Comportament politic – prezentarea domeniului [607819]

1
Capitolul 8

Comportament politic – prezentarea domeniului

Edward G. Carmines
Robert Huckfeldt

A cincizecea aniversare a epocii moderne în domeniul comportamentului politic a fost
celebrată (destul de discret) in 1994. Considerăm 1944 ca anul de naște re a erei moderne pentru
că în acest an Paul Lazarsfeld și colegii săi de la Bureau of Applied Social Research, Columbia
University au publicat primul studiu de inspirație academică al unei campanii electorale în care
obiectul investigației era connsituit de alegatorii individuali. Studiul lor, care utiliza date culese
în Elmira, New York, în timpul alegerilor prezidențiale din 1940, era destul de primitiv în unele
aspecte și destul de avansat în altele. Important este însă faptul că acest studiu a impus o
paradigmă intelectuală solidă în studiul comportamentului politic – o paradigmă intelectulă pe
care o vom trata în detaliu în cele ce urmează. Contribuția fundamentală a acestui studiu la
dezvoltarea unei abordări moderne a fost plasarea centrului de inte res al investigației pe
alegătorul individual, ceea ce a determinat în bună măsură transformarea cercetărilor în
domeniul cetățeniei și politicii democratice.

Sociologii de la Columbia nu au fost singurii cercetători care în această perioadă erau interesa ți
de individ ca cetățean. Alte două direcții de cercetare, care de asemenea tratează politica
democratică din perspectiva alegătorilor individuali, au început să se dezvolte în aceeași
perioadă postbelică. Seria de cercetari Studiul Alegerilor Nationale A mericane (The American
National Elections Study) ca și studiul realizat de Campbell, Converse, Miller și Stokes (1960)
utilizează de asemenea date din timpul alegerilor din 1948. Și teoriile economice ale
democrației au origini în aceeași perioadă, cea mai cunoscută dintre primele lucrări în acest
domeniu fiind cea a lui Anthony Downs (1957). Împreună, aceste eforturi au condus la
constituirea a trei școli distincte în domeniul comportamentului politic: tradiția sociologiei
politice, dezvoltare a direcțiilo r de cercetare instituite de Bureau of Applied Research,
Columbia University, tradiția psihologiei politice ale cărei origini le constituie cercetărle
conduse în cadrul Center for Survey Research, University of Michigan, și tradiția economiei
politice care a demarat aplicarea serioasă a conceptelor de raționalitate și interes individual în
studiul comportamentului cetățeanului.

Pericolul în identificarea acestor tradiții separate este de a ignora trăsăturile lor comune și de a
ne concentra asupra diferențe lor, de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Teza acestui
capitol este că fiecare dintre cele trei tradiții lansează o provocare distinctă la adresa teoriei
democrației. Chiar dacă, fiecare în parte a înregistrat un progres semnificativ în formulare a
unor răspunsuri la aceste provocări distincte, aceste tradiții tind să conveargă spre o perspectivă
unitară asupra rolului cetățeanului în politica democratică. Am putea într -adevăr să spunem că
această convergență a produs un nou model empiric al cetățe anului societății democratice, și în
consecință, o perspectivă revizuită a politicii democratice. Nu am vrea să sugerăm că nu

2 continuă să existe diferențe importante – o mare parte a acestui capitol va fi dedicată examinării
implicațiilor acestor diferențe . Dorim să atragem atenția asupra revoluției în studiul
comportamentului electoral pe care cele trei tradiții au reușit să o genereze, asupra faptului că
ele se concentrază pe o problemă intelectuală comună, și asupra convergenței care a marcat
dezvoltarea lor de – a lungul timpului.

Care este originea trăsăturilor comune? Cea mai importantă dintre caracteristicile comune este
interesul pentru individ – interes care a rezistat în studiul comportamentului politic. Mai mult ,
fiecare dintre cele trei tradiții a contestat – chiar dacă în mod diferit – capacitatea cetățeanului
de a funcționa într -un sistem politic democratic, adresând astfel o provocare teoriei
democrației. Într -adevăr, nu e deloc o exagerare să spui că această provocare a constituit o mare
parte din agenda intelectuală a cercetării în domeniul comportamentului politic în ultimii 50 de
ani. Sociologiii politici au fost forțați să considere determinarea socială ca o provocare la
modelul cetățeanului independent. Psihologii politici au confruntat v acuumul cunoștințelor
politice care caracterizează cetățeanul tipic cu implicațiile teoriei democrației, implicații
condiționate de existența unor cetățeni capabili de a lua decizii, cu un nivel înalt de discernânt
și sofisticare politică. Economiștii poli tici au atras atenția asupra a ceea ce constituie probabil
cea mai gravă dintre dilemele cetățeanului: de ce ar investi un individ rațional în îndatoririle
cetățenești când efectul fiecăreia dintre investițiile individuale e probabil să fie extrem de mic
sau lipsit de importanță?

În timp ce fiecare din cele trei tradiții au adreasat câte o provocare distinctă capacității
individului cetățean și în consecință potențialului politicii democratice, răspunsurile oferite au
avut un grad ridicat de convergență. F iecare tradiție a ajuns la o reconciliere, de un anumit tip,
între capacitățile cetățeanului real și cerințele teoretice impuse de o politică democratică. În
realizarea acestei reconcilieri însă, s -a dezvoltat un nou model empiric, un model care este în
mare măsură comun tuturor celor trei tradiții. Iar punctul de convergență între cele trei tradiții
se află cetățeanul orientat spre scop și motivat instrumental.

Un cetățean orientat spre scop și motivat instrumental este bineînțeles cetățeanul descris de
tradițiile economiei politice. Astfel, într -un sens esențial, acest model al cetățeanului și această
tradiție intelectulă au u fost cele care au lansat provocarea fundamentală pentru cercetarea în
domeniul comportamentului politic. Într -o altă formulare, t radiția economiei politice a încurajat
atât sociologia politică cât și psihologia politică să reconsidere – și în același proces să
redescopere – propriile origini în analiza cetățeanului orientat spre scop și a comportamentului
politic.

Începem acest c apitol cu o scurtă trecere în revistă a perspectivelor tradiționale asupra
cetățeniei democratice propuse de tradiția economiei politice. Vom arăta apoi cum, oarecum
ironic, în ciuda faptului că modelul cetățeniei democratice a dus în final la un drum înch is,
același model a încurajat renașterea interesului pentru studierea cetățeanului orientat spre scop,
motivat instrumental în cadrul cercetării comportamentului politic în general. Scopul nostru nu
este să facem o prezentare a tuturor cercetărilor din dom eniul comportamentului politic ci de să
identificăm curentele emergente care exemplifică această nouă viziune a cetățeanului într -o
societate democratică.

3 I Provocarea economiștilor

Poate că provocarea cea mai importantă la adresa perspectivei asupra cet ățeniei democratice a
fost formulată de Anthony Downs (1957) în cadrul “teoriei economice a democrației”. Downs
arăta că, dacă cetățenii ar acționa rațional pentru a servi interesul propriu definit individual, ei
ar putea foarte bine să se abțină de la a v ota în timpul alegerilor. Abținerea rațională este un
răspuns destul de rezonabil atunci când beneficiile pe care orice votant le are în urma
participării la alegeri sunt comparate cu cu costurile participării, după din aceste beneficii se
scade foarte mul t datorită șansei microscopice pe care participarea unui singur votant o are de a
juca un rol esențial în determinarea rezultatului alegerilor. Într -adevăr, pe baza unui astfel de
calcul, e destul de clar că singurul curs de acțiune rațional este acela de a te abține de la vot.

Același calcul ar putea fi invocat și în analiza altor activități cetățenești. În mod particular,
costurile pentru a deveni informat despre problemele politice sunt adesea mult mai mari decât
costurile participarii la vot, astfel că și în acest caz aceeași analiză este aplicabilă. Cetățenii ar
putea acționa conform unor strategii mai bune pentru a -și realiza interesele dacă ar avea la
dispoziție informații mai bune și mai complete. Dar dată fiind șansa minimă ca orice act
individual să fie decisiv, ce rost are? De ce s -ar mai strădui cineva să fie bine informat?

Analiza lui Downs asupra abținerii raționale și costurilor obținerii unui nivel ridicat de
informare este premergătoare unui alt atac academic care vizează un spectru larg de probleme
ale acțiunii colective dintr -o perspectivă mai generală – e vorba aici în special de cercetările
realizate de Olson (1965) care a analizat organizațiile politice precum și dificultățile în
obținerea și păstrarea calității de membru. Poate că ulti mul tribut adus ambelor analize este
faptul că ele au stimulat o activitate intelectulaă intensă atât în cadrul cât și în afara tradiției
economiei politice. O parte semnificativă a acestui effort intelectual a avut ca scop
reconcilierea dintre așteptările generate de modelele economiei politice și realitatea empirică.
Cu alte cuvinte, date fiind stimulentele puternice care ar putea determina un individ să nu -ți
îndeplinească îndatoririle și să evite asumarea responsabilităților, de ce totuși mai participă
cineva la alegeri, de ce se înscrie în organizații sau continuă să se infromeze despre problemele
politice? Poate că, ironic, sarcina reconcilierii expectațiilor teoretice cu realitatea empirică este
mai ușor de realizat în ce privește organizațiile politi ce. Importanța coerciției, a recompenselor
selective, și a structurilor instituționale (Ostrom 1990) pentru prezervarea pe termen lung și
pentru supraviețuirea cooperării politice este acum în mare măsură acceptată, deși există și voci
contradictorii (Knok e 1990, Chong 1991).

O provocare mai dificilă a apărut în legătură cu cea mai răspândită și fundamentală
responsabilitate civică – decizia de a participa la alegeri și de a fi informat în problemele
politice. În acelați timp în care Downs formula argument e pertinente în favoarea abținerii
raționale – unul din efecte fiind un număr destul de mare de politologi care au fost convertiți la
non-participare individuală! – suntem martorii unei participări destul de larg răspândite. Mai
mult chiar, și în mod speci al în cazul Statelor Unite, nivelul de informare și de participare sunt
cele mai înalte în rândul celor cu nivelul de educație cel mai înalt – aceia care ar trebui să fie cei
mai capabili să înțeleagă că exercițiul îndatoririlor civice nu este în beneficiu l interesului lor
individual. Pe scurt, logica simplă și persuasivă a abținerii raționale este contrazisă de câteva
dovezi empirice clare în ce privește modul în care funționează sistemul politic democratic.

4
O cantitate semnificativă de cerneală a fost sa crificată în încercarea de a rezolva această
dilemă. Începând cu anii ‘60 economiștii politici încearcă să reconcilieze evidența unei
participări larg răspândite cu logica abținerii raționale – un efort care a fost probabil urgentat de
un grup de critici c are au văzut ideea civismului rațional ca o idee eșuată. Nu avem inclinația și
nici nu este acesta locul pentru a ne angaja într -o prezentare extensivă a acestor eforturi (vezi
Aldrich 1993 și Jackman 1993), cu excepția menționării faptului că în majoritat ea lor au eșuat.
În final, esențial pentru acest capitol este să menționăm faptul că răspândirea largă a unui nivel
ridicat de informare politică și a participării la alegeri nu pot fi explicate din punctul de vedere
al unui calcul al beneficiilor pe terme n scurt pentru că, așa cum susține Fiorina (1990),
participarea și căutarea de informații sunt activități valorizate intrinsec. Oamenii își îndeplinesc
îndatoririle civice pentru că acest lucru le face plăcere, sau pentru că se simt vinovați dacă nu le
îndeplinesc, sau pentru că le este teamă să nu pară ridicoli într -o conversație din timpul pauzei
de masă. Important este faptul că realizarea îndatoririlor cetățenești are valoare în sine.

Înseamnă oare aceasta că alegătorii nu sunt raționali? Sau, și mai i mportant, înseamnă că noi nu
putem să considerăm profitabile decizia de a ne informa și de a participa la vot în contextul
unui calcul rațional? Acestea sunt întrebări chiar absurde, iar absurditatea lor poate fi pusă în
evidență printr -o analogie cu un ex emplu de comportament de consumator (rațional) pur. Unul
dintre autorii acestui articol are un Volvo, iar celălalt are o mașină produsă de General Motors.
Clientul GM consideră că proprietarul Volvo -ului are o preferință ciudată care îl determină să
cheltu iască o sumă considerabilă pentru mașina sa, sumă care ar putea fi utilizată mai productiv
în altă parte – cel puțin mai productiv din punctul de vedere al preferințelor clientului GM. Și
totuși co -autorului său îi place Volvo. El ar putea chiar să fie dis pus să ofere argumente care să
susțină faptul că Volvo merită prețul mai mare, dar în final lui pur și simplu îi place Volvo.
Acum dacă rata schimbului valutar s -ar schimba și prețul unei mașini Volvo ar crește chiar mai
mult, acest co -autor ar putea să fi e mai isteț și să cumpere un Chevrolet. Și astfel, co -autorul
care preferă Volvo nu este irațional. Numai că lui chiar îi place Volvo.

Demonstrând că abținerea rațională este cea mai bună soluție pentru cetățenii care își bazează
decizia de vota pe consid erente care țin de un interes personal definit foarte restrictiv, Downs a
arătat că nivelul relativ ridicat de participare poate fi cel mai bine explicat ca o manifestare a
unei activități care este valorizată intrinsec. Cetățenii care citesc New York Time s și merg la
vot nu sunt iraționali – lor pur și simplu le face plăcere să voteze, sau poate că s -ar simți
vinovați dacă nu ar vota. Cu toate acestea, preferințele lor nu sunt definitive . Dacă o campanie
electorală ar fi deosebit de negativă, sau dacă nici unul dintre candidați nu ar prezenta nici un
fel de interes, sau dacă rezultatul alegerilor este predeterminat, sau dacă în ziua alegerilor e
furtună, ei ar putea să decidă să nu se prezinte la vot. Pe scrut, preferința lor pentru exprimarea
votului nu es te absolută, este doar unul dintre factorii care sunt luați în considerare atunci când
ei decid dacă vor vota sau nu.

Din nefericire, dezbaterile despre cetățeanul rațional au luat o turnură cu totul neproductivă și
au eșuat pe un drum închis. Argunemtele pro sau contra raționalității cetățenilor tind să fie
foarte ineficiente. Un indicator al succesului înregistrat de tradiția economiei politice este
măsura în care a reușit să încurajeze alte tradiții intelectuale din domeniul comportamentului
politic să redescopere propriile lor rădăcini în analiza intereselor cetățeanului și a

5 comportamentului politic. O mare parte din dezvoltările acestor tradiții sunt determinate de
redescoperirea de către politologi a problemei intereselor individuale ale cetățeanului .

Într-adevăr, o parte semnificativă a progresului în cercetarea comportamentului politic în
ultimii patruzeci de ani, începând cu lucrarea lui Simon (1957) a fost o replică la provocarea
economiștilor politici – provocarea de a redescoperi rolul interese lor individuale ale
cetățeanului in funcționarea sistemului politic democratic. Nu vrem să sugerăm că teoria
jocurilor a devenit sau că ar trebui să devină vocabularul preferat al politologilor, sau că alte
tradiții în cercetarea comportamentului politic a u pierdut în fața paradigmei alegerii raționale.
Dimpotrivă, argumentul nostru este că celelalte tradiții în cercetarea comportamentului politic
au atribuit un nou rol problemelor intereselor cetățeanului în propria lor istorie intelectuală.

II Răspunsul sociologiei politice

O idee fundamentală a școlii de la Columbia a fost că atributele sociale sunt importante nu
pentru că ele s -ar traduce direct și deterministic într -un set de interese și în consecință de
preferințe ci mai degrabă pentru că ele localiz ează indivizii în structura socială și influențează
astfel modul de expunere al acestora la informația politică (McPhee et al. 1963). Chiar dacă
acest argument este sofisticat și are implicații solide, primele studii ale cercetatorilor de la
Columbia, și î n special “ The People’s Choice” au fost puternic criticate. Să luăm în considerare
de exemplu următoarea formulare: “o persoană gândește politic, și există social. Caracteristicile
sociale determină preferințele politice“ (1944:27).

Într-o astfel de formu lare și probabil în afara contextului original afirmația de mai sus este un
exemplu evident de determinism social. Unde ar mai fi locul științei politice într -o astfel de
formulare a problemei? Este politica doar un reziduu al vieții sociale? Ar fi mai cor ect să
considerăm științele politice ca un subdomeniu al sociologiei? În răspunsul lor clasic, Key și
Munger (1959) încearcă o definire a caracterului unic, independent și idiosincratic al politicii.
Utilizând cazuri politice oferite de districte din statu l Indiana, ei susțin că dezvoltarea
loialităților politice ia întorsături particulare și neașteptate, și că, în consecință, nu există nici o
corespondență simplă, unu -la-unu între preferințele politice și caracteristicile sociale.
Preferințele politice sun t legate de caracteristicile sociale într -un anumit mod într -un context
specific și într -un mod cu totul diferit într -un alt context. Astfel, politica nu este un simplu
reziduu al vieții sociale, iar preferințele politice nu sunt determinate simplu și soci al.

Răspunsul lui Key și Munger este adesea înțeles ca o respingere a determinismului social
considerat inerent studiilor școlii de la Columbia, dar mai important este faptul că oferă o
reconstruire a tradiției sociologiei politice din perspectiva polito logilor. Argumentul celor doi
autori (Key și Munger) este un atac direct la ideea că preferințele politice sunt consecințe
directe ale intereselor politice definite în funcție de caracteristicile individuale. Dacă am vrea să
înțelegem alegătorii din Indian a, trebuie să -i înțelegem diferențiat în funcție de locul în care ei
trăiesc, de circumstanțele care îi înconjoară, iar o astfel de înțelegere nu se poate realiza dacă îi
studiem doar ca indivizi separați de un anume loc și timp.

Contribuția lui Key la t radiția sociologiei politice este probabil cel mai bine reprezentată de
analiza să asupra alegătorilor albi în contextul politic al statelor din sud Southern Politics

6 (1949). Key oferă o prezentare convingătoare a politicii rasiale în lucrarea să în care
demonstrează că ostilitatea rasială în sud variză în funcție de concentrația populației de culoare
din districtele investigate. Teza centrală a lucrării Southern Politics este că evoluția istorică a
contextului politic din sud a depins de dominanța relativă a cetățenilor albi sau negri în cadrul
populațiilor locale. (Pentru informații recente în legătură cu acest argument vezi: Mathews și
Prothro 1963; Wright 1976; Giles și Evans 1985; Huckfeldt și Kohfeld 1989, și Alt 1994). Cum
reușește însă, Key să evite propria să acuză în demonstrația pe care o oferă în sprijinul ideii că
ostilitatea rasială a albilor este o funcție directă de concentrația populației de culoare locale? Ce
anume face ca în această demonstrație politicul să nu devină o anexă a vieții socia le, într -o
definiție mai generală?

Key vede conflictul social ca un produs al politicii și al scopurilor acolo unde interesele
participanților la conflict sunt definite contextual, local . În formularea să (1945:5) problema
centrală în districtele cu o con centrație mare a populației de culoare era “menținerea controlului
de către minoritatea albă“. În analiza lui Key, ostilitatea rasială este explicată prin interesul
politic individual , chiar dacă definirea ostilității rasiale se face prin referire la un se t particular
de circumstanțe structurate social. Astfel, ceea ce îl salvează pe Key este conceptul de scop
individual așa cum este el definit într -un timp și un loc particular. Key consideră de la sine
înțeles că în general, albii din sudul postbelic au ca scop principal menținerea dominației
politice. Acțiunile pe care albii le inițiază pentru îndeplinirea acestui obiectiv depind însă de
caracteristici situaționale specifice. Menținerea dominației albilor s -a putut realiza în regiunile
deluroase din Missis sippi pentru că acolo erau foarte puțini negri, dar a fost problematică în
regiunea deltei unde concentrația populației de culoare era mult mai mare. Pe scurt, putem
observa că integrarea scopurilor individuale cu circumstanțele mediului apare chiar foarte
devreme in dezvoltarea modernă a tradiției sociologiei politice – o temă care va fi abordată din
nou în studii mai recente ale consecințelor politice determinate de contextele și rețelele care
înconjoară individul cetățean.

A Contexte sociale

Înțeleger ea politicii cetățeanului în cadrul contextului politic și social în care acesta este inclus
este o problemă care se înscrie foarte bine în tradițiile sociologiei politice așa cum au fost
acestea înțelese de Key, Lazarsfeld și alții. Într -adevăr, un număr semnificatv de lucrări din
grupul studiilor care investighează votul se adresează problemelor contextelor și rețelelor în
care sunt incluși cetățenii – o literatură inaugurată de impactul lucrarilor lui Warren Miller
(1965) și Robert Putnam (1966). Chiar d acă există suprapuneri semnificative în studiul
contextelor și a rețelelor acestea oferă totuși instrumente conceptuale semnificativ diferite în
înțelegerea impactului structurii sociale asupra politicului. Studii mai recente s -au concentrat
asupra relații lor dintre rețele și contexte, dar o astfel de strategie presupune ca ele să fie înțelese
ca și constructe separate.

Contextele sociale au consecințe asupra politicului pentru că ele influențează probabilitatea
interacțiunilor sociale între grupuri și în interiorul granițelor acestora afectând astfel fluxul
informaței relevante pentru politică. În consecință, contextele sociale sunt poate cel mai bine
definite în termenii compoziției sociale (Eulau 1986), și în acest sens un context poate fi înțeles
ca o a numită compoziție socială a unui mediu. Acest mediu poate fi definit în mod diferit – un

7 club, un cartier, o biserică, o țară, o provincie – și are o multitudine de proprietăți definitorii.
Unele medii sunt vechi, mari, circumscrise geografic, izolate, și atractive în timp ce altele nu
sunt așa. În mod similar, contextul social al unui mediu poate fi definit în termenii variatelor
sale proprietăți compoziționale – proporția locuitorilor care sunt social democrați, liberali,
catolici, activi politic, și bine educați. Mai mult, s -a încercat chiar estimarea consecințelor pe
care le -ar putea avea eterogenitatea în interiorul contextelor, eterogenitate definită ca dispersie
în jurul unei tendințe centrale a contextului respectiv.

Definite astfel, contextele se situează dincolo de posibilitatea unui control individual – ele nu
sunt construite prin intermediul preferințelor individuale. Aceasta nu îneamnă că oamenii nu
pot să se localizeze într -un anumit context și să evite un altul. Într -adevăr astfel de decizii de
localizare pot fi motivate strategic pe baza unor criterii sociale, politice și economice.
Observația importantă aici este însă că odată ce o persoană este localizată într -un anumit
context e nevoie de eforturi eroice pentru a putea să -și schimbe contex tul respectiv. Bineânțeles
că exemple de astfel de eforturi eroice există: membrul de partid care activează în districtul său,
membrul organizației Martorii lui Jehova care încearcă să -și convertească vecinii de cartier, și
așa mai departe. Dar probabil că cei mai mulți dintre noi luăm contextele ca atare. Astfel, dată
fiind absența problemei de auto -selectare, contextele sunt tratate ca exogene unui actor
individual.

Când poate fi ignorată problema auto -selecției? În mod particular, auto -selecția devine o
ipoteză mai puțin plauzibilă în cazul unor unități de agregare foarte mari, când motivele care
determină apartenența locală nu sunt relevante politic, când demostrarea uni efect contextual
este legată empiric de un proces dinamic, când efectul contextual este în relație cu un conflict
social sau politic, și în general, când un mecanism de influență contextuală mai sofisticat este
implicat. Vom considera în continuare toate aceste situații pe rând.

În primul rând să considerăm dimensiunea unității de agreg are. Într -un studiu fascinant,
Erikson, Wright și McIver (1993) au demonstrat importanța culturii politice la nivelul statului
în determinarea structurii coalițiilor politice și a comportamentului alegătorilor individuali.
Există în studiul lor un număr de stul de mare de alte motive pentru respingerea argumentului
auto-selecției, dar chiar și la un nivel mai puțin sofisticat, ne -am aștepta oare ca oamenii să
aleagă statele ( sau provinciile, sau județele) în care să -și stabilească reședința luând în
conside rare motive relevante politic? Pe măsură ce unitățile de agregare devin mai mari
plauzibilitatea auto -selecției ca factor determinant al efetelor contextuale devine din ce în ce
mai mică.

În al doilea rând, un număr din ce în ce mai mare de studii își pr opun să demonstreze existența
efectelor contextuale abordând o perspectivă temporală. Huckfeld și Sprague (1990; 1995)
arată cum campaniile politice potențează efectele contextuale – efectele sunt mai puternice la
finalul campaniei – și că magnitudinea ace stei medieri este sistematic diferită la grupuri
constituite în funcție de caracteristici individuale. Grofman și alții (1993) și Carmines și alții
(1995) arată că efectul prezentat anterior și pe care l -am putea numi “efectul Key“ poate fi
demonstrat în p erspectivă temporală. Ambele studii susțin faptul că exodul albilor din Partidul
Democrat a fost accelerat de evenimentele din anii ´60 în regiunile cu co concentrație mai mare
a populației de culoare. Formulări dinamice ca acestea sunt destul de dificil d e interpretat în

8 termenii argumentului auto -selecției: pot oare oamenii să își schimbe locația între momentele
diferite ale observațiilor cercetătorului astfel încât această relocalizare să genereze apariția unui
fals efect al perioadelor istorice?

În al treilea rând, “efectul Key“ este ferit de problema auto -selecției prin încă o demostrație.
Atunci când un efect contextual își are rădăcinile în ostilitate politică sau socială auto -selecția
pierde din nou din plauzibilitate. Dacă albii din sud care trăies c în regiuni populate majoritar de
negri ar fi manifesta ostilitate rasială față de negri cum am putea susține că acest lucru ar fi
determinat de auto -selecție? Oare se stabilesc albii ostili rasial în regiuni populate majoritar de
negri pentru a fi mai ap roape de obiectul ostilității lor? Într -un astfel de exemplu,
comportamentul politic este destul de clar previzibil, prin modele poate complexe dar care iau
în considerare contextul social (Huckfeldt 1986; Huckfeldt și Kohfeld 1989).

În final, argumentul existenței unor probleme de auto -selecție este contrazis și de specificări
mult mai sofisticate. Una din contribuțiile cele mai importante în această direcție aparțin
autorilor Erbring și Zoung (1979) care susțineau că efectele contextuale ar trebui văzute ca feed
back endogen al interdependenței comportamentale. În aceeași problemă, Przeworski (1974),
Sprague și Wstfield (1979), Huckfeld (1983; 1984; 1986) și Przeworski și Sprague (1986) oferă
argumente care, în general, reușesc să îndrepte dezbaterile din literatura interesată de
problemele efectelor contextuale în direcția interdependenței comportamentale și
informaționale ca alternativă la argumentele care susțin existența unei influențe datorate unor
caracteristici sociale comune diferitelor grupuri . Concentrându -se asupra informației
communicate social și a comportamentului interdependent ca medii ale influenței contextuale,
literatura axată pe efectele contextuale s -a îndepărtat de studiile anterioare care explicau
influența contextuală prin existența grupului de referință socială. Să considerăm de exemplu,
explicația oferită de Langton și Rapoport (1975) pentru preferința electorală a muncitorilor din
Santiago pentru candidatul Allende: muncitorii care au trăit printre alți muncitori au ajuns să se
identifice cu aceștia și de aceea l -au sprijinit pe Allende. În ciuda faptului că o astfel de
explicație ar putea părea destul de convingătoare, ea este totuși vulnerabilă la contrargumentul
auto-selecției: numai muncitorii care se identifică, cu statutul de muncitor aleg să trăiască într –
un mod caracteristic majorității muncitorilor.

Așa cum arată studiile mai recente, disputa în legătură cu auto -selecția are implicații mai
complexe decât simpla precedență temporală. La un nivel mai profund , aceste dezbateri pun în
discuție rolul pe care îl joacă scopurile individuale, exogenitatea preferințelor idividuale,
precum și forma efectelor structurale independente asupra comportamentului individual.
Descrieri mai complete ale influenței contextuale permit o reconcil iere între scopul individual
și efectul exogen independent al structurii sociale. O astfel de explicație însă, implică de obicei
existența unui mariaj între contexte sociale, rețele sociale, și cetățenii interdependenți care
acționează având scopuri bine d efinite pe baza obiectivelor politice.

În rezumat, auto -selectarea nu reprezintă o repudiere a influenței mediului. Dacă oamenii decid
să nu se înscrie în filiera locală a organizației Sierra Club pentru că mulți dintre membrii
acestei organizații sunt en vironmentaliști radicali, e destul de dificil să susții că alegerile
politice sunt independente de contextul social. Oamenii aleg să facă parte din anumite medii și

9 să evite altele dar nici una dintre aceste alegeri nu poate fi interpretată înafara interse cției dintre
individ și mediu.

B Rețele sociale

În timp ce contextele au o structură definită și sunt externe individului rețelele sociale sunt
creațiile indivizilor și ale alegerilor acestora. Chiar dacă de obicei indivizii nu au prea mult
control asup ra compoziției politice și sociale a mediului care îi înconjoară, ei pot să controleze
rețelele de contacte sociale pe care le stabilesc în cadrul acestor medii. Astfel, contextul social
are rolul de constrângere impusă de mediu asupra individului – și în special asupra patternurilor
de interacțiune socială – iar cetățenii pot alege doar dintre alternativele care sunt impuse de
mediu. În anumite cazuri alegerile individuale sunt chiar total subordonate acestor constrângeri.
De exemplu, la o petrecere tipică organizată într -o localitate ca Peoria (destinație preferată de
oamenii de afaceri) este foarte puțin probabil ca o persoană să aibă o conversație despre
socialism chiar dacă atât persoana respectivă cât și eventualul partener au simpatii socialiste.
Totu și, în alte împrejurări, alegerile individuale nu se confruntă cu dificultăți atât de mari
datorate contrângerilor mediului.

Să luăm în considerare rezultatele empirice ale studiului lui Finifter (1974) asupra problemei
politicii la locul de muncă, studiu în care autorul a examinat patternurile de interacțiune socială
ale lucrătorilor în industria de automobile din Detroit. În întrprinderile investigate, majoritatea
lucrătorilor erau Democrați iar aceștia erau relativ nediscriminativi în modul în care își
construiau patternurile de interacțiune socială sau de asociere. Spre deosebire de Democrați,
membrii minorității Republicane erau mai dispuși să se împrietenească doar cu persoane din
interiorul grupului de simpatizanți Republicani și să formeze “ medii î n care devianții politici
să se simtă protejați “. (Pentru rezultate similare vezi Gans (1967) și Berger (1960).) Pe scurt,
membrii minorității își impuneau preferințele politice asupra contextului social în momentul
construirii rețelelor de relații politi ce și sociale. Cu alte cuvinte, rețelele sociale apar ca și
produse ale unei intersecții între contextul social impus din exterior și preferințele exogene
proprii cetățeanului. Astfel, la acest nivel particular, structura socială nu este nici determinanată
și nici un simplu produs rezidual al preferinței individuale (vezi Boudon 1986). Chiar mai mult,
exercitarea alegerii individuale în procesul de construire a unei rețele este condiționată
contextual – e mai probabil ca minoritățile să fie selective în pat ternurile lor asociaționale.

Huckfeld și Sprague inițiază o serie de analize al căror scop este înțelegerea modului în care
sunt construite rețelele politice și sociale în cadrul unui proces care are loc în timp și care
presupune ca indivizii (1) să aibă contacte repetate cu anumite contexte și (2) să ia decizii în
legătură cu posibilitatea de a utiliza aceste contacte ca sursă de informare politică. (Huckfeld și
Sprague 1987; 1988; 1995; de asemenea Huckfeldt 1983; 1986). O astfel de direcție de
cercetare , inspirată de lucrările lui Coleman (1964) și McPhee și alții (1963), ia în considerare
atât preferințele exogene cât și constrângerile independente, impuse structural asupra
interacțiunilor sociale. Oamenii nu acceptă automat orice informație politică of erită de mediu la
un moment dat, dar nici nu sunt capabili să evite în totalitate consecințele unui flux
informațional provenit din mediu.

10 Conform analizei anterioare a lui Downs (1957), indivizii reduc costurile informării căutând să
utilizeze acele sur se de informare care tind să fie în acord cu propriile lor preferințe politice.
Măsura în care acestă strategie este utilizată poate să varieze de la un individ la altul, în funcție
de nivelul de sofisticare , de atenție, de apartenență la minotitate sau ma joritate, și așa mai
departe. Este însă inevitabilă concluzia că cetățenii care au o înțelegere mai sofisticată a vieții
politice ar trebui să fie mai preocupați să obțină informații denaturate decâ informații care sunt
mai obiective – o concluzie susținut ă de analiza lui Calvert 181985). Pe scurt, și probabil destul
de ironic, informația care pare să fie cea mai utilă cetățeanului este informația care este clar
denaturată politic [în favoarea anumitor actori politici].

Preferința politică nu este totuși d eterminată de alegerea subiectivă a unei anumite informații și
nu a alteia, și aceasta pentru că alegerile nu se pot face decât între informațiile oferite de mediu
la un anumit moment dat. Adică, lista de alternative este mult înafara controlului individul ui, și
astfel cererea individuală de informație nu poate fi înțeleasă decât în strânsă legătură cu oferta
din mediul informațional respectiv. Sunt două elemente esențiale aici. În primul rând, faptul că
oamenii își aleg sursele de informare în funcție de p referințele lor. În al doilea rând, faptul că
setul de alternative informaționale care stă la dispoziția individului este determinat de mediu.
Oamenii nu sunt produse iraționale ale mediului. Mai degrabă, opiniile lor devin produsele
complexe ale unor info rmații denaturate provenite din mediu și ale orientărilor individuale pre –
existente.

Elementul esențial în reconstruirea cetățeanului independent este recunoașterea faptului că atât
alegerile individuale cât și furnizarea informației de către mediu operea ză probabilistic. Mediul
operează probabilistic deoarece contextele sociale sunt rareori omogene politic. Există opinii
diferite în ce privește politica chiar și în interiorul familiilor, astfel că oamenii au acces la
informații și puncte de vedere care re flectă mai puțin propriile lor preferințe politice. Dacă
locuiești într -un cartier cu preferințe predominante pentru partidul Democrat, e mai probabil să
vezi autoturisme care poartă logo-uri în favoarea Democraților dar uneori te vei întâlni și cu
unul al cărui logo arată sprijinul pentru candidatul Rapublican.

De ce ar fi alegerile individuale probabilistice? În primul rând indivizii își construiesc relațiile
sociale în funcție de o serie de preferințe care ar fi foarte dificil de regăsit într -o singură relație.
Mai mult, multe dintre relațiile sociale nu sunt specializate – discutăm depre politică, sport, sau
starea vremii cu parteneri care aparțin unor categorii diferite. De exemplu, în condițiile în care
toate celelalte caracteristici sunt similare, un muncitor într -o întreprindere auto cu simpatii
republicane va alege să discute în pauza de masă cu un alt muncitor republican și el, dar în
realitate e puțin probabil ca toate celelalte caracteristici să fie foarte apropiate . De exemplu,
muncitorul respec tiv ar putea fi suporter al echipei Chicago Bears și ar putea să prefere să -i
evite pe suporterii echipei Detroit Lions, însă atunci ar fi destul de dificil să găsească un
partener de discuții mai ales dacă ar fi vorba despre o fabrică de automobile din De troit. Cu alte
cuvinte, respectarea preferințelor politice în construirea rețelelor sociale poate fi destul de
costisitoare, în special în cazurile în care e vorba de respectarea unei multitudini de preferințe
la o singură alegere. Inevitabil, oamenii redu c aceste costuri prin compromisuri, și unul din
rezultate este că ei nu mai dețin controlul total asupra fluxului de informații la care sunt expuși.

11 În al doilea rând, chiar dacă muncitorul cu preferințe republicane e atent să evite discuțiile
politice cu un democrat, nu va reuși să evite o mare parte din informațiile care îi sunt oferite
fără ca el să le fi solicitat – de exemplu persoana care lucrează în apropierea să ar putea să
poarte insigne cu sloganuri democrate. Astfel, oamenii sunt expuși la infor mație în mod
accidental și neintenționat, iar multe din aceste expuneri sunt determinate, denaturate de
tendințele generale ale mediului respectiv – e mai probabil ca oamenii care lucrează în bănci să
vadă pe automobile sloganuri republicane decât oamenii care lucrează în fabrici de automobile.

În sfârșit, alegerea surselor de informare este adesea incompletă deoarece preferința individuală
care ar putea să stea la la baza alegerii respective este neinformată . Se întâmplă adesea ca
oamenii să nu aibă nici un fel de preferințe, și astfel să nu exercite nici un fel de control asupra
surselor de informare tocmai pentru că neavând preferințe proprii nu au nici un fel de criteriu
de selecție a acestor surse. În astfel de situații suntem de fapt într -un cerc vici os. S -ar putea ca
eu să vreau să selectez sursele de informare care sunt în acord cu preferințele mele politice dar
cum aș putea să știu ce anume prefer în lipsa oricăror informații? În timp ce informația este
mult mai utilă dacă e clară orientarea să poli tică în sensul preferințelor individuale și dacă acest
acord este ușor de identificat, există situații în care oamenii sunt incapabili să înțeleagă sau să
evalueze această denaturare .

C. Modele ale influenței

Cum apar consecințele structurii sociale și politice? Care sunt mecanismenle care fac legătura
între cetățeni și mediul care îi înconjoară? Care sunt modelele alternative ale influenței
individuale?

Individualismul metodologic este unul din constituentele esențiale ale tradiției sociologiei
politic e pe care o descriem aici – cetățeanul și alegerile sale politice reprezintă principalul
obiect de studiu în cadrul acestei tradiții (Przeworski 1985). Actorul individual nu este însă
înțeles izolat ci în contextul contrâgerilor și oportunităților care îl înconjoară și care operează
asupra patternurilor de interacțiune socială, asupra modului de obținere a informației politice, și
asupra formulării alegerii politice. În același timp, însă, impulsul individualist necesită o
specificare clară a căilor de infl uență între individ și mediu. Nu este suficient ca, de exemplu în
cazul muncitorilor suedezi din studiul lui Tingsten (1963), să se arate că acei muncitori care
trăiesc într -un mediu caracteristic muncitorilor e mai probabil să fie socialiști. Mecanismul
influenței trebuie de asemenea specificat. Au votat oare acești muncitori pentru socialiști în
urma discuțiilor pe care le -au avut cu vecinii lor sau pentru că au fost convinși de
reprezentantul Partidului Socialist responsabil cu campania electorală în car tierul respectiv? De
ce au reușit vecinii (sau reprezentanții partidului) să influențeze alegerea acestor muncitori?

În consecință, o parte importantă a tradiției sociologice se centrează pe dezvoltarea, articularea,
și evaluarea modelelor alternative ale influenței – modele ale influenței care plasează individul
în centrul acțiunii. Nu e deloc surprinzator faptul că multe dintre aceste modele derivă din
tradițiile psihologiei politice și economiei politice. Și în acest sens, tradiția sociologiei politice
a devenit agnostică cu privire la problemele epistemologice legate de impulsul individual – nu
există nici o micro -teorie oficială care să fie inseparabilă de tradiția sociologiei politice.
Aceasta nu înseamnă însă că nici unul dintre cercetătorii în domen iu nu are preferințe pentru un

12 anumit model care propune o explicație la nivel individual. Într -adevăr, cei care realizează
analize multi -nivel, analize care pun în relație cetățenii și mediul care îi înconjoară, utilizează
concepte care aparțin teoriei jo curilor, psihologiei cognitive, teoriei alegerii raționale și teoriilor
învățării. Cu toate acestea tradiția nu impune cu necesitate un anumit mecanism care să explice
procesele politice și sociale. Cu alte cuvinte, economistul politic nu este forțat să re spingă
ipoteza raționalității și a actorului rațional atunci când își propune să ofere o explicație multi –
nivel deoarece există anumite modele micro -sociologice care pot avea rădăcini atât în
psihologie cât și în economia politică.

Trăsătura distinctivă a teoriilor la nivel micro ( individual ) este obiectivul pe care acestea și -l
propun. Explicarea comportamentului individual nu este un scop în sine, ci este mai degrabă un
mijloc de a realiza un obiectiv diferit – înțelegerea interdependenței dintre cetățe ni și de
asemenea o înțelegere mai completă a reprezentărilor colective ale politicului (Eulau 1986).
Pentru sociologii politici, individualismul metodologic nu este lipsit de capcane – unul din
pericole în cazul tradiției sociologiei politice este reducț ionismul metodologic, de unde și
antiteza acesteia. Preferința pentru o abordare metodologică centrată pe individ nu neagă
impulsul sociologic, dar o analiză care începe și se încheie fie cu psihicul individual, fie cu
calculele raționale ale individului î ncetează să mai fie sociologică.

Boudon (1986) este în favoarea unei tradiții individualiste în sociologie și a unui model micro –
sociologic pe care îl revendică de la lucrările lui Weber (1966). Tradiția este individualistă în
accentul pe care îl pune pe scopul individual și motivele individuale, dar este în același timp
sociologică în modul în care se centrează pe factorii externi individului care acționează ca și
constrângeri pentru comportamentul individual. Astfel, Boudon prezintă un model micro –
sociol ogic care plasează un actor (mai mult sau mai puțin) rațional în cadrul unui set de
constrângeri macro -sociologice.

Tradiția individualistă a lui Boudon este destul de bine ilustrată de dezvoltările ei în modelele
care își propun să explice natura influen ței în cadrul relațiilor sociale. În mod particular în
contextul remarcabilelor studii asupra socializării familiei (Jennings and Niemi, 1974; 1981) a
fot probabil normal ca politologii să adopte un model al influenței sociale care se bazează pe
intimitate a și interacțiunea din interiorul grupurilor sociale cu o coeziune ridicată. Asumpția
implicită și explicită este că informația politică este comunicată într -un mod care îi influențează
pe cei cărora le este adresat mesajul doar atunci când această comunic are are loc între persoane
care au un grad înalt de respect reciproc și se cunosc îndeaproape, aceștia fiind factorii care
determină credibilitatea surselor de informare și formarea politică. Conform acestei
perspective, intimitatea și încrederea devin ing redientele definitorii ale influenței politice în
rândul cetățenilor, și astfel, influența nu este determinată de motivele sau scopurile individuale.

Acest model a fost dezvoltat în special de studiile de socializare politică, dar istoria să poate fi
extinsă și la o perioadă anterioară. Într -adevăr, studiile realizate în regiunile Elmira și Erie
descriu influența socială în termeni pe care Burt (1987) îi numește modelul coeziunii sociale.
Conform modelului coeziunii sociale influența socială în politică ar e loc între oamenii care au
un respect reciproc ridicat și deci împărtășesc același climat de opinie normativ. Influența
socială devine un produs secundar al legăturilor apropiate, intime – cetățenii au mai multe șanse

13 să-i influențeze pe alții dacă au o o pinie foarte favorabilă unii despre alții, atât ca prieteni cât și
ca surse de infomații politice (Katz 1957).

Un astfel de model ar putea fi adecvat unei multidudini de scopuri – nu există nici un motiv
pentru a crede că intimitatea și grupurile sociale puternic coezive nu au vreo legătură cu sau că
ar fi neimportante pentru influența politică. În același timp, modelul intimității ia prea puțin în
considerare consecințe importante care derivă din comunicarea informației politice în afara
grupurilor social e. Mai mult, chiar și studiile socializării familiei au avut dificultăți în
demostrarea importanței intimității în determinarea fluxului comunicării politice influente
(Jennings și Niemi 1974; 1981; Tedin 1974). Burt reanalizează datele unui studiu din dom eniul
inovațiilor medicale (Coleman și alții 1966) și pune la îndoială rolul pe care comunicarea
socială în cadrul clicilor și grupurilor foarte coezive îl are în încurajarea doctorilor să adopte
medicamente noi. Huckfeldt și Sprague (1991) demonstrează că oamenii angajează discuții
politice cu persoane cu care nu sunt neapărat asociați îndeaproape și că intimitatea nu
determină cu necesitate un grad mai mare de influență.

Rezultate ca acestea solicită o reconstruire a macro -teoriei influenței politice pr in intermediul
comunicării sociale. Burt (1987) propune un model al echivalenței structurale, conceput în
termenii legăturilor din cadrul rețelelor sociale. Doi indivizi sunt structural echivalenți în
măsura în care ei au o localizare similară în cadrul st rucurii sociale – dacă, în termenii rețelelor
sociale, ei au conexiuni cu aceeași indivizi în același mod. În termeni politici, un astfel de
model ar putea să sugereze că abilitatea individuală de a exercita influență are rădăcini în
interese comune. Un ce tățean are mai multe șanse de a fi influențat de un altul dacă acel
cetățean recunoaște existența unor caracteristici comune și a unor interese împărtășite, și deci
posibilitatea ca informațiile pe care le primește să fie denaturate în sensul determinat de aceste
caracteristici și interese comune (Downs 1957; Huckfeldt și Sprague 1991).

Comunicarea în afara granițelor grupurilor sociale coezive este relevantă nu numai pentru
explicarea comportamentului individual. Dacă intimitatea este o precondiție pentru influență,
atunci reducționismul metodologic nu este o problemă serioasă pentru analiza politică. În acest
caz, e suficient doar să extindem centrul atenției de la concentrarea pe individ la o viziune mai
extinsă care să încorporeze cercurile coezive care înconjoară alegătorii – familiile lor și
partenerii lor cei mai apropiați. Din contră, dacă informația este transmisă în cadrul relațiilor
sociale mai puțin intime, apar implicații importante ale naturii și consecințelor comunicării
sociale în politică.

În primul rând, în cazul în care comunicarea în afara grupurilor sociale coezive este importantă,
obiectul analizei politice poate fi extins în mod eficient astfel încât să includă medii multiple și
care se intersectează între ele, medii în care comunicare a socială are loc – locurile de muncă,
cartierele, și așa mai departe. În al doilea rând, dacă o comunicare politică relevantă are loc în
afara grupurilor coezive devine important să invocăm analiza legăturilor slabe propusă de
Granovetter (1973). Conform lui Granovetter, informația comunicată prin intermediul
legăturilor slabe, al relațiilor sociale mai puțin apropiate, este mai larg distribuită deoarece e
mai puțin probabil ca ea să fie retransmisă punctului de origine. O informație obținută de la
prieten ul cel mai bun al cuiva are multe șanse să fie împărtășită cu un alt prieten foarte bun
care, la rândul său, e foarte probabil să o transmită chiar persoanei de la care aceasta a plecat

14 inițial. Informația obținută de la o cunoștință întâmplătoare ar putea fi împărtășită cu o altă
cunoștință, dar e mult mai puțin probabil că va fi comunicată sursei inițiale pentru că șansele ca
inițiatorul mesajului și cea de -a doua cunoștință întâmplătoare să se cunoască sunt mult mai
mici. În consecință, informația comuni cată prin legături slabe tinde să se disemineze. În
termeni politici, e probabil ca informația comunicată prin intermediul legăturilor slabe să
creeze o opinie publică care e mai mult decât o simplă agregare a opiniilor individuale, este un
produs al unor patternuri complexe de interacțiune socială.

Pe scurt, comunicarea socială care are loc în cadrul unor interacțiuni sociale întâmplătoare, mai
puțin intime, poate crea o opinie publică în adevăratul sens al cuvântului – o opinie publică ce
se extinde dinc olo de calculele individulae și de grupurile sociale coezive (Stimson 1991ș
MacKuen și alții 1989). Nu am vrea să sugerăm însă că indivizii nu joacă nici un rol în această
dinamică a opiniei publice. Unii cetățeni au chiar roluri mai importante decât alții în
diseminarea opiniei, și o sarcină importantă este tocmai identificarea acestor indivizi. Esențial
pentru prezentarea de față este faptul că astfel de constructe micro -teoretice au implicații nu
numai asupra explicațiilor comportamentului individual ci și asupra consecințelor
interdependenței comportamentale pentru comunitatea politică.

III Răspunsurile psihologiei politice

Am văzut cum modelul cetățeanului orientat spre scop, și motivat instrumental e destul de clar
în o serie de studii cu orientare s ociologică, vom arăta în cele ce urmează cum același cetățean
a fost redescoperit de psihologii politici în cercetări care abordează probleme diverse ca mass
media, politici rasiale și strategii euristice în procesele de luare a deciziilor politice.

A Efe ctele mass media

Un punct de interes pentru primele studii realizate la Universitatea Columbia a fost reprezentat
de efectele mediatice asupra cetățeanului și asupra alegerilor sale individuale. După aproape
douăzeci de ani de cercetări, însă, Klapper (19 60) descrie eforturile în această direcție ca
“modelul efectelor minimale“. Suporterii acestei idei susțin că impactul mass media asupra
politicului este foarte probabil atenuat datoriă unei serii de motive:

1) Cetățenii nu dau suficientă atenție mesajulu i mediatic pentru a putea fi afectați de acesta
2) Mesajele sunt adesea contradictorii și intermitente și au tendința să se anuleze reciproc
3) Procesele de la nivel individual – atenția selectivă și memorarea bazate pe predispoziții
politice pre -existente – tind să distorsioneze mesajele mediatice și să anuleze astfel efectele
acestora.
4) Orice mesaj care găsește o cale către individ a fost prelucrat în cadrul patternurilor de
interacțiune și comunicare socială.

Astfel, în special în măsura în care patte rnurile de comunicare socială funcționează în interiorul
grupurilor sociale coezive care reflectă interesele și caracteristicile individului, un alt element
al mediul politic extern poate fi ignorat.

15 O mare parte din primele studii ale efectelor mass medi a s-au centrat pe consecințele politice
ale denaturărilor: Cum sunt afectate preferințele politice ale oamenilor de mesaje mediatice
distorsionate? Două procese interdependente – unul la nivel individual și celălat la nivelul mass
media – fac problematică încercarea de a identifica efectele distorsiunilor. În primul rând, în
special în Statele Unite, mass media a evoluat conștient în direcția unui stil de relatare detașat și
obiectiv. În practică însă, aceasta a însemnat că presa partizană a fost adesea în locuită cu o
presă conflictuală (Iyengar și Kinder 1987). În loc să continue rolul asumat în secolul XIX de
campioană al partizanatului pentru anumiți candidați sau anumite partide, presa modernă și -a
creat rolul de observator profesionist, detașat politic și critic. Un astfel de rol pune frecvent
mass media într -o poziție conflictuală cu ambele părți aflate în competiție politică. Într -adevăr,
am putea susține că noua mass media creează un nou tip de distorsiune – distorsiunea
obiectivității.

În al doilea rând, și întorcându -ne la discuția noastră anterioară despre utilitatea mai mare a
informației distorsionate pentru indivizii mai sofisticați din punct de vedere al informării
politice, această tendință a produs o informație care este adesea mai costisoto are și de aceea
mai puțin utilă pentru mulți dintre cetățeni. Dacă informația care nu are o dostorsiune clară este
dificil de integrat și de încorporat în procesul de luare a deciziilor atunci mass media din
prezent a devenit din ce în ce mai puțin relevan tă pe măsură ce a devenit din ce în ce mai
detașată și mai conflictuală. Ziarul modern, de exemplu, se găsește într -o poziție în care nu
putem spune că are o influență politică puternică dat fiind că audiența să este formată doar din
persoane extrem de int eresate de politică și care sunt dispuse să plătească prețul ridicat al unei
serii întregi de operații de cernere, sortare și evaluare a informației politice nepartizane
prezentate de ziarul respectiv. Cu alte cuvinte, dat fiind că media a ajuns să aibă o poziție
conflictuală față de toate partidele de pe scena politică, cetățeanul nu poate utiliza mass media
ca o sursă de informare cu costuri reduse. Și astfel, nu e deloc surprinzător că utilitatea
rapoartelor mediatice ca surse de informare politică a tin s să descrească pentru mulți dintre
cetățeni, și că, în același timp, impactul mass media asupra punctelor de vedere ale cetățeanului
este foarte dificil de estimat. Pe scurt, informația fără distorsiuni este adesea mai puțin
folositoare și de aceea are o influență mai scăzută.

Aceste probleme sunt proabil ilustrate cel mai bine de studiul lui Beck (1991). Conform acestui
studiu, susținătorii Partidului Democrat acuză presa de o orientare în favoarea Partidului
Republican, iar susținătorii Partidului Repub lican acuză presa că distorsionează informațiile
astfel încât acestea să fie în favoarea democraților. Astfel de efecte sunt importante în special
deoarece ele operează în sens opus – de la efect spre comunicarea socială. În timp ce cetățeanul
proiectează (adesea în mod greșit) propriile sale preferințe partizane asupra colegilor săi de la
locul de muncă, el poate de asemenea să proiecteze (adesea în mod greșit) preferințe opuse
asupra ziarelor pe care le citește. E destul de clar faptul că prețul plătit pe ntru obiectivitate este
o intensificare a criticilor din partea partidelor din ambele tabere. Dacă cetățenii cu un nivel
ridicat de sofisticare politică consideră mai valoroasă informația pentru care e foarte ușor de
recunoscut un anumit tip de distorsiune – distorsiune care este clar în avantajul unui anumit
partid – atunci dezamăgirea față de noua orientare spre detașare și obiectivism a mass media e
probabil ușor de înțeles. Ceea ce este însă mai puțin explicabil e de ce avem față de mass media
modernă a stfel de așteptări primitive.

16 Un pas înainte semnificativ pentru cercetările interesate de mass media s -a realizat în momentul
în care cercetătorii au început să acorde atenție procesului de stabilire a agendei politice
(Erbring și alții 1980; MacKuen 19 81). Eforturile dedicate inițial înțelegerii consecințelor
politice ale relatărilor mediatice au fost redirecționate de la distorsiunile media spre spațiul
dedicat evenimentelor în relatările mediatice, pornind de la ideea că influența mediatică nu
înseamn ă doar a spune oamenilor cum să voteze ci este mai degrabă o influență asupra
percepțiilor cetățenilor despre importanța pe care o au diferite probleme. În termeni mai
simpli, argumentul sugerează că poblemele care se regăsesc în relatările mediatice devi n
problemele pe care cetățenii le văd ca fiind importante, și astfel legătura dintre problemele din
peisajul politic real pe de o parte, și percepțiile oamenilor asupra acestui peisaj pe de altă parte
depinde în mod fundamental de ceea ce este relatat in m ass media.

Erbring și alții (1980:21) au avut o contribuție remarcabilă la dezvoltarea cercetărilor interesate
de stabilirea agendei politice prin încercarea de a demonstra existența unor “efecte mediatice
condiționate de auditoriu și care sunt înglobate într-un model al relevanței specific pentru
fiecare problemă“. Ei au arătat că percepțiile cetățenilor asupra problemelor naționale include o
componentă importantă locală și care este explicată prin variația relatărilor din media. Chiar
dacă variabilitate a condițiilor locale este luată în considerare, spațiul mediatic destinat relatării
variatelor probleme de politică publică de către mass media locală are un impact important
asupra a ceea ce oamenii consideră ca fiind important. În același timp, autorii a rată de
asemenea că receptivitatea față de agenda mass media depinde de cei care primesc mesajele –
depinde de preocupările și preferințele personale ale oamenilor.

Această ultimă observație este în mod special importantă pentru că vine în sprijinul unei
tendințe emergente în sociologia politică – interesul pentru intersecția dintre informația oferită
de mediu și preferințele individuale ale cetățenilor. În cazul comunicării sociale, cetățenii
încearcă să construiască patternuri de interacțiune socială car e minimizează șansele lor de a fi
expuși unor mesaje politice dezagreabile, iar în alte situații mesajele comunicate social sunt fie
deghizate fie percepute eronat pentru a exagera congruența acestora (MacKuen și alții 1990).
Respectarea unei preferințe in dividuale a cetățeanului este însă mai problematică în cazul
relației cu mass media din două motive. În primul rând, numai un număr foarte restrâns de
alternative stau de obicei la dispoziția cetățenilor – sunt foarte puțini cetățenii care citesc un alt
ziar decât publicațiile locale. În al doilea rând, chiar și dacă un număr mai mare de alternative
ar fi disponibil, cum este de exemplu cazul emisiunilor de știri ale diferitelor posturi de
televiziune, acestea sunt de obicei destul de omogene și uniforme în conținutul informatic
relatat. Totuși, preferințele individuale sunt încă invocate atunci când vorbim despre
interpretarea informației furnizate de către mediu: oamenii tind să fie critici față de mass
media dat fiind că ei percep relatările ca nefavorabi le taberei politice din care fac parte. De
asemenea, răspunsul la relatările mediatice este selctiv – nu toți oamenii cred în aceeași măsură
că toate problemele prezentate de media au aceeași importanță.

Studii recente realizate de Iyengar și Kinder (1987 ) și Iyengar (1991) au pus în evidență
existență unor alte forme de influență mediatică, mai subtile. În cadrul unei serii de
experimente creative și bine construite, Iyengar și Kinder examinează nu numai consecințele
construirii agendei politice de către mass media, ci și impactul fenomenului de “priming” –
prezentare informației prealabil formulării sarcinii de prelucrare a acesteia. Cetățenii au o

17 capacitate limitată de prelucrare a informației, ei utilizează în elaborarea unor evaluari politice
doar o a numită parte din informația care le este oferită, astfel că alegerile pe care ei le fac se
bazează doar pe un număr limitat de criterii. Corespunzător, determinantul esențial al
succesului unui partid sau al unui candidat este adesea setul de criterii util izat de cetățean în
procesul de luare a deciziilor, iar Iyengar și Kinder susțin că media are capacitatea de a pre –
determina deciziile cetățeanului prin prestabilirea criteriilor de evaluare. Încă odată, rezultatele
sprijină importanța intersecției dintre informația furnizată de către mediu și preferințele politice
ale celor care sunt expuși sursei de informație politică. În formularea preferată de Iyengar și
Kinder (1987) “Prezentarea prealabilă a informației are cel mai mare impact atunci când
telespectat orii sunt predispuși prin existența unei teorii bine construite și accesibile să vadă o
conexiune între [de exemplu] responsabilitățile președintelui și situația în care se află țara“. Iar
pentru cei mai mulți dintre cetățeni, aceasta înseamnă că preferinț ele partizane se intersectează
cu relatările din mass media pentru a determina măsura în care va avea loc efectul priming,
efectul prezentării prealabile.

În cadrul unei cercetări ulterioare, Iyengar (1991) investighează importanța modului de
prezentare a informației de catre mass media, efectele modului în care media încadrează
prezentarea informației într -un anumit context, media framing – aceste efecte mediatice se
observă în atribuirea responsabilității pentru problemele politice. El susține că princip alul mod
de comunicare caracteristic televiziunii – prezentarea episodică a unor evenimente specifice –
încurajează atribuirea responsabilității pentru problemele politice unor persoane mai dergabă
decât unor forțe politice și sociale mai largi. Ca și în s ituația descrisă anterior, observăm
importanța intersecției dintre preferințele și predispozițiile cetățeanului pe de o parte și
informația oferită de mediu pe de altă parte. În mod special, partizanatul tinde să limiteze
efectele de încadrare. În formular ea autorului – “Afilierile partizane ale indivizilor constituie
pentru aceștia o importantă resursă cu ajutorul căreia să reziste la sugestiile de a utiliza noi
încadrări”. (126).

Măsura în care cetățeanul joacă un rol activ sau pasiv în obținerea și int erpretarea informației
oferite de mass media este un subiect deschis interpretărilor alternative. În mod cert Downs
(1957) ar fi atribuit un rol important individului care, în această interpretare, ar fi fost cel care
realizează calculele economice pentru identificarea surselor de informare care prezintă
informația distorsionată în sensul dorit de individ. Din contră, Iyengar și lkinder (1987) văd
indivizii ca victime ale mass media care se află în afara controlului lor – două din capitelolele
acestor autor i au titluri care descriu cetățenii ca victime ale stabilirii agendei politice și ale
fenomenului de priming realizate de mass media. Indiferent de interpretarea particulară dată
rolului pe care îl joacă cetățeanul, studiile adresate mass media sunt aproap e întotdeauna
preocupate de întreabarea dacă spectatorii răspund la mesajul mediatic în calitate de cosumatori
ai informației politice orientați spre scop și motivați instrumental.

B Rasa și politicul

Interesul din ce în ce mai mare pentru intersecția d inte individ și mediu este ilustrat de o serie
de controverse din literatura interesată de relația dintre rasă și politică în Statele Unite. În
general, această literatură își propune să explice sursele conflitelor rasiale din viața politică. În

18 mod specia l, de ce și în care circumstanțe cetățenii albi au preferințe politice, alegeri și
comportamente care sunt ostile cetățenilor negri?

Autorii acestui capitol s -au implicat într -o încercare de a pune în relație politica rasială și
schimbarea politică și ele ctorală. Carmines și Stimson (1989) susțin că evoluția relațiilor rasiale
este responsanilă de transformările din politica Statelor Unite. Începând cu Congresul, filtrată
prin partidele politice, și în final demonstrată în cazul alegerilor și loialităților alegătorilor,
scena politică amaricană a fost reorganizată din punct de vedere al relațiilor rasiale. Huckfeldt
și Kohfeld (1989) arată că apartenența rasială nu numai că a devenit din ce în ce mai importantă
dar a surclasat chiar importanța clasei social e ca principiu de organizare în politica americană
contemporană. Astfel încât, importanța clasei sociale a fost în mod frecvent eclipsată de
ascendența rasei ca principală linie de clivaj în cadrul alegerilor americane.

Aceste studii împărtășesc un punct de vedere comun conform căruia rasa este una dintr -o serie
de linii de conflict politic posibile. Și astfel ele ar putea fi subsumate la ceea ce Bobo (1983) și
Glaser (1994) numesc teriile conflictului de grup în studiul ostilității rasiale. Raționamentul
care fundamentează aceste teorii este că în circumstanțe sociale, instituționale, și de mediu
speciale, rasa devine linia de clivaj politic cea mai importantă. Politica rasială nu este ceva care
se întâmplă pur și simplu în capul alegătorilor. Politica ras ială este un produs al timpului,
locului, și al circumstanțelor, dat fiind că un set particular de astfel de condiții determină
realizarea unor interese și impulsuri particulare. Pentru Carmines și Stimson aceast lucru
înseamnă că politica rasială devine i mportantă datorită elitelor politice care aleg un moment
propice pentru a plasa problema rasială pe agenda politică. Pentru Huckfeldt și Kohfeld, acest
lucru înseamnă că rasa devine de obicei mai importantă atunci când dominația politică a albilor
este ame nințată numeric de prezența negrilor, și când politicienii reușesc să formuleze apeluri
la coalizare care exploatează cu succes diviziunea rasială.

Prima linie de rezistență împotriva unor astfel de argumente este afirmația că rasa nu are
importanță, sau cel puțin importanța politică a rasei este evident exagerată. Cel mai recent
avocat al unei astfel de poziții este Abramowitz (1994) ale cărui studii sunt o replică la
Carmines și Stimson (1989). Linia generală de argumentare, care a fost de altfel oferită adesea
de lucrarile lui Wolfinger și Aresneau (1987), este că atitudinile rasiale nu explică în prea mare
măsură diferențele în afilierea partinică sau alegerile votanților atunci când este luat în
considerare și efectul altor opinii politice. În consecin ță, atitudinile oamenilor în ce privește
drepturile civile sunt independente de preferința pentru un anumit partid sau candidat.

Se pot formula mai multe răspunsuri le critica “rasa nu contează“. Un răspuns, cu rădăcini în
psihologia politică cognitivă, s usține că pentru mulți dintre votanți o mare parte dintre opiniile
politice sunt organizate cognitiv în funcție de rasă, și în consecinșă rasa tinde să permeeze o
serie largă de probleme de politică publică (Hamil și alții 1985). Un al doilea răspuns, din
partea sociologiei politice a rasei, susține că afirmația “rasa nu contează“ nu trece testul
realității macro politice. Dacă într -adevăr consecințele politice ale rasei nu ar fi relevante cum
se explică procentul de 90% dintre cetățenii de culoare care spr ijină cu regularitate candidații la
președenție ai Partidului Democrat, în timp ce majoritatea albilor au sprijinit candidatul
Partidului Republican în toate campaniile electorale începând cu 1964?

19 Chiar și în rândul celor care acceptă premisa că rasa contează apare un dezacord semnificativ
cu privire la natura efectelor rasiale în politică. Teoreticienii conflictelor de grup susțin că
politica rasială este rezultatul competiției politice pentru resurse limitate între albi și negri și
este astfel determina tă de modul în care actorii politici evaluează realitatea. Spre deosebire de
aceștia, teza rasismului simbolic susține că un conflict rasial este de fapt rupt de realitate –
distanțat de circumstanțele reale și interesele actorilor. Mai degrabă, onflictul rasial este
determinat de prejudecăți și ostilitatea față de negrii și este astfel stimulat și manipulat prin
intermediul problemelor și apelurilor simbolice (Sears și alții 1979).

Nu ne propunem aici să susținem una sau cealaltă dintre pozițiile acestei dezbateri – ne
rezervăm un astfel de rol de partizanat intelectual pentru alte dispute! Scopul nostru este mai
degrabă acela de a arăta care sunt originile fiecăreia dintre aceste explicații alternative în relație
cu tradițiile consacrate ale cercetării în domeniul comportamenutlui politic. Abordarea
conflictului rasial din perspectiva teoriilor conflictului de grup se situează în tradiția clasică a
sociologiei politice care vede fenomenele macro -politice ca rezultate ale intersecției dintre
scopurile și or ientările individuale pe de o parte și mediul politic și social pe de altă parte. Cele
două argumente – “rasa nu are importanță” și “conflictul rasial este același lucru cu
prejudecata” – provin din concepțiile individualiste ale comportamentului politic ș i din tradiții
intelectuale care explică fenomenele macro -politice fie în termeni de impulsuri individuale fie
de norme culturale internalizate. Se poate observa aici că teza conflictului de grup este destul
de ambiguă cu privire la rolul jucat de prejudec ată în conflictul rasial. Susținătorii abordării din
perspectiva conflictului de grup ar putea să fie în favoarea ideii că prejudecata joacă un rol
esențial în dinamica unui conflict rasial sau dimpotrivă, că rolul său este nesemnificativ. Lucrul
pe care a bordarea conflictului de grup îl susține în mod clar este că prejudecata în sine nu este o
explicație adecvată pentru conflictul rasial – conflictul rasial poate exista chiar și în lipsa
prejudecăților și, alternativ, prejudecățile pot exista chiar și atun ci când nu există un conflict
rasial.

C Tehnici euristice în procesul de luare a deciziilor

Nu este de loc o noutate faptul că o mare parte din cetățeni au cunoștințe și informații limitate
depre politică și afaceri publice. În timp ce doar o minoritate dintre cetățeni sunt bine informați,
majoritatea – și de cele mai multe ori marea majoritate – nu au deloc informații despre date
esențiale, probleme importante și personalități politice semnificative. Dacă celor mai mulți
dintre cetățeni le lipsesc astfel de informații politice elementare cum pot ei participa efectiv la
viața politică? Într -adevăr, cum pot ei formula opinii politice care să aibă sens? Și totuși, cei
mai mulți dintre cetățeni nu numai că au opinii politice dar pot și să le exprime în legătu ră cu o
serie destul de largă de teme politice. Mai mult, chiar dacă aceste atitudini în mod evident nu
reprezintă judecăți raționale derivate logic din premise filosofice mature și bine articulate, ele
nu sunt totuși rezultatul unor simple capricii. Cei m ai mulți dintre oameni par să știe de ce
preferă o anumită poziție politică și nu alta, iar acest lucru le asigură cel puțin potențialul de a
se implica într -o acțiune politică. Cum este acest lucru posibil dată fiind lipsa lor de atenție la
ceea ce se înt âmplă în politică și informațiile extrem de sărace pe care dețin în legătură cu
politicile publice?

20 Anthony Downs (1957) a fost primul analist preocupat în mod serios de problema informației
politice în democrațiile de masă moderne. Considerând că informa rea în legătură cu detaliile
problemelor politice are în general costuri mai ridicate decât beneficiile relative pe care cineva
le-ar avea dacă ar vota rațional bazându -se pe aceste informații detaliate, el susține că pentru
majoritatea cetățenilor este ir ațional să devină foarte bine informați despre afacerile publice.
Downs (1957: 210) identifică trei tipuri de costuri implicate în procesul de informare:

1) Costurile de achiziționare sunt costurile necesare colectării, selectării și transmiterii
datelor
2) Costurile de analiză sunt costurile necesare unei analize factuale a datelor
3) Costurile de evaluare sunt costurile necesare relaționării datelor sau a analizelor
factuale cu scopuri specifice, adică evaluării acestora .

Împreună, aceste costuri const itue o barieră formidabilă pentru cineva care ar dori să devină
informat în legătură cu politica – chiar prea formidabilă, susține Downs, pentru ca cei mai mulți
cetățeni să mai investească timpul, atenția și resursele necesare unei informări politice
adecvate. Astfel, comportându -se rațional, cetățenii sunt puternic motivați să găsească o serie
de scurtături în procesul de colectare și utilizare a informației. Aceste simplificări le permit să
ia decizii politice și să -și formeze preferințe politice chiar ș i fără a fi perfect informați cu
privire la conținutul și detaliile problemelor politice. Pe scurt, utilizarea acestora conduce la
existența unor cetățeni informați minimal – dar totuși informați.

Lucrările lui Downs care investighează atât de intuitiv bazele raționale ale ingnoranței, au
deschis o direcție de studiu urmată de un număr mare de studii din domeniile psihologiei
sociale și psihologiei cognitive, studii care au abordat cu precădere procesul de luare a
deciziilor în condiții de complexitate și incertitudine (pentru o recenzie comprehensivă a
acestor studii vezi Ottati și Wyer (1990)). Începând cu lucrarea extrem de influentă a lui
Tversky și Kahneman (1974), această direcție de investigație a descris modul în care indivizii
utilizează o varietat e impresionantă de euristici – adică de proceduri cognitive care reduc
procesul complex al rezolvării de probleme la operații raționale mai simple – pentru multe din
deciziile sociale.

Kahneman și Tversky au identificat patru euristici fundamentale care permit indivizilor să se
concentreze asupra unui set limitat de informații în luarea deciziilor evitând astfel să se
angajeze într -o analiză detaliată a tuturor informațiilor care le stau la dispoziție. Aceste
principii sunt accesibilitatea, reprezentativi tatea, ajustarea și simularea. În rezumat,
accesibilitatea se referă la trăsăturile cele mai vizibile ale unei situații de decizie, astfel că
indivizii nu trebuie să ia în considerare toate informațiile pe care le -ar putea obține și nici
măcar toate infor mațiile relevante. De exemplu, pentru a decide dacă dorește sau nu să se
identifice cu liberalii, un cetățean ar putea să să ia în considerare doar personalitățile cele mai
proeminente din rândul liberalilor cum ar fi Senatorul Kennedy sau Jesse Jackson și nu va fi
nevoit astfel să considere toate figurile politice și organizațiile care sunt incluse în categoria de
liberal. Reprezentativitatea reprezintă probabilitatea ca o anumită informație, o anumită unitate
informațională să fie inclusă în clasa de info rmații căreia îi aparține. Astfel reprezentativitatea
se referă la măsura în care o informație este tipică – măsura în care această informație are
proprietățile centrale sau definitorii ale unei anumite clase de informații. Un principiu euristic

21 reprezenta tiv ar putea fi invocat de exemplu, atunci când un alegător a luat în considerare rasa
candidaților într -o competiție între un candidat alb și un candidat negru pentru a estima care
dintre aceștia este democrat și care republican. În cazul unor alegeri în care rasa e un criteriu
important e mult mai probabil ca afro -americanii să fie democrați și nu republicani în timp ce
albii e foarte probabil că sunt doar republicani. Faptul că nu întotdeauna se întâmplă așa este
ilustrativ pentru una din proprietățile e uristicilor, și anume : nici un principiu euristic, inclusiv
reprezentativitatea, nu poate fi utilizat fără o anumită probabilitate de eroare.

Ultimele două principii euristice descrise de Kahneman și Tversky implică un grad mai înalt de
prelucrare cognit ivă decât accesibilitatea sau reprezentativitatea. Principiul ajustării se referă la
schimbările care au loc după primul răspuns tentativ în cadrul luării unei decizii. Răspunsul
inițial, sau ancora, este ajustat pe măsură ce informații relevante noi sunt luate în considerare în
procesul decizional. Astfel, pentru a estima ideologia politică a unui candidat poate fi util dacă
am cunoaște că el/ea face parte din Partidul Democrat și să decidem bazându -ne pe această
informație că este mai probabil să fie o pe rsoană liberală. Dar această estimare inițială ar putea
fi ajustată dacă aflăm între timp că acest candidat nu este de acord cu legalizarea avorturilor, că
este în favoarea pedepsei cu moartea, și că sprijină menținerea unui buget strict. Cu alte
cuvinte, estimarea ancoră este modificată pe măsură ce informații relevante noi devin
accesibile.

Ultimul principiu euristic studiat de Kahneman și Tversky implică un grad și mai mare de
prelucrare congnitivă din partea decidentului. Euristica simulării poate fi u tilizată atunci când
individul nu are la dispoziție informații relevante și este nevoit să încerce să anticipeze
consecințele unui anuit scenariu decizional. Pentru a decide dacă va sprijini un anumit proiect
militar Ministrul Apărării va încerca să decidă dacă proiectul respectiv este fezabil, eficient și
dacă merită investiția necesară, dacă va asigura într -adevăr un nivel de securitate națională mai
ridicat. Se observă aici că informația existentă are doar o valoare limitată în situația dată pentru
că fa ctorul crucial este reacția probabilă a potențialilor adversari – situația ilustrează gradul
semnificativ de prelucrare cognitivă implicat în aplicarea euristicii simulării.

Aplicațiile euristicilor în psihologia politică nu fac de obicei trimiteri explic ite la principiile
euristice discutate de Kahneman și Tversky ci descriu euristici mai specifice relevante pentru
procesul de luare a deciziilor politice. Totuși câteva dintre aceste euristici specifice pot fi
interpretate în cadrul de referință propus de Kahneman și Tverskz. Utilizarea stereotipurilor în
evaluările politice, de exemplu, implică în mod clar aplicarea euristicii reprezentativității.
Oamenii mai puțin înstăriți, de exemplu, ar putea fi considerați leneși și iresponsabili – oameni
care nu meri tă nici un fel de asistență guvernamentală. Alternativa ar putea fi ca aceleași
persoane să fie văzute ca muncind din greu și responsabile dar incapabile de a găsi locurile de
muncă adecvate; această a doua percepție e mai probabil să determine o opinie fa vorabilă
ajutorului guvernamental prin programe destinate creșterii numărului sau calității locurilor de
muncă. Astfel, evaluările stereotipe se bazează pe trăsăturile esențiale sau definitorii ale unui
grup – pe reprezentativitatea lor.

Brady și Sniderm an (1985; vezi de asemenea Sniderman și alții 1991) studiază ceea ce ei
numesc euristica preferințelor. Această euristică permite cetățenilor să facă inferențe despre
orientările diferitelor grupuri cu privire la problemele de politică publică. Autorii sus țin că dacă

22 cetățenii au o anumită opinie despre o anumită problemă politică și au de asemena o anumită
evaluare afectivă a a diferitelor grupuri politice ei vor atribui opiniile proprii grupurilor pe care
le apreciază pozitiv și opinii opuse grupurilor po litice pe care le valorizează negativ. Aceasta va
duce la o estimare destul de adecvată a poziției diferitelor grupuri în legătură cu problemele
politice specifice – chiar dacă mulți dintre cetățeni nu au la dispoziție informații în legătură cu
poziția ado ptată în mod real de grupurile politice în problemele respective.

Așa cum observa Mondak (1994), euristica preferințelor propusă de Brady și Sniderman poate
fi înțeleasă ca o aplicație a euristicii ajustării. Poziția pe care un individ o are referitor la o
anumită problemă politică constituie tocmai ancora pentru estimarea poziției pe care o are în
aceeași problemă un anumit grup politic. Informațiile adiționale – în special, evaluările afective
ale grupurilor politice – conduc la estimări ale pozițiilor g rupurilor. Iar aceste estimări sunt
ajustate pe măsură ce noi informații devin accesibile.

Atât Carmines și Kuklinsky (1990) cât și Mondak (1993) investighează ceea ce ar putea fi
numit indicii despre sursă, o euristică decizională extrem de importantă pe ntru cetățenii care
sunt mai puțin preocupați de viața politică și au acces la mai puține informații politice. Studiile
lor au arătat că atunci când formulează evaluări ale politicilor publice și chiar atunci când își
dezvoltă propriile poziții în legătură cu problemele politice, cetățenii se bazează adesea pe
personalitățile politice proeminente. Astfel, atribuirea deciziei de a crește investițiile militare
din 1980 președintelui Reagan a afectat modul în care acestă politică a fost evaluată de cetățeni
dar acest efect s -a manifestat doar în cazul cetățenilor care nu aveau informații detaliate despre
problema respectivă (1993). În mod similar, studiile experimentale realizate de Carmines și
Kuklinsky (1990) indică faptul că e mai probabil ca cetățenii să -și formeze propriile opinii
depre problemele politice dacă figuri politice foarte vizibile pe scena politică (cum ar fi de
exemplu senatorii Kennedy sau Helms) pot fi identificați fie ca susținători fie ca oponenți ai
unei anumite poziții în problema respect ivă.

Prin utilizarea principiilor euristice cetățenii realizează evaluări relativ informate despre
viața politică și fac uz de informații chiar dacă numărul acestor informații este minimal.
Observăm cum odată cu interesul pentru investigarea acestor probl eme, psihologia
politică reușește să redea cetățenilor calitatea de actori cu scopuri clare și motivați
instrumental în cadrul procesului politic.

IV Concluzie: modele convergente ale cetățeanului democratic în domeniul
comportamentului politic

În înce rcarea de a răspunde provocării lansate de tradiția economiei politice prin rolul
atribuit de aceasta cetățeanului democrat, cercetarea în domeniul psihologiei politice – și
chiar științele politice în ansamblu – au făcut progrese în direcția definirii unu i model
distinct al cetățeniei. Actorul strategic descris de tradiția economiei politice a reapărut în
tradițiile sociologiei și psihologiei politice. Între cele trei tradiții se observă o convergență
care a rezultat în modelul cetățeniei democratice avans at de acestea. Elementul esențial al
acestei convergențe este faptul că modelul propus descrie un cetățean capabil să acționeze
strategic pentru realizarea propriilor scopuri, ambiții și nevoi.

23
Evităm aici intenționat termenul de “rațional”, și mulți dint re economiștii politici nu ar fi
de acord cu înțelesul pe care studiile în domeniul comportamentului politic îl dau
scopurilor cetățeanului. În același timp, un număr foarte mare de cercetători ai
comportamentului politic au acceptat ceea ce Popkin numește alegători raționali (1991:7):
“Pentru ei, ce și pe cine susțin partidele politice constituie obiect de reflecție; ei
reflectează asurpa sensului pe care sprijinul politic îl poate avea; ei reflectează asupra a
ceea ce guvernele fac și ce ar trebui să facă . Iar performanțele guvernelor, partidelor și
candidaților le afectează evaluările și preferințele”. Mai mult chiar, așa cum subliniază
Popkin, astfel de reflecții se realizează prin intermediul unei “raționalități cu informație
limitată” – prin utilizarea unor metode prescurtate, simplificate de colectare și prelucrare
a informației politice.

Controversa majoră în legătură cu definițiile cetățeanului strategic – orientat spre scop –
este generată de posibilitatea ca un astfel de model să aibă consecințe a nalitice reale. Cu
alte cuvinte, întrebarea dificilă e: Care a fost câștigul analitic pe care l -a oferit perspectiva
care pornește de la premisa că cetățenii acționează strategic, instrumental, pe baza
scopurilor proprii? Conform lui Simon (1985), asumpția (sau constatarea) raționalității
oferă avantaje analitice extrem de reduse – simpla afirmație că cetățenii sunt raționali nu
constituie un progres semnificativ spre realizarea unei analize politice convingătoare. E
nevoie de formularea unei serii de asump ții auxiliare pentru a putea genera utilitate
analitică prin adoptarea asumpției unui comportament instrumental al cetățeanului, și de
fapt, acesta este punctul în care începe analiza cu adevărat.

Asumpțiile auxiliare sunt importante pentru o serie de mot ive. În primul rând, ele conferă
sens modelului cetățeanului strategic și a comportamentului instrumental. Un model al
cetățeanului strategic, orientat spre scopuri individuale, generează utilitatea analitică prin
faptul că sugerează că cetățeni își reactu alizează evaluările fată de partide și politicieni
prin considerarea experiențelor anterioare (Fiorina 1981). Un alt model sugerează că
cetățenii care acționează instrumental își reduc costurile necesare informării politice prin
preluarea informațiilor de la alți cetățeni (Huckfeldt și Sprague 1994). Și un al treilea
astfel de model sugerează că cetățenii își reduc costurile informării prin utilizarea unei
serii de simplificări sau euristici (Sniderman și alții 19991). Aceste analize, și multe
altele de al tfel, sunt cel puțin parțial motivate de asumpția că cetățenii acționează în
moduri rezonabile pentru realizarea scopurilor proprii. Dar dincolo de acest punct, ele pot
fi mult mai diferite în modelarea procesului de luare a deciziilor decât pare la o prim ă
privire.

Mai mult chiar, în timp ce conceptul de scop al cetățeanului poate fi considerat
inabordabil printr -o investigație empirică, asumpțiile auxiliare sunt adesea subiectul
evaluării empirice. Astfel, premisa importanței scopurilor individuale ale cetățeanului nu
are prea mare valoare până nu reușim să determinăm cum anume sunt realizate aceste
scopuri. În această direcție este remarcabilă contribuția modelului votantului retrospectiv
propus de Fiorina: acest model descrie consecințele utilizării no țiunii de cetățean orientat
spre scopuri proprii și oferă o bază pentru investigații empirice.

24 Într-adevăr, o mare parte din cercetările contemporane în domeniul comportamentului
politic se centrează asupra consecințelor premisei scopurilor cetățeanului. Studiul realizat
de Sniderman și alții (1991) este un exemplu al acestui program general de cercetare:
interesul central aici este pentru modul în care cetățenii raționează asupra alegerilor pe
care le au de făcut și propune o anumită modalitate de a da se ns conceptului de scop al
cetățeanului prin descrierea a ceea ce ei numesc “ lanțuri raționale ”. Pe scurt, provocarea
definirii cetățeniei lansată de psihologia politică a primit un răspuns în mare parte prin o
răstunare a situației. Mai degrabă decât să s e concentreze asupra politicului, noua
perspectivă examinează modul în care cetățenii încearcă într -o abordare cât se poate de
rațională să scadă costurile obținerii și prelucrării informației politice.

Am putea de asemenea sugera că o “nouă abordare” c aracterizează o mare parte din
cercetările în domeniul sociologiei politice. Mai degrabă decât să se centreze pe măsura
în care indivizii sunt reflexii ale mediilor și contextelor și grupurilor în care aceștia sunt
incluși, noua perspectivă examinează modu l în care scopurile individuale ale cetățeanului
sunt realizate sau nu în cadrul unor configurații particulare de timp, spațiu, context.
Comportamentul individual nu mai este înțeles ca un produs al determinaților exogeni, în
schimb, alegerile cetățenilor sunt considerate ca fiind interdependente cu cirsumstanțele
în care acestea au loc. În același timp în care preferințele țin cont de informațiile
provenite de la surse de informare controlate de către mediul în care acestea există,
cetățenii au de asemenea capacitatea de a influența mediul conform preferințelor lor prin
utilizarea propriilor criterii de selectarea a informațiilor. Pe scurt, informația politică este
obținută la intersecția dintre scopul cetățeanului definit la nivel individual și oferta de
informație politică determinată de către mediu.

Poate nu neapărat intenționat, cercetătorii economiei politice au lansat în definirea
conceptului de cetățenie o provocare care în final a oferit și o parte a soluției pentru
problemele investigate de psiholo gia politică și sociologia politică. Prin recunoașterea
costurilor dar și a beneficiilor cetățeniei, analiza în continuă evoluție a comportamentului
politic pune o serie de probleme vechi într -o nouă perspectivă. În încercarea de a înțelege
cetățenii care erau considereți atât incapabili de a fi independenți cât și neinformați, s -a
născut un nou model al cetățeanului – un model al cetățeanului ca și consumator și
prelucrător de informații politice, care este conștient de costurile acestor informații, își ia
îndatoririle în serios, și reușește în același timp să reziste cu succes impulsului de a fi
consumat de politică și afaceri publice. Produsul final este o perspectivă mult mai realistă
a cetățeniei și a cetățeanului în sistemul politic democratic – o pers pectivă care înțelege
cetățeanul în contextul constrângerilor vieții reale, constrângeri impuse de limitările
inerente ale cetățeanului în rolul său de colector și interpret al informațiilor politice. De
multe ori, această perspectivă revizuită a cetățeanu lui este nu numai mai realistă ci și mai
politică, dat fiind că este structurată pornind de la interese și informații localizate în
caracteristici nu numai individuale ci și ale grupurilor și contextelor în care acești indivizi
sunt incluși.

Referințe:

25 ABRAMOWITZ , A. J. 1994. Issue evolution reconsidered: racial attitudes and partisanship
in the US electorate. American Journal of Political Science , 38: 1 -24.
Aldrich, J.H. 1993. Rational chioce and turnout. American Journal of Political Science,
37: 246 -78.
Alt, J.E. The impact of thhe Voting Rights Act on Black and White voter registration in
the South. Pp. 351 -77 in Quiet Revolution in the South: The Impact of teh Voting Rights
Act 1965 -1980 , ed. C. Davison and B. Grofman. Princeton, N.J.: Princetonn Univ ersity
Press.
Beck, P.A. 1991 Voters’ intermediation environments in the 1988 presidential contest.
Public Opinion Quaterly , 55: 371 -94.
Berger, B. M. 1960. Working -Class Suburb . Berkeley: University of California Press.
Bobo, L. 1983. Whites’ opposition t o busing: symbolic racism or realistic group
connflict? Journal of Personality and Social Psychology , 45: 1196 -210.
Boudon, R. 1986. Theories of Social Change , Berkeley: University of California Press.
Brady, H. E., and Sniderman, P. M. 1985 Attitude attri bution: a group basis for political
reasoning, American Political Science Review , 79: 1061 -78.
Burt, R. S. 1987. Social contagion and innovation: cohesison versus structural
equivalence. American Journal of Sociology , 92: 1287 -335.
Calvert, R. C. 1985. Th e value of biased information: a rational chioce model of political
advice. Journal of Politics , 4: 530 -55.
Campbell, A.; Converse, P.E.; Miller, W.E.; and Stokes, D.E.1960. The American Voter .
New York:wiley.
Carmines, E.G. and Kuklinski, J.H. 1990. Incen tives, opportunities, and the lohic of
public opinion in American political representation, Pp. 240 -68 in Information and
Democratic Process . ed. J. A. Ferejohn and J.H. Kuklinski. Urbana: University of Illinois
Press.
–and Stimson,