CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE … … … … 2 [608009]

CUPRINS

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 2

CAPITOLUL I – RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORILOR IN TIMP DE PACE …………………….. 4
A. Răspunderea civilă a administratorilor ………………………….. ………………………….. ……………………….. 4
1. Natura juridică a instituției ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 5
2. Răspunderea administratorilor in lumina Noului Cod Civil ………………………….. ………………………….. .. 8
2.1 Cauzele de exonerare potrivit Noului Cod Civil ………………………….. ………………………….. …………….. 10
3. Răspunderea administratorilor potrivit Legii nr. 31/1990 ………………………….. ………………………….. ….11
3.1 Cazurile de răspundere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 12
3.1 Condițiile răspunderii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 14
3.2 Cazuri de exonerare a răspunderii potrivit L.S. ………………………….. ………………………….. ………………. 15
3.3 Acțiunea în răspundere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 15
B. Răspunderea penală a administratorilor ………………………….. ………………………….. ……………………. 16

CAPITOLUL II – RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORILOR PENTRU INTRAREA ÎN
INSOLVENȚĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 17
1. Natura juridică a răspunderii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 17
2. Persoanele obligate să răspundă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 18
3. Condițiile răspund erii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 20
3.1 Faptele care angajează răspunderea ………………………….. ………………………….. ………………………….. …..20
3.2 Prejudiciul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 21
3.3 Legătura cauzală dintre fapta ilicită și prejudiciu ………………………….. ………………………….. ……………. 22
3.4 Culpa ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 23
4. Cauzele de exonerare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 24
5. Acțiunea în răspundere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 25

CAPITOLUL I II
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ VS . RĂSPUNDER EA DELI CTUALĂ ………………………….. .27

CONCLUZII ȘI STATUAREA OPINIEI PERSONALE

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

2

CONSIDER AȚII INTRODUCTIVE

Această expunere urmărește relevarea răspunderii administratorilor sub egida Noul ui Cod
Civil, a Legii nr. 31/1990 privind dreptul societar , precum si potrivit Legii nr.85/2014 privind
procedura insolvenței.
Codul comercial român de la 1887 nu conținea prevederi referitoare la răspu nderea
administrato rilor în caz de faliment a societății , nici creditorii și nici acționarii în mod individual
nu puteau s ă fie titu lari ai acțiunii în răspundere , cu excepția cazu lui în care ar fi fost un prejudiciu
personal1. În ciuda acestui fapt, au trecut deja mulți ani de la adoptarea normelor care
reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere care prejudiciază societatea sau
care, prin acțiunile lor, au cotribuit la aju ngerea debitorului persoană juridic ă la starea de
insolvență ; însă, literatura de specialitate este de multe ori, neunitară.
Administratorul este cel care suportă o dub lă povară , în primul râ nd el trebuie să răspundă
așteptărilor pe care asociații le au, iar în al doilea rând e l trebuie să protejeze creditorii,
comunitatea de interese din jurul societății pe care o conduce ; având atâ tea responsabilită ți și
urmărind realizare a atâtor standarde, el poate săvârși greșeli.
Tocmai de aceea , regula resposabilității în afaceri denumită business judgement rule din
dreptul american a fost preluată și în legislația noastră, venind în a părarea administratorilor care
nu au avut o judecată neglijentă sau frauduloasă a managementul, ci insuccesul afaceri lor socității
pe care o conduc se datoreaz ă riscului afacerii. Atâta timp cât discernământul administratorilor nu
este afectat de o miză perso nală, cât aceștia sunt informați și se informează ei înșiși în mod
continuu cu natura afacerii și sunt convinși că hotărârile sunt luate în interesul societății, atunci ei
sunt exonerați de răspundere.
A fi un operator economic profitabil nu este o chestiune facilă, așadar , munca depusă de
organele de conducere reprezintă un cumul de decizii de management care trebuie ținute sub
control pentru a protej a interesele societății. În acest sens, este posibilă angajarea răspunderii
contractuale a administratorilor. Această practică poate fi un mod de a împiedica intrarea unei
societăți în dificultate îndreptându -se cu pași siguri către insolvență.
Întrebăr i pertinente ar putea fi: cum s -a ajuns în incapacitate de plată și cine poate fi tras la
răspundere?

1 Mihail Pașcanu, Dreptul falimentar român, București: Ed.Cugetarea, 1926, p.630

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

3
Cauzele care pot aduce o societate în pragul insolvenței pot fi obiective, însă de cele mai multe
ori, sunt o însumare de greșeli de management care pot a trage angajarea răspunderii organelor de
conducere.
Statistic vorbind, din totalul numărului de dosare de insolvență, doar 3% reușesc să se
redreseze în perioada de reorganizare, în timp ce 97% intră în faliment și apoi în lichidare.
Pe cale de consecință, lucrarea de față își propune o prezentare a răspunderii admi nistratorilor atât
în perioada de bunăstare economică a unei societăți, cât și în perioada de dificultate, respectiv în
insolvență.
Pe baza studiului legislației, literaturii juridice de specialitate și a jurisprudenței, în l ucrarea
de față voi urmări cele mai întâlnite cauze de atragere a răspunderii, precum și situaț iile neunitare
întâlnite în doctrin ă și care continuă să determine soluții neunitare de jurisprudență .
Primul capi tol este dedicat răspunderii administratorilor în vreme de pace , mai exact când
societatea este in bon is, sub egida Noului Cod Civil și a Legii dreptului societar nr.31/1990.
Cel de -al doilea capito l tratează răspunderea administratorilo r în vreme de ră zboi, atunci când
societatea este în incapacitate de plată , mai exac t în procedura insolvenței reglementată de Legea
nr.85/2014 .
Ca o consecință, în ultimul capitol analiză m unele asem ănări și deosebiri ale celor două
răspunderi, cea c ontractuală văzută în oglindă cu cea delictuală.
Tema aleasă prezintă interes , însă, în special în contextul unei economii precare, instabilitate
politică și un mediu de afaceri dificil , în care în ultimii 10 ani aproximativ 130.000 din operatorii
economici au intrat în incapacitate de plată2.

2 Roxana Rosu, Peste 5000 de firme au intrat în insolvență în primele șapte luni, în creștere cu 6% față de ianuarie –
iulie 2016, în Ziarul Financiar , 10 august 2017

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

4

CAPITOLUL I
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORILOR IN TIMP DE PACE

A. Răspunderea civilă a administratorilor

Răspunderea juridică lato sensu reprezintă sancțiunea dreptului pozitiv și are natura , pe de o
parte, a unei obligații în sarcina celui vinovat de a suporta consecințele stabilite de lege pentru
săvârșirea unei fapte ilicite, fapta ilicită constând în încălcarea unei dispoziții legale, a unui drept
subiectiv sau a unui interes legal protejat. Ră spunderea juridică este și un drept al persoanei
vătămate prin săvârșirea faptei ilicite de a cere restabilirea ordinii de drept încălcate. Persoana
vătămată însă, poate decide să nu își exercite acest drept când legea îi permite, mai mult decât atât,
persoana prejudiciată printr -un delict civil poate renunța oricând la acțiunea civilă, chiar și când
aceasta ar fi fost exercitată printr -un proces penal3.
Răspunderea administratorilor se angajează pentru ineficiență, incompetență, greșelile de
gestiune ori frauda acestora. Răspunderea directă pentru incompetență, ineficiență ori pentru
greșeli de gestiune este o răspundere de regulă contractuală : această răspundere decurge din
neîndeplinirea unor crierii ori standarde de performanță ori din pierderile suferi te de societate în
exercițiul funcțiilor administratorului.
Pe de altă parte, p entru faptele ilicite săvârșite de administrator în paguba societății, răspunderea
sa are caracter delictual , fiind o răspundere ce decurge din încălcarea obligațiilor stabilit e în
sarcina sa de lege , cum ar fi: deturnarea interesului social, concurența neloială față de societate,
încălcarea obligației de fidelitate față de societate, infracțiuni contra societății, prejudiciul de
credibilitate adus societății prin pierderea onor abilității administratorului și mai larg, din principiul
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
Din cele spuse mai sus se poate observa că r aporturile juridice dintre administrator și societate
au o dublă natură: contractuală izvorâtă din cont ractul încheiat între administrator și societate și
una legală, izvorâtă din norm ele legale. Decizia adunării generale a asociaților, prin care este
desemnat administratorul este un act juridic de tip contractual și este atât o convenție atipică între
asociați prin care aceștia se înțeleg să desemneze dintre ei sau dintre persoanele străine de societate
unul sau mai mulți administratori, cât și un mandat conferit administrației pentru exercitarea
acestor funcții.
În doctrină și jurisprudență se admite unit ar4 că răspunderea administratorului, indiferent de
forma răspunderii, contractuală ori delictuală, individuală ori solitară, este o răspundere integrală ,
atât pentru damnum emergens , cât și pentru lucrum cessans , și nu o răspundere limitată, cum este
răspunderea materială. În cazul răspunderii materiale , spre deosebire de cea integrală, salariatul
răspunde numai pentru prejudiciul efectiv suferit de unitate prin fapta sa. Aceasta presupune faptul
că el nu poate fi executat silit decât asupra unei părți din salariul lunar, indiferent de valoarea
prejudiciului. Un alt aspect care le diferențiază pe cele două este calitatea debitorului, răspunderea

4 A se vedea C.Bîrsan, Al.Țiclea, C.Tufan, V.Dobrinoiu, M.Toma, Societățile comerciale , p.297; O.Căpățână,
Societățile comerciale , p.341

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

5
materială este aplicabilă salariatului, în vreme ce raspunderea integrală îl vizează pe administrator
văzut ca un mandatar al societății.
Administratorul, în exercitarea funcțiilor sale , nu are voința proprie, ci exprimă voința
colectivă a asociaților, de aceea ei nu sunt subiecte de drept distincte de societate, ci sunt parte
integrantă a acesteia, iar puterea l or nu izvorăște dintr -un contract încheiat între ei și societate, ci
din lege. Dacă administratorul ar fi o parte a contractului de mandat, cealaltă parte n -ar putea fi
nici vechiul administrator, nici adunarea generală a asociaților, căci aceasta nu e sub iect de drept.
Conform acestei opinii, administratorul societății comerciale are calitatea de reprezentant legal,
de organ al societății, art.72 din Legea societăților nr.31/1990 nefăcând altceva decât să
completeze cadrul legal al răspunderii administrato rului cu dispozițiile dreptului comun
referitoare la mandat .
Adunarea generală este formatorul voinței sociale, dar nu are și posibilitatea juridică sau
materială de a o pune în practică. Această sarcină revine administrației, dat fiind faptul că
administ rația este purtătorul voinței sociale, organul social chemat să execute și să ducă la
împlinire voința socială . Prin urmare, a dministratorul nu este un simplu mandatar a cărei
răspundere față de societate ar fi exclusiv contractuală, ci el are și diverse o bligații și limite ale
mandatului ce rezultă din lege și care exced contractului de mandat5.
Din aceste considerente, răspunderea civilă a administratorului poate fi atât o răspundere
contractuală, cât și o răspundere delictuală, în funcție de obligațiile ce rezultă din mandat sau sunt
obligații ce incubă administratorului conform legii. Acest lucru este valabil chiar și în cazul în
care funcția de administrator se exercită de către o persoană juridică, în baza unui contract de
administrare, căci un astfel de administrator nu are numai obligațiile prevăzute în contractul de
administrare, ci și în toate obligațiile legale aferente funcției de administrator.
Se justifică astfel art.72 din Legea nr.31/1991 care prevede faptul că „obligațiile și
răspunderea ad ministratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele
special prevăzute de această lege ”, precum și lit.d) și e) a art.73 alin.1 din aceeași lege, conform
cărora „administratorii sunt solidar răspunzători față de societate, de exacta îndeplinire a
hotărârilor adunărilor generale și de stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul
constitutiv le impun ”.
Dubla natură juridică a răspunderii civile a administratorilor se manifestă atât față de societate,
cât și față de terți, atunci când o răspundere directă față de terți ar fi admisibilă.
1. Natura juridică a instituției
Natura juridică a răspunderii civile a administratorilor societăților comerciale este
controversată în doctrină, unii autori6 considerând că răspunderea administratorilor poate fi una
doar delictuală, în timp ce răspunderea contractuală este o răspundere specială, derogatorie de la
dreptul comun al răspunderii delictuale care nu există decât dacă există contract. Caracterul
contractual al răspunderii se re levă prin aceea că răspunderea se naște în cadrul unui raport
prestabilit prin contract și nu în absența unui astfel de raport preexistent, cum este cazul
răspunderii delictuale, care rezultă din încălcarea legii sau a unui drept subiectiv sau interes
protejat de lege7.

5 Gheorghe Piperea , Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale , București: Editura All
Beck, 1998, p.152
6 Fl.Baias,S.David, Răspunderea civilă a administratorilor societăților comerciale , Dreptul nr.8/1992, p.21
7 M.Elinescu, Răspunderea ci vilă delictuală , București: Editura Academiei, 1972, p.79

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

6
Unii autori8 afirmă că într -un mod direct sau indirect, răspunderea juridică este o răspundere
față de stat, care este chemat să stabilească ordinea de drept și statală ori de câte ori aceasta este
încălcată, indiferent dacă persoana vătămat ă ar fi o persoană juridică ori însuși statul . Cu toate
acestea, există posibilitatea reparării prejudiciului fără a se apela la forța coercitivă a statului, mai
exact , persoana vătămată prin delictul civil , poate să se înțeleagă cu autorul delictului civi l asupra
modalităților și cuantumului despăgubirilor sau poate chiar să renunțe la a -l mai acționa în justiție
pe autor.
Atragerea răspunderii pentru obligațiile asumate de reprezentanții săi legali este atribuită de
dreptul comun oricărei persoane juridic e, fiind prevăzută cu titlu de principiu9 încă prin Decretul
nr. 31/1954 abrogat odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil care stipula că „actele juridice
făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le -au fost conferite, sunt act ele
persoanei juridice însăși ”. De asemenea, alin.4 al aceluiași articol prevedea că „ faptele ilicite
atrag și răspunderea personală a celui care le -a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și
față de cel de -al treilea ”10.
Această prevedere are o co ncretizare legislativă în dreptul societar reprezentat prin Legea
societăților nr. 31/1990 care statuează că în „raporturile cu terții, societatea este angajată prin
organele sale , chiar dacă depășeșsc obiectul de activitate al societății, în afară de cazu l în care
ea dovedește că terții cunoșteau sau trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele
astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective ”; precum
și în prevederile Noului Cod Civil prin art.1915 .
Atragerea răspunderii administratorilor, în condițiile legii pentru actele și faptele juridice
săvârșite în numele societății, se înfățișează în forme și conținuturi diferite, în funcție de natura
juridică a raportului obligațional care antrenează răspunderea societății, precum și de temeiul de
drept al unei atare răspunderi11.
Prin urmare, o primă clasificare s -ar putea face în funcție de temeiul de drept care conține
obligația societății de a răspunde pentru actele și faptele juridice săvârșite, aceasta împăr țindu-se
în două mari categorii: răspunderea juridică de drept privat și răspunderea juridică de drept
public12.
Răspunderea juridică de drept privat este guvernată de regulile, principiile și normele dreptului
comercial, dreptului civil și dreptului muncii ; în timp ce răspunderea juridică de drept public se
supune regulilor și normelor aparținătoare dreptului administrativ, dreptului financiar și fiscal și
nu în ultimul rând, dreptului penal.
O a doua clasificare se poate face în funcție de natura juridic ă a raportului obligațional ,
însemnând că răspunderea ia forma actului sau faptului juridic care a dat naștere raportului juridic.
Aceasta se subclasifică în trei ramuri, prima fiind răspunderea contractuală , ce intervine ori de
câte ori obligația izvorășt e dintr -un contract; a doua fiind răspunderea delictuală ce intervine în
cazurile în care s -a săvârșit o faptă ilicită cu prilejul îndeplinirii funcției lor cauzatoare de
prejudicii; și nu în ultimul rând, a treia sublasificare constă în răspunderea pentru fapte juridice
licite . Aceasta din urmă intervine în cazul în care reprezentantul societății a săvârșit acțiuni fără

8 Corneliu Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligațiilor, București: Editura ALL, 1995, op.cit ., Vol I, p.300
9 Marian Bartiș, Constituirea societății comerciale pe acțiuni, București: Editura Hamangiu, 2008, p.566
10 Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, publicat in Buletinul Oficial 8/1954, cu
modificarile si completarile ulterioare
11 Marian Bartiș, Constituirea societății comerciale pe acțiuni, București: E ditura Hamangiu, 2008, p.566
12 Ibidem, p.567

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

7
intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații, dar care totuși produc asemenea efecte în
puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare13.
Și în fine, răspunderea juridică, formă a răspunderii sociale, se poate regăsi sub mai multe
forme pe criteriul sancțiunii putându -se clasifica în două mari categorii14.
În primul rând, ne aflăm în fața unei răspu nderi cu caracter patrimonial , reparatoriu, în care
primează ideea de reparare a unui prejudiciu și care se concretizează într -o obligație de reparare a
prejudiciului. Din aceată categorie, fac parte răspunderea civilă contractulă, răspunderea civilă
delic tuală și răspunderea mate rială.
În al doilea rând, vorbim despre o răspundere cu caracter aflictiv , sancționatoriu, în care
primează ideea de sancțiune, de pedeapsă lato sensu aplicabilă autorului faptei ilicite. În această
categorie putem include răspund erea penală, contravențională și disciplinară .
Cele două categorii prezentate nu se exclud, ci ele se întrepătrund, în anumite situații
împrumutând, reciproc, din caracteristicile proprii celeilalte categorii.
În altă ordine de indei , prin săvârșirea unei fapte ilicite se pot angaja cumulat două sau mai multe
forme de răspundere. De exemplu, dacă administratorul unei societăți comerciale săvârșește o
faptă ilicită care îmbracă și caracter penal și este și cauzatoare de prejudicii, acest administrator
poate fi sancționat penal, poate fi tras la răspundere civilă, dar poate fi și revocat din funcția de
administrator15.
Un element de noutate întâlnim în cazul atragerii răspunderii administratorului de fapt ,
aceasta întrucât în România nu a fost până în acest m oment un subiect de drept față de care
instanțele să dispună atragerea răspunderii pentru contribuirea la apariția stării de insolvență,
aspect reliefat și de lipsa cronică a unor decizii de jurisprudență16.
Cu toate acestea, potrivit Deciziei ICCJ cu nr.2 72 din 28 ianuarie 201317, administratorul de
fapt are aceeași răspundere civilă față de societate ca și administratorul de drept aflat în funcție.
Administratorul de fapt este acea persoană care, prin uzurparea calității de administrator (cu
sau fără aco rdul administratorului în funcție) sau prin influența avută asupra societății, exercită în
fapt conducerea și se implică în afacerile societății ca și când ar fi administratorul său.
Administrația de facto implică o participare continuă la gestiunea aface rii sau un control efectiv
și constant al acestora, materializate de regulă prin instrucțiuni date salariaților, negocierea
contractelor societății, inclusiv a celor bancare, semnarea de angajamente în numele societății,
stabilirea și impunerea politicii ș i a strategiei întreprinderii18.
În cele ce urmează vom avea în vedere răspunderea civilă în lumina Noului Cod Civil , urmată
apoi de cea prevăzută de Legea Nr.31/1990 privind societăților comerciale și răspunderea penală.

13 L.Pop, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, București: Ed. All Beck, 2002, p.140;
14 Gheorghe Piperea , Obligațiile și răspunderea administratorilor societăților comerciale , București: Ed.All Beck,
1998 , p.149 ;
15 Ibidem, p.151;
16 Al.Dimitriu, Atragerea răspunderii în insolvență a administratorilor de fapt , Revista Bursa, 17 noiembrie 2016;
17 Decizi a ICCJ cu nr.272 din 28 ianuarie 2013, pronunțată în recurs de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și
Justiție ;
18 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Ed. C.H.
Beck, 2014, p.539;

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

8

2. Răspunderea administratorilor in lumina Noului Cod Civil
Pentru prejudiciile cauzate societății prin încălcarea legii , a mandatului primit sau prin culpa
în administrarea societății, administratorii pot fi obligați la repararea prejudiciilor.19 Acest fapt are
aplicabilitate și în cazul asociaților care administrează societatea fără intermediari, ei supunându –
se acelorași reguli ale răspunderii ca administratorii propriu -ziși.
Articolul 1915 din Noul Cod Civil vorbește despre „ răspunderea personală a
administratorilor față de societate p entru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului
primit sau prin culpă în administrarea societății”20. De asemenea, alin.2 al aceluiași articol
prevede că „dacă mai mulți administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu
toate ace stea, în privința raporturilor dintre ei, instanța poate stabili o răspundere proporțională
cu culpa fiecăruia la săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii” .
Articolul mai sus menționat vorbește în primul rând despre o răspundere față de societate , dar
răspunderea personală a administratorilor poate fi antrenată și pentru prejudicii cauzate asociaților,
priviți în mod solitar, precum și pentru eventualele prejudicii cauzate terților.
Angajarea răspunderii administratorului se poate face față de societate, spre exemplu în cazul
răspunderii de regres21, atunci când în exercitarea atribuțiilor sale, admini stratorul cauzează
prejudiciul unui terț, acesta din urmă putând fi despăgubit de către societate. În această
împrejurare, dispozițiile art.1369 -1370 din Nou l Cod Civil vin în jutorul terțului prejudiciat,
creeându -i trei posibilit ăți și anume: de a-l acționa direct pe administrator ; pe administrator și pe
societatea în solidar ; sau numai societatea , în funcție de solvabilitatea acestora. În cazul în care
societatea a reparat prejudiciul terțului, acesta are drept de regres contra administratorului, iar pe
lângă a ceasta, ea mai are și dreptul de a -l chema în garanție pe administrator în procesul ce îl are
ca petent pe terțul prejudiciat. În situația de față tr ebuie să fim atenți și să nu confundăm lucrurile:
societatea nu este obligat ă direct , ci ea vine doar în calitate de garant al reparării prejudiciului;
răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie nu înseamnă o exonerare de răspundere a
administrato rului culpabil ci un beneficiu acordat victimei prejudiciului22.
Per a contrario , în cazul în care fapta ilicită nu are nicio legătură cu funcția sa, el va răspunde
direct și personal față de terțul prejudiciat, fără ca societatea să poată fi chemată să răs pundă în
vreun fel pentru fapt ele sale prejudiciabile .
Fapta prejudiciabil ă poate să fie pozitivă (o acțiune), precum încheierea unui contract păgubos
cu un terț pentru a obține anumite beneficii patrimonale în detrimentul societății; sau negativă (o
inacț iune), precum neinformarea consiliului de administrație în cazurile obligatorii sau necesare.
Fapta prejudiciabilă poate să constea atât în neîndeplinirea unor obligații de a face, cum ar fi
nepunerea în executare a unei hotărâri a adunării generale ; cât și în obligații de a nu face, atunci
când conduita trebuia să fie una de abstinență, precum a se abține de la vot ori de la încheierea
unui act într -o situație de conflict de interese. Se impune, ca în toate cazurile fapta să fi cauzat un
prejudiciu societ ății. Dacă nu există niciun fel de daune sau pierder i reale, atunci nu poate exista
nici acțiunea în responsabilitate, lipsind interesul, baza oricărei acțiuni .

19 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Ed. C.H.
Beck, 2014, p.539;
20 Legea 287/2009 privind Codul civil cu modificările și completările ulterioare
21 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Ed. C.H.
Beck, 2014, p.539;
22 C.Stăte scu, C.Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor , București: Ed . Hamangiu, Ediția a IX -a, 2008, p.198

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

9
Putem trage concluzi a că administratorii sunt blamați atât pentru starea de pasivitate, precum
nesupravegherea angajaților așa cum vom arăta mai jos; cât și pentru acțiunile lor care au adus
atingere societății, precum lansarea unor politici de concurență neloială, pentru încălcarea
limitelor mandatului sau pentru luarea unor decizii fără aprobarea acționarilor, deși aveau sau
trebuiau să aibă cunoștință de faptul că sunt dăunătoare.
Printre obligațiile impuse de legea în vigoare sau chiar incluse în contract , administratorii au
obligația de control și supr aveghere a personalului încadrat pentru real izarea scopurilor societății.
Acesta este chiar un alt exemplu de pasivitate. Bunăoară , în cazul în care există mai mulți
administratori, iar aceștia și -au separat atribuțiile – unii exercită nemijlocit afacerile societății, alții
se ocupă de gestiunea int ernă sau de controlul și supravegherea executivilor – întrucât activitatea
administratorilor cu funcții de control și supraveghere este intermitentă, colectivitatea organizată
a acestora întrunindu -se periodic, lor li se impută cel mai des absenteismul și indiferența față de
afacerile societății. Principalele lor misiuni fiind supraveghere și controlul activității
administratorilor cu funcții executive, în cazul în care nu atenționează la timp societatea asupra
culpei în administrare imputabilă executivilor , ei își antrenează responsabilitatea alături de cei din
executiv23.
Prin prisma acestui fapt, administratorii pot avea față de societate și o răspundere de garanție,
ce s-ar putea compara cu răspunderea pentru fapta altuia . Așadar, în cazul în care, perso nalul
în exercitarea funcției lor au provocat prejudicii societății, administratorii sunt responsabili când
dauna nu s -ar fi produs dacă ei ar fi exercitat supravegherea impusă de specificul funcției de
administrator.
Tragerea la răspundere civilă a admin istratorilor este o responsabilitate subsidiară, pentru că
de cele mai multe ori administratorul nu acționează în nume propriu, ci în numele și pe seama
societății, care își exploatează întreprinderea prin administrator. Acest demers ar trebui făcut doar
dacă societatea sau terții au epuizat orice alt remediu, sancțiune sau alte proceduri de reparație
care nu au dus la satisfacerea întegrală a pretențiilor acestora.
Articolul 1915 alin.1 din Noul Cod Civil prevede motivele pentru care poate fi antrenată
răspunderea reparatorie a administratorilor față de colectivitatea asociaților, acestea fiind
încălcarea legii , încălcarea mandatului primit sau culpa în administrare . Noțiunea de „lege”
trebuie interpretată în sens larg, incluzând alături de lege ca act juri dic al Parlamentului și actele
normative cu putere de lege sau actele normative date în aplicarea legii cum ar fi Hotărârile de
Guvern, Ordine ale miniștrilor, regulamente ale autorităților de supraveghere și control etc.
În completarea articolului mențio nat mai sus amintim prevederile art.1349, care asimilează
legii atât uzanțele cât și principiile generale ale dreptului în calitate de izvoare ale dreptului ; mai
mult decât atât, face referire și la obiceiul locului. Pe cale de consecință, și încălcarea ac estora
înseamnă un delict civil, iar dacă va cauza prejudicii, el va da naștere la răspundere.
În cazul își încalcă atribuțiile, obligațiile stabilite de lege în sarcina sa precum și limitele legale
ale mandatului prevăzute de toate actele precizate mai su s, administratorul își angajează
răspunderea civilă delictuală, încălcarea legii fiind un delict civil în sensul articolului 1349 din
Noul Cod Civil.
Articolul 1350 la alin. 1 și 2 prevede faptul că „ orice persoană trebuie să își execute obligațiile
pe care le -a contractat” iar „atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire,

23 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Beck, 2014, p.539

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

10
ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest
prejudiciu, în condițiile legii” .
Pe cale de consecință, încăl carea mandatului este o formă de răspundere contractuală a
administratorului, întrucât faptei ilicite a administratorului îi preexistă un contract de mandat, care
stabilește obligații și limite ale drepturilor administratorului. Prejudiciul, precum și moda litatea
de probare sau de cuantificare a sa, pot fi prevăzute în contract, sub forma unor clauze penale. În
lipsa unor astfel de clauze relative la răspundere, se aplică principiile generale de evaluare și
respectiv, de acoperire a prejudiciului, prevăzute de art.1385 privind „Întinderea reparației ”,
completat de prevederile art.1386 privind „Formele reparației ”24.
Am arătat mai sus motivele pentru care poate fi antrenată răspunderea reparatorie a
administratorilor față de colectivitate, iar unul dintre mot ive am precizat că este culpa în
administrare. În cele ce urmează, vom da definiția ei și vom analiza posibilit ățile exonerării
administratorului .
2.1 Cauzele de exonerare potrivit Noului Cod Civil

Culpa în administrare poate însemna fie un delict civil, cum ar fi spre exemplu încălcarea
limitelor legale ale mandatului, încălcarea interesului social, fapte penale sau contravenționale;
fie o încălcare a scopului sau a țintelor asocierii, în concret societatea în loc de beneficii sau
foloase are pierderi di n culpa administratorului, iar țintele sau obiectele de performanță nu sunt
atinse în termenii și condițiile contractului. Desigur, nu trebuie să uităm că pierderea suferită de o
societate sau de asociații săi poate fi consecința unor conjucturi economice nefavorabile, dar ea
poate fi și rezultatul deficiențelor manageriale și uneori, chiar al fraudelor25.
Exonerarea de răspundere pentru culpă în administrare poate fi antrenată și în baza regulii
rezonabilității în afaceri denumită și business judgement rul e, o regulă care face parte din uzanțele
profesionale și care a fost reglementată în anul 2006 cu referire exclusiv societățile reglementate
de Legea societăților.
Literatura noastră de specialitate consideră că această regulă se aplică și administratoril or
societăților simple datorită articolului 1 alin.1 și 2 din Noul Cod Civil, care, prin prevederile lor,
ridică uzanțele la rang de izvor normativ, iar Legea societăților poate fi aplicată prin analogie
pentru că este o lege specială care reglementează o instituție similară societății simple.
În lipsa unor prevederi expris verbis a cauzel or de nerăspunedere în Noul Cod Civil , se vor
aplica cauzele generale de exonerare a răspunderii prevăzute de art.1351 -1354 și de art. 1360 –
1361 NCC.
În măsura în care dispozițiile art.1355 și cele ale art.1356 le permit, cele două tabere, una
formată din adimistratorii societății, iar din cealaltă făcând parte colectivitatea asociaților, se pot
înțelege cu privire la exonerarea de răspundere pentru încălcarea mandatului.
Tot un caz de nerăspundere întâlnim și la art.1634, care prevede faptul că „debitorul este
liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe majore, a unui caz
fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse î nainte ca debitorul să fie pus în
întârziere”. De asemenea, alin.3 al aceluiași articol prevede un caz de imposibilitate de executare

24 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Beck, 2014, p.540
25 Ibidem

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

11
temporară a obligației, executare ce „se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcție
de durata și urmările ev enimentului care a provocat imposibilitatea de executare”.
Cu toate acestea, deși legiutorul vine în sprijinul debitorului, prevederile Noului Cod Civil
privind cazul fortuit și exonerarea nu v or putea opera dacă acțiunile sau inacțiunile anterioare ale
administratorului au făcut posibile aceste evenimente. Neexecutarea obligațiilor asumate pot fi
considerate ca fiind determinate de un caz de forță majoră, exonerator de răspundere pentru
debitor, numai dacă acesta nu putea prevedea evenimentul respectiv și ca atare, nu a luat măsurile
corespunzătoare pentru evitarea acestei neexecutări26.
Un alt caz de exonerare a răspunedii este cazul în care administratorii răspund solidar, astfel
ei se pot apăra de solidaritate invocând cauzele de nerăspundere sau diferite alte cauze care duc la
același efect.
În primul rând, administratorul ar putea fi exonerat de răspundere în cazul în care organul
colegial de administrație este compartimentat pe diferite funcții executive, fiecare administrator
având responsabilitatea u nui compartiment . În acest caz, el se va putea apăra de solidaritate cu
admistratorul autor al faptei prejudiciabile dacă va dovedi că nu avea responsabilitatea
respectivului compartiment și că nu i se poate imputa nicio vină în supravegherea activității c elui
responsabil.
Un al doilea exemplu este situația administratorul ui în funcție care, având cunoștințe de
neregularitățile săvârșite de administratorul precedent, a denunț at aceste neregularități cenzorilor,
astfel el va fi exonerat de răspunderea solid ară cu predecesorul său.
În al treilea rând, avem cazul administrator ului care și-a îndeplinit în mod corespunzător
obligația de supraveghere a activității directorilor sau a personalului angajat . Dacă acesta
dovedește că nu putea împiedica, în mod obiect iv, producerea prejudiciului de către director sau
angajați, el va fi apărat de răspunderea de garanție pe care o poartă față de aceștia.
De asemenea , dacă administratorul a lipsit de la ședința în care consiliul de administrație a
luat decizii păgubitoare pentru societate, el nu va fi ținut să răspundă în cazul în care, în maxim o
lună de la decizia consiliului de administrație s -a opus la luarea deciziei. Acest caz se bazează pe
raționamentul că voința persoanei juridice s -a impus ca o forță de neînvins, căreia administratorul
în cauză nu i -a putut rezista prin mijloace obișnuite.
Întrucât legea română este lacunară în acest sens, cazurile de nerăs pundere civilă sunt
exoneratoare și de o eventuală răspundere penală.

3. Răspunderea administratorilor potrivit Legii nr. 31/1990
Unii autori consideră că obligațiile și răspunderea ad ministratorilor sunt reglementate de
dispozițiile referitoare la mandat , astfel raportul juridic dintre administratori și societate este
guvernat de dispozițiile privitoare la acesta27, însă putem mai degrabă vorbi despre un mandat
legal, obligațiile ș i răspunderea administratorilor fiind reglementate atât de dispozițiile Noului
Cod Civil, cât și de Legea societăților nr. 31/1990 .
În funcție de temeiul obligației încălcate, întrucât nerespectarea acestor obligații poate
reprezenta o faptă ilicită civilă sau o infracțiune, răspunderea administratorului față de societate
va fi , după caz, o răspundere civilă contractuală , o răspundere civilă delictuală sau o

26 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Be ck, 2014, p.544
27 A se vedea Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Ediția a IV -a, București: Editura Universul
Juridic, 2014, p.226

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

12
răspundere penală . Pe cale de consecință, răspunderea civilă a administratorilor față de societate
este guvernată de dispozițiile Legii Societăților și de principiile generale ale răspunderii civile,
contractuale și delictuale, după caz.
Întrucât actele juridice încheiate de administra tor angajează societatea în raporturile cu terții,
administratorii răspund față de societate, iar nu față de cei din urmă menționați. Acest fapt atrage
imposibilitatea terților de a promova o acțiune în răspunderea administratorilor în timp de pace ,
ei avâ nd această posibilitate doar în cazul insolvenței.
Aceeași regulă se aplică și creditorilor societății, art.73 alin.2 din Legea Societăților creează
posibilitatea acestora de a exercita o acțiune în răspunderea administratorilor doar în cazul
deschiderii procedurii reglementate de Legea 64/1995 privind procedura reorganizării și a
falimentului, lege ce a fost abrogată și înlocuită cu Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.
Mai mult decât atât , art.2371 la alin.3 și 4 prevede că „asociatul care, în f rauda creditorilor,
abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale și de personalitatea juridică distinctă a societății,
răspunde nelimitat pentru obligațiile neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate.
Răspunderea asociatului devine neli mitată în condițiile alin.3, în special atunci când acesta
dispune de bunurile societății ca și cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă diminuează activul
societății în beneficiul personal ori al unor terți, cunoscând sau trebuind să cunoască faptul că în
acest mod societatea nu va mai fi în măsură să își execute obligațiile”.
Acest articol nu se găsea în reglementarea anterioară, și prezintă noutate prin prisma faptului că
introduce regula „piercing the corporate veil”28. Această reglementare este o form ă specială de
protejare a creditorilor, în cazul în care asociatul, care în mod obișnuit nu răspundea pentru
datoriile societății întrucât răspunderea sa este limitată, acum poate fi făcut responsabil nelimitat
față de creditorii societății, dacă a abuzat de limitarea răspunderii și a dispus de bunurile societății
ca și cum ar fi bunurile sale proprii sau dacă a diminuat activul societății în beneficiul personal.
Este important de menționat faptul că potrivit art.15313 alin.2 din Legea nr.31/1990, în cazul
în care societatea are un administrator persoană juridică, reprezentantul permanent – persoană
fizică are aceeași răspundere civilă și penală ca și un administrator persoană fizică ce acționează
în nume propriu. Răspunderea acestui reprezentant nu exonere ază de răspundere administratorul
persoană juridică și nici nu -i micșorează răspunderea solidară.
3.1 Cazurile de răspundere

În ceea ce privește cazurile de răspundere, acestea sunt consacrate de art.73 din Legea
socităților , cazuri ce se circumscriu cadru lui general al răspunderii administratorului față de
societate . Acest articol reglementează o răspundere solidară pentru nerespectarea unor obligații ce
țin de „realitatea vărsămintelor efectuate de asociați; existența reală a dividendelor plătite;
existen ța registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; exacta îndeplinire a hotărârilor
adunărilor generale; stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun”.
Art. 72 și 73 alin.1 prevăd o răspundere obișnuită administratorului față de societate, în timp ce
art.73 alin.2 prevede o răspundere agravată a administratorului; distincție ce se face în funcție de
victima prejudiciului produs care declanșează raportul juridic obligațional de răspundere29.

28 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Beck, 2014, p.802
29 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Beck, 2014, p.530

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

13
Administratorii răspund față de societate pentru nerespectarea îndatoririlor care le -au revenit
în baza mandatului încredințat prin obligațiile cuprinse în actul constitutiv ori stabilite de adunarea
asociaților, precum și pentru cele prevăzute în articolul 1441 din Legea 31/1990. Acest articol
prevede faptul că administratorii trebuie să își exercite mandatul cu „ prudența și diligența unui
bun administrator” cu „loialitate și în interesul legii”. Acești au obligația de „a nu divulga
informații confidențiale și secrete comerciale ale soci etății ” la care au acces din funcția pe care o
dețin, nici în perioada desfășurării mandatului și nici după încetarea acestuia.
Obligația izvorâtă din acest articol nu este încălcată „dacă în momentul luării unei decizii de
afaceri el este în mod rezonab il îndreptățit să considere că acționează în interesul societății și pe
baza unor informații adecvate”. În acest sens se poate considera că este exonerat de răspundere
și în situația în care administratorul a pus o în executare o hotărâre a adunării genera le, cu condiția
ca aceasta să nu fie ilegală.
Diligența cerută administratorul este mai mare decât cea din dreptul comun, unde criteriul de
apreciere este cel al bunului proprietar – bonus pater familias , aceasta întrucât activitatea
administratorului est e remunerată .
A fortiori , exercitarea acestei funcții se bazează, în special în condițiile unei economii
concuențiale, pe temeinice cunoștințe profesionale de specialitate (management), pe experiența în
practicarea acestei profesiuni; persoanele juridice – administrator au chiar ca obiect al activității
lor furnizare a de servicii și de consultanță managerială calificată; în general, severitatea cerințelor
exercițiului funcției de administrator se justifică și prin implicațiile patrimoniale deosebite ale
operațiunilor comerciale și nu în ultimul rând, prin obligația de fidelitate față de societate a
administratorului30.
Trebuie adăugat că regula preluată din dreptul american a rezonabilității în afaceri – business
judgement rule31, preluată și de legislația no astră, vine în apărarea administratorilor care au
acționat cu prudența și diligența unui bun administrator, iar insuccesul ține de riscul afacerii și nu
este consecința unei judecăți neglijente sau frauduloase a managementului; exonerându -i pe
aceștia, așa cum este și firesc, de răspundere.
Testul business judgement rule este o variantă atenuată a regulii bonus pater familias și presupune
că deciziile luate cu rapiditate, în baza unor informații cumpănite, nu atrag răspunderea
administratorilor oricât de m are ar fi prejudiciul suferit de societate . Pentru că vorbim de mediul
de afaceri, oricând există riscul ca orice decizie luată cu bună -credință să se transforme în eșec.
Această regulă exonerează de răspundere administratorii, atâta timp cât aceștia nu se bazează pe
un câștig personal, nu sunt preocupați de un succes personal, atata timp cât sunt informați
corespunzător în legătură cu domeniul din care face parte afacerea , nu sunt afectați de o miză
intrinsecă și sunt fermi convinși că deciziile luate sunt în interesul societății.
Totodată, Legea nr.31/1990 reglementează două cazuri speciale de răspundere a
administratorului, pentru fapta altei persoane în cuprinsul dispozițiilor art.1442.
În primul rând , „administratorii răspund față de societate pentr u prejudiciile cauzate prin actele
îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s -ar fi produs dacă ei ar fi
exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcției lor”. Desigur, vor răspunde doar acei
administratori care erau însărc inați cu supravegherea și coordonarea directorilor, respectiv
personalului ce a cauzat prejudiciul societății32.

30 Ibidem, p.529
31 Idem
32 Vasile Nemeș, Drept comercial, Ediția a 2 -a, București: Edi tura Hamangiu, 2015, p.151

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

14
În al doilea rând , „administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediați dacă,
având cunoștință de neregulile săvârșite de ace știa, nu le comunică cenzorilor sau, după caz,
auditorilor interni și auditorului financiar” . Pentru acest din urmă caz, legea instituie răspunderea
solidară a administratorilor. În concepția legii, dacă la intrarea sa în funcție administratorul
constată c ă predecesorul său imediat a săvârșit anumite fapte păgubitoare pentru societate, el are
obligația să aducă la cunoștință cele constatate persoanelor însărcinate cu controlul gestiunii
societății. Dacă nu își îndeplinește această obligație,el va răspunde s olidar cu administratorul ce
l-a precedat pentru prejudiciul cauzat de acesta societății33. Această soluție prevăzută de lege poate
fi aplicată atât în cazul societății pe acțiuni, cât și în cazul celorlalte forme juridice ale societăților
comerciale.
Urmea ză că răspunderea civilă individuală se deosebește de cea solidară ; în caz de
solidaritate, spre deosebire de cea individuală unde fapta este imputabilă doar unui singur
administrator, societatea poate urmări pe oricare dintre administratorii culpabili pen tru acoperirea
întregului prejudiciu. Când prejudiciul societății este acoperit, administratorul plătitor se va putea
întoarce cu regres contra coresponsabililor, pentru partea din prejudiciu ce excede ceea ce acesta
avea efectiv de plătit. Cu toate aceste a, s-a observat că în general, răspunderea președintelui
consiliului de administrație, care este de obicei și directorul general al societății, este cea mai
frecvent angajată, ei fiind primii vizați de creditorii sociali. Acestora li se impută – cel mai ad esea
în cazul insolvenței – atât abstențiunile, cât și acțiunile34.

3.1 Condițiile răspunderii

Răspunderea administratorilor este guvernată de principiile dreptului comun, precum și de
reglementărilor specifice materiei societăților comerciale. Deoarece răs punderea poate fi
contractuală sau delictuală, înseamnă că pentru a se angaja răspunderea administratorilor trebuie
îndeplinite condițiile cerute de lege pentru forma răspunderii în cauza. Indiferent de forma ei,
răspunderea are ca temei culpa administrato rilor35.
În ceea ce privește dreptul comun, Noul Cod Civil face distincție în funcție de caracterul
gratuit sau oneros al mandatului. Potrivit dispozițiilor art.2018, dacă mandatul este cu titlu oneros,
mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența unui bun proprietar. Per a contrario , dacă
mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligența pe care o
manifestă în propriile afaceri.
Pe cale de consecință, dacă administratorul este remunerat, răspunderea lui va f i apreciată in
abstracto , ținând seama dacă a ținut o bună gestiune care a dus la realizarea obiectului de activitate
a societății sau nu; răspunderea va fi una mai sever apreciată, administratorul va răspunde
indiferent de gradul sau forma culpei sale.

33 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Ediția a IV -a, București: Editura Universul Juridic, 2014,
p.227
34 St.D.Cărpenaru, Gh.Piperea, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Beck, 2014, p.530
35 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Ediția a IV -a, București: Editura Universul Juridic, 2014,
p.227

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

15

3.2 Cazuri de exonerare a răspunderii potrivit L.S.

Pe lângă regulile generale de exonerare cuprinse în Noul Cod Civil, analizate la punctul 2.2 ,
Legea societăților cuprinde anumite dispoziții speciale care înlătură răspunderea administratorilor,
specific e pluralității administratorilor.
În concret, potrivit art.1442 alin.5 „în societățile care au mai mulți administratori răspunderea
pentru actele săvârșite sau pentru omisiuni nu se întinde și la administratorii care au făcut să se
consemneze, în registru l deciziilor consiliului de administrație, împotrivirea lor și au
încunoștințat despre aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni și auditorul financiar”.
Așadar, în situația luării unei decizii, dacă un administrator votează împotriva unei decizi i care
prejudiciază societatea în cadrul consiliului de administrație, el nu va răspunde pentru repararea
prejudiciului. Acest fapt nu este îndestulător, pentru ca administratorul să fie exonerat de
răspundere trebuie ca el să fi cerut să se constate pozi ția sa de împotrivire în luarea deciziei în
registrul de decizii al consiliului de administrație și totodată, să fi încunoștințat despre aceasta în
scris pe cenzorii societății sau după caz, pe auditorii interni și auditorul financiar.
Această regulă este valabilă și în cazul în care administratorul a absentat de la ședința
consiliului de administrație care a luat decizia păgubitoare. În privința acestui fapt, în doctrina de
specialitate36 s-a subliniat că simpla absență de la ședința consiliului de administ rație nu -l
exonerează pe cel în ca uză de răspundere dacă nu a comunicat împotrivirea sa cenzorilor sau
auditorilor financiari, după caz, și s -a preocupat să se consemneze poziția sa în registrul consiliului
de administrație. Chiar dacă lipsesc de la ședinț e, administratorii sunt obligați să ia la cunoștință
din registrul consiliului de administrație de acea decizie. Dacă administratorul cunoscând decizia,
nu este de acord cu aceasta, el trebuie să -și manifeste opoziția urmând aceleași etape ca în situația
în care ar fi fost prezent.

3.3 Acțiunea în răspundere

Legea societăților reglementează acțiunea în răspundere prin articolele 155 și 1551. Potrivit
dispozițiilor art.155, acțiunea în răspundere contra administratorilor pentru daunele cauzate
societății ap arține adunării generale, care trebuie să decidă cu majoritatea prevăzută de art.112 din
lege.
Bunăoară, un administrator poate fi chemat în judecată pentru recuperarea prejudiciului cauzat
societății de către aceștia pentru recuperarea prejudiciului cau zat societății în temeiul unei hotărâri
a adunării generale, în condițiile de cvorum și majoritate cerute pentru adunarea generală ordinară,
chiar dacă în actul constitutiv s -a prevăzut o majoritate mai mare pentru luarea hotărârilor în
adunarea generală o rdinară37. Dacă adunarea generală decide să pornească acțiunea în răspundere
contra administratorilor, potrivit art.155 alin.4, mandatul acestora încetează de drept de la data
adoptării hotărârii .
În mod excepțional, acțiunea în răspundere poate împotriva a dministratorilor poate fi introdisă
și de acționarii societății. Legea, prin art.1551, acordă posibilitatea acționarilor reprezentând
individual sau împreună 5% din capitalul social, de a promova o acțiune în despăgubiri împotriva

36 A se vedea Vasile Nemeș, Drept comercial, Ediția a 2 -a, 2015, p.151 și Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept
comercial român , Ediția a IV -a, 2014, p.228
37 M.Șcheauna, Legea societăților comerciale nr.31/1990, p.213

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

16
administratorului care a prejudiciat societatea, în cazul în care adunarea generală a acționarilor nu
a luat h otărâre de acest lucru. Potrivit aceluiași articol, acțiunea se introduce în nume propriu de
către acționari, dar în contul societății. A șadar, deși cheltuielile de judecată vor fi suportate de
acționarii care au introdus acțiunea, în caz de admitere, suma de bani la care va fi obligat
administratorul cu titlu de despăgubiri va intra în patrimoniul societății. Pentru a putea introduce
acțiunea, art.1551 alin.2 cere ca acționarul petent să fi avut deja calitatea de acționar la data la care
a fost dezbătută î n cadrul adunării generale problema introducerii acțiunii în răspundere.
Se poate constata că legea reglementează acțiunea în răspundere cu referire la societatea pe
acțiuni, însă doctrina a considerat că dispozițiile respective au aplicație generală, pe cale de
consecință, problema unei acțiuni în răspundere împotriva administratorului se poate pune și în
celelalte forme de societate comercială.

B. Răspunderea penală a administratorilor

Potrivit Legii societăților nr.31/1990, unele fapte săvârșite de adm inistratorii societății sunt
incriminate și pedepsite ca infracțiuni. Titlul VIII prin articolele 271 -275 prevede atât
infracțiunile, cât și sancțiunile corespunzătoare.
Acțiunea penală nu poate aparține adunării generale, ci ea se exercită doar de către p rocuror,
în ciuda faptului ca art.155 din cadrul aceleiași lege se referă în mod general la „acțiunea în
răspundere”. Unii autori susțin38 că este just acest fapt, întrucât legea nu prevede că punerea în
mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a părții vătămate; cu atât mai mult
cu cât Codul penal nu prevede nici el pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă condiția plângerii
prealabile.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal contra administratorilor se realizează în condi țiile
prevăzute de lege pentru exercitarea acțiunii în răspundere civilă, doar că în acest caz se va exercita
o acțiune civilă în cadrul procesului penal.
Răspunderea penală a administratorului nu exclude atragerea răspunderii penale a persoanei
juridice, în concret putând fi instituite pedepse sau măsuri de siguranță.
Măsurile de siguranță sunt reglementate de dispozițiile art. 252 din Noul Codul de Procedură
Penală și au ca scop înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor
prevăzute de legea penală. Astfel de măsuri se pot lua chiar dacă persoanei juridice făptuitoare nu
i se aplică o pedeapsă.

38 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Ediția a IV -a, București: Editura Universul Juridic, 2014,
p.230

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

17

CAPITOLUL II – RĂSPUNDEREA ADMINISTRATORILOR
PENTRU INTRAREA ÎN INSOLVENȚĂ
1. Natura juridică a răspunderii

Potrivit Legii nr.85/2 014, prin articolul 2 se prevede că scopul procedur ii insolvenței nu are
un caracter punitiv, ea nu urmărește să îl sancționeze pe debitorul aflat în dificultate care a fost
supus procedurii insolvenței , ci se urmărește instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea
pasivului debitorului, cu acordarea unei șanse de redresare, atunci când este cazul. Î n mod
excepțional însă, legea reglementează o răspundere a membrilor organelor de conducere din
cadrul debitorului persoană juridică, atunci când aceșt ia prin faptele lor au contribuit la starea de
insolvență a debitorului.
Pe cale de consecință, a tragerea răspunderii administratorilor și a membrilor organelor de
conducere și/sau supraveghere ale debitorului este o răspundere menită să asigure repararea
prejudiciului cauzat debitorului prin ajungerea lui în stare de insolvență ; aceasta nu urmărește
falimentul personal al membrilor organelor de conducere sau de supraveghere și de asemenea, nu
urmărește nici o executare silită asupra acestora .
Mai mult dec ât atât , unii autori39 de specialitate sunt de părere că „ răspunderea reglementată
de art.138 și următoarele din Legea insolvenței este o formă specială de răspundere civilă
delictuală, care împrumută cele mai cele mai multe dintre caracteristicile răspunde rii civile
delictuale de drept comun, dar care se completează cu câteva elemente de specificitate prevăzute
de legea insolvenței. Astfel, pentru ca această răspundere să poată fi angajată, este necesar a fi
îndeplinite condițiile generale ale răspunderii c ivile delictuale care reies din art. 998 – 999 NCC,
precum și cele special reglementate de art.138 și următoarele din Legea insolvenței”.
În ceea ce privește natu ra juridică a acestei răspunderi, literatura juridică a reținut caracterul
dualist al acestei răspunderi arătând că , în principiu natura răspunderii va fi determinată funcție
de izvorul obligației încălcate, ea fiind o răspundere contractuală, în cazul în care există raporturi
contractuale și se încalcă o obligație prevăzută de acesta; sau delictu ală, în lipsa unui contract sau
în cazul în care se încalcă o obligație prevăzută de lege.
Răspunderea administratorilor este reglementată de art.169-173 din Legea nr.85/2014 privind
procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare. Art.1 69 la alin.1 prevede că „la
cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecatorul -sindic poate dispune
ca o parte sau intregul pasiv al debitorului, persoana juridica, ajuns in stare de insolventa, fara
sa depaseasca prejudiciul afl at in legatura de cauzalitate cu fapta respectiva, sa fie suportata de
membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si de orice
alte persoane care au contribuit la starea de insolventa a debitorului”. Așa cum reiese și c um
prevede și art.171 al aceleiași legi, răspunderea reglementată de art.169 din Legea nr. 85/2014
este o răspundere față de debitorul persoană juridică, iar nu față de creditori.

39 Gheorghe Piperea, Insolvența: legea, regulile și realitatea ; București: Ed. Wolters Kluwer , 2008, p.737

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

18

2. Persoanele obligate să răspundă
Spre deosebire de vechea reglementare, care folosea titlul „Răspunderea membrilor organelor
de conducere” , putând da naștere astfel la intrepretări restrictive în privința calității pe care ar
trebui să o dețină subiecții acțiunii, actuala lege a adaptat corespunzător titlul sancțiunii, noua
denumire elimină posibilitatea unor interpretări restrictive. Pe cale de consecință, sub imperiul
noii reglementări ce folosește în titlul secțiunii denumirea de „Atragrea răspunderii pentru
intrarea în insolvență” , nu mai există niciun argument care să ind ucă ideea că pârâții în cadrul
acțiunii în răspundere ar trebui să fie subiecți calificați prin raportare la o anumită funcție de
conducere deținută în cadrul societății.
Din cuprinsul legii rezultă că răspunderea privește următoarele categorii de persoan e:
administratorii și directorii societății, respectiv membrii directoratului și ai consiliului de
supraveghere, cenzorii, auditorii financiari și orice alte persoane care au exercitat, în condițiile
legii, funcții de conducere sau supraveghere în cadrul debitorului persoană juridică. Potrivit legii ,
trebuie avute în vedere organele de conducere și/sau supraveghere ale oricărui debitor persoană
juridică, cu precizarea că acestea răspund numai dacă au contribuit la starea de insolvență a
debitorului prin un a din faptele prevăzute de lege40. Doctrina a reținut că organele de supravegere
diferă în funcție de forma juridică a societății și de sistemul de admitere adoptat de aceata. Cazurile
societății pe acțiuni și societății cu răspundere limitată sunt cele mai relevante din perspectiva
diferențelor structurale în compunerea organelor de administrare. Astfel, societatea pe acțiuni este
administrată în sistem unitar prin unul sau mai mulți administratori, aceștia din urmă constituind
un consiliu de administrație care poate delega conducerea societății unuia sau mai multor directori,
numiți dintre administratori sau din afara consiliului de administrație. La rândul său, societatea cu
răspundere limitată este reprezentată de unul sau mai mulți administratori, asocia ți sau neasociați.
Alături de persoanele enumerate anterior, vor putea avea calitate procesuală pasivă atât cenzorii,
cât și auditorii financiari, în cazul în care activitatea acestora a contribuit în vreun fel la instalarea
stării de insolvență.
De asem enea, printre persoanele enumerate mai sus, având în vedere posibilitatea ca cererea să
fie formulată împotriva oricăror persoane care au contribuit la starea de insolvență, mai pot fi trași
la răspundere acționari sau asociați ai debitorului care s -au imp licat fără drept în afacerile
societății, exercitând în fapt conducerea acesteia. Astfel de persoane, denumite derizoriu shadow
directors , pot săvârși fapte de natura celor apte să contribuie la instalarea stării de insolvență; și
nu de puține ori se întâl nesc în practică astfel de cazuri, când la conducerea societății se afla o
persoană în umbră, în timp ce administratorul statuar era o simplă marionetă care ar putea fi cu
greu trasă la răspundere, neavând bunuri sau venituri care să poată fi supuse execut ării silite41.
În literatura de specialitate s -a arătat că o persoană nu va fi considerată shadow director în
ipoteza în care directorii societății acționează în baza sfaturilor oferite în calitatea sa de consultant
(avocat, bancher, contabil). Activitate a de administrare sau cea de supravechere nu se suprapune
cu cea de consiliere; achiziția unor servicii de consultanță de către societate, în baza cărora sunt
adoptate ulterior anumite decizii care contribuie la apariția stării de insolvență nu poate gener a
nașterea unei responsabilități a consultantului în baza prevederilor art.169 din Codul insolvenței.

40 Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Ediția a IV -a, București: Ed. Universul Juridic, 2014, p.798
41 Gh.Piperea, C.Antonache, Al.Dimitriu, I.Sorescu, Al.Ră țoi, R.Dan, L.Hagiu; Codul insolvenței: note, corelații,
eplicații , București: Ed.C.H.Beck, 2017, p.838

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

19
Cu toate acestea, va putea fi angajată răspunderea contractuală a consultantului față de societate
în ipoteza în care sunt întrunite condițiile legale pen tru atragerea răspunderii contractuale42.
Articolul 169 din Legea insolvenței prevede că, î n cazul în care au fost indicate mai multe
persoane culpabile de insolvență a debitorului, aceste persoane vor răspunde solidar, cu condiția
ca apariția stării de ins olvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și -au
exercitat mandatul ori în care au deținut poziția în care au contribuit la starea de insolvență .
Prevederile alin.4 al articolului tocmai menționat a stârnit controverse în literatu ra de
specialitate. Doctrina consideră că este în mod greșită condiționarea solidarității prin raportarea la
apariția insolvenței anterior exercitării mandatului. Aceasta întrucât textul analizat are în vedere o
stare de insolvență deja instalată, apărută anterior exercitării mandatului, așadar nu se mai poate
pune problema ca persoanele ce își vor exercita mandatul după apariția stării de insolvență să fi
putut contribui la apariția stării de insolvență. Prin condiționarea solidarității de apariția stării de
insolvență anterior sau concomitent exercitării mandatului, se elimină din sfera solidarității
ipoteza în care anumite fapte își produc efectele , abia ulterior perioadei în care persoana vinovată
a exercitat mandatul.
În același sens, criticând raporta rea textului legal la momentul apariției stării de insolvență
anterior exercitării mandatului, s -a susținut că, atunci când starea de insolvență este anterioară
mandatului persoanei a cărei răspundere se solicită a se antrena, este evident că nu mai există
legătură de cauzalitate și s -a propus ca textul să fie reinterpretat în sensul că noțiunea de anterioară
să fie citită ulterioară43.
Totodată, prin condiționarea solidarității de apariția stării de insolvență anterior sau
concomitent exercitării mandatului , se elimină din sfera solidarității ipoteza în care anumite fapte
își produc efectele și atrag insolvența abia ulterior perioadei în care persoana vinovată a exercitat
mandatul. Într -o opinie promovată de I.Turcu44 s-a pledat că: „referitor la toate catego riile de
organe de conducere, răspunderea operează fără distincție între conducătorii în funcție la data
deschiderii procedurii și conducătorii anteriori, lăsând la suverana rațiune a judecătorului -sindic
să stabilească dacă atât unii, cât și ceilalți au c ontribuit la ajungerea societății în această situație,
în calitate de autori ai unora din faptele enumerate. Împrejurarea ca persoana față de care se cere
stabilirea răspunderii nu avea calitatea de administrator la data nașterii creanței este irelevantă
față de dispozițiile art.169 din Legea nr.85/2014, care nu condiționează răspunderea de prezența
acestei calități la data nașterii creanței, ci numai de săvârșirea în timpul mandatului de
administrator a unor fapte enumerate în textul art.169 alin.1”.
O po tențială soluție de lege ferenda aratată de doctrina a r fi ca textul referitor la solidaritate
trebuie citit prin coroborare cu dispozițiile alin.1 , astfel încât solidaritatea va opera doar în
condițiile în care mai multe persoane au determinat același pre judiciu prin săvârșirea aceleiași
fapte.
Considerăm că ar fi fost mai potrivit ca legiuitorul să se fi raportat la momentul săvârșirii faptelor
apte să contribuie la starea de insolvență a societății.

42 Alexandru Dumitru, Recuperarea creanțelor prin procedura insolvenței , Bucuresti: Ed.C.H.Beck, 2015, p.340
43 Nicoleta Țăndăreanu, Codul insolvenței adn otat – noutăți, examinarea comparativă și note explicative ,
București: Ed.Universul Juridic, 2014, p.266
44 Ion Turcu, Codul insolvenței. Comentariu pe articole , București: Ed.C.H.Beck, 2015, p.468

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

20

3. Condițiile răspunderii

Pentru angajarea răspunde rii membrilor organelor de conducere sau supraveghere , legea
statuează anumite reguli speciale care trebuie îndeplinite , în concret, condițiile generale ale
răspunderii civile: prejudiciul, fapta ilicită, legătura cauzală între fapta ilicită și prejudiciu, culpa.
Membrii organelor de conducere răspund pentru că prin faptele ilicite săvârșite în cursul
mandatului lor au contribuit la starea de insolvență a debitorului.
În primul rând , pentru a fi admisibilă o acțiune în răspundere, trebuie avute în vedere
elementele răspunderii civile delictuale de drept comun, adaptate corespunzător condițiilor
speciale impuse de procedura insolvenței.
În al doilea rând, în privința condițiilor speciale, trebuie precizat că ace astă răspundere este
aplicabilă doar în ipotez a în care acțiunea specifică a fost introdusă ulterior deschiderii procedurii
insolvenței și anterior închiderii acesteia. Din reglementarea art.169 precum și din cea a art.171
reiese că acțiunea în răspunderea administratorilor și/sau a persoanele însărc inate cu
supravegherea societății, este compatibilă atât cu procedura reorganizării judiciare, cât și cu cea a
falimentului. Atâta timp cât cerera în angajarea răspunderii a fost introdusă în perioada în care
procedura insolvenței era deshisă, aspectul înc hiderii acesteia nu va trebui să influențeze în niciun
fel soluționarea cererii.
În al treilea rând, fapta ilicită trebuie să fi contribuit la starea de insolvență a debitorului.
În al patrulea rând, ținând cont că acțiunea în răspundere este una colectiv ă ce vizează
acoperirea prejudiciilor creditorilor, se cere ca administratorii, prin săvârșirea faptelor ilicite să fi
contribuit la starea de insolvență a debitorului, adică acea stare a patrimoniului debitorului
caracterizată prin faptul că pasivul nu po ate fi acoperit prin lichidarea activelor societății.
Uneori, în practica judiciară specifică procedurii insolvenței45, vinovăția și fapta ilicită sunt
concentrate într -o singură condiție, vorbindu -se despre fapta culpabilă, iar alteori sunt menționate
două condiții, respectiv culpa persoanei în ajungerea debitorului încetare de plăți și existența unei
fapte enumerate de lege.
În altă ordine de idei, chiar dacă sunt sau nu concentrate într -o singură condiție , practica
judiciară este constantă în ceea ce pri vește necesitatea probării îndeplinirii condițiilor răspunderii
civile46.
3.1 Faptele care angajează răspunderea
Atragerea răspunderii membrilor organelor de administrare și de conducere, precum și a
oricăror persoane care au cauzat starea de insolvență a debi torului se aplică numai pentru faptele
prevăzute expres și limitativ prevăzute de lege. Faptele ce atrag răspunderea persoanelor care au
contribuit la starea de insolvență a debitorului sunt prevăzute expresis verbis în art.169 din Legea
insolvenței:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte
persoane;
b) au facut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub
acoperirea persoanei juridice;

45 C. Ap. București, s. A V -a com., dec. Nr.1575/2003, în Pr actica judiciară comercială , p.269
46 S. D.Cărpenaru, M.Hotca, V.Nemeș, Codul insolvenței comentat, București: Ed.Universul Juridic, 2014, p.457

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

21
c) au dispus, în interes p ersonal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana
juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au facut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut
contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nep redării documentelor contabile către
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât ți legătura de cauzalitate între faptă
și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei ju ridice ori au mărit în mod fictiv
pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul
întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească c u preferința unui
creditor, în dauna celorlalți creditori;
h) orice altă faptă săvâr șită cu inten ție, care a contribuit la starea de insolven ță a debitorului,
constatat ă potrivit prevederilor prezentului titlu .

Prezentul articol prezintă noutate prin intr oducerea unei noi ipoteze în care poate fi antrenată
răspunderea, fără corespondent în reglementarea anterioară; prin lit.h, potrivit căruia
„administratorul răspunde pentru orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea
de insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu”. Putem constata că
legiuitorul a renunțat la enumerarea limitativă exhaustivă a cazurilor care antrenează răspunderea
persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a debitorului.
Pârâtul poate comite una sau mai multe fapte dintre cele enumerate de lege, fără a se schimba
limitele răspunderii civile a celui în cauză.
Așa cum este și firesc, nu este îndestulător ca simplele afirmații ale unui creditor pentru
operarea angajării răspu nderii patrimoniale a unei persoane, invocarea prevederilor legale nu
atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere; săvârșirea faptelor ilicite de către
cei vizați trebuie dovedită.

3.2 Prejudiciul
Înainte de a trece mai departe, trebuie să s ubliniez o diferență asupra a doua reglementări,
insolvența prevăzută de Noul Cod Civil și cea prevăzută de Codul de procedură fiscală, pentru a
avea o viziune mai clară asupra noțiunii de insolvabilitate la care face referire art.169 din Legea
85/2014.
Când vorbim de insolvabilitate? Prin insolvabilitatea debitorului persoană juridică, ne referim
la art.1417 alin.2 din Codul Civil de astăzi care prevede că „insolvabilitate rezultă din
inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii , executării silite, față de
valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se
constată de instanță, care, în acest scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum
dispariția intempestivă a debitorului, nep lata unor datorii devenite scadente, declanșarea
împotriva sa a unei proceduri de executare silită și altele asemenea” . Aceasta nu trebuie
confundată cu dispozițiile art.265 alin.1 Legea nr.207/2015 privind Codul de procedură fiscală
care prevede că „în se nsul prezentului cod este insolvabil debitorul ale cărui venituri ori bunuri
urmăribile au o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată sau care nu are venituri ori
bunuri urmăribile” .

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

22
Art.169 din Legea insolvenței prevede că pentru angajarea răs punderii administratorilor sau a
membrilor organelor de supraveghere trebuie ca fapta să fi contribuit la insolvența persoanei
juridice și să fi produs un prejudiciu. În concret, nu poate fi angajată răspunderea administratorilor
pentru săvârșirea faptelor ilicite, dacă fapta nu a cauzat un prejudiciu care să nu poată fi reparat
prin lichidarea activelor din patrimoniul debitorului.
Practic, în materia insolvenței, fapta ilicită trebuie să fi generat două prejudicii, unul direct
debitorului persoană juridic ă (instalarea insolvenței) și altul comun debitorului și creditorilor care
nu au fost satisfăcuți în creanțele lor (insolvabilitatea), însă prejudiciul care poate fi acoperit în
cadrul procedurii este doar cel care afectează drepturile creditorilor47.
Vech ea reglementare a stârnit controverse legate de dimensiunea despăgubirilor la care va
putea fi obligată persoana responsabilă de insolvență, însă sunt stinse prin reglementarea alin.1 al
art.169 din lege care prevede că despăgubirile nu trebuie să depășeas că prejudiciul aflat în legătură
de cauzalitate cu fapta respectivă. Pe cale de consecință, angajarea răspunderii administratorilot
nu vizează repararea prejudiciului cauzat societății, ci acelui produs indirect în patrimoniul
creditorului ale căror dreptu ri de creanță sunt afectate ; cu atât mai mult nu poate viza repararea
eventualelor prejudicii nepatrimoniale, mai exact a unor daune morale cauzate prin fapta ce li ce
impută.
În literatura de specialitate s -a enunțat că de vreme ce debitorul persoană ju ridică a fost supus
procedurii insolvenței, dovada prejudiciului cauzat de membrii organelor de conducere și/sau
supraveghere este făcută.48

3.3 Legătura cauzală dintre fapta ilicită și prejudiciu

Între faptele care angajează răspunderea și prejudiciu trebuie în toate cazurile să fie în legătură
de cauzalitate cu fapta respectivă, pentru că altfel nu poate fi angajată răspunderea fundamentată
pe art.169 din Codul insolvenței. Mai explicit, trebuie să se se stabilească, pe bază de probe certe,
că din cauza săvâ rșirii uneia dintre cele opt fapte prevăzute de articolul tocmai menționat,
debitorul a ajuns în stare de insolvență și de aceea, creditorii înscriși la masa credală au fost
prejudiciați întrucât nu -și mai pot recupera sumele ce li se datorează.49
Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este cerută în mod expres de prevederile
art.169 alin.1 care prevede că „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar,
judecatorul -sindic poate dispune ca o parte sau intregul pasiv al debit orului, persoana juridica,
ajuns in stare de insolventa, fara sa depaseasca prejudiciul aflat in legatura de cauzalitate cu
fapta respectiva sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din
cadrul societatii”. Aceasta înseamnă că atragerea răspunderii administratorilor se poate face
numai și numai dacă starea de insolvență a debitorului reprezintă consecința directă și necesară a
faptelor săvârșite de persoanele trase la răspundere.
Literatura de specialitate50 consideră că nu se m ai poate dispune antrenarea răspunderii civile
a autorului uneia dintre faptele prevăzute de lege în situația în care respectiva faptă a constituit
doar o condiție favorabilă pentru realizarea efectului negativ și anume insolvența debitorului.
Aceasta con sideră autorii, întrucât Legea nr.85/2014, deși în finalul textului art.169 alin.1 se referă

47 C.Andronache în Codul insolvenței: note, corelații, eplicații , București: Ed.C.H.Beck, 2017, p.860
48 Stanciu D .Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Ediția a IV -a, București: Ed. Universul Juridic, 2014, p.800
49 Csaba Bela, Dreptul insolvenței: curs universitar, București: Ed.Universul Juridic, 2017, p.273
50 A se vedea în acest sens S.D.Cărpenaru, M.Hotca, V .Nemeș, Codul insolvenței comentat, București: Ed.Universul
Juridic, 2014, p.466 și Csaba Bela, Dreptul insolvenței: curs universitar, București: Ed.Universul Juridic, 2017, p.274

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

23
la persoanele care au contribuit la starea de insolvență, anterior prevede că pasivul pe care
făptuitorul poate fi obligat să în acopere nu poate să depășească pre judiciul aflat în legătură de
cauzalitate cu fapta respectivă.
De lege lata, pot fi avute în vedere pentru angajarea răspunderii patrimoniale a celor vinovați,
doar acele fapte care au drept consecință directă intrarea debitorului în incapacitate de plată . În ce
privește eventualele fapte care constituie favorizante sau care au o anumită relevanță pentru
aprecierea faptelor care au cauzat prejudiciul, părerile sunt împărțite : unii autori consideră că nu
trebuie ignorate, ci trebuie analizate prin prisma ar t.169 din Legea insolvenței care prevede că o
parte sau întregul pasiv al debitorului să fie suportat și de orice alte persoane care au c ontribuit la
starea de insolvență a debitorului ; în vreme ce alți autori consideră că acestea nu au nicio
relevanță.51
Pentru succesul acțiunii în răspundere, legătura cauzală între fapta persoanei care răspunde și
prejudiciu trebuie dovedită, ea nefiind prezumată. Excepția o face lit.d a alin.1 al art.169, ipoteză
în care persoanele trase la răspundere au ținut o contabili tate fictivă, au facut să dispară unele
documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării
documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât ți
legătura de cauzali tate între faptă și prejudiciu se prezumă ; prezumția este relativă. Tragem
concluzia că în cazul în care autorul faptei imputate predă către practicianul în insolvență
documentele contabile ale debitorului insolvent, prezumția de vinovăție va fi răsturnată în
beneficiul lui.

3.4 Culpa

În dreptul comun, potrivit art.1357 din actualul Cod civil, cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr -o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Același articol la
alin.2 prevede că autorul prejudi ciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. În concluzie,
gravitatea culpei nu prezintă vreo relevanță juridică în materie de răspundere civilă delictuală,
făptuitorul este obligat să acopere integral paguba cauzată și atunci când a acționat cu cea mai
ușoară culpă52.
Legea insolvenței nu prevede expres condiția vinovăției , necesitatea acesteia rezultă din
examinarea conținutului faptelor ilicite enumerate în art.169 alin.1 și din alin.2 care vorbește
despre „persoanele culpabile”.
Dacă analizăm aceste di spoziții legale, vom constata că majoritatea faptelor prevăzute sunt
fapte intenționate, ceea ce înseamnă că vinovăția vinovăția reprezintă o condiție indispensabilă
pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a celor care au cauzat insolvența debitorului.
Vinovăția este una dintre condițiile răspunderii persoanelor care au condus la starea de
insolvență, reținute în doctrină și jurisprudență pentru antrenarea răspunderii civile53. Aceasta
presupune ca activitatea ilicită a persoanei să se bazeze pe convinge rea acesteia și pe libertatea sa
de deliberare și rezoluție. Ca orice activitate umană, fapta ilicită apare mai întâi de toate în mintea
persoanei care o va săvârși , aceasta reprezentând o atitudine psihică a autorului față de fapta ilicită
pe care a săvâr șit-o, precum și față de consecințele acestei fapte, respectiv prejudiciul cauzat.

51 ibidem
52 Csaba Bela, Dreptul insolvenței: curs universitar, București: Ed .Universul Juridic, 2017, p.276
53 S.D.Cărpenaru, M.Hotca, V.Nemeș, Codul insolvenței comentat, București: Ed.Universul Juridic, 2014, p.467

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

24
Spre deosebire de Legea insolvenței, Noul cod civil dă o mai bună reglementare a noțiunii de
vinovăție, prevăzută la art.16, ce definește cu o grijă deosebită atât intenți a, cât și culpa ca forme
ale vinovăției:
„1. Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite
cu intenție sau din culpă.
2. Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmăr ește
producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii
acestui rezultat.
3. Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă,
socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă.
Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care nici
persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat -o față de propriile interese.
4. Atunci când legea condiționează efectele juridice ale unei fapte de săvârșirea sa din culpă,
condiția este îndeplinită și dacă fapta a fost săvârșită cu intenție ”.
În practica juridică specific ă procedurii insolvenței, vinovăția și fapta ilicită sunt concentr ate
într-o singură condiție, vorbindu -se despre fapta culpabilă, iar alteori sunt menționate două
condiții, respective culpa persoanei în ajungerea debitorului în imposibilitate de plăți și existența
unei fapte dintre cele enumerate de lege54.
La fel ca și legătura cauzală dintre faptă și prejudiciu, nici culpa nu se prezumă, astfel că ea
trebuie dovedită prin orice mijloc de probă admis de lege. În acest sens, c onform jurisprudenței în
materie, instanțele au considerat că nu este întrunită condiția culpei pentru angajarea răspunderii
administratorului în măsura în care s -a demonstrat prin probatoriu că administratorul a acționat cu
bună -credință, urmărind interesul societății.
În cazul răspunderii contractuale însă, vinovăția este prezumată dacă în prealab il a fost probată
încălcarea vreunei clauze contractuale. Pe lângă acest fapt, în cazul în care autorul a săvârșit fapte
ilicite descrise de art.138 din Legea nr.85/2006, culpa făptuitorului va fi examinată după crieriul
bunului profesionist, bonus pater f amilias .

4. Cauze le de exonerare

Sunt împrejurări care exclud răspunderea civilă: fo rța majoră, cazul fortuit, legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept, îndeplinirea unei activități impuse ori permiese de
lege, fapta victimei și fapt a unui terț.
În literatura de specialitate s -a pus problema dacă răspunde patrimonial directorul sau
administratorul care nu a făcut altceva decât să execute o hotărâre a unui organ. Răspunsul dat a
fost acela că ori de câte ori cel în cauză execută hotăr ârile adunării generale sau ale consiliului de
administrație, nu va răspunde față de creditori atâta timp cât ordinul, concretizat în hotărârea, nu
este vădit ilegal55.
Mai mult decât atât, în practica judiciară s -a decis că, însituația în care ajungerea s ocietății în
stare de insolvență s-a datorat unor factori de natură obiectivă, precum obținerea unei producții
medii foarte scăzute, determinată de lipsa precipitațiilor, lipsa amenajărilor pentru irigații, dotarea

54 C.Ap.București, s.a V -a com., dec.nr.1575/2003, în Practica judiciară comercială 2003 -2004 , p.299
55 A se vedea în acest sens V.Pașca, Tratat practic de insolvență, p.113 și Gh.Piperea, p.207

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

25
tehnică învechită a societății și calita tea slabă a solului, nu poate fi antrenată răspunderea
patrimonială, nefiind probată existența faptei culpabile a administratorului societății56.
De asemenea, nu poate fi angajat ă răspunderea patrimonială dacă persoana în cauză , fiind
membru în organele de conducere ale persoanei juridic e, s-a opus a ctului sau operaț iunii cu
caracter ilicit ori dacă a lipsit de la luarea deci ziei și a făcut ulterior să se consemneze poziția sa
în această decizie.57
Articolul 169 alin.6 prevede un caz de exonerare a răspunderii , potrivit acestuia, „răspunderea
nu va putea fi angajat ă dacă, în luna precedent ă încetării pl ăților, s -au efectuat, cu bun ă-credin ță,
plăți în executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare a unor negocieri extrajudiciare
pentru restructurarea datoriilor debitorului, cu condi ția ca acordul s ă fi fost de natur ă a conduce la
redresarea financiar ă a debitorului și să nu fi avut ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor
creditori. Aceste prevederi se vor aplica și în cazul acordurilor realizate în cadrul procedurii
concordatului preventiv ”.
În fine , chiar dacă administratorul a luat o decizie prejudiciabilă pentru societate însă a acționat
cu bună credință și informat adecvat și a crezut rezonabil că acționează în interesele societății, a
fost exonera t în instanță, considerându -se că nu au fost întrunite condițiile culpei pentru angajarea
răspunderii.
5. Acțiunea în răspundere

Ca regulă , au calitate procesuală activă pentru promovarea acțiunii în răspundere civilă
administratorul judiciar sau lichidatorul j udiciar. Conform art.169 alin.2 din Legea insolvenței,
„dacă administratorul judiciar ori, dup ă caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile
de starea de insolven ță a debitorului și/sau a hotarat c ă nu este cazul s ă introduc ă acțiunea
preva zută la alin. (1), aceasta poate fi introdusa de președintele comitetului creditorilor în urma
hotărârii adun ării creditorilor ori, dac ă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor
desemnat de adunarea creditorilor.
În cadrul acțiunii în răspundere reglementată de art.138 și următoarele din Legea insolvenței ,
victimele prejudiciului s unt creditorii, priviți ca un grup organizat. Acțiunea în răspundere este ,
de aceea, promivată de în principal de administratorul judiciar sau de lichidator și în subsidiar, de
comitetul creditor ilor, aceștia constituindu -se pentru scopuri le acestei acți uni, în reprezentanți ai
interes elor colective ale creditorilor.58
De asemenea, poate introdu ce aceasta ac țiune, în acelea și condi ții, creditorul care de ține mai
mult de 50% din valoarea crean țelor înscrise la masa credal ă.” În practica judiciară s -a statuat că
angajarea răspunderii administratorilor și/sau a rganelor de supraveghere care au contr ibuit la
starea de insolvență a debitorului nu se poate face prin autosesizarea de către judecătorul -sindic,
întrucât acesta nu se poate învesti din oficiu.
Indiferent cine este titularul acțiunii, cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale se va
judeca separat, formându -se un dosar asociat, competența de soluționare aparține judecătorului –
sindic investit cu rezolvarea cererii introductive, cu precizarea că aceasta trebuie să fie soluționată
în cursul procedurii, iar nu după închiderea ei.

56 C.Ap.București, s.a VI -a com., dec.nr.726/R/2006, în Culegere de practică judiciară în materie comercială 2006,
vol.II, p.290
57 S.D.Cărpenaru, M.Hotca, V.Nemeș, Codul insolvenței comentat, București: Ed.Universul Juridic, 2014, p.46 4
58 Gh.Piperea, St.D.Cărpenaru, S. David, Legea societăților: comentariu pe articole , Ediția a V -a, București: Editura
C.H. Beck, 2014, p.53 4

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

26
Legea în vigoare prevede o sancțiune nouă pentru persoana împotriva căreia s -a pronunțat o
hotărâre definitivă de atragere a răspunderii , aceasta nu mai poate fi desemnată administrator sau,
dacă este administrator în alte societăți, va fi decăzut din acest drept timp de 10 ani de la data
rămânerii definitive a hotărârii.
În temeiul art.172 al Legii nr. 85/2014, odată cu cererea de angajare a răspunderii,
administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar ori, după caz, comitetul creditorilor va putea cere
judecăt orului -sindic să instituie măsuri asigurătorii asupra bunurilor din averea persoanelor
urmărite potrivit prevederilor art.169. Potrivit aceluiași articol, fixarea unei cauțiuni de până la
10% din valoarea pretențiilor este obligatorie. De asemenea, art.172 din lege prevede că , cererea
de măsuri asigurătorii poate fi formulată și ulterior introducerii cererii de atragere a răspunderii
administratorilor.
Avantajul instituirii măsurilor asiguratorii este împiedicarea administratorilor trași la
răspundere de a -și risipi averea proprie in defavoarea creditorilor. Obținerea unei hotărâri
definitive și un titlu executoriu rămâne fără niciun rezultat dacă pârâtul a reușit să rămână fără
niciun bun executabil necesar pentru a acoperi prejudiciul cauzat.
Dezavantaju l acestei măsuri este costul cauțiunii de 10% din valoarea prejudiciului pe care
administratorul l -a cauzat , acesta căzând tot în sarcina creditorilor. Astfel, procedura apare a fi în
defavoarea creditorilor care sunt puși în fa ța unui demers costisitor în vederea obținerii
pretențiilor, devenind în unele cazuri un prejudiciu imposibil de recuperat.
Executarea silită împotriva persoanelor a căror răspundere a fost angajată se efectuează de
către executorul judecătoresc, potrivit Codului de Procedură Civil ă.
În principiu, termenul în care trebuie introdusă cererea de chemare în judecată este de 3 ani
ce curge de lamomentul la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana autorului,
iar dacă acest lucru nu e posibil, acțiunea poate fi formula tă în cel mult 5 ani de la data la care
procedura insolvenței a fost declanșată.
Hotărțrea judecătorului -sindic este supusă doar apelului , competența pentru soluționarea
căiide atac este de competența Curții de Apel. Termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea
hotărârii.
În ceea ce privește destinația sumelor recuperate de la persoanele vinovate de cauzarea stării
de insolvență, acestea vor intra în averea debitorului și vor fi destinate, în caz de reorganizare,
plății creanțelor potrivit programului de plăți, completării fondurilor necesare continuării
activității debitorului, iar în caz de faliment, acoperirii pasivului59.

59 Csaba Bela, Dreptul insolvenței: curs universit ar, București: Ed.Universul Juridic, 2017, p.281

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

27

CAPITOLUL I II
RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ VS. RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ

Înainte de toate, trebuie să subliniem difere nța dintre cele două răspunderi pentru a avea o
reprezentare mai preciză și să constatăm când vorbim despre răspunderea contractuală și când
despre cea delic tuală. În timp ce societatea este in bonis se angajează răspunderea contractuală a
administrator ului față de societate, însă din momentul în care aceasta intră în insolvență , putem
vorbi despre angajarea răspunderii delictuale a administratorilor. Astfel, angajarea răspunderii
delictuale ale organelor de conducere ale societății poate prezenta intere s major din partea unui
creditor de a deschide procedura insolvenței , asta poate fi chiar și motivul pentru care el solicit ă
deschiderea procedurii insolven ței.
În practică s-a constatat că răspunderea nu este pretinsă decât atunci când acest lucru are cea
mai mică eficiență, atât pentru societate cât și pentru terți: în procedura insolvenței. În cazul
societăților „sănătoase”, acționarii nu sunt tentați să angajeze răspunderea unor persoane mai
credibile și mai informate decât ei, care sunt administrato rii. În același timp, terții nu pot promova
o acțiune în răspunderea administratorilor, decât în cazul insolvenței, iar pe de altă parte, ei sunt
oricum protejați de ecranul personalității juridice a societății, actele administrației societare
angajând răs punderea juridică a persoanei morale înseși.60
În primul rând , în ceea ce privește faptele care pot să atragă răspunderea , societățile, prin
organele sau persoanele care sunt considerate reprezentative pentru societate participă în mod
constant la raporturi juridice exteri oare dreptului comercial. Spre exemplu, unele raporturi ar fi
cele de drept ul muncii, de dreptul transporturilor, de drept bancar, al asigurarilor și de drept civil,
a fortiori evidențiem și raporturi de drept public cum ar fi cele de drept administrativ, de drept
financiar și fiscal, de dreptul mediului și de drept penal. Se poate observa astfel, că în dreptul
societar organele de reprezentare ar putea oricând și prin orice acțiune să aducă atingeri voite sau
nu, intereselor societății61; în timp ce în drep tul insolvenței, fapta a fost făcută anterior deschiderii
procedurii insolvenței, iar starea de insolvență a debitorului reprezintă tocmai consecința directă
și necesară a faptelor săvârșite de persoanele trase la răspundere .
În al doilea rând , în ce privește culpa , indifere nt de forma de răspundere civilă a
administratorul ui, aceasta este o răspundere bazată pe culpă . În cazul răspunderii civile delictuale,
această culpă trebuie dovedită de cel care are interes, în timp ce, în cazul răspunderii contractuale,
ea este prezumat ă, administratorul în acest caz trebuind să facă dovada unei cauze străine , cum ar
fi un caz fortuit, forță majoră, imposibilitate fortuită de executare ; pentru a se exonera de
răspundere. Cum răspunderea civilă a administratorului față de societate este p reponderent
contractuală, iar răspunderea civilă direct față de terți este în principiu, delictuală, rezultă că terții
au o poziție relativ dezavantajoasă în raport cu societatea, din acest punct de vedere.
O asemănare între cele două răspunderi ar fi ace ea că indiferent de forma răspunderii, este o
răspundere integrală , adică o răspundere menită să acopere atât damnum emergens , cât și lucrum
cessans . Nefiind un salariat, administratorul nu are o răspundere limitată, cum este răspunderea
materială unde salariatul răspunde numai pentru prejudiciul efectiv suferit de unitate prin fapta sa ,

60 Radu Catană, Dreptul societăților comerciale: probleme actuale privind societățile pe acțiuni , Cluj -Napoca:
Ed.Sfera Juridică, 2007, p.161
61 Marian Bartiș, Constituirea societății comerciale pe acțiuni, București: Editura Hamangiu, 2008, p.539

Bumbar Ionela -Mihaela Răspunderea administratorilor în dreptul societar și dreptul insolvenței

28
el nu poate fi executat silit decât asupra unei părți din salariul lunar, indiferent de amploarea
prejudiciului.
În al treilea rând , o altă diferență dintre cele două răspunderi este în materia probațiunii ,
astfel, în timp ce în cazul răspunderii delictuale toate cele patru condiții trebuie divedit e, în cazul
răspunderii cont ractuale , una dintre ele și anume vinovăția, este prezumată ; cu precizarea că în
cazul răspunderii civile contractuale, vi novăția este prezumată relativ, dacă în prealabil se face
dovada că persoana în cauză a încălcat o obligație contractuală.62 Cum răspunderea civilă a
administratorului față de so cietate este preponderent contractuală, iar răspunderea civilă directă
față de terți este , în principiu, delictuală, rezultă că teții au o poziție relativ dezavantajoasă în
raport cu societatea din acest punct de vedere.
Și în jurisprudență se subliniază deseori diferența dintre cele două, spre e xemplu s -a constat at
cu privire la fapta pârâtului de a nu -și onora angajamentul asumat față de societatea X, că aceasta
nu poate fi ana lizată din perspectiva răspunderii civile delictuale , în condițiile art.169 din Legea
insolvenței , ci, eventual, din perspectiva răspunderii contractuale – un angajament însemnând o
manifestare de voință e fectuată în scopul de a produceefecte juridic e, adic ă un contract. Cum însă
procedura înstituită de art.169 nu urmărește valorificarea obligațiilor contractuale, ci este deschisă
exclusiv valorificării răspunderii civile delictuale a persoanelor care au cauzat starea de insolvență
a debitoarei, ace st motiv nu poate sta la baza ad miterii ac țiunii de tragere la răspundere.63
În al patrulea rând , există diferențe și în ce privește titularii acțiun ii în răspundere contra
administratorilor . Legea societăților se referă la „creditorii societății ” ca titulari ai acțiunii în
răspundere contra admin istratorilor, în timp ce Legea insolvenței se referă la a dministratorul
judiciar sau la lichidator și la comitetul creditorilor, ca titulari ai acțiunii în răspundere contra
organelorr de conducere a debitorului persoană juridică. Există mai multe elemente de diferențiere
între cele două acțiuni: temeiul juridic, calitatea procesuală activă și cea pasivă, competența
funcțional ă, modalitatea de reparare a prejudici ului și așa mai departe .
În altă ordine de idei, cele două reg lementări în unele cazuri nu se exclud, ci se pătr und.
Aceasta întrucât a ngajarea răspunderii în insolven ță nu vizează repararea prejudiciului
debitorului, ci pe acela suferit de creditori, și în lipsa unor raporturi juridice contractuale în sensul
art.1350 din Codul Civil actual, într e persoanele care au contribu it la instalarea insolvenței de
creditorii debitorului . Prin urmare, răspunderea reglementată de art 138 și următoarele din Legea
insolvenței este o formă specială de răspundere civilă delictuală, care împrumută cele mai multe
dintre caracteristicile răspunerii civile delictuale de drept comun, dar care se completează cu
câteva elemente de specificitate prevăzute de legea insolven ței. Pe cale de consecin ță, pentru ca
această răspundere să poată fi angajată, este necesar a fi îndeplinite condițiile generale ale
răspunderii civile delictuale care reies din art.998 -999 Cod Civil, precum și cele reglementate de
art. 138 și următoarele d in Legea insolv enței.64

62 S.D.Cărpenaru, M.Hotca, V.Nemeș, Codul insolvenței comentat, București: Ed.Universul Juridic, 2014, p.4 57
63 C.A.Timișoara, Secția a II -a civilă, decizia civilă nr.522/23.06.2 016
64 C.Andronache în Codul insolvenței: note, corelații, eplicații , București: Ed.C.H.Beck, 2017, p.8 33