Invățământ la distan ță [608158]

UNIVERSITATEA “AL.I.CUZA” IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Invățământ la distan ță

ISTORIA ANTIC Ǎ
UNIVERSAL Ă

I. ISTORIA ORIENTULUI

Conf.univ.dr. MIHAIL VASILESCU

SEMESTRUL I
2004 – 2005

4CUPRINS

Introducere în studiul istoriei antice …………………………………………………………………………….. ..5
1 EGIPTUL ………………………………………………………………………………………………………. …11
1.1 Țara și populația ……………………………………………………………………………………………..11
1.2 Periodizarea istoriei Egiptului …………………………………………………………………………..12
1.3 Epoca predinastic ă…………………………………………………………………………………………..15
2 MESOPOTAMIA……………………………………………………………………………………………….23
2.1 Țara și populația. …………………………………………………………………………………………….23
2.2 Periodizarea istoriei Mesopotamiei ……………………………………………………………………24
2.3 Preistoria Mesopotamiei…………………………………………………………………………………..24
2.4 Perioada protoliterar ă………………………………………………………………………………………25
2.5 Epoca sumerian ă……………………………………………………………………………………………..25
2.6 Epoca accadian ă……………………………………………………………………………………………..27
2.7 Epoca domina ției gutilor ………………………………………………………………………………….28
2.8 Epoca Isin și Larsa…………………………………………………………………………………………..28
2.9 Regatulvechiului Babilon …………………………………………………………………………………29
2.10 Epoca Kassi ților………………………………………………………………………………………….29
2.11 Assyria……………………………………………………………………………………………………. …30
2.12 Regatul Noului Babilon (Chaldeea) ……………………………………………………………….33
3 PALESTINA …………………………………………………………………………………………………….. 35
3.1 Țara și populația ……………………………………………………………………………………………..35
3.2 Izvoare …………………………………………………………………………………………………….. ……36
3.3 Istoria evreilor …………………………………………………………………………………………….. …38
4 FENICIA ………………………………………………………………………………………………………. ….42
4.1 Țara și populația ……………………………………………………………………………………………..42
4.2 Istoria fenicienilor…………………………………………………………………………………………. ..42
5 HITTI ȚII…………………………………………………………………………………………………………..45
5.1 Țara și populația ……………………………………………………………………………………………..45
5.2 Istoria hitti ților………………………………………………………………………………………………..46
6 IRANUL …………………………. ……………………………………………………………………………. ….49
6.1 Țara și populația. …………………………………………………………………………………………….49
6.2 Regatul Mediei ……………………………………………………………………………………………… 51
6.3 Imperiul Ahemenizilor ……………………………………………………………………………………51
TEMĂ DE CONTROL ……………………………………………………………………..55

5
INTRODUCERE ÎN STUDIUL ISTORIEI ANTICE

Prin Antichitate se în țelege acea perioad ă îndelungat ă din trecutul omenirii, de
aproximativ patru milenii, care se situeaz ă între Epoca Preistoric ă sau a Societ ății
Primitive și Evul Mediu. Începuturile acest ei epoci istorice se plaseaz ă către cea de-a
doua jum ătate a mileniului IV a.C., când, ca urmare a progreselor realizate de unele
comunități umane, a fost f ăcut saltul calitativ c ătre un nou tip de civiliza ție. Sfârșitul
Antichității este considerat anul 476, când dispare Imperiul Roman de apus. Este o dat ă
pur conven țională, deoarece, în realitate, lumea antic ă nu a disp ărut în mod catastrofic,
la o anumit ă dată, ci ca urmare a unor îndelungate și foarte complicate procese
economice, sociale și politice care s-au manifestat cu intensitate diferit ă și în
circumstan țe diferite în arealul geografic al Antichit ății.
Antichitatea, în întreaga sa complexitate, este obiectul de studiu al istoriei antice.
Este o istorie care, din punct de vedere geografic, se limiteaz ă la un spa țiu relativ
restrâns al globului terestru care se întinde, în linii foarte generale, de la Oceanul Pacific
în est, pân ă la Oceanul Atlantic în vest. C ătre nord, lumea antic ă se separă și deopotriv ă
se unește cu alte arii de civiliza ție, unde locuitorii au continuat s ă-și ducă existența
învechile forme ale preistoriei, printr-o linie ideal ă care ar l ăsa în sudul s ău China,
subcontinentul indian și Afganistanul, înaintând c ătre vest prin sudul M ării Aral, al
Mării Caspice și al munților Caucaz, pentru a se îndrepta apoi spre nord, incluzând o
fâșie îngustă de pământ de pe litoralul M ării Negre pân ă la Dunăre, urmând apoi cursul
Dunării și al Rhinului, cu unele excep ții, cum au fost Dacia roman ă și teritoriul dintre
Dunăre și Rhin, cunoscut de romani sub numele Agri Decumates, pentru a se termina la
limita dintre Anglia și Scoția. În sud, spa țiul antichit ății includea nordul Africii, Egiptul
până în Nubia, regiunea syro-palestinian ă și Mesopotamia pân ă la Golful Persic. Apele
Golfului Persic, ale Oceanului Indian și ale Mării Chinei delimiteaz ă mai departe c ătre
est arealul sudic al antichit ății.
Rezult ă că cea mai mare parte a planetei noastre nu a cunoscut Antichitatea. Dar
chiar și în teritoriul acesteia, evolu ția istorică de la Preistorie la Antichitate nu s-a
produs simultan. Cât se poate judeca dup ă datele care stau ast ăzi la dispozi ția istoricilor,
cele maivechi civiliza ții antice au luat na ștere în cea de a doua jum ătate a mileniului IV
a.C. în valea Nilului și în sudul câmpiei dintre Tigru și Eufrat. Poate ceva mai târzii sunt
civilizațiile antice ap ărute în nordul Syriei și pe Eufratul mijlociu, precum Ebla și Mari,
ca și cele din Canaan Assyria și Elam. Treptat, elementele constitutive lumii antice au
apărut și în Anatolia, Creta preelenic ă și Grecia mycenian ă. Către Orientul îndep ărtat,
civilizația Indusului și cea chinez ă au apărut după prima jum ătate a mileniului III a.C. În
bazinul M ării Egee, dup ă dispariția lumii myceniene, Grecia revine pentru mai multe
secole la formele de via ță gentilică, Antichitatea revenind treptat, începând cu prima
jumătate a secolului VIII a.C. Cam în aceea și perioadă, grecii și etruscii au dat primul
impuls major c ătre lumea veche pentru popoarele italice, fiind urma ți de romani care,
prin cucerirea treptat ă a întregului bazin mediteraneean, au impus sistemul lor politic,
economic și social la numeroase popula ții, precum tracii illyrii, gallii, celtiberii etc.
Prin cucerirea roman ă, lumea antic ă cunoaște maxima sa dezvoltare, în primele decenii
ale secolului II a.C.
Așadar, de la primele manifest ări ale Antichit ății și până la maxima sa
dezvoltare, au trecut peste trei milenii, ceea ce vorbe ște de la sine despre evolu ția

6asincronă a popula țiilor care au f ăcut pasul de la lumea societ ății primitive c ătre cea
antică. De altfel, cea mai mare parte a popula țiilor preistorice nu a cunoscut
Antichitatea, ele trecând direct la alte tipuri de civiliza ție, medieval ă sau modern ă.
O simpl ă privire asupra h ărții fizice a lumii antice ne arat ă că în acest areal
exista o mare varietate a formelor de relief și a condițiilor climaterice: de la câmpiile
aluvionare la podi șuri înalte și ținuturi muntoase, de la clima umed ă, tropicală, specifică
Indiei și sudului Chinei, la cea uscat ă, caracteristic ă nordului Africii și Orientului
apropiat și mijlociu, pân ă la clima temperat ă din Europa, Anatolia și China central ă și
de nord. Se poate observa de asemenea c ă pe aceast ă hartă existau teritorii continentale
și altele aflate în apropierea m ărilor și oceanelor.
Schimb ările climaterice pe care globul te restru le-a suferit începând cu sfâr șitul
erei glaciare, acum aproximativ 12000-10.000 de ani în urm ă, au influen țat puternic
evoluția grupurilor umane. Dac ă fenomenul de înc ălzire a climei a produs, în Asia și
Europa, retrageraea ghe țarilor spre nord, ap ărând astfel în aceast ă direcție mai mult
spațiu de locuit pentru omul primitiv, schimbarea direc ției vânturilor a avut ca rezultat
deșertizarea progresiv ă a vaste teritorii din nordul Africii și din Asia, cândva bogate în
vegetație și propice vie ții omului, devenind treptat inospitaliere, ceea ce a determinat
depopularea lent ă a acestora, oamnii îndreptându-se c ătre alte regiuni în care via ța era
mai puțin dificilă.
Aceast ă varietate a condi țiilor naturale ale lumii antice arat ă că nu trebuie
absolutizat rolul factorului geografic în apari ția civiliza țiilor antice. Dac ă este evident c ă
primele state au ap ărut în Egipt și în sudul Mesopotamiei, în parte datorit ă condițiilor
favorabile create de marile fluvii care curgeau acolo, Nilul și, respectiv, Tigrul și
Eufratul, care au facilitat practicarea unei agriculturi mai eficiente și cu eforturi mult
mai micii decât în alte regiuni, cu efecte benefice asupra situa ției economice și asupra
evoluției sociale și politice a popula țiilor de acolo, nu este mai pu țin adevărat că și în
alte regiuni, în condi ții geografice diferite, unele comunit ăți umane au evoluat treptat
către civiliza ția de tip antic. Este vorba, pentru a ne limita la exemple dintr-o arie
geografic ă vecină Egiptului și sudului Mesopotamiei, de state timpurii care au ap ărut în
Syria, Canaan, Anatolia, nordul Mesopotamiei și Assyria, ca urmare a unei evolu ții
interne complexe care începuse înc ă din neolitic, fiind influen țate, desigur, și de factori
externi, dar în condi ții geografice mult diferite de acelea din Egipt și Sumer
Începuturile Antichit ății marcheaz ă și trecerea de la preistorie la istorie. Ceea ce
deosebește în mod fundamental epoca preistoric ă de cea istoric ă este nu tipul de
economie, de societate sau de organizare politic ă, ci calitatea surselor la care apeleaz ă
specialiștii celor dou ă mari epoci pentru cunoa șterea, fie și parțială, a trecutului. În timp
ce preistoricienii apeleaz ă, mai ales pentru perioadele foartevechi, în exclusivitate la
surse nescrise, numite în genere izvoare arheologice, și numai arareori și pentru
perioadele târzii la aluziile surselor scrise, istoricii apeleaz ă mai ales la surse scrise la
care adaug ă, într-o m ăsură variabilă, sursele arheologice.
Din aceast ă calitate diferit ă a surselor rezult ă și tipul de reconstituire a
trecutului. În timp ce Preistoria poate fi considerat ă, din acest punct de vedere, o istorie
anonimă, epoca istoric ă devine tot mai mult, pe m ăsură ce izvoarele scrise sunt mai
numeroase și de o calitate mai bun ă, o istorie a oamenilor concre ți, cu credin țele și
idealurile lor, cu bucuriile și necazurile lor, pe care-i cunoa ștem după numele pe care îl
purtau, dup ă limba pe care o vorbeau, dup ă poporul c ăruia aparțineau, dup ă țara pe care
o locuiau, care î și duceau existen ța în cadrul unei anume societ ăți, cu o anumit ă
organizare politic ă etc. Inventarea scrisului reprezint ă una dintre cele mai de seam ă
realizări ale spiritului uman, iar apari ția izvoarelor scrise separ ă epoca istoric ă de cea

7preistoric ă. Nu trebuie, de aceea, exclus ă posibilitatea c ă și alte comunit ăți umane s ă fi
făcut pași însemna ți către tipul de civiliza ție antică, însă datorită faptului c ă ele nu au
cunoscut scrierea, noi nu ne putem forma o idee clar ă despre ele. Este cazul, spre
exemplu, unor comunit ăți din Canaan și Asia Mic ă, despre care arheologia a demonstrat
că ajunseser ă, încă din epoca bronzului, dac ă nu din neolitic, la un stadiu remarcabil de
civilizație, cu o via ță economic ă și socială care se desf ășoara într-un cadru preurban sau
chiar urban, ceea ce presupune multe dintre caracteristicile recunoscute ale civiliza țiilor
antice. Dar în absen ța datelor scrise, istoria concret ă a acestor comunit ăți nu poate fi nici
măcar schițată.
În afara scrierii, civiliza țiile de tip antic se caracterizeaz ă, și totodată se
deosebesc de cele din preistorice, prin apari ția claselor sociale și a statului și prin
preponderen ța vieții urbane fa ță de cea rural ă. Aceste tr ăsături sunt rezultatul unor
îndelungi evolu ții ale comunit ăților preistorice, cu progrese semnificative pe mai multe
planuri, dar în primul rând tehnologic. Este vorba de cuno ștințele și de abilit ățile
necesare producer ii bronzului și, ceva mai târziu, a fierului. Uneltele mai performante
au făcut ca munca oamenilor s ă fie mult mai rentabil ă, putându-se crea astfel un plus-
produs care a fost însu șit, cu timpul, de o anumit ă parte a popula ției, restrâns ă
numericește. De asemenea, armele mai bune au creat mari avantaje unor comunit ăți în
raport cu altele, deoarece r ăzboiul devenise și el o îndeletnicire profitabil ă, bunurile
jefuite, oamenii lua ți în robie sau teritoriile cucerite constituind alte mijloace de
înavuțire și de sporire a prestigiului social pent ru cei care participau la astfel de
activități, militarii. S-a ajuns astfel la o tot mai accentuat ă stratificare social ă în funcție
de avere și la apari ția elitelor sociale ereditare. Este demn de remarcat c ă practicarea
metalurgiei bronzului a constituit unul dite re imboldurile majore pentru trecerea la
civiliziile de tip antic mai ales în partea oriental ă a lumii antice, pe când civiliza țiile
istorice din nordul Mediteranei, cu excep ția celei myceniene, s-au afirmat mai târziu, în
epoca fierului. Progresul economic, înso țit de o însemnat ă creștere demografic ă și de
adâncirea diviziunii muncii intra – și intercomunitare, complexitatea raporturilor
sociale, influen țele externe, și multe alte cauze care nu întotdeauna au putut fi bine
evidențiate au făcut ca organizarea gentilico-tribal ă, specific ă lumii preistorice, s ă nu
mai corespund ă necesităților și să se treacă la o organizare politic ă superioar ă, care este
statul. La scara lumii antice, acest proces a început în a doua jum ătate a mileniului IV
a.C. și a durat pân ă târziu în era cre ștină.
În ceea ce prive ște modul cum societ ățile antice î și asigurau existen ța, altfel spus
modul de produc ție, multă vreme s-a considerat c ă avem de-a face cu un mod de
producție sclavagist, numit astfel deoarece se credea c ă principala for ță de munc ă era
cea servil ă. Cercetările sistematice din ultima jum ătate de veac au scos în eviden ță că
această concepție este numai în parte valabil ă, ea aplicându-se mai cu seam ă la o
anumită etapă a evoluției unor cet ăți grecești sau a lumii romane. În statele orientale, au
existat cu certitudine sclavi, num ărul lor diferind de la stat la stat și de la epoc ă la epocă.
Erau sclavi ai statului, ai templelor, sau ai particularilor. Dar indiferent de apartenen ța
lor, ei nu au constituit niciodat ă principala for ță de muncă în societate, sclavia oriental ă
având un pronun țat caracter casnic.
Ponderea muncii sclavagiste este unul dintre criteriile care diferen țiază, în
general, lumea oriental ă de cea greac ă-romană. Un alt criteriu este cel al propriet ății.
Grecii și romanii au dep ășit de timpuriu tipul de proprietate comunitar ă asupra
bunurilor, și în primul rând asupra p ământului, în favoarea propriet ății particulare.
Desigur, statul, ca reprezentant al comunit ăți, a continuat, în unele cazuri, s ă posede
însemnate suprafe țe de pământ precum și alte bunuri, dar, în general, proprietatea era

8deplină, adică putea fi vândut ă, donată, lăsată moștenire etc., un tip de proprietate care
are multe asem ănări cu cea de tip capitalist.
Acest tip de proprietate exista și în unele state orientale sau în anumite perioade
din existen ța acestora. El nu este totu și cel mai caracteristic, deoarece proprietatea
statului, întruchipat de monarh, este cea mai r ăspândită. Documentele din Egipt sau din
Mesopotamia spun c ă pământul apar ținea statului. Regele, ca exponent al s ău, oferea
spre folosin ță templelor, comunit ăților sau indivizilor, în schimbul prest ării unor
servicii, diferite suprafe țe de teren. Acest drept de folosin ță, care, în practic ă, adeseori,
se transmitea urma șilor, putea fi totu și oricând revocat. Dar statul era proprietarul nu
numai al p ământului, ci și al atelierelor me șteșugărești; el controla comer țul la mare
distanță, exercita monopolul asupra unor activit ăți, cum ar fi extragerea și prelucrarea
unor metale, și deținea rolul principal în opera țiunile imobiliare și de credit. Chiar și în
acele cazuri în care proprietatea privat ă era mai r ăspândită, statul era, teoretic,
proprietar, func ție pe care și-o exercita în practic ă prin impozitele pe care le aplica și
prin controlul pe care îl exercita asupra activit ăților economice. Desigur, pozi ția
excepțională a monarhului era justificat ă religios, divinitatea fiind aceea care l-a f ăcut
stăpânul țării. Multe dintre aceste caracteristici ale propriet ății din Orientul antic se
regăsesc în dreptul medieval, ceea ce i-a f ăcut pe unii cercet ători să vorbeasc ă despre
relații feudale înc ă din aceast ă perioadă.
Una din consecin țele preponderen ței propriet ății de stat a fost c ă, în Orient,
economia era dirijat ă de la centru, în timp ce în lumea greco-roman ă aceasta era
esențialmente liber ă.
În plan politic, cu unele excep ții, tipul de proprietate a avut consecin țe foarte
importante. Proprietatea statului asupra mijloacelor de produc ție, și în primul rând
asupra pământului, a avut ca rezultat formarea stat elor de tip despotic, în care monarhul,
ca reprezentant al statului și, deci, st ăpânul de drept al țării, cât timp era în func ție, își
exercita puterea f ără vreo îngr ădire din partea altor institu ții ale statului. Din aceast ă
cauză, unii speciali ști vorbesc, pentru Orient, de o robie generalizat ă, în înțelesul că toți
locuitorii se afalu, într-un fel sau altul, în stare de de dependen ță f ață de statul
proprietar al țării, întruchipat de monarh. Într-o anumit ă măsură, conducerile despotice
orientale explic ă marile construc ții, faraonice (piramide, palate, temple), sau ralizarea și
întrținerea marilor sisteme de iriga ție, care au necesitat mobilizare, timp îndelungat, a
unui mare num ăr de brațe de munc ă. În lumea greco-roman ă, însă, proprietatea privat ă,
alături de alte cauze, au generat, pentru o lung ă perioadă de timp, state – oligarhice sau
democratice, în sens antic -, cu o întindere de regul ă mică și cu puțini locuitori (a șa-
zisele state de tip poils), în care liderii, de obicei ale și pentru o perioad ă determinat ă de
timp, trbuiau s ă să conducă în virtutea unor legi, iar activitatea lor era cenzurat ă de alte
instituții ale statului, func ționând o anumit ă separație a puterilor în stat. C ătre sfârșitul
Antichității, ca urmare a unor fenomene foarte complexe, și sub influen ța Orientului, în
Imperiul Roman, reformele lui Diocletianus au dus la insturarea monarhiei absolute de
drept divin, ceea ce a consituit o ruptur ă definitivă cu statul de tip polis și cu valorile
politice create de acesta.
Pentru a deosebi economia lumii orientale de cea greco-roman ă, în literatura de
specialitate se folose ște uneori denumirea de “mod de produc ție asiatic” sau “tributar”.
Acest mod de produc ție a fost teoretizat de Marx, într-o vreme când nu erau f ăcute
marile cercet ări arheologice din Orient ce aveau s ă revoluționeze cuno ștințele noastre
despre realit ățile orientale, și acceptat în manier ă dogmatic ă de numero șii săi adepți,
care nu țin cont de marea complexitate a sistemelor economice orientale. De aceea
întreaga discu ție despre “modul de produc ție asiatic”, precum și raporturile sale cu alte

9“moduri”, precum cel sclavagist și cele medieval, apar ține mai cu seam ă studiilor asupra
marxismului și nu asupra Orientului antic.
Pentru lumea oriental ă, modurile de produc ție prevalente sunt cel „palatin” și cel
„domestic”. Primul a fost rezultatul revolu ției urbane, și e caracterizat de concentrarea
mijloacelor de produc ție la nivel palatin, de statutul servil al produc ătorilor în raport cu
deținătorii puterii politico-administrative, de puternica și organica specializare a muncii,
etc. Modul “domestic” este îns ă în prelungirea situa ției din neolitic și se caracterizeaz ă
prin coinciden ța forțelor productive și posesorii mijloacelor de produc ție, prin absen ța
unui specializ ării în produc ție, etc. El este documentat mai ales în regiunile periferice
ale marilor state, în care controlul birocra ției centrale era mai pu țin eficient, precum și
în unele state formate în apropierea Mesopotamiei și sub influien ța mesopotamian ă. Din
această cauză, acest mod de produc ție mai este denumi și „periferic”. Cele dou ă moduri
de produc ție au convie țuit în fapt în întreaga Antichitate, de și sistemul domestic se afla
într-un raport de subordonare fa ță de cel palatin. Existen ța lor nu elimin ă nici problema
evoluției diacronice a forma țiunilor economice, nici problema existen ței altor moduri de
producție marginale, pe care cercetarea istoric ă concretă le-a pus în eviden ță.
În ceea ce prive ște cronologia absolut ă, perioadele de început ale istoriei antice,
și în special ale istoriei Egiptului și Orientului, pun probleme greu de rezolvat, deoarece
datele pe care se bazeaz ă istoricii sunt adeseori nerelevante și greu de conciliat unele cu
altele. În antichitate nu a existat un sistem cronologic foarte r ăspândit, cum este, spre
exemplu, cel folosit ast ăzi de creștini (era cre ștină), care are ca punct de pornire anul
nașterii lui Isus Christos, în cel de al 27-lea an de domnie al împ ăratului roman
Augustus, ceea ce face ca tot ce a fost anterior acestei date s ă aparțină perioadei ante
Christum (a.C.), iar ceea ce aurmat, perioadei, post Christum (p.C.). Și în antichitate
existau, la unele popoare, astfel de repere cronologice, dar fixarea în timp cu exactitate
a acestora este, la ora actual ă, imposibil de realizat datorit ă labilității lor. Astfel,
mesopoamienii se raportau la potop, la pot op sau la exodul lor din Egipt se raportau
evreii, grecii la r ăzboiul troian sau la întoarcerea Heraclizilor, romani la întemaierea
Romei, dar istoricii moderni nu pot fixa în timp aceste „repere”, pentru c ă acestea
aveau o prea mare înc ărcătură mitologic ă și prea multe variante, imposibil de conciliat
unele cu altele. Aceea și lipsă de credibilitate o are fixarea în timp, de c ătre evrei ( și, o
vreme, și de creștini), a evenimentelor istorice în raport cu “facerea lumii”, adic ă de
când Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, calculul având drept criteriu num ărul
generațiilor umane care s-au succedat pân ă la evenimentul avut în vedere și numărul de
ani atribuit de scriitorii biblici fiec ărui reprezentant al unei genera ții. La fel se prezint ă
și cronologiile grce ști bazate pe succesiunea genera țiilor umane, care de obicei î și
aveau începutul într-un zeu sau într-un personaj mitic, considerându-se c ă într-un secol
erau trei genera ții, deci fiecare genera ție semnifica, în plan cronologic, 33,3 ani.
Au ajuns pân ă la noi unele vechi scrieri di n Egipt, Mesopotamia, Assyria, Țara
Hatti, Palestina, Iran, Grecia sau Roma care redau liste de regi sau de demnitari, uneori
cu numărul aniilor lor cât au îndeplinit demnitatea respectiv ă și, în unele cazuri, narând
unele evenimente petrecute în timpul acestora. Dar, adesea, aceste liste au fost
compilate mult mai târziu în raport cu evenimentele presupuse, și aveau adesea o clar ă
tentă politică. Situația se complic ă și mai mult atunci când trebuiesc armonizate
cronologiile folosite în diferite state, deoarece fiecare folosea un calendar propriu și un
sistem cronologic care avea un alt punct de pornire. Nu odat ă, într-un stat func ționau
concomitent mai multe sisteme cronologice, ceea ce reprezint ă dificultăți suplimentare
pentru istoricul modern. Apoi, aceste sisteme cronologice trebuiesc „traduse” în
sistemul nostru cronologic, al erei cre știne. Pe m ăsură ce calitatea datelor cronologice

10sporește, cronologiile devin mult mai exacte. Din aceast ă cauză, la ora actual ă, pentru
perioadele timpurii ale istoriei orientale, se utilizeaz ă trei sisteme cronologice, anume
cronologia înalt ă, cea medie și cea joas ă. Diferențele dintre aceste trei sisteme sunt, cu
cât ne îndep ărtăm în timp, mai importante. Spre exemplu, apari ția statului egiptean s-ar
plasa, dup ă cronologia înalt ă, pe la 3300-3200 a.C., dup ă cea medie, pe la 3100-3000,
iar după cea joasă pe la 2800-2700.
În acest curs se adopt ă cronologia mijlocie care, la ora actual ă, este cea mai
acceptată de speciali ști.
Din motive didactice, prezentul curs se prezint ă ca o succesiune de istorii
« naționale » sau regionale (Egipt, Mesopotamia, Iran, Grecia, Roma etc.). Este
modalitatea cea mai obi șnuită pentru înv ățământul superior, dar criticabil ă întrucât nu
evidențiază suficient sincronismele, interdependen țele și influen țele multiple din
antichitate. Marile istorii ale antichit ății, precum cea faimoas ă a lui Eduard Meyer,
Geschichte des Altertums , sau vasta lucrare colectiv ă, The Cambridge Ancient History ,
care se adreseaz ă specialiștilor, adopt ă mai ales principiul expunerii pe paliere
cronologice, care r ăspunde mai bine exigen țelor menționate. Aceast ă modalitate, care
presupune deja o acomodare cu știința antichit ății, este îns ă greu aplicabil ă unui curs
universitar care se adreseaz ă unor încep ători în deslu șirea tainelor trecutului.

Întrebări recapitulative

1. Ce se înțelege prin Antichitate?
2. Care este aria geografic ă a Antichit ății?
3. Care sunt factorii care au favorizat apari ția statelor antice?
4. Care sunt deosebirile mai semnificative dintre antichitatea oriental ă și cea greco-
romană?
5. Care sunt modurle de produc ție preponderente în statele orientale?
6. Ce probleme ridic ă sistemele cronologice antice?

111. EGIPTUL

1.1. Țara și populația

Egiptul se afl ă în nord-estul Africii. Aici, pe valea Nilului, a luat na ștere unul
dintre cele maivechi state cunoscute în istorie și a fost creat ă una dintre cle mai
strălucite și originale civiliza ții ale lumii, care a fascinat și fascineaz ă încă, prin
grandoarea și fumusețea ei enigmatic ă, pe toți cei care au venit în contact cu ea,
specialiști și profani deopotriv ă.
Numele de Egipt, prin care nume roase popoare,din antichitate pân ă astăzi,
numesc țara de pe valea Nilului, este de origine greac ă (Aigyptos ). Această denumire,
transpune îns ă sintagma egiptean ă Hwt k’Pth , care desemna la origine un cartier din
Memphis și semnifica Casa Ka-ului (=Spiritului) lui(zeului) Ptah. Grecii au folosit
această denumire înc ă din epoca mycenian ă, așa cum ne arat ă o inscrip ție din Cnossos ,
paralel cu o alta, Misr , care era folosit ă de numeroase popula ții din Orientul, de atunci
până astăzi. Egiptenii î și denumeau țara mai ales prin cuvintele kemi și teser, primul
termen însemnând “negru”, aluzie la aspectul închis al culorii solului egiptean, datorat
revărsării Nilului, iar cel de-al doilea semnificând “ro șu”, aluzie la aspectul ro șiatic al
nisipului atotcuprinz ător din afara v ăii inundabile a fluviului
Asupra apari ției, evolu ției și caracterului statului și civilizației egiptene o mare
înrâurire au avut condi țiile naturale. Țara este limitat ă la est de teritoriul de șertic ce
separă valea Nilului de apele M ării Roșii, așa-zisul platou al Arabiei, la vest de pustiul
inospitalier al Lybiei, iar la nord de apele M ării Mediterane. C ătre sud, grani ța Egiptului
a evoluat, de-a lungul timpului, de la prima pân ă către a patra și chiar a cincea cataract ă
a Nilului, în Nubia. Nubia, numit ă devechii greci și Ethiopia « Țara oamenilor ar și (de
soare)», « Țata negrilor», începea de la prima cataract ă și corespunde în parte cu
Sudanul de ast ăzi. În epoca Regatului Nou, egiptenii numeau partea de nord a Nubiei
Țara Wawat, iar partea de sud Țara Kuș. Mai spre sud, în Sudan și pe litoralul Somaliei
și Eritreii de ast ăzi, se afla Țara Punt, locuit ă de popula ții negroide. Dac ă în epoca
Regatuluivechi Egiptul se întindea, de la nord c ătre sud, pân ă la prima catract ă a
Nilului, pe o lungime de peste o mie de kilometri, între cea de a 24-a și cea dea a 31-a
paralelă nordică, începând cu epoca Regatului Mijlociu, țara faraonilor se întndea mult
spre sud , pân ă către paralela 19. În de șertul lybian, la vest de Nil, se aflau șase oaze
care au fost treptat integrate Egiptului. Dintre acestaea, cea mai important ă a fost oaza
Fayum.
Numele fluviului Nil este de origine greac ă (Neilos ).vechii egipteni îl numeau
Hapi. Este unul dintre cele mai mari fluvii, cu o lungime de circa 6690 km. Izvor ăște
din lacurile Africii ecuatoriale, primind pe cursul s ău superior și mijlociu mai mul ți
afluenți car-i sporesc sim țitor debitul. La v ărsarea în Marea Mediteran ă, din dreptul
orașului Memphis, fluviul se ramific ă în mai multr bra țe, formând ceea cevechii greci
numeau «Delta», deoarece teritoriul rezultat sem ăna cu literea D («delta») din alfabetul
grecesc. În întreaga istorie a Egiptului, Delta a faost considerat ă un teritoriu deosebit,
numit Egiptul de Jos, în timp ce restul țării forma Egiptul de Sus. În literatura de
specialitate, pentru perioadele când țara faraonilor se întindea, c ătre sud, mult dincolo
de prima cataract ă a Nilului, se opereaz ă cu trei subdiviziuni istorico-geografice:
Egiptul de Jos (= Delta), Egiptul Mijlociu (= teritoriul de la Memphis pân ă la prima
cataractă) și Egiptul de Jos (= teritoriul de la sud de prima ctaract ă).
Din punct de vedere climateric, Egiptul apar ține regiunii cu clim ă excesiv de
uscată care s-a instalat treptat în perioada post-glacial ă în întreg nordul Africii,

12transformându-l într-un pustiu inospitalier. Dar fluviul Nil, cu rev ărsările sale periodice,
a făcut ca pe fâ șia de pământ de-a lungul s ău, lată de numai 10-40 km, cuprins ă de
aceste rev ărsări, să se depun ă un mâl fin, bogat în substan țe minerale nutritive,
transformând-o într-una din cele mai fertile v ăi, unde agricultura – care va profita și de
un sistem de iriga ții tot mai cuprinz ător – avea condi ții prielnice de practicare, recoltele
fiind previzibile, sigure, în func ție de nivelul rev ărsărilor. Nu întâmpl ătorvechii egipteni
divinizau Nilul, ca d ătător de via ță țării, iar grecii considerau, dup ă expresia fericit ă a
lui Hecataios din Milet, pe care a preluat-o Herodot, c ă Egiptul era un „dar al Nilului”.
Aceleași realități geografice, explic ă într-o bun ă măsură profunda originalitate a
civilizației egiptene. Având în vest pustiul Lybiei și în est pe cel arabic, teritorii foarte
slab populate, Egiptul putea avea leg ături cu restul lumii doar prin nord și prin sud. În
nord, prin peninsula Sinai, un teritoriu de asemenea pu țin ospitalier, cu popula țiile din
Orientul Apropiat, și pe cale maritim ă, cu lumea cretan ă și greacă. Spre sud, Egiptul
putea între ține relații cu teritoriile dinspre cursul mijlociu al Nilului, locuite de
populații aflate într-un stadiu de dezvoltare inferior celui la care ajunseser ă egiptenii. De
unde și realitatea c ă, dacă influențele externe nu lipsesc în civiliza ția egiptean ă, acestea
contează totuși mai puțin în compara ție cu alte arii de civiliza ție.
Firește, mediul geografic, explic ă numai în parte istoria Egiptului. La acesta,
trebuie ad ăugat elementul esen țial, omul, care de-a lungul mileniilor a trudit din greu,
ca agricultor sau ca me șteșugar, ca soldat sau ca scrib, la ridicarea acelui edificiu care
poartă pecetea ve șniciei, a tenacit ății, a talentului și a geniului.
Poporul egiptean s-a format mult înainte de apari ția statului. Resturile de
oseminte, precum și reprezent ările sculpturale și picturale, fac dovada c ă egiptenii,
departe de a apar ține unei singure rase, au rezultat în urma fuziunii mai multor tipuri
antropologice în perioada post-glacial ă, când oameni de origini diferite și de rase
diferite au afluit c ătre valea Nilului. În nord, predomina tipul europoid, înrudit mai cu
seamă cu fondul principal al popula țiilor din Maghreb, dar, în mai mic ă măsură, și cu
grupul armenoid, binecunoscut în Asia Mic ă, în timp ce în sud predominau negroizii.
Infiltrațiile de lybieni, de nubieni și de asiatici din perioadele de sl ăbiciune a puterii
ststului faraonilor, or aducerea unor astfel de elemente în captivitate sau în sclavie în
multimilenara istorie avechiului Egipt, n-au modificat profund fondul autohton întrucât
ele reprezentau aspecte antropologice deja constitutive ale etnosului egiptean.
Limba egiptean ă, cu o existen ță atestată de circa cinci milenii, confirm ă sinteza
etnică ce a avut loc înc ă din preistorie pe malurile Nilului. Ea forma o grup ă aparte în
cadrul familiei de limbi semito-hamite care, al ături de grupa lybiano-berber ă a acestei
familii, cuprindea aproape întreaga popula ție din nordul Africii, de la Marea Ro șie la
Oceanul Atlantic.

1.2. Periodizarea și cronologia istoriei Egiptului

Cea mai veche periodizare a istoriei Egiptului a fost f ăcută în antichitate de
protul egiptean Manethon din Sebennytos, un bun cunosc ător al hieroglifelor, pe vremea
regelui Ptolemaios al II-lea Philadelphos, în prima jum ătate a secoluli III a.C. El a scris
în grecește o istorie a Egiptului ( Aigyptiaka ) din care au ajuns pân ă la noi mai multe
fragmente sau rezumate p ăstrate de unii autori antici . El a împ ărțit trecutul egiptean în
mai multe perioade, având drept criteriu dinastiile regale. Dup ă calculele sale, în Egipt,
până la cucerirea țării de Alexandru Macedon, au fost 31 de dinastii. Înv ățații moderni

13au preluat sistemul lui Manethon, dar au ad ăugat alte criterii care au permis o
periodizare mai larg ă, rezultând astfel mari epoci istorice. Dac ă în genere periodizarea
istoriei Egiptului nu mai pune ast ăzi probleme deosebite, cronologia absolut ă, mai ales
pentru perioadele timpurii, ridic ă încă probleme foarte dificile, încât pentru acestea se
operează cu cele trei sisteme cunoscute, cronologia înalt ă, mijlocie sau joas ă.
Vechii egipteni nu au avut un singur criteriu pentru datarea evenimentelor din
trecut. Ei nu au avut niciodat ă o eră continuă, cum este era cre ștină sau cum este hegira
la musulmani. Adeseori, pentru a data anumite evenimente sau documente, ei se raportau la anul de domnie al regelui sau la unele întâmpl ări mai importante din timpul
domniei acestuia. Aceast ă modalitate de fixare în timp a evenimentelor î și are originea
în Epoca thinit ă (dinastiile I-II), când, spre exempl u, anul când se efectua recens ământul
vitelor, de pe vremea unui anumit fara on, era un important reper cronologic. Totu și,
acest sistem era imperfect, deoarece noi nu avem o list ă completă a regilor egipteni, cu
numărul anilor lor de domnie sau cu evenimente mai importante care au avut loc într-un
anumit an al domniei unui anumit rege, iar incertitudinile calendarului egiptean fac
dificilă convertirea acestor domniii sau evenimente în ani calcula ți după era creștină.
Pentru stabilirea cronologieivechiului Egipt, se apeleaz ă la mai multe tipuri de
documente care, coroborate, permit crearea un ei scheme cronologice, desigur impefecte.
Este vorba devechi liste de regi, uneori cu num ărul de ani de domnie, de genealogii care
prezintă succesiuni de popoare sau de conduc ători, de documente de epoc ă care vorbesc
despre anul de domnie al regelui, de sincronisme între Egipt și alte arii de civiliza ție
(adică datarea unui eveniment sau a unui an din domnia unui rege prin surse externe,
prin implicarea personajului respectiv într-un eveniment bine datat de sursa extern ă), de
date astronomice care apar învechile texte și, nu în ultimul rând, de date arheologice.
Cea mai veche list ă de regi dateaz ă din vremea Regatului vechi. Este a șa-zisa
Piatră de la Palermo , numită astfel deoarece se p ăstrează în muzeul din acest ora ș.
Dacă ar fi ajuns în întregime pân ă la noi, am fi cunoscut lista regilor „preistorici”,
anteriori lui Menes, precum și regii care au urmat acestuia, cu anii lor de domnie și cu
evenimentele mai importante petrecute în timpul domniei, pân ă la dinastia a V-a
(domnia regelui Neferirkare sa u chiar mai târziu). Din p ăcate, din acest monument a
ajuns pân ă la noi în stare fragmentar ă, ceea ce nu permite decât cunoa șterea parțială a
acestei liste.
Din vremea celei de a XIX-di nastii (sec.XIII a.C.) avem a șa-numitele Tabele
Regale , păstrate pe trei inscrip ții. Două dintre ele, cu un con ținut identic, dateaz ă de pe
vremea faraonilor Seti I și Ramses al II-lea și s-au păstrat în templele acestora de la
Abydos. Cea de a treia, în parte identic ă cu celelalte, a fost descoperit ă în mormântul în
formă de capel ă a funcționarului Tjunuroy de la Saqqara. Este vorba de liste de regi,
începând cu Regatulvechi pân ă în Regatul Nou (circa 3000-1250), care sunt în
continuarea unei îndelungate tradi ții religioase de p ăstrare a numelor regale, ca
simboluri ale perenit ății și continuit ății statului egiptean. Toate aceste liste nu amintesc
însă pe prima femeie faraon, Hat șepsut, și nici pe regii „eretici” din perioada Amarna, a
căror acțiune a fost dezaprobat ă de regii care au urmat.
Un alt document important pentru cronologia egiptean ă este Canonul Regilor de
pe timpul lui Ramses al II-lea, care în șira dinastii mitice și regi istorici de la Menes
probabil pân ă la dinastia a XIX-a , pân ă la noi ajungând doar pân ă la dinastia a XVII-a.
În sfârșit, de pe la sfâr șitul domina ției persane sau c ătre începutul epocii elenistice
(aproximativ, anul 320 a.C.), avem a șa-zisa Cronică demotică, care, în realitate, este un
text oracular comentat. În aceast ă scriere sunt în șirați, în ordine, regii din dinastiile
XXVIII-XXX.

14Datele astronomice reprezint ă un capitol foarte dificil al cronologiei egiptene.
Unii egiptologi au acordat o mare importan ță acestor date, considerând c ă ele reprezint ă
date certe, în ani calendaristici, pentru anumite evenimente din istoria Egiptului. În ultimele decenii, îns ă, s-a arătat că precizia acestor dat ări este adeseori îndoielnic ă.
Observațiile astronomice empirice alevechilor egipteni, pe care le cunoa ștem vag din
scrierile care au ajuns pân ă la noi, erau stimulate de necesitatea întocmirii unui calendar
cât mai precis, atât de folositor muncilor agricole. Ei trbuie s ă fi observat de timpuriu c ă
începutul rev ărsării Nilului corespundea cam cu a șa-numitul «r ăsărit heliacal» al stelei
numită de greci Sothis (= egipt. Sopdet , « Steaua Câinelui», «Seaua Câine») și Sirius de
astronomii moderni , adică apariția la orizont a acestei stele pu țin înainte de r ăsăritul
Soarelui (gr. Helios ). Acest «r ăsărit heliacal» era considerat «ziua anului nou, prima zi
din prima lun ă a Revărsării». Pe baza coinciden ței dintre r ăsăritul heliacal al stelei
Sirius și perioada de început a rev ărsării Nilului, înc ă de pe la începutul mileniului III,
egiptenii au conceput un calendar în care anul avea 12 luni de câte 30 de zile fiecare.
La cele 360 de zile, divizate în trei anotimpuri egale, se mai ad ăugau încă 5 zile numite
«în plus fa ță de an», astfel c ă anul lor avea, ca și anul nostru, 365 de zile. Dac ă anul ar fi
început de fiecare dat ă odată cu răsăritul heliacal al stelei Sirius, calendarul lor civil ar fi
corespuns cu cel astronomic. Dar ei nu cuno șteau anul bisect cu ziua sa intercalar ă, asfel
că, la fiecare patru ani, anul civil se sfâr șea cu o zi mai devreme și anul care urma
începea cu o zi mai devreme fa ță de anul astronomic. Dup ă 120 de ani aceast ă diferență
ajungea la o lun ă (30 de zile), iar dup ă 700 de ani la 6 luni, pentru ca abia dup ă 1460 de
ani începutul anului civil s ă corespund ă din nou cu începutul anului astronomic, când
prima zi a primei luni din primul anotimp corespundea cu r ăsăritul heliacal al stelei
Sothis. Aceast ă perioadă de 1460 de ani este denumit ă «ciclul sothic». Din fericire, noi
știm din autorii clasici c ă o coinciden ță a anului nou civil cu r ăsăritul heliacal al lui
Sirius a fost între anii 139-142 p.C., ceea ce i-a ajutat pe astronomii moderni s ă
stabileasc ă că, dacă observarea acestui fenomen astronomic a fost f ăcută la Memphis,
perioadele sothice anterioare au fost în 1313 a.C. și 2769 a.C.
În teorie, men ționarea în izvoarele egiptene a unei date sau a unui personaj care
se poate stabili în ciclul sothic ajut ă la datarea, dup ă sistemul nostru cronologic, a
evenimentului sau a personajului la care face referire izvorul re spectiv. În practic ă,
lucrurile sunt îns ă mult mai complicate, deoarece în calcul trebue lua ți mai mul ți
factori, cel mai important fiind punctul geografic de unde se observa r ăsăritul heliacal al
lui Sirius, care putea fi mai ales Memphis, Theba sau Elephantina. La ora actual ă, se pot
utiliza doar dou ă apariții sothice: prima se refer ă la cel de al 7-lea an al domniei lui
Senusret (gr. Sesostris) al II-lea sau al III-lea, iar cea de doua la cel de al 9-lea an de
domnie a lui Amenhotep I. R ăsăritul heliacal de pe vremea unuia dintre cei doi faraoni
Senusret a putut fi obsevat fie de la Memphis, fie de la Elephantina, între cle dou ă locuri
find o diferen ță de circa 30 de ani, iar cel de pe vremea lui Amenhotep, fie de la Theba,
fie de la Elephantina, difern ța fiind, în acest caz, de aproximativ 11 ani.Toate aceste
incertitudini, de care cercet ătorii trebuie s ă țină cont, explic ă difernțele, uneori
importante, dintre cronologiile adoptate de diferi țil egiptologi.
La ora actual ă, prin coroborarea tuturor datelor semnificative din punct de
vedere istoric și cronologic, periodizarea istoriei Egiptului, precum și cronologia
absolută a marilor perioade, dup ă sistemul cronologic mijlociu, se înf ățișează astfel:
1.Epoca predinastic ă acoperă, în sens larg, întreaga preistorie a Egiptului. În
sens restrâns, ea se refer ă la perioada cuprins ă între jum ătatea mileniului V, pân ă cătrte
sfârșitul mileniului IV ( c. 4500-3150).

152. Epoca Regatului timpuriu , sau Epoca thinit ă, numită în literatura de
specialitate de limb ă engleză și Epoca arhaic ă, cu dinastiile I și II, datată, aproximatv,
între anii 3150-2700;
3. Epoca Regatuluivechi , cu dinastiile III – VI, între, aproximativ, anii 2700-
2200;
4. Prima Perioad ă intermediar ă, cu dinastiile VII – X (par țial contemporan ă
cu dinastia XI) între, aproximativ, anii 2200-2060;
5. Epoca Regatului mijlociu , cu dinastiile XI – XIV, între, aproximativ, anii
206o-1785;
6. A doua Perioad ă intermediar ă, sau epoca domina ției Hicso șilor, cu
dinastiile XV – XVII, între anii 1785-1562;
7. Epoca Regatului nou , sau epoca Imperiului, cu dinastiile XVIII – XX, între
anii 1562-1085;
8. Epoca Regatului târziu , numită și A treia Perioad ă intermediar ă cu
dinastiile XXI – XXXI, între anii 1085-332;
În timpul Regatului târziu, se disting mai multe subperioade:
a) 1085-525 –cu dinastiile XX-XXVI, caracterizat ă printr-o prelungit ă decădere
politică și economic ă;
b) 525-404 – dinastia XXVII este Ahemenid ă (perioada domina ției persane);
c) 404-341– dinastiiile XXVIII-XX sunt egiptene, marcând înl ăturarea
temporară a domina ției persane;
d) 341-332 – dinastia XXXI, care este de asemenea Ahemenid ă.
9. În anul 332 a.C. Alexandru cel Mare cucere ște Egiptul și este acceptat ca
faraon egiptean. Dup ă moartea regelui macedonean, în Egipt se formeaz ă regatul
elenistic al Lagizilor care va dura pân ă în anul 30 a.C., când romanii au cucerit Egiptul
și l-au transformat într-o provincie cu un statut special. În aceast ă situație va rămâne
până la sfârșitul domniei lui Teodosius cel Mare (395 p.C), când Imperiul Roman este
definitiv împ ărțit în două părți, Imperiul de Apus și Imperiul de R ăsărit, acesta din urm ă
transformându-se treptat în imperiul grec bizantin, Egiptul apar ținând acestuia din
urmă. Între anii 639-641, Egiptul este ocupat de arabi, care au arabizat din punct de
vedere lingvistic popula ția autohton ă și au islamizat-o religios.
1.3. Epoca Predinastic ă
Așa cum dovedesc descoperirile arheologice, Egiptul a fost populat înc ă din
paleolitic. Cele maivechi urme ale existen ței omului dateaz ă de circa 350.000 de ani în
urmă. Schimbările climaterice pe care clima terestr ă le-a suferit dup ă ultima glacia țiune
au afectat și Africa de nord, ceea ce a dus la o treptat ă emigrare a oamenilor din
teritoriile supuse de șertizării către valea Nilului. La tranzi ția de la epipaleollitic la
neolitic (mileniile VII-VI), se trece, poate sub influen ța Orientului Apropiat, la
agricultur ă și la creșterea vitelor. Se observ ă o sporire a num ărului așezărilor atât în
Deltă cât și pe valea fluviului.
Civilizațiile caracteristice neoliticului egiptean sunt, în nord și în Delt ă,
Merimda , urmată de Omari , iar în Egiptul de Sus, civiliza țiile tasiană urmată de
civilizațiile badarian ă și amratian ă numite astfel dup ă localitățile Tasa, Badari, aflate
lângă Asyut, și El-Amra, situat ă la circa 120 km la sud de Badari. Contemporan ă cu
faza târzie a civiliza ției Merimda, în oaza cu acela și nume evolua civilza ția Fayum.
Unii arheologi includ civiliza țiile neolitice egiptene în epoca predinastic ă «prmitiv ă»
Aceste civiliza ții se caracterizeaz ă prin organizarea societ ății pe baze agricole. A șezările
erau de mici dimensiuni, de tip ferm ă, în care se practicau deopotriv ă creșterea vitelor

16(ovine, caprine, porcine și bovidee), cultivarea plantelor (mai ales grâul și a orzul) și
unele me șteșuguri (producerea ceramicii, împletitul nuielelor, torsul inului și
prelucrarea pieilor de anim al). Ritul funerar reflect ă complexitatea concep țiilor
religioase specifice procesului tranzi ției de la via ța se vânător la cea de agricultor.
Cimitirile erau în afara spa țiului locuit, la marginea terenurilor cultivabile. Mor ții erau
așezați pe o parte, în pozi ție chircit ă, și erau înso țiți de ofrande alimentare, vase
ceramice, mobilier rustic, dar și de animale vânate. Unele dintre aceste obiceiuri s-au
perpetuat timp de milenii, pân ă în epoca istoric ă.
Între cele dou ă regiuni ale Egiptului, de și legăturile nu lipseau, erau unele
deosebri notabile. În timp ce în Egiptul de Jos prelucrarea pietrei (arme și unelte de
silex, vase) v ădește o tehnic ă superioar ă, Egiptul de Sus excela prin splendida ceramic ă
roșie înrustat ă și cu marginea neagr ă. Treptat, aceste deosebiri se vor estompa, f ără însă
ca cele dou ă grupuri culturale s ă fuzioneze complet. Acest proces complex
caracterizeaz ă întreaga epoc ă predinastc ă, el prelungindu-se și în epoca istoric ă.
Civilizația de pe malurile Nilului începe s ă capete o individualitate specific
egipteană după începutul mileniului IV a.C.., în epoca eneolitic ă, deci mult înainte de
apariția statului și a scrisului. Este ceea ce se nume ște îndeob ște epoca predinastic ă,
care dureaz ă până în jurul anului 3150 a.C. Civilizația caracteristic ă epocii eneolitice
din Egiptul de Sus este cea nagadian ă, numită astfel dup ă localitatea Nagada, situat ă pe
malul stâng al marii bucle a Nilului. Aceast ă civilizație cunoaște trei faze, dar numai
ultimele dou ă aparțin epocii predinastice propriu-zise, faza Nagada I corespunzând cu
civilizația amratian ă. În nord, contemporan ă cu Nagada II (circa 4000-3500), este
civilizația gerzeană, numită astfel dup ă localitatea El Gerzeh, situat ă pe Nil, la câ țiva
km de Meidum. Deosebirile între cele dou ă civilizații sunt vizibile mai ales în
produsele ceramice, dar, trptat, ele se vor influen ța reciproc, fuzionând într-o cultur ă
mixtă, Nagada III , care este caracteristic ă pentru perioada anterioar ă unificării țării
(circa 3500-3150).
În cursul acestei lungi perioade, progres ele realizate – în primul rând economice
– de comunit ățile omene ști de pe valea Nilului, precum și creșterea num ărului
locuitorilor au avut ca rezultat o tot mai accentuat ă diferențiere social ă și o evoluție spre
realizarea unor unit ăți politice tot mai cuprinz ătoare. Astfel au ap ărut nomele (gr.
nomos = provincie, regiune), care erau forma țiuni politico-economice adesea
concurente, însumând un num ăr de așezări. Prin unirea acestor nome, s-au conturat cele
maivechi state egiptene: Egiptul de Jos, în Delt ă, și Egiptul de Sus, de-a lungul Nilului.
Acest proces s-a petrecut, dup ă toate probabilit ățile, în a doua jum ătate a fazei Nagada
III, când, a șa cum indic ă cele 9 nume de faraoni mitici p ăstrate pe Piatra de la Palermo,
în Egiptul de Sus domneau regii „Ka”, iar în Egiptul de Jos, regii „Scorpion”.
Cu toate c ă Egiptul de Jos și cel de Sus vor p ăstra unele particularit ăți proprii
fiecăruia în întreaga istorie a Egiptului, evolu ția politică a celor dou ă regiuni a fost în
general convergent ă, datorată mai ales nevoii de a se men ține controlul asupra întregului
sistem de iriga ții din aria inundabil ă a Nilului. Este de remarcat c ă apariția, în Egipt, a
metalurgiei cuprului și, apoi, a bronzului a influien țat într-o m ăsură mai mică decât în
multe regiuni ale Orientului Apropiat transform ăile sociale și politice ale comunit ăților
umane, unde progresele agriculturii irigate au contat cel mai mult.
Către finele mileniului al IV-lea a.C., aceast ă evoluție convergent ă va sfârși prin
unirea Egiptului de Jos cu cel de Sus. Tot acum apare și scrierea, în forma sa
hieroglific ă, cu ajutorul c ăreia evenimentele, personajele, psihologia social ă și cea
individual ă, creația artistică ș.a., ies din anonimatul preistoriei pentru a da contur istoriei
Egiptului. Unificarea a însemnat pentru egipteni nu numai punctul de început al istoriei

17lor dar și armonizarea, în persoana faraonu lui divinizat, a ordinii sociale și politice cu
ordinea cosmic ă (eg. ma’at ).
În conformitate cu tradi ția păstrată de Herodot și Manethon, faraonul Menes a
fost acela care a unificat cele dou ă părți ale Egiptului; tot el a întemeiat și orașul
Memphis, situat la limita dintre Egiptul de Sus și cel de Jos, care a devenit prima
capitală a statului egiptean unificat. Inscrip țiile egiptene mai amintesc, cam în aceea și
perioadă, de faraonul Narmer, despre care unii înv ățați moderni consider ă că nu-i decât
o altă ipostază a lui Menes. Aceast ă perioadă din istoria Egiptului mai este cunoscut ă și
sub numele de epoca prethinit ă.
Deși formau un stat unificat, cele dou ă componente teritoriale vor continua s ă-și
mențină o anumit ă individualitate înc ă mult timp. Regii egipteni erau numi ți «regi ai
trestiei și ai albinei», denumiri care simbolizeaz ă cele două părți ale Egiptului unificat,
trestia simbolizând delta Nilului, unde aceast ă plantă creștea din bel șug, iar albina
simbolizând Egiptul de Sus. Aceea și semnifica ție o avea și tiara dubl ă pe care o purtau
pe cap faraonii.
Numele localit ăților și al faraonilor egipteni ne sunt cunoscute adesea în varianta
lor greacă. Astăzi noi cunoa ștem care erau numele autentice ale celor mai mul ți dintre
faraoni. Mult ă vreme, titlul regal era de fapt o juxtapunere cel mai adesea de cinci
nume, dar în timpul vie ții lor numele regilor era cunoscut de foarte pu țini, mai ales de
preoții care oficiau cultul suveranului. De aceea, pentru a desemna pe monarhvechii
egipteni foloseau numele pero, care înseamn ă „casă mare”, „palat”. Denumirea a fost
preluată de scriitorii biblici sub forma par’o(h) , iar de la ace știa au împruutat-o grecii
sub forma faraon .
a) Regatul timpuriu (31500 -2700, dinastiile I – II)
Această perioadă, cunoscut ă și sub numele de “perioad ă thinită”, (după numele
capitalei Thinis) este pu țin cunoscut ă datorită sărăciei izvoarelor.
Încă din aceast ă perioadă timpurie regele era înconjurat de o curte numeroas ă iar
persoana sa era divinizat ă. El era întruchiparea zeului Horus, protectorul s ău. Statul
egiptean se consolideaz ă, acum ap ărând nucleul unei armate permanente, un corp
judecătoresc și o administra ție care supravegheau ordinea în stat etc.
b) Regatul vechi. (2700-2200, dinastiile III – VI).
Este o perioad ă mult mai bine cunoscut ă, atât prin sursele scrise, cât și prin
marile monumente arhitectonice caracteristice acestei epoci, piramidele.
Piramidele fac dovada concentr ării puterii politice în mâinile faraonului, capabil
astfel să mobilizeze uria șe resurse materiale și umane în slujba asigur ării postexisten ței
sale, căci piramidele nu sunt altceva decât monumente funerare, menite s ă asigure
postexisten ța a faraonului. Cea mai veche piramid ă este cea în trepte, a faraonului
Zoser. A fost proiectat ă de arhitectul Imhotep, singur ul personaj cunoscut din arta
egipteană, artă prin excelen ță anonimă. Pe timpul faraonului Zoser, Egiptul a purtat
războaie cu Țara Kuș; tot acum avem informa ții despre expedi ția din Sinai, peninsula
fiind o regiune de unde egiptenii se aprovizionau cu minereu de cupru.
În timpul întregului Regatuluivechi au fost ridicate numeroase piramide, dar cele
mai mari, care uimesc pân ă astăzi prin dimensiuni și perfecțiune, au fost construite în
timpul celei de-a patra dinastii. Cele mai importante piramide au fost ridicate în zona Saqqarah și Gizeh de lâng ă Cairo și aparțin faraonilor Snefru, Khufu (Keops), Khafre
(Khephren) și Menkaure (Mikerinos). Spre exemplu, marea piramid ă a lui Keops avea o
înălțime de 146m, cu o latur ă de 230m, acoperind o suprafa ță de 4ha. Se consider ă că la
construirea acestei piramide s-au folosit aproximativ 2.300.000 de blocuri de piatr ă

18fasonată, având fiecare o greutate de cca. 2,5 tone. Pentru construirea unui astfel de
monument, au fost mobiliza ți, timp de mul ți ani, zeci de mii de lucr ători.
Construcția piramidelor a necesitat un efort colosal ce a sec ătuit resursele
Egiptului. Documentele de epoc ă lasă să se înțeleagă că populația era nemul țumită, că,
probabil, au avut loc revolte și că în urma acestor nemul țumiri puterea faraonilor a
scăzut. Din timpul dinastiei a VI-a, autoritatea central ă este tot mai slab ă, observându-se
concomitent o cre ștere a puterii aristocra ției nomelor. Nomarhii devin adev ărați
suverani locali, ceea ce duce la c ăderea Regatuluivechi și instalarea Primei perioade
intermediare.
c) Prima Perioad ă intermediar ă (2200-2060, dinastiile VII – X). Prin perioad ă
intermediar ă se înțelege, în istoria Egiptului, o perioad ă de regres în plan politic,
cultural și economic. Aceast ă primă perioadă intermediar ă mai este cunoscut ă și sub
numele de perioada herakleopolitan ă, deoarece centrul politic al Egiptului era ora șul
Herakleopolis. Provinciile țării devin treptat independente. Egiptul de Sus gravita în
jurul orașului Theba, de unde faraonii vor începe procesul de reunificare și centralizare
a țării. Este un moment de transform ări politice și religioase care se caracterizeaz ă prin
creșterea importan ței zeului Osiris, în contrast cu ideea religioas ă a Regatuluivechi în
care Ra era zeu suprem.
În jurul anului 2060, faraonul Mentuhotep al II-lea din dinastia theban ă înfrânge
pe regele din Herakleopolis, astfel c ă în jurul anului 2050 Egiptul este din nou unificat
iar puterea central ă reușește să controleze întregul teritoriu.
d) Regatului mijlociu (2060-1785; dinastiile XI – XIV). Este o perioad ă în care
statul egiptean cunoa ște o însemnat ă dezvoltare economic ă, ilustrată prin rela țiile
comerciale cu Creta, Asia Mic ă, Nubia și Țara Punt. Theba devine centrul politic și
religios al statului egiptean, iar zeul Amon are o pozi ție dominant ă.
Apogeul politic al Regatului mijlociu es te în timpul dinastiei a-XII-a (1991-
1785). Capitala statului este mutat ă la Lisht, lâng ă Memphis. Fondatorul dinastiei a XII-
a este faraonul Amenemhat I (1991-1962), care acord ă o mare importan ță organizării
interne a statului egiptean. Pentru a sl ăbi forțele centrifuge, desfiin țează funcțiile
ereditare, inaugurând sistemul coregen ței menit s ă înlăture tulbur ările și neînțelegerile
politice de la moartea faraonului. Co nsolidarea statului este sporit ă și de către Senusret I
(Sesostris) (1962-1928) care duce o politica extern ă activă, fixând grani ța de sud a
Egiptului la cea de a dou ă cataractă a Nilului.
Epoca Regatului este epoca de aur a literaturii egiptene. De pe vremea domniei
lui Amenemhat I avem scrierea Învățămintele lui Amenemhat , iar de pe vremea lui
Senusret I, Povestirea lui Sinuhé .
Cel mai important faraon din timpul Regatului mijlociu este Senusret al III-lea
(1787-1842), care organizeaz ă administra ția și micșorează puterea nomarhilor.
Anexează și colonizeaz ă Nubia, pân ă la cataracta a II-a, terito riul Egiptului întinzându-
se pe o fâ șie de pământ de peste 1000 km de-a lungul Nilului.
În timpul dinastiilor a XIII-a și a XIV-a, statul egiptean este într-un proces de
decădere. Are loc o puternic ă criză economic ă și politică, autoritatea central ă decade.
Capitală se mută când la Theba când la Xois în Delt ă.
e) A doua Perioad ă intermediar ă (1785-1580; dinastiile XV – XVII).
Începutul celei de-a doua Perioade intermediare este marcat ă de pătrunderea hicso șilor
și instaurarea domina ției lor politice.
Tradiția istorică păstrată la Manethon explic ă numele de hicso și ca semnificând
“conducători ai ținuturilor pustiurilor” sau “conduc ători pastori”. Nu știm multe lucruri
despre originea acestora. Se pare c ă ei veneau din Peninsula Sinai sau din regiunea syro-

19palestinian ă. Unele antroponime se pare c ă au origine hurrit ă, dar dup ă alte indicii
lingvistice, cea mai mare parte a lor pare s ă fi fost semi ți. Nivelul cultural și economic
al acestora era inferior celui al egiptenilor.
Ceea ce le-a permis s ă se impun ă a fost îns ă tehnica de lupt ă care era superioar ă
aceleia a egiptenilor. Ei foloseau carul de lupt ă și calul, necunoscute pân ă atunci în
Egipt. Ei au p ătruns lent, mai întâi ca mercenari ai diferi ților principi din Delt ă, apoi ca
stăpânitori. Fiind îns ă puțini la num ăr, ei au dominat mai cu seam ă Delta, domina ția lor
asupra Egiptul de Sus exercitându-se prin intermediul unor conduc ători locali.
Stăpânirea hicso șilor a constituit o perioad ă de regres a statului și a civiliza ției
egiptene. Centrul st ăpânirii hicso șilor a fost la Avaris, în marginea de est a Deltei. În
aceeași perioadă, la Theba continua s ă existe regi locali, ini țial supuși hicsoșilor.
O dată cu dinastia a XVII-a, faraonii di n Theba încep lupta pentru izgonirea
stăpânitorilor hicso și, care vor fi alunga ți de către faraonul Ahmosis, întemeietorul
dinastiei a XVIII-a, în 1580 a.C., punându-se astf el bazele unei noi epoci de înflorire a
statului egiptean.
f) Regatului nou (1580-1085, dinastiile XVIII – XX). În timpul Regatului nou,
statul egiptean cunoa ște cea mai mare dezvoltare din multimilenara sa istorie. Egiptul
devine cel mai important stat al epocii, un adev ărat imperiu, domina ția faraonilor
ajungând pân ă pe cursul mijlociu al Eufratului. În plan economic, înflorirea se datoreaz ă
progreselor tehnice remarc abile în ceea ce prive ște agricultura, torsul, țesutul,
metalurgia bronzului. Sursele men ționează și utilizarea fierului meteoritic.
Statul egiptean avea o puternic ă armată care folosea calul și carul de lupt ă
precum și arme de mai bun ă calitate.
Cei mai importan ți faraoni din dinastia a XVIII-a sunt Thutmosis I (1526-1512)
și Thutmosis al II-lea (1512-1503), care pun bazele statului mondial egiptean. În urma
companiilor militare, puterea faraonilor se întinde pân ă dincolo de cea treia cataract ă a
Nilului. C ătre nord-est, Egiptul domina întreaga regiune syro-palestinian ă până la
Eufrat.
Lui Thutmosis al II-lea îi urmeaz ă la conducere v ăduva și sora sa vitreg ă, fiica
lui Thutmosis I, Hat șepsut (1503-1482), care va conduce o vreme în numele fiului s ău
vitreg, pentru ca mai târziu s ă se proclame regin ă, fiind prima femeie faraon în istoria
statului egiptean. În timpul domniei sale, statul egiptean cunoa ște un moment de relativ ă
decădere. Acum a fost construit marele templu de la Deir el-Bahari, de lâng ă Theba,
capodoper ă a arhitecturii egiptene.
După moartea reginei Hat șepsut, urmeaz ă la tron regele Thutmosis al III-lea
(1482-1450), cel mai de seam ă faraon din timpul Regatului nou. Sursele istorice spun c ă
a purtat nu mai pu țin de 17 r ăzboaie. Face numeroase campanii militare, timp de 20 de
ani, în Syria și Palestina, în urma c ărora imperiul egiptean î și fixează hotarul de nord pe
Eufrat. În aceast ă regiune, regele egiptean va intra în conflict cu statul Mitanni, care va
fi înfrânt în mai multe b ătălii. În sud, statul egiptean se întindea pân ă la cea de-a patra
cataractă a Nilului.
Îi urmeaz ă la domnie faraonul Amenhotep (Amenophis) al II-lea (1450-1425).
În timpul acestuia și a urmașului său, Thutmosis al IV-lea, în Egipt au loc unele r ăscoale
care au fost în ăbușite în sânge. În timpul domniei lui Amenhotep al III-lea (1417-1379),
statul egiptean se afla în culmea puterii sale. Curtea regal ă a fost de o splendoare
fabuloasă. Noul templu ridicat lui Amon, a șa numitul templu din Luxor, și templul
pentru pomenirea faraonului, din care s-au p ăstrat sculpturi uria șe, înfățișându-l pe rege
– așa numiții “coloși ai lui Memnon” –, eclipsau prin grandoarea lor tot ce se crease
mai înainte în capital ă.

20 Urmeaz ă domnia lui Amenhotep al IV-lea (1379-1361). Acest faraon este autorul
unei importante reforme religioase, menite s ă micșoreze puterea preo țimii din Theba
care se consolidase în jurul templului zeului Amon. Amenhotep creeaz ă o religie
monoteist ă, bazată pe doctrina unei divinit ăți omniprezente, Aton (reprezentarea
discului solar), faraonul devenind pontif suprem și profet al noii religii. El adopt ă de
aceea un nou nume Ahnaton (“Bun pentru soare”), și construie ște o nouă capitală
fabuloasă, Akhenaton (“Orizontul lui Aton”), lâng ă actuala localitate El Amarna. În
noua capital ă, înfrumuse țată cu numeroase palate și temple, faraonul a adunat și
arhivele statului egiptean.
Cercet ările arheologice de la Tell el Amarna au scos la iveal ă această splendidă
capitală. Cu aceast ă ocazie a fost descoperit ă și arhiva statului egiptean care ofer ă un
mare num ăr de informa ții despre raporturile interna ționale ale Egiptului. Documentele
erau scrise în babilonian ă, care era limba diplomatic ă internațională a vremii. Judecând
după aceste documente Egiptul între ținea raporturi comerciale și diplomatice cu un
mare num ăr de țări din Orientul apropiat.
Reforma religioas ă nu a avut rezultatele dorite. Ea nu a reu șit să înfrângă decât
temporar puterea preo țimii thebane și a aristocra ției nomelor. Opozi ția internă la
această reformă a avut ca rezultat sl ăbirea prestigiului statului egiptean în exterior, care
era contestat mai ales în regiunea syro-palestinian ă.
După moartea lui Amenhotep al IV-lea, urma șii săi nu au mai reu șit să susțină
această reformă religioas ă și, sub presiunea preo țimii thebane, cultul zeului Amon și al
celorlalți zei tradi ționali au fost treptat restabilite. Dintre regii care au succedat lui
Amenhothep al IV-lea, merit ă amintit Tutankhamon (= Chipul vie ții lui Amon), nu atât
prin realiz ările sale, c ăci a domnit pu țini ani și a murit tân ăr, ci pentru c ă mormântul s ău
nu a fost profanat de-a lungul mileniilor, fiind descoperit de arheologul englez Howard
Carter, în anul 1922. Bog ăția extraordinar ă a acestui mormânt face dovada deopotriv ă a
măiestriei artistice avechilor egipteni și a poziției excepționale a faraonului în socieatea
egipteană.
În timpul dinastiei a XIX-a (1320-1200), statul egiptean cunoa ște o nou ă
perioadă de înflorire. Ini țiatorul acestei dinastii a fost Horemheb, care a fost un bun
administrator și un comandant militar remarcabil. Capitala statului egiptean se mut ă de
la Theba la Tanis, în Delt ă.
În timpul domniilor faraonilor Ra mses I (1320-1318), Seti I (1318-1304) și
Ramses al II-lea (1304-1236), este perioada ap ogeului politicii expansioniste a dinastiei
a XIX-a. Regiunea vizat ă de aceast ă politică este Palestina, Fenicia și Syria, teritorii
asupra cărora își îndreptau aten ția și regii hitti ți. Punctul culminant al acestui conflict a
fost bătălia de la Kade ș (1299 a.C.), când regele hittit Muwatalli ini țiază o puternic ă
coaliție anti-egiptean ă în Syria. Aceast ă bătălie este cunoscut ă atât din surse egiptene
cât și din surse hittite. B ătălia s-a terminat nedecis, dar expansiunea egiptean ă către nord
a fost stopat ă. Bătălia de la Kade ș a inspirat o remarcabil ă creație literară egiptean ă,
Poemul lui Pentaur , în care erau glorificate “victoriile” lui Ramses al II-lea. Sursele
hittite, mult mai sobre, consemneaz ă doar că bătălia s-a terminat nedecis. Conflictul
dintre egipteni și hittiți se încheie printr-o pace de compromis, textul tratatului semnat
fiind primul text de acest gen cunoscut în istoria universal ă.
Ramses al II-lea a avut o domnie foarte lung ă (67 ani), Egiptul cunoscând acum
apogeul teritorial și cultural. În timpul domniei lui Ramse s al-II-lea au fost ridicate mari
edificii, cum au fost templu de la Abu-Simbel, marea colonad ă d e l a K a r n a k , și
Rameseumul. Templul de la Abu Simbel era în Nubia. Actualmente, prin construirea
lacului de acumulare „Naser” de la Assuan, templul a fost decupat din stânc ă și

21reconstruit, pentru a putea fi admirat. Ramaseumul se afla la vest de Theba, în
apropierea ei. Este un templu funerar, din care s-au p ăstrat resturile unei statui colosale
a lui Ramses al II-lea, cu în ălțimea de 18 m ce cânt ărea circa 1000 de tone.
După domnia lui Ramses al II-lea, Egiptul cunoa ște o perioad ă de decădere,
datorată invaziei popoarelor m ării. Sub aceast ă sintagmă (“invazia popoarelor m ării”
sau “invazia egeean ă”) se înțelege astăzi o vastă mișcare de popula ții, cunoscut ă mai cu
seamă prin efectele sale ultime: mari tulbur ări în bazinul egean, Anatolia, regiunea syro-
palestinian ă și Egipt. Printre urm ările foarte evidente ale acestor mi șcări de popula ție, se
numără distrugerea statului hittit, instalarea filistenilor în Palestina, sl ăbirea statelor
miceniene. Singurul care reu șește să se opună acestor invadatori este Egiptul, O lung ă
inscripție gravată pe zidurile templului de la Karnak vorbe ște despre victoria ob ținută
împotriva lor de fiul lui Ramses al II-lea, faraonul Merneptah (1236-1222).
Eforturile militare prelungite au dus la sl ăbirea autorit ății centrale și la
degradare economic ă, crescând în schimb influen ța preoțimii din Theba și a
comandan ților militari. Între anii 1200-1085, sunt faraoni din dinastia a XX-a. Criza
economic ă și politică, însoțită de frământări populare, a însemnat o perioad ă de
instabilitate, deoarece în 87 de ani (1200-1113) s-au succedad nu mai pu țin de 10
faraoni.
Dintre ace știa, cel mai remarcabil este Ra mses al-III-lea (1198-1166). Domnia
acestuia este confruntat ă cu asaltul popoarelor m ării asupra Egiptului: lybienii atacau
dinspre vest, alte popula ții atacau în Delt ă. Numele acestor popula ții apare pe zidurile
templului s ău de la Medinet-Habu.
Eforturile militare prelungite și costisitoare au sl ăbit statul egiptean, astfel c ă,
după domnia lui Ramses al III-lea, co ncomitent cu degradarea economic ă, puterea
centrală face tot mai multe concesii preo ților lui Amon din Theba și principalilor
comandan ți militari. La sfâr șitul dinastiei, marele preot al lui Amon devine faraon la
Theba, iar în Egiptul de Jos se constituie o dinastie paralel ă, cu centrul la Tanis.
g) Regatul târziu (1085-332, dinastiile XXI-XXXI).
Este o perioad ă de decădere a Egiptului. Teritoriul se mic șorează mult, iar
prestigiul extern al țării are, cu rare excep ții, mult de suferit. Pozi ția de arbitru în
regiunea syro-palestinian ă se prăbușește în favoarea altor puteri. În interior, puterea
politică a trecut adeseori pe seama unor dinastii str ăine.
Dinastiile a XXII-a și a XXIII-a sunt lybiene, prin a șezare unor triburi lybiene în
Egipt. Piankhy, suveran al regatului etiopian cu centrul la Napata, î și extinde, în anul
730 a.C., autoritatea asupra Egiptului de Sus și Mijlociu, domina ția etiopian ă fiind
instaurată pe teritoriul Egiptului pân ă la cea de a șasea cataract ă a Nilului.
Între anii 751-656, este perioada dinastiei a XXV-a, care este etiopian ă. În
timpul acestei perioade se r ăspândește scrierea demotic ă. Egiptul de Jos manifest ă o
relativă rezistență față de dinastia etiopian ă.
În anul 674 a.C., are loc prima incursiune assyrian ă la hotarele Egiptului. În anul
671, armatele assyriene, conduse de regelui Asarhaddon, invadeaz ă valea Nilului și
ocupă orașul Memphis, ocupa ția assyrian ă exercitându-se asupra unei p ărți însemnate
din teritoriul Egiptului. În anul 663 a.C., ofensiva etiopian ă condusă de regele Teutamon
atinge delta Nilului, dar assyrienii îi înfrâng pe etiopieni și cuceresc Theba, pe care o
jefuiesc. Reprezentan ții dinastiei etiopiene sunt izgoni ți din Egipt. Ei vor domni în
continuare în Nubia asupra unui regat cu capitala la Napata și apoi la Meroe, p ăstrând
numeroase elemente ale civiliza ției egiptene.
În jurul anului 655 a.C., Psametic I din Sais, vasal al Assyriei, profit ă de slăbirea
puterii suverane impunându- și autoritatea asupra Egiptului de Sus, pân ă la prima

22cataractă. Perioada Sait ă (663-525) este marcat ă de evenimente importante în Orientul
mijlociu și apropiat, de ridicarea puterii medo-persane, care r ăstoarnă echilibrul politic
regional. În urma acestor schimb ări, Imperiul assyrian este desfiin țat, locul s ău fiind
ocupat de Imperiul persan.
h) Dominația persan ă (525-332, dinastiile XXVII-XXXI). În timpul faraonului
Psametic al III-lea, în 525, per șii, sub conducerea regelui Cambyses, cuceresc Egiptul,
pe care îl transform ă într-o satrapie a vastului lor impe riu, cu capitala la Memphis, regii
Ahemenizi luându- și și titlul de faraon.
Principalul izvor pentru cunoa șterea perioadei de început a domina ției persane
sunt Istoriile lui Herodot.
Dominația persană a fost suportat ă greu de egipteni, de și regii per și au încercat
să atragă de partea lor aristocra ția și preoțimea egiptean ă. În lupta lor împotriva
dominației persane, ei sunt adesea ajuta ți de greci care urm ăreau slăbirea statului persan.
În anul 404, Amyrtaios din Sais (fondatorul dinastiei a XXVIII-a) se r ăscoală împotriva
perșilor, fiind sus ținut de c ătre greci. Dinastiile a XXVIII- XXX (404-341) sunt
egiptene. În 343 a.C., per și pornesc contraofensiva, alung ă pe ultimul faraon egiptean,
Nectanebos al II-lea, în Nubia, domina ția persan ă fiind iar ăși restaurat ă, dinastia a
XXXI-a fiind Ahemenid ă.
În anul 332 a.C., Alexandru Macedon, în urma unei campanii fulger ătoare,
cucerește Egiptul f ără luptă și este aclamat faraon. Dup ă moartea lui Alexandru, datorit ă
luptelor dintre diadohi, vastul imperiu creat de el se f ărâmițează. Primul care se
individualizeaz ă politic este Egiptul. Aici genera lul Ptolemaios, fiul lui Lagos, va
întemeia statul elenistic al Lagizilor. În epoca elenistic ă, Egiptul constituie un stat
puternic, condus de o aristocra ție greco-macedonean ă, care a preluat multe elemente
egiptene.
Acest stat va dura pân ă în anul 30 a.C., când a fost desfiin țat de romani. Din
această perioadă, Egiptul va face parte din Imperiul roman, bucurându-se în cadrul
acestuia de un statut special, fiind considerat proprietatea împ ăratului.
În timpul st ăpânirii romane, elementul greco-macedonean continu ă să joace un
rol important, în Egipt romanizarea fiind nesemnificativ ă. Totuși, în perioada st ăpânirii
romane, milenara civiliza ție egiptean ă era la apusul s ău. Noile realit ăți politice,
religioase și ideologice din Imperiu au determinat politica de persecutare avechii religii
egiptene, care a fost elementul cel mai conservator în timpul domina țiilor străine.
Închiderea templelor, început ă în anul 356 de împ ăratul Constantius al II-lea, a fost dus ă
la bun sfâr șit, prin masacrarea preo ților Serapeumului din Memphis din anul 391, în
urma edictului împ ăratului Teodosius din anul 380, prin care cre știnismul era proclamat
religie oficial ă a statului roman.
După împărțirea definitiv ă a Imperiului roman, Egiptului r ămâne în grani țele
Imperiului de r ăsărit, până în 639/643 când are loc cucerirea arab ă. Deși reprezentau
doar aproximativ 10% din popula ție, arabii reu șesc să-i islamizeze pe egipteni și să le
arabizeze limba. Tot mai pu ținii vorbitori aivechii limbi egiptene, cop ții, vor supravie țui
până în epoca modern ă, iar limba copt ă va subzista pân ă astăzi doar ca limb ă liturgică.
Întreb ări recapitulative
1. Cum s-a format poporul egiptean?
2. Prin ce se caracterizeaz ă istoria și civiliza ția Egiptului în raport cu cele
contemporane din Orient?
3. Care sunt marile perioade ale istoriei Egiptului?
4. Care au fost direc țiile principale ale politicii externe egiptene?
5. Prin ce se caracterizeaz ă Egiptul în epoca Regatului târziu?

23
2 MESOPOTAMIA
2.1. Țara și populația.

Mesopotamia a fost ca și Egiptul unul dintre cele mai str ălucite centre de
civilizație din antichitate.
Numele se întâlne ște pentru prima dat ă la istoricul grec Polybios (sec. II a.C.) și
constituie traducerea greac ă a sintagmei biblice, Aram Naharaim, „ Țara dintre râuri”.
Denumirea nu are conota ții etnice, fiind una strict geografic ă, ce desemneaz ă
teritoriul cuprins între Tigru și Eufrat, teritoriu care apar ține astăzi Irakului, Syriei și
Turciei. Cele dou ă fluvii izvor ăsc din Mun ții Armeniei și curg paralel pe o distan ță de
câteva mii de kilometri, delimitând o câmpie aluvionar ă unde, în antichitate, datorit ă
unei rețele dese de canale de iriga ție, se practica o agricultur ă foarte profitabil ă
În antichitatea timpurie, apele celor dou ă fluvii nu se uneau. Dar masa mare de
aluviuni pe care acestea le transport ă și le depun la v ărsare în Golful Persic a f ăcut ca
uscatul să înainteze în golf și să unească cele două ape. Acest fapt rezult ă foarte limpede
din studiile geologice precum și din unelevechi documente sumeriene care spun c ă
orașul Eridu se afla la „ țărmul mării”, iar arheologii n-au reperat nici o urm ă de viață
omeneasc ă mai la sud de aceast ă localitate.
Această realitate geografic ă, explică de ce Mesopotamia este lipsit ă de
zăcăminte minerale. Excep ție face numai petrolul, care a fost cunoscut de timpuriu,
bitumul fiind folosit ca liant în construc ții. Tot aceast ă realitate geografic ă explică una
din caracteristicile cele mai importante ale civiliza ției mesopotamiene, anume absen ța
pietrei de construc ție, ceea ce i-a obligat pe locuitori s ă foloseasc ă în construc ții
cărămizile uscate la soare, de unde, slaba rezisten ță și masivitatea acestora.
Teritoriul Mesopotamiei este m ărginit la est, dar mai ales la vest, de teritorii
aride. Dac ă n-ar fi apele celor dou ă fluvii care s ă permită practicarea iriga ției și
Mesopotamia ar fi de asemenea un teritoriu de șertic.
Poziția geografic ă a Mesopotamiei, ca teritoriu deschis în toate direc țiile, a făcut
ca aici să vină de-a lungul secolelor numeroase popula ții atrase de posibilitatea unei
existențe mai ușoare. Dinspre r ăsărit, din mun ții Assyriei și ai Elamului, dinspre vest și
sud-vest, din pustiurile Siriei și Arabiei, numeroase triburi au venit spre câmpia
roditoare dintre Tigru și Eufrat, împinse de fenomenul de șertizării, sau atrase de via ța
civilizată de acolo. Pe fâ șia de pământ dintre cele dou ă fluvii s-au a șezat în antichitate
populații diverse, cu origini cunoscute sau mai pu țin cunoscute: sumerieni, accadieni,
amoriți, aramei, guti, kassi ți, hurriți, medo-per și, greci. Acestea au contribuit, fiecare în
felul său, la realizarea splendidei civiliza ții mesopotamiene, care a influen țat profund
civilizațiile născute în arii geografice apropiate.
Deoarece în Mesopotamia nu putem vorbi, ca în Egipt, de un singur popor, ci de
numeroase popula ții cu origini și limbi uneori foarte diferite, explic ă de ce pentru istoria
acestei regiuni se folose ște o denumire geografic ă și nu una etnic ă. În istoriografie,
pentru trecutul acestei regiuni se mai folosesc totu și și alte denumiri, cum ar fi
Babilonia și Chaldeea, dar acestea sunt mai pu țin potrivite deoarece acoper ă numai
unele epoci din istoria Mesopotamiei.

242.2. Periodizarea istoriei Mesopotamiei

1. Epoca preistoric ă – sfârșitul mileniului V-jum ătatea mileniului IV
2. Epoca protoliterar ă – 3350-3000
3. Epoca sumerian ă – a doua jum.a mil. al IV-lea – 2350
4. Epoca accadian ă sau sumero-accadian ă – 2350-2150
5. Epoca domina ției gutilor – 2191- cca. 2116
6. Epoca celei de a III-a dinastii din Ur, sau Epoca rena șterii sumeriene –
2116-2004
Începând cu p ătrunderea amori ților, istoria Mesopotamiei se complic ă, deoarece
aceștia formeaz ă mai multe state contemporane:
7. Epoca Isin și Larsa – cca. 2025 – 1763
8. Epoca Regatului vechiului Babilon – 1764-1595
9. Epoca kassi ților – 1595-1157
10. Epoca assyrian ă – cca. 1157-612
11. Epoca Regatului Noului Babilon – 612-539
12. Epoca domina ției persane -539-330
13. Epoca elenistic ă – 330-cca. 63

2.3. Preistoria Mesopotamiei

Dealurile de la poalele mun ților Zagros din nordul Mesopotamiei, ținut numit în
antichitate Assyria, pare s ă fi fost una din regiunile în care a ap ărut una dintre cele
maivechi civiliza ții bazate pe agricultur ă și pe creșterea vitelor. Una din primele a șezări
este cea de la Jarmo , ale cărei prime niveluri sunt anterioare invent ării
ceramicii.vechimea acestei a șezări este către finele mileniului al VIII și începutul
mileniului al VII-lea. O cultur ă mult mai avansat ă, numită după tipul de a șezare de la
Hassuna , de lâng ă Mosul de as ăzi, în nordul Irakului, se întinde asupra întregii
Mesopotamii de sus.
O etapă și mai avansat ă, în care cuprul apare pentru prima oar ă, este cultura Tell
Halaf , numită astfel dup ă așezarea aflat ă lângă izvorul râului Khabur, dar centrul s ău a
fost în aria Mosul. Aceast ă cultură acoperea o arie larg ă din Assyria în sud-estul Turciei
și Mediterana. Mai departe, în sud-est, exist ă o cultură similară, însă ceva mai recent ă,
numită Samarra , după localitatea aflat ă pe Tigrul Mijlociu; aceste dou ă culturi, ale
căror produse de excep ție sunt vasele foarte frumos pictate, au fost înlocuite de cultura
numită Ubaid (4200-3500). Ea este numit ă astfel de la a șezarea de lâng ă Ur, Al Ubaid
sau El Obeid, în sudul Mesopotamiei. Cultura ubaidian ă acoperă întreaga Mesopotamie
și nordul Siriei și are legături cu culturile contemporane de pe platoul iranian și din
Anatolia. De și există unele diferen țe de detaliu între nordul și sudul culturii Ubaid,
aspectul general este de o mare omogenitate de la Golful Persic la Marea Mediteran ă.
În sudul Mesopotamiei, cultura Ubaid a fost considerat ă mult timp ca fiind cea
mai veche. S ăpăturile arheologice din perioada interbelic ă au arătat totuși că au existat
așezări maivechi, mai ales la Eridu.

252.4. Perioada protoliterar ă

După perioada relativ unitar ă reprezentat ă de cultura ubaidian ă, spre mijlocul
mileniului al IV-lea a.C., nordul și sudul Mesopotamiei cunosc evolu ții divergente; în
timp ce în nord culturile care au urmat culturii Ubaid, numite Gawra , după tipul de
așezare Tepe Gawra, și Ninevite, aduc pu ține inova ții, sudul face saltul decisiv la o
civilizație înaltă, pentru care a fost introdus ă denumire a de perioada protoliterar ă. În
plan arheologic, perioada protoliterar ă corespunde ultimelor faze ale culturii arheologice
Warka , cuprinse între anii 3500-3300 a.C., și nivelelor IV și III din cultura Djemedet
Nasr . De fapt, prin perioada protoliterar ă specialiștii înțeleg acea perioad ă de început a
istoriei Mesopotamiei, când î și face apari ția scrisul. Primele documente scrise sunt
reprezentate de t ăblițele de argil ă, descoperite în templul zeului Eanna, principalul
sanctuar din Uruk, acoperite cu calcule. Cea mai veche form ă a scrierii era pictografic ă:
picturi de diferite animale, p ărți ale corpului omenesc, grâne, vase etc., erau incizate cu
un stylus în pasta crud ă, înainte ca aceasta s ă fi fost uscat ă la soare. Înc ă din aceast ă
perioadă se folosea sistemul zecimal. Numeralele erau exprimate, pentru zeci, prin
impresiuni circulare, iar pentru unit ăți prin impresiuni semicirculare. Simboluri pur
convenționale au fost folosite de la început al ături de pictur ă. Multe dintre semnele
pictografice din aceast ă foarte veche scriere au supravie țuit, cu unele mici modific ări,
în scrierea cuneiform ă care de fapt este o dezvoltare a acesteia.
Unele particularit ăți ale acestei scrieri arat ă clar că cel de-al doilea grup de texte
pictografice (Warka III, Djemedet-N asr) au fost scrise în sumerian ă și că este probabil
ca și primul grup de texte (Warka IV) s ă fi fost în aceea și limbă. Altfel spus, civiliza ția
protoliterar ă a Mesopotamiei a fost dezvoltat ă de sumerieni, poporul istoric cel
maivechi din sudul Mesopotamiei.

2.5.Epoca sumerian ă

Numele de Sumer este de origine accadian ă. Sumerienii î și numeau propria țară
Kengir sau Kalam . Partea de nord a Mesopotamiei se numea în sumerian ă Uri. Prima
epocă istorică a Mesopotamiei, cea sumerian ă, este perioada înfloririi unei civiliza ții
extraordinare, în care s- au pus bazele panteonului mesopotamian, a fost creat ă scrierea
cuneiform ă, iar artele și științele au înregistrat progrese remarcabile.
Cercetătorii admit, în general, c ă sumerienii nu au fost autohtoni în patria lor
istorică. Acest lucru rezult ă din analiza lingvistic ă a numelor de locuri din Sumer și a
unor cuvinte referitoare la agricultur ă și la meseriile de baz ă păstrate în sumerian ă, care
nu se explic ă prin aceast ă limbă.
Cele maivechi urme de locuire din sudul Mesopotamiei dateaz ă din jurul anului
4500 a.C. Sunt agricultori originari din regiunile mai înalte din nord sau din est,
cunoscut sub numele de ubaidieni. Despre limba acestei popula ții nu se știe mai nimic,
cu excepția acelor urme p ăstrate într-un num ăr de denumiri geografice și de cuvinte din
sumeriană. Unii înv ățați denumesc aceast ă populație subarean ă și cred că este originar ă
din regiunea Subir, aflat ă în nordul Mesopotamiei. Dup ă ubaidieni, au venit triburile
semitice originare din nord și din vest, infiltrate în regiune ca agricultori sau cuceritori.
Originea sumerienilor nu este clar ă. În Biblie, s-a p ăstrat o pre țioasă tradiție care
spune că sumerienii erau veni ți de undeva din Orient. Sunt cel pu țin două teorii majore
referitoare la originea acestei popula ții. Una dintre ele sus ține originea nordic ă a
sumerienilor, din sudul M ării Caspice și din nordul Iranului. Aceast ă ipoteză se sprijin ă

26mai ales pe unele vagi asem ănări dintre limba sumerian ă cu limbile turcice. Cea de a
doua teorie sus ține originea r ăsăriteană a sumerienilor, din aria civiliza ției Indusului,
fiind invocate în favoarea sa unele asem ănări dintre cele dou ă civilizații. Nici una din
cele două teorii nu este suficient de argumentat ă pentru a putea fi considerat ă sigură.
Nici data sosirii sumerienilor în patria lor istoric ă nu este cert ă, opiniile
cercetătorilor mergând de la jum ătatea mileniului al IV-lea a.C., pân ă către începutul
mileniului al-III-lea. În tot cazul, civiliza ția sumerian ă este produsul fuziunii etnice și
culturale între popula țiile ubaidiene, semitice și sumeriene; ea este numit ă sumerian ă,
deoarece limba sumerian ă este aceea care a dat expresia scris ă a acestei civiliza ții.
Limba sumerian ă, cunoscut ă din numeroase inscrip ții, este atestat ă încă din jurul
anului 3100 a.C. Ea a fost înlocuit ă treptat, dup ă anul 2000 a.C. ca limb ă vorbită de
limba semitic ă accadian ă, dar a supravie țuit ca limb ă de cult pân ă târziu, la începutul
epocii persane. Afinit ățile lingvistice ale limbii sumeriene nu au putut fi stabilite cu
siguranță; dintre toate apropierile f ăcute, cele mai semnificative sunt cele cu limbile
turcice. Ea este o limb ă de tip aglutinant, deoarece p ăstrează rădăcina intact ă, în timp ce
exprimarea diferitelor schimb ări morfemice se face cu ajutorul prefixelor, infixelor și
sufixelor. Limba sumerian ă avea cel pu țin două dialecte, cel mai important fiind eme –
KU, dialectul oficial sumerian, și eme -SAL , dialectul folosit în compunerea imnurilor și
incantațiilor.
Cercetările arheologice din sudul Mesopotamiei precum și datele oferite de
inscripții arată că din a doua jum ătate a mileniului al IV-lea se produce o dezvoltare
economic ă, ce are la baz ă progresele din agricultur ă, meșteșugărit și comerțul la mare
distanță. Este vorba de folosirea pe scar ă din ce în ce mai larg ă a irigațiilor artificiale, de
cultivare a unor noi soiuri de cereale, mai productive. Apoi, dezvoltarea metalurgiei
bronzului a contribuit la confec ționarea unor arme mai bune și la stabilirea unor rela ții
cu Anatolia, Assyria și Iranul, unde existau z ăcăminte de cupru și de cositor.
Pe fundalul acestei dezvolt ări economice, se cristalizeaz ă aristocra ția sumerian ă
denumită în textelevechi cu termeni de lugal , ensi și patesi . În ceea ce prive ște oamenii
de rând, liberi din punct de vedere juridic, cea mai r ăspândită denumire este cea
semitică păstrată în Codul lui Hammurabi , – mușkenum.
La începutul epocii sumeriene nu exista un stat cu acest nume, forma de
organizare politic ă fiind cea de ora ș-stat. Principalele ora șe-state sumeriene erau: Eridu,
Ur, Larsa, Umma, Uruk, Nipur, Surrupak, Ki ș.
Cele mai importante izvoare referitoare la istoria Sumerului sunt listele
dinastice, în care faptele mitice se împletesc cu cele reale. În aceste liste dinastice,
trecutul istoric al Mesopotamiei se împ ărțea în dou ă mari perioade: înainte și după
potop. Aceea și împărțire se reg ăsește și în opera lui Berosos, scriitor de origine greco-
chaldeană, autor al unei istorii a Mesopotamiei în limba greac ă.
Așa cum reiese din izvoarele mai sus amintite, între ora șele-stat sumeriene sa
dus o acerb ă luptă pentru hegemonie. Se pare c ă aceste lupte erau determinate într-o
bună măsură de necesitatea de a controla întregul sistem de iriga ție, care avea o
importanță vitală pentru economia sumerian ă. Într-o prim ă perioadă, regele din Laga ș a
avut o pozi ție dominant ă stăpânind și peste Ur. În 2850 a.C. Laga șul își pierde aceast ă
poziție, devenind dependent de Suruppak. Ulterior și orașul Suruppak î și pierde
întâietatea, ora șul Ur căpătând un rol dominant. Concomitent cu ridicarea ora șului Ur,
capătă importan ță alte două centre: Ki ș și Lagaș.
Întemeietorul dinastiei din Laga ș este Ur Nan șe, în anul 2520 a.C. În 2400 ora șul
este încă un centrul important, a șa cum o dovedesc reprezent ările de pe “Stela
vulturilor”, dar la scurt timp suprema ția sa este contestat ă de către conduc ătorii Ummei.

27După unele tulbur ări sociale Laga șul cunoa ște o nou ă dezvoltare în timpul lui
Urukagina (cca. 2360 a.C).
Despre acest rege vorbesc un mare num ăr de inscrip ții, care îl prezint ă ca pe un
monarh preocupat de bunul mers al țării. În timpul s ău a fost elaborat cel maivechi cod
de legi cunoscut pân ă acum, cu un con ținut variat. Regele Urukagina ia unele m ăsuri în
folosul popula ției sărace. Restabile ștevechile d ări în natur ă, ca și vechea organizare
judecătorească a comunit ăților rurale. A mic șorat dările la care erau supu și meseriașii, a
interzis sechestrarea averii mobile și imobile a militarilor și văduvelor și a pus pe
cetățeni sub protec ția legilor împotriva c ămătăriei omorurilor, jafurilor.
Activitatea reformatoare a lui Urukagina a fost întrerupt ă, după opt ani de
domnie, de un nou conflict cu ora șul Umma; Urukagina a fost înfrânt, iar Lugalzaggisi
impune domina ția Ummei asupra Laga șului.
Regele Lugalzaggisi (2373-2349) a cucerit și celelalte ora șe sumeriene,
realizând pentru prima oar ă unitatea politic ă a Sumerului. Documentele din timpul
domniei acestui rege spun c ă țara sa se întindea de la Golful Persic pân ă la “Marea de
Sus” (Marea Mediteran ă). Capitala acestui întins stat a fost Urukul.
2.6.Epoca accadian ă

Forma predominant sumerian ă a civiliza ției Mesopotamiene a fost treptat
înlocuită de cea accadian ă, numită astfel de la ora șul Accad. Nu știm unde se afla exact
această localitate, deoarece cercet ările arheologice nu au reu șit să-l identifice. Sursele
documentare contemporane las ă loc ipotezei c ă, probabil, ora șul se afla pe malul stâng
al Eufratului, aproximativ în locul unde acesta se apropia cel mai mult de Tigru.
Accadienii erau semi ți care locuiau din timpuri imemoriale în sudul
Mesopotamiei. Profitând de împrejur ările istorice care au dus la sl ăbirea statelor
sumeriene, accadienii au devenit elementul etnic cel mai important din punct de vedere
politic. Ei erau sub o puternic ă și benefică influență sumerian ă.
Cel care a instaurat domina ția accadienilor în sudul Mesopotamiei a fost Sargon
(2371-2315), care a fost unul din marii suve rani din Mesopotamia. Faptele sale au
inspirat unele povestiri legendare ap ărute mai târziu, prin care regele accadian poate fi
aseamănat cu Moise, Cyrus și Romulus.
Sargon a creat un puternic stat bazat pe o economie și o armată foarte puternice.
A purtat numeroase r ăzboaie cu Elamul, Assyria, cu principatele din Anatolia și Syria și
chiar cu Cyprul. Toate aceste expedi ții militare victorioase au sporit foarte mult
teritoriul statului accadian și au mărit prestigiul interna țional al lui Sargon. El se
proclamă “stăpânitor al celor patru ținuturi ale lumii”, titulatur ă care va fi preluat ă și de
alți mari monarhi de mai târziu din Mesopotamia, Assyria și Iran.
După moartea lui Sargon I, urma șii săi au trebuit s ă facă față unor mari
nemulțumiri populare, în condi țiile în care puterea central ă a fost treptat sl ăbită ca
urmare a disputelor pentru putere dintre ace știa. În timpul domniei regelui Naram-Sin
(2291-2254), imperiul creat de Sargon cunoa ște o nou ă perioadă de prosperitate
economic ă, de afirmare politic ă și cultural ă. Pe vremea sa limba accadian ă se
răspândește ca limb ă diplomatic ă și de administra ție în Orientul mijlociu și apropiat.
Sfârșitul epocii accadiene a fost provocat de p ătrunderea treptat ă a unor
populații străine atrase de rodnicia și bogăția ogoarelor accadiene, dar și de slăbirea
statului accadian care nu mai putea face fa ță numeroșilor inamici din ăuntrul și din afara
țării. Dinspre apus, Accadul era atacat de triburile semitice ale amori ților, iar dinspre
răsărit, de dincolo de Tigru, de popula ția gutilor. De fapt, elemente numeroase al acestor

28populații pătrunseseră mai demult în Mesopotamia ca lucr ători agricoli și meseriași. Pe
la 2191 a.C., gutii reu șesc să-și impună dominația în Mesopotamia, inaugurând o nou ă
perioadă din istoria acesteia.

2.7.Epoca domina ției gutilor

Gutii erau o popula ție de păstori nomazi din regiunea mun ților Zagros, de la est
de Tigru. Ei au p ătruns mai demult în Mesopotamia, ca lucr ători agricoli. Limba acestei
populații nu are afinit ăți sigure cu alte limbi cunoscute. Profitând de sl ăbiciunea statului
accadian ei au pus st ăpânire pe Mesopotamia. Instaurarea domina ției lor a fost înso țită
de mari distrugeri: Accadul, Urukul și Urul au fost distruse din temelii. Datorit ă
dominației lor foarte brutale, sumerienii și semiții îi numeau “balaurii mun ților”.
Gutii erau inferiori din punct de vedere cultural popula țiilor supuse și, de aceea,
ei au fost treptat asimila ți. În timpul st ăpânirii gutilor, numai ora șul Lagaș și-a păstrat o
relativă însemnătate. Aici este întemeiat ă o nouă dinastie al c ărui prim “rege”, Urbaba,
se intituleaz ă doar guvernator al ora șului. Cel de-al III-lea urma ș al său este patesi
Gudea, care este personajul cel mai cunoscut din timpul domina ției gutilor datorit ă
numeroaselor inscrip ții care-l pomenesc și prin numeroasele busturi care-l reprezint ă.
Cel care a înl ăturat domina ția gutilor, a fost regele Utu-Chegal din Uruk (2118-
2110). El a fost probabil înl ăturat de Ur-Nammu (2112-2094), fondatorul celei de-a III-a
dinastii din Ur. Acesta unific ă sub autoritatea sa Sumerul și cea mai mare parte a
Mesopotamiei. Adopt ă titlul de “rege al Sumerului și Accadului”. Domnia sa
inaugureaz ă o nouă perioadă de pace și prosperitate în Mesopotamia, care mai este
cunoscută și sub numele de “Epoca rena șterii sumeriene”, deoarece acum cultura
sumeriană cunoaște o nouă perioadă de înflorire, într-o perioad ă când totu și populația
majoritară din sudul Mesopotamiei era semit ă. De la acest rege au ajuns pân ă la noi
câteva tăblițe ceramice care con țin fragmente dintr-un cod de legi.

2.8.Epoca Isin și Larsa

Perioada de str ălucire a Urului nu a fost totu și de lungă durată, deoarece triburi
semitice din vest atacau necontenit Mesopot amia. Acestea erau cunoscute în izvoarele
vremii sub numele de amori ți. Aceștia erau o popula ție nomad ă în spațiul de la vest de
Eufrat pân ă în Canaan. De altfel, amori ții erau strâns înrudi ți cu canaaneenii. Atacurile
amoriților au fost adesea conjugate cu cele ale elami ților de la est de fluviul Tigru.
Isbierra, originar din Mari, ocup ă orașul Isin, veche a șezare mesopotamian ă;
în același timp, o alt ă grupare vest semitic ă, avându-l în frunte pe Naplanum, p ătrunde
în Mesopotamia, ocupând ora șul Larsa. Regele Urului, Ibbisin, s-a aliat cu Naplanum,
dar ambii au fost înfrân ți de Ișbierra. Ora șul Ur a fost distrus, dup ă care el nu se va mai
ridica niciodat ă la strălucirea de odinioar ă.
Perioada Isin și Larsa este pu țin cunoscut ă. Cele dou ă state au întinderi mici;
deși regii lor se intituleaz ă “regi ai Sumerului și Akkadului”, ele nu dep ășesc sudul
Mesopotamiei, ora șul Mari reprezentând limita de nord a noilor regate.
În perioada Isin și Larsa, în afara Mesopotamie i propriu-zise s-a ridicat ora șul
Eșnnuna, unde s ăpăturile arheologice au scos la iveal ă, numeroase inscrip ții, precum și
un cod de legi al regelui Bilalama, scris în accadian ă.

292.9.Regatul vechiului Babilon

Concomitent cu statele Isin și Larsa, în Mesopotamia apare un nou centru de
putere important, Babilonul, care va cunoa ște o dezvoltare excep țională, fiind timp de
două milenii cel mai important ora ș din Orientul Apropiat. Numele de Babilon, este
forma elenizat ă a accadianului Babilim sau Babili , care înseamn ă în limba amorit ă
“Poarta zeului”.
Pe scena istoriei, Babilonul apare mai târziu ca stat de sine st ătător. Numele s ău
este menționat pe vremea dinastiei a III-a din Ur sub numele Kadingir . Ceva mai târziu
decât grup ările amorite ale lui I șbierra și Naplanum, în Mesopotamia p ătrunde o nou ă
grupare vest semitic ă, care s-a a șezat la sud de ora șul Kiș. Această grupare avea ca
divinitate suprem ă pe Marduk.
Primul rege al Babilonului, Sumulael (1894-1880), nu recunoa ște autoritatea
regatelor Isin și Larsa, și inițiază o serie de expedi ții, care i-au sporit teritoriul. Tot în
această perioadă începe și construirea zidului de incint ă al Babilonului.
În secolele urm ătoare, regatul babilonian va fi în competi ție cu celelalte state
amorite pentru domina ția în Mesopotamia. Cel mai important reprezentant al acestui
regat este Hammurabi (1792-1749). Prin întreaga sa activitate, Hammurabi a
transformat statul babilonian în cel mai mare imperiu cunoscut pân ă atunci în Orientul
apropiat. Inscrip țiile descoperite în Babilon, precum și în orașul Mari ne permit s ă ne
facem o idee despre evolu ția acestei domnii. Dac ă la începutul acesteia, Hammurabi nu
depășea condiția unui conduc ător care accepta suzeranitatea assyrian ă, în ultimii zece
ani ai domniei a reu șit, printr-o politic ă externă foarte abil ă, să impună hegemonia
Babilonului asupra întregii Mesopotamii, Assyriei, Elamului și a unor teritorii din nord-
vest până către Marea Mediteran ă.
Hammurabi a r ămas celebru prin codul de legi care îi poart ă numele, important
izvor pentru cunoa șterea realit ăților politice, sociale, și economice din Mesopotamia.
Codicele are mai multe capitole referitoare la familie, militari, diferite infrac țiuni etc.
Dup ă moartea lui Hammurabi, urma șii săi nu au mai reu șit să mențină prestigiul
și unitatea statului babilonian, deoarece în regiune se produc însemnate mi șcări de
populație: triburile hurri ților și ale kassi ților încep s ă joace un rol tot mai important.
Hurriții s-au coagulat, în jurul anului 1600 a.C., în puternicul stat numit Mitanni, care
ocupa un teritoriu întins de pe cursul mijlociu a Eufratului, iar kassi ții vor pătrunde
treptat în Mesopotamia ca agricultori sau meseria și.

2.10. Epoca Kassi ților

În 1531 a.C., regele hittit Mursili I cucere ște Babilonul în urma unei îndelungate
expediții în Mesopotamia, punând cap ăt statului babilonianvechi. Hiti ții însă nu vor
stăpâni efectiv Mesopotamia și Babilonul, deoarece regele hittit va muri asasinat ,la
întoarcerea în patrie, în urma unui complot de palat. De aceste împrejur ări vor profita
kasiții.
Despre patria de origine și limba kassi ților nu se știe nimic sigur. Se pare c ă erau
originari din Luristanul de ast ăzi. Limba lor, atât cât este cunoscut ă, nu se înrudea cu
nici una dintre limbile contemporane cunoscute. Lingvi știi o plaseaz ă printre limbile
caucaziene. De altfel, ei au adoptat limba accadian ă de îndat ă ce s-au stabilit în
Mesopotamia. Ca și hurriți, kassiți nu posedau o scriere proprie și au adoptat scrierea
cuneiform ă babilonian ă.

30 Epoca kassit ă este puțin cunoscut ă. Fiind o popula ție cu un nivel de dezvoltare
inferior celui babilonian, accadieni se vor dizolva în masa popula țiilor semitice din
Mesopotamia, dar vor r ămâne elementul politic dominant timp de patru secole. În
izvoarele babiloniene, erau cunoscu ți sub numele de kassu . Această denumire va
supraviețui veacurilor, deoarece ea se reg ăsește la geograful grec Strabon sub forma
kossaioi.
Deși perioada kassit ă a fost una de regres în istoria Mesopotamiei, când
prestigiul politic și cultural al acesteia scade, totu și acum a început s ă fie folosit calul la
transportul poverilor și în armat ă, ceea ce a produs o adev ărată revoluție în arta militar ă.
În timpul domina ției kassite teritoriul Mesopotamiei a fost împ ărțit între diferite familii
sau ginți kassite, a șa numitele bitu “casă”. Șefii acestor “case” se numeau “st ăpânii
casei” și erau reprezentan ții în teritoriu ai statului, fiind îns ărcinați cu încasarea la timp
a impozitelor.
Din epoca kassit ă au ajuns pân ă la noi inscrip țiile numite kudurru , care erau
pietre de hotar pe care erau înscrise date referitoare la posesiunea terenului respectiv,
ceea ce constituie un material informativ foarte important referitor la rela țiile agrare din
această epocă.
După înlăturarea domina ției kassite, în Babilon s-a instaurat o dinastie autohton ă
originară din Isin. Este a șa numita a IV-a dinastie babilonian ă (cea de a III-a dinastie
babilonian ă fiind considerat ă cea kassit ă). În aceast ă perioadă, Babilonul va cunoa ște un
scurt reviniment, în timpul regelui Nabucodonosor I. Dar str ălucirea Babilonului a fost
de scurtă durată deoarece regele assyrian Tiglat palassar I înfrânge Babilonul, la
sfârșitul sec. al XII-lea, dup ă care acesta intr ă iarăși într-o perioad ă de decădere datorat ă
nesfârșitelor lupte pentru putere între diferi ți pretenden ți. Pe la începutul mileniului I, la
hotarele statului Babilon s-au a șezat chaldeeni, popula ții semite înrudite cu arameii.
După toate probabilit ățile, ei erau originari din Arabia r ăsăriteană. În aceast ă perioadă în
Mesopotamia apare și se răspândește metalurgia fierului.

2.11. Assyria

Teritoriul Assyriei se afl ă în nord-estul Mesopotamiei, pe cursul superior al
Tigrului și al afluen ților acestuia (Zabul Mare, Zabul Mic și Diyala).
Știm puține lucruri despre istoria timpurie acestui teritoriu. În textele sumeriene
din mileniul al III-lea, Assyria este cunoscut ă sub numele de Subir , iar în cele
akkadiene de Subartu . Se pare c ă populația străveche a Assyriei avea o însemnat ă
component ă hurrită, dar de timpuriu în acest teritoriu au p ătruns popula ții semitice. În
epoca istoric ă, limba care se vorbea în Assyria era accadiana. Ei au preluat de asemenea
și scrierea cuneiform ă.
Statul assyrian este primul stat important care apare dincolo de grani ța
Mesopotamiei.
Istoria assyrian ă are mai multe perioade:
1. De la sfâr șitul mileniului al III-lea pân ă în anul 1813 a.C. este perioada de
formare a statului assyrian ;
2. Epoca Regatului vechi (1813-1392);
3. Epoca Regatului mijlociu (1392-911);
4. Epoca Regatului nou (911-609).

31Nu știm împrejur ările în care a ap ărut statul assyrian, pe la finele mileniului al
III-lea și începutul mileniului al II-lea. Primii regi legendari poart ă nume hurrite. Limba
hurrită a fost vorbit ă, paralel cu accadiana, pân ă la finele mileniului al II-lea.
În ceea ce prive ște organizareavechiului stat asyrian, știm că acesta era condus
de un sfat al b ătrânilor și de magistra ți. Fiecare an purta numele unui anumit func ționar,
limmu , care era probabil un membru al sfatului b ătrânilor. Acesta era în fruntea visteriei
statului; tot el controla și pe acei tamkari , agenți comerciali ai statului assyrian. Un alt
demnitar era ukullum , care era probabil șeful judec ătoresc și administrativ al
comunității. Probabil c ă cel mai de seam ă demnitar era ișșakkum , care este asimilat
sumerianului ensi sau patesi . El era acela care convoca sfatul, și era șeful religios al
comunității. El nu era totu și un rege. Prin orânduirea sa de stat Assyria era în acea
perioadă mai degrab ă un stat oligarhic.
Assirienii au înfiin țat de timpuriu factorii comerciale, mai ales în Asia Mic ă și
Mesopotamia, care au jucat un rol foarte important în economia assyrian ă. Cele mai
importante au fost cele de la Kane ș (Kültepe) și Hattușaș (Bogaz-köy).
Cel care pune bazele Regatului asSsrian vechi este regele Sam și-Adad I (1813-
1780), care creeaz ă o monarhie puternic ă de tip babilonian, care și-a extins domina ția
asupra Mesopotamiei superioare și asupra Siriei. Sub urma șii săi, statul assyrian decade
datorită incursiunilor hurri ților. În timpul regelui Hammurabi, Assyria este vasal ă
Babilonului. În timpul domina ției kassiților, assyrieni n-au putut s ă profite de interesul
limitat al acestora pentru nordul Mesopotamiei, deoarece hegemonia a trecut asupra statului de la Mitanni care, cu ajutorul Egiptului, cucere ște numeroase teritorii, printre
care și Assyria.
Slăbirea statului Mitanni și dispariția acestuia ca urmare a expansiunii statului
hittit a permis o nou ă ridicare a Assiriei . Regele assyrian A șsurubalit profit ă de
decăderea statului mitannian pentru a cuceri o parte din teritoriile acestuia. Cu domnia
acestui rege începe epoca Regatului mijlociu.
În timpul domniei regelui Tikulti Ninurta I (1244-1207) și a lui Tiglatpalassar I
(1115-1076) statul assyrian î și extinde mult grani țele, până la Golful Persic și la Marea
Mediteran ă, devenind principala putere a Orientului mijlociu. Înc ă din aceast ă perioadă,
statul assyrian duce r ăzboaiele cu o cruzime nemaicunoscut ă până atunci. Capitala
statului se mut ă de la Așșur la Kar Tikulti Ninurta.
În secolul XI, în Orientul mijlociu se produc evenimente însemnate. Acum are
loc invazia muskilor, care a produs însemnate schimb ări politice și etnice în Anatolia și
nordul Mesopotamiei. Tot acum p ătrund în Mesopotamia și Syria triburile semitice ale
arameilor, veni ți din sud, poate și datorită unor schimb ări climatice. Treptat, teritoriul
assyrian a fost cotropit de aramei.
Cel care pune bazele Regatului assyrian nou, care va fi timp de multe secole cea
mai de seam ă putere din Orientul mijlociu și apropiat, statul assyrian având toate
caracteristicile unui imperiu, a fost rege le Adad-nirari al II-lea (911-889). Regele
Așșurnazirpal al II-lea (884-859) pune bazele puterii militare a Regatului Assyrian nou.
El reușește să supună triburile arameilor, cucere ște întreaga Mesopotamie, extinzându- și
dominația departe spre vest, pân ă la Marea Mediteran ă. Construie ște o nouă capitală la
Kalar.
Urmașii lui Așșurnazirpal al II-lea duc aceea și politică de cuceriri . Printre
aceștia s-au remarcat Salmanasar al III-lea (859-824), Șamși-Adad al V-lea (824-811),
Tiglatpalassar al III-lea (745-727), Salmana ssar al V-lea (727-722), Sargon al II-lea
(722-705), care au purtat numeroase r ăzboaie cu Syria, Fenicia, Palestina și Babilon și
Urartu, supunând întreaga Mesopotamie pân ă la Golful Persic, Syria și Canaanul,

32Elamul și Urartu. Campaniile militare ale regilor assyrieni erau înso țite de numeroase
atrocități și de deport ări masive de popula ție, care au schimbat în bun ă măsură harta
etnografic ă a vremii. Toate acestea au f ăcut ca assyrienii s ă fie urâți de toate popoarele
înconjurătoare. Treptat, opozi ția antiassyrian ă va deveni tot mai puternic ă, populațiile
supuse sau cele aflate în afara grani țelor imperiului assyrian înv ățând tactica de lupt ă a
acestora. În fruntea frontului antiassyrian a fost Babilonul, care a avut foarte mult de
suferit în timpul domina ției assyriene, și Histkia (Ezechias), rege le Iudeii, sprijinit de
Egipt și de beduinii arabi. În lupta antiassyrian ă, au fost atrase și cetățile feniciene Tyrul
și Sidonul, ora șele filistene ș.a.
La începutul domniei sale, regele Senacherib (705-681) este nevoit s ă înfrunte
această coaliție antiassyrian ă inițiată de regele Mardukpaliddin al Babilonului. Coali ția
este înfrânt ă, Babilonul este cucerit, assyrienii luând în captivitate peste 200.000 de
chaldeeni și numero și babilonieni pe care i-a risipit în diferite p ărți ale imperiului
assyrian. În anul 689, Babilonul se r ăscoală din nou, este ocupat și distrus dup ă un lung
asediu. Locuitorii s ăi au fost în parte masacra ți, în parte deporta ți. Distrugerea
Babilonului a produs o profund ă impresie printre contemporani și a sporit ura împotriva
lui Senacherib și a statului assyrian. În timpul domniei lui Senacherib, capitala
regatului devine ora șul Ninive, care a fost înfrumuse țat cu numeroase monumente.
În anul 680, regele este asasinat în urma unui complot organizat de doi dintre fiii
săi. Cel care reu șește să ajungă la tron este A șarhaddon (681-669), în timpul c ăruia
statul assyrian a atins maxima expansiune teritorial ă. În anul 671, assyrienii întreprind
o expediție împotriva Egiptului, au cucerit ora șul Memphis și s-au consolidat pe cursul
inferior al Nilului. Autorit ățile locale egiptene au fost confirmate, dar au fost
subordonate unor „supraveghetori” assyrieni, al ături de care se afla u mici garnizoane. A
început să reclădească Babilonul, permi țând locuitorilor s ăi să revină în oraș. Acum a
fost construit din nou celebrul turn de pe lâng ă templul lui Marduk, a șa numitul „turn al
Babilonului”.
În timpul domniei lui A șurbanipal (669-626), situa ția statului assyrian se
înrăutățește și asistăm la începutul pr ăbușirii sale. Assyria era du șmănită de toate
popoarele atât din interiorul imperiului cât și din exterior. În timpul numeroaselor
războaie purtate cu assyrienii, acestea au dobândit experien ță de război. Tot acum statul
assyrian este amenin țat de incursiunile sci ților și cimmerienilor, popula ții iraniene
seminomade care dominau spa ții vast din nordul M ării Negre pân ă în Asia Central ă.
Regele A șurbanipal a înfiin țat marea bibliotec ă de la Ninive, care cuprindea
circa 22.000 de t ăblițe, prin intermediul c ărora cunoa ștem o bun ă parte din crea ția
literară mesopotamian ă.
După moartea lui A șurbanipal, Babilonul se revolt ă din nou și, sub conducerea
lui Nabopalassar, se desprinde de Asyyria formând regatul Chaldeo-Babilonian. Pentru
a putea lupta cu succes împotriva Assyriei, Nabopalassar s-a aliat cu regele mezilor,
Cyaxares. În anul 615, profitând de faptul c ă forțele assyrienilor luptau cu Babilonul,
mezii pătrund în Assyria, și în anul 614 ocup ă orașul Assur.Doi ani mai târziu, for țele
unite a lui Nabopalassar și Cyaxares au cucerit ora șul Ninive. Cuceritorii au procedat,
după obiceiul assyrian, la uciderea tuturor aristocra ților căzuți prizonieri. Regele Sarak
s-a aruncat în fl ăcările ce cuprinseser ă palatul s ău. Învingătorii au luat un mare num ăr
de prizonieri. O parte a armatei assyriene, în frunte cu A șur-ubalit al II-lea, a reu șit să
ajungă la Harran, unde se proclam ă rege al Assyriei. Dar în anul 605 Nabucodonosor al
II-lea, fiul lui Nabopalassar, înfrânge rezisten ța assyrian ă, ceea ce a marcat sfâr șitul
statului assyrian. Limba assyrian ă, un dialect al limbii accadiene, a disp ărut treptat, fiind
înlocuită cu limba aramaic ă.

33
2.12. Regatul Noului Babiln (Chaldeea)

La sfârșitul secolului al VII-lea a.C., dup ă destrămarea statului assyrian,
hegemonia politic ă în Orientul mijlociu revine din nou, dup ă aproape un mileniu, pentru
scurt timp, Babilonului.
Întemeietorul acestui stat a fost Nabopalassar (625-605), care apar ținea
aristocrației chaldeene și care a fost probabil general al armatei assyriene. El a profitat
de tulburările din imperiul assyrian de la moartea regelui A șurbanipal pentru a înl ătura
dominația assyrian ă din sudul Mesopotamiei, proclamându-se „rege al Accadului”. El
pune astfel bazele statului chaldeo-babiloni an cu capitala la Babilon, în timpul c ăruia
vechea metropol ă mesopotamian ă va cunoa ște ultima sa perioad ă de mare înflorire.
Urmașul său, Nabucodonosor al II-lea (605-562), a consolidat noul stat și,
profitând de condi ții externe favorabile, a impus domina ția Babilonului asupra unei p ărți
din moștenirea assyrian ă. Aceasta a fost împ ărțită cu Media, care a primit partea
nordică. Frontiera dintre cele dou ă state pornea din vest, de la golful Isis, acolo unde
litoralul Syrian se întâlnea cu cel anatolian, înainta c ătre est prin Mesopotamia, l ăsând
mezilor Assyria propriu-zis ă și, probabil, Elamul. Restul teritoriului, cu Syria, Fenicia și
Palestina, a revenit Babilonului.
Deși au cooperat în lupta antiassyrian ă, relațiile dintre cele dou ă state erau
departe de a fi amicale. Nabucodonosor asista cu team ă la rapida ridicare a Mediei și a
intuit că din aceast ă direcție venea amenin țarea cea mai mare. De aceea, el a hot ărât
construirea unui mare zid de ap ărare între Tigru și Eufrat, mai sus de Sippar, precum și
ridicarea fortifica țiilor extrem de puternice din jurul Babilonului (anii 590-580). Dar
mezii, angaja ți într-un lung r ăzboi cu Lydia, nu au atacat Babilonul, l ăsând lui
Nabucodonosor r ăgazul pentru a- și consolida domina ția în regiunea syro-palestinian ă,
acolo unde faraonii egipteni ridicau, în mod tradi țional, și ei preten ții.
Nabucodonosor s-a impus în disputa cu Egiptul, dar domina ția babilonian ă în
Palestina a fost îndelung contestat ă. În urma campaniei din Palestina din anul 604,
regatul Iudeei recunoa ște stăpânirea Babilonului dar, mizând pe eficien ța sprijinului
egiptean, se revolt ă în anul 598. Nabucodonosor a reu șit să reprime r ăscoala.
Ierusalimul este cucerit, regele Ioiachim este capturat și înlocuit cu Sedechia, iar 10.000
de evrei sunt deporta ți în Mesopotamia. Zece ani mai târziu, Iudeea se revolt ă din nou,
fiind sprijinit ă tot de Egipt. Nabocudonosor p ătrunde iar ăși în Iudeea cu o puternic ă
armată, cucerește unul dup ă altul orașele mai importante pe care le distruge, și începe
asediul Ierusalimului. Dup ă doi ani, ora șul este ocupat, regele Sedechhia este capturat,
orbit și trimis în lan țuri la Babilon. Dup ă obiceiul assyrian, babilonienii execut ă întreaga
aristocrație iudaică, iar majoritatea locuitorilor este deportat ă î n M e s o p o t a m i a . E s t e
așa-zisa „captivitate babilonian ă”, care a l ăsat urme adânci în con știința evreilor. Ora șul
Ierusalim a avut și el mult de suferit: zidurile de ap ărare au fost distruse, la fel templul
și palatul regal. Iudeea a devenit o simpl ă provincie a statului babilonian. Mai pu țin
succes a avut Nabucodonosor în fa ța zidurilor Tyrului, care au rezistat asediului timp
de 13 ani (587-574), dup ă carevechiul ora ș fenician a fost nevoit s ă recunoasc ă
suzeranitatea babilonian.
În timpul domniei lui Nabucodonosor, ora șul Babilon a fost înfrumuse țat cu
numeroase palate și temple de o mare frumuse țe, care au f ăcut din capitala statului cel
mai strălucit oraș al epocii.

34După moartea lui Nabucodonosor al-II-lea, urma șii săi nu au reu șit să păstreze
imperiul creat de acesta. Ultimul rege este Nabonid (555-539), un personaj ciudat, care
nu domne ște în Babilon, ci într-o oaz ă din nordul Arabiei, Taima, conducerea efectiv ă
având-o fiul s ău, Baltashar (Bel șazar). De și era aliat al regelui Mediei, Astyages, și al
lui Cresus, suveranul Lydiei, nu întreprinde nimic pentru a evita înfrângerea lor de per și.
În anul 538, per șii, condu și de regele Cyrus al II-lea cel Mare, pornesc ofensiva
împotriva Babilonului. El înainteaz ă pe valea râului Diyala. Dup ă o primă ciocnire
lângă Opis, armatele persane trec f ără dificultate de zidurile construite de
Nabucodonosor și a ocupat ora șul Sippar. În fa ța acestei amenin țări, Nabonid a revenit
la Babilon, și împreun ă cu fiul său Baltashar, s-a închis în citadel ă. Dar când armatele
perșilor au ap ărut în fața porților Babilonului, acestea s-au deschis f ără luptă. Nabonid a
fost trimis în exil în Carmania, iar Baltashar a fost ucis.
După cucerirea persan ă, regatul Babilonului a continuat în mod formal s ă existe,
căci regii persani se numeau și regi ai Babilonului. În realitate, Mesopotamia devine o
provincie a Imperiului persan, iar Babilonul obl igat la plata unui tribut de 30 tone de
argint pe an. Componen ța etnică a Mesopotamiei s-a schimbat mult, aici venind
numeroși locuitori din Asia Mic ă, Egipt și Iran. Babilonul a continuat s ă fie un mare
oraș al Orientului, în ciuda faptului c ă a încetat s ă mai fie un centru politic însemnat.

Întreb ări recapitulative

1. Prin ce se caracterizeaz ă istoria și civilizația mesopotamian ă?
2. Care au fost principalele popoare mesopotamiene?
3. Ce se înțelege prin expresia “civiliza ție sumero-accadian ă”?
4. Care au fost marile imperii din Mesopotamia?
5. Prin ce se caracterizeaz ă politica extern ă assyriană?
6. Care au fost raporturile dintre Regatul Noului Babilon și Media?

35
3 PALESTINA

3.1. Țara și populația
Palestina, patria istoric ă a poporului evreu, este un adev ărat culoar terestru prin
care se făcea legătura între marile civiliza ții și marile imperii care s-au format de-a
lungul mileniilor în Egipt, Mesopotamia și Anatolia. M ărginită la vest de apele M ării
Mediterane și la est de pustiul inospitalier al Arabiei, acest teritoriu a fost întotdeauna
disputat de puterile care s-au succedat în Semiluna Fertil ă și în Egipt, dispute care au
marcat profund destinul poporului evreu.
Palestina propriu zis ă este limitat ă spre nord de Mun ții Liban, iar spre sud se
întinde pân ă în Peninsula Sinai. Teritoriul este împ ărțit în patru fâ șii orientate de la nord
către sud: 1.Câmpia dinspre mare ( Șaron și Șefela) făcea legătura dintre Peninsula Sinai
și Fenicia. În nord, muntele Carmel întrerupea aceast ă câmpie; 2. Ținutul muntos din
centru formeaz ă coloana vertebral ă a țării. Sunt Mun ții Neftali (Galileea), Mun ții
Efraim (Samaria) și Munții Iudeei. Aveau o în ălțime medie, nedep ășind 1047m,
prezentând numeroase trec ători care facilitau accesul oamenilor de pe un versant pe
altul; 3. Valea Iordanului t ăia țara în dou ă părți inegale printr-o vale adânc ă, de fapt cea
mai adânc ă depresiune de pe p ământ, care, începea în nord cu lacul Galileei și se
termina în sud la Marea Moart ă. Partea ei nordic ă, de lângă lacul Genezaret este fertil ă
și a fost de timpuriu cultivat ă. În schimb, cea sudic ă, din jurul M ării Moarte, era un ținut
mult mai arid; 4. Regiunea de la est de Iordan, în partea ei nordic ă, pe valea Iarmucului,
se afla ținutul Basan, propice pentru practicarea agriculturii. În partea ei central ă se afla
un podiș înalt, favorabil p ăstoritului. La sud se afla masivul muntos Pisga.
Bogățiile naturale ale Palestinei sunt destul de reduse. Se g ăseau din abunden ță
piatra de construc ție, argila pentru confec ționarea c ărămizilor și a vaselor ceramice,
precum și reduse z ăcăminte de cupru. Lemnul era foarte rar.
Numele de Palestina, care se aplic ă de obicei pentru a desemna țara evreilor, este
oarecum impropriu, deoarece el provi ne din numele filistenilor, o popula ție străină care
s-a stabilit pe teritoriu ce le poart ă numele în jurul anului 1200 a.C., în contextul unor
mari mișcări de popula ție care au r ăvășit vaste teritorii din Peninsula Balcanic ă, Asia
Mică, regiunea syro-palestinian ă și Egipt. Denumirea a fost folosit ă pentru prima oar ă
de Herodot, pentru a desemna partea de sud a Siriei, și a fost generalizat ă de romani. Se
mai folose ște pentru acest teritoriu numele de Canaan, dar nici acesta nu este lipsit de
ambiguitate, deoarece în Biblie, în coresponden ța dintre diferi ți stăpânitori asiatici și
faraonii egipteni din prima jum ătate a secolului XIV a.C., sub aceast ă denumite se
ascund realit ăți care nu sunt foarte bine fixate.
În sens larg, prin Canaan se în țelege, de fapt, întreaga regiune syro-palestinian ă;
în sens restrâns, ținutul și locuitorii din Syro-Palestina și în special Fenicia propriu-zis ă.
În accepțiunea biblic ă, cuvântul “canaanean” poate însemna și “comerciant”, “negustor”
sau “traficant”. În tot cazul, prin canaaneeni, în sens lingvistic, trebuie s ă înțelegem o
populație vest-semitic ă care locuia teritoriul ce se întindea din nordul Siriei pân ă în
Peninsula Sinai, pe care o putem individualiza, datorit ă inscripțiilor descoperite la Ebla
(azi Tell Mardikh), în de șertul Siriei, înc ă din a doua jum ătate a mileniului III a.C. Nu
este foarte clar dac ă limba canaanean ă este deosebit ă de amorit ă sau sunt dou ă dialecte
ale acelea și limbi, dup ă cum, în Scriptur ă, termenii de “canaani ți” și de “amori ți” au
uneori, un sens specific, iar alteori se confund ă, Țara Amoreilor (Amurru) fiind o alt ă

36denumire paralel ă cu aceea de Canaan. Dup ă ce evreii au ocupat Canaanul, teritoriul
locuit de ei a fost numit Țara evreilor, Ere ț ha Ivrim, și Țara lui Israel, Ere ț Israel, iar
după ce ei au venit din captivitatea babilonian ă, țara lor s-a numit Iudeea, deoarece cei
mai mulți dintre ei erau din tribul Iuda. În Biblie, țara evreilor mai este numit ă și Țara
Făgăduită sau Pământul Făgăduinței, deoarece ea a fost f ăgăduită de Dumnezeu pentru
totdeauna lui Avraam, Isac, Iacob și urmașii lor. În sfâr șit, evreii și creștinii mai numesc
acest teritoriu, înc ă din antichitate, datorit ă marii sale înc ărcături religioase, Țara Sfântă.
Marele num ăr de denumiri pe care le -a avut Palestina exprim ă de fapt, o mare
complexitate etnic ă politică și culturală și o dinamic ă specifică a evoluției istorice pe
acest teritoriu.

3.2.Izvoare

Multă vreme, trecutul poporul evreu a fost reconstituit aproape exclusiv pe
bazavechi ului Testament . El rămâne și astăzi o sursă de neânlocuit, dar datele din aceste
scrieri sunt comparate ast ăzi, tot mai profitabil pentru acurate țea reconstituirii, cu
rezultatele cercet ărilor arheologice și cu informa țiile oferite de unele inscrip ții
descoperite în Orientul apropiat și Egipt. De și sporul de cuno ștințe este evident, suntem
încă departe de a putea scrie o istorie continu ă a evreilor. Perioade foarte întinse din
trecutul acestui popor sunt înc ă învăluite în cea ță, cercetătorii fiind și astăzi, în mare
măsură, în imposibilitatea de a discerne ceea ce este real din aceste nara țiuni cu aspect
istoric care abund ă însă în fapte miraculoase, în care singurul criteriu cronologic este
adesea cel al genera ției, dintr-un arbore genealogic care începe cu Adam.
Izvoarele pentru cunoa șterea istoriei Palestinei sunt scrise și nescrise. Cercet ările
arheologice din acest teritoriu au început înc ă din secolul trecut. În urma acestor
cercetări au fost descoperite numeroase a șezări și au apărut numeroase inscrip ții
semitice ce dateaz ă începând cu mileniul al II-lea a. C. Despre locuitorii Canaanului și
despre filisteni avem informa ții și din surse hittite și egiptene. Dar cu tot sporul de
cunoștințe pe care ni-l ofer ă descoperirile arheologice, izvorul cel mai important r ămâne
Biblia . Căci cazul Israelului este unic între diferitele popoare ale Orientului antic,
deoarece tradi țiile sale istoriografice au fost mereu p ăstrate în ambientul iudaic și
creștin. Descoperirile arheologice și epigrafice din ultimul secol nu au trebuit s ă
descopere ex novo realități istorice despre care se pierduse orice amintire, ci au adus
noi lămuriri de confruntat, caz cu caz, cu textele veterotestamentare.
Cazul fericit al conserv ării de-a lungul timpului a me moriei istorice a evreilor,
datorită valorii sale de „carte sacr ă” pentru iudaism și creștinism, a creat dificult ăți în
ceea ce prive ște folosirea critic ă a acestor scrieri, dificult ăți care continu ă și-n vremea
noastră. Faptul c ă acest corpus de texte are pentru credincio și o valoare de adev ăr
revelat de Dumnezeu, prin intermediul agen ților umani, a contribuit mult la
imposibilitatea de a studia în mod critic con ținutul istoric al c ărților sacre. Ast ăzi
cercetătorii sunt tot mai mult de acord în a afirma c ă narațiunile biblice sunt, de cele mai
multe ori, elabor ări istoriografice posterioare, și adesea mult posterioare, fa ță de
evenimentele narate, c ă ele, adesea, se bazeaz ă pe date indirecte și incerte, dar c ă sunt
de cele mai multe ori motivate de scopuri pr ecise ale timpului lor. Trebuie de aceea s ă
reatribuim textele biblice epocii, mediilor politice și culturale și problemelor care au dus
la redactarea lor. Aceste precau ții metodologice nu exclud a priori posibilitatea ca
aceste texte s ă păstreze unele date sau amintiri demne de crezut, dar utilizarea în sens
istoriografic a acestora trebuie f ăcută, în fiecare caz, numai dup ă ce aceste scrieri au fost

37„curățate” de toate conota țiile politice și religioase epocilor posterioare și a aceleia a
redactării finale.
Numele de Biblia este de origine greac ă, ta biblia , și înseamn ă „cărțile”,
deoarece mult ă vreme aceste scrieri au circulat sub form ă de suluri din pergament,
formând o adev ărată bibliotec ă. După tradiție, autorii celor maivechi texte au fost Moise
și Iosua. Mai târziu, la curtea regilor David și Solomon, a ap ărut funcția de cronicar,
care era îns ărcinat cu strângerea m ărturiilorvechi și cu consemnarea faptelor însemnate
ale regilor evrei. Și după divizarea regatului unit în regatele Iuda și Israel a continuat
opera de redactare a analelor regale. Dar p ăstrătorii scripturilor, au fost mai ales
slujitorii cultului. Dup ă dispariția regalit ății, ei au continuat recopierea și
prelucrareavechilor scrieri. În istoria te xtului biblic un moment de mare importan ță îl
reprezintă activitatea lui Esdra, în perioada post exilic ă (458 a.C.), care a strâns și a
recopiatvechile texte, dup ă diverse manuscrise p ăstrate în diferite regiuni. Acum Biblia
capătă forma sa final ă, ea devenind un fel de „constitu ție” a poporului evreu. Este demn
de remarcat c ă activitatea lui Esdra marcheaz ă sfârșitul scrierilor profetice.
Biblia are dou ă canoane: canonul ebraic, care cuprinde doarvechiul Testament,
și canonul cre știn care, lavechiul Testament, adaug ă Noul Testament și un număr de alte
scrieri nerecunoscute de canonul ebraic.
Biblia are trei redact ări principale:
1. Redactarea ebraic ă, revizuită de masore ți, teologi de la școala din Tiberiada
în Galileea, în frunte cu Aaron Ben-A șer și Ben-Neftali, în secolele IX-X, când s-a fixat
textul rezultat în urma vocaliz ării alfabetului ebraic;
2. Redactarea greac ă, numită Septuaginta , după cei 72 de traduc ători legendari, a
căror operă începută pe la 250 a.C. în Alexandria din Egipt, se adresa evreilor din
diaspora, în bun ă măsură elenizați. Această traducere est folosit ă în Biserica Ortodox ă.
3. Redactarea latin ă, numită Itala , a apărut în jurul anului 200, prin unificarea
traducerilor f ăcute la Roma, Cartagina și în alte locuri. Pe la 382, Hieronimus începe
revizuirea ei dup ă textul ebraic, rezultând Vulgata , adoptată de Biserica Catolic ă.
După cel de-al doilea r ăzboi mondial, au fost descoperite faimoasele
Manuscrise de la Marea Moart ă, scrise de esenieni, o sect ă ebraică din secolul I a.C.– I
p.C., care cuprind variante care nu sunt în textul canonic.
Din conținutul actual al Bibliei , evreii recunosc ca fiind autentice numai 39 de
cărți, acestea fiind cuprinse în trei p ărți: Legea sau Tora (Pentateuhul ), Numerii și
Scrierile .
Biblia greacă și cea latin ă cuprind și alte cărți numite deuterocanonice. Iudita,
Tobit, Cartea I și a II-a a Macabeilor , Înțelepciunea lui Solomon , Ecleziasticul, Baruh,
Epistola lui Ieremia, Susana, ș.a., toate fiind compuse între secolele IV-I a.C. În afara
acestora au circulat și alte cărți, nerecunoscute îns ă de canonul ebraic și creștin.
Critica Bibliei, însemnând stabilirea textului biblic și interpretarea lui, a
constituit o preocupare major ă a învățaților începând din secolul XVII. Cel care a pus
bazele criticii Bibliei este filosoful olandez B.Spinoza, urmat de numero și învățați, care
au contribuit la în țelegerea textului, la realizarea unor edi ții din ce în ce mai corecte, la
extragerea de informa ții cu caracter istoric. Dintre ace știa amintim pe J.Wellhausen, O.
Eissfeldt, M. Noth, W.F.Albright, J. Van Seters și T. L. Thompson.
Critica Bibliei a arătat că probabil cel maivechi text biblic care poate fi datat cu
aproxima ție, este Cântecul Deborei , din cartea Judecătorii, care ar data din secolul
XIII-XII a.C. Se admite c ă în timpul lui David și Solomon s-a început redactarea unora
din cele patru Cărți ale Regilor , cu un con ținut istoric important. În schimb, cele dou ă
cărți ale Cronicilor , care se refer ă aproximativ la aceea și perioadă (Paralipomene ), au

38fost redactate mult mai târziu, probabil în timpul domniei lui Alexandru Macedon, și
aveau un mesaj politic foarte pronun țat, anume de a ar ăta contemporanilor evrei,
amenințați de influen țele elenistice, trecutul exemplar al poporului ales. Critica Bibliei a
arătat de mult c ă aceasta a avut mai multe surse principale, cle mai importante fiind cea
Iahvistă și Elohistă, după numele purtat de divinitate, Iahve și Elohim, sursa preo țească
și sursa deuteronomistic ă.

3.3.Istoria evreilor

Evreii aveau un foarte pronun țat simț al trecutului. Considerau c ă omenirea,
fiind opera Creatorului, are evolu ție liniară. Această concepție, strâns legat ă de credin ța
monoteist ă iudaică, este ilustrat ă de prima carte a Bibliei, Geneza .
În mod tradi țional, istoria ebraic ă cuprinde mai multe secven țe: epoca
Patriarhilor, robia egiptean ă, epoca Judec ătorilor, epoca regatului unitar, epoca regatelor
Iuda și Israel, epoca domina ției persane, epoca elenistic ă și epoca roman ă.
Populația pre-israelian ă era de origine semitic ă. În Canaan, epoca neolitic ă este
reprezentat ă de numeroase descoperiri arheologice, cea mai cunoscut ă fiind aceea de la
Ierihon. În conformitate cu textul biblic, e poca Patriarhilor se de schide cu figura lui
Avraam, cel care a f ăcut primul pact cu divinitatea, și în jurul c ăruia s-a cristalizat
primul nucleul ebraic originar în Ur-ul Chaldeiei. Urmând îndemnul divin, Avraam și
soția sa Sarra, în fruntea clanului lor, au po rnit spre nord, oprindu-se în cetatea Harran,
lângă Sodoma. Din Harran, Avraam se îndreapt ă spre Canaan, p ământul făgăduit de
Dumnezeu urma șilor săi, lăsând în Harran o parte a înso țitorilor săi condusă de Lot. În
Canaan, clanul lui Avraam va întâlni popula ții canaaneite. Dup ă tradiția biblică, fiul lui
Avraam, Iosif, a fost tr ădat de fra ții săi care l-au vândut unor negustori care îl duc în
Egipt; acolo ajunge la mare cinste la curtea faraonului și, profitând de pozi ția sa,
cheamă în Egipt pe tat ăl și pe frații săi. Astfel începe, conform tradi ției, perioada
egipteană, cunoscut ă și sub numele de robia egiptean ă.
Originea sud-mesopotamian ă a nucleului originar ebraic, ridic ă serioase semne
de întrebare. Numele de Chaldeea a ap ărut relativ târziu, nu mai devreme de secolele X-
IX a.C., el fiind folosit mai cu seam ă în timpul Regatului Noului Babilon (sfâr șitul sec.
VII. a.C.), deci mult mai târziu decât perioada când se presupune c ă a trăit Avraam
(3000-2800 a.C.). Apoi, originea din Ur-ul Chaldeei este foarte îndoielnic ă, deoarece
descoperirile din ultimele decenii de la Ebla (azi Tell-Mardik) din Syria, precum și
altele maivechi din Mari, de pe cursul mijlociu al Eufratului, au scos la lumin ă
numeroase documente care pun într-o nou ă lumină povestirea biblic ă. În conformitate
cu inscrip țiile descoperite în aceste localit ăți, exista în aceast ă arie geografic ă un număr
de antroponime care țin de ciclul lui Avraam și de antroponimia ebraic ă cum ar fi
Abramu, Ibrium sau Ebrium, Israilu și Bene Iamina, care amintesc de nume familiare
Bibliei , ca Avraam, Eber, str ămoșul său, Israel și tribul ebraic al beniami ților care, toate,
îi fac pe cercet ători să considere c ă, dacă povestirea despre Avraam con ține ceva istoric
în ea, atunci în aceast ă regiune trebuie c ăutată originea nucleului primitiv ebraic, sau
măcar nucleul originar al temei. În tot cazul, faptul c ă evreii primitivi se ocupau cu
creșterea vitelor, explic ă bine aceste perigrin ări, deoarece ei erau în permanent ă căutare
de noi locuri pentru p ășune.
Perioada egiptean ă a istoriei evreilor nu este cunoscut ă și din surse extrabiblice,
ceea ce este greu de explicat dac ă Iosif a jucat, a șa cum spune Scriptura, un rol atât de
important la curtea faraonului. De fapt, cea dintâi men ționare a Israeli ților în vreun

39document egiptean este Stela lui Israel , din vremea faraonului Merneptah (1237-1223),
în care sunt l ăudate victoriile regelui egiptean, prin care a reu șit să supună pe Israel.
Deoarece scriitorii biblici nu amintesc nimi c despre victoria lui Merneptah asupra lui
Israel, eveniment care, în conformitate cu cronologia biblic ă a avut loc în epoca
judecătorilor, se poate deduce ca ace știa nu aveau amintiri aute ntice despre o perioad ă și
mai veche. Probabil c ă nu este o întâmplare c ă în narațiunea despre șederea evreilor în
Egipt, faraonii nu au niciodat ă nume proprii.
În Egipt, evreii locuiau în r ăsăritul Deltei, în ținutul Go șen. Nu știm cu
siguranță cât au stat acolo. Dup ă o perioad ă în care evreii au tr ăit în bune rela ții cu statul
egiptean, cu timpul aceste rela ții s-au deteriorat, f ăcându-i pe evrei s ă părăsească
Egiptul. Nu știm exact când a început exodul evreilor din Egipt. Coroborând datele
biblice cu cele egiptene, unii cercet ători consider ă că perioada cea mai probabil ă ar fi
primele decenii de domnie ale faraonului Ra mses al II-lea (aprox.1290-1280). Cel care a
condus pe evrei din Egipt c ătre Țara Făgăduită a fost Moise. Acesta a f ăcut un nou
legământ cu Divinitatea pe muntele Sinai, unde a și primit legile pe care to ți
credincioșii trebuiau s ă le respecte. Drumul din Egipt c ătre Canaan a durat mult timp, 40
de ani, pres ărat cu numeroase peripe ții. Înainte de a ajunge în p ământul făgăduit, Moise
moare, iar cel care duce la îndeplinire planul divin a fost Iosua.
Cucerirea Canaanului a durat mult timp. În conformitate cu cronologia biblic ă
evreii ar fi revenit în Canaan c ătre a doua jum ătate a secolului al XIII a.C. Și în legătură
cu istoricitatea acestei povestiri bibl ice, sunt unele semne de îndoial ă. După Biblie,
evreii au asediat Ierihonul, dar cercet ările arheologice au dovedit indubitabil c ă în
vremea aceea, aceast ă cetate nu mai exista de secole. Dubii serioase sunt și cu privire la
epoca Judec ătorilor, deoarece, în conformitate cu Biblia , această epocă corespunde cu
epoca Regatului Nou egiptean, când Egiptul a st ăpânit mult timp Canaanul. Or, este
foarte ciudat c ă în Cartea Judec ătorilor nu este nici o aluzie la domina ția egiptean ă, iar
sursele egiptene ignor ă cu desăvârșire personajele amintite în aceast ă carte.
În Canaan, triburile israelite s-au organizat într-o confedera ție al cărui centru
este reprezentat de un sanctuar comun. La Silo, la nord de Ierusalim, a fost a șezat
chivotul sfânt, unde erau p ăstratevechile scrieri sfinte ebraice. Epoca Judec ătorilor nu
reprezenta un stat teocratic, deoarece ace ști judecători aveau o putere politic ă limitată.
La temelia autorit ății lor, era harul divin. Printre judec ători s-au remarcat Gedeon și
Debora.
Apari ția statului evreu s-a petrecut în contextul a șezării filistenilor în Canaan.
Aceștia reprezentau una dintre numeroasele popula ții, numite de sursele egiptene “ale
mării”, care au provocat mari distrugeri în Anatolia, Syria, Fenicia, Canaan și în Egipt.
Venirea lor în Canaan este plasat ă între anii 1175-1172. De la aceast ă populație
a rămas până astăzi numele de Palestina. Originea lor nu este sigur cunoscut ă. Biblia
spune că ei veneau din Keretim , adică din Creta, dar nici o descoperire din aceast ă
insulă nu confirm ă spusele Scripturii. Unii cercet ători vorbesc despre originea balcanic ă
a filistenilor, datorit ă unor apropieri toponimice precum și asemănării dintre ceramica
filistenă și cea micenian ă. Alții consider ă că aceștia ar fi migrat din vestul sau sud-
vestul Asiei Mici. Înv ățatul american W.F.Albright consider ă că ei erau originari din
Lydia, deoarece singurul cuvânt filisten p ăstrat seran , cu înțelesul de conduc ător, este
apropiat de cuvântul lydian, tyranos care are aceea și semnifica ție. Apoi, eroul biblic
Goliath are o termina ție care este obi șnuită în antroponimia lydian ă. Probabil limba
filistenilor era indo-european ă.
În Canaan, filisteni vor domina mai cu seam ă sudul țării, cu centrele mai
importante la Gaza, Ascalon, Asdod, Ecron, Gad și Lachiș, unde arheologii au

40descoperit urme însemnate ale prezen ței filistenilor. Dup ă tradiția biblică, dominația
filistenilor a durat 40 de ani, pân ă către 1136. Cel care a început lupta de eliberare de
sub domina ția filistenilor a fost Samson, care a fost judec ător timp de 20 de ani (1136-
1116).
Regatul Israelului apare pe la 1050-1020, în condi ții internaționale favorabile,
când marile state orientale, Assyria, Babilonul și Egiptul erau într-un pronun țat declin.
Cel care a contribuit la apari ția acestui stat a fost Samuel, care a combinat func țiile de
profet, preot și judecător. Sub conducerea sa, Israelul a revenit lavechiul leg ământ al lui
Moise, prin aceasta contribuind mult la rena șterea spiritului comunitar. El a contribuit
de asemenea la ascensiunea lui Saul din tribul Beniami ților ca să domneasc ă peste evrei.
Cartea I a Regilor ne dă informații despre disputele dintre Saul și David, în urma
cărora David este nevoit s ă se retragă la Gaza, și cu sprijin filisten s ă ducă un război de
hărțuire împotriva lui Saul. În urma mor ții acestuia și a fiilor s ăi, David devine rege,
către anul 1010.
Regele David (1010-970) este cel care organizeaz ă pe baze noi statul evreu
unificat. El duce lupte cu filistenii, pe care îi învinge, transformându-i în vasali. În cel
de-al șaptelea an al domniei sale, cucere ște Ierusalimul, care devine capitala statului și
centrul religios al ev reilor. Chivotul leg ământului a fost a șezat aici într-un cort pe
muntele Sion, înlocuit mai târziu de templul lui Solomon. Organizeaz ă curtea regal ă,
administra ția și armata. Acord ă o deosebit ă atenție culturii. Dup ă tradiție, regele era un
bun cântăreț, pe seama lui fiind pu și Psalmii . A înfiin țat la curte func ția de cronicar,
care a fost reprezentat ă de Iosaft, cel care a întocmit probabil Cronica regelui David din
Cartea I a Cronicilor . Probabil tot pe timpul lui David a fost întocmit ă Cartea Rut , care
va primi forma definitiv ă mai târziu, ce relateaz ă despre originea familiei regale.
Lui David îi urmeaz ă la domnie fiul s ău Solomon (970-930 a.C.). Tradi ția
biblică îl prezint ă în general în culori favorabile, el fiind considerat, pe bun ă dreptate,
cel care a f ăcut din statul evreu unul din puter ile importante ale vremii. Aceast ă situație
a fost favorizat ă și de o perioad ă de relativ ă liniște care a fost în regiunea syro-
palestinian ă. Și el contribuie la o mai bun ă conducere a statului. Face o reform ă
administrativ ă înlocuind vechea organizare pe ce 12 triburi, în 12 provincii conduse de
funcționari regali, fiecare regiune trebuind s ă suporte o lun ă pe an cheltuielile necesare
întreținerii cur ții și a aparatului birocratic. A construit mari edificii care îl apropie pe
regele evreu de marii monarhi orientali. Dup ă 4 ani de domnie, începe zidirea templului,
la care s-a lucrat șapte ani. Timp de dou ăzeci de ani s-a lucrat la palatul regal. În politica
externă, Solomon a stabilit rela ții amicale cu regele Hiram al Tyrului. Cu sprijinul
acestuia, construie ște o puternic ă flotă cu ajutorul c ăreia evreii f ăceau comer ț în întregul
bazin al Mediteranei. Toate acestea au nece sitat mari resurse, care au fost mobilizate
prin numeroasele d ări și corvezi la care a fost supus ă populația.
Pe seama regelui Solomon sunt puse Proverbele lui Solomon , Eclesiastul și
Cântarea cânt ărilor, care în realitate au fost realizate mai târziu. Opera istoriografic ă a
continuat prin Cronica regelui Solomon din Cartea a III-a a Regilor.
După moartea lui Solomon, statul evreu începe s ă decadă. În timpul domniei lui
Roboan (930-913), în Israel au loc numeroase r ăscoale. Cu ajutorul faraonului Șeșonk,
Ieroboan reu șește, în 926, s ă-l înfrâng ă pe Roboan. Ierusalimul a fost cucerit și templul
jefuit. Luptele țin 50 de ani și se vor solda cu dispari ția statului evreu unitar, din care se
vor desprinde 2 state, Iudeea și Israelul.
În Iudeea va continua s ă domneasc ă regi din dinastia lui David, în timp ce în
nord, în Israel, dinastiile se vor schimba repede. Cea mai important ă a fost aceea
întemeiată în anul 885 a.C. de comandantul militar Omri, în timpul c ăreia țara va

41cunoaște o relativ ă prosperitate. În anul 841 a.C., dinastia întemeiat ă d e O m r i e s t e
înlăturată prin revolta lui Iehu, care inaugureaz ă o nouă perioadă caracterizat ă prin
interzicerea închin ării la idoli. Prin anul 745 a.C ., dinastia lui Iehu a fost desfiin țată prin
campania regelui assyrian Tiglatpalasa r al III-lea, care a cucerit Damascul și Israelul,
procedând la deport ări masive de popula ție, în locul celor deporta ți fiind adu și alți
locuitori. Ace știa au fost a șezați în provincia Samaria, și, deși au fost treptat iudaiza ți
din punct de vedere religios, ei nu au fost niciodat ă complet asimila ți.
În 722-721 a.C., Israelul este desfiin țat ca stat în urma ofensivei regelui assyrian
Sargon II. Și cu aceast ă ocazie s-au f ăcut deport ări masive. Regatul Iuda, a acceptat s ă
fie vasal Assiriei.
După prăbușirea Assyriei, Egiptul și Regatul Noului Babilon î și dispută
supremația în regiunea syro-paelstinian ă. În anul 597, Nabocodonosor al II-lea cucere ște
Iudeea. O parte a aristocra ției evreie ști este dus ă în captivitate la Babilon. Noul rege
Sedechia, impus de babilonieni, va încerca dup ă zece ani, s ă înlăture jugul str ăin. Dar
iudeii sunt din nou înfrân ți, aristocra ții au fost masacra ți și cea mai mare parte a
populației este dus ă în captivitate în Mesopotamia unde va sta pân ă în anul 538 când,
după prăbușirea regatului babilonian, regele persan Cyrus le permite s ă revină în patrie
și să-și reconstruiasc ă templul. În timpul domina ției persane, Palestina a fiosto provincie
a Imperiului persan. Atitudinea statului persan fa șă de evrei a fost în genere tolerant ă,
ceea ce explic ă de ce scriitorii biblici înf ățișează cu o anumit ă simpatie pe regii per și.
În urma campaniei lui Alexandru Macedon, care a avut ca rezultat desfiin țarea
Imperiului Persan, Palestina va face parte din imperiul acestuia și, după moartea sa,
teritoriul va fi disputat de cei doi principali mo ștenitori ai imperiului lui Alexandru,
Egiptul Lagizilor și statul Seleucizilor. În anii 323-cca. 200, Palestina a fost inclus ă în
Egipt, dup ă care va face parte din Regatul Seleucizilor.
Ca urmare a unei neîncetate lupte pentru independen ță, în anul 129 Iudeea este
recunoscut ă ca stat independent, sub regele Ioan Hircan (134-104). Pentru a- și menține
independen ța, noul stat iudeu a trebuit s ă poarte războaie aproape neîncetate cu Lagizii
sau cu Seleucizii. În anul 63 a.C., în urma campaniei sale orientale, generalul roman
Pompeius reorganizeaz ă teritoriile recent cucerite. El include statul elenistic al Iudeei în
Provincia Syria, ca stat clientelar autonom. Începe astfel epoca domina ției romane, care
va dura pân ă în anul 634, când arabii au cucerit Palestina.

Întrebări recapitulative

1. Care erau, în antichitate, semnifica țiile numelui de Canaan?
2. De unde vine numele de Palestina?
3. Care sunt izvoarele istoriei evreilor? Ce este Biblia?
4. Care sunt principalele perioade ale istoriei evreilor?
5. Ce se poate spune ast ăzi despre istoria evreilor pân ă la apariția statului unificat?

424 FENICIA

4.1.Țara și locuitorii .

Fenicia este o fâ șie îngust ă de pământ mărginită la vest de apele M ării
Mediterane, iar la est de Mun ții Liban, corespunzând în general Libanului de ast ăzi. La
sud, muntele Carmel o separa de Palestina, iar în nord teritoriul fenician se întindea
până în apropierea Ugaritului. Teritoriul de-a lungul țărmului ofer ă condiții propice
vieții omului. Având o clim ă foarte plăcută și un pământ relativ fertil, a fost de timpuriu
cultivat mai cu seam ă cu pomi fructiferi. În est, Mun ții Liban, erau vesti ți în antichitate
pentru lemnul de cedru care era foarte c ăutat în Orientului apropiat și în Egipt, fiind
folosit mai ales în construirea navelor.
Sub denumirea de fenicieni se în țelege o anumit ă parte a popula ției canaaniene
care locuia în mai multe ora șe state independente. Denumirea este de origine greac ă
Phoinikes , unde adjectivul phoinix înseamnă „roșu purpuriu”, culoare care se extr ăgea
dintr-o scoic ă marină. Grecii cuno șteau probabil de mult aceast ă denumire, deoarece în
inscripțiile miceniene a fost identificat adjectivul po-ni-ki-ja , cu semnifica ția de :roșu”.
Ei însă se numeau canaaneeni, ca și alte popula ții din regiune, ceea ce arat ă că nu exista
pentru ei o denumire specific ă și oficială. Acest lucru nu trebuie s ă surprindă, deoarece
fenicienii nu au construit niciodat ă o unitate politic ă, fiecare cetate constituind o mic ă
regiune autonom ă. Uneori, fenicienii mai erau numi ți “sidonieni”, dup ă numele uneia
dintre cele mai importante cet ăți, Sidonul.

4.2.Istoria fenicienilor

După o tradiție păstrată la Herodot, fenicienii nu ar fi fost autohtoni în patria lor
istorică, ci ar fi venit de la Marea Ro șie. Aceast ă origine nu se poate verifica, deoarece
fenicienii, ca popula ție canaanean ă, erau înrudi ți cu alte popula ții vest-semitice care
locuiau de secole teritoriul Canaanului.
Începuturile îndep ărtate ale istoriei feni ciene pot fi plasate în mileniul al III-lea
a.C., prin descoperirile „proto feniciene” de la Byblos. Basoreliefurile egiptene din
timpul dinastiei a V-a fac dovada raporturilor comerciale dintre Fenicia și Egipt,
egiptenii fiind interesa ți mai ales de lemnul de cedru. Timp de câteva secole Fenicia a
fost sub st ăpânirea economic ă și poate și militară a Egiptului. Știm că faraonul
Thutmosis al III-lea enumera ora șul fenician Arvad ca f ăcând parte dintre posesiunile
sale. Unele informa ții despre ora șele feniciene afl ăm și din arhiva de la El Amarna din
Egipt.
Individualizarea fenicienilor în raport cu alte popula ții din Canaan s-a produs
numai dup ă invazia “popoarelor m ării” de la sfâr șitul secolului al XIII și începutul
secolului al XII-lea, în contextul pr ăbușirii statului hittit și a slăbirii statului egiptean.
Principalele cet ăți erau Arvad, Byblos, Sidon, Tyr, la care sau mai ad ăugat de-a lungul
secolelor altele mai mici, cum au fost Siannu, Sarepta, Usnu, Sumura, Arqa, Beirut,
Ushu și Acho.
Despre perioada tim purie a istoriei fenicienilor (sec.XII-X), avem informa ții
sărăcăcioase. Ele sunt de origine egiptean ă sau fenician ă. Pentru raporturile dintre
Byblos și Egipt, povestirea egipteanului Wen-Amon, care a fost trimis la regele Zakar-
Ba’al din Byblos pentru a procura lemn de cedru, este foarte sugestiv ă. Din partea

43egipteană, se proclam ă o supunere a Libanului fa ță de zeul egiptean Amon, în timp ce
partea fenician ă privește aceste rela ții în manier ă strict comercial ă. De altfel, Byblosul
va continua s ă rămână partenerul comercial privilegiat al Egiptului în aceast ă perioadă,
așa cum fusese de secole. Unele inscrip ții ale regilor din Byblos (Ahi-ram, Abi-Ba’al,
Elí-Ba’al, Shipt-Ba’al și Yehi-Milk) vorbesc despre imaginea regalit ății, iar scrierea
unora dintre aceste nume pe unel e monumente faraonice este o dovad ă a raporturilor
strânse dintre aceast ă cetate și Egipt.
Despre cetatea Tyr, avem numeroase informa ții învechiul Testament. Regele
Hiram era în rela ții foarte bune cu regii evrei David și Solomon, c ărora le-a oferit lemn
și meșteri pentru construc ția templului și a palatului din Ierusalim. Cele dou ă state au
cooperat în domeniul comercial în Marea Mediteran ă și Marea Ro șie.
Știm puține lucruri despre raporturile dintre cet ățile feniciene. Se pare c ă, într-o
primă perioadă, Sidonul a avut o pozi ție dominant ă, dar din jurul anului 1000 a.C. Tyrul
a devenit tot mai important.
Marile schimb ări produse în bazinul oriental al Mediteranei datorit ă invaziei
popoarelor m ării (prăbușirea statului hittit, sl ăbirea Egiptului și a cetăților miceniene) au
deschis fenicienilor largi posibilit ăți de afirmare. De altfel, apogeul civiliza ției feniciene
a fost în secolele XII-VIII, deoarece apari ția mai târziu a unor noi puteri în Orientul
mijlociu (Assyria și apoi Persia), ca și expansiunea colonial ă greacă vor constitui factori
care vor îngr ădi posibilit ățile de exprimare, mai ales în plan economic, a micilor ora șe-
state feniciene.
Deși cetățile feniciene ocupau un teritoriu foarte mic în compara ție cu marile
state orientale, locul lor în epoc ă a fost remarcabil. Dispunând de teritorii și resurse
limitate, cet ățile feniciene s-au orientat de timpuriu c ătre o produc ție meșteșugărească
cu un înalt grad de prelucrare, pe care o comercializau pe spa ții imense, din
Mesopotamia și Egipt pân ă departe în vest, în Italia și Spania. Marinari neîntrecu ți, ei
vindeau lemnul de cedru și de pin, stofe fine, mai ales cele de purpur ă, obiecte de sticl ă,
fildeș, metale și pietre pre țioase etc., și cumpărau materii prime necesare în atelierele
din patrie. Cercet ările din ultimele decenii tind tot mai mult s ă dovedeasc ă că fenicienii
comercializau nu numai propriile produse, ci și pe acelea din alte centre me șteșugărești
din Orient, în special din zona Urartu și Caucaz. Aceste m ărfuri de bun ă calitate au
impus în întregul bazin mediteraneean o adev ărată modă orientală, care treptat a devenit
orientalizant ă, prin imitarea produselor orientale în atelierele locale.
În acest mediu economic a ap ărut și cea mai de seam ă realizare a fenicienilor,
anume alfabetul. Scrieri mult simplificate, aproape alfabetice, ap ăruseră și în alte cet ăți
vest semitice, mai ales în Ugarit, dar fenicienii sunt cei care au f ăcut marele salt
calitativ, simplificând la maximum vechea scriere cuneiform ă, atribuind fiec ărui sunet
consonantic un anumit semn grafic. Grecii vor realiza un alfabet complet, pe care-l
utilizăm și astăzi, creând semne grafice și pentru vocale.
Fenicienii au întemeiat numeroase colonii în bazinul M ării Mediteranei. O
prezență colonială feniciană poate fi acceptat ă în Cypru, înc ă din secolele X-IX. Dar de
o adevărată expansiune colonial ă se poate vorbi doar odat ă cu secolul al VIII-lea. De
altfel, colonizarea fenician ă a fost contemporan ă și concurent ă cu cea greac ă.
Statutul coloniilor feniciene în raport cu metropola nu era identic cu cel al
coloniilor grece ști, deoarece primele nu au devenit mult ă vreme entit ăți politice
autonome în raport cu metropola. Atât cât cunoa ștem despre raporturile dintre Tyr și
colonia sa Cartagina, fundat ă pe litoralul nord al Africii, în Tunisia de ast ăzi, rezultă că
aceasta era dependent ă de metropol ă, deoarece multe secole dup ă fundarea sa, pl ătea
metropolei un tribut anual – la fel cum pl ăteau și celelalte sate și orașe ale regatului

44tyrian –, și era condus ă nu de un rege, ci de judec ători ( sufetes , în latină), ca și celelalte
centre subordonate.
În afara Cartaginei (= Ora șul Nou), întemeiat ă potrivit tradi ției grecești în anul
814 a.C., fenicienii au mai întemeiat în nordul Africii colonia Utica. Cartagina, care a
fost cea mai de seam ă colonie fenician ă, singură sau împreun ă cu coloni ști din Fenicia,
a întemeiat numeroase colonii, mai importante fiind: în Sicilia occidental ă și în insulele
învecinate, Panormos (azi Palermo), Soloeis (Soli), Motya; în Sardinia, Nora și Tharras;
în Spania, Gade ș (Cadix) și Malaga. Alte colonii au fost întemeiate în Baleare și pe
litoralul occidental al Africii mediteraneene. Situarea geografic ă a acestor colonii arat ă
că ele trebuiau s ă controleze rutele maritime precum și regiunile bogate în resurse
minerale.
Fenicienii au fost printre cei mai de seam ă exploratori ai antichit ății. Către anul
600 a.C., o flot ă feniciană a fost trimis ă de faraonul Nechao, prin Marea Ro șie, să
înconjoare Africa. Din Mediterana, cartaginezii, condu și de amiralul Himilco, trec de
coloanele lui Hercules (strâmtoarea Gibraltar) și ajung pân ă în Gallia și Britannia (cca.
450 a.C.); câ țiva ani mai târziu, o alt ă flotă cartaginez ă condusă de Hanno, exploreaz ă
coastele africane pân ă în golful Guinea (cca. 425 a.C.).
Prosperitatea și expansiunea cet ăților feniciene a avut mult de suferit datorit ă
schimbărilor petrecute atât în Orient cât și în Occident. Ridicarea Assiriei ca putere
hegemonă în Orientul apropiat, ca și colonizarea greac ă în bazinul mediteraneean au
avut drept urmare dec ăderea treptat ă a orașelor feniciene. Obligate mai întâi s ă plătească
tribut Assiriei, Fenicia este anexat ă apoi acestui stat. Concomitent, influen ța fenician ă în
Cypru, Sicilia și Gallia este puternic concurat ă d e g r e c i . D u p ă prăbușirea statului
assyrian, locul acestuia este luat, pentru scurt timp, de Regatul Noului Babilon, apoi,
după anul 539, de Imperiul persan. În timpul domina ției persane, cet ățile feniciene
cunosc ultima lor perioad ă de înflorire economic ă și cultural ă, bucurându-se de o
anumită autonomie intern ă. În anul 332, Alexandru Macedon cucere ște Fenicia, care în
epoca elenistic ă va face parte mai întâi din regatul Lagizilor, apoi din cel al Seleucizilor,
cunoscând o dec ădere progresiv ă. În anul 63 a.C., generalul roman Pompeius include
Fenicia în provincia Syria, dup ă care numele țării cade treptat în uitare.

Întreb ări recapitulative

1. Ce se înțelege prin numele de Fenicia?
2. Care sunt caracteristicile istoriei feniciene?
3. Care au fost principalele state feniciene?
4. Care au fost principalele colonii feniciene și cum se explic ă așezarea lor geografic ă?
5. Ce se înțelege prin civiliza ție orientalizant ă?

455 HITTIȚII

5.1.Țara și populația

Patria istoric ă a hittiților a fost în Asia Mic ă (Turcia de azi). Este o vast ă
peninsulă mărginită la nord de Marea Neagr ă, la vest de Marea Egee și la sud de Marea
Mediteran ă. În centrul acestei peninsule, este un podi ș înalt, de cca. 1000m, str ăjuit de
munți semeți. La est sunt mun ții Armeniei, cu în ălțimi până la 3200m, la vest se întinde
lanțul munților Antitaurus, cu în ălțimi până la 3830m, iar la sud, paralel cu litoralul
mediteraneean, se ridic ă munții Taurus. Din ace ști munți, izvorăsc numeroase râuri, cu
debite relativ sc ăzute, care se vars ă în cele trei m ări înconjur ătoare. Dintre acestea, cel
mai mare este Kâzâl Irmak, care se vars ă în Marea Neagr ă. Acest râu era denumit Halys
în antichitatea greco-roman ă, și Marassantiya în epoca hittit ă.
Clima este, mai ales pe litoralul vestic și sudic, mediteraneean ă, dar temperat ă,
cu accente continentale, în nordul și în centrul peninsulei. Regimul pluviometric este
specific acestui tip climateric, dar teritoriul, cu pu ține excep ții, nu este arid, permi țând
practicarea agriculturii și creșterea vitelor. Subsolul anatolian este bogat în minereuri
utile, cupru, cositor, fier, aur, argint și altele, care au fost cunoscute înc ă de la începutul
epocii metalelor, ceea ce a f ăcut ca acest teritoriu s ă fie foarte râvnit de negustorii din
Mesopotamia și Assyria.
De-a lungul istoriei, teritoriul Anat oliei a cunoscut mai multe denumiri
regionale, dar în mod tradi țional se folosescvechile apela ții din epoca greco-roman ă:
Paphlagonia, Bithynia, Mysia, Lydia, Caria, Lycia, Pamphylia și Cilicia erau de-a
lungul litoralului, iar în interior erau ținuturile Phrigia, Pisidia, Lycaonia, Galatia și
Cappadocia.
Asia Mic ă a oferit de timpuriu condi ții favorabile vie ții oamenilor. Cercet ările
arheologice, tot mai numeroase în ultimele decenii, au scos la iveal ă un mare num ăr de
așezări preistorice, care dovedesc c ă acest teritoriu a fost unul dintre cele mai de seam ă
focare de civiliza ție din preistoria Orientului. Înc ă din mileniul VII a.C., apar splendide
civilizații neolitice, ilustrate de a șezările de la Çatal Hüyük și Hacilar , urmate de altele
eneolitice și ale bronzului, cu centre mai importante la Beycesultan , Mersin , Troia I-
III, Alișar, Alacia , Hüyük , Kültepe ș.a.
Nu știm cum se numeau popula țiile din Asia Mic ă anterioare hitti ților, și nici ce
fel de limb ă vorbeau. În literatura de specialitate aceste popula ții sunt denumite generic
asianice sau protohittite . Unele toponime, hidronime și antroponime asianice care au
supraviețuit în limba hittit ă arată că protohitti ții vorbeau o limb ă sau limbi neindo-
europene, probabil înrudite cu cele caucaziene, care sunt de tip aglutinant.
Deoarece hitti ții au disp ărut de timpuriu din istorie, numele lor nu au fost
cunoscut de greci și romani. În Bi blie sunt îns ă mai multe referiri la popula ția numită
Hittim , dar nu s-a știut multă vreme la ce anume popula ție se referea și nici ce teritoriu
locuia. Pentru scriitorii biblici, hitti ții figurau ca unul dintre triburile care populau
Palestina, al ături de amor ți, canaaneeni și iebusiți, iar eponimul lor, Heth, este descris
ca unul din fiii lui Canaan. Descifrarea în secolul trecut a scrierilor hieroglific ă și cuneiform ă, precum și
descoperirea arhivei de la Tell el Amarna din Egipt, au adus noi dovezi despre existen ța
unui important stat, numit Heta de egipteni și Hatti de accadieni , cu care Egiptul și
Accadul între țineau rela ții complexe. Cercet ările arheologice de la Bogaz-köy , din
centrul Anatoliei, au scos la iveal ă un mare num ăr de inscrip ții cuneiforme, care îns ă nu

46erau inteligibile deoarece erau scrise într-o limb ă necunoscut ă. Din lectura acestora, a
rezultat totu și neîndoelnic c ă era vorba de localitatea Hattusas , capitala țării Hatti.
Cercetări arheologice f ăcute în alte a șezări hittite au ar ătat că, paralel cu scrierea
cuneiform ă, se folosea și o scriere hieroglific ă care nu provenea din cea egiptean ă.
Cel care a descoperit limba hittit ă, punând astfel bazele unei noi discipline
științifice, hittitologia, a fost orientalistul ceh Bedirch Hrozný. El a demonstrat, între
anii 1915-1917, c ă inscripțiile de la Bogaz-köy notau o nou ă limbă indoeuropean ă, cea
hittită, vorbită în Anatolia și nordul Syriei de cei care creaser ă un puternic stat în aceste
teritorii, hitti ții. Descifrarea hittitei hioerogifice s-a f ăcut în jurul anului 1930 prin
eforturile conjugate ale lui P. Merriggi, J.J.Gelb, E.O.Forrer, N.T.Bossert și B. Hrozný.
În anii de dup ă cel de al doilea r ăzboi mondial, un mare progres în descifrarea scrierii și
limbii hittite a rezultat din descoperirea, la Karatpe, în Cilicia, a unei mari inscrip ții
bilingve hittite și feniciene.
Scrierea hittit ă a fost în uz aproximativ din anul 1700 pân ă la 700 a.C., într-o
arie largă din Anatolia central ă până în nordul Siriei. Hittit ă cuneiform ă a fost folosit ă
într-o arie limitat ă, circumscris ă orașului Hattusas, capitala statului, și a dispărut odată
cu acesta, în jurul anului 1200. Hittita hieroglific ă, însă, supravie țuit statului, fiind
folosită până către anul 700 a.C.
Limba hittit ă este cea mai veche limb ă indoeuropean ă atestată în scris, iar hitti ții
sunt unul dintre cele maivechi exemple ale migra țiilor indoeuropene primitive. Se pare
că procesul de indoeuropenizare a Anatoliei a început înc ă din ultimele secole ale
mileniului III a.C., deoarece unele documente accadiene, de pe vremea regelui Naram
Sin (2291-2254), vorbesc despre r ăzboiul purtat de acest suveran cu o coali ție de 7 regi,
printre care figura și regele Kane șului din Asia Mic ă, care avea un nume indoeuropean.
Această veche infiltrare indoeuropean ă a fost urmat ă de altele care au crescut ponderea
indoeuropenilor printre popula țiile locale. În tot cazul, în jurul anului 2000 a.C., hitti ții
erau cu certitudine în Asia Mic ă, deoarece a șa-zisele inscrip ții “cappadociene” de la
Kaneș redactate în assyriana veche, datate în jurul anului 1900 a.C., ne înf ățișează un
tablou toponomastic foarte relevant: din 202 nume, numai 50 sunt hurrite și protohittite,
restul fiind hittite.
Originea acestor indoeuropeni este și astăzi subiect al dezbaterii științifice. Dou ă
sunt teoriile principale. Una, cea mai r ăspândită, postuleaz ă originea nord-caucazian ă a
hittiților; cealalt ă susține originea balcanic ă, fără ca vreuna din cele dou ă teorii să aducă
în sprijinul s ău dovezi de net ăgăduit.
Studiul limbii hittite a condus la concluzia c ă aceasta avea trei dialecte, sau,
eventual, c ă erau trei limbi diferite, dar foarte apropiate între ele. În centrul Anatoliei, se
vorbea dialectul nesit , numit astfel dup ă numele ora șului Nesa; la nord-vest de acesta, în
viitoarea Paphlagonie, se vorbea dialectul pala sau palait , iar la sud și sud-vest se
vorbea dialectul luvit, sau luvian .

5.2. Istoria hitti ților

Principalele izvoare pentru istoria timpurie a hitti ților sunt cele peste 10.000 de
inscripții provenind din coloniile comerciale assiriene din Cappadocia, precum și arhiva
regală de la Hattusas, care con țin numeroase documente scrise în hittit ă, accadian ă și
hurrită. La acestea se adaug ă, desigur, cercet ările arheologice și un număr de documente
accadiene și assiriene.

47În lumina acestor documente, în primele secole ale mileniului II a.C., Asia Mic ă
era împărțită în mai multe principate autonome, aflate, în unele cazuri, în raporturi de
dependen ță față de assirieni. În inscrip țiile paleo-assiriene (cca. 1950-1780),
conducătorii acestor principate erau aminti ți sub numele ruba’um sau sharrum și foarte
rar ruba’um rabi’um , cu înțelesul de „mare rege”. Între aceste principate, mai
importante par a fi fost Kussara , Hattusas , Nesa , Zalpa , Shalatiwar , Purushkhanda ,
Wakhshaniya ș.a.
Către sfârșitul sec. XIX-lea a.C. principatul cu centrul la Kussara a început s ă
joace un rol proeminent, deoarece de aici a început opera de unificare a acestor
principate. Documentele Regatului vechi hittit amintesc de activitatea unificatoare a
regelui Anitta din Kussara care a cucerit un teritoriu vast, care se întindea de la v ărsarea
râului Halys în nord, unde era ora șul Zalpa, pân ă în sud la ora șul Shalatiwar, incluzând
și orașele Hattusas, Kane ș (Nesa) și Purushkhanda. Cercet ările arheologice precum și
unele documente contemporane arat ă că îndelungatele r ăzboaie ale lui Anitta, care au
indus o stare general ă de nesiguran ță, au determinat sfâr șitul activit ății factoriilor
comerciale assiriene din Asia Mic ă.
Cu regele Anitta (cca. 1800-1750), începe epoca Regatului vechi hittit
(cca.1800-cca.1500). Capitala acestui stat a fo st la început la Kussara apoi la Nesa
(Kaneș).
Un altvechi suveran hittit a fost Labarnash (Tabarnas), despre care se aminte ște
într-un edict de mai târziu, din jurul anului 1500 a.C., al regelui Telepinu. El a încheiat procesul de unificare a statului, iar activitatea acestui rege a fost, se pare, atât de
important ă, încât ea s-a p ăstrat foarte vie, numele de Labarnash devenind titlu dinastic,
așa cum a fost cazul, mai târziu, cu Caesar și Augustus.
În vârful ierarhiei politice hittite se afla suveranul, labarna , care era șef militar
suprem, judec ător și preot. Regina – tawananna – juca un rol important la curte. Acum
apare un aparat birocratic și se constituievechiul drept hittit pe care îl cunoa ștem printr-
un număr de inscrip ții care au ajuns pân ă la noi. În sfâr șit, tot din aceast ă perioadă, s-au
păstrat unele însemn ări de cronic ă, care vorbesc despre unele evenimente importante din
statul hittit.
Între 1650-1620 a.C. este domnia lui Hattusili I, în timpul c ăruia capitala statului
a fost mutat ă la Hattusas (azi Bogaz-köy), situat ă la circa 150 km est de Ankara. El a
inițiat o politic ă expansionist ă. A trebuit s ă facă totodată f ață unor dificult ăți interne
provocate de nemul țumirea unei p ărți a aristocra ției față de concentrarea puterii în
familia regal ă.
Mursili I (1620-1590 a.C.) continu ă politica expansionist ă, cucerind teritorii din
Syria de nord. În anul 1595, el face o lung ă incursiune de peste 2000 km în
Mesopotamia, cucere ște Babilonul. Hitti ții nu și-au instaurat domina ția în Mesopotamia,
deoarece, revenit în capital ă, regele este asasinat în urma unui complot de palat. Ultimul
suveran important alvechiului regat este Telepinu I (circa 1525-1500), care a pus cap ăt
gravelor dezordini interne provocate de aristocra ție. Face acesteia unele concesii, dar
reușește să mențină unitatea statului. Din timpul s ău avem și primul cod de legi hittit.
Epoca Regatului milociu (1500-1380) este o perioad ă puțin cunoscut ă. Puterea
centrală decade, de aceast ă situație profitând statul hurrit de la Mitanni care devine
putere hegemon ă în Orientul apropiat, anexând numeroase teritorii care pân ă atunci
aparținuseră hittiților. Pentru a contracara pericolul mitannian, suveranii hitti ți caută
sprijinul Egiptului, pl ătind tribut faraonului Tutmes al III-lea.
Începând cu 1380 începe o nou ă epocă în istoria hitti ților, epoca Imperiului
hittit (1380-1200), când statul hittit va cunoa ște maxima sa dezvoltare. Aceast ă epocă

48este deschis ă de domnia lui Suppiluliuma I (1380-1346), care este cel mai însemnat
suveran din istoria acestei perioade. El și-a extins autoritatea asupra întregii Anatolii și
asupra regatelor Arzawa , Kizzuwatna și Wilusa, situate în sudul și estul Anatoliei. În
politica sa extern ă, Suppiluliuma a profitat de sl ăbiciunea statului Mitanni și a Egiptului,
reușind să-și impună dominația asupra statului Mitanni și asupra unor teritorii întinse
din Syria și Liban.
După domnia glorioas ă a lui Suppiluliuma, urma șii săi vor reuși să păstreze un
timp moștenirea acestuia. Dintre ace știa, regele Muwatali (1315-1296) a fost confruntat
cu încercarea faraonilor egipteni de a îndep ărta prezen ța hittită în regiunea syro-
palestinian ă. A rezultat o mare confruntare militar ă la Kadeș, pe Orontes, în anul 1299,
pe care o cunoa ștem atât din surse egiptene cât și din surse hittite. R ăzboiul, încheiat
nedecis, a adus la un tratat de pace prin care se stabileau sferele de influen ță în Syria.
Acordând o mare aten ție regiunii syro-palestiniene, Muwatali mut ă capitala statului la
Dattassa, situat ă mai aproape de aceast ă regiune, Hattusas r ămânând mai departe un
centru politic foarte important.
După domnia regelui Muwatali, statul h ittit este confruntat cu numeroase
probleme externe. Principatele vasale din sudul și din vestul Anatoliei profitau de orice
situație pentru a- și câștiga independen ța. Prăbușirea statului hittit se va produce îns ă
brusc, în jurul anului 1200 a.C., datorit ă atacurilor “popoarelor m ării”. Dispari ția
statului hittit a contribuit la o mai rapid ă răspândire a metalurgiei fierului, metalurgie
cunoscută multă vreme numai hitti ților.
Populația hittită nu a disp ărut totuși, deoarece mai târziu, mai ales în sudul
Anatoliei și în nordul Siriei, au ap ărut unele mici principate hittite, de la care ni s-au
păstrat mai multe inscrip ții hieroglifice. Studiile lingvistice au dovedit c ă urmașii
hittiților au supravie țuit în Cilicia și Licia pân ă în epoca roman ă.

Întreb ări recapitulative

1. Cine sunt hitti ții și cum au fost descoperi ți?
2. Care sunt izvoarele pentru cunoa șterea istoriei hitti ților?
3. Care este importan ța limbii hittite pentru problematica indoeuropean ă?
4. Care au fost principalele principate hittite anterioare unific ării acestora?

496 IRANUL

6.1. Țara și populația.

La răsărit de Tigru, se întinde un vast podi ș, mărginit la vest de Mun ții Zagros și
munții Armeniei, iar la est de mun ții Suleiman, care separau Iranul de valea Indului. La
sud erau apele Golfului Persic și ale Oceanului Indian, iar spre nord teritoriul era limitat
de apele M ării Caspice și de teritoriile aride din Asia Central ă, până în munții Hinduku ș,
la nord de ora șul Kabul de ast ăzi. Partea central ă a acestui podi ș este mai joas ă, aici
curgând apele râurilor ce izvorau din mun ți, formând mai multe lacuri, toate s ărate.
Iranul este un teritoriu în cea mai mare parte arid, pu țin propice agriculturii. Totu și, în
unele regiuni, aflate mai ales pe marginile acestui podi ș, existau condi ții pentru
agricultur ă și creșterea vitelor.
Numele de Iran provine de la Aryanamu , „Țara arienilor”, denumire ce se
regăsește în numele provinciei Aria din centrul Iranului. Numele țării este, dup ă toate
probabilit ățile, indoeuropean, fiind comparat cu cuvintele grece ști aristos , “cel mai bun”
și areté, “excelență”, “virtute”, și, după unii speciali ști, apropiat de numele Irlandei
(Eire).
În antichitate, Iranul avea mai multe provincii istorice. În vest era Media , în
sud-estul M ării Caspice erau Hircania și Parția, la nord de Par ția, la sud de Marea
Aral, era Horesmia , la est era Sogdiana , care se întindea între cursul mijlociu al
fluviului Oxus (Amu Daria) și cursul mijlociu al fluviului Iaxartes (Sârdaria). În sudul
Sogdianei se afla Bactria , care era limitat ă la est și sud-est de lan țul munților Pamir și
Hindukuș, și Margiana . Între Margiana și Parția, în centrul Iranului, se afla Aria , iar în
sud de aceasta era Drangiana . În sud-estul Bactrianei, era Gandhara . La sud de Bactria
și Gandhara, era Arachosia . Pe litoralul oceanului Indian și al Golfului Persic, erau
ținuturile Gedrosia , Carmania și Persida .
Populația străveche a Iranului, mai cu seam ă în părțile sale occidentale, era
formată, începând din mileniul III a.C., de elami ți, kassiți, gutii și, probabil, de hurri ți.
Limbile acestor popoare nu f ăceau parte din familia limbilor semitice sau din cea
indoeuropean ă.
Unele elemente indoeuropene indo-iraniene au p ătruns de timpuriu în
Mesopotamia, deoarece documentele statului hurrit Mitanni, posterioare anului 1600
a.C., ne arat ă că onomastica casei domnitoare avea numeroase nume indo-iraniene. Nu
știm în ce m ăsură aceste prime infiltr ări indo-iraniene au afectat Iranul, deoarece
procesul de indoeuropenizare a început aici mai târziu, probabil dup ă anul 1300 a.C., și
va dura pân ă către anul 900, când iranizarea etno-lingvistic ă a platoului iranian a fost
încheiată. Știm puține lucruri despre patria primitiv ă a iranienilor. Cea mai r ăspândită
teorie este aceea c ă aceasta se afla undeva în spa țiul ce se întinde la est de Caspica, în
Asia Central ă, așa cum sugereaz ă geografia vedic ă.
Limba iranian ă face parte din grupul indoeuropean estic, satem , fiind foarte
apropiată de sanscrita indian ă. Din familia limbilor iraniene mai fac parte și limba
cimmerienilor, a sci ților și a sarma ților. Deși era vorbit ă pe un spa țiu vast, limba
iraniană, era totu și destul de unitar ă, existând doar dialecte ale ei, care corespundeau,
probabil, principalelor grupuri etnice iraniene (“na țiuni”, în sensul antic al cuvântului):
mezii, per șii, hircanii, sogdienii, arii, drangienii, arachosii ș.a. În Asia central ă erau sacii
și massage ții care vorbeau limbi înrudite cu cele din Iran.

50De-a lungul istoriei, iraniana a evoluat. Iraniana veche avea dou ă dialecte: cel
din Persida, persana deci, era vorbit în partea vestic ă a Iranului care era una dintre
limbile de cancelarie a statului persan, folosit ă și în inscrip țiile ahemenide. Dialectul
zend , era vorbit mai cu seam ă în partea oriental ă a Iranului. În acest dialect au fost
redactate imnurile religioase care constituie Avesta . O etapă ulterioară în evoluția limbii
iraniene este limba pahlavi , care deriva din persana epocii ahemenide și era vorbit ă de
parți în epoca Arsacizilor, precum și în epoca sasanid ă, când devine limb ă oficială.
Până la reforma religioas ă atribuită lui Zarathustra (gr. Zoroastres), per șii aveau
o religie politeist ă. Ei adorau Soarele (Mithra), Luna (Mah), vântul (Vayu), P ământul
(Zam), Focul (Atar), Apa (Apam), Aerul (Napat), precum și unele stele și animale.
Această religie politeist ă devine treptat dualist ă, prin structurarea a dou ă principii
fundamentale abstracte, aflate în permanent ă opoziție, Ahura-Mazda, creatorul lumii,
care reprezint ă principiul binelui, și Angra-Mainyu, principiul r ăului. Noua doctrin ă
religioasă dualistă, numită de la Ahura-Mazda și mazdeism, este cunoscut ă din Avesta ,
cartea sacr ă a iranienilor, format ă din mai multe imnuri, care au fost, se pare, transmise
multe secole pe cale oral ă, consemnarea lor în scris f ăcându-se târziu, în epoca
Sassanizilor.
Tradiția iranian ă, consemnat ă și de unii autori greci, pune aceast ă reformă
religioasă pe seama lui Zarathustra, care ar fi tr ăit în jurul anului 600 a.C. Analiza celor
maivechi scrieri din Avesta a arătat că tipul de societate și de organizare politic ă care
caracteriza mediul originar al mazdeismului era relativ simplu, c ăci nu presupunea un
stat unitar și mari aglomera ții urbane. Studiul lingvistic al acestor texte sugereaz ă un
mediu iranian oriental sau nord oriental, ceea ce i-a determinat pe unii cercet ători să
admită că mazdesimul s-a format în nord estul Iranului, probabil în Bactriana, de unde
apoi s-a r ăspândit la alte neamuri iraniene, ajungând pân ă la mezi și perși. În tot cazul,
implicațiile etico-politice care confer ă mazdeismului for ța și importan ța sa istoric ă nu se
pot imagina înainte de constituirea imperiului Ahemenizilor, când aceast ă doctrină
religioasă a constituit un însemnat element de coeziune a iranienilor.
Fără să aibă răspândirea zoroastrismului, în Iran vor apare mai târziu și alte
religii, precum cea a lui Mithras, care a devenit foarte popular ă mai ales în Imperiul
roman, maniheismul, numit astfel dup ă numele reformatorului Mani (sec. III p.C.), și
mazdachismul al c ărui nume vine de la întemeietorul acestei religii, Mazdak (sec. VI).
Mult ă vreme, principala ocupa ție a neamurilor iraniene a fost cre șterea vitelor și
agricultura, practicate mai ales în teritoriile de margine ale podi șului iranian, singurele
care întruneau condi țiile minime pentru aceast ă activitate, deoarece centrul teritoriului
era în cea mai mare parte de șertic. Agricultura se practica mai ales pe v ăile râurilor și în
oaze, folosindu-se iriga ția artificial ă.
În ceea ce prive ște structura social ă a iranienilor primitivi, uni cercet ători
consideră că ei, ca și alte popula ții indoeuropene, erau structura ți pe trei categorii
fundamentale socio-profesionale, care au generat o „ideologie tripartit ă”, anume clasa
războinicilor, a sacerdo ților și a produc ătorilor de bunuri. Func ția „războinică” este
ilustrată de practicarea r ăzboiului, de importan ța acordat ă creșterii cailor și de
conducerea structurilor politice statale embrionare. Func ția “produc ătorilor de bunuri”
era desigur legat ă de irigația artificial ă și de cultivarea p ământului, iar cea sacerdotal ă
era reprezentat ă de magi care erau singurii interpre ți ai semnelor divine și singurii
înfăptuitori ai cultului (sacrificii, exorcisme ș.a.).

516.2.Regatul Mediei ( finele sec.VIII – 550 a.C.)

Cele dintâi informa ții istorice despre mezi le g ăsim în izvoarele assiriene. În a
doua jum ătate a secolului IX a.C., pe vremea regelui Salmanasar al III-lea (836 a.C.)
inscripțiile assiriene amintesc de triburile Māda și Pārsa, denumiri care desemnau pe
mezi și perși. În secolul al VIII-lea, în vremea lui Sargon al II-lea, assirienii au f ăcut
mai multe campanii împotriva popula țiilor iraniene, care în vremea aceea erau probabil
încă nomade sau seminomade. În sursele assiriene, Media era numit ă “Țara cea
îndepărtată”.
Necesitatea de autoap ărare împotriva assirienilor și sciților a contribuit la
apariția celui maivechi stat iranian. Principalul nostru izvor pentru aceste evenimente
este istoricul grec Herodot, care s-a interesat, prin sursele sale grece ști și persane, despre
istoria timpurie iranian ă. Compara ția făcută între informa țiile oferite de Herodot și
inscripțiile assiriene sau persane, arat ă că istoricul grec era relativ bine informat asupra
celor narate, de și unele afirma ții ale sale nu au putut fi verificate din surse independente.
Potrivit tradi ției transmise de Herodot, triburile medice au fost unificate, pe la
715 a.C. de Deiokes. Este posibil ca acest personaj s ă fi fost men ționat și în analele
assiriene de la sfâr șitul secolului al VIII-lea, unde se spune c ă un Daiaukku a fost f ăcut
prizonier de assirieni și deportat în Syria. Dup ă Herodot, Deiokes a fost acela care a
construit cetatea Ecbatana, Hamadanul de azi, care a fost capitala țării. În jurul anului
673 în Media a izbucnit o r ăscoală antiassyrian ă, sprijinită se pare de sci ți și cimmerieni.
Unul dintre conduc ătorii mezilor r ăsculați era denumit în analele assiriene Ca ștariti,
nume sub care cercet ătorii moderni recunosc pe Fraortes care, dup ă Herodot, a urmat la
domnie lui Deiokes (care ar fi domnit 53 de ani). Fraortes ar fi domnit 22 de ani și ar fi
murit în luptele cu assirienii, câ știgând independen ța Mediei.
După domnia lui Fraortes, istoria Medi ei este ceva mai bine cunoscut ă. Îi
urmează la domnie regele Cyaxares (în iranian ă Huvahștra) (625-585). A fost un mare
rege al mezilor, care prin activitatea sa a ridicat prestigiul țării sale la rangul de mare
putere în Orientul mijlociu. A format o armat ă regulată după model assyrian și, în
alianță cu Babilonia, a început r ăzboiul împotriva assirienilor pe care îi înfrânge între
anii 615-605. El a supus și statele Mana șu Urartu, din vestul Mediei și i-a înfrânt pe
sciții care năvăliseră în Iran. Ocup ă apoi Cappadocia și începe r ăzboiul cu Lydia,
principala putere din vestul Anatoliei, condus ă de regele Alyattes. Lupta dintre cele
două armate este sigur datat ă, la 28 mai 585 a.C., deoarece în timpul acesteia a avut loc
o eclipsă totală de soare, ceea ce a f ăcut ca părțile să încheie pace.
Lui Cyaxares i-a urmat la do mnie Astyages (în iranian ă Iștumegu), care a fost
ultimul rege al mezilor. Statul acestora nu era suficient consolidat, deoarece aristocra ția
provinciilor era în bun ă măsură independent ă, fiind un fel de “regi” locali, a șa cum sunt
denumiți în inscrip țiile babiloniene. Cel care a pus cap ăt regatului mezilor a fost regele
persan Cyrus al II-lea.

6.3.Imperiul Ahemenizilor ( persan) (550-330)

În provincia Persida,vechiul An șan din epoca babilonian ă, locuiau cele zece
triburi ale per șilor aflate sub domina ția mezilor. În jurul anului 700 a.C. aceste triburi s-
au unit sub conducerea lui Ahemene (în iranian ă Hakamani ș), cel care a dat numele
dinastiei Ahemenizilor. Per șii erau condu și de regi proprii care recuno șteau domina ția

52mezilor. Primii regi persani au fost Cyrus (în iranian ă Kuruș) I și Cambyse (în iranian ă
Cambujia).
Împrejurările care au dus la impunerea hegemoniei per șilor în Iran sunt redate în
mod roman țat de Herodot. Este vorba de c ăsătoria fiicei lui Astyages cu Cambyses I al
perșilor. Din aceast ă căsătorie s-a n ăscut Cyrus, care a avut o soart ă asemănătoare cu
aceea a lui Moise sau a lui Romulus și Remus. El a profitat de sl ăbiciunea statului
mezilor pentru a impune domina ția persană.
Regele Cyrus al II-lea (559-529) este creatoru l statului persan mondial. El a fost
unul dintre cei mai de seam ă monarhi ai antichit ății, care a transformat Persia dintr-o
putere regional ă în cel mai întins imperiu al antichit ății. În timpul domniei sale per șii
duc numeroase r ăzboaie de cucerire. În anul 546 a.C., ei cuceresc Lydia, ocup ă Sardesul
și-l captureaz ă pe regele Cresus. Lydia a fost transformat ă în satrapie persan ă, cu
numele Sparda. Odat ă cu cucerirea Lydiei, per șii cuceresc și cetățile grecești de pe
litoralul vestic al Asiei Mici, ceea ce a provocat un nou și ultim val colonizator grec în
vest, mai ales în Italia. Între anii 545-539, Cy rus supune vaste teritorii din estul Iranului
și din Asia Central ă, precum Drangiana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana ș.a. Profitând
de slăbiciunea Regatului Noului Babilon, în anul 539, per șii invadeaz ă Mesopotamia,
trec cu ușurință de fortifica țiile construite în timpul lui Nabucodonosor al II-lea și ocupă
Babilonul f ără luptă. După această victorie, Cyrus se proclam ă “rege al universului,
marele rege, puternicul rege, regele Babilonului, regele Sumerului și Accadului, regele
celor patru p ărți ale lumii”, cumulând astfel toate titlurile regale care ap ăruseră în
Mesopotamia în milenara ei istorie. În vederea campaniei împotriva Egiptului, Cyrus a
dorit să pună ordine la grani ța nordică a imperiului s ău, acolo unde triburile iraniene ale
sacilor și massage ților produceau nesiguran ță. El moare în timpul luptelor cu aceste
populații.
Îi urmeaz ă la domnie fiul s ău Cambyses al II-lea (529-522). A fost un rege cu un
caracter dificil, fiind foarte b ănuitor și crud. El a dus la bun sfâr șit planul tat ălui său de a
cuceri Egiptul. El înfrânge pe egipteni în b ătălia de la Pelusion. Herodot, principalul
nostru izvor despre aceste evenimente, ne d ă numeroase am ănunte despre aceast ă
cucerire și despre extraordinara impresie asupra contemporanilor: lybienii s-au supus
fără luptă, iar grecii din Cyrene au acceptat s ă plătească tribut. Înainte de a porni în
campania egiptean ă Cambyses al II-lea a ucis pe fratele s ău Bardias (Smerdis) care
fusese numit de Cyrus al II-lea s ă supravegheze ținuturile din r ăsăritul imperiului; a
ordonat și asasinarea sorii sale și a îngropat de vii 12 nobili de la curte și a ucis mul ți
alții.
Nemulțumirile acumulate datorit ă acestei conduceri despotice au provocat
revolta din anul 512-521. Magul Gaumata, care sem ăna foarte bine cu Bardias, fratele
regelui, s-a proclamat rege dându-se drept fiul lui Cyrus, anun țând tuturor provinciilor
că a luat locul nebunului de Cambyse. Cambyse a pornit c ătre Persia pentru a în ăbuși
răscoala, dar moare pe drum, în Syria.
Domnia lui Gaumata nu a durat mult, deoarece s-a aflat c ă nu era fiul lui Cyrus.
Comploti știi, în frunte cu Darius, satrapul Par ției, a ucis pe falsul Bardias și pe toți
magii pe care se sprijinea. În fruntea statului a venit regele Darius (în iranian ă
Darayavas) (522-486). El era fiul lui Histaspes, și făcea parte dintr-o ramur ă colaterală a
Ahemenizilor. A fost cel mai de seam ă suveran persan, în timpul c ăruia imperiul creat
de Cyrus al II-lea va ajunge la maxima sa întindere. Despre domnia sa, în afar ă de
informațiile lui Herodot, avem și marea inscrip ție de la Behistun în care sunt descrise
realizările regelui.

53În primii șase ani de domnie, în imperiu au fost numeroase r ăscoale. Dup ă ce
acestea au fost în ăbușite, Darius a luat unele m ăsuri care au sporit puterea central ă, și au
îmbunătățit situația economic ă. Face o reform ă administrativ ă, împărțind întregul
imperiu în 21 de satrapii, fiecare satrapie fiind condus ă de un satrap (= îngrijitorul țării),
care era reprezentantul regelui în teritori u. Satrapiile corespundeau în general cu
teritoriul popula țiilor supuse. Adeseori, datorit ă marilor distan țe până la centrul politic
al imperiului, satrapii aveau tendin ța să devină tot mai autonomi. Pentru a evita
posibilele defec țiuni ale satrapilor, ace știa erau supraveghea ți de alți reprezentan ți ai
regelui numi ți “ochii și urechile regelui”.
Darius a acordat o mare aten ție problemelor economice. Pentru a u șura legăturile
cu satrapiile, regele a ini țiat un vast program de construc ții de drumuri. Cel mai renumit
dintre acestea era acela care le ga capitala Persepolis de ora șul Sardes din vestul Asiei
Mici, lung de cca. 2400 km. Șoselele erau prev ăzute cu sta ții de poștă unde se schimbau
caii, ceea ce f ăcea ca coresponden ța să ajungă la destina ție într-un timp record pentru
acele vremuri. A b ătut moned ă de aur, dareicul , în număr așa de mare, încât acesta a
devenit principala moned ă a vremii. A construit o nou ă capitală la Persepolis, situat ă la
altitudinea 1570m, pe care a împodobit-o cu numeroase construc ții monumentale.
Urmașul său, regele Xerxes, a dus la bun sfâr șit construirea noului ora ș. El va fi distrus
de Alexandru Macedon, dup ă care va înceta s ă mai aibă vreo importan ță deosebită.
În politica extern ă, Darius a avut mai pu țin succes. În anul 519 a înglobat
Pungeabul, teritoriul din centrul Indiei, ceea ce a f ăcut ca suprafa ța imperiului s ă
depășească cinci milioane de km2. În anul 513, începe campania împotriva sci ților.
Armatele persane p ătrund prin ținuturile tracice, trec Dun ărea, dar sci ții evită lupta,
retrăgându-se în nesfâr șitele stepe din nordul M ării Negre. Descriind aceast ă expediție,
Herodot d ă și unele informa ții despre lumea getic ă.
O altă pagină din politica extern ă a lui Darius o reprezint ă raporturile cu lumea
greacă. Cetățile grecești din vestul Asiei Mici, c ăzute sub domina ția persană încă din
timpul regelui Cyrus al II-lea, suportau greu domina ția persană. În anul 500 a.C., ele
s-au revoltat, fiind sprijinite formal de cet ățile din Grecia. La început, r ăsculații au avut
succes, domina ția persan ă fiind înl ăturată din vestul Asiei Mici. Dar per șii își
mobilizeaz ă forțele și îi înfrâng pe r ăsculați. Sprijinul acordat r ăsculaților de unele cet ăți
grecești a constituit pretextul r ăzboaielor îndelungate dintre greci și perși, cunoscute în
istoriografie sub numele de r ăzboaiele medice (492-479). În prima parte a r ăzboiului,
perșii au avut unele succese, dar apoi au fost înfrân ți în bătălia de la Marathon din
Attica.
Statul persan era numai în aparen ță unul centralizat. Vastul teritoriu era format
dintr-un mare num ăr de popula ții cu origini, limbi, religii și tradiții adesea foarte
diferite. În realitate, Imperiul persan era mai degrab ă o adevărată piramidă de regate și
guvernorate locale (satrapii). Acest lucru rezult ă și din titulaturile suveranilor persani și
ale dinaștilor locali. În vechea persan ă, hśaça (în avestic ă xśathra ) înseamn ă „țară”,
“ținut”, iar „ țară supusă” se numea dahyu . Deasupra fiec ăreia dintre acestea domnea un
hśāyathiya , “stăpânitor”, „rege”, iar „st ăpânitorul suprem”, „regele suprem” era
hśāyathiya hśāyathiyānām, adică „regele regilor”.
După domnia lui Darius, imperiul persan cunoa ște un lent proces de dec ădere.
Urmașii săi, Xerxes I (486-465), Artaxerxes I Longimanus (465-425), Xerxes al II-lea
(425-424), Darius al II-lea Nothos (423-40 4), Artaxerxes al II-lea Mnemon (404-359) și
Artaxerxes al III-lea Ochos (359-338) și Arses (338-336 se vor confrunta cu numeroase
răscoale ale provinciilor, și în special cu cele din Egipt. Încerc ările regilor persani de a
fi arbitri lumii grece ști au dat rezultate numai în parte. Ultimul rege persan, Darius al

54III-lea Codomanul (336-330), nu a putut s ă reziste ofensivei lui Alexandru Macedon
care, printr-o campanie fulger ătoare, reu șește, în numai câ țiva ani, să desființeze vastul
imperiu persan (anul 330 a.C.).
Campania lui Alexandru Macedon marcheaz ă o nouă epocă în istoria Iranului,
cea elenistic ă. Iranul va face parte din regatul Seleucizilor, care se va forma în urma
unui lung șir de războaie dintre generalii lui Alexandru.
În timpul epocii elenistice (330-427), în Iran vor veni numero și greco-
macedoneni, iar limba greac ă va fi limba statului Seleucizilor. Cu toate acestea,
elementul iranian autohton a fost preponderent. În jurul anului 250 a.C., profitând de
unele dificult ăți ale statului Seleucizilor, în Iran p ătrund triburile iraniene ale parnilor
care s-au a șezat la început în provincia Par ția și vor lua numele de par ți. Ei erau condu și
de Arsace, care a pus bazele dinastiei Arsacizilor și regatului par ților (247 a.C. – 224
p.C.). Într-o prim ă etapă, parții au recunoscut, m ăcar formal, autoritatea regilor
seleucizi, dar treptat ei se vor emancipa, formând un stat independent în centrul
Iranului.
Între anii 171-138, în timpul domniei regelui Mitradate I, regatul par ților devine
cea mai mare putere a Orientului. Profitând de criza regatului Seleucid, par ții cuceresc,
în anul 160, Media, apoi Babilonia, partea vestic ă a regatului par ților devenind centrul
politic și economic al țării, cu ora șele Seleucia de pe Tigru și Ctesifon, acesta din urm ă
devenind noua capital ă a țării. În anul urm ător, anexeaz ă Elamul, Persida și sudul
Bactrianei. Între anii 140-139, în urma r ăzboiului purtat cu regele seleucid Demetrios al
II-lea, Mitradates I dobânde ște independen ța deplină a statului, î și ia titlul de „mare
rege”, și bate pentru prima dat ă monedă cu propriu-i chip și cu o legend ă în limba
greacă. Limba oficial ă a statului par ților continu ă să fie cea greac ă.
Timp de peste dou ă secole, raporturile dintre romani și parți au fost adesea
încordate, ducând la numeroase r ăzboaie. În anul 53 a.C. romanii sufer ă o gravă
înfrângere la Carrhae, în urma c ăreia prestigiul roman este grav afectat în Orient.
Împăratul Augustus a reu șit, în urma unor tratative îndelungate, s ă repatrieze o parte a
prizonierilor de r ăzboi și a steagurilor capturate de par ți. Împăratul Traianus a purtat un
lung și dificil r ăzboi împotriva par ților (114-117), în urma c ăruia Mesopotamia este
cucerită și transformat ă în provincie roman ă. În timpul împ ăratului roman Septimius
Severus, un nou conflict dintre cele dou ă state (197-199) a dus la cucerirea Seleuciei și
Ctesifonului. A fost o grea lovitur ă dată prestigiului Arsacizilor, de care va profita
aristocrația iranian ă pentru a instaura o nou ă dinastie, care deschide o nou ă epocă în
istoria Iranului, aceea a Sasanizilor (224-651).
Noul stat iranian se întindea de la Eufrat pân ă la Indus. Suveranii acestui stat se
revendicau de la tradi ția ahemenid ă, respingând civiliza ția elenistic ă. Liantul religios al
iranienilor a fost zoroastrismul care a devenit religie oficial ă de stat. Limba oficial ă a
regatului Sasanizilor a fost persana medie (pah levi). Statul Sasanizilor a devenit pentru
patru secole principala putere a Orientului, cu care Imperiul roman, devenit mai târziu
bizantin, va avea numeroase confli cte. Dintre suveranii Sasanizi, Șapur I (241-272) a
purtat războaie victorioase cu romanii; în timpul regelui Chosroe I (531-579), statul
Sasanizilor a cunoscut ma xima întindere teritorial ă. Tot acum a fost și epoca de aur a
culturii iraniene. Statul Sasanizilor a fost desfiin țat între anii 632-631, când arabii
cuceresc Iranul.

55
Întrebări recapitulative

1. Care sunt condi țiile naturale ale Iranului?
2. Care au fost popula țiile preindoeuropene din Iran?
3. Care au fost principalele “na țiuni” iraniene și care este perioada când se consider ă
că s-a produs indoeuropenizarea Iranului?
4. Cum poate fi caracterizat ă mazdeismul?
5. Care sunt marile perioade ale istoriei iraniene?
6. Cum se poate caracteriza Imperiul persan?
7. Care au fost principalele reforme ale lui Darius I?
8. În ce împrejur ări s-a produs pr ăbușirea Imperiului persan?

Temă

Vă rugăm să ne transmite ți, în scris, lucrarea pe care o ve ți redacta anterior
examenului cu subiectul Religia mesopotamian ă. Pentru realizarea acestei lucr ări,
trebuie să țineți seama de complexitatea etnic ă și culturală a Mesopotamiei, deoarece
fiecare popula ție a contribuit cu propriile credin țe la sinteza religioas ă dintre Tigru și
Eufrat.

BIBLIOGRAFIE MINIMAL Ă

1. A.A.Bolșacov-Ghimpu, Cronica veche a Canaanului, București 1980.
2. C. Daniel, Civilizația Egiptului Antic, București, 1976.
3. C. Daniel, Civilizația asyro-babilonian ă, București, 1981.
4. J. Deshayes, Civilizațiavechiului Orient, vol.I-III, Bucure ști, 1976.
5. O.Drîmba, Istoria culturii și civilizației, vol. I, Bucure ști, 1984.
6. M.Eliade, Istoria credin țelor și ideilor religioase , vol.I-II, Bucure ști, 1986.
7. A, Lemaire, Istoria poporului evreu , Timișoara, 1994.
8. H. C. Matei, Enciclopedia Antichit ății, București, 1995.
9. S. Moscati, vechile civiliza ții semite , București, 1975.