții de legalitate, favorizând
comerțul internațional. Pentru a fi înregistrate, mărcile trebuie să fie reprezentate de litere sau de cifre. De
asemenea, pot fi compusă din simbolu ri, forme, semnale auditive, parfumuri sau culori, concepute într -un
mod particular, distinctiv. Pentru a fi validă o marcă trebuie să respecte trei criterii: trebuie să fie distinctivă,
să nu contravină legii, să nu aducă prejudicii drepturilor anterioare . Perioada de protecție oferită de marcă
este de 10 ani de la data solicitării (perioada în care solicitantul deține monopol absolut de utilizare). Această
protecție poate fi reînnoită pe o perioadă nedefinită.
2.2.3. Desenele și modelele industriale. Un d esen sau model industrial exprimă dimensiunea „ornamentală”
sau estetică a unui produs. Poate fi tridimensional, desemnând atunci „textura” sau forma produsului, sau
bidimensional, precizând, de exemplu, culoarea, motivele sau chiar liniile. Produsele, obi ectele industriale
sau artizanale reprezentate de desene sau modele industriale sunt extrem de diverse. Este vorba de aparate
electrice sau electrocasnice, textile, articole de lux, produse tehnice sau chiar medicale. Pentru a fi protejate,
desenul sau mod elul industrial trebuie să prezinte caracteristicile de noutate și originalitate , în raport cu ceea
ce există în prezent. Nu se ia în considerare aspectul tehnic al invenției. Motivând creativitatea în domenii
industriale, desenul sau modelul industrial co ntribuie în egală măsură, la dezvoltarea economică și
favorizează exportul produselor naționale. Pentru a fi protejate în mod legal, desenul sau modelul industrial
trebuie să fie înregistrat. Caracteristicile de „noutate” și „originalitate” sunt indispensa bile. Durata protecției
variază în funcție de legislație, fiind în general de 5 ani, și poate fi reînnoită de maxim trei ori. În mod
similar, în funcție de tipul de desen sau model, acesta poate fi înregistrat și protejat în calitate de operă de
artă. În f uncție de legislație, aceste forme de protecție au un caracter adițional sau sunt incompatibile.
2.2.4. Bazele de date. În Europa, bazele de date au protecție juridică proprie, cu un caracter dual, adică, pe
de o parte , bazele de date sunt protejate ca o pere „spirituale”, prin dreptul de autor și, pe de altă parte, în
calitate de bun informațional de un nou tip, prin dreptul sui generis al celui care produce baza de date. Prin
baza de date se înțelege „orice culegere de informație sub formă electronică sa u nu, accesibilă în mod
individual”. Această definiție este foarte largă și acoperă în plan practic, atât băncile de date, dar și site -urile
de internet. Prima formă de protecție, conform definiției dreptului de autor, se referă doar la forma de bază,
la arhitectura sa și, ca orice operă, trebuie să aibă un caracter original. Baza de date trebuie să aibă o alegere
de indexare originală, pentru a fi protejată prin legea drepturilor de autor. Cea de -a doua protecție, specifică
bazelor de date, se referă la in formația conținută în baza de date. În acest caz, nu originalitatea este
importantă, ci valoarea economică: baza de date trebuie să fii fost obiectul unei investiții substanțiale din
punct de vedere cantitativ și calitativ. Protecția durează 15 ani. Trebui e subliniat că nu este important dacă

4 baza este sau nu, publică (datele publice rămân publice și gratuite, dar ceea ce este protejat este asamblarea
lor într -o schemă specifică).

3. Creativitate/ creație, originalitate, plagiat
3.1. Creativitate/ creație
În diverse limbi, există o multitudine de definiții ale creativității. De exemplu, în limba engleză,
creativitatea și inovația, datorită caracteristicilor comune, sunt frecvent confundate, termenii fiind
folosiți interșanjabil sau alternativ. Spre deosebir e de creativitate, termenul de inovație subliniază că
o persoană poate să producă idei noi, chiar dacă acestea nu sunt neapărat de valoare.
În limba poloneză, se constată o suprapunere între cele două noțiuni. Potrivit autoarei
poloneze Kwasniewska, termen ul de creativitate este folosit în domeniul artistic, pentru a descrie
mai ales activitatea creatoare a unui individ și nu atât potențialul său creativ. În acest sens, este mult
mai important că „un lucru prinde viață”, decât faptul că respectivul lucru es te unic sau nou. Însă, în
concepția oamenilor de știință, creativitatea trebuie să fie raportată întotdeauna la nou și la valoare.
Se constată că, chiar și atunci când definițiile se apropie foarte mult, există variații referitoare la
modul în care diverse le dimensiuni conceptuale sunt evaluate sau ierarhizate. Dintr -o perspectivă
finalistă, pragmatică, putem aprecia că, în timp ce creativitatea echivalează cu generarea de idei și
obiecte noi, inovația este procesul prin care ideile noi sunt transpuse în pr actici cognitive și
comportamentale, cum ar fi: stiluri, moduri de organizare, convenții, modele, etc.
Privită dintr -o perspectivă ceva mai îngustă și specific psihologică, creativitatea apare în
patru accepțiuni importante (Zlate, 2000, p. 278): 1. produs ; 2.proces; 3. disponibilitate,
potențialitate general umană; 4. dimensiune complexă a personalității.
În ceea ce privește relația creativitate -creație, precizăm că trebuie făcută următoarea
distincție: creativitatea este definită ca ansamblu al predispozi țiilor caracteriale și afective care se
pot cultiva dacă nu la toți indivizii, oricum la cei mai mulți, și; creația reprezintă invenția sau
compoziția unei opere de știință, respectiv de artă, care răspunde la două criterii: 1. aduce ceva nou;
2. este recu noscută de un public.
Ca o concluzie putem afirma: majoritatea psihologilor susțin că, în general, a fi creativ
înseamnă a aduce ceva nou, original și adecvat realității, definitorii pentru creativitate fiind
noutatea și originalitatea . Creativ este cel c are se caracterizează prin originalitate și expresivitate ,
este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.
O problemă importantă ce se apare , vizează felul în care legea dreptului de autor se
raportează la termenul creativitate. Im portant de reținut este că ace astă lege a respins abordarea
subiectivă a creativității (folosirea termenului la nivelul simțului comun !). Abordarea subiectivă se
referă la faptul că – un lucru va fi protejat, atunci când evaluatorii de specialitate cred că este cu
adevărat creativ, dar un alt lucru nu va fi protejat, deoarece critici nu -l consideră a fi foarte creativ.
Creativitatea în domeniul copyrigh t-ului are un înțeles foarte specializat. Astfel, nefast
pentru relația copyright – creativitate este fapt ul că termenul creativitate este folosit într -un mod
foarte diferit în copyright, în raport cu utilizarea sa la nivelul limbajului comun (W. Patry, 2011).
Creativitatea este frecvent definită prin sinonime, cum ar fi imaginație, inspirație,
ingeniozitate , inventivitate și noutate. Un termen definit printr -un set de analogii difuze, nu poate
sta la baza elaborării politicilor bazate pe evidențe, pe care le presupune copyrig ht-ul. Mai grav,
factorii legislativi pot folosi creativitatea pentru a se referi ti puri de comportament foarte diferite:
unele afl ate sub incidența drepturilor de autor, altele acoperite de legi pentru brevete și, în fine, cele
care nu sunt acoperite de niciun a dintre aceste forme de protecție. Ori, creativitatea științifică nu
este acel ași lucru cu creativitatea muzicală. Creativitatea pentru a realiza codul unui software, diferă
în mod fundamental de creativ itatea pe care o presupune realiza rea unui film artis tic.
De exemplu, în muzică, deși pare destul de „originală”, Simfonia I de Br ahms împrumută o
serie de „frazele muzicale” din Simfonia a IX -a de Beethoven. De asemenea, când compune
introducerea la cea de -a treia simfonie, Mahler preia o temă majoră din simfonia pe care Brahms o
luase la rândul său de la Beethoven, convertind -o în mod minor, dar păstrând structura melodică
intactă. Când cineva i -a atras atenția lui Mahler cu privire la faptul că aceste două piese sunt atât de

5 asemănătoare, el a cedat afirmând: „Orice prost poate auzi asta!” Elemente din cea Simfonia a IX -a
de Beetho ven pot fi regăsite la Mendelssohn, precum și o mare parte din corpul de operă a lui
Wagner. Acest tip de „împrumut” muzical a continuat până în secolul XX și se întâlnește practic și
în prezent (cf. K. McLeod, 2007).
Singurul termen care face legătură înt re legea dreptului de autor și creativitate este acela de
originalitate.

3.2 Originalitate
Legea dreptului de autor subliniază c ă „originalitatea” semnifică în mod fundamental faptul că o
lucrare provine din inspirația autorului și că nu a fost copiată di n altă sursă. Prin urmare, „original”
este folosit în sensul de originar , în scopul de a identifica sursa în care o lucrare își are originea .
Originalitatea presupune, fără doar și poate, creativitate . Originalitatea poate fi ușor întâlnită
în opere literare, muzicale și de artă, în fotografie sau programe de calculator. Putem vorbi de
originalitate chiar și atunci când ne referim la prezentarea inedită a unor fapte sau informații deja
existente. Desco peririle și evenimentele științifice, prin ele însele nu intră sub incidența drepturilor
de autor, dar forma exprimării lor, cum ar fi dispunerea într -un tabel sau prezentarea lor în text,
poate fi protejată prin lege. (K. D. Crews, 2006). Pe baza acestui principiu, conținutul și formatul
celor mai multe site -uri sunt cu siguranță sub incidența copyright -ului. Text, imagini și alte
elemente din conținutul site -urilor sunt de multe ori opere originale. Deciziile cu privire la
amplasarea unui text și a fotogr afiilor, selecția informații lor de pe un site și modul în care
utilizatorii vor accesa site -ul ar putea fi cu ușurință considerate originale, făcând site -ul protejabil în
temeiul legii.
Standardele minimale ce trebuie aplicate pentru a stabili dacă o lucra re este sau nu
„originală” , sunt foarte vagi și contradictorii. Frecvent (și mai ales în plan juridic!), se consideră că
nu ideile trebuie să fie originale, ci modul de exprimare a acestora, felul în care sunt prezentate
verbal sau în scris. Legi le mai ve chi ale copyright -ului ( Copyright Act , 1911 , in S. Stokes, Art and
Copyright , 2001) nu impun ca exprimarea, forma de prezentare a lucrări să fie nouă și originală, ci
să nu fie copiată din altă lucrare. Cu alte cuvinte să -și aibă „originea”, în sensul de „provenineță”, la
autor. C hiar dacă o lucrare își are ori ginea într -o sur să comună (cum ar fi tradițiile sau folclorul) și
va conține idei sau expresii din alte lucrări, ea trebuie să reflecte implicarea personală a autorului, să
poarte amprenta sa și prin aceasta să se distingă de alte lucrări cu un caracter similar. Un alt lucru de
adăugat este acela că, chiar și atunci o lucrare este „inspirată” dintr -o sursă, autorul trebuie să
dovedească o anumită „calificare și pricep ere” (înfrumusețarea sau modificare a textului), pentru o
rezultatul să nu fie pur și simplu o „copie servilă” a sursei de origine. În plus, publicul căruia i se
adresează activitatea artistică este mult mai larg și mai relevant, comparativ cu situațiile în care
avem de a face cu desene de i nginerie când ceea ce contează în planul originalității, este dacă noua
lucrare este semnificativă din punct de vedere gra fic pentru un specialist, nu și pentru un profan.
În consecință, or iginalitatea nu trebuie să vizeze ideile conținute într -o lucrare, acestea fiind
libere să circule, ci modul lor de exprimare, maniera în care ele sunt comunicate publicului.
Originalitatea ideilor exprimate sau valoarea științifică a operei nu interesează din punctul de vedere
al dreptului de autor. Trebuie subliniat că dreptul de autor nu protejează ideile, oricât de originale,
geniale sau unice ar fi ele. De exemplu, relația: E = mc2 este în domeniul public.
În mod similar, poemele epice lui Homer nu ar fi putut avea niciun fel de protecție juridică
în conformitate cu legile din Grecia antică, dar o nouă traducere poate constitui o lucrare
„originală”, intrând sub protecția legii copyright -ului în calitate de „creație derivată” (K. D. Crews,
2006). De exemplu, Iliada și alte creații derivate din aceasta – cum ar fi trad ucerea într -o altă limbă,
o imagine în mișcare, o scenă, o partitură muzicală sau chiar un site web, pot conține elemente
originale. Un alt exemplu: studiourile cinematografice pot realiza Troia într -o exprimare inedită,
prote jabilă prin lege, în timp ce l ucrarea originală aparține domeniului public, fiind un bun comun.
Având în vedere gama largă a lucrărilor – începând de la opere literare, lucrări „pictoriale”
sau „grafice” (incluzând hărți, diagrame și imagini vizuale), realizări de tip mass -media și
terminând cu programele de calculator – dar, și a domeniului de aplicare, practic nelimitat, a

6 termenului de originalitate, se poate constata că rezultă o plajă vastă de categorii de creații ce intră
sub incidența drepturilor de autor.
Din legislația cu priv ire la drepturile de autor, conceptual de originalitate este, probabil, cel
mai dificil de definit. Convenția de la Berna nu este de prea mare ajutor în această privință, întrucât
se referă la originalitate, doar tangențial .
Se poate spune că, o lucrare c opiată dintr -o altă lucrare, cu siguranță nu este originală și nu
poate sta sub incidența drepturilor de autor. Ceea ce este important în acest caz, este în fapt actul de
a copia, mai degrabă decât faptul de a fi produs o lucrare similară cu altă lucrare. Doi autori care
lucrează în mod independent, pot realiza simultan lucrări similare. În acest caz fiecare dintre ei pot
beneficia de drepturi de autor. Această legislație funcționează în SUA și în țările Commonwealth –
ului. Cei care fac evaluările conform Convenției de la Berna caută elemente de creativitate într -o
lucrare, înainte de a constata dacă o lucrare este sau nu, originală (se constată că în această
abordare, între creativitate și originalitate nu este pus un semn de echivalență !!!), considerând u-se
că este suficient ca „o creație să fie intelectuală” , pentru a intra sub incidența drepturilor de autor.
Judecătorii Commonwealth -ului nu au urmat noua abordare a SUA. Ei acceptă că o lucrare
„muncită” poate satisface nevoia de originalitate , cu condiția respectiva muncă să presupună mai
mult decât simpla copiere a materialului dintr -o altă sursă.
Cu toate acestea, chiar și în Statele Unite, „dovada creativității” nu mai este necesară pentru
a obține drepturi de autor. Desigur, un autor sau un artist nu tr ebuie să fie neapărat un „geniu ”
pentru a produce o muncă de creație. O operă/ lucrare este o „creație intelectuală” sau, mai precis, o
creație intelectuală personală (K. McLeod, 2007). Armonizarea parțială a cerinței de originalitate
adoptată de Uniunea E uropeană este un răspuns la această idee: opera/ lucrarea este creația
intelectuală proprie unui autor .
Legea dreptului de autor în SUA, dar și în alte țări, pornește de la principiul că nici creatorul
unei lucrări de autor, nici publicul larg nu trebuie s ă fie în măsură să -și însușească toate beneficiile
care decurg din crearea unui lucru nou, original. În cazul în care creatorii nu pot obține un
beneficiu din creația lor, atunci aceștia nu mai sunt motivați să facă lucrări noi. Dacă distribuitorii,
la rândul lor nu au un profit din aceleași lucrări, aceștia nu mai au nici un interes să le disemineze.
Dar toți autorii folosesc materii prime din diverse surse pentru a -și construi operele. Romancieri,
compozitori, sculptori, și programatori toți integrează î n lucrările lor, idei, expresii verbale, nuanțe
lingvistice pe care prima dată le -au întâlnit în alt context. Dacă to ți creatorii ar deține controlul
absolut asupra fiecărui element sau opere create, este de presupus că ar rămâne extrem de puțină
„materie primă ” pentru autorii posibilelor creații ulterioare.
Tehnologia actuală permite deținătorilor de drepturi de autor ale unor lucrări în format
electronic, să monitorizeze și să contorizeze utilizarea operelor lor. Omniprezența tehnologiei
digitale în info rmație și divertisment , precum și pătrunderea rapidă a internetului în viața cotidiană a
permis utilizarea unei mai mari cantități de informații pe bază de pay-per-view (vizualizare contra
cost). Originalitatea constituie o problemă deosebită pentru copyri ght în cazul operelor colective,
dar și al bazelor de date. În scopul rezolvării ace stei probleme, unele țări, în special cele europene,
au stabilit cerințe deosebite de originalitate, introducând o protecție specială pentru bazele de date.

3.3. Plagiatu l
Plagiatul reprezintă însușirea integrală sau parțială a ideilor, expresiilor, invențiilor, metodelor,
procedurilor, tehnologiilor, operelor li terare, mu zicale, artistice etc., sau a oricărei forme de creație
intelectuală și prezentarea lor drept creație personală. Preluarea unei forme de creații intelectuale,
fără specificarea corectă a sursei de proveniență, constituie un plagiat. Noțiunea de plagiat include
nu numai însușirea textului, dar și a ideilor altui autor, fără a -l cita și prezentarea lor drept creații
proprii.
Cuvântul plagiat provine din latinescul plagium , care înseamnă „a vinde altora sclavi furați
sau care nu au ap arținut vânzătorului”. Din punct de vedere semantic, termenul de plagiat este
sinonim cu cel de furt, referindu -se la o formă d e furt intelectual. Considerat din această
perspectivă, plagiatul constituie o infracțiune.

7 Plagiatul este distinct de încălcarea drepturilor patrimoniale de autor (de exemplu, susținerea
publică a unei lucrări academice cumpărate de la firme specializate în redactarea unor astfel de
lucrări), dar, în opinia no astră, plagiatul contravine drepturilor morale ale autorului.

3.3.1. Plagiatul și copierea în spațiul academic . În educație și cercetare, copierea ilegală sau
lipsită de etică este cunoscută sub den umirea de plagiat. În lucrarea, Introducing Copyright. A plain
language guide to copyright in the 21st century, Commonwealth of Learning (2009), autorul Julien
Hofman, consideră că ar fi mai bine să se păstreze termenul de plagiat pentru copiere a lipsită d e
etică , iar copierea care încalcă drepturile morale și de autor să fie considerată ilegală sau ilicită.
După cum prezentam în rândurile anterioare , drepturile de autor au o durată limitată în timp,
în timp ce drepturile morale sunt perpetue. În cele mai multe țări anglofone , se consideră că odată
de valabilitatea drepturilor de autor a atins durata maximă, nu mai există nicio restricție privind
copierea unei lucrări și nici obligația legală de a recunoaște autorul operei. Cu toate acestea, cele
mai multe instituții de învățământ, aderă la un cod nescris care impune studenților, cercetătorilor și
altor autori din spațiul academic să recunoască autorii lucrărilor și ideilor pe care le -au folosit, fapt
considerat a fi parte integrantă din onestitatea și etich eta academică. Nerespectarea acestui fapt este
considerat un plagiat și multe instituții academice au sancțiuni stricte pentru cei care plagiază.
Preocupările legate de plagiatul îi vizează cu precădere pe cei care lucrează în educație și
cercetare. Este m ai mult decât evident că plagiatul se referă la actul de a copia direct dintr -o altă
lucrare, chiar dacă drepturile de autor a u expirat, fără amintirea autorului. Plagiatul este o formă de
fraudă academică, prin atribuirea lucrărilor altuia, drept lucrări personale.
În prezent, plagiatul este accentuat de Internet, de unde pot fi preluate și copiate informații,
cercetări, articole, idei, imagini etc.. Ca răspuns la aceste forme de fraudă au fost produse o serie de
software -uri ce pot detecta dacă un materia l a fost copiat de pe Internet sau din alte surse. Cu toa te
acestea, respectivele progra me nu pot detecta încălcarea drepturilor de autor sau plagiatul, deoarece
nu se poate decide dacă este vorba de o copiere legitimă, ilegală sau lipsită de etică. Doar s e poate
alerta un utilizator pentru posibila încălcare a drepturilor de autor sau pentru plagiat.
O altă formă de plagiat se referă la utilizarea unei idei sau expresii fără a recunoaște acest
fapt. Orice studiu sau cercetare originală trebuie să pornească de la activitatea desfășurată
predecesori . Problema care se pune este: î n ce măsură este necesar pentru un autor sau cercetător să
recunoască sursa de oricărei idei sau expresii pe care le folosește ? Referințele sunt necesare atât
pentru recunoașterea pat ernității ideilor, pentru stabilirea continuității sau discontinuității lor, dar
mai ales pentru identificarea autorității unor autori, în cazul unor idei controversate. În fiecare
subiect există ceva banal, comun, care „nu deranjeaz ă” și poate fi consider at „de la sine” și ceva ce
este discutabil și original, ce constituie un element de referință. Nu va fi niciodată prea ușor de
stabilit unde se trage linia de graniță între „obișnuit” și „original”, astfel încât , să nu apară situația în
care cineva să nu f ie acuzat pe nedrept, de plagiat.

3.3.2. „Furtul de idei” . Discuția cu privire la plagiat duce , fără îndoială , la problema „furtului de
idei”. După cum am arătat anterior, ideile nu se bucură de protecția drepturilor de autor și a
drepturilor morale. Deși nu sunt protejate de drepturi de autor, ideile pot avea o valoare economică.
O persoană cu anumite aptitudini ar putea avea nevoie doar de o idee originală pentru a putea
începe o afacere sau pentru a produce o operă originală de literatură sau artă. Medi ul de afaceri
recunoaște valoarea economică a ideilor prin solicitarea celor implicați să semneze acorduri de non –
divulgare a unor idei originale. Tot în mediul de afaceri se întâlnește protecția juridică a secretelor
comerciale.
În schimb, în mediul acade mic nu există astfel de acorduri de non -divulgare a ideilor
originale. Cu toate acestea, aceste idei ar trebui să stea la baza cercetării academice. În principiu,
gradele de cercetare sunt acordate numai pentru lucrări originale și pot fi publicate doar ce rcetări
care conțin ceva original. Găsirea unei idei originale , poate fi cea mai dificil ă parte a cercetării
academice. Într -o anumită măsură, ideile originale sunt protejate printr -un „cod de onestitate ”
academică. Totuși, există situații în care cercetăt orilor le sunt furate ideile.

8 Pe măsură ce instituțiile academice acordă o importanță tot mai mare rezultatelor cercetării
individuale exprimată în mod fals în „numărul de publicații” (nu în calitatea acestora!!!) și mai
puțin cercetărilor colective sau a ctivităților de predare și mentorat, nu este exclus ca fenomenul
plagiatului și al „pescuitului de idei” să atingă cote din ce în ce mai alarmante. Există și instituții
care au elaborat atât politici pentru a rezolva aceste probleme, cât și proceduri admin istrative pentru
a le pune în aplicare. Dar , aceste politici nu sunt de prea mare ajutor pentru cineva care simte că i -a
fost furată o idee, pentru că, de obicei este dificil de dovedit paternitatea unei idei.
În principiu, singura modalitate eficientă de a proteja o idee nouă este de a păstra tăcerea cu
privire la o temă de cercetare, iar odată ce aceasta a fost finalizată cu succes să fie publicată cât mai
repede posibil. Aceasta, desigur, înseamnă publicarea lucrării fără a beneficia de feedback de la
colegi sau de la alți cercetători din domeniu. Este posibil ă protej are unei idei și obținerea unui
feedback cu privire la aceasta, prin publicarea unui proiect de lucru ce conține respectiva idee.
Astfel, un autor se asigură cercetare sa și orice alte creați i derivate din ea, beneficiază de protecția
oferită de drepturile de autor. Practica tradițională de a trimite un proiect la un coleg pentru a
comenta rezultatele obținute și pentru a obține protecție prin copyright este astfel, abandonată .
Mai nou , se pro cedează la postarea un proiect online, întrucât este mai rapid, mai puțin
costisitor și eficiența feedbackului este mai mare. Publicarea unui proiect online facilitează
cunoașterea mai rapidă a lucrării și a autorului său, prin creșterea gradului de „vizib ilitate”, dar în
egală măsură , face cunoscute autorilor lucrări similare aflate în derulare. Din punct de vedere
tehnic, postarea unui proiect online echivalează cu publicarea, iar cele mai multe reviste nu publică
o lucrare care a fost deja publicată.

4. Considerații finale…
Există o varietate de justificări pentru importanța aplicării drepturilor de proprietate intelectuală.
Aceste a variază de la o țară la alta, deținând o pondere diferită în funcție de context. Totuși, un
lucru rămâne de necontestat, ș i anume : opinia generală conform căreia în elaborarea și dezvoltarea
legilor moderne ale dreptului de proprietate intelectuală argumentele de ordin economic și cele care
țin de politicile publice sunt prevalente în legile anglo -americane, în timp ce în spa țiul european,
argumentele de ordin moral și elementele de drept civil, fundamentează elaborarea acelorași legi.
De asemenea, nu trebuie uitat că există o serie de creații intelectuale, care prin caracteristicile și
particularitățile lor, se situează la limita a ceea ce ar putea intra , în mod normal , sub protecția
drepturilor de proprietate intelectuală, considerate într -o abordare tradițională.
În final, lansăm o întrebare cu răspuns deschis: există oare o corelație între interesul crescut
manifestat la or a actuală pentru problematica plagiatului și faptul că marile corporații dețin
controlul absolut asupra unui număr considerabil din drepturile de proprietate intelectuală sau
această coincidență stă pur și simplu sub semnul hazardului?

Bibliografie:
[1]. ANHEI ER, H.; ISAR, Y. R. (ed.) (2010). Cultural Expression, Creativity and Innovation, Sage, Los Angeles,
London, New Delhi.
[2]. CHARMASSON , H.; BUCHACA , J. (2008). Patents, Copyrights & Trademarks For Dummies , 2nd Edition, Wiley
Publishing, Wiley, 2008.
[3]. CREWS , K. D. (2006). Copyright law for librarians and educators: creative strategies and practical solutions
(2nd ed.), American Library Association, Chicago.
[4]. EISNER , C.; VICINUS , M. (ed.) (2008). Originality, Imitation, and Plagiarism. Teaching Writing in the Digi tal
Age, The University of Michigan Press.
[5]. GEIGER , C.; BOUYSSI -RUCHET , M.; HILTY, R. M. (sous la dir.) (2007). Perspectives d’harmonization du droit
d’auteur en Europe. Rencontres franco -allemandes , Springer, Paris – Berlin.
[6]. GHIDINI , G. (2010). Innovation, Competition and Consumer Welfare in Intellectual Property Law ,
[7]. Edward Elgar Publishing, Cheltenham – Northampton.
[8]. HOFMAN , J. (2009). Introducing Copyright. A plain language guide to copyright in the 21st century ,
Commonwealth of Learning, Vancouver, 2009 .
[9]. LITMAN , J. (2006). Digital copyright , Prometheus Books, New York.
[10]. MAY, C. (2007). The World Intellectual Property Organization Resurgence and the Development Agenda ,
Routledge, NewYork.

9 [11]. MCLEOD, K. (2007). Freedom of Expression. Resistance and Repression in the Age of Intellectual Property ,
University of Minnesota Press, Minneapolis – London.
[12]. PATRY , W. (2011). How to Fix Copyright , Oxford University Press.
[13]. PUGATCH , M. P. (2004). The international political economy of intellectual property rights , Edward El gar
Publishing, Cheltenham – Northampton.
[14]. SPINELLO , R. A.; TAVANI , H. T. (ed.) (2005). Intellectual property rights in a networked world: theory and
practice , Information Science Publishing, Hershey – London – Melbourne – Singapore.
[15]. STOKES , S. (2001). Art and Copyright , Hart Publishing, Oxford and Portland.
[16]. ZLATE , M. (2000). Fundamentele psihologiei , București, Pro Humanitate.
[17]. http://en.wikipedia.org/wiki/Intellectual_property
[18]. http://fr.wikipedia.org/wiki/Propri%C3%A9t%C3%A9_intellectuelle
[19]. http://ro.wikipedia.org/wiki/Plagiat .