See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https:www .researchgate.ne tpublic ation273454357 [607769]

See discussions, st ats, and author pr ofiles f or this public ation at : https://www .researchgate.ne t/public ation/273454357
Violen ț a în familie. Teorii, particularit ă ț i ș i interven ț ii specifice
Book · Januar y 2009
CITATIONS
0READS
18,753
3 author s:
Some o f the author s of this public ation ar e also w orking on these r elat ed pr ojects:
Emotional e xperienc e in r omantic r elatioships View pr oject
Team building eff ects View pr oject
Maria Nic oleta Turliuc
Univ ersitatea Ale xandru Io an C uza
90 PUBLICA TIONS    173 CITATIONS    
SEE PROFILE
Adina Karner
Univ ersitatea Ale xandru Io an C uza
4 PUBLICA TIONS    25 CITATIONS    
SEE PROFILE
Oana Danila
Univ ersitatea Ale xandru Io an C uza
10 PUBLICA TIONS    1 CITATION    
SEE PROFILE
All c ontent f ollo wing this p age was uplo aded b y Maria Nic oleta Turliuc on 07 May 2015.
The user has r equest ed enhanc ement of the do wnlo aded file.

1
Turliuc Maria Nicoleta, Adina Karner Huțuleac , Oana Dănilă, Violența
în familie. Teorii, particularități și intervenții specifice , Editura
Universității „A lexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009, (ISBN 978 -973-703-436-
6).
.

VIOL ENȚA ÎN FAMILIE. TEORII,
PARTIC ULARITĂȚI ȘI INTERVENȚII
SPECIFICE

Turliuc Maria N icoleta,
Adina Karner Huțuleac,
Oana Dănilă

2

CUPRINS

1. VIOLENȚA ÎN FAMILIE: DEFINIȚII ȘI TEORII (Maria Nicoleta Turliuc și
Oana Dănilă)
1.1. Delimitări și precizări conceptuale
1.1.1. Raportu l natură -cultură
1.1.2. Agresivitate, agresiune, violență
1.1.3. Violența în familie
1.2. Modelul factorilor multicauzali al violenței intrafamiliale
1.2.1. Familia – context al apariției violenței domestice
1.2.2. Contextul socio -cultural
1.2.3. Vulne rabilitatea familială și individuală
1.2.4. Stresorii orizontali și verticali
1.2.5. Resursele și suportul social
1.3. Unele dificultăți în investigarea fenomenului
1.3.1. Miturile cu privire la violența domestică
1.3.2. Minimalizarea efectelor violenței
1.3.3. Izolarea socială
1.4. Abordări teoretice ale violenței conjugale
1.4.1. Teoriile biologice
1.4.2. Teoriile sociologice
1.4.3. Teoriile psihologice și psihosociale
1.4.4. Teoriile integrative centrate pe interacțiune

2.PARTICULARITĂȚILE AGRESORILOR B ĂRBAȚI (Oana Dănilă și Maria
Nicoleta Turliuc)

3
2.1.Abuzatorul, din perspectiva câtorva abordări teoretice
2.2. Caracteristicile agresorilor domestici
2.3. Justificările propriilor acte ale agresorilor domestici
2.4. Tipologiile agresorilor domestici
2.5. A gresorul persoanelor în vârstă

3. CONSECINȚELE VIOLENȚEI INTRAFAMILIALE ASUPRA VICTIMELOR
(Oana Dănilă și Maria Nicoleta Turliuc)

3.1. Femeia victimă a violenței domestice
3.1.1. Consecințele pe plan fizic
3.1.2. Cazul femeilor însărcinate
3.1.3. Conseci nțe psihologice, emoționale și sociale
3.1.4. Ciclul violenței domestice
3.1.5. De ce nu pleacă femeia abuzată ?
3.2. Copilul, victimă a violenței domestice

4. MODELE PSIHOTERAPEUTICE CONTEMPORANE DE INTERVENȚIE ÎN
CAZURI DE VIOLENȚĂ DOMESTICĂ (Adina Karn er Huțuleac)
4. 1. Un model de psihoterapie sistemică aplicat în domeniul violenței fizice din
cadrul cuplurilor
4.1.1. Introducere
4.1.2. Planul time -out
4.1.3. Ordinea simbolică
4.1.4. Importanța calmării
4.1.5. Procese neurologice
4.1.6. Reflecție, m entalizare și auto -funcționarea reflexivă
4.1.7. Posibilități de tratament
4.1.8. Funcția reflexivă și întrebările circulare
4.1.9. Capacitatea reflexivă și abordarea narativă
4.1.10. Concluzii

4
4.2. Un model de intervenție psihoterapică centrată pe afect (ACT)
4.2.1. Introducere
4.2.2. Afectul și emoția din perspectiva terapiei centrate pe afect (ACT)
4.2.3. Terapia centrată pe afect și protocolul dobândirii abilităților de management
afectiv
4.3. Un model psihoterapeutic feminist -sistemic de intervenți e în cazurile cuplurilor
violente
4.3.1. Introducere
4.3.2. O perspectivă feministă asupra agresivității în cuplu
4.3.3. Perspectiva masculină
4.3.4. De -structurarea momentului violent
4.3.5. Poziția femeii victimă
4.3.6. Alianța
4.3.7. Conc luzii

Bibliografie

5
1. VIOLENȚA ÎN FAMILIE: DEFINIȚII ȘI TEORII

1.1. Delimitări și precizări conceptuale

1.1.1. Raportul natură -cultură
Agresivitatea are, indubitabil, un caracter natural, instinctiv, ea jucând un rol
important în supravie țuirea speciilor. În tendința sa spre conservare, spe cia umană și -a
realizat comportamentul sexual, de reproducere, de ex plorare, de hrănire, de
siguranță și confort și pe calea a gresivității. Agresivitatea este implicată, de exemplu,
în multe din compor tamentele sociale: în lupta pentru autoafirmare, în conduita
competitivă sau în depășirea dificultăților vieții. Registrul de manifestare al agresivității
se întinde de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuzul ajutorului, ironie și
tachinare, pâ nă la atitudinile de amenințare și actele de violență propriu -zisă.
Amenințându -ne direct sau indirect siguranța de fiecare zi în mod dureros,
violența ține de viața cotidiană a societății noastre, dar și de o realitate culturală, de o
parte a discursuril or care privesc societatea umană. În ontologia ființei umane și a
personalității sale există și continuă să fie interiorizate modele culturale care
structurează semnificațiile limbajului gestual și ale celui articulat, ale reacțiilor
comportamentale, atitu dinale și ale comunicării subiective . Uneori, acțiunile agresive
se insinuează și în desfășurarea unor con duite considerate calme sau non -violente.
Cercetarea conduitelor agresive mai evidente s emnalează prezența brutală și dramatică
a violenței în toate aspectele distructive gândite și anticipate, cu declanșări reactive și
consecințe victimologice importante. Manifestările violenței, extrem de variate, sunt
adesea orientate împotriva unor categorii și grupuri vulnerabile ale comunității, ca
minoritățile e tnice, religioase sau sexuale, femeile, copiii și persoanele de vârsta a treia .
Existența umană, modelată sociocultural, implică o luptă anti -entropică între
tendințele sau nevoile persoanei – mereu re -proiectate de procesele mentale și
conștiința de sine – și normele, valorile și așteptările celorlalți, dobândite prin
interiorizarea modelelor educaționale și ale raporturilor interumane . Sensul și
intensitatea agresivității pot orienta distructiv confi gurațiile proceselor psiho –
comportamentale prin care s e proiectează motivațiile frustrante ale personalității.

6
În aceste coordonate, disputa competitivă își are locul său în dezvoltarea
relațiilor familiale, în formarea individului în cadrul stadiilor dezvoltării ontogenetice
sau în contextul evoluției școlar e și profesionale. Ca aspect bazal al naturii umane,
agresivitatea ajunge să se ex primă prin comportamentul asertiv și competitivitate (și)
ca element structurat în etosul culturii. Geneza naturală a agresivității este astfel
radicalizată prin violența di versificată de capacitatea mentală a unei per soane, în
relațiile sale de elaborare anticipativă, de difuziunea psiho -mimetică, de elaborare a
modalităților de atac, de victimizare morală, în cadrul limitelor psiho -comportamentale
elaborate de societate .
Partizanii caracterului dobândit al agresivității susțin că aceasta survine în funcție
de factorii situaționali, fiind un răspuns al individului la condițiile concrete de mediu, la
multiplicarea tentațiilor în societatea de consum (Turliuc, 2007). Rolul ma ss-media, în
special cel al televiziunii, a fost intens cercetat în ultimele decenii. Modele culturale
susținute în media au un impact puternic mai ales asupra personalității în formare. Deși s –
a afirmat că ipoteza cu privire la creșterea comportamentului agresiv ca urmare a
expunerii la programe cu conținut ridicat de violență nu poate fi deocamdată confirmată
empiric, Comstock și Scharrer (1999, apud Evra și Page, 2004) arătau că datele nu susțin
nici ipoteza conform căreia copiii agresivi pur și simplu p referă să privească mai mult
scenele violente. Potrivit autorilor menționați, trei teorii conduc la presupunerea conform
căreia expunerea la violență conduce la creșterea șanselor indivizilor de se implica în
comportamente agresive sau antisociale:
1. Teor ie cogniției sociale, o dezvoltare a teoriei învățării sociale, insistă asupra
proceselor învățării (ale dobândirii achizițiilor și performanței) și a semnificațiilor pe care
indivizii le atribuie sau desemnează celorlalți. Persoanele observă și interprete ază, ținând
seama de context și consecințe, și actualizează comportamentul considerat a fi cel mai
adecvat sau eficient.
2. Neoasociaționismul subliniază ideea stocării gândurilor și imaginilor și a
reactualizării lor. Portretele repetitive ale violenței conduc la creșterea numărului și
varietății comportamentelor antisociale din repertoriul privitorului, la sporirea
conținuturilor mentale și a numărului de aspecte corelate conduitelor antisociale.
3. Teoria excitației subliniază implicarea sau transferul stărilor fiziologice și

7
neurofiziologice (de tipul excitabilității) în realizarea unor comportamente (impulsive sau
a mișcărilor automate: kinetice, parazite, ritmice, ambulatorii etc.).

1.1.2. Agresivitate, agresiune, violență
Agresivitatea. Nefiind sinonimă cu violența, agresivitatea exrimă o dispoziție bio –
psihologică și recțională la situații de mediu, o reacție de apărare, o tendință impulsivă
mai puțin controlată de procesele psihice de integrare în ambianță (Pirozynski, 1991). Ea
reprezintă tendinț a spre conduitele orientată spre obiecte, persoane sau spre sine a căror
intenție este aceea de a produce o vătămare de ordin material, fizic și/sau moral –
psihologic. Ea poate fi definită și ca „tendința de a -l ataca pe celălalt sau orice obiect
susceptibi l de a sta în calea satisfacerii imediate a unei nevoi”, sau ca personalitate a
„unui individ care are obiceiul de a se comporta agresiv” (Larousse. Marele dicționar al
psihologiei, 2006). Agresivitatea este o trăsătură a personalității care poate fi canal izată,
dacă nu scapă controlului rațional. Câțiva dintre factorii psihologici care predispun la o
mai mare potențialitate agresivă sunt: abuzurile suferite în copilărie, anumite antecedente
agresive față de ceilalți sau propria persoană, unele trăsături de personalitate
(impulsivitatea, labilitatea emoțională, iritabilitatea caracterială, toleranța scăzută la
frustrare etc.).
Din punct de vedere biologic, agresivitatea este determinată de particularitățile
funcționale ale unor formațiuni nervoase, ale sist emului nervos și ale sistemului endocrin.
Geneticienii au indicat și faptul că extra -cromozomul Y este mai frecvent întâlnit la
criminalii aflați în detenție și la bolnavii psihic periculoși. Mai recent, neurobiologii au
indicat trei niveluri posibile ale agresivității (W.E. Weiger și D.M. Bear, 1988): 1. nivelul
unui comportament reflex, în mare parte preprogramat genetic, 2. un nivel la care
stimulului îi este asociat o conotație afectivă, în funcție de trăirea individuală și 3. un
nivel de elaborare cogn itivă în care sunt luate în calcul experiențele personale și contextul
sociocultural. Etologii au adăugat faptul că instinctul agresivității, chiar intraspecie,
îndeplinește roluri pozitive: împiedică epuizarea hranei, menține ordinea ierarhică și prin
selecție naturală, asigură conservarea caracteristicilor vitale ale speciei.
Cercetările psihologice și sociologice insistă asupra caracterului dobândit sau
învățat al agresivității. Cea mai completă abordare psihologică a agresivității aparține

8
psihanalizei , care a subliniat importanța agresivității și legătura ei cu sexualitatea.
Învățarea socială și mass -media au un rol important, potrivit teoriei lui Albert Bandura, în
realizarea conduitelor agresive. Teoriile subculturiilor delincvente, a asocierii difer ențiale
sau a oportunităților diferențiale nuanțează și completează această perspectivă.
Mediul este probabil factorul cel mai important în manifestările de agresivitate,
toată lumea fiind de acord că un instinct care să împingă pulsiunea agresivă în afara
individului este de greu de admis. Trecerea la act implică anterior trăirea furiei (sau a
fricii, tristeții), ca stare afectivă negativă ce poate conduce la un comportament agresiv, și
a ostilității – ca atitudine negativă față de celălalt inacceptabil, c are nu ne place, pe care
suntem gata să îl distrugem. Indivizii mai înclinați spre ostilitate și furie sunt mai tentați
să comită și abateri de la normele morale și penale, din moment ce tind să subestimeze
riscul și să facă alegeri riscante. În același ti mp, conform aprecierilor lui K.A. Dodge și
J.D. Coie (1987), indivizii care prezintă descărcări agresive cronice sunt mai capabili să
detecteze intențiile ostile ale celorlalți, fapt care alimentează nivelul ridicat al
comportamentului lor agresiv.
Agresiu nea. Ideea de potențialitate diferențiază agresivitatea, de agresiune și
violență, acestea din urmă implicând trecerea la act sau realizarea actelor agresive.
Agresiunea, în accepțiune etologică, reprezintă „o mobilizare a organismului care duce la
luptă, determinând eventual rănirea sau chiar moartea opozantului”. Din punt de vedere
social, agresiunea trimite la „comportamentul adoptat cu intenția de a face rău celuilalt,
fizic sau psihologic” (Larousse. Marele dicționar al psihologiei, 2006). Evident, ter menii
de „intenție” și „rău” sunt relativ subiectivi. Astfel se și explică faptul că victima,
agresorul și observatorul vor avea perspective diferite asupra caracterului agresiv sau
non-agresiv al unui act sau cu privire la gradul de periculozitate al unei acțiuni agresive.
De toleranța mai mare sau mai mică a societății în privința actelor agresive
depinde de pragul de la care pornind ele se transformă în acte infracționale. În plus,
atitudinile agresive (mimică, gestică, pantomimică) pot avea un caracter provocator și pot
declanșa o reacție agresivă puternică. Cuvintele pot avea un caracter agresiv deschis
(amenințări, injurii, insulte) sau ascuns, insidios (răutăți, ironie, causticitate). Fantasmele
și formațiunile inconștientului cu valoare agresivă pot avea un rol cathartic și sunt adesea
explorate în practica terapeutică.

9
Frustrarea și furia sunt o provocare pentru orice persoană care încearcă să -și
păstreze cumpătul. Atacul și percepția intenției sunt factori situaționali care tind să
producă un răspun s agresiv. În acest caz, reacțiile agresive ale unei persoane favorizează
apariția răspunsurilor agresive ale altcuiva. Nu întâmplător, provocarea prin atac sau
insultă este una din cauzele cele mai frecvente ale agresivității (mai ales pe fondul
consumulu i de alcool). Ca subiect al normei reciprocității, agresiunea poate lua forma
unor reguli precum “ochi pentru ochi”, “dinte pentru dinte”, “viață pentru viață” etc. Ele
explică represaliile produse ca urmare a unui atac. Dar, norma aceasta nu este întotdea una
funcțională. Cel mai adesea, perceperea intenției este aceea care determină declanșarea
sau nu a represaliilor consecutive unei acțiuni. Comparativ cu acțiunile cu consecințe
negative, percepute ca neintenționate, cele considerate intenționate sunt mai curând
judecate ca ostile, dând naștere răspunsurilor agresive.
Cea mai cunoscută teorie a agresiunii este teoria frustrare -agresiune a lui John
Dollard și a colaboratorilor săi (1939 ; apud Turliuc, 2007 ), care au postulat că:
„agresivitatea este întotd eauna o consecință a frustrării” și „frustrarea conduce
întotdeauna către o anumită formă de agresivitate”. Blocarea căii de atingere a unui
anumit scop creează frustrări care, la rândul lor, constituie sursa agresivității. Teoria
țapului ispășitor sugerea ză faptul că teama de sursa frustrării fac ca, destul de frecvent,
agresivitatea să nu fie îndreptată asupra sursei ei, ci să fie re -orientată și re -direcționată
către o țintă -substitut, mai puțin probabil să se răzbune și mai sigură. În fine, teoria
catha rsis-ului indică faptul că actele agresive pot reduce tendința individului de a se
angaja în alte manifestări agresive (Turliuc, 2007). Astfel, indivizii pot evita angajarea lor
în manifestări pline de violență prin implicarea în activități mai puțin dăună toare (cum ar
fi glumele ostile, povestirea unor anecdote pline de violență, observând agresivitatea
altora, reală sau fictivă etc.). Unele studii experimentale au indicat însă faptul că impulsul
agresiv contra unei persoane X scade numai dacă acea persoan ă este agresată sau
pedepsită de altcineva. Cu alte cuvinte, simpla asistență la agresarea altora nu produce
efecte asupra impulsului cu privi re la X .
Violența. Dacă agresivitatea reprezintă starea sistemului psihofiziologic de a
răspunde printr -un ans amblu de conduite ostile (în plan conștient, inconștient sau
fantasmatic) în scopul distrugerii unui „obiect” investit cu semnificație, violența este

10
agresivitatea liberă, exteriorizată sau manifestarea comportamentală a unei stări de
agresivitate.
Noțiun ea de „violență” este definită prin actele care trimit la apelul la forță, la
constrângere sau la încălcarea normelor și a drepturilor celuilalt . Altfel spus, violența
constă în totalitatea conduitelor agresive la care un subiect mai puternic fizic sau mor al îl
supune pe altul mai slab: rele tratamente (copiii maltratați), acte de violență ale
partenerului (femei bătute), sau chiar acțiuni criminale (tâlhărie, viol, omucidere). Prin
urmare, comportamentele violente se regăsesc în domeniul delincvenței și în cel al
periculozității.
Violența include toate comportamentele violente (fizice, psihologice sau sexuale),
de abuz activ sau pasiv (de tipul neglijenței). Cu alte cuvinte, violența reprezintă orice
situație în care ființele umane sunt influențate în ase menea, manieră încât realizările lor
efective, fizice și psihice se află la un nivel mai scăzut decât realizările lor potențiale (J.
Galtung, 1996; apud Curic și Văetiș, 2005). Violența este indicată de diferența dintre
potențial și realitate/realizări . Nivelul potențial este posibil atunci când există
oportunitățile necesare și accesul la resurse. Dacă acestea sunt monopolizate de anumite
persoane (majoritatea aflată la putere) însemnă că nivelul actual de realizare al altor
persoane (grupul minoritar) sc ade sub potențialul lor normal.
O delimitare necesară este aceea între aspectul instrumental și cel emoțional al
violenței. Forma instrumentală se deosebește de cea emoțională prin planificarea acțiunii
agresive. Scopul principal nu este acela de a face rău, ci de a obține anumite rezultate, de
a-și menține sau impune puterea sau statutul. Violența emoțională (sau ostilă) se
realizează cu intenția de a -i face rău cuiva, de a -i provoca suferința și pentru reducerea
tensiunii psihice a agresorului. Această delimitare pătrunde în profunzime, până la
constelația motivațională a actului agresiv.
Acestor forme li se adaugă violența ca agresiune simbolică , ce desemnează „a
agresa semnul sau obiectul care materializează identitatea celuilalt detestat”, semnele
puterii sau ceea ce este definit ca atare (Rachid Amirou, 2003, p. 43). Acestea sunt
agresate și distruse pentru a semnifica o opoziție față de valorile pe care le vehiculează
aceste simboluri. De exemplu, distrugerea de către soțul violent și gelos a hainel or soției
sau incendierea lor echivalează, din punct de vedre psihic, cu nimicirea acesteia.

11
Așa cum sugeram mai sus, impunerea propriei voințe prin forță în relația cu
celălalt se produce mai ales în următoarele condiții: 1. existența unor emoții negativ e care
se răsfrâng asupra celorlalți precum: frica, furia, tristețea etc.; 2. existența unor modele de
comportament violent și 3. unele condiții pot facilita declanșarea și descărcarea
agresivității (situațiile neprielnice, frustrante, factorii climaterici , atacul, percepția
intenției agresive, consumul de alcool/droguri ilicite, simpla vedere a armelor sau
„efectul armelor” etc.).
Violența este considerată a fi un abuz de putere , o modalitate de impunere a
puterii asupra celorlalți dar, în mod paradoxal, ea semnifică uneori și lipsa de putere. În
aceasta situație, dorința persoanei agresive de a se afirma este atât de puternică încât se
transformă în agresivitate distructivă și violență.

1.1.3. Violența în familie
„Violența în familie” versus „violența domestică”. Definirea violenței în familie
s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă, atât datorită complexității fenomenului, cât
și a marii diversități a formelor sale de manifestare. Violența în familie desemnează orice
act de violență fizică, psi hologică sau sexuală care are loc între persoanele între care
există (sau au existat) relații de rudenie: de sânge, căsătorie și/sau adopție.
Conform Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie
(Monitorul Oficial Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, cap.I, art. 2(1)), violența în familie
reprezintă „ orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de
familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică,
sexuală sau un preju diciu material”. Conform aceleiași legi, cap.I, art. 2(2), constituie
violență în familie „împiedicarea femeii de a -și exercita drepturile și libertățile
fundamentale”. Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România
(2000), punând ac centul pe agresiunile exercitate îndeosebi asupra femeilor și copiilor,
definește violența în familie ca fiind „utilizarea constrângerii fizice sau emoționale asupra
unui alt membru al familiei, în scopul impunerii puterii și a controlului asupra acestuia”
sau de „ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea
partenerului sau a copilului”; conform concluziilor acestuia, violența în cadrul familiei
„nu include doar violența fizică (omor, vătămare, lovire), ci și cea sexuală (violul

12
marital), psihologică (șantaj, denigrare, umilire, ignorare, abandon, izolare), verbală
(insultă, amenințare) și economică (privarea femeii de mijloace și bunuri vitale”.
Așa cum notam mai sus, în toate societățile caracterizate printr -o distribuție
inegală a puterii, a statutului social și a resurselor între bărbați și femei, violența
împotriva femeii este prezentă în sensul că femeile nu -și pot valorifica pe deplin
potențialul de care dispun. În familie acesta devine sinonimă cu menținerea unor așteptăr i
și cerințe disproporționate, a unor conduite violente care restricționează alegerile,
oportunitățile, dezvoltarea personală și profesională a femeii, participarea ei la viața
socială sau politică etc.
Violența domestică este inclusă în fenomenul mai ampl u al violenței în familie
sau al violenței intra -familiale. Noțiunea de violență domestică se referă, cel mai adesea,
la actele de violență fizică, psihologică, sexuală dintre partenerii intimi stabili. În acest
context, „violența domestică reprezintă o se rie de comportamente sistematic repetate, de
atac fizic, agresivitate verbală și psihologică, sexuală și economică, pe care un partener le
manifestă asupra celuilalt în cadrul oficializat al familiei sau în relația de conviețuire în
același spațiu” (Turliu c, Dănilă, Lungu, 2008). Violența domestică se manifestă
întotdeauna în relațiile intime, cel mai adesea în spațiul restrâns și privat.
Violența în general și cea domestică în particular are următoarele componente:
directă, structurală și culturală – între care există relații de interdependență, de susținere
și condiționare reciprocă (Curic și Văetiși, 2005). Violența directă este cea mai ușor
observabilă formă a violenței, efectele sale fiind măsurabile, cuantificabile, vizibile.
Bătăile, injuriile, amenin țările, privarea de mijloacele de subzistență (hrană, haine,
medicamente etc.) sau refuzul de a contribui la susținerea materială a familiei și luarea
banilor câștigați de partener (de soție, cel mai adesea) sunt câteva exemple de
comportamente care ilustr ează violența domestică directă.
Violența structurală este cea încastrată în normele sociale, politice și economice
ale societății. Structurile sociale, inclusiv familia, reprezintă instanțe care confirmă,
mențin și chiar întăresc inegalitatea dintre bărba ți și femei. În familie, așteptările rolurilor
de gen feminin și masculin sunt clar diferite, bărbații continuând să fie considerați „Capul
familiei” în ciuda unei tendințe spre o distribuție mai egalitară a sarcinilor și rolurilor
domestice.

13
Violența cult urală reprezintă acele aspecte ale culturii și mentalității specifice
unei societăți care fac ca violența să fie acceptată și tolerată, care o normalizează, care
legitimează formele de mai sus ale violenței. Ea constă într -o serie de credințe de tipul:
„femeia este proprietatea bărbatului”, „capul familiei este bărbatul”, „femeilor le place să
fie abuzate”, „un bărbat care nu -și bate nevasta, nu o iubește” sau „bătaia este o formă de
exprimare iubirii” etc.
Violența domestică este cea mai răspândită, comun ă formă de victimizare a
femeii. În Europa, în fiecare an „sunt grav agresate fizic prin violență domestică mai
multe femei decât mor datorită cancerului și accidentelor rutiere” (Adunarea
Parlamentului European, 2000).

1.2. Modelul factorilor multicauzal i al violenței intrafamiliale

1.2.1. Familia – context al apariției violenței domestice
Existența în cuplu și în familie creează contextul împărtășirii unui grad ridicat de
intimitate, al unor trăiri extrem de intense și al unui număr mare de activități comune. Pe
de o parte, familia este centrul vieții afective și subiectul unor mari idealuri, ceea ce
explică o parte a atracției pe care o exercită. Dragostea, legăturile afective și sexuale,
căsătoria, nașterea copiilor sunt unele din cele mai impresiona nte experiențe din viața
noastră. Pe de altă parte, viața în cuplul conjugal și în familie creează și premisele unor
evenimente neplăcute: cearta, gelozia, violența, relațiile extra -maritale, conflictul dintre
generații, traumele separării, divo rțul sau mo artea (Turliuc, 2004 ). Viața în familie nu
înseamnă doar alianță și suport, ci și posesie și putere, dominare și conflict. Considerată
„spațiul celor mai profunde relații afective și al refugiului din calea adversităților, familia
este cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru faptul că, în familie fiecare își
poate dezveli adevărata față a personalității sale” (Păunescu, 1994, p.90). Nu întâmplător,
s-a afirmat că f amilia reprezintă unul dintre cele mai violente contexte din societate
(Straus, 1991). De exemplu, în SUA șansele unui bărbat de a fi agresat de un membru al
familiei sale sunt de 20 de ori mai mari, comparativ cu o persoana din afara mediului
familial; în cazul femeilor, șansele lor de a fi agresate sunt de 200 de ori mai mari in
interiorul familiei; politia primește cele mai multe solicitări de a interveni în conflictele

14
familiale; polițiștii sunt cel mai frecvent uciși atunci când intervin în cazurile de violență
conjugală, comparativ cu toate celelalte acțiuni și intervenții specif ice (Collins si
Coltrane, 2001) .
Dintre victimele sale predilecte: femei, copii și persoane vârstnice , primii care au
făcut obiectul de studiu al specialiștilor au fost copiii. Bătăile aplicate lor au început să
fie catalogate ca deviante la începutul anil or ’60, de către medicii care au definit
„sindromul copilului bătut” (cf. Pfohl, 2002). „Sindromul femeii bătute” – propus de
Kempe în 1962 și definit ca o „ vătămare deliberată produsă de partener și demonstrabilă
clinic” – este întâlnit în majoritatea caz urilor de violență domestică raportate poliției.
Primele legi care au sancționat abuzul fizic asupra soțiilor au apărut abia la sfârșitul
anilor ‘70 și începutul anilor ’80. „Sindromul bărbatului bătut” este, conform statisticilor
poliției, mult mai rar, f recvența acestuia fiind de 1 -5% din cazuri.
Unele studii care au în vedere efectul sexului asupra violenței familiale arată că
bărbații și nevestele se lovesc cu aceeași frecvență (Straus și Gelles, 1987). Totuși
consecințele violenței soților sunt diferi te de cele ale soțiilor. Violența bărbatului are
consecințe emoționale și de sănătate mult mai serioase pentru familie decât cea a femeii.
Femeile bătute devin tot mai incapabile de a face față schimbărilor din viața lor, trăiesc
cu tema următorului atac ș i sunt incapabile să caute ajutor, în vreme ce bărbații care sunt
loviți de femei continuă să aibă contacte externe, nu devin izolați și sunt, în general, mai
mari și mai puternici decât nevestele lor. Multe din femei reacționează cu agresivitate
pentru a se auto -apăra sau din răzbunare.
În urma unor studii mai recente, Hamberger și colaboratorii (1997; apud Iluț,
2005) au evidențiat că violența femeilor diferă de cea a bărbatului nu doar ca tip de
reacție și ca secvență temporală, ci și ca motivație de adâ ncime: în timp ce femeile se
apără pe ele și pe copii, soții agresează pentru a domina și a menține controlul. Soții se
agresează reciproc, cu intensități și frecvențe diferite: unii cu totul circumstanțial, o
palmă, după care regretă și își cer iertare, a lții cu sadism și repetat.
În afara sexului, o altă caracteristică generală, cum este vârsta, poate fi implicată
în apariția violenței în familie. Mamele adolescente prezintă un risc mai mare de a -și
agresa copiii decât mamele mai în vârstă, datorită lipse i de experiență și tinereții sau unui
stres situațional prezent mai crescut. De asemenea, agresarea nevestei este mult mai

15
probabilă atunci când bărbatul agresor este mai tânăr (Straus și Gelles, 1987).
O familie conflictogenă, în care violența are un grad ridicat de manifestare, devine
un focar de producere și răspândire socială a agresivității. Ca adult, copilul va reproduce,
adeseori modele de agresivitate însușite prin socializare în mediul familial. Familia cu
manifestări agresive, numai între membrii acesteia, la care copilul nu participă ca actor și
nu este victimă directă, ci asistă ca spectator la descărcările agresive, fie verbale, fie
fizice, organizează și declanșează în structura afectivă a copilului, indirect, un
compor tament agresiv . Mai mult, pattern -urile disfuncționale familiale, inclusiv cele
conflictuale și agresive, tind să se transmită transgenerațional și să devină și tot mai
problematice.
Straus și Gelles (1987) indicau 12 caracteristici ale sistemului familial care îl fac
mai suscept ibil la violență, comparativ cu alte grupuri:
1. timpul mai mare petrecut împreună ;
2. gama largă de interese și activități care poate da naștere unor situații
conflictuale;
3. intensitatea mare a implicării emoționale în relațiile de tip familial care e xplică
răspunsul mai intens la apariția conflictelor intra -familiale;
4. activitățile conflictuale ale unor membrii ai familiei ca urmare a conflictului
dintre interesele individuale și cele ale celorlalți;
5. apartenența la o familie creează dreptul de a influența membrii acesteia, 6.
diferențele de vârstă și sex transformă familia într -o arenă de conflict cultural;
7. conflictele dintre rolul atribuit și competențele/interesele persoanei care trebui
să joace rolul sunt frecvente;
8. intimitatea mai mare din cadrul familiei o izolează de controlul social și de
asistența externă necesare uneori pentru a rezolva un conflict intern;
9. apartenența involuntară: constrângerile emoționale, materiale, sociale și legale
fac mai dificilă părăsirea familiei atunci câ nd nivelul conflictualității este ridicat. Copiii
nu au nimic de ales atunci când se nasc într -un anumit sistem familial, iar părinții lor nu
au de ales în privința îndatoririlor lor parentale, chiar dacă ajung să -și neglijeze copiii;
10. nivelul crescut a l stresului ca urmare a schimbărilor majore de structură
apărute ca rezultat al parcurgerii ciclului vieții familiei;

16
11. toleranța față de violență , grație normelor care legitimează utilizarea forței
fizice ca mijloc de educație;
12. socializarea prin vio lență și generalizarea ei prin pedepse fizice: copiii învață
să asocieze dragostea cu violența, deoarece în ciuda declarațiilor de iubire, ei o pot
observa atât în interacțiunile părinților, cât și în propria lor experiență cu părinții. Această
asociere pe rpetuează violența, mai departe, în viitoarele lor relații maritale și familiale.
Ținând seama de caracteristici sistemelor familiale și sociale, Strauss (1991 ) au
prezentat cinci factori care pot determina rate ridicate ale violenței în familie:
1. confl icte intrafamiliale – aceleași elemente care contribuie la intimitate și la
afecțiune între membrii familiei pot determina și declanșarea conflictului;
2. dominația bărbatului în familie și în societate – soțul este capul familiei și
reprezintă un element dominator în familie și în societate, iar factorul decisiv în
rezolvarea conflictelor este forța;
3. normele culturale care permit violența în familie – părinții au drepturi legale,
adesea obligația morală, să -și lovească copiii în scopuri educative;
4. socializarea familiei în violență – prematura experiență a copiilor, cu violența
între părinți, oferă modele de rol și un scenariu specific în antrenarea episoadelor violente
viitoare;
5. prezența violenței în societate – violența socială legitimă, care in clude acte de
violență acceptate de societate, precum și contaminarea canalelor din mass -media
furnizează modele care sunt preluate la nivelul microstructurilor sociale, creând astfel un
cerc vicios al violenței, în care se evidențiază un pattern circular.
În ultimele trei decenii, cercetările asupra violenței în familie s -au concentrat
asupra modalităților prin care se poate asigura creșterea conștientizării aspectelor
implicate în problematica violenței, identificarea condițiilor interne și externe a le familiei
ce determină sau facilitează dezvoltarea sau stoparea violenței, înscrierea violenței asupra
în registrul problemelor sociale și cuprinderea sancțiunilor pentru agresori în legislațiile
din multe state ale lumii. Cu toate acestea, modernitatea și condiția urbană au generat noi
forme de violență și au provocat schimbări la nivelul valorilor și aspirațiilor indivizilor.
Conflictele datorate sărăciei, dar și lipsei de educație și de informație generează contexte
de viață privată în care violența es te un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind

17
învățat de copii și reprodus ca modalitate esențială, frecventă și normală de
comportament interpersonal.
Dizarmoniile intrafamiliale reprezintă „incompatibilități relaționale, cu motivație
dominantă psi hocomportamentală reactivă sau biomedicală” (cf. Pirozynski, 1991,
p.303). Intensitatea acestora variază de la interiorizare, cu consum în plan fantasmatic,
până la exteriorizarea prin ostilitate agresivă și violență. Modelul interactiv al factorilor
multi cauzali ai violenței intrafamiliale , elaborat de Pirozynski (1991), include
următoarele elemente etiologice: contextul sociocultural, vulnerabilitățile individuale și
familiale, stresorii și resursele (personale, familiale și sociale). Modelul sugerează fa ptul
că valorile socioculturale legate de violență și rolurile de gen acționează pe fondul
vulnerabilităților și factorilor stresori, solicitând intrarea în funcțiune în scopul restabilirii
homeostazei familiale a resurselor personale, familiale, și social e. De asemenea, modelul
indică faptul că violența, odată ce a fost folosită ca modalitate de împlinire a unor nevoi,
tinde să exacerbeze vulnerabilitățile și stresorii prealabili, contribuind la menținerea și
intensificarea tendinței spre violență.

1.2.2. Contextul socio -cultural
Violența familială a fost mult timp ignorată sau/și tolerată. Dominația masculină,
instituționalizată de timpuriu în raporturile de putere dintre bărbat și femeie, a avut drept
scop anularea privilegiului natural al femeii (capac itatea sa de a procrea, de a asigura
perpetuarea speciei) și a posibilității ei de a -l utiliza în raporturile de putere, pentru a -și
impune propria ordine simbolică. În plus, stereotipurile cu privire la femei apar și ca
refugiu al gândirii masculine din f ața trăirilor intense declanșate de prezența feminină.
Asocierea femeilor cu spațiul domestic și a bărbatului cu domeniul public, comunitar, a
devenit o regulă menită să asigure poziția dominantă a bărbatului și excluderea femeii
(apud. N. Turliuc, 2004).
Subordonarea femeii față de bărbat s -a realizat mai ales prin trecerea de la
poligamie la monogamia în care relațiile extramaritale și infidelitatea au rămas privilegii
exclusive bărbaților, femeii pretinzându -i-se fidelitatea absolută. Încălcarea acestor
reglementări și comiterea adulterului era trecută cu vederea la bărbat, iar femeia era
pedepsită cu moartea. Violența a fost instituționalizată în mediul familial prin intermediul

18
legilor mariajului, care au acordat soțului putere asupra soției și copiil or lui.
Dreptul explicit al soțului de a utiliza forța fizica împotriva soției a fost
recunoscut prin lege din timpul Imperiului roman și până nu demult. Abuzul fizic asupra
soției a fost legal în SUA, de exemplu, până în 1870 și a rămas o realitate frecve nta și
după această dată (Stets, 1988). La noi, în prima formă a Codului civil (1865) din
Vechiul Regat, raporturile dintre soți erau dominate de principiul puterii maritale a
soțului (decretat „cap de familie”), femeia fiind lipsită de drepturi (inclusiv politice),
realitate juridică rămasă valabilă până la Constituția comunistă din 1948. Aceasta din
urmă a introdus principiul egalității depline în fața legii a tuturor cetățenilor fără
deosebire de sex (art. 16), reluat ulterior în Codul familie din 1953 (modificat, completat
și republicat în 1956) sub forma „deplinei egalități în drepturi a celor doi soți”. Această
normă juridică a avut în mare parte un caracter formal, realitatea trăită în interiorul
familiei fiind foarte diferită de cea indicată în teor ia politică și legislație. Ajutați de
implicarea superficială a statului în respectarea drepturilor maritale egale ale soților,
bărbații au continuat „ să-și țină soțiile la locul lor” prin abuzul emoțional, verbal sau
fizic. Și astăzi există un număr relat iv mare de persoane care consideră că este acceptabil
ca un soț să -și lovească soția în anumite condiții.
Atitudinea de acceptare a violenței are tendința de a fi privită ca un mediator între
expunerea la agresivitate în copilărie în familia de origine și comportamentul agresiv
manifestat ulterior în relația cu partenerul de cuplu. Atitudinea față de violența asupra
soției poate fi definită ca o atitudine discriminatorie care are la bază prejudecata statutului
social inferior al femeii comparativ cu cel al bărbatului. Această prejudecată „devine
manifestă într -un context socio -cultural, care cultivă valori legate de acceptabilitatea
violenței ca mijloc de a rezolva un conflict, caracterul de afacere privată al familiei, aflată
sub controlul bărbatului, valo ri care le dau, în mod tacit, bărbaților dreptul de proprietate
asupra femeilor” (Institutul de Cercetarea și Prevenirea Criminalității, 2000 . p.6).
Educate mult timp să fie supuse, dependente și pasive în relația cu soții lor,
femeile au fost încurajate să mențină unitatea și climatul familial armonios. În ultimul
deceniu, s -au înregistrat schimbări radicale în ceea ce privește familia, valorile sale și
rolurile de gen maritale. Schimbările sociale determinate de procesele de mobilitate,
industrializare, urbanizare, modernizare au antrenat această ruptură față de modelele

19
tradiționale. Ieșirea în spațiul public și profesional, accesul la tot mai multe resurse a
modificat balanța puterii dintre partenerii intimi. Femeia a devenit mai activă, mai
asertivă, d ar și mai agresivă, mai puțin implicată în realizarea funcțiilor de creștere și
socializare a copiilor sau de menținere a armoniei familiale.
Violența în cadrul familiei poate fi privită și ca produsul unei violențe
generalizate la scară socială; ea reprod uce tendințele de creștere a agresiunilor în
societate. Studiile indică exista unei corelații pozitive semnificative între nivelul violenței
familiale și cel al violenței societale sau între frecvența violenței familiale grave, de tip
infracțional, și cea comportamentelor infracționale realizate în afara acestui context. De
asemenea, în perioadele de tranziție, caracterizate prin anomie și printr -o mai mare
instabilitate economică există o tendință de creștere a numărului de conduite antisociale,
fapt vizib il la noi după 1989, inclusiv a violenței domestice.
Violența în familie este o realitate cu care se confruntă toate regiunile globului. În
cazul violenței domestice asupra femeii, de pildă, un studiu realizat în Germania ( Federal
Ministry for Family Affai rs, Senior Citizens, Women and Youth BMFSF, 2004) indica
faptul că una din patru femei a trecut prin experiența violenței fizice sau sexuale din
partea partenerului ( adică 25%). Potrivit British Crime Survey (citat de Walby și Allen,
2004), în M.B. 21% di n femei au fost victima violenței fizice sau psihologice a
partenerului cel puțin o data în viață. Un studiu realizat în Finlanda (Heiskanen and
Piispa, 1998) indica faptul că 20% dintre femeile care o relație au răspuns că au suportat
violența partenerulu i. Există însă anchete și studii care arată că între 30 și 70% dintre
femei suportă violența fizică și psihologică din partea partenerului, iar datele din
România sunt foarte asemănătoare. Aceste rezultate pot indica existența unor tendințe de
creștere a v iolenței intrafamiliale, a stigmatizării publice a violenței, a percepției sale ca o
problemă sau ca fapt infracțional. Rezultatele pot indica și tendința de diminuare a
caracterului secret și a suportului social acordat acestui fenomen. Situația copiilor sau a
vârstnicilor abuzați nu diferă chiar atât de mult de cea a femeilor.
Violența generată în familie conduce la o societate violentă și, invers, o societate
care acceptă violența în sfera vieții publice, accentuează tendințele violente în cadrul
famili ei, transmițându -le, de -a lungul generațiilor. De asemenea, este evident faptul că
dincolo de suferința extrem de intensă, violența în familie implică importante costuri atât

20
pentru familie, cât și pentru societate.

1.2.3. Vulnerabilitatea familială și i ndividuală
Produs al modului în care este distribuită structura de putere în familie, cât și al
modului în care aceeași structură de putere este răspândită în societate, violența împotriva
persoanelor cu care oamenii se află în relațiile cele mai apropiat e este cea mai răspândită
formă de agresivitate. Violența individuală este consecința experiențelor din cadrul
procesului de socializare, al caracteristicilor individuale și familiale.
Expunerea la violență și experiența violenței într -o generație crește probabilitatea
de apariție a violenței la generațiile următoare. Climatul marcat de violență determină în
cazul copiilor, care provin din aceste medii, prezența sentimentelor de insecuritate,
abandon, de spaimă și de culpabilitate. În unele cazuri, copilu l deplasează violența din
familie asupra relațiilor sale, favorizând apariția devianței comportamentale sau poate
adopta un comportament mai matur, care îi afectează relațiile cu co -vârstnicii. Potrivit lui
Bandura , agresivitatea tinde să influențeze model ele de comportament ulterioare, copiii și
tinerii fiind înclinați să se identifice cu agresorul, iar observațiile clinice vin în sprijinul
ideii că băieții mamelor maltratate tind să se poarte agresiv, cu acestea. Tatăl oferă un rol
violent pentru fii, în timp ce mamele oferă un model de rol corespunzător, pentru fete .
Gradul în care un adult este afectat de expunerea la violență din copilăria sa depinde de
stadiul de dezvoltare în care erau în momentul realizării actelor de violență. Gelles (1987)
aprecia că atunci când expunerea se realizează la vârste mai mici, indivizii pot fi mai
puternic afectați (de exemplu: făcându -i să utilizeze comportamente violente împotriva
altora într -o formă imatură, regresivă, pentru tot restul vieții).
Caracteristicile fami liei. Maltratarea fizică a soției de către soț este o formă a
violenței domestice, la care se mai pot adăuga orice acte de abuz care au ca scop
intimidarea, rănirea, umilirea sau jignirea partenerului de cuplu, inclusiv izolarea sau
alungarea lui din cămin . Agresiunea întreprinsă de soț este mult mai gravă și mai
periculoasă întrucât puterea fizică a bărbatului poate provoca traume mai serioase, se pot
repeta, în timp ce actele de violență ale soției sunt acte de legitimă apărare. O pondere
importantă din a ctele de maltratare întreprinse de soț au loc în perioada în care femeia
este însărcinată.

21
În raportul dominare -supunere, cel care domină are o judecată morală imatură,
violența sa luând o formă punitivă. Cel puternic va găsi explicații pentru apariția
disconfortului său în conduita inadecvată a celui mai slab. În absența unei gândiri mature,
a unei cunoașteri corecte a nevoilor, a afecțiunii pentru toți membrii familiei, violența se
instalează cu ușurință în relațiile dintre membrii familiei, luând difer ite forme.
În spațiul privat al căminului, nu există locuri sigure, în care victimele să se poată
proteja, să se refugieze în momentele dificile, întrucât agresorul are un control total
asupra lor, fapt care amplifică teroarea și neputința lor, respectiv soția și, în unele cazuri,
copiii (A. Muntean, 2003) . De aceea, toți membrii familiei violente vor deveni victime
directe sau indirecte ale agresorului. Victima își pierde încet stima de sine și va încerca să
facă față situației, violența domestică ducând la modificări de structură a personalității
tuturor celor implicați. Caracterul secret, privat face ca victima să aibă un acces mai mic
la sursele de sprijin.
Conștiința devianței comportamentelor agresive în familie, eticheta sau stigmatul
care însoțeș te familia violentă, conduc la ascunderea evenimentelor agresive, la evitarea
intervenției societății, pe care nu o consideră salvatoare, ci mai mult încărcată de
dezaprobare. La început, victimele surprinse de agresiune au intenția de a căuta ajutor, de
a se confesa celor apropiați pentru ca, în timp, ele să renunțe să facă acest lucru deoarece
se supun ordinelor mai mult sau mai puțin explicite ale agresorului de a -și îndepărta
familia de prieteni sau cunoștințe la care ar putea recurge în momentele difi cile.
Sindromul femeii bătute a fost descris de Kem pe, în 1962, ca cea mai expresivă
formă de violență maritală, ce implică refuzul sexualității, gelozie, frigiditate, violență
sexuală, alcoolism și în care femeia -victimă îndelung abuzată poate recurge l a abandon
familial și tentative sau acte autolitice. Probabilitatea de violență conjugală este mai mare
în acele familii în care soția este dependentă economic și unde întreaga putere de decizie
aparține soțului. Probabilitatea este și mai mare dacă soțul a fost, el însuși, socializat într –
un climat de violență familială, într -un cămin în care părinții săi erau angajați frecvent în
acte violente, unde rezolvarea conflictelor are loc, în mare parte, prin mijloace agresive.
Conflictele și actele de violență mai apar și în familiile în care soții au poziții și
mentalități culturale diferite, care dau naștere unor atitudini și valori opozante. Abuzul
contra soției începe de timpuriu, adeseori chiar în primii ani ai formării cuplului, primul

22
incident mai grav p roducându -se, în multe cazuri, în timpul perioadei de sarcină a
partenerei. Fiecare abuz crește probabilitatea comiterii altor abuzuri sau acte de violență
din ce în ce mai grave. Calitatea scăzută a relației maritale și nivelul ridicat al stresului
marita l favorizează producerea violenței.
Dintre caracteristicile individuale , abuzul de alcool și psihopatologioa agresorului
sunt printre principalele cauze ale violenței domestice.
Consumul de alcool și agresivitatea sunt asociate. Datele sunt însă adesea
contradictorii: pe fundalul consumului de alcool unele indică creșterea sentimentelor
pozitive, iar altele creșterea semnificativă a ostilității și a fantasmelor agresive măsurate
cu TAT -ul sau ale iritabilității, nervozității și agresivității ( de ex., Moyer, 1987).
Consumul de alcool, mai frecvent la bărbați, determină un nivel crescut de agresivitate,
inducând schimbări caracteriale (gelozie, impulsivitate, disforie), reducerea capacității de
dezangajare în activitățile cu potențial infracțional, dezinhi biție, diminuarea
autocontrolului și a capacității de judecată. Alcoolicul intră în stări de furie și agitația
care pot degenera în cate de mare violență. Partenera are rol de potențare sau de
provocare. Ea întreține, chiar dacă inconștient, tensiunea afec tivă a soțului care, datorită
alcoolului va trece la exteriorizarea acestei tensiuni. Continuumul tensiune act se prezintă
astfel: „iritabilitatea – conflictualitate – provocare pasivă/activă – explozivitate – act
agresiv (agresivitate slab controlată, ver balizată prin apostrofări reprobabile, reproșuri și
sau molestări corporale)”, nota T. Pirozynski, 1991, p.312).
În cazul alcoolismului la femei, deși acesta prezintă caracteristici psihopatologice
comune tuturor alcoolicilor, un rol important îl au fact orii socioculturali care determină
statutul femeii în societate. Toleranța socială mai redusă față de consumul de alcool la
femei explică și caracterul lui secret și sentimentul mai mare al culpabilității. Abuzul de
alcool la femei se asociază de regulă cu traumatizarea psihică și antecedentele familiale
care conduc la dereglarea personalității copilului.
Cert este faptul că, 65% dintre omucideri sunt realizate pe fondul consumului de
alcool. Alcoolul se asociază și cu infracțiunile mai violente comise de femei. Un studiu
asupra criminalității feminine în California indica faptul că 55% dintre omucideri, 62%
dintre vătămările corporale și 43% dintre furturile realizate de femei au fost realizate pe
fondul consumului de alcool (Moyer, 1987).

23
În conte xt psihopatologic , potențarea auto – sau heteroagresivității crește prin
diminuarea autocontrolului, stabilind o legătură între comportamentul patologic și
perturbările instinctiv emoționale ale personalității. În legătură cu aspectele
psihopatologice, V.T . Dragomirescu (1967) distinge trei categorii de comportamente
agresive:
– comportamentul agresiv nediferențiat, ocazional, care nu activează un fond morbid
preexistent;
– comportamentul agresiv delictual propriu -zis, care are un caracter polimorf,
permane nt, susținut de factori negativi din mediul social. Acest comportament este
mai frecvent la persoanele fără tulburări ale funcției cognitive sau care sunt la granița
dintre normal și patologic, traducând mai mult o agresivitate constituțională;
– comportam entul agresiv patologic, care este expresia psihozelor evolutive
(schizofrenie, psihoză maniaco -depresivă, delirul de prejudiciere din psihozele
senile). În psihoze, bolnavii pot comite acte de auto – și heteroagresiune datorită
delirurilor halucinatorii sa u datorită unor fenomene obsesivo -fobice puternice.
Deși inițial cercetările în ceea ce privește factorii predictivi ai violenței în familie
erau centrate pe psihopatologia agresorilor, ulterior s -a demonstrat că psihopatologia
individuală este responsab ilă doar pentru un număr mic de cazuri de abuz. Toleranța
socială mai scăzută a abuzului împotriva persoanelor vârstnice face ca agresorul să fie
considerat în acest caz dereglat psihic pentru a comite o astfel de faptă. Chiar dacă nu s –
au găsit diferențe psihopatologice semnificative între agresori și nonagresori, anumite
caracteristice ale personalității (un comportament înclinat spre violență, negativitate,
stimă de sine mai scăzută, abilitate scăzută de a relaționa etc.) par a fi mai pregnante.
Steele și Conger (1979) susțin că membrii de familiei care devin abuzivi au o
stimă de sine mai scăzută, deseori se simt neajutorați și utilizează violența pentru a
câștiga sentimentul de putere, iar Hotaling și Sugarman (1986) concluzionau că bărbații
agresori sunt mai puțin asertivi și posedă resurse economice și educaționale mai scăzute
decât bărbații nonviolenți (apud Hearn, 1998). Mai mult, bărbații care își agresează
sexual copiii au probleme de relaționare cu femeile adulte și recurg la o relației mai
sigură și mai puțin amenințătoare pentru a se asigura de propria lor masculinitate. Cei
care își agresează nevestele au fost descriși ca fiind mai posesivi și mai geloși decât cei

24
care nu -și agresează nevestele. Un grad mare de suspiciune poate fi corelat cu g elozia și
dependența agresorului bărbat.
Indivizii diferă între ei și din punctul de vedere al abilității de a face față stresului.
Agresorii fac față stresului folosind mecanisme precum negarea sau reprimarea efectelor
comportamentului agresiv. Aceste op erații defensive folosesc drept justificări ale
propriilor comportamente.

1.2.4. Stresorii orizontali și verticali
Violența intrafamilială apare pe fondul unui climat de patologie relațională, de
disarmonie conjugală, care face din familie o instituție anomică, alienantă și
psihopatogenă, în loc de a fi sanogenă. Există dovezi numeroase că stresul familial crește
în preajma puntelor de tranziție, creând în mod frecvent dizarmonii, conflicte și
simptome. Hadley și colaboratorii săi (1974 ; apud Carter și McGoldrick, 1988 ) au indicat
faptul că instalarea simptomelor este corelată semnificativ cu crizele de dezvoltare ale
familiei, de adăugare sau pierdere a membrilor.
Variatele evenimente care afectează în timp familia care pot favoriza apariția
violenței în familie. Curentul anxietății familiale se datorează stresoriilor orizontali (de
dezvoltare, cei neprevăzuți sau evenimentele precipitatoare) și celor verticali (modele
familiale, mituri, secrete, așteptări), afirmau Carter și McGoldrick, (1988). Dacă ax a
orizontală conține „suficient” stres, acesta va fi suficient pentru a face familia
disfuncțională. Dar, un stres orizontal minor, acompaniat de unul vertical intens poate
produce perturbarea sistemului. Gradul de anxietate al familiei este determinat mod ul de
combinare al stresorilor orizontali și verticali. Devine astfel obligatoriu să luăm în
considerare numeroasele legături ale schimbărilor predictibile sau nu cu temele familiale,
triunghiurile, coalițiile și etichetările transmise transgenerațional .
Stresorii de dezvoltare se referă la schimbările intervenite ca urmare a trecerii de
la un stadiu al ciclului vieții familiale la altul, care deși sunt mai previzibili pot face
familiile mai susceptibile la violență. Anxietatea familială crește în prejma punctelor de
tranziție de un stadiu de dezvoltare la altul, când posibilitatea apariției și dezvoltării de
disfuncții și conduite simptomatice crește. Studiile sugerează faptul că în timpul sarcinii
și după nașterea copilului violența manifestată de soț as upra soției crește (Carter și

25
McGoldrick, 1988). Putem considera că acest abuz se datorează stresorilor situaționali,
ținând de momentul dezvoltării, la care se adaugă și factorii preexistenți în familie.
Deseori, stresul este rezultatul unei sarcini nedor ite, extrem de neconvenabile, care
secătuiește resursele familiei (Hearn, 1998).
Crosby (1985) a analizat răscrucile sau nodurile de bază din cadrul evoluției
sistemului familial, noduri în care stresul atinge cote înalte, indivizii fiind puși în fața
unor alegeri dificile. Atunci când alegerea trebuie făcută între două alternative, ambele cu
consecințe negative, individul se poate simți frustrat datorită obligației de a alege și
datorită consecințelor. Dintre cele 9 noduri, cele care implică mai mult s tres sunt:
1. Nodul de creștere – cauzat de dorințele conflictuale privind auto -împlinirea și
autorealizarea, pe de o parte și securitatea și stabilitatea, pe de altă parte.
2. Nodul de identitate în căsătorie – acționând și gândind împreună, devenind mai
asemăn ători, acest model de conduită poate afecta treptat dezvoltarea personală
conducând la dezechilibrarea balanței dintre identitatea personală și cea de cuplu.
3. Legătura de transfer – apare atunci soțului tinde să i se transfere sentimente și
atitudini ad resate de fapt unei terțe persoane. Este cunoscut principiul conform
căruia frustrările și insatisfacțiile a căror origine este exterioară familiei se
exprimă în mediul familial, persoanele apropiate servind drept țintă a defulărilor.
Stresorii imprevizib ili sunt „întâmplările și săgețile ale sorții cumplite” (Carter și
McGoldrick, 1988), care pot disloca procesele ciclului vieții familiale: șomajul, moartea
timpurie, nașterea unui copil cu handicap, bolile cronice sau cu risc vital etc. De exemplu,
dacă p ărinții cuiva și -au dorit copilul și și -au îndeplinit îndatoririle parentale fără prea
multă anxietate, nașterea primului copil va produce un stres de dezvoltare firesc
extinderii granițelor sistemului familial. Dacă parentalitatea a fost însă dificilă în familia
de origine a unuia sau ambilor soți, tranziția la parentalitate poate produce o anxietate
crescută capabilă să producă diverse disfuncții, inclusiv violență.
Mai ale în perioadele de tranziție, caracterizate prin incertitudine, relativizare
normat ivă și valorică, stresorii neașteptați sunt mai numeroși și mai prezenți în
cauzalitatea violenței domestice. Astfel șomajul crește riscul de apariție al abuzului de
orice fel. Șomajul induce soțului o stare marcantă de inferioritate socială și un sentimen t
de devalorizare a cărui intensitate variază în funcție de poziția din cadrul familiei, fiind

26
însoțit de o pierdere a prestigiului său de „cap de familie”. În esență, șomajul induce
bărbatului un profund sentiment de rușine, dar și reacții extrem de agres ive la adresa
societății și familiei.
Perioadele de criză economică asociate cu pierderile de slujbe și de resurse
financiare pot conduce la accentuarea sărăciei. Aceasta corelează pozitiv cu șomajul,
numărul mare de copii, existența unor copii ne -doriți sau cu consum exagerat de alcool.
În aceste familii, caracterizate de sărăcie și inegalitate între membrii, violența soțului se
manifestă cu duritate, cu o poziție dominatoare și autoritară asupra soției. Un factor
determinant al numeroaselor conflicte con jugale este modul in care este administrat și
cheltuit bugetul familial de către unul sau altul dintre parteneri, din cauza sărăciei, a lipsei
resurselor financiare, mai ales când soțul este șomer, iar bugetul familial este insuficient
pentru a asigura tre buințele absolut necesare familiei. De asemenea, dependența
economică a femei sau accesul ei mai limitat pe piața muncii datorită nivelului de
instruire mai redus poate contribui, în mare măsură, la apariția conflictelor conjugale.
Evenimentele precipitato are imediate sunt extrem de diverse. Când abuzul apare
într-o familie, agresorul dă vina pe un eveniment precipitant specific. De exemplu, mama
poate spune că și -a lovit copilul deoarece acesta i -a răspuns inadecvat la o solicitare, soțul
că și-a molestat fiica deoarece soția lucrează nopțile și este indisponibilă pentru el. Deși
toți copii pot fi uneori obraznici, toate soțiile își dezamăgesc uneori soții, tuturor adulților
li se rănesc uneori sentimentele și în toate familiile copiii pot rămâne acasă cu un singur
părinte, rezultatul acestora situații nu este abuzul. Evenimentul precipitator nu este prin
urmare și cauza abuzului. Violența este cauzată de o multitudine de factori, unici în cazul
fiecărei familii.
Stresorii verticali includ modele de relațio nare și funcționare care se transmit de
sus în jos, de -a lungul generațiilor, în principal prin intermediul triunghiurilor emoționale,
(M. Bowen, 1978, Carter și McGoldrick, 1988). Acești stresori includ atitudini, tabuuri,
așteptări, etichetările familiei și multe alte aspecte cu care ne -am familiarizat de timpuriu,
în procesul socializării. Aceste aspecte ne sunt date, gata făcute. Ceea ce facem noi cu ele
este însă problema noastră personală. Există însă dovezi că evenimentele din ciclul vieții
familiale au un impact prelungit asupra dezvoltării familiei de -a lungul unei perioade
mari de timp.

27
Decesul, nașterea, intrarea copilului în scoală, incestul, boala, majoratul, șomajul,
sărăcia etc. contribuie la nivelul anxietății și stresului din familie, la fel ul în care familiile
parcurg ciclul vieții familiale. Acești stresori acționează întotdeauna într -un anumit
contextul sociocultural. Copilăria a fost descrisă ca fiind invenția vestului european în
secolul al XVIII -lea, adolescența ca invenția secolului al XIX-lea (Ph. Ariès, 1962), în
strânsă legătura cu contextul cultural economic, și politic al epocilor respective. Fazele
cuibului gol și ale familiei la vârsta a treia și a patra pot fi caracterizate ca dezvoltări ale
secolului al XX -lea, la fel ca și căs ătoriile seriale, apărute ca urmare a ratei ridicate a
divorțialității.
Familiilor le lipsește perspectiva temporală atunci când au probleme. Anxietatea
ridicată trăită explică tendința membrilor familiei de a mări și exagera momentul prezent,
fiind c opleșite și paralizate de sentimentele lor imediate sau se fixează pe momentul
viitor de care sunt îngrozite. Terapia caută să redea familiei sensul vieții: mișcarea ei
firească pe axa temporală dinspre trecut, prin prezent, spre viitor.

1.2.5. Resursel e și suportul social
Resursele se referă la capacitatea individului și a familiei de a face față cerințelor
și stresului de zi cu zi, de a depăși dificultățile fără a recurge la violență și alte conduite
dezadaptative. Aceste resurse sunt împărțite de McCu bbin și Figley (1983, apud. Gelles,
1987 ) în următoarele categorii: personale, ale sistemului familial și ale suportului social.
Resursele personale. Resursele individuale se referă la gama de caracteristici ale
membrilor familiei care le sunt potențial d isponibile în momentele de criză. Când
membrii familiei posedă suficiente resurse adecvate, sunt mai capabili să facă față
stresului și vulnerabilităților. Există patru componente de bază ale resurselor personale:
cea financiară (bunăstarea economică), edu cațională (contribuind la abilitatea cognitivă
ce facilitează percepția realistă a stresului și la dezvoltarea abilităților de rezolvare a
problemelor), sănătatea (bunăstarea fizică și emoțională). Lipsa resurselor financiare sau
sărăcia crește riscul viol enței în familie. Dar violența apare la toate la nivelurile socio –
economice, nefiind cauzată doar de sărăcie. Oricum, familiile sărace ar putea duce lipsă
de resursele necesare pentru a face față stresorilor obișnuiți care apar în sistemul familial.
Sărăci a atacă stima de sine și conduce adesea la disperare, care poate deveni un teren

28
propice pentru violență. De aceea, stabilitatea financiară este o resursă importantă. O
femeie cu resurse financiare își poate părăsi soțul abuziv, poate plăti un proces de di vorț
costisitor, sau poate angaja o bonă pentru a scăpa de stresul provocat de un copil extrem
de solicitant. O familie cu resurse, care are probleme de relaționare, își poate permite să
înceapă o terapie înainte ca violența să înceapă sau să fie prea mult escaladată.
Educația este o resursă în multe sensuri, dar mai ales în direcția prevenirii
victimizării femeii și copilului. Eforturile de prevenire făcute de profesioniști, cele de
convertire a persoanelor vulnerabile în persoane mai puternice și d e schimbarea a
condițiilor sociale asociate cu vulnerabilitatea, vor ajuta mult la prevenirea unor forme de
abuz.
Sănătatea fizică, emoțională și celelalte resurse psihologioce sunt de asemenea
factori importanți în reducerea posibilității de apariție a a buzului. De exemplu, persoanele
cu stimă de sine ridicată, cu abilități de a face față crizei și care sunt în general non –
violente vor face față stresului și anxietății într -o manieră mai adecvată, fără să ajungă la
violență.
Resursele familiale. În depăși rea vulnerabilităților și stresului, două resurse ale
familiei sunt mai importante: coeziunea și adaptabilitatea (Olson și colab., 1979).
Coeziunea este definită prin legătura emoțională dintre membrii familiei și prin gradul
autonomiei individuale trăite de fiecare individ în parte în familie sau în cuplul marital.
Ea este strâns legată de axa dezangajare -înlănțuite, descrisă de Minuchin (1974).
Adaptabilitatea familială indică măsura în care familia permite schimbarea structurilor de
putere, a rolurilor ș i regulilor ca răspuns la un stres situațional sau de dezvoltare
(morfogeneză) și cât este de stabilă familia (morfostază). Funcționarea satisfăcătoare a
cuplului marital sau a familiei reclamă ambele elemente: stabilitatea și capacitatea de
schimbare.
În cazul ambelor aspecte (coeziune și adaptabilitate), este preferabil să existe un
echilibru între cele două extreme. Însă, situația considerată ideală variază mult de la o
cultură la alta. În unele societăți, extrema unei axe sau alta poate fi valorizată. În
societățile de tip european, familiile care funcționează moderat din punctul de vedere a
celor două dimensiuni au șanse mai mari de a se adapta cu succes la momentele de criză.
Prea multă coeziune poate duce la fixarea familiei, ca și cum ar fi prinsă î ntr-o pânză de

29
paianjen”, iar prea multă adaptabilitate va duce la haos în familie. În același timp, prea
puțină coeziune duce la neimplicare și prea puțină adaptabilitate duce la rigiditate (apud
Straus, 1980).
Rețeaua socială. Am văzut că atmosfera sau c limatul familial depinde atât de
compoziția numerică a familiei, cât și de tipul relațiilor intrafamiliale, de criteriile,
valorile personale de selecția partenerilor, de gradul de coeziune și de adaptabilitate, de
rezidență în fața frustrărilor a membrilo r care o compun, de statutul economic, de
prezența sau absența copiilor, de nivelul educației, de nivelul statusului ocupațional. Ea
depinde și participarea la servicii religioase, de calitatea contactelor cu rudele și prietenii.
O resursă importantă este existența unei rețele puternice ale suportului social.
Violența apare mult mai rara în familiile care întrețin contacte numerose cu exteriorul lor.
Izolarea socială este corelată cu abuzul ridicat al copiilor, soției și a persoanelor vârstnice
(Straus, 1980). Young (apud Gelles, 1987 ) arăta că 85% dintre familiile cu abuz sever și
83% dintre cele cu abuz moderat nu întrețin relații cu persoane din afara familiei
nucleare. Aceste familii nu prea primesc ajutor de la rude.
Familiile incestuoase își protejeaz ă secretul construind bariere între sistemul
familial și mediul social. Această izolare ocrotește supradependența inadecvată dintre
membrii familiei. Izolarea victimei se realizează adesea prin denigrarea acesteia în fața
rudelor și prietenilor, ceea o con duce la evitarea contactelor sociale pentru a scăpa de
jenă și rușine. Uneori izolarea se produce datorită presiunilor făcute în această direcție de
soț și datorită fricii de a nu -și înfuria soțul.
Truninger (1971) a evidențiat că decizia soției de a că uta ajutor este mai probabilă
cu cât violența la care este supusă, este mai frecventă și mai severă. Femeile caută
intervenția sau ajutorul extern doar atunci când sunt grav abuzate. De asemenea, cu cât
femeia a fost victimă a părinților în familia de ori gine, cu atât mai mult va fi tentată să
rămână alături de soțul abuzator. O posibilă explicație este aceea că faptul de a fi
victimizat în copilărie crește toleranța femeii adulte la violență. Factorii ocupaționali și
educaționali sunt asociați cu decizia de a rămâne alături de soții abuzivi. Femeile care nu
solicită intervenția sunt mai puțin probabil să fii terminat studiile sau să lucreze. Cu cât
resursele femeii sunt mai reduse, cu atât puterea pe care o are este mai mică, cu atât va fi
mai prinsă în ac est mariaj, la dispoziția soțului, fără a cere intervenția exterioară.

30
Neintervenționismul, tendința celorlalți de a trece sub tăcere astfel de manifestări,
conduc la creșterea neîncrederii și scepticismului victimei cu privire la posibilitățile de
salvar e, de a fi sprijinită în demersurile ei de autoprotejare, a ei și a copiilor.
Toleranța socială față de fenomen și consimțirea tăcută a violenței în familie
reprezintă o caracteristică a multor societăți. O dovadă a acestei superficialități este
absența se rviciilor speciale pentru victimele violenței domestice, femei și copii, servicii
de îngrijire superficiale, absența interesului pentru cunoașterea cauzelor rănilor pe care le
îngrijesc și întâmpinarea victimelor cu reticență. În plus, s -a evidențiat că un eori, „tocmai
rudele și prietenii pot fi suportul anumitor tipuri și grade de violență” (Straus, 1980).
Fenomenul de violența familială este mult mai frecvent și mai amplu în mediile
subculturale, cu carențe educaționale, la structurile psihice primitive, cu autocontrolul
comportamental slăbit sau suprimat, adesea în condițiile consumului de alcool „cronic”
sau „excesiv”.
Absența specialiștilor, a legilor și serviciilor, precum și toleranța mentalității
transformă fenomenul de violență domestică într -o mala die socială puțin cunoscută și
ignorată, manifestările ei, în timp, sunt tot mai periculoase. Pericolul cu care se confruntă
victimele devine tot mai amplu, îmbinând variate și multiple forme. În aceste condiții,
asigurarea suportului social este o parte vitală a oricărui program destinat eliminării
violenței.
1.3. Unele dificultăți în investigarea fenomenului

1.3.1. Miturile cu privire la violența domestică
Ceea ce așteaptă indivizii dintr -o cultură de la bărbați și femei, de la tați și mame,
se confundă adesea cu stereotipurile care circulă cu privire la aceste așteptări. Aceste
clișee sunt de multe ori afirmații false sau false credințe, dar care la nivelul conștiinței
comune au valoare de adevăr și consecințe acționale importante (Iluț, 1995). Din păca te,
aceste credințe sunt parte a violenței culturale care justifică producerea și transmisia
violenței domestice, care legitimează violența directă fizică sau psihologică și cea
structurală.
Există numeroase mituri și stereotipuri despre femeia bătută car e impun mai
multe bariere în calea studierii și înțelegerii adecvate a fenomenului. Femeia bătută este

31
adesea descrisă ca fiind neputincioasă, fragilă, istovită, care odată a fost drăguță; are copii
mici, nu este pregătită pentru nici o muncă și este depen dentă de soț; face parte dintr -un
grup minoritar sau aparține clasei de jos, fiind învățată cu violența (Hearn, 1998).
Cercetările lui Walker (1984) arată că aceste credințe sunt în majoritatea cazurilor simple
stereotipuri, de oarece numerose femei bătute aparțin clasei de mijloc și superioare a
societății, unde puterea stă în mâinile soțului. Concluzia lui Wlaker a fost aceea că
femeile bătute se regăsesc în toate rasele, culturile, religiile, nivelele educaționale și
economice.
Câteva dintre miturile mai frecvent întâlnite cu privire la violența domestică
asupra femeii, variantele realiste și implicațiile acestor falsele credințe sunt următoarele:
1. Violența domestică apare în familiile cu un statut economic și social scăzut.
În realitate: violența domes tică poate fi întâlnită în toate clasele și categoriile
sociale, familiile cu un statut superior fiind mai tentate să o ascundă perspectivei publice.
Ele au un statut și o imagine de apărat, „pierderile” în cazul expunerii publice fiind mai
importante.
Consecințele: violența domestică tinde să fie subevaluată și mai rar identificată și
diagnosticată (inclusiv în terapia de familie), ceea ce conduce la perpetuarea acestui mit.
2. Unele femei merită să fie bătute, ele îl provoacă pe agresor.
În realitate: nu exi stă justificări pentru violența domestică. Deși în terapia se
consideră că la orice patern interacțional contribuie ambii parteneri, acest lucru nu se
valabil și în cazul violenței domestice. Nici o reacție a partenerului nu justifică violența.
De prea puț ine ori violența este punctul culminant al unei dispute și de cele mai multe ori
femeile nu primesc semnele premergătoare actului. Multe femei tind să evite episoadele
violente și indiferent de acțiunile lor ele riscă să fie abuzate.
Consecințe: la nivelul simțului comun, femeile bătute sunt cele sfătuite să -și
îmbunătățească abilitățile de a face față agresorului („Nu -l supăra, provoca!”). Fie că este
vorba de un prieten, de medic sau poliție, ea este întrebată ce a făcut, cum și -a provocat
partenerul.
3. Bătaia este rezultatul proastei îndepliniri a datoriilor de soție și mamă.
În realitate: Frustrările și insatisfacțiile agresorului au de -a face adesea mai puțin
cu nemulțumirile lui casnice și mai mult cu incapacitatea sa de a se integra, adapta,

32
realiza sau impune în mediul social.
Consecințe: chiar și cei care au grijă de sănătatea victimei adoptă o atitudine
defavorabilă acesteia, ce sugerează că nu s -a ridicat la nivelul așteptărilor, generând astfel
bătaia.
4. Femeilor le place să fie abuzate.
În realitate : acest mit a apărut pe baza constatării că multe femei rămân lângă
partenerul lor violent. Dar, femeilor le este adesea teamă să -și părăsească partenerul.
Cercetările au indicat că momentul părăsirii agresorului poate fi unul extrem de periculos
pentru o femeie.
Consecințe : în cazul sindromului femeii bătute, neajutorarea și frecvența mare a
cazurilor reduc sensibilitatea personalului medical la această problemă. Personalul
medical tinde să fie dezgustat și să ignore, să minimalizeze sau să nege plângeril e
victimei.
5. Dacă o femeie bătută ar fi vrut să părăsească relația ar fi put să o facă în
orice moment.
În realitate : multe din motivele pentru care o femeie poate rămâne într -o relație
abuzivă sunt independente de voința ei. Femeia este adesea captivă psih ologic, ea poate
suferi de sindromul Stokholm, poate simpatiza cu agresorul, îl poate prezenta într -un mod
favorabil, deși acțiunile lui apar ca abuzuri clare. Femeia poate fi excesiv de dependentă
de el sau poate fi forțată să rămână prin claustrare și tr ansformarea ei în prizonier.
Consecințe : personalul medical care se îngrijește de sănătatea femeii bătute îi
recomandă să părăsească relația, fără să înțeleagă procesul prin care femeia este reținută
în relație.
6. Bătaia apare doar o dată.
În realitate: în puține cazuri există un singur episod de violență, în majoritatea
covârșitoare a cazurilor fiind vorba de un întreg ciclu al violenței domestice, care trimite
la un comportament repetitiv.
Consecințe: specialiștii care intră în contact cu femeia bătută îi pot sugera că
trebuie să fie la bine și la rău alături de soțul ei, și că nu trebuie să se „sperie” la prima
greutate întâlnită.
7. Bărbații violenți nu -și pot controla violența.

33
În realitate: bărbații violenți pot crede acest lucru adeseori. Majoritatea celo r care
își agresează soțiile își pot totuși controla agresivitatea în raport cu alte persoane
(prieteni, sau colegi), deci ar putea să și -o controleze și în relația cu partenera.
Consecințe : bărbații pot renunța la autocontrolul impulsurilor agresive în r elația
cu soția și își pot justifica astfel faptele. Diferitele categorii de specialiști care intervin în
cazurile de violență domestică pot, la rândul lor, scuza astfel comportamentul agresorului.
8. Bătaia este rezultatul consumului excesiv de alcool sau droguri.
În realitate: există parteneri violenți care nu sunt consumatori de alcool sau
droguri. Nu există argumente care să susțină că alcoolul reprezintă o cauză directă a
violenței domestice. Dovezile susțin coexistența consumului de a alcool și a viole nței
domestice și efectul lui facilitator asupra actelor de violență.
Consecințe: în rezolvarea acestor cazuri un accent foarte mare se pune pe terapia
medicamentoasă a adicției, uitându -se de importanța psihoterapiei individuale, de cuplu
sau familie, de importanța participării la grupurile de suport.
9. Violența domestică apare atunci când victima/agresorul au probleme
psihiatrice.
În realitate: victimele/agresorii nu prezintă obligatoriu o constituție
psihopatologică. Majoritatea bărbaților agresivi nu pr ezintă boli psihice, ei fiind persoane
obișnuite care în multe situații se pot controla.
Consecințe: dacă în cazul bărbaților boala psihică poate invocată în scopul
scuzării actelor lor de violență, în cazul femeilor bătute psihiatrii pot supraevalua până la
praguri semnificative clinic nivelul tendințelor isterice, depresive sau suicidare, fiind
tratate cu calmante sau chiar internate în clinica de psihiatri fără a fi necesar acest lucru.
10. Agresorii au învățat de la tatăl lor atitudinea abuzivă asupra fem eii.
În realitate: pot exista și alte modele ale învățării acestor atitudini. În 18% din
cazuri, partenerii violenți nu au avut de fapt o copilărie în care să se confrunte cu violența
în famili e (Gelles, 1987 ).
Consecințe: agresorii pot să -și justifice a stfel acțiunile, iar unii specialiști îl pot
prezenta chiar ca pe o victimă a mediului în care a crescut („Ei sunt adevărata victimă!”).
Există și alte mituri care nu reprezintă explicații directe, ci doar încercări ale
colectivităților de a înțelege ace st comportament: „bătaia nu are consecințe importante”,

34
„este o expresie a iubirii”, „victimele exagerează dimensiunea abuzului”, „amestecul în
treburile interne ale unei familii este neavenit” etc.

1.3.2. Minimalizarea efectelor violenței
Potrivit lui L ockton și Ward (1997) minimalizarea consecințelor violenței
reprezintă o altă dificultate în calea cercetării fenomenului, a măsurilor ce trebuie luate în
plan psihologic, medical sau social și în diagnosticarea și tratarea sindromului femeii
bătute.
Mini malizarea constă în raportarea sau amintirea unui număr mic de evenimente,
chiar și atunci când frecvența lor crește. Ea acționează ca un mecanism de apărare
împotriva amintirilor terifiante și reprezintă un proces prin care acestea dispar în timp. În
mod conștient sau inconștient, femeia bătută reduce intensitatea și magnitudinea fiecărui
eveniment abuziv, trecând apoi la reducerea numărului de evenimente pe măsură ce
frecvența lor crește. Acest fapt poate fi observat din felul în care ea vorbește din felu l în
care ea vorbește despre rănile provocate de bătaie: „Mă rănesc ușor și sângerez mult!”.
Minimalizarea este unul din motivele principale ale conspirației tăcerii și a nesolicitării
ajutorului medical sau al poliției. Femeile bătute minimalizează și chi ar neagă atacul și
bătaia, iar această negare este susținută de agresor și de membrii familiei. Minimalizarea
continuă atâta timp cât durează relația și afectează trecerea femeii prin sistemul de
îngrijire medicală și psihologică.
Unii cercetători consider ă, nota Hearn (1998) , că acest proces de reducere, de
diminuare sau relativizare se referă fie la procesul de definire a violenței de către femei,
fie la frecvența și etapele ei. Un atac mai scurt, concretizat printr -o palmă sau împingere
este descris de f emeie ca fiind un mic incident , o ieșire sau pierdere a controlului soțului.
O lată formă de minimalizare este comparația favorabilă a soțului cu alți bărbați,
care conduce la concluzii de tipul „nu este mai rău ca alții” sau „așa sunt toți bărbați” .
Aceasta diminuare reprezintă de fapt o justificare a comportamentului partenerului și a
reacției femeii, care încearcă să accepte violența și să argumenteze în fața celorlalți de ce
rămâne în mariaj.
Pe măsură ce violența crește în intensitate și frecvență, minimalizarea – alături de
reprimarea conștientă și negarea inconștientă – devine pentru femeia abuzată o formă de

35
rezistență față de comportamentul abuziv, rezistență ce va fi utilizată pentru a încerca
rezolvarea problemei, dar și pentru a „tolera intol erabilul” (Hearn, 1998, p.187). Aceste
strategii de a face față situației sunt complexe și reprezintă o încercare a femeii de a
schimba situația sau de a -i găsi o justificare.
Minimalizarea și negarea sunt utilizate atât de femeie cât și de bărbatul agreso r.
Motivele utilizării diferă însă. Dacă în cazul bărbatului aceste strategii servesc, în
principal, pentru evitarea consecințelor legale și sociale ale violenței, pentru femei
servesc, mai ales pentru a se justifica față de sine, pentru a -și găsi argument ele pentru a
rămâne în relație.

1.3.3. Izolarea socială
Izolarea socială implică următoarele aspecte mai importante: imaginea publică a
celor doi parteneri, a relației dintre ei și izolarea femeii de către bărbat. Lipsa
concordanței dintre imagin ea soțului și imaginea bărbatului în societate (poziție socială,
carieră) este un aspect des întâlnit în cazul soților cu o anumită influență în viața
comunității. Imaginea soției în public se reflectă și în imaginea soțului, iar acesta este
conștient de p osibilele consecințe negative ale comportamentului lui domestic. Acest
lucru îl face pe soț să -și constrângă soția (abuzată) prin izolare socială, dependență
financiară etc.
Folosirea izolării sociale și a umilirii, ca tehnică de coerciție în cadrul cuplu lui
agresiv implică practicarea constrângerii psihologice a soției. Amenințarea cu violența
fizică este un mesaj transmis soției pentru a face publică starea relației lor. În astfel de
cazuri, societatea însăși devine un factor de coerciție implicit care, pentru a -l apăra pe
bărbat, va alătura poziției și influenței sociale a acestuia stereotipurile existente în jurul
acestui fenomen.
Un alt aspect îl constituie faptul că, din gelozie sau de frica de a nu fi deconspirat
și acuzat, femeii i se refuză dreptu l de menține anumite relații, de a păstra anumite
prietenii, mai ales cu cei care ar putea avea o anumită influență asupra ei. De asemenea,
comportamentul exploziv, imprevizibil al soțului determină femeia să nu se angajeze în
anumite activități care nu pr imesc aprobarea soțului și să se implice doar în cele aprobate
de acesta, la care participă, de regulă, prietenii soțului, cunoștințele lui, în față cărora își

36
va păstra într -o mai mare măsură autocontrolul.
În unele cazuri izolarea poate lua forme extrem e, soțul refuzând să participe la
activități, chiar dacă acestea sunt legate de carieră, slujba soției, iar soția poate refuza să
participe datorită caracterului imprevizibil al soțului. Bărbații agresivi folosesc adesea
evenimentele sociale ca o armă, ca o formă de manipulare a soției: dacă ea dorește să
participe la anumite activități, fie va trebui meargă singură și să -și asume riscurile la
venirea acasă fie vor trebui să suporte comportamentul brutal, nepoliticos, agresiv al
soțului. În ciuda unor astfe l de amenințări, soțul s -ar putea manifesta ca un soț iubitor,
sociabil, astfel încât soția să nu mai știe la ce să se aștepte. În situații sociale, femeia va
sta din ce în ce mai mult cu soțul, ceea ce va crește posibilitatea ca acesta să -și exercite
controlul și să -și dezvolte simțul posesiunii (Gelles, 1987 ).
Agresivitatea verbală sau umilirea verbală reprezintă pentru majoritatea femeilor
„cea mai puternică formă de coerciție” din parte soțului (Walker, 1979), în ciuda
suferințelor fizice la care sunt supuse, mai ales dacă umilirea se face în prezența copiilor
sau altor persoane. Faptul de fi de față atunci când soțul își critică sau compară
defavorabil soția, când îi adresează injurii sau o lovește îi face pe cei prezenți să evite pe
viitor cuplul resp ectiv, mărind izolarea socială.
Izolarea face ca oportunitățile de a vedea și comportamentul altor cupluri să fie
aproape nule, femeia bătută fiind astfel lipsită și de relațiile care ar fi putut -o ajuta să -și
sporească stima de sine și să se simtă mai p uțin ajutorată. Izolarea socială completă
accentuează sentimentul lipsei de putere și neajutorare, „femeia devenind incapabilă să
acționeze pentru a îmbunătăți relația sau a o părăsi, iar depresia se adâncește” (Walker,
1984, p. 72). În această situație, e a poate simți că nu -și mai controlează destinul, că nu
mai are încredere în capacitățile ei și suferă o drastică scădere a stimei de sine și a
energiei necesare ieșirii din relație. Ea învață că nimic bun nu i se mai poate întâmpla
astfel încât, pentru a r ezista, încearcă să -și diminueze suferința.
Neîncrederea în sine, frica de soț și de judecata celorlalți, face ca femeia bătută să
se închidă în sine și să nu mai ceară ajutorul celorlalți. Aceștia rămân undeva în afara
sistemului său de referință și nu mai pot interveni. Pe de altă parte, societatea – prin
toleranța sa față de unele manifestări violente, prin miturile pe care cultivă și perpetuează
despre violență – împinge atât soțul cât și soția să se ascundă sub masca intimității

37
familiei, a dreptului la intimitate.

1.4. Abordări teoretice ale violenței conjugale

Fenomenul violenței domestice este prezent în realitatea de zi cu zi, mai aproape
sau mai departe de căminul nostru, de valorile noastre, de obiceiurile privind rezolvarea
conflic telor și de cele privind autocontrolul asupra impulsurilor. Încercând să identifice
cauzele principale ale agresivității, diferite teorii din domeniul psihologiei și sociologiei
încearcă să pună în ordine multitudinea de definiții din acest domeniu, consid erând
agresivitatea ca o funcție de protecție sau de supraviețuire a individului (Lorenz), ca o
exprimare inevitabilă a energiei, a pulsiunilor (Freud), ca un comportament învățat,
(Bandura) sau c a reacție la stresul social (Gi l). Demersurile diferă ades ea foarte mult:
unele dintre ele încearcă să explice agresivitatea, iar altele violența sau agresivitatea
deschisă; unele explică violența intrafamilială în contextul mai general al celei societale,
iar altele au o abordare mai specifică, analizând -o cu pr ecădere pe cea din urmă; unele
explică mai ales violența masculină, iar altele violența indiferent de gen; unele încearcă
să explice comportamentul agresorului, iar altele conduitele specifice victimei. Câteva
dintre acestea sunt prezentate în cele ce urme ază.

1.4.1. Teoriile biologice
Dezvoltând punctul de vedere freudian și analogia dintre natura animală și cea
umană, K. Lorenz (1952, 1966; apud Turliuc, 2007) a dezvoltat teoria etologică , în
cadrul căreia, a susținut că agresivitatea răspunde nevoilor d e supraviețuire, indivizii mai
agresivi sporindu -și șansele de supraviețuire. Cei care agresează, reușesc să -și procure
mai ușor resursele necesare vieții, selecția naturală fiind responsabilă de conservarea și
întărirea instinctului agresiv.
Lorenz a acce ntuat natura biologic -instinctuală a comportamentului agresiv. Este
vorba de o energie instinctuală, acumulată într -o perioadă mare de timp și, concomitent,
de o descărcare și (re)modelare a ei de către factorii relaționali și conjuncturali. Teoriile
care au susținut natura instinctuală a agresivității au fost supuse unor multiple critici,
agresivitatea putând fi influențată și modificată în mai mare măsură decât se sugerează în

38
cadrul acestora.
Reprezentanții sociobiologiei au insistat, la fel ca etologii , asupra valențelor
adaptative ale agresivității. Dar, ei au susținut că agresiunea apare pentru a spori
probabilitatea transmiterii genelor agresorului la generația următoare. E. Wilson (1975)
considera că acest ultim scop al supraviețuirii genetice impun e și unele limite agresivității
deoarece, exacerbările ei ar putea duce la eliminarea unora dintre proprii urmași ai
agresorului.
Respingerea naturii instinctuale a agresivității nu a însemnat negarea influențelor
biologice asupra manifestărilor agresive. Dezvoltarea tehnicii moderne de certare din
domeniul geneticii a permis studiul cariotipului uman, prin intermediul căruia teoria
lombrosiană este reconfirmată sub forma teoriei aberațiilor cromozomiale . Astfel,
anomaliile cromozomiale devin cauzele genet ice, înnăscute ale comportamentului
violent. Se știe spre exemplu că, subiecții cu sindromul dublu Y (consecința fenotipică a
trisomiei XYY) se caracterizează prin labilitate psihică și comportament agresiv.
Modelul neurobiologic pleacă de la analiza stru cturilor anatomice și a sistemelor
neorochimice implicate în producerea agresivității “normale” și “patologice”. În acest
cadru se insistă, mai întâi, asupra faptul că reacțiile agresive au un mecanism neural,
stimularea excesivă sau disfuncțiile unor form ațiuni nervoase (lobul temporal, diencefalul,
sistemul limbic) producând comportamentul agresiv. Fernandez -Molina (cf. Stein, 2000) a
demonstrat că există o inter -relație morfologică și funcțională între lobul temporal și
diencefal și că anumiți centri ai amigdalei influențează reacțiile afective de apărare, furie
sau fugă. Și alți autori au insistat asupra rolului important al sistemului limbic și al lobului
frontal. D.J. Stein (2000), de pildă, arăta că există date certe care indică existența în cazul
psihopatiilor a unor disfuncții specifice ale lobului frontal (cum ar fi deteriorarea procesării
materialelor cu ecou afectiv puternic), care explică și nivelul lor de agresivitate mai ridicat.
Al doilea aspect surprins în cadrul modelului neurobiologic se re feră la
particularitățile funcționării sistemului nervos: funcționarea neurotransmițătorilor,
mecanismul de polarizare -repolarizare, jocul excitației și inhibiției etc. Aceste procese
neurofiziologice asigură mecanismele de adaptare a organismului pe plan intern și extern.
Agresivitatea ar fi, în sensul cel mai profund biologic, un mijloc extrem de adaptare, care

39
ar sta la baza stărilor emoționale negative, de ură sau de furie.
În privința neurotransmițătorilor, se știe astăzi că circuitele serotoninergice au un
rol important în lobul frontal, buna funcționare a neuronilor serotoninergici asigurând
inhibarea comportamentelor agresive (Turliuc, 2007) . Altfel spus, diminuare transmisiei
serotoninergice conduce la incapacitatea adoptării atitudinii pasive sau a celei de așteptare,
la inabilitatea de a face față situațiilor care necesită inhibarea unor tendințe, pulsiuni etc.
Dopamina, la rândul ei, este un neurotransmițător implicat în manifestări vegetative
precum hipervigilența. Natura relației inhibitoare di ntre serotonină și dopamină este
cunoscută. Scăderea serotoninei conduce la creșterea dopaminei și a stării de vigilență. De
aceea , nivelul scăzut de serotonină în sistemul nervos este asociată și cu creșterea
tulburărilor de somn, cu scăderea capacității de adaptare la stres, cu instalarea depresiei
majore și a anxietății sociale excesive, cu creșterea riscului suicidar, a comportamentului
agresiv și a impulsivității.
A treia componentă prezentată în cadrul modelului neurobiologic este dată de
impli carea glandelor endocrine în agresivitate , de rolul testosteronului în manifestarea
agresivității la om. După O. Klineberg (1956, apud M.N. Turliuc, 2004) agresivitatea
masculină este mai puțin condițională socio -cultural, ea regăsindu -se și în întreaga lu me
animală. Injectarea de hormoni masculini în embrioni accentuează agresivitatea animalelor
după nașterea lor la ambele sexe. Chiar dacă a fost acuzat de reducționism, astăzi sunt
recunoscute atât influențele neurale, cât și cele hormonale (bărbații sunt mult mai agresivi
decât femeile datorita diferențelor de natură hormonală) sau biochimice (de exemplu,
creșterea alcoolului în sânge sau scăderea glicemiei pot intensifica agresivitatea) prezentate
de modelul neurobiologic.
Genetica, neurologia și endocrin ologia au fost invocate pentru a oferi explicații
pentru diferențele dintre rezultatele medii obținute de femei și bărbați privind
agresivitatea. Cercetătorii susțin, spre exemplu, că nivelul mai ridicat al agresivității
sexului masculin are o puternică de terminare biologică deoarece: 1. această diferență
între sexe este foarte asemănătoare la oameni și la primatele superioare; 2. ea este
universală, în sensul că este prezentă în toate culturile și 3. nivelul agresivității este
sensibil la acțiunea hormonil or sexuali masculini.

40
Faptul că bărbații sunt mai agresivi a favorizat instalarea unei atitudini
ambivalente față de agresivitate și violență. Atunci când sunt realizate în scopul
menținerii păcii sau iubirii actele agresive sunt considerate un lucru bun și necesar. Nu
este de mirare că violența în familie a fost atât de mult tip tolerată, că sindromul copilului
bătut a fost definit de specialiști abia în deceniul șapte al secolului trecut, că prevederile
juridice împotriva violenței domestice sunt extre m de recente. Agresivitatea masculină
are un impact direct, deosebit de grav, asupra vieții familiale sau de cuplu. Violența
împiedică dezvoltarea sau menținerea sentimentului iubirii și respectului reciproc firesc al
partenerilor, favorizând resentimentel e, ruptura afectivă și disoluția treptată a relațiilor.
Totuși, explicațiile oferite în cadrul disciplinelor biologice sunt departe de a fi
suficiente sau definitive și, adeseori, ele sunt insuficient corelate.

1.4.2. Teoriile sociologice
Cel mai adesea, perspectiva sociologică asupra violenței în familie tinde să
explice apariția ei prin stresul social la care familiile sunt expuse. Unii autori merg mai
depar te (de ex. Gil , 1978) și afirmă că stresul social este expresia valorilor și practicilor
sociale c are modelează structura familiei. În ultimă instanța, societatea ar fi de fapt
responsabilă de producerea violenței în familie, notau K. Browne și M. Herbert (1999).
Modelul stresului social. Factori precum șomajul, sărăcia, supraaglomerarea,
izolarea sau condițiile de muncă alienante sunt percepuți – nota Gelles (1987) – ca
generatori ai frustrării și stresului la nivel individual, care pot conduce la violență.
Autorul concluziona în lucrarea sa că violența este o modalitate de adaptare sau răspuns
la stresul structural. Dar, din moment ce violența nu apare doar în categoriile economice
defavorizate, ci este răspândită în întreg spectrul acestor categorii, această perspectivă
este una limitată. Alte încercări de a explica violența intrafamilială în term eni sociologici
sunt teoria resurselor (Goode, 1971), teoria sistemelor generale (Straus, 1980) și teoria
schimbului/controlului (Gelles, 1983).
Goode (1971) afirma că familia, ca instituție socială, se bazează într -o anumită
măsură pe forță și amenințare pentru a putea menține ordinea. Cu cât o persoană dispune
de mai multe alternative sau resurse pentru a exercita puterea, cu atât mai puțin va fi ea
dispusă să utilizeze forța în mod deschis. Cei mai mulți nu folosesc cu plăcere forța în

41
aceste situații da torită costurilor ei ridicate. Goode sugera că familiile din clasa de mijloc
au mai mute resurse decurgând din prestigiul lor mai ridicat și poziția economică mai
bună și de aceea vor fi mai puțin tentate să folosească violența sau amenințarea. O’Brien
(1971; apud Browne și Herbert, 1999 ) a urmat aceeași linie de gândire atunci când a
formulat ipoteza inconsistenței statusului . El s -a centrat pe problemele economice ale
soțului și pe nivelul diferit de instrucție al soților, care pot genera o poziție mai pr ecară a
soțului în familie. Violența este văzută de acesta ca o soluție de remediere a statutului
scăzut și de creștere a stimei de sine.
Straus (1980) și Giles -Sims (1983) au explicat apariția violenței domestice în
termenii teoriei generale a sistemelor prin structurările familiale deviante. Ei s -au referit
la structurile deviante ale autorității susținând că nivelul violenței tinde să fie mai mare
atunci când soția domină procesul de luare a deciziilor. Acest lucru este valabil mai ales
atunci când soțu l suferă de stimă de sine scăzută și o percepție negativă de sine
(Goldstein și Rosenbaum, 1985).
Violența rezultă dintr -un complex de feedback -uri care operează la niveluri
diferite: individual, familial și al societății, incluzând factori și procese prec um: nivelul
ridicat al conflictualității intrafamiliale, nivelul ridicat al violenței în societate,
socializarea familiei în violență, normele culturale ce legitimează violența, organizarea
sexistă a societății, precum și o multitudine de motive pentru tol erarea violenței de către
persoanele agresate fizic.
Violența se poate integra în personalitatea unui individ, iar normele culturale pot
legitima violența între membrii familiei. Acest sistem poate fi întărit de organizarea
sexistă a societății și modul în care se reflectă acesta în sistemul familial (de ex.,
restricționarea oportunităților de locuri de muncă pentru femei, salariile mai mici la
aceeași cantitate și calitate a muncii pentru femei, delegarea femeii în asumarea întregii
responsabilități privin d creșterea copiilor, perceperea bărbatului ca șeful familiei, de
identificarea masculinității cu violența, precum și de socializarea femeii pentru rolul de
subordonată, de supusă).
Teoria schimbului/controlului social cu privire la viața familială se baze ază pe
conceptele de recompense și pedepse reciproce. Membrii familiilor schimbă sau
împărtășesc sentimente, servicii și resurse. Atunci când balanța schimburilor corespunde

42
așteptărilor indivizilor vor predomina pacea și ordinea. Atunci când apar dezechil ibre
între expectanțe, ca în cazul unui adult șomer care trebuie să asigure îngrijirea părințiilor
săi dependenți și foarte în vârstă, probabilitatea controlului violent al situației crește
(Phillips, 1986). Gelles (1983) a susținut că domeniul privat al vieții de familie reduce
costurile violenței, a sancțiunilor aplicate penal. Acesta generează o mai mare
probabilitate a producerii violenței în familie, unde există mai puține constrângeri sociale
ale comportamentului.
Modelele feministe . O abordar e alternativă sugerează faptul că violența
individuală reflectă microsistemul relațiilor de putere dintr -o societate. De exemplu, una
din explicațiile feministe ale violenței împotriva femeilor și copiilor are în vedere poziția
subordonată a femeii în s ocietate, în general . Scopul violenței este considerat a fi
exercitarea controlului asupra celorlalți membrii ai familiei. Hanmer (1978) a extins
această teorie la una care a inclus întregul aparat de stat (reprezentat de bărbați),
susținând că politicile Sta tului bunăstării nu fac altceva decât să inducă dependența la
femei.
R. E. Dobash și R.E. Dobash (1979, 1987) au identificat trei elemente de bază ale
acestei teorii: 1. bărbații exercită o dominație și un control sistematic asupra femeilor, 2.
violența apare la bărbații care cred în drepturile lor patriarhale și 3. folosirea violenței de
către bărbat asupra femeii este acceptată de societate. Autorii susțin că în societate
bărbatul a fost gratificat în mod tradițional cu o serie de libertăți ne -permise femeii.
Abuzul sexual, hărțuirea sexuală, explorarea sexuală, pornografia și prostituția sunt
metode pe care societatea le folosește și le tolerează pentru persecutarea femeilor.
Cea mai răspândită explicație sociologică indică faptul că valorile cultural e,
accesibilitatea armelor și expunerea la modele agresive ne -sancționate afectează
atitudinile personale față de violența în familie. Acesta, la rândul ei, influențează
acceptarea de către individ a agresivității ca formă a expresiei emoționale și ca meto dă de
a exercita controlul asupra celorlalți. Grupurile sociale și comunitățile pot dezvolta o
toleranță ridicată față de interacțiunile agresive, conducând la așa -numitele „subculturi
ale violenței”.
Gil (1978) făcea distincție între „violența structurală ” (violența la nivel
instituțional și societal) care implică respectarea normelor și practicilor sociale admise și

43
violența personală (care de regulă implică actele se abat de la normele sociale). Potrivit
lui, violența trebuie înțeleasă în termenii mai l argi ai relațiilor de putere din cadrul unei
societăți. Violența structurală și cea personală nu trebuie privite și concepute ca
fenomene discrete, ci ca simptome ale aceluiași context social, ale valorilor și instituțiilor
care interacționează și se întăr esc reciproc. Violența personală este reactivă și
înrădăcinată în violența structurală, din moment ce experiențele care inhibă dezvoltarea
personală vor genera adesea stres, frustrare și nevoia de a reacționa cu violență asupra
celorlalți. Violența domesti că este considerată a fi tot reactivă, ea avându -și sursa în afara
sistemului familial, unde nu se poate însă descărca. Agresivitatea poate fi descărcată în
familie deoarece acesta reprezintă un context mai informal, în care petrecem mai mult
timp și în ca re pentru comportamentul violent sunt aplicate sancțiuni mai mici decât în
orice alte situații sociale. Acest aspect a fost studiat și prezentat de Power s (1986) în
termenii funcțiilor violenței în familie și a recompenselor oferite agresorul . Acestea sunt :
– primește atenție și semnalează că nevoile nu -i sunt satisfăcute;
– folosește coerciția și îi manipulează pe ceilalți pentru a -și satisface nevoile;
– dobândește control asupra procesului luării deciziilor și a stabilirii regulilor
familiale;
– beneficiază de c reșterea puterii pe măsura inducerii sentimentelor de neajutorare
la ceilalți;
– crește intensitatea și direcționarea intimității;
– evită riscurile și vulnerabilitatea în relația intimă;
– își domină rivalii de la care membrii familiei ar putea obține aprobare și iubire;
– se auto -protejează împotriva atacurilor și loviturilor;
– caută răzbunarea pentru răul care i -a fost făcut de ceilalți în prezent și în trecut;
– pune în scena experiența victimizării de această dată în rolul de agresor;
– îi rănește pe ceilalți pentr u sentimentele lor de bucurie, satisfacție sau pentru
impresia de putere și control;
– rupe sau schimbă echilibrul ne -satisfăcător din familie;
– controlează impresiile pe care și le formează unii despre alții;
– se conformează normelor și expectanțelor cultural e.
În concluzie, explicațiile sociologice au evoluat de la simpla explicarea a violenței

44
prin intermediul stresului social (de tipul sărăciei), la cele care implică tranzacțiile dintre
agresor și victimă în contextul structurii familiale și societale.

1.4.3. Teoriile psihologice și psihosociale
Teoria psihanalitică. Explicațiile psihanalitice ale violenței sunt legate de
noțiunile de conflict intrapsihic, tulburări de personalitate, mecanisme de negare,
deficiențe de dezvoltare sau slăbiciunea eului, narc isism, traume din copilări, masochism
etc. (Hearn, 1998).
Pe filieră lombrosiană, S. Freud a susținut ideea agresivității care tinde să se
impună ca o forță ce nu poate fi controlată, care dezorganizează și divide. De altfel, chiar
din teoria sa cu privir e la cele trei instanțe psihice (inconștientul, subconștientul și
conștientul, iar mai apoi, sinele, eul și supraeul) s -a desprins ideea disputei dintre acestea
pentru determinarea conduitei individului.
Persoanele cu conduite antisociale se caracterizeaz ă printr -un supraeu slab, prin
insuficienta coerență a eului și slaba funcționare a sublimării. Bărbații violenți tind să -și
folosească violența ca pe un mecanism de intensificare a eu -lui deficitar, deoarece
repertoriul lor de comportamente nonviolente și abilitățile de comunicare este foarte
limitat. Supreul slab al persoanelor cu comportamente antisociale nu le permite să -și
înfrâneze pornirile violente și impulsive. Absența sau dificultatea realizării sublimării are
drept efect incapacitatea individului de a-și reorienta dorințelor inconștiente, în mod
deosebit pulsiunile sexuale și agresive, spre scopuri și activități socialmente valorizate.
Mecanismul sublimării joacă un rol important și în rezolvarea complexului oedipian la
începutul perioadei de late nță. El îi permite copilului să -și modifice viața pulsională și să
se dedice activităților valorizate social: învățării sociale, jocului, activității culturale etc.
În familie, acest mecanism de apărare a eului va contribui la dezvoltarea sentimentelor de
devotament, afecțiune și respect față de părintele de același sex, cu care se va identifica în
scopul dezvoltării identității sale de gen. Persoanele agresive și antisociale nu numai că
nu reușesc să redirecționeze energia lor pulsională în direcția activi tăților educative, dar
nici nu ajung să dezvolte sentimente de iubire, respect, sau devotament în relațiile lor
interpersonale semnificative.
Cel mai eficient mod de explicare al mecanismelor fundamentale ale agresivității

45
este oferit de studiul pulsiunil or. Pulsiunea reprezintă, în concepția lui Freud, un proces
dinamic constând dintr -o presiune (impuls, încărcătură energetică, forță mobilizantă,
puseu exercitat de somatic impus aparatului psihic) care împinge organismul spre
suprimarea stării de tensiune . În prima sa teorie a pulsiunilor, Freud opune pulsiunile
sexuale, celor de autoconservare (trebuințe de care depinde supraviețuirea individului; de
exemplu: foamea și funcțiile alimentare); în cea de -a doua, Freud stabilește dualismul
pulsiunilor vieții și ale morții, deseori asimilate dualismului sexualitate -agresivitate.
Pulsiunea morții concurează – cel mai adesea, fără prea mare succes – cu pulsiunile vieții
– care îi motivează pe oameni să supraviețuiască și să se reproducă. Iată câteva dintre
preciz ările realizate de Freud cu privire la pulsiunile disctructive (apud J. Laplanche și J. –
B. Pontalis, 1994, pp.324 -343):
– Pulsiunile morții sunt acele impulsuri profunde ale ființei, care tind să reducă
pulsiunile vieții, cu scopul de a le suprima și de a re aduce viața la formele ei
anorganice. La început, pulsiunile morții se îndreaptă spre interior, urmărind
autodistrucția, apoi se orientează spre exterior, manifestându -se ca pulsiuni agresive
sau distructive.
– Pulsiunea agresivității este cel mai adesea uti lizată în sensul său extensiv, de pulsiune
de moarte, îndreptată spre exterior. Agresivitatea ar rezulta din jocul lui Eros și
Thanatos, fiind o redirecționare spre exterior a morții, pe baza mecanismului deplasării,
izvorâtă din necesitatea individului de a se autoproteja. Adler considera agresivitatea ca
fiind o aspirație general umană, un factor indispensabil al vieții. Ea este o pulsiune care
urmărește depășirea propriilor sentimente de inferioritate, fiind expresia dorinței de
putere. Alți autori, cum ar fi Melanie Klein, admit existența primară a agresivității și a
conflictului iubire -ură încă din prima copilărie, iar W. Reich descrie agresivitatea ca
fiind rezultatul frustrărilor sexuale.
– Pulsiunea distrugerii este, cel mai adesea, un termen sinonim celui de pulsiune de
moarte. Uneori, el devine sinonim cu pulsiunea agresivă, exprimând orientarea
pulsiunii morții spre lumea exterioară.
– Pulsiunea de dominație (de stăpânire, de autoritate) are drept scop dominarea
obiectului prin forță. Este vorba despr e o pulsiune nonsexuală, care nu se unește decât
secundar cu sexualitatea și care stă la baza cruzimii infantile, anterioară apariției

46
sentimentului de milă și sadismului, cruzime ce nu urmărește inițial suferința celuilalt.
Forțele pulsionale distructive pot fi uneori mai puternice și, pe fundalului moralității
precare sau a supraeului slab, ele sunt reorientate dinspre sine spre exterior. Violența
gravă a fost explicată și prin intermediul a două condiții mentale patologice: inițial
prin nevroză (ca stare de anxietate profundă în care impulsurile indezirabile ajung să
domine raționalitatea) și ulterior și prin psihoză , ca tulburare gravă în care sinele a
preluat controlul total al personalității.
Abordarea psihanalitică a fost criticată în special de repr ezentanții mișcării
feministe. De exemplu, femeile sunt descrise ca dominatoare, masochiste, frigide, psiv –
agresive, supraprotectoare față de fii, aplicând periodic pedepse castratoare etc. (Hearn,
1998). Ele caută sau tolerează abuzul în vederea continuăr ii tratamentului din copilărie.
Sentimentul de inferioritate suferit de fete este văzut ca o explicație a tolerării abuzului și
violenți bărbatului la vârstă adultă. De asemenea, teoria catharsis -ului care susține că
agresivitatea descrește dacă este expri mată din interior spre exterior a fost criticată de
feministele care susțin că acest lucru mai curând încurajează și amplifică manifestările
agresive.
În teoria psihanalitică violența apare ca o aspirație general umană, ca factor
indispensabil vieții, ca p ulsiune ce urmărește depășirea propriilor sentimente de
inferioritate și dorința de putere. În spiritul concepției acestei școli este admis dualismul
iubirii și urii, încă de la debutul vieții extrauterine. Ea pregătește terenul explicațiilor
cauzale care vor considera factorii de mediu social ca fiind elementele etiologice
esențiale ale apariției manifestărilor deviante, inclusiv a celor violente.
Teorii ale influențelor situaționale. Partizanii caracterului dobândit al agresivității
susțin că aceasta sur vine în funcție de factorii situaționali, fiind un răspuns al individului
la condițiile concrete de mediu, la multiplicarea tentațiilor în societatea de consum
(Turliuc, 2007). În acest sens, teoria lui John Dollard și a colaboratorilor săi explică
natura comportamentelor agresive prin teoria frustrare -agresiune. Lucrarea lor Frustrare
și Agresivitate (1939), una dintre cele mai influente cercetări asupra agresivității,
pornește de la două postulate: agresivitatea este întotdeauna o consecință a frustrării și
frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de agresivitate.
Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări care, la rândul lor,

47
constituie sursa agresivității. Blocarea accesului și teama de sursa frustrării fac ca, destul
de frecvent, agresivitatea să nu fie îndreptată asupra sursei ei, ci să fie re -orientată și re –
direcționată ( displacement) către o țintă -substitut, mai puțin probabil să se răzbune și mai
sigură. Un exemplu îl constituie anecdota privind omul care, fiind umili t de șef, își ceartă
soția, care țipă puternic la copil, care lovește câinele, ce mușca poștașul.
Dollard și colegii săi sugerau că, așa cum cineva își poate satisface foamea
mâncând fie un covrig, fie caviar, tot așa apariția oricărui act de agresiune red uce tendința
individului de fi agresiv (apud. S.S. Brehm și S.M. Kassin, 1990). Noțiunea care definește
faptul că actele agresive pot reduce tendința individului de a se angaja în alte manifestări
agresive se numește catharsis . Astfel, indivizii pot evita angajarea lor în manifestări pline
de violență prin implicarea în activități mai puțin dăunătoare (cum ar fi glumele ostile,
povestirea unor anecdote pline de violență, observând agresivitatea altora, reală sau fictivă
etc.).
Considerând că teoria lui Do llard exagerează legătura dintre frustrare și
agresivitate, Leonard Berkowitz (1989) propune teoria indice -excitație , în cadrul căreia
sugera că frustrarea produce o stare de pregătire emoțională pentru a agresa, manifestările
agresive propriu -zise depinzâ nd de existența unor condiții specifice. Cu alte cuvinte,
frustrarea nu dă naștere imediat agresivității, ci generează o stare de excitație sau activare
emoțională: furia sau o altă stare afectivă negativă . Aceasta produce, la rândul ei, o stare
de pregăti re pentru comportamentul agresiv. Comportamentul va fi realizat numai dacă în
contextul social există stimuli cu o conotație agresivă sau indici asociați cu furia. Astfel,
dacă soțul care se întoarce frustrat de la slujbă sau de la o întâlnire cu prietenii , atunci când
un gest al soției este interpretat ca agresiv, el poate deveni violent.
O temă foarte importantă în cadrul acestei linii de cercetare vizează faptul că,
oamenii care se află într -o dispoziție proastă, neplăcută, de cele mai multe ori încearc ă să
o modifice . Evident, ei pot utiliza diferite strategii pentru a atinge acest scop, cu o eficiență
variabilă. O cale o reprezintă îmbunătățirea stării afective prin intermediul manifestărilor
agresive. În acest sens, B.J. Bushman, R.F. Baumeister și C. M. Phillips ( 2001) au încercat
să verifice dacă încercarea de reglare a stării afective este motivul pentru care stresul
emoțional generează agresivitatea. Cu alte cuvinte, ei au pornit de la ipoteza că oamenii

48
agresează în speranța că, astfel, se vor simț i mai bine . În desfășurarea studiului lor, autorii
menționați au verificat ipoteza lor prin apelul la fenomenul catharsis -ului și la cel al
reglării afective .
Așa cum arătau și Dollard și colegii săi, teoria catharsis -ului susține că exprimarea
furiei duce la îmbunătățirea stării afective. Bushman, Baumeister și Phillips (2001)
consideră că, deși există un sâmbure de adevăr în această teorie, în ansamblul ei este
incorectă. Studiul lor experimental complex a infirmat presupusele efecte eliberatoare, de
descărcare a impulsurilor și tensiunilor negative prin agresivitate. Ea nu “curăță” psihicul
de impulsuri ostile pe termen lung, deși aduce o stare momentană mai bună, recunoscută
de majoritatea subiecților. Astfel, se explică de ce indivizii – incapabili să a jungă la starea
de plăcere, de bine psihologic, prin realizarea unor acte socialmente acceptate – pot
recurge la manifestările agresive pentru modificarea sensibilă a dispoziției lor sufletești
momentane.
Teoria reglării afective susține că oamenii se ang ajează într -un act agresiv atunci
când speră că astfel vor scăpa de furie și se vor simți mai bine. Cei care trăiesc stări
afective negative vor fi mai receptivi cu privire la căile de îmbunătățire a sării lor
emoționale. De aceea, agresivitatea va crește cel puțin la indivizii care cred că exprimarea
furiei și exteriorizarea ei reprezintă o cale eficientă de reglare sau îmbunătățire a stării lor
afective.
Teoria învățării sociale. Teoria propusă de Bandura vine să umple golul existent
între teoriile de in spirație psihanalitică și cele centrate comportamentiste. Având la bază
teoria behavioristă, această abordare oferă o înțelegere mai puțin rigidă a agresivității
umane, insistând asupra schimbărilor observabile apărute în comportamentul unei
persoane ca ur mare a învățării. Procesul de socializare înseamnă și achiziția de răspunsuri
agresive, fie prin învățare directă (ca urmare a recompenselor sau pedepselor), fie prin
observarea și imitarea conduitelor celorlalți. Experimentele lui Bandura și ale
colaborat orilor săi (197 3) au demonstrat rolul adultului ca model în însușirea
comportamentului agresiv la copii: cei ce au asistat la un comportament agresiv din
partea adultului, s -au comportat și ei mai agresiv. Mai mult, agresivitatea a crescut atunci
când comp ortamentul agresiv a fost recompensat, când modelul urmărit a fost de același

49
sex cu respectivul copil și când modelul a avut înainte legături intense cu copilul. În
principiu teoria susține faptul că avem tendința să menținem comportamentul agresiv
urmat de rezultate dezirabile (sau recompensate) și să evităm conduitele agresive urmate
de rezultate nedorite (pedepsite).
Normele sociale elaborate în diferite contexte socio -culturale nu indică numai
intensitatea și modalitățile conduitelor agresive, ci și circumstanțele în care ele trebuie să
se desfășoare: persoanele sau grupurile care merită să fie ținta agresivității, ce fel de
acțiuni ale celorlalți justifică sau pretind să li se răspundă prin violență, în ce situații
agresivitatea este o modalitate mai adecvată sau nu. În sens mai larg, perspectiva învățării
sociale leagă actele agresive de o arie mai extinsă de factori, cum ar fi: experiența trecută
a individului, re -întăririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situației și a
posibilelor consec ințe etc. Psihologii sociali insistă și ei asupra faptului că agresivitatea
este dobândită social, că ea nu se rezumă la tendința de a răspunde ostil la interacțiunile
neplăcute.
Fără a nega rol ul mediului, Bandura (197 3, 1977) recunoaște rolul importanța
proceselor interne, de tipul cognițiilor și emoțiilor. Mediul familial este unul din cadrele
psihosociale de achiziționare a unor scenarii de agresivitate, care sunt susținute de
structuri de cunoaștere și evaluare – percepții, atitudini, credințe normativ e – ce trimit la
comportamente agresive. Ființele umane învață de mici cum să perceapă, să interpreteze,
să judece și să răspundă la stimulii ce vin din mediul fizic și social, cristalizându -se
scenarii mintal -comportamentale, care învățate și folosite fre cvent, pot căpăta în timp un
caracter automatizat, ca deprinderi.
Formarea diferențelor de gen dintre bărbați și femei, inclusiv a celor privind
nivelul de agresivitate, sunt explicate prin prisma influențelor asupra dezvoltării de
părinți și de alți agenț i de socializare. În privința agresivității, în concepția învățării
sociale, părinții sunt cei care încurajează adesea comportamentul agresiv al copiilor lor,
fie ignorând manifestările de agresivitate ale acestora, fie oferind chiar recompense
mascate, de tipul obținerii obiectelor dorite, al acordării atenției și încurajării lor prin
gesturi și zâmbet. Bandura (1973) a introdus și termenul de „întăritori sociali” pentru a
explica situațiile în care un răspuns comportamental este urmat de răspunsul pozitiv sau
negativ al altcuiva, care întărește sau inhibă șansa ca acel comportament să se producă.

50
Retragerea eventualei victime din fața agresiunii este și ea o întărire pentru agresor, care
va încuraja comportamentele violente viitoare. Acestea se manifestă m ai ales în cazul
băieților și mai puțin frecvent în cazul fetelor. Părinții și alte persoane din anturajul
copilului contribuie la formarea agresivității copiilor oferindu -le modele de
comportament agresiv.
Cercetările lui Bandura privind formarea comporta mentului agresiv au demonstrat
că învățarea prin demonstrare poate fi un mijloc important de prelucrare a unor modele
agresive, chiar în lipsa unei întăriri. Cu cât vârsta copiilor este mai mare, cu atât ei înțeleg
mai bine că agresivitatea este un comport ament acceptat în societate, mai ales pentru cei
de gen masculin. Această teorie este folosită pentru a explica transmiterea
intergenerațională a abuzului.
Perspectiva asupra victimei și t eoria neajutorării învățate . Unii autori (Gelles ,
1976; Walker, 1984 ) au promovat această teorie pentru a explica mecanismele
comportamentale și atitudinale ale femeii agresate. Această teorie face parte din teoriile
privind depresia și a fost elaborată de Abrahmson, Seligman și Teasdale. Autorii ei susțin
că depresia are drept cauză apariția unor evenimente de viață negative sau ne -apariția
evenimentelor pozitive, care conduc la un stil depresogen de atribuire. Este vorba de
tendința dobândită în timp, indusă de agresor, de a atribui evenimentele negative
factorilor intern i stabili și globali.
Teoria sugerează faptul că în copilărie victima poate îndeplini un anumit rol
instrumental în obținerea atașamentului sau în producerea neglijării. Un copil poate să nu
corespundă expectanțelor sau cerințelor parentale fapt care favo rizează abuzul, așa cum
se întâmplă, de ex., în cazul copiilor prematuri, cu greutate inferioară la naștere,
bolnăvicioși sau cu diferite malformații sau deficiențe etc. Lipsa atractivității fizice a
acestor copii poate reprezenta un important factor al ab uzului suportat de ei (Berkovitz,
1989). O legătură între perspectiva asupra victimei și teoria învățării sociale este sugerată
de Lewis (1987) care susține că unele femei învață să accepte comportamentul violent
orientat asupra lor ca rezultat al experien țelor din copilărie.
Teoria neajutorării învățate este fundamentată pe trei aspecte: informația despre
eveniment sau situație, reprezentările cognitive situație și răspunsul la situație. Cea de -a
doua componentă este extrem de importantă deoarece la acest nivel persoana își dă seama

51
dacă expectanțele sale pot fi sau nu atinse. La acest nivel pot să apară perturbări
cognitive, motivaționale și emoționale. Astfel, dacă o persoană nu crede dă poate controla
rezultatul comportamentului său, ea va răspunde prin neajutorarea învățată (Snyder și
Ford, 1998).
În cazul femeii agresate, dacă nu există credința că ea poate controla ceea ce i se
întâmplă, îi va fi dificil să creadă că poate influența situația abuzivă în care se află, acest
lucru împiedicând -o să se eli bereze din situație. Odată ce ea acționează conform credinței
că este neajutorată, percepția sa va deveni realitate, femeia devenind pasivă, obedientă
(Walker, 1984). În descrierea incidentelor violente, femeile agresate de către soții lor nu
par a fi atât de neajutorate, pe cât cred ele (Gelles, 1987). Interpretarea comportamentului
lor este mai degrabă determinată de setul de reprezentări cognitive negative, de credința
lor cu privire la ceea ce nu pot și mai puțin de realitatea abilităților lor.

1.4.4. Teoriile integrative centrate pe interacțiune
În baza experiențelor anterioare, unii parteneri intimi tind să stabilească relații
agresive deoarece le sunt familiare, s -au obișnuit cu ele, se simt confortabil în cadrul lor,
considerând violența expresia p reocupării, atenției și atașamentului reciproc. În acest
sens, Hanks și Rosenbaum (1978) au indicat extraordinara asemănare dintre relația
maritală curentă a femeilor abuzate și mariajul părinților lor. Unele teorii încearcă să se
îndepărteze mai mult de p erspectiva psihologică individuală pentru a se centra pe studiul
interacțiunilor dintre membrii familiei.
Perspectiva interactivă interpersonală . Toch (1976) a analizat atât caracteristice
bărbatului agresiv, cât și cele ale contextului și ale victimei sal e. El a concluzionat faptul
că manifestările agresive sunt asociate atitudinii tip macho și tendinței de menținere a
unei identități personale particulare în relație cu partenerul. Studiile asupra conflictului
deschis arată o consistență a reacțiilor agres ive și a unor trăsături asociate lor în
perspectiva dezvoltării.
Teoria puterii maritale. Bazele puterii constau în organizarea și resursele care
asigură dominarea unuia dintre parteneri. Acestea pot include nu numai abilități,
informații, trăsături de personalitate, statut social și economic, dar și definirea culturală
după care un partener are autoritatea în cadrul relației intime. Procesarea puterii se referă

52
la tehnicile interacționale pe care un individ le folosește pentru a câștiga controlul,
precu m negocierea, serviabilitatea și rezolvarea de probleme. Conform teoriei puterii
maritale, partenerii cărora le lipsește puterea au șanse mai mari de a fi abuzați fizic de
partenerii lor de viață.
Serra (1993; apud Mândrilă, 2003 -2004) arată că folosirea v iolenței are diverse
semnificații, în funcție de cine e folosită: când este folosită de un bărbat, înseamnă
putere, iar când este folosită de o femeie semnifică lipsa puterii. Aceste semnificații sunt
preluate din cultura specifică a unei comunități.
Babc ock (1993) și colaboratorii, într -un studiu asupra a 95 de cupluri, a ajuns la
concluzia că violența este folosită de soțul bătăuș ca un comportament compensatoriu
pentru a masca lipsa de putere în căsătorie. J. L. Perilla și colaboratorii (1994) au
demons trat că, cu cât o femeie contribuie mai mult la venitul familiei, cu atât mai
predispusă este să fie abuzată fizic de partener. Aceasta susține ipoteza conform căreia
percepția pierderii puterii de către soț, poate corela cu folosirea violenței fizice asup ra
soției. De asemenea, atunci când soțul este frustrat datorită faptului că nu se poate impune
pe plan social, în profesie sau în relațiile cu prietenii, el poate acționa „preventiv”, prin
violența asupra soției pentru a nu risca să -și piardă puterea și î n relație cu ea.
Teoria legături traumatice . Această teoria a fost propusă de Dutton și Painter
(apud Mândrilă, 2003 -2004), consideră că de -a lungul vieții, femeile masochiste au
experimentat și au asimilat în subconștientul lor comportamente violente din partea unor
persoane importante pentru ele (tată, frate, profesor). Teoria încearcă să explice de ce
femeia bătută rămâne cu bărbatul care o bate. Autorii au avansat două ipoteze comune
pentru toate relațiile de acest tip: lipsa echilibrului în ceea ce pri vește puterea în cuplu,
astfel încât partenerul bătut se percepe ca fiind dominat de celălalt, și natura intermitentă
a abuzului. Deoarece abuzul se manifestă cu intermitențe, iar perioadele dintre abuzuri se
caracterizează prin comportamente pozitive (pre cum atenție și declarații de dragoste,
remușcare etc.) este dificil pentru cel abuzat să părăsească relația. Această loialitate a
victimei față de abuzatorul ei a fost asemănată cu sindromul Stockholm .
Această loialitate rezultă din identificarea victimei cu agresorul ca modalitate de
a face față pericolului, în situația în care victima este lipsită de putere: „Cu cât victima
este mai izolată, cu atât crește dependența ei față de abuzator, nu numai în ceea ce

53
privește trebuințele ei de bază, dar și pentru suport emoțional. Cu cât îi este mai frică, cu
atât este mai tentată să se aghețe de singura relație care îi este permisă, cea cu agresorul.
În absența oricărei alte relații, ea va încerca să găsească sprijin în cel care o ține captivă.
Inevitabil, în abse nța oricărui alt punct de vedere victima va ajunge să vadă lucrurile prin
ochii abuzatorului” (Voinea, 1993, p.109).
Teoria traumei explică și transmisia transgenerațională în procesul traumatic. În
cazul abuzului intrafamilial, esențială este atitudinea v ictimei față de făptaș: idealizarea
sau capacitatea de confruntare cu el. Pentru a păstra valoroasă legătura interioară cu
„obiectul protector”, victimele se agață de ideea că tatăl lor (și, ulterior, soțul) este
fundamental bun (Fischer și Riedesser, 2007 ). Sub presiunea nevoii de idealizare și din
motive de reducere a disonanței cognitive, schema traumatică este clivată și poate fi din
nou simulată mai târziu, când apare o situație asemănătoare în ciclul vieții, cu un conflict
paralel (de pildă la naștere a unei fiice). Trauma reînvie și declanșează conflictul interior
astfel încât, partea disprețuită din sine ca urmare a învinovățirii este proiectată în exterior.
Fiica devine țapul ispășitor, este legată de mamă și încurajată să devină seducătoare
sexual. Ulterior, alegerea partenerului reprezintă o reproducere a schemei traumatice (de
exemplu în literatură se află relatări despre perpetuarea incestului la 5 generații).
O altă cale de transmisie a abuzului fizic este cea de la tată la fiu. În acest caz es te
vorba mai curând de o subapreciere, decât de o supraapreciere. Atunci când băiatul asistă
la abuzul sexual al tatălui asupra surorii, fratelui sau a rudelor apropiate, el tinde spre
identificarea cu tatăl, crescând astfel și șansele transmiterii transge neraționale a traumei.
Interesant este și cazul persoanelor care deși s -a confruntat cu violența în copilărie
nu o transmit copiilor lor. Non -repetitivii au avut în copilărie o relație bazată mai mult pe
încredere cel puțin cu o persoană semnificativă, au o relație suportivă cu partenerul
actual, iar unii au trecut prin terapie de lungă durată, de cel puțin un an (Erikson și colab.,
1989; apud Riedesser și Fischer, 2007). Non -repetitivii pot să își amintească bine
experiențele traumatice din copilărie, dar au găsit distanța emoțională față de acestea, în
timp ce repetitivii au relatări șterse și lipsite de emoții cu privire la copilăria lor.
Modelul multifactorial al violenței în familie. Modelul elaborat de Browne (1988;
apud Browne și Herbert, 199 9) a stat la baza celui dezvoltat de Pirozynski (1991), pe care
l-am prezentat anterior. Browne sugera că factorii stresanți și influențele de mediu sunt

54
mediate de relațiile dintre membrii familiei. Modelul sugerează faptul că stresorii
situaționali prezi ntă următoarele 4 elemente:
– relațiile dintre persoanele care asigură îngrijirea inter -mariaje, disputele maritale,
părinte vitreg sau concubin și părintele natural, dintre părintele custodial și cel
necustodial etc.
– relațiile cu copiii și persoanele vârstn ice dependente: distanța dintre vârsta copiilor,
mărimea familiei, gradul de atașament al îngrijitorilor față de așteptările celor
dependenți de ei etc.
– stresul structural: condițiile sărăcăcioase de locuire, șomajul, izolarea socială,
amenințările autorit ății celor asigură îngrijire și protecție, valori și stima de sine etc.
– stresul generat de dependenți: de exemplu, unul care ne -dorit, care prezintă
incontinență, care e dificil de disciplinat, care e bolnav, care prezintă deficiențe fizice
sau psihice, ca re este prea energic, emoțional sau prea solicitant etc.
Șansele ca acești factori de stres situaționali să producă violența în familie sunt
mediate de relațiile și interacțiunile membrilor familiei. Relațiile securizante dintre ei vor
devia orice efect al stresului, favorizând dezvoltarea strategiilor de coping ale familiei.
Dimpotrivă, relațiile nesigure anxioase sau evitante vor genera periodic escaladări ale
emoțiilor negative, care pot conduce la abuz fizic sau emoțional. Acesta va influența
negativ r elațiile interpresonale, făcând sistemul mai vulnerabil în viitor în fața diferiților
stresori. Atunci când feedback -ul pozitiv (care amplifică schimbarea din sistemul
familial) apare o supraîncălzire sistematică (cercul vicios), pe fundalul căreia stresul
constant va produce atacuri repetate fizice și emoționale. Această situație se înrăutățește
progresiv, fiind cunoscută sub numele de „spirala violenței”. În unele cazuri, indivizii
violenți vor încerca să facă față sentimentelor lor agresive cu privire la anumiți membrii
ai familiei prin neglijarea lor fizică sau emoțională, în scopul de a evita interacțiunilor în
care le -ar putea provoca rănirea.

2. PARTICULARITĂȚILE AGRESORILOR BĂRBAȚI

Pe măsură ce fenomenul violenței domestice a căpătat amploar e, cercetătorii din
diverse domenii s -au văzut nevoiți să studieze sistematic acest fenomen. În mod natural s –

55
a pus problema cauzelor – de ce se petrec asemenea acte; mai apoi s -a pus problema
contextului – când și unde se petrec astfel de acte, cine este implicat. Capitolul de față își
propune o retrospectivă a cercetărilor care, în contextul aceluiași demers de înțelegere și
explicare și aflarea răspunsului la întrebarea: CINE sunt cei care recur g la acte de
violență domestică?

2.1. Abuzatorul, din perspec tiva câtorva abordări teoretice

Corespunzător unei diversități de abordări teoretice a fenomenului violenței
domestice în genere, într -o primă etapă ne propunem să trecem în revistă cercetări ce au
identificat liste de caracteristici ale agresorilor dom estici, încercări de profiluri specifice,
de particularități care aparent îi disting de populația non violentă.

O primă perspectivă din prisma căreia ne propunem să discutăm cine este cel care
abuzează de soția sa, de copii, sau de alți membri ai famili ei extinse este cea biologică .
Teoriile biologice ale agresivității și violenței se focalizează pe originile genetice,
congenitale sau organice ale comportamentului agresiv. În acest sens, cercetătorii adepți
ai acestei abordări se interesează de neuropato logie, infecții ale creierului sau alte boli ce
afectează funcționarea creierului, implusivitate, schimbări ce intervin în structura sau
funcționarea creierului ca urmare a unor traume sau unor factori endocrinologici.
Cunningham și colab. (1998) îi citea ză pe Gearan și Rosenbaum ca fiind printre
primii care subliniază legătura dintre agresivitate și substratul biologic în contextul
violenței domestice. Într -o serie de cercetări inițiate spre sfârșitul anilor 80, începutul
anilor 90, aceștia descoperă că m ulți dintre bărbații abuzivi prezintă un istoric de traume
craniene; pornind de la această corelație, ei extind spre o teorie cauzală prin care
disfuncția creierului și tulburarea neurologică aferentă, consecințe ale unei traume,
conduc la scăderea capacit ății de control a impulsului, distorsiuni ale judecății, dificultăți
de comunicare și hipersensibilitate la alcool. În plus, schimbările de comportament și
personalitate asociate cu asemenea traume ale creierului pot spori nivelul de stres din
sistemul fam ilial ceea ce concurează la inițierea actelor de violență. Cu limite evidente (o
asemenea abordare absolvă agresorul de responsabilitatea actelor sale), abordarea rămâne

56
în atenția cercetătorilor datorită nevoii de a elimina o astfel de ipoteză atunci când
judecăm comportamentul unui agresor, sau de a stabili măsura în care comportamentele
sale sunt explicate de o astfel de traumă.
Explicațiile neo -darwiniene și cele de psihologie evoluționistă asupra agresivității
masculine subliniază influența geneticulu i asupra comportamentului uman și
argumentează prin faptul că „ interacțiunile noastre sociale sunt influențate de
predispoziții moștenite (adică tendințe) de a acționa în modalități ce s -au doveditit
adaptati ve în trecutul nostru ancestral” (Emlen, 1997 în Cunningham și colab, 1998, p. 5).
Altfel spus, toate comportamentele noastre sunt produse ale unor mecanisme psihologice
interne, dezvoltate prin selecție naturală pentru a oferi soluția la o problemă de adaptare.
Input – ul (extern sau intern provenind d e la alte mecanisme) este operat prin folosirea
unor reguli de decizie pentru a produce o formă de output, precum orice formă de
activitate fiziologică sau comportament (Buss și Shackelford, 1997 în Cunningham și
colab, 1998).
Din perspectiva acestor teor ii, forțele evoluționiste favorizează organismele care
sunt capabile să se reproducă cu succes și astfel să își transmită bagajul de gene. Ca o
consecință directă, bărbații vor încerca să câștige și să își țină aproape partenere tinere,
fertile care pot da naștere unor urmași sănătoși. Se sugerează că agresivitatea masculină și
tendința de a atacare a partenerei este un comportament ce a evoluat ca și tactică de a
menține fidelitatea sexuală a partenerei, asigurând astfel control reproductiv asupra
partener ei și evitarea creșterii unor urmași care să nu îi poarte genele. Rezultatele acestea
sunt evident limitate de imposibilitatea de a replica cercetările inițiate asupra animalelor
într-un lot uman, dar valoarea lor de asemenea nu poate fi contestată de vrem e ce sunt
identificate legături consistente cu alte explicații argumentate (a se vedea ulterior
rezultate privind gelozia agresorului masculin).

O a doua perspectivă din prisma căreia ne propunem să discutăm cine este cel care
abuzează de soția sa, d e copii, sau de alți membri ai familiei extinse este cea sociologică .
Interesul a nenumărați cercetători s –a oprit de – a lungul timpului asupra legăturii dintre o
atitudine mai tolerantă a bărbaților asupra violenței în genere și incidența episoadelor de
violență domestică îndreptată atât asupra soției, cât și asupra altor membri ai familiei. De

57
ce ar avea însă atitudinea un rol atât de covârșitor ? În evoluția conceptului de atitudine,
se remarcă o cristalizare a definirii acestuia astfel încât însuși def iniții recente ne răspund
la întrebarea anterioara: atitudinile se referă la „ evaluările noastre cu privire la orice
aspect posibil al lumii sociale, măsura în care avem reacții favorabile sau nefavorabile
față de probleme, idei, persoane, grupuri sociale sau alte elemente ale vieții sociale ” (R.
Baron și D. Byrne, 2000) sau atitudinea reprezintă „poziția unei persoane sau a unui grup
de acceptare sau de respingere cu o intensitate mai mare sau mai mică a obiectelor,
fenomenelor, persoanelor, grupurilor sau instituțiilor”(Septimiu Chelcea, în Iluț, 2004,
p.43).
O formă de asociere pozitivă între atitudinea față de violența domestică fizică și
nonfizică și apariția violenței în cadrul relațiilor intime a fost pusă în evidență atât de
cercetători de orientare feministă, cât și de cei de orientare socioculturală sau de cei
orientați spre teoria învățării sociale. Stith și Farley (1993) arată de pildă că gradul de
aprobare a violenței maritale este un factor important, alături de alții precum stresul
marital și e galitate de rol sexual, în procesul de mediere a episoadelor severe de violență
maritală.
Russel și Hulson (1992) în încercarea de a explora cauzele violenței domestice
conchid că cea mai importantă descoper irea a lor constă în faptul că „ principalul moti v
pentru care soții sunt abuzivi este acela că ei cre d că acest fapt este acceptabil” (din Kane
2000); alți factori precum violența experiențiată în cadrul familiei de origine, clasa
socială de apartenență, puterea negociată la nivel de relație, statutul m arital sau consumul
de alcool joacă așadar un rol mult mai puțin important față de atitudini. Această concluzie
este consistentă cu o observație anterioară a lui Stets și Pirog – Good (1990) care arată că
oamenii sunt mai curând ghidați de atitudinile lor față de comportamentul agresiv decât
de influența situației imediate în care se află. Practic se arată că nu situația imediată este
cea care motivează ieșirea violentă a individului, ci mai curând atitudinea generală a
bărbatului de acceptare sau respinger e a ideii de folosire a violenței în relație cu
partenera lui intimă.
Studiile merg mai departe și arată că bărbații care apelează la violență în relație cu
partenerele lor intime sunt nu numai înclinați spre o atitudine tolerantă față de
agresivitatetea îndreptată asupra femeii ci, sunt în genere mai agresivi decât alți bărbați.

58
Tocmai obișnuința lor de fi agresivi – afirmă cercetătorii – ar încuraja o mai mare
acceptare a violenței îndreptate împotriva femeii (Stets și Pirog – Good, 1990).
În același sen s, alți cercetători invocă teoria învățării sociale , și arată că nivelul
ridicat de agresivitate al unor bărbați își are originea în copilăria acestora și devine cu atât
mai severă pe parcursul vieții lor marcate de practicarea violenței așa cum a fost ea
modelată în etapele mai fragede (Walker & Brown, 1985). Copilăria și adolescența sunt o
perioadă de intensă observare a modului în care se comportă părinții unul față de celălalt
ca și sursă primordială de achiziție a opțiunilor comportamentale valide în i nteriorul unei
relații între sexe. Cantitatea și tipul de învățare bazată pe observ ație ce se petrece la
această vâ rstă depinde și de o serie de factori precum:
– consecințe observate sau resimțite ale comportamentului respectiv – ce pot fi
recompesatorii sau, dimpotrivă, cu un caracter extrem de indezirabil;
– caracteristicile celui care face observația și măsura în care comportamentul este
modelat la nivel individual (copilul trebuie să ajungă să atribuie o anumită valoare
respectivului comportament și să își dorească să fie ca cel pe care îl observă);
– pattern –ul asociativ (expunerea la comportamente agresive depinde de indivizii
cu care un copil se asociază la un moment dat) – factor ce conduce la extinderea teoriei
învățării sociale dinspre fami lie spre întreaga subcultură din care face parte un individ la
un moment dat.
Gelles (1972) întărește legătura dintre atitudine și învățare socială argumentând că
"familia nu nu numai că expune individul la violență și tehnici de violență, dar îl și înva ță
să aprobe uitlizarea violenței" (apud Mihalic, 2007, p.645).
Tot de o factură psiho -sociologică este și teoria conflictului care propune o serie
de explicațiile ce pornesc de la rolul conflictului în familie și dinamica rezolvării stării
conflictuale, mai ales la nivelul diadei maritale. Un studiu mai recent, ce poate fi citat în
acest sens, este cel al lui Feldman și Ridley (2000). Din perspectiva gestionării
conflictului, violența domestică este văzută ca o modalitate de a rezolva sau procesa un
confl ict când alte modalități de urmare a intereselor individuale sau de grup nu fac față
deoarece procesele, deprinderile sau opțiunile disponibile de gestiune a conflictului
eșuează.
Conform acestor autori, perspectiva teoriei conflictului, indiferent de abo rdare,

59
pornește de la cel puțin trei concepte esențiale. În primul rând conflictul este în mod
esențial "normativ" și inevitabil la nivel de relații apropiate datorită caracteristicilor
relaționale inerente de interdependență, nevoi -obiective -interese inom patibile și
resurselor limitate (Kelley, 1983 apud Feldman și Ridley, 2000, p. 553). Al doilea
concept este acela că un conflict nu este inerent nici bun nici rău, ci mai degrabă poate
avea urmări relaționale fie destructive, fie constructive. Al treilea c oncept se referă la
faptul că un conflict este un proces cu cel puțin 4 componente distincte:
– conflictul de interese – apare atunci atunci când o persoană percepe
opiniile, viziunile, obiectivele sau interesele ca fiind incompatibile, în conflict sau
în de zacord;
– orientarea de tip conflictual – se referă la atitudinile și aprecierile unei
persoane vis a vis de un conflict în termenii capacității sale de a tolera sau accepta
confictul și stilului predispozant de a răspunde la un conflict;
– răspunsurile la conflict – includ o gamă variată de reacții
comportamentale directe la o situație conflictuală, modalități de a îl rezolva, sau
modalități de a face față conflictelor de interes (același concept îl vom găsi
denumit ca gestiune a conflictului, tactici co nflictuale, strategii conflictuale);
acestea includ comportamente care mențin, escaladează sau aduc o rezolvare
conflictului;
– urmările conflictului – cuprind un număr de elemente printre care : dacă
situația conflictuală a fost rezolvată sau nu, natura so luției (spre exemplu
unilatareală sau mutuală) și o evaluare a proceselor specifice de conflict ca și
potențatoare a apropierii emoționale din relație.
În ceea ce privește răspunsurile la conflict, majoritatea lucrărilor de specialitate
identifică 3 mar i categorii de răspunsuri: agresiune verbală, rezolvare de probleme –
cooperare și evitare – retragere , în vreme ce, în ceea ce privește urmările conflictului,
două dimensiuni generale sunt investigate: statusul rezolvării conflictului și statusul
relației (Christensen & Sullaway, 1984, Loyd, 1987).
Folosind un lot de 251 de bărbați care acceptă să completeze o serie de
chestionare, Friedman și Ridley (2000) arată că bărbații mai curând violenți față de cei
mai curând non violenți înregistrează în mod clar utilizarea unui număr mare de acte

60
unilaterale de blamare, acuzare, criticism, amenințare, atribuire de nume, ridiculizare,
înjurături și atacuri verbale la adresa caracterului, competențelor sau aspectului fizic al
partenerei, în vreme ce partenerele nu întreprind asemenea demersuri. Totodată, grupurile
de bărbați mai curând violenți mărturisesc și o incidență mai crescută a episoadelor în
care ambii parteneri se angajează în episoade de agresivitate verbală, prin comparație cu
bărbații non violneți și pa rtenerele lor.
Rezultatele referitoare la agresiunea verbală mutuală confirmă o serie de studii
timpurii care sugerau că secvențele interacționale de atac – contraatac par să escaladeze
emoțional și comportamental mult mai mult față de alte secvențe de comunicare negative
(Burman et all., 1992, 1993, Sabourin, 1995). Agresiunea verbală escaladează în
agresiune fizică adesea deoarece : (a) cuplurile par să se "blocheze" într – o serie de
modele de răspuns reciproc, precum plângerea reciprocă, dispreț, defe nsivitate și
construirea de bariere (Gottman, 1979, 1994); (b) certurile tind să progreseze prin 3
nivele de escaladare – nivelul problemei, nivelul personal și nivelul relațional, fiecare
următorul fiind mai greu de adresat și gestionat (Stuart, 1980); (c ) există o mare
probabilitate de represalii pentru a salva orgoliul sau a preveni viitoare atacuri, mai ales
când destinatarul consideră că atacul inițial a fost intenționat și nelegitim (Felson, 1984);
și (d) excitarea fiziologică și afectivă negativă a u nui partener, generată în interacțiunile
verbal agresive se oglindește în celălalt partener (Levinson & Gottman, 1983).
În ceea ce privește rezolvarea de probleme, studiul arată de asemenea că bărbații
mai violenți raportează episoade mai puțin frecvente de rezolvare mutuală a problemelor
și mai puțină comunicare constructivă; mai mult, aceste nivele scăzute de rezolvare a
problemelor și comunicare constructivă discriminează între grupurile de bărbați în sensul
severității și frecvenței actelor de violenț ă domestică, desigur în măsura în care au fost ei
dispuși să le recunoască.
În mod similar, în ceea ce privește strategia de evitare – retragere, rezultatele
confirmă faptul că, atât bărbații violenți, cât și partenerele lor preferă adesea să evite
discu ția care ar lămuri aspectele problematice dintre ei și că bărbații violenți folosesc mai
des decât cei non violenți tactici de hărțuire a partenerei la care aceasta răspunde ciclic
prin retragere, practic întreținând starea conflictuală; este de precizat f aptul că acest al
doilea model se întâlnește mai curând în cuplurile cu frecvență și severitate ridicată a

61
violenței domestice.
Previziunile cercetătorilor s -au confirmat și în privința tipurilor de urmări ale unui
conflict în contextul unei relații de vi olență domestică. Astfel, grupurile de parteneri
violenți prin comparație cu cei non violenți mărturisesc că mai frecvent, după o ceartă sau
o discuție contradictorie, unul dintre parteneri simte că problema nu s -a rezolvat așa cum
și ar fi dorit el, că pu nctul său de vedere nu a fost înțeles și că el –ea nu au avut ceva de
spus în felul în care a fost final soluționată problema – în tot acest timp celălalt partener
este relativ mulțumit (este vorba așadar de o rezolvare unilaterală). De asemenea, există o
mare probabilitate ca unul dintre parteneri sau ambii să se simtă distanți, retrași,
descurajați sau fără speranță după o ceartă sau discuție conflictuală (distanțare unilaterală
sau chiar mutuală).
Din perspectiva altor autori, studii ca cel anterior cit at, fac în fapt trecerea spre o a
treia perspectivă de cercetare a fenomenului violenței domestice, și anume cea feministă .
Aceasta abordare reprezintă o gamă largă de viziuni, adesea contradictorii, dar care în
fond pornesc de la o convingere centrală – violența domestică este consecință directă a
organizării de tip patriarhal ce a dominat și continuă să domine societatea contemporană.
Într-o ordine de tip patriarhal, bărbații mențin o poziție privilegiată și domină femeia,
monopolizând instituțiile social e. Două modele explicative se înscriu sub această
viziune: teoria Ciclului Violenței și Roata Puterii și Controlului (a se vedea capitole
ulterioare). Ceea ce este specific acestor modele este conceptul de control coercitiv al
femeii de către bărbat prin intermediul a diverse tactici, precum intimidarea, abuzul
emoțional, izolarea, minimalizarea, negarea și blamarea, folosirea copiilor, acolo unde
cazul, instaurarea unor privilegii masculine, abuzul economic și folosirea coerciției și
amenințărilor.
Charl es Tittle propune de asemenea o teorie a balanței controlului în care
prezumția principală este aceea că oamenii trec în viața lor prin una din următoarele trei
stări posibile : un surplus de control, o stare de echilibru a controlului și o stare de defici t
al controlului. În contextul acestei teorii, Tittle propune prezicerea devianței pornind de la
ideea că "măsura controlului căruia îi este un individ subiect, raportată la măsura
controlului pe care el sau ea îl pot exercita, determină probabilitatea apa riției devianței
precum și a tipului de devianță ce poate apărea" (Tittle, 1995 ; apud Morgan, 2007, p.

62
198). Teoria lui Tittle merge mai departe și arată că o persoană ajunge în sfera devianței
ca rezultat a unui dezechilibru la nivelul raportului sus menț ionat, dar și totodată când trei
situații există simultan : predispoziția, motivația și oportunitatea.
În baza criteriilor propuse, spunem despre un individ că este predispus la devianță
atunci când balanța controlului înclină oarecum inegal. Această ineg alitate poate fi în
favoarea individului (în situația unui surplus de control), sau dimpotrivă poate înclina
semnificativ împotriva lui (situația unui deficit de control). În prima situație, individul
predispus unui comportament deviant se va orienta spre conduite de tip exploatare,
sfidare, în vreme ce o persoană în cea de -a doua situație va acționa de maniere ce
exprimă supunere sau predare (Lilly et al., 2002).
Pentru ca cea de –a doua condiție să fie împlinită, respectiv cea a motivației, Tittle
ne sug erează că individul va acționa numai atunci când va simți că dezechilibrul este
suficient de supărător, acțiunilesale îndreptâdu -se tocmai în sensul reechilibrării situației.
Efortul va fi acela de a reduce din deficit sau de a spori surplusul.
Așa cum ar ată și alte teorii crimonologice, precum teoria oportunității sau teoria
activității rutiniere, existența predispoziției și a motivației nu este suficientă pentru
declanșarea devianței – pentru ca actul deviant să aibă loc trebuie să existe și
oportunitate a de a trece la act.
Agresorul din cadrul unei relații de violențe intime exercită un control ridicat asupra
victimei sale și acest control poate lua variate forme, de la abuzul psihologic ce ia forma
amenințărilor verbale și manipulării psihologice, până la controlul economic și financiar
în care victima trebuie să se ridice la nivelul așteptărilor agresorului pentru a putea avea
acces la un minimum de resurse. Conform teoriei balanței controlului, agresorul ce simte
că are un surplus de control față de v ictima sa va trece la anumite acțiuni care vor facilita
sporirea acestui surplus. Mai mult, dacă este să combinăm această abordare cu viziunea
tradițională conform căreia bărbatul are mai multă putere și mai multe privilegii în relația
intimă, incluzând și un control total asupra actelor sexuale, tabloul este cu atât mai
complet – bărbatul se simte îndreptățit să ia măsuri pentru a spori controlul pe care și
ceilalți îl așteaptă de la el.
Pe de cealaltă parte, implicațiile asupra victimei sunt orientate ce l puțin în două
direcții – cea a acceptării lipsei de control și abandonării în fața situației, sau cea a

63
încercărilor de a micșora diferența de control prin acte deviante. În ceea ce privește
abuzul psihologic, un studiu al lui Henning și Kleseges (2003) indică faptul că un
asemenea mecanism al exercitării controlului determină victima se simtă cu atât mai
vulnerabilă în fața unor posibile violențe suplimentare. În ceea ce privește abuzul
economic, victima se simte adesea lipsită de orice posibilități de a părăsi relația – cert
este că în ambele situații dezechilibrul acționează în favoarea abuzatorului, fiind prea
puține măsurile pe care victima le –ar putea lua pentru a câștiga controlul de partea sa în
cadrul acestei relații.
Un alt scenariu este acela în care victima unui abuz fizic și psihic perpetuu, resimte
această incapacitate de a câștiga control ca pe o deficiență, ceea ce îi sporește depresia și
lipsa de speranță. Mai departe, aceste stări diminuează capacitatea victimei de a avea
grijă de sine c eea ce nu face altceva decât să exacerbeze dezechilibrul de control și
consolidează terenul pentru viitoare violențe îndreptate împotriva unei victime decăzute.
Un al treilea și potențial cel mai violent scenariu este acela în care victima în
încercarea d e a reduce discrepanța de control răspunde la violență cu violență, această
petrecându -se mai ales în situațiile de violență fizică.

2.2. Caracteristicile agresorilor domestici
Tendința generală de aplicare a unei perspective integratoare se regăsește și în
evoluția cercetărilor referitoare la caracteristicile agresorilor domestici, mai ales în rândul
echipelor interdisciplinare din cadrul adăposturilor destinate victimelor și agresorilor care
au identificat în timp nevoia de a construi profile cât mai cu prinzătoare. Deși nu
exhaustive, listele de caracteristici pe care aceștia le publică sunt deopotrivă un ghid de
referință pentru specialiștii din domeniu care au nevoie sa facă distincția între agresori și
falși agresori, dar și listă de indicatori pentru victimele debusolate cărora le vine adesea
mai ușor să apeleze la materiale scrise și recunosc cu mai mare ușurință realitatea proprie
în aceste descrieri. O astfel de listă include:
– Abuzatorii au adesea o stimă de sine scăzută. Chiar dacă majoritate a abuzatorilor
lasă să se întrevadă o imagine de "putere", "încredere în forțele proprii", cel mai adesea
dincolo de această fațadă ei au o stimă de sine scăzută. Adesea această stimă de sine
scăzută este direct legată de nevoia sporită de afectivitate a a cestor bărbați și, ca o

64
consecință directă, de o dependență emoțională excesivă față de parteneră.
– Abuzatorii prezintă o dependență interpersonală mai ridicată față de partenera
lor intimă. O întreagă serie de studii arată că bărbații care utilizează vi olența față de
partenerele lor au nivele mai ridicate de dependență interpersonală decât semenii lor non
violenți (Dutton, 1988; Murphy et al., 1994). Hirschfeld definea dependența
interpersonală ca și "complex de gânduri, credințe, sentimene și comportame nte ce se
reunesc în jurul nevoii de a se asocia îndeaproape, de a interacționa și de a se bizui pe
alții valoroși" (în Kane, Staiger, Ricciardelli, 2000, p. 24). Acești bărbați dependenți își
doresc și în același timp se tem de apropierea emoțională de pa rtenerele lor, simt o mare
frustrare și mânie față de autonomia partenerei lor și se focusează în principal asupra
partenerei pentru satisfacerea tuturor nevoilor emoționale (Coleman, 1980; Dutton, 1988;
Sonkin et al., 1985). Direct corelată cu această fri că și mânie îndreptată asupra
autonomiei partenerei, este și stima de sine scăzută a bărbaților – dependența lor
nesatisfăcută îi determină să își pună la îndoială valoarea în fața partenerei actuale,
precum și în fața altor potențiale partenere.
Conform l ui Murphy și colaboratorilor săi, dependența excesivă în relațiile intime
poate contribui la dinamica generală emoțională și motivațională a violenței domestice.
Comportamentul de tip coercitiv și de control atât de caracteristic bărbaților abuzivi este
expresia dorinței puternice a bărbaților dependenți de a diminua sentimentul de
autonomie al partenerelor lor prin limitarea rețelelor lor sociale, îngustarea alternativelor
relaționale, limitarea lor la activitățile din interiorul căminului conjugal și con trolarea
accesului la finanțe, educație și oportunități de angajare. Acest fapt este confirmat și de
clinicieni care constată că pe parcursul interviurilor bărbații mărturisesc sentimente
ambivalente și de anxietate față de ideea de intimitate.
Pornind de la aceste rezultate, Kane, Staiger și Ricciardelli (2000) au dorit să
verifice dacă un grup de bărbați care folosesc violența în relația lor cu soțiile diferă
semnificativ față de alte grupuri neofensive în ceea ce privește atitudinea tolerantă față de
violență domestică, nivelul lor general de agresivitate, precum și nivelul de dependență
interpersonală. Ei au ales un astfel de grup de bărbați care participau deja la un program
de intervenție pentru reducerea agresivității domestice și i -au comparat cu un grup de
jucători de fotbal american (joc în care contactele fizice extrem de dure sunt acceptate și

65
încurajate), precum și cu un grup de bărbați care se oferiseră voluntar să presteze muncă
în folosul comunității. Ei au arătat încă o dată că bărbații care folosesc violența în relațiile
cu partenerele prezintă și un nivel semnificativ mai mare de dependență interpersonală,
precum și nivele semnificativ mai mari de agresivitate generală comparativ cu bărbații
din echipa de fotbal, precum și cu cei care s -au oferit voluntari pentru munca în folosul
comunității.
– Abuzatorii se precipită în construirea de relații . Se arată în nenumărate rânduri că
multe dintre victimele violenței domestice au ieșit cu partenerii lor sau i -au cunoscut de -a
lungul unor perioa de mai scurte de șase luni înainte de a lua decizia de a se muta
împreună. Comportamentul lor de exaltare în relație, comparabil cu emoția unei plimbări
în carusel, impresionează adesea prin folosirea unor clișee precum "dragoste la prima
vedere", "Ești si ngura persoană cu care pot să vorbesc", "Nu m -am simțit niciodată atât
de iubit". Ca o consecință directă a nevoii puternice de atașament emoțional, ei forțează
instaurarea unei relații mult înainte de a fi cunoscut partenera și de a fi fost siguri că își
doresc să îi fie aproape.
– Abuzatorii sunt excesiv de geloși. Ei justifică adesea acest sentiment ca fiind un
semn de dragoste adevărată, dar este curând evident faptul că aceasta nu are nimic de a
face cu dragostea, ci este profund legat de stima lor de sine scăzută, de teama constantă
de a nu fi părăsiți, înșelați. Încrederea deplină și siguranța ce ar defini o relație sănătoasă
nu se pot instaura atâta timp cât abuzatorul nu are încredere în propria persoană și în
abilitatea sa de a construi o relație s ănătoasă.
– Abuzatorii manifestă adesea un comportament de control (verificare). Justificat la
început ca semn de grijă pentru siguranța și binele partenerului, acest comportament
devine în scurt timp sufocant ca și nesiguranța acestuia. Teama de a nu fi în șelat îl
orbește pe acesta – întârzierile de orice fel, relațiile cu persoane cu care el nu le cunoaște,
deciziile luate fără a fi consultat, oricât de neînsemnate ar fi ele, sunt toate semne ale unei
independențe pe care el nu ar putea să o controleze și îi amenință supremația.
– Abuzatorii au adesea așteptări și pretenții nerealiste. Odată angajați în relație,
abuzatorii au adesea așteptarea și pretenția ca partenera să le poată îndeplini orice
nevoie, și mai ales de a da întâietate acestor nevoi, chiar ș i trecând peste propriile nevoi
stringente. Incapacitatea partenerei de a împlini aceste așteptări nu este interpretată ca

66
neputință obiectivă, ci ca refuz, și implicit amenințare la adresa stabilității relației.
– Abuzatorii folosesc adesea izolarea ca str ategie. Reducerea relațiilor cu exteriorul
este o formă aparte de control exercitate de abuzatorul nesigur, dornic de a se bucura de
toată atenția partenerei sale. Practicată la început ca semn de iubire și autosuficiență în
cuplu, izolarea devine prea cur ând o strategie sistematică a acestuia. Sunt eliminați, rând
pe rând, toți cei care ar putea acapara din atenția partenerei, dar și cei care ar putea sesiza
din exterior semnele abuzului și ar putea să o avertizeze pe victimă de pericolul în care se
află.
– Abuzatorii cred în supremația masculină și rolurile de gen tradiționale. Credință
inoculată, modelată în familia de origine, supremația masculină este adesea o preocupare
obsesivă a abuzatorului care impune în acest sens reguli extrem de stricte; încălca rea
oricăreia, oricât de puțin, este o amenințare directă asupra autorității lui și reclamă o
pedeapsă pe măsură. Pentru a întări această discrepanță de poziții, ei vor sublinia adesea
rolul inferior al femeii, vulnerabilitățile ei, și "marile sacrificii" pe care el ca bărbat le
face pentru bunăstarea cuplului, va uzita de vină și rușine pentru a ține partenera într -o
stare de teroare, distorsiunile cognitive induse fiind adesea atât de puternice, încât
partenera însăși va apăra acest "adevăr" în fața celor din exterior care vor afirma
contrariul.
– Abuzatorii folosesc forța în relațiile sexuale. Lipsa de interes pentru nevoile și
dorințele partenerei se resfrânge și asupra aceste arii a vieții intime a cuplului. Adesea ei
vor forța relațiile intime doar pent ru a își reîntări imaginea de stăpân deplin, căruia îi sunt
îndeplinite toate dorințele, oricând el poftește. Umilința actului forțat este deopotrivă o
formă de abuz al victimei care este redusă la un obiect al plăcerilor sale. Totodată, actul
sexual poate devini o formă de împăcare după un episod de agresivitate fizică sau
verbală, fiind doar o extensie a acestuia dar de o manieră care să inducă victima în eroare
– ea acceptă în speranța tandreței ulterioare, abuzatorului făcându –i cu atât mai multă
plăcer e să dezamăgească și în această situație, scopul său fiind orișicum atins.
– Abuzatorii uzează de comportamente negative (fumat, consum de alcool, droguri)
pentru a face față stresului din viața lor. Studiile au arătat de -a lungul timpului o
incidență mai c rescută a consumului de alcool și droguri în rândul abuzatorului domestic,
ceea ce a determinat mult timp și falsa credință că acestea sunt cauze declanșatoare ale

67
abuzului. Scăzând semnificativ inhibițiile, aceste subsțante facilitează exprimarea unor
comportamente care altfel ar fi fost înfrânate, dar nu sunt nicidecum sursa unica a acestor
izbucniri.
– Abuzatorii îi blamează pe alții pentru acțiunile lor. Atribuirile externe sunt o
strategie comună celor care nu vor să își asume responsabilitatea unor acte clasate de
societate ca inacceptabile. Gama de explicații pe care abuzatorii domestici le oferă pentru
actele lor este discutata ulterior în decursul acestui capitol, generică este însă tendința lor
de a nega vina proprie, până la a nu recunoaște orice fe l de responsabilitate pentru acte și
atribuire a vinei în exclusivitate unor surse externe lui – fie că este victima, fie că este o
altă persoană din anturajul ei, fie că este situația externă ca atare.
– Abuzatorii tind să fie hipersensibili. Tot ca o cont inuare firească a altor trăsături
evidențiate anterior, abuzatorii au tendința de a se lăsa afectați foarte ușor de afirmațiile
celor din jur, fie că sunt ele intenționate, fie că sunt doar interpretate de către aceștia prin
propriul filtru. Urmăriți de di verse temeri, abuzatorii tind să aplice principiul confirmării
profeției și să interepreteze orice afirmație a celor din jur ca o acuză, observație
nelegitimă.
– Abuzatorii prezintă adesea un comportament abuziv și față de animale.
Cercetările recente au id entificat nevoia din ce în ce mai preganantă de a iniția studii care
să exploreze mecanismele de legătură dintre actele de violență îndreptată asupra
animalelor și cele îndreptate împotriva membrilor familiei. Deși cercetările sunt încă la
început, câteva mari teme se înscriu ca pregnante ( Kurst –Swanger, în Encyclopedia of
Domestic Violence, 2007):
1. abuzul îndreptat asupra animalelor pare să fie o trăsătură constantă în rândul
celor ce sunt violenți în familie, mai ales în acele familii în care atât cop ii, cât și
partenerii intimi sunt abuzați. Practic, animalele devin victime adiacente în interiorul
gospodăriei dominate de această stare violentă de fapt. Studiile au încercat să măsoare
frecvența situațiilor de coexistență dintre abuzul animalelor și abu zul membrilor familiei,
arătându -se că în majoritatea familiilor în care se coîntâlnesc acte de abuz al copiilor și al
partenerilor intimi, se vor înregistra și acte de violneță îndreptate împotriva animalelor (a
se vedea Ascione, 1998; DeViney, Dickert și Lockwood, 1983). Într -un studiu axat pe
cupluri de același sex, Renzetti (1992) arată o incedență de 38 % de femei care aveau un

68
animal de companie raportând abuz de către parteneră atât asupra lor, cât și asupra
animalului de companie. În cazul abuzului îndreptat asupra soției, torturarea sau chiar
omorârea unui animal de companie este considerată de unii cercetători o formă de abuz
emoțional asupra partenerului (Wiehe, 1997). În cazul abuzului persoanelor de vârsta a
treia, sunt înregistrate mai puține d ate cu privire la tratatrea necorespunzătoare a
animalelor, cu excepția cazurilor des întâlnite de auto –neglijare combinată cu tendința de
a aduna la un loc mai multe animale de aceeași rasă sau chiar de tipuri diferite, și practic
de a pune în pericol vi ața proprie, dar și pe cea a animalelor strânse laolaltă.
Teoriile ce își pun baza în astfel de studii subliniază caracterul de instrument al
violenței îndreptate asupra animalelor, instrument de control, amenințare, hărțuire sau
coerciție a membrilor fam iliei. Victimele raportează într -adevăr că cel mai adesea
violența îndreptată asupra lor se însoțește și de amenințarea, rănirea sau chiar uciderea a
unui sau mai multor dintre animalele de companie. Animalele devin rapid victime
vulnerabile din mai multe motive. Pe de o parte, nu este deloc neobișnuit ca victimele
agresiunii domestice să își găsească adesea proprietățile, și prin aceasta facem referire la
jucării, obiecte de îmbrăcăminte, jocuri, muzică,etc, distruse de către agresor, și în același
sens, a nimalele devin obiect al unor astfel de acte de "vandalism" tocmai pentru că sunt
categorizate ca obiecte de proprietate valorizate. Pentru abuzatori este un mod secundar
de a continua abuzul emoțional, mai ales atunci când îndreptarea acestuia direct asu pra
victimei nu mai este suficient de satisfăcătoare. Amenințările îndreptate asupra
animalelor sau chiar violentarea lor pot fi și un instrument de terorizare sau înspăimântare
a victimei umane, sau de obligare a acesteia la un act pe care de altfel nu l -ar consimiți,
cum ar fi rămânerea în relația destructivă. Animalele sunt cu atât o victimă mai ușoară cu
cât ele nu pot riposta direct, și nici nu se pot adresa autorităților pentru a sesiza starea de
abuz. Semnele de abuz asupra animalelor sau cazurile ch iar de ucidere a acestora devin
semne extrem de importante pentru organele de cercetare care pot astfel înterveni înainte
ca actele letale să fie îndreptate împotriva unor victime umane.
2. Delicvenții juvenili au, în genere, copilăria marcată de acte de violență asupra
animalelor, fie ele de companie, fie din afara casei. Mulți dintre delicvenții juvenili sunt
diagnosticați cu o tulburare de conduită, definită de către DSM IV ca "un pattern
comportamental repetitiv și persistent în care drepturile de bază ale celorlalți sau

69
majoritatea normelor și regulilor sociale specifice vârstei sunt violate". Ca și simptom
comun a unei astfel de tulburări de conduită, cercetările arată că tendința de a se
manifesta violent cu animalele este una ce apare de timpuriu în copilărie, chiar înainte de
alte acte de violență similară. În acest sens, cercetătorii pun accent pe caracterul de
marker al apariției unor astfel de acte în rândul copiilor, putându -se ulterior evita
dezvoltare de tendințe destructive îndreptate împotri va omenirii. Alte simptome des
întâlnite ca și markeri ai unei tulburări de conduită includ incendierea de proprietăți,
distrugerea de proprietăți, hărțuirea altor copii.
În ceea ce privește motivele pentru care copii recurg la acte de violență îndreptate
împotriva animalelor, cercetările pun în evidență o diversitate de astfel de explicații. În
unele situații declanșatorul este presiunea exercitată de grupul de semeni în acest sens, în
altele declanșatorul este nevoia de a potoli plicitiseala sau chiar dep resia, alteori dorința
principală este aceea de a scăpa de o puternică fobie sau chiar plăcerea de a incita un
animal până la determinarea lui de a deveni auto agresiv. Alteori însă, și mai des de altfel,
copii devin violenți cu animalele ca o consecință d irectă a expunerii lor la violență
interpersonală, cu atât mai mult cu cât aceasta se petrece în interiorul căminului, care ar
trebui să fie pentru copilul vulnerabil baza de protecție și confort. Copii pot ajunge să și
omoare animalele de companie tocmai din dorința de a le feri din calea unui alt agresor
mai puternic, sau doar pentru că astfel modelează un compartament pe care îl observă
adesea la o figură de autoritate. Animalele pot fi rănite adesea și din joacă, copii imitând
comportamente pe care le o bservă și pe a căror consecințe nu le pot înțelege pe deplin.
De asemenea copii pot ajunge să facă rău unui animale de companie din dorința de a
pedepsi sau amenința pe un alt membru al familiei, abuziv sau neglijent la nevoile sale.
Cel mai adesea însă co pii care inițiază astfel de acte de violență sunt copii victime la
rândul lor a unor acte de brutalitate și tendințele lor de a se manifesta violent față de
animale sunt din nou indicatori extrem de importanți pentru autorități care se pot sesiza și
pot in iția o anchetă. Totodată,o astfel de tendință trebuie extrem de serios integrată într -o
evaluare psihologică a unui copil, pentru că în lipsa unor evenimente directe de violență
în familia de origine, comportamentul rămâne un indicator important pentru vii toare
tendințe agresive îndreptate asupra semenilor.
3. Angajamentul puternic față de animalul de companie și practic teama puternică

70
de a-l lăsa ne -supravegheat poate determina pe unele victime ale violenței să nu caute
sprijin și să nu părăsească relați a abuzivă . Într -un studiu efectuat asupra unor femei
dintr -un adăpost din Utah, Ascione (1998) descoperă că 18 % dintre rezidentele care
aveau un animal de companie, din grijă față de starea animalului de companie,
întârziaseră momentul în care s -au adresa t adăpostului. Femeile erau îngrijorate cu privire
la siguranța animalului lor, se gândeau cu teama la nevoia de a găsi un alt adăpost în care
să fie acceptate împreună cu animalul lor și în care să se simtă ambii în siguranță.
Temerile sunt îndreptățite c u atât mai mult cu cât prea puține sunt adăposturile care să
ofere oportunitatea de a locui alături de animalul de companie.
4. Animalele pot fi un suport important pentru procesul terapeutic de vindecare a
traumelor generate de episoadelor de violență do mestică . Terapia asistată de animale
este o metodă folosită din ce în ce mai des cu succes, atât cu copii, cât și cu adulți. Printre
principalele avantaje se numără oportunitatea de a reconstrui empatia și compasiunea,
motiv pentru care este adesea utiliza tă și în situațiile de bolnavi în etape terminale,
persoane cu nevoi speciale sau cu tulburări psihice severe. Mai ales pentru copii care au
fost victime a unor acte abuzive prelungite, terapia cu animale poate ajuta le reconstruirea
încrederii și redescop eririi propriilor sentimente și a modalităților de a le exprima.
Toate aceste teme reîntăresc ideea că legătura dintre abuzul animalelor și cel al
membrilor familiei nu este una de ignorat, ci mai mult poate deveni sursa de informare cu
privire la motivele pentru care un individ este violent și prezența animalelor de companie
poate fi utilizată ulterior ca punct de sprijin pentru recuperarea victimelor acestor acte de
agresiune.

2.3. Justificările propriilor acte ale agresorilor domestici
O altă aborda re curentă în deme rsul de delimitare a caracteristicilor agresorului
domestic este cea a analizei explicațiilor pe care aceștia le oferă pentru actele lor.
Cavanagh (2001) propune o analiză a răspunsurilor bărbaților la propriile acte de violență
prin apli carea conceptului de „muncă de remediere” a lui Goffman (1971) și cele trei
„mecanisme” derivate – dări de seamă, scuze și cereri de a explica acele acte. Goffman
arată că scopul muncii de remediere este acela de „a schimba semnificația actului prin
transf ormarea a ceea ce ar fi putut fi privit ca ofensiv în ceva ce poate fi văzut ca și

71
acceptabil” (în Cavanagh, 2001, p. 242). Aceste trei „trucuri” par să încorporeze întreaga
gamă de modalități în care bărbații răspund la violența îndreptată asupra partener elor: dau
socoteală pentru aceste acte prin minimizarea actelor, negarea și plasare vinii pe seama
partenerei; își cer scuze după eveniment – jurând dragoste necondiționată și promițând să
se schimbe; și apoi trasează condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca violențele să nu mai
apară „solicitând” (adeseori chiar cerând) ca femeia să se poarte într -un anumit mod sau
să facă anumite sarcini. Aceste răspunsuri sunt în mod predominant orientate spre
limitarea daunelor. Însă răspunsurile bărbaților sunt în fap t mult mai complexe: bărbații
exercită putere și control asupra femeii nu numai prin utilizarea violenței, dar și prin
impunerea modului în care înțeleg ei ceea ce se petrece la nivel de relație – influențând
modalitatea de a defini actul violent, bărbații încearcă să influențeze modul în care femeia
răspunde la actul său.
Dările de seamă ale bărbaților includ tactici de minimizare, negare și blamare ce
sunt adesea convingătoare, bărbații încercând să convingă partenerele că ceea ce au
experențiat nu este realmente un episod violent sau că altcineva sau altceva este vinovat
pentru ceea ce s -a întâmplat. Explicațiile pe care unele femei le oferă sunt dovada clară a
reușitei acestei strategii – partenerele dimnuează impactul și semnificația violenței,
minimiz ează frecvența și severitatea episoadelor și fac această folosindu -se de explicațiile
oferite de către partenerii lor, precum și de credințele culturale referitoare la cauzele
violenței domestice. Explicațiile oferite de către partenere nu trebuie consider ate dovezi
de acceptare a violenței de către acestea, ci mai curând rezultatul unui proces interactiv în
care bărbații caută cu orice preț să își impună propriile justificări.
Scuzele fac parte din cunoscutul ciclu al violenței. A răspunde însă la aceste s cuze
este un proces mult mai complicat decât ar putea părea – face parte din "munca
emoțională" complexă prin care trece femeia violentată (Hochschild, 1983). Munca
emoțională din relații este puternic influențată de gen : ne așteptăm ca femeile să fie
partenerul mai emoțional și care se ocupă cu gestionarea sentimentelor partenerului
(Duncombe și Marsden, 1993). Gestionarea scuzelor pe care le aduc partenerii devine o
sarcină dificilă pentru femeile care interiorizează puternic acest rol. Atenția lor este
redirecționată de la propria încărcătură emoțională, indusă de violență, la bărbatul aparent
"stresat". Multora dintre partenere le este milă de bărbații lor, încearcă să îi aline și să le

72
reducă stresul, de regulă supunându -se dorințelor lor. Având mai cu rând grijă de emoțiile
partenerului, femeile reduc sau elimină confruntarea cu abuzul.
Scuzele sunt o dovadă că bărbatul recunoaște că un eveniment nepotrivit a avut loc
dar nu sunt neapărat un semn că el își și asumă responsabilitatea pentru ceea ce a făc ut.
Ceea ce mai adesea fac aceste scuze este și să limiteze comunicarea între cei doi parteneri
– nu mai sunt discutate motivele pentru care s -a ajuns la un astfel de comportament
deoarece deja și -a cerut scuze și ce rost ar mai avea.
Al treilea răspuns do minant al bărbaților apare adesea înainte de a se întâmpla
efectiv evenimentul violent. „Solicitările” bărbaților, spre exemplu, ca femeile să înceteze
„îngăimatul”sau cererile lor pentru anumite servicii , impun adesea condiții ce trebuie
menținute pentru ca violența să nu mai apară. Ceea ce este mai important este faptul că
nerespectarea acestor cerințe reprezintă adesea justificarea pe care o invocă agresorul
pentru inițierea atacului și, deopotrivă, reprezintă pentru femei o aparentă soluție dar a
cărei eficiență temporară este rapid constată și de către femei.
Luptându -se cu sentimentele contradictorii față de partener, femeile ascultă ce au ei
de spus vis a vis de episodul violent. Speranțele legate de o relație fără violență sunt
adesea dur confruntat e cu realitatea reapariției frecvente a episoadelor agresive, ceea ce
determină femeia să pună sub semnul întrebării sinceritatea promisiunilor făcute de
partenerii lor. Campbell (1998) face referire la niște așa numite "puncte cruciale" – mici
schimbări c e puse la un loc duc la o schimbare de gândire – cu greu acceptă femeile că nu
pot aduce schimbarea de mentalitate pe care o sperau.
Un alt studiu mai recent, inițiat de Julia T. Wood (2004) analizează interviurile a 22
de deținuți și, confirmând parțiale rezultate anterioare, identifică de asemenea trei
categorii de explicații: justificările , disocierile și remușcările . Justificările sunt o
categorie de explicații oferite de oricare dintre participanții la studiu, fiind "dări de seamă
ce recunosc responsa bilitatea actului, dar explică de ce acțiunea a fost potrivită,
rezonabilă, necesară, în limitele drepturilor autorului, sau că acțiunea nu a fost așa de rea
cum este percepută" (Wood, 2004, p. 562). În cadrul acestei categorii, autoarea distinge
patru tem e : "Femeia a fost lipsită de respect față de mine ca bărbat", "Un bărbat are
dreptul de a o controla – disciplina pe femeia lui", "Ea m -a provocat", "A îndurat deci a
meritat -o".

73
Dacă justificările sunt o categorie ce se bazează pe ceea ce presupun drep turile
bărbaților și pe "legitimitatea" acțiunilor acestora, disocierile presupun deconectarea
abuzatorilor de la violență sau chiar de la identitatea lor de "abuzatori reali". În vreme ce
justificările admit violența și susțin că ea este garantată, disoci erile disting între anumite
tipuri de violență și "abuzul real" și îi separă pe bărbații care pun în practică acte de o
violență limitată de "abuzatorii reali" (Wood, 2004, p. 565). În această categorie, Wood
identifică două teme: "Eu nu sunt realmente tip ul abuziv" și "Violența mea a fost
limitată".
Remușcările sunt a treia categorie exprimată de mai bine de jumătate din
participanții la studiu, proces ce poate fi încadrat ca o formă specifică de explicație
denumită scuză (Scully și Marolla, 1984 în Wood, 2004). În formularea remușcărilor,
participanții admit atât faptul că au fost violenți, cât și caracterul greșit al actelor lor. O
singură temă a fost identifică de către Wood : "Regret că am abuzat -o".

2.4. Tipologiile agresorilor domestici
Pe măsur ă ce studiile au arătat din ce în ce mai diverse combinații de trăsături
specifice agresorilor domestici, specialiștii au resimțit nevoia de a construi tipologii care
să delimiteze categoriile de agresori și, ca și nevoie imediată, să adapteze programele d e
intervenție funcție de nucleul specific. Încercările inițiale în acest sens au avut la bază o
strategie de tip rațional – deductivă . Un exemplu aferent este cel al tipologiei propuse de
Elbow (1977); aceasta trasează distincția dintre patru tipuri de sin droame de abuz plecând
de la modele de comportament, caracteristici ale familiei, nevoi emoționale și
caracteristici de personalitate. Aceste patru sindroame observate includ:
1. Abuzatorul cu nevoie ridicată de a controla – caracterizat de nevoia de a îi
controla pe ceilalți prin folosirea de abilități de persuasiune, amenințări sau forța
(Elbow, în Shefferman, 2006). Acest tip de abuzator este genul care consideră că
toate nevoile lui trebuiesc împlinite, în același timp lipsindu –i empatia și
capacitatea d e a rămâne conectat emoțional la ceilalți, motiv pentru care nevoile
partenerei vor fi neglijate. Episoadele violente se vor declanșa tocmai atunci când
abuzatorul va simți că autoritatea îi este pusă la îndoială și capacitatea sa de a își
controla partene ra este în pericol.

74
2. Abuzatorul cu nevoie ridicată de a se apăra – este similar primului tip, în
sensul că experiențiază un grad ridicat de gradomanie și caută un partener pe care să
îl poată controla. Ceea ce îl distinge totuși este dependența stimei sale de sine de
capacitatea partenerului de a arăta umiliță și de aceea el este mai interesat să își
"salveze" sau protejeze partenerul decât să îl controleze efectiv (Elbow, în
Shefferman, 2006). El este cel care oferă în relația intimă și se simte imediat
amenințat atunci când percepe că nu îi este necesar partenerului sau că protecția lui
nu mai este solicitată.
3. Abuzatorul care caută aprobare – este cel dependent de acceptarea și
aprobarea primită din partea celorlalți (Elbow, în Shefferman, 2006). Stima sa de
sine este extrem de fragilă și trebuie să fie constant reîntărită de către partener.
Mecanismul declanșator al violenței este înteținut de însuși teama atacatorului de a
fi respins de ceilalți – stima sa de sine scăzută îl determină să se aștepte la re acții de
respingere din partea partenerului, și în lipsa lor, el declanșează un atac verbal ce
poate escalada până la nivelul unui atac fizic.
4. Abuzatorul cu nevoie ridicată de incorporare – este caracterizat de un
sentiment general de disperare și de nevo ia puternică de a se agăța de partener
pentru a își păstra sentimentul de valoare. Elbow arată că identitatea acestui tip este
definită de relațiile sale și că el are tendința de a izbucni în episoade de mânie
explozivă, depresie severă, ajungând până la i deație suicidară (Shefferman, 2006).
Un alt exemplu de tipologie derivată rațional este cea propusă în 1988 de Shields,
McCall și Hanneke care, pornind de la teoria socioculturală și sociostructurală a violenței,
afirmă că violența interpersonală este în vățată în cadrul familiei și în grupuri sociale și
este transmisă intergenerațional. După intervievarea a 85 de bărbați violenți, autorii sus
menționați au identificat trei categorii de violență masculină : doar în familie, doar în
afara familiei, violent în general. Conform lui Shields și colab. (1988), „se pare că grupul
de violenți „doar în familie” folosește violența în principal ca o modalitate de a face față
stresului și conflictului din relația maritală, în vreme ce grupul „general” violent pare să
se bazeze pe violență ca o strategie interpersonală generală” (în Shefferman, 2006, p. 15).
Alte tipologii rațional -deductive s -au concentrat asupra severității abuzului. În acest
sens, Mott – McDonald (1979) propune distincția dintre: cei care lovesc și c ei care

75
abuzezează. Cei ce lovesc ocazional sunt cei mai responsabili de faptele lor și care se și
căiesc mai des pentru ceea ce au făcut, în vreme ce ce lovesc în mod repetat, abuzatorii,
sunt mai violenți atât din punct de vedere al frecvenței cu care re curg la aceste acte, dar și
în ceea ce privește severitatea loviturilor, și nu își asumă responsabilitatea pentru actele
lor (Saunders, 1992 în Shefferman, 2006).
În scurt timp însă, aceste trei criterii s -au dovedit insuficiente, tipologia
abuzatorului ev oluând spre o strategie empiric -inductivă , în cadrul căreia sunt utilizate
proceduri statistice mai complexe în analiza a diferite eșantioane clinice și non clinice.
Gondolf (1988) a stabilit o tipologie a abuzatorilor domestici în baza studiului unui
lot de 6000 femei care fuseseră violentate pe o perioadă de 18 luni. El propune de
asemenea o clasificare în trei categorii: Tipul I sau abuzatorul sociopat cu nivele ridicate
de abuz fizic și emoțional. Indivizii din această categorie tind să fie violenți ș i în afara
familiei și să fie frecvent arestați pentru actele lor violente, dar și pentru alte tipuri de
infracțiuni. Tipul II sau abuzatorul antisocial este în general violent, verbal și fizic , în
cadrul relației sale intime,dar este mai puțin supus risc ului de a fi arestat pentru faptele
sale. Tipul III propus de Gondolf reprezintă abuzatorul tipic care comite acte de violneță
fizică și verbală mai puțin abuzive decât tipurile anterior enunțate. Acest gen va utiliza
rar o armă și va fi mai puțin violent în afara căminului conjugal.
Gotmann și colaboratorii (1995) au propus o tipologie pornind de la analiza relației
dintre comportamentele agresive și violente și răspunsurile psihologice din cadrul unui
conflict marital. Ritmul cardiac al abuzatorului mas culin a fost înregistrat pe măsură ce
abuzatorul trece de la un nivel de bază al relației spre o interacțiune de tip conflictual.
Cercetările arată că 20 % din bărbați au un ritm cardiac scăzut pe măsură ce devin mai
agresivi verbal. Acești abuzatori au fo st calificați ca și abuzatori de Tip I. Gottman și
colaboratorii arată că acești indivizi sunt capabili de grade severe de violență, precum și
de abuz emoțional prin comparație cu abuzatorii de Tip II. Cei din Tipul I sunt și cei cu
caracteristici antisoci ale mai preganate, care vor afișa comportamente violente și în afara
relației intime, în vreme ce bărbații de Tip II sunt cei cu nevoi emoționale mai pregante și
astfel mai dependenți ceea ce face ca ei să se înregistreze cu nivele moderate spre scăzute
de agresivitate (Cavanaugh, Gelles, 2005).
Johnson (1995) analizează de asemenea datele obținute de pe un eșantion extins și

76
distinge patru modele de violență între parteneri: a. violența obișnuită de cuplu, b.
terorismul intim, c. rezistența violentă și d. controlul violent mutual.
Clasificarea de mai sus are la bază patternurile de control observate la nivel de
relație. Celor patru modele le corespund patru patternuri: (a) violența care există în
contextul unui conflict specific în care un partener ata că fizic pe celălalt și care
corespunde violenței obișnuite, respectiv unui pattern general de control mai puțin
orientat spre violență severă și înclinat spre reactivitate mutuală; (b) violența utilizată ca
un pattern general face referire la terorismul i ntim – definit ca sever, tinzând să
escaladeze în timp și mai puțin mutual; (c) violența unui partner în contextul relației în
care celălalt partener este violent și tinde să controleze face referire la rezistența violentă,
în vreme ce (d) controlul violen t mutual este specific patternului în care ambii parteneri
sunt violenți și doresc să controleze (Cavanaugh, Gelles, 2005).
Hamberger și colaboratorii (1996) întreprind o analiză asupra a 204 bărbați cu
istoric de violență domestică și evidențiază 3 cate gorii de abuzatori : (a) dependenții
pasivi agresivi , (b) antisocialii și (c) non patologicii . Aceste categorii sunt similare celor
propuse de Holtzworth – Munroe și Stuart; nonpatologicii corespund abuzatorilor
exclusiv în familie, în vreme ce dependenții pasiv agresivi sunt similari disforicilor
borderline cu patternuri organizaționale, depresie și anxietate excesivă.
Din categoria tipologiilor inductiv – empirice, cea mai consacrată rămâne însă cea
propusă de Holtzworth – Munroe și Stuart (1994). Acești a analizează un număr de 15
tipologii asupra abuzatorilor domestici anterior propuse și constată că bărbații care sunt
violenți în cadrul relației lor conjugale reprezintă un grup relativ omogen care variază la
nivelul a trei dimensiuni teoretice important e (Cavanaugh, Gelles, 2005):
1. severitatea și frecvența actelor maritale violente
2. gradul de generalitate al violenței (numai în familie sau și extrafamilial)
3. psihopatologia abuzatorului masculin sau incidența tulburărilor de personalitate.
Folosind aceste t rei dimensiuni cu caracter descriptiv cei doi autori propun o
tipologie proprie care incude trei subtipuri de bărbați violenți domestic : (a) doar în
familie; (b) borderline – disforici și (c) în general violenți – antisociali.
Tipul denumit doar în famil ie (sau abuzatorul moderat violent) este categoria în
care s -ar încadra soții cei mai puțin violenți. Acești abuzatori sunt caracterizați de un

77
minim de trăsături psihopatologice sau chiar deloc și vor avea manifestări violente
minime în afara căminului co njugal. Conform celor doi autori, acest subtip include
aproximativ 50 % din abuzatorii domestici. Într –o recenzie din 2000, Holtzwoth –
Munroe, Meehan, Herron, Rehman și Stuart, conchid "violența abuzatorilor doar în
familie este rezultatul unei combinații între stres (personal sau marital) și factori de risc
de nivel scăzut (spre exemplu, expunerea încă din copilărie la violență maritală, abilități
relaționale limitate), de o așa natură încât, doar în anumite ocazii – de conflict marital
escaladant – ei se angajează la acte de violență fizică. După astfel de incidente, totuși,
nivele lor scăzute de psihopatologie și probleme (spre exemplu, impulsivitate, disfuncții
de atașament), în combinație cu atitudinea lor pozitivă față de femei și atitudinea negativă
față de violență, duc la remușcări și ajută la prevenirea sporirii violenței lor" (din
Shefferman, 2006, p. 22).
Cel de –al doilea subtip definit de Holtzworth – Munroe și Stuart (1994) este cel al
borderline – disforicilor. Acești bărbați se angajează î n acte de violență domestică de
nivel moderat spre sever, agresivitatea lor fiind în principal îndrepată împotriva
partenerei; de asemenea aceștia recurg la acte violente și în afara căminului conjugal.
Acest subtip reprezintă 25 % din abuzatorii domestici și se caracterizează prin importante
episoade de gelozie, neputând tolera separarea de parteneră. În aceeași recenzie din 2000,
Holtzwoth -Munroe și colab. subliniază: "Acestora le lipsesec deprinderile de relaționare
maritală, au atitudini ostile față de femei și au atitudini moderate favorabile față de
violență. Acest grup se aseamănă cu abuzatorii studiați de Dutton (1995), care sugera că
experiențele traumatice timpurii duc la o organizare a personalității de tip borderline,
mânie și atașament nesecuriz at, ceea ce determină ca atunci când este frustrat, bărbatul să
devină violent față de figura adultă de atașament (spre exemplu, soția)" (din Shefferman,
2006, pp. 22 -23).
În sfârșit, cel de -a treilea subtip se referă la bărbații antisociali – în genera l
agresivi, cei care reprezintă categoria cea mai violentă, angajați în nenumărate acte de
violență domestică, având adesea și un bogat istoric infracțional. Ei tind să portretizeze
majoritatea caracteristicilor tulburării de personalitate de tip antisocia l.
Studii recente susțin rezultatele propuse de Holtzworth – Munroe și Stuart în 1994.
Langhrinrichsen – Rohling și colab. (2000) compară tipologii derivate empiric și altele

78
derivate din teorie și arată că tipologia cu "abuzatori doar în familie, în gen eral violenți –
antosociali, și disforici se distinge printr -un istoric de ideație suicidară, atractivitate așa
cum este ea judecată de către terapeuți, abilitate percepută de a tolera frustrarea și a
controla violența la sfârșitul unei cure terapeutice, p robabilitate estimată de a mai fi
violent în următoarele șase luni și măsura în care ar duce la bun sfârșit un program
terapeutic" (din Shefferman, 2006, pp. 24) – altfel spus, în cadrul unui program de
intervenție pentru abuzatori, clinicienii au reușit s ă facă distincție între tipurile de
abuzatori folosind cele trei dimensiuni propuse de către Holtzworth – Munroe și Stuart.

2.5. Agresorul persoanelor în vârstă
Discuția referitoare la caracteristicile abuzatorilor comportă un capitol distinct
atunci câ nd vine vorba de abuzul îndreptat împotriva persoanelor de vârsta a treia și/sau
a patra . Cercetările arată un anumit profil al copilului adult ce își abuzează părinții și
propune chiar și o tipologie aparte.
Copilul adult ce își abuzează părinții este de regulă adultul încă dependent financiar
de veniturile părintelui ajuns la vârsta a treia. Cercetările arată că din rândul odraslelor
adulte ce își abuzează mamele, 77 % sunt parțial sau chiar integral financiar dependente
de acestea, și 65 % sunt parțial s au integral dependente de acestea când vine vorba de
locuința stabilă (Ulsperger, Wilson, în Encyclopedia of Domestic Violence, 2007). Ca o
consecință directă, rata șomajului este una foarte ridicată în rândul acestor abuzatori,
precum și incidența problem elor de adicție față de alcool sau droguri. O mare parte din
acești abuzatori au și un istoric bogat al problemelor cu justiția sau al internărilor în
instituții de sănătate mintală. Sunt tipul de oameni extrem de rezervați când vine vorba de
a furniza îng rijire unui părinte îmbătrînit, motiv pentru care se angajează deseori în
conflicte și cu partenerul pe această temă; dacă totuși se hotărăsc să dea un minimum de
atenție părintelui, așteptările sale sunt extrem de nerealiste. Problemele sunt cu atât mai
complexe în situația în care adultul abuziv este singurul furnizor posibil de sprijin și
îngrijire pentru acea persoană de vârsta a treia; acolo unde nu mai sunt alte rude sau
cunoștințe ce pot servi de sprijin, relația de dependență a bătrânului este expoa tată la
maximum de către fiul adult. În ceea ce privește genul abuzatorului, studiile arată că 64%
dintre abuzatorii de părinți adulți sunt fii, în vreme ce doar 36 % din aceștia sunt fiice; de

79
asemenea, fiicele vor apela mai des la forme de abuz psihic, î n vreme ce fii vor recurge
cu mai mare ușurință la forme de agresiune fizică.
Ținând cont de aceste trăsături generice ale abuzatorului, literatura trasează
distincția între trei tipuri de fii abuzatori ai părinților ajunși la vârsta a treia (Ulsperger,
Wilson în Encyclopedia of Domestic Violence, 2007, pp.291 -292):
1. fiul adult OSTIL este tipul cu probleme serioase în relaționarea cu părinții
săi și care își începuturile în trecutul îndepărtat – încă de la vârste fragede,
aceștia nu s -au înțeles cu părintel e victimă. Acest tip va reclama frecvent
afecțiunile patologice ale părintelui. Negând comportamentul lor ca și sursă
de conflict, abuzatorii reclamă problemele mentale ale părinților sau cele
legate de abuzul de substanțe ca și declanșator al problemelor de relaționare
dintre el și aceștia. Singurul motiv pentru care ei oferă sprijin părinților
rezidă în fapt din presiunea exercitată de ceilalți membri ai familiei în acest
sens. Fii din acest tip vor prefera părintele pasiv și nu se vor teme să
mărturiseas că dorința intimă ca părintele să moară pentru a se elibera de
această povară. Cercetările îl descriu pe fiul adult ostil ca tensionat și
nedemn de încredere, mânia acestuia față de părinte este evidentă în chiar
povestirile legate de felul în care îi ofer ă sprijin (sentimentul de ostilitate
este o trăsătură specifică a acestui tip, îndreptată împotriva omenirii în
genere). Fii adulți ostili tind să fie persoane cu o educație aleasă, dar care
au un sentiment puternic de nerealizare; nu este deloc surpinzăto r faptul că
ei găsesc natural faptul de a își blama părinții pentru că l –ar fi ținut în loc
la un moment dat și i -a fi limitat potențialul, chiar faptul de a fi obligat
acum să îl îngrijească întărește această convingere. De regulă ei nu locuiesc
în acela și perimetru cu părinții, dar sunt tipul cel mai agresiv, crizele
puternice din viața sa acționând ca declanșator al episodului agresiv.
2. fiul adult AUTORITAR este tipul cu o personalitate dominatoare, rigidă, ce
apelează cu ușurință la pedepse. Cercetăril e îi descriu pe aceștia ca și
persoane critice, nerăbdătoare, directe. Nu sunt consumatori de diverse
substanțe și sunt de regulă mai puțin educați decât cei din tipul ostil. Ei
consideră mai rar că a avea grijă de părinți este o povară, ci dimpotrivă

80
aceștia sunt tipul ce cred că nimeni altcineva nu ar putea face aceasta mai
bine ca ei. Deși au această imagine pozitivă despre ei înșiși și abilitățile lor,
în același timp ei cred despre părinți că ar putea face un efort mai mare ca
să nu fie așa de dependen ți de ei, dar că în fapt nu doresc să depună acest
efort. Cu toate că se plîng de aceasta, ei se bucură de șansa de a controla
majoritatea aspectelor din viața părinților lor ajunși la vârsta a treia. Dacă
se recurge la soluția ca părintele să locuiască su b același acoperiș cu fiul
îngrijitor, abuzul constă în lovire când o regulă a gospodăriei este încălcată.
Părintele ajunge să fie tratat ca un copil, motiv pentru care încercările
părintelui de a se sfătui cu alte rude sau cunoștințe cu privire la anumite
aspecte ale vieții sale sunt considerate o lipsă de respect față de fiul
îngrijitor și adesea acesta va apela la soluția instituționalizării părintelui
bolnav pentru a fi în control total asupra acestuia.
3. fiul adult DEPENDENT este categoria copilului aj uns la vârsta adultă în
situația de a fi încă dependent financiar de părinții săi. Șomer sau angajat
pentru un salariu foarte mic, acesta este fiul care a trăit alături de părinți
aproape continuu, sau în acele perioade în care nu și -a permis o locuință
separată. Cercetările arată că acesta e tipul ce nu este deplin maturizat și
care nu ajuns niciodată la nivelul de dezvoltare economică și socială
specifică vârstei adulte. Aceștia sunt adulții cărora nu prea le pasă de felul
în care se prezintă în societate , nu își îngrijesc prea mult nici spațiul în care
locuiesc și sunt adesea pasivi.Pasivitatea acesta trece însă pe un loc
secundar atunci când situații de criză declanșează mânia. Prin comparație
cu cele două tipuri descrise anterior, fii dependenți tind să se implice mai
rar în activități sociale formale și sunt mai rar căsătoriți. Deși adesea
părintele de vârsta a treia este singurul lor partener de relaționare, actele de
îngrijire oferite acestuia sunt mult mai puțin variate decât cele ale primelor
două t ipuri. Tot comparativ cu stilurile ostil și autoritar, dependentul este
mai puțin dispus să discute despre episoadele sale de agresivitate față de
părinți.
Segmentul populației de vârsta a treia va fi în curând segmentul majoritar al

81
populației globului. De vreme ce fii – fiicele sunt în continuare furnizorul principal de
sprijin și îngrijire pentru acest segment, ne așteptăm ca incidența violenței să sporească
și la acest nivel și identificăm nevoia de a se supune atenției cercetărilor pentru a
identific a metodele cele mai eficiente de prevenție, diminuare și intervenție.

În concluzie ceea ce se poate remarca ca fiind comun tuturor acestor tipologii este
plasarea diferitelor tipuri de abuzatori pe un continuum de la un nivel scăzut de violență
trecând prin unul moderat și ajungând spre nivelul sever, cu cel mai ridicat grad de risc
pentru parteneră și membrii familiei. Așa cum nici tablourile de caracteristici nu au reușit
să epuizeze profilul abuzatorului domestic, în mod similar aceste tipologii nu a u rolul de
a trasa o limită, ci dimpotriva de a sugera potențiale combinații de trăsături funcție de
care să fie ulterior construite pograme profilactice și de intervenție.

3. CONSECINȚELE VIOLENȚEI INTRAFAMILIALE ASUPRA
VICTIMELOR

3.1. Femeia vic timă a violenței domestice

3.1.1. Consecințele pe plan fizic
Manifestată în spațiul restrâns și privat al instituției familiei, violența domestică
rămâne adesea ascunsă suficient timp ca rănile să dispară și toți cei implicați să se poate
preface iar și iar, că nimic nu s -a întâmplat și că viața merge înainte. Dar a crede că
urmele unor astfel de acte pot fi șterse definitiv este o simplă iluzie. În realitate fiecare
nouă rană, fiecare cuvânt de ocară primit, fiecare secundă de libertate furată contribuie la
un tablou simptomatic al consecințelor de lungă durată ale violenței domestice asupra
victimelor extrem de complex.
Din punct de vedere al consecințelor fizice , rănile, plăgile, vănătăile, echimozele,
etc sunt semnele directe cel mai des întâlnite pe față, gât, torace, piept sau abdomen

82
(Mullerman et al., 1996 în Campbell et al., 2002). În ceea ce privește efectele de lungă
durată, studii diferite documentează o varietate de astfel de riscuri. Citat ca un articol de
referință pentru domeniul de cerceta re a consecințelor medicale ale violenței domestice,
studiul lui Campbell și colaboratorii (2002) pornește la rândul său de la o serie de
rezultate anterioare extrem de pertinente. Astfel, se identifică dureri sau stări de
disconfort asociate cu diverse si mptome recurente ale sistemului nervos central, precum
dureri de cap, dureri de spate, stări de leșin sau convulsii (Plichta et al., 1996, Leserman
et al., 1998, Coker et al, 2000). De asemenea, starea de abuz prelungit se asociază și cu o
vulnerabilitate mai crescută la boală în genere, și, ca o consecință directă, cu o paletă
largă de simptome și tulburări asociate cu stări cronicizate de teamă și stres, precum
tulburările funcțiilor gastrointenstinale și pierderea apetitului (Mc Cauley et al., 1995,
Plichta et al., 1996, Coker et al, 2000 ), probleme digestive și de tranzit precum diareea,
durerile abdominale și constipația (Drossman, 1999; McCauley et al., 1995; Talley, Fett,
& Zinsmeister,1995), ulcerile stomacale, colon spastic și refluxul gastric (Cok er, Smith et
al, 2000) și alte tulburări ale sistemului digestiv (Kernic, Wolf & Holt, 2000), infecții
virale, oarecum răcelile și gripele (Kerouac, 1986, Letorneauet al., 1999), și probleme
cardiace, precum hipertensiunea sau durerile de piept (Koss, 1992 , Letorneauet al., 1999).
De asemenea, dureri musculare și osoase (Hamberg, Johansson, & Lindgren, 1999),
dureri în piept, dureri de cap și de gât (Bergman, Larsson, Brismar, & Klang, 1987;
Domino & Haber, 1987; McCauley et al., 1995; Muelleman et al., 199 8), și diferite
tensiuni musculare (Bergman et al., 1987) au fost asociate cu abuzul domestic. Alte
diferite tulburări cronice, precum artitrita, angina și problemele cardiace și de circulație
(Coker, Smith, et al., 2000) și tulburări severe ale menstruați ei (Plichta & Abraham,
1996), au fost identificate în corelație cu violența domestică. Având în vedere că din
femeile abuzate fizic de către soții lor, aproximativ 40 % – 45 % sunt abuzate și sexual,
incidența simptomelor ginecologice este de asemenea mai crescută în rândul acestor
femei. Boli cu transmitere sexuală, infecții vaginale și sângerări, fibroame, dureri
pelviene și infecții ale tractului urinare, sunt listate de mai multe studii ca asociate cu
expunerea prelungită la abuz sexual (Schei, 1989, 1 991, Eby et al, 1995, Plichta et al.,
1996). Neoplasmul cervical și cancerul cervical au fost asociate cu violența domestică
(Coker, Sanderson, Fadden, & Pirisi, 2000), cea mai probabilă cale de infecție fiind cea

83
cu virsul uman papiloma (Augenbraun, Wilso n, & Allister, 2001; Brokaw et al., 2002;
Plichta & Abraham, 1996).
Noutatea studiului lui Campbell și colab. (2000) constă în compararea rezultatelor
obținute de la un lot semnificativ de femei abuzate (980) cu cele ale unui lot de femei
neabuzate (1000). Rezultatele au fost comparate atât la nivel de index general al sănătății,
dar și la nivel de grupe de probleme de sănătate (tulburări asociate stărilor prelungite de
stres și teamă, probleme ginecologice și tulburări cardiace), arătându –se că femeile
abuzate aveau o rată de aproximativ 60 % mai mare de incidență a problemelor de
sănătate față de femeile care nu fuseseră niciodată abuzate. Durerile de cap, de spate,
infecțiile vaginale și problemele digestive sunt printre cele mai frecvent raportate
probl eme de către ambele grupe de studiu, dar pentru fiecare din acestea incidența
raportată de către femeile abuzate este semnificativ mai mare decât cea raportată de către
femeile neabuzate. Boli cu transmitere sexuală, sângerări vaginale, contacte sexuale
dureroase, dureri pelviene, infecții ale tractului urinar, lipsa apetitului sau durerile
abdominale sunt tulburări raportate cu o frevență mai redusă de către femeile neabuzate,
dar semnificativ frecvente în rândul celor abuzate.

3.1.2. Cazul femeilor însărcinate
Un subcapitol distinct al analizei consecințelor violenței domestice asupra
victimelor femei este dedicat de către specialiștii în domeniu explorării efectelor pe care
acest flagel le are asupra femeilor însărcinate .
Bacchus, Mezey, Bewley (2 006) citează o cercetare timpurie a lui Gelles (1975) ce
indică cinci explicații alternative pentru apariția violenței domestice pe parcursul unei
sarcini: frustarea sexuală a bărbatului, schimbări de dispoziție induse de modificările
hormonale ce au loc î n corpul femeii, stresul asociat cu iminenta parentalitate,
vulnerabilitatea fizică crescută a femeii și sentimentul ei de neajutoare, precum și o
dorință conștientă sau inconștientă de a nu duce la bun sfârșit sarcina. Aceste explicații au
fost ulterior c riticate pentru faptul că blamează prea mult victima și minimalizează
responsabilitatea partenerului pentru actele de violență inițiate (Campbell et al., 1993). O
altă serie de cercetări arată mai târziu că violența domestică ar fi rezultatul geloziei
crescute și a resentimentelor vis a vis de copilul nenăscut (Campbell et al., 1993; Mezey,

84
1997). Cert este faptul că femeile care sunt în relații abuzive se luptă să păstreze controlul
asupra sănătății lor sexuale și reproductive și au dificultăți în accesar ea serviciilor de
sănătate în timpul sarcinii. În multe relații abuzive, accesul sexual este obținut prin
utilizarea de amenințări și chiar a forței fizice. Măsura în care femeia are sau nu acces la
servicii de planificare familială poate fi de asemenea co ntrolată de către partenerul abuziv
(Campbell, Pugh, Campbell & Visscher, 1995), ceea ce duce desea la apariția unei sarcini
nedorite. Mai multe studii au identificat o asociere între violența domestică și o sarcină
nedorită sau neplanificată (Campbell et al., 1995; Cokkinides & Coker, 1998; Hillard,
1985; Leung, Leung,Lam, & Ho, 1999). Femeile abuzate pot fi prevenite din a căuta
servicii medicale de specialitate de către partenerii lor abuzatori ceea ce poate duce la
întârzierea oferirii de îngrijiri spec ializate sau la întâlniri ratate (Dietz et al., 1997;
Gazmarian et al., 1995; McFarlane, Parker, Soeken, & Bullock, 1992; Purwar,
Jeyaseelan, Varhadpande, Motghare, & Pimplakute, 1999; Taggart & Mattson, 1996).
Deși a fost găsită în anumite studii o legătu ră între întreruperea unei sarcini și
episoadele de violență domestică, este destul de dificil de stabilit că violența domestică
este un factor antecedent (Coggins & Bullock, 2003; Evins & Chescheir, 1996; Hedin –
Widding & Janson, 2000; Webster et al., 1996 ). Într -un studiu al lui Glander, Moore,
Michielutte, și Parsons (1998), femeile invocă o relație problematică ca și motiv principal
pentru decizia de a întrerupe sarcina. Femeile abuzate tind mult mai puțin decât cele
neabuzate să își informeze partenerul cu privire la decizia de a înterupe și deasemenea
mărturisesc că au primit mult mai puțin sprijin din partea partenerului pentru a duce la
capăt această decizie. Excluderea partenerului din decizia de a întrerupe sarcina poate
reprezenta din partea femeii o încercare de a exercita control în cadrul relației abuzive
(Dattel & Chez, 1996). În contextul unei astfel de relații abuzive, decizia de a întrerupe
sarcina fără informare poate reprezenta un risc și poate avea consecințe negative în ideea
că induce pa rtenerului suspiciuni cu privire la parentalitate, iscând așadar noi motive de
gelozie și inerent de violență ulterioară.
Conducând propriul studiu, Bacchus, Mezey, Bewley (2006) propun și ei o serie de
explicații pentru incidența violenței în cursul sarc inii:
– Puterea și controlul. Toate femeile au făcut referire la aspectele legate de putere
și control în cadrul relației lor, indiferent de momentul când a apărut violența (în

85
timpul sarcinii, în afara acesteia, în ambele situații). Sarcina simbolizează
controlul autonom al femeii asupra corpului său și independeța sa față de partener.
În cursul sarcinii femeile își doresc și chiar primesc mai multă atenție din partea
prietenilor, familiei sau furnizorilor de servicii medicale, ceea ce crează mai multe
oportunități ca ceilalți să remarce urmele violenței și astfel să decteze prezența
acestui fenomen la nivel de diadă. Devine mai dificil așadar ca violența să fie
ținută secretă sau să fie explicate altfel o serie de vânătăi și răni fizice (Mezey,
1997). Dat fiind faptul că aspectul controlului reprezintă un aspect cheie al
violenței domestice, atacurile abuzatorului în această perioadă se interpretează ca
și încercări ale acestuia de își restabili controlul.
Una dintre modalitățile prin care bărbații caută s ă controleze și limiteze libertatea
partenerei în cadrul unei relații abuzive este și limitarea accesului la bani. Sarcina
este adesea asociată cu o presiune financiară ridicată asupra familiei și multe
dintre femei mărturisesc declanșarea episoadelor viol ente ca urmare cererilor
crescute și mai frecvente de sprijin financiar. Sarcina se asociază și cu o scădere
semnificativă a veniturilor unei femei care anterior a lucrat, precum și cu o
viitoare sursă de cheltuieli din resursele familiei. Femeile devin aș adar mai
dependente financiar de veniturile partenerului și sunt nevoite să negocieze cu
acesta sumele necesare, situație care prezintă un potențial crescut de risc de
provocare a unui răspuns violent.
– Gelozia și posesivitatea. S-a precizat și în alte co ntexte faptul că bărbații devin
violenți față de partenerele lor și datorită unui grad ridicat de nesiguranță
emoțională aliementată adesea de gelozia sexuală și posesivitatea acestora
(Dobash & Dobash, 1984). Un copil nenăscut poate fi perceput ca o ameni nțare
directă la adresa bărbatului, un rival la atenția, grija și capacitatea de a lucra a
femeii. De asemenea, pe parcursul sarcinii o femeie tinde să fie mai preocupată de
aspectul fizic și de viitoarea naștere și este mai puțin disponibilă emoțional pen tru
partener (Mezey, 1997). Bărbaților la rândul lor le vine destul de greu să răspundă
într-un mod cât mai suportiv la cerințele crescute ale partenerei și resping ideea că
viitorul copil ar impune o serie de limitări atenției cuvenite lui. Nu rar sarcina
atrage gelozie și suspiciuni din partea partenerului care nu este convins că viitorul

86
copil este al său. Obiectul geloziei pot fi și relațiile cu prietenii sau familia care îi
acordă mai multe atenție femeii însărcinate.
– Lipsa disponibilității emoționale și fizice. Cu un grad sporit de dependență
emoțională, bărbații au nevoie ca partenera să furnizeze reasigurarea emoțională
și sunt destul de sensibili la respingeri. Se arată că bărbații tind să își însoțească
partenera la întâlnirile cu medicu l pentru a evita detectarea abuzului de către
aceștia (Gayford,1975; McFarlane & Parker, 1994). Sprijinul lor este așadar cu
interes personal și prea puțin orientat spre nevoile femeii. Deopotrivă, abuzatorii
domestici se rezumă adesea la atitudini conven ționale vis a vis de rolurile de gen
așteptându –se ca femeia să ia în continuare responsabilitatea pentru sarcinile
gospodărești și creșterea copiilor (Dobash & Dobash, 1984). Extenuarea fizică și
mobilitatea redusă ce intervin ca urmare a creșterii sarci nii determină femeia să
fie mai puțin capabilă să răspundă prompt tuturor acestor cerințe și declanșează
astfel atacurile violente.
– Frica de abandon. S-a sugerat faptul că pentru unele femei, sarcina acționează ca
un semnal impetuos că partenerul abuziv t rebuie părăsit căci viitorul copil poate fi
martor sau chiar subiect al violenței partenerului (Mezey, 1997). Din păcate, este
recunoscut faptul că riscul de violență crește pe măsură ce femeia se pregătește să
plece (Binney, Harknell, & Nixon, 1981; Kurz, 1996). Sarcina paote deveni ea
însăși o capacană – femeile sunt din ce în ce mai vulnerabile o dată ce momentul
nașterii se apropie și se tem să mai părăsească relația.
– Ambivalență față de relație . Femeile își descriu partenerii adesea ca și bu ni, gentili
și tați grijulii în ciuda violenței și abuzului la care le supun. Adesea ele se
consideră vinovate de declanșarea episodului violent și preferă să se blameze
acoperind vina evidentă a unui partener atât de "GRIJULIU".
Indiferent de motiv, disc uția de față trebuie să aibă în vedere și diversele
consecințe pe care le poate avea violența exercitată asupra unei femei însărcinate. Printre
aceste consecințe documentate de cercetările contemporane se număra:
a. Întârzierea deciziei de a intra într -un program de îngrijire prenatală. Pentru ca
sarcina să decurgă în cele mai bune condiții, orice femeie trebuie să apeleze la medic
pentru a începe un program de îngrijire prenatală în primul trimestru al sarcinii sale. Din

87
păcate, femeile implicate într -o relație abuzivă adesea apelează la un astfel de serviciu
mult mai târziu decât femeile care nu sunt într -o astfel de relație violentă (Jasinski, în
Encyclopedia of Domestic Violence, 2007); mai mult de atât, sunt femei care ajung să
amâne acest moment până chiar în semestrul trei al sarcinii . Este mai mult decât evident
faptul că această întârziere reprezintă un factor major de risc atât pentru sănătatea
copilului, cât și pentru a mamei – pe de o parte se reduc posibilitățile de a identifica de
timpuriu pot ențiale complicații și de a interveni unde este posibil, pe de altă parte mama
nu primește educația necesară pentru a duce la bun sfârșit sarcina (mai ales la prima
sarcina acesta fiind un factor de risc suplimentar).
b. Nașterea de bebeluși sub greutatea normală. În acest caz sunt studii care arată
o corelație între incidența actelor de violență și incidența nașterilor înainte de termen, cu
bebeluși sub greutatea normală, precum există și studii care nu găsesc nici un fel de
relație între violență și nașt erea de copii sub greutatea normală. Jasinski (2007), citează
un studiu al lui Fernandez și Kruegger (1999) în care dintr -un lot de 100 de femei victime
ale violenței domestice, un procent de 16 % dau naștere la copii sub greutatea normală, în
vreme ce din tr-un lot de 389 de paciente ce nu fuseseră victime ale violenței domestice,
doar un procent de 6 % fuseseră în situația de a da naștere unui copil sub greutatea
normală. În plus, față de existența per se a violenței, nașterea de copii sub greutatea
normal ă poate fi o consecință directă a sus amintetei întârzieri de apelare la un program
potrivit de îngrijire prenatală, și mai departe a unui comportament inadecvat al mamei pe
parcursul sarcinei ce poate include consumul de substanțe adictive, fumatul, nutri ția
precară, etc. Pe de cealaltă parte, se citează studiul lui Cokkinides et al. (1999) care se
folosește de datele înregistrate în Sistemul Monitor de Evaluare a Riscului pe parcursul
Sarcinii din Carolina de Sud – în rândul celor 6 143 de femei care au d at naștere unui
copil între 1993 și 1995 neidentificându -se o legătură între incidența actelor de violență
domestică și incidența nașterilor de copii sub greutatea normală.
c. Travaliul prematur. Datele contradictorii se mențin și în acest caz. În studiul
citat anterior – Fernandez și Kruegger (1999) – din cele 100 de victime ale violenței
domestice, un procent de 22 % dintre femei au dat naștere copilului înainte de termen, în
vreme ce din din cele 389 de paciente care nu fuseseră victime declarate ale unu i incident
de violență domestică, doar 9 % fuseseră în situația de intra în travaliu înainte de termen.

88
Alte cercetări confirmă faptul că femeile victime ale unor abuzuri severe sunt de cinci ori
mai predispuse riscului de a da naștere copiilor înainte de termen față de femeile
neabuzate. Pe de altă parte, studii precum cel al lui Cokkinides et al. (1999) arată că nu
există nici o legătură între violența domestică și nașterea prematură.
d. Traume fetale. Una dintre cele mai serioase consecințe negative a le violenței
manifestate pe parcursul sarcinii este cea a traumatizării fetusului (sarcina nu poate fi
purtată până la capăt, avortul spontan intervine în lipsa unor disfuncții fiziologice, etc).
Spre deosebire de alte consecințe citate, în acest caz rezul tatele cercetărilor tind să fie
consistente – violentarea femeii însărcinate pune viitorul bebeluș într -o situație de risc
avansat. Jasinski (2007) citează studiul lui Jacoby și colab. (1999) asupra a 100 de femei
aflate în îngrijire prenatală în care se arată că femeile care trec prin orice formă de abuz
pe parcursul sarcinii sunt semnificativ mai expuse riscului de a nu păstra sarcina (un
procent de 42.3 față de unul de 16.2 femei neabuzate). Mai mult, se arată în același studiu
o asociere dintre starea curentă de abuz și cel puțin un avort spontan în istoricul obstretic
al femeii.
e. Afectarea sănătății mamei. Consecințele violenței domestice asupra femeii, atât
în plan fizic, cât și în plan psihic sunt un adevăr incontestabil. Particular pentru situați a
analizată, respectiv perioada extrem de sensibilă a unei sarcini, cercetările arată probleme
de sănătate precum diete nesănătoase, depresie postpartum severă, dificultăți în alăptare.
Alte cercetări arată că femeile abuzate sunt mai adesea afectate de st res și primesc mai
puțin sprijin de la partenerii lor sau de alții semnificatvi pentru ele, Jasinski (2007)
citează studiul lui Curry și Harvey, 1998, Sagrestano et al., 2004). De asemenea, aspecte
problematice din cursul sarcinii corelate cu victimizarea femeii includ depresia severă
(Horrigan et al, 2000), stima de sine scăzută (Curry și Harvey, 1998), infecții ale
rinichilor (Cokkinides et al., 1999), rată scăzută de luare în greutate, anemie și sângerări
în primul și ale doilea semestru de sarcină (Park er et al, 1994).
Alte cercetări se referă la intervalul dintre sarcini, arătând că în rândul femeilor
victime ale abuzului de către partener se întâlnește fenomenul de "sarcini rapid repetate"
– intervale foarte scăzute între sarcini. Fiecare dintre acest e aspecte pune în situație de
risc atât mama, cât și pe viitorul bebeluș pe termen nedefinit atâta timp cât probleme nu
sunt identificate și nu se intervine pentru ameliorarea situației.

89

3.1.3. Consecințe psihologice, emoționale și sociale
Problematica efectelor de ordin psihosocial suscită discuții din ce în ce mai aprinse
odată cu dezvoltarea mișcării feministe și a studiilor care pun în evidență incidența
crescută a efectelor negative pe care violența îndelungată le are asupra psihicului victimei
și a consecințelor fizice decurgând din acestea.
Violența petrecută în sânul familiei, sursa primară de atașament și siguranța a
femeii, are ca efect principal distrugerea sentimentului de securitate personală . Dacă se
însoțește și de violența sexuală, se ad augă și o violare gravă a spațiului intimității care ar
trebui să fie cu atât mai mult guvernat de siguranță și libertate de alegere . Consecințele
psihologice și comportamentale sunt multiple, granița dintre normal și patologic fiind
foarte adesea dificil de trasat.

Depresia, angoasa, frica. Femeile victime ale violenței domestice pot suferi de
depresie, pot resimți o angoasă acută, permanentă, și pot prezenta frica continuă pentru
securitatea lor personală, pentru sănătatea lor, dar și pentru cea a cel or semnificativi lor.
Unul dintre cele mai citate studii recente, Hegarty și colab. (2004), verifică incidența
fenomenului exclusiv în rândul unor paciente ale instituțiilor australiene de sănătate
mintală și arată că la întrebarea generală privind resimți rea depresiei, 543 de femei dintr –
un total de 1227 intervievate (44.3 %) declară că au trecut cel puțin odată în viața printr –
un episod depresiv ce a durat mai mult de două săptămâni. Majoritatea acestora (76.8%)
mărturiseră cel puțin unui specialist trăir ea depresivă, dintre care două treimi făcuseră
această mărturisere tocmai practicianului prin intermediul căruia autorul studiului ajunge
să intervieveze participanta la studiu. În ceea ce privește dispoziția curentă, 218 femei din
1213 (17.9 %) au obținut un scor ce indică cel mai probabil stare depresivă conform
inventarului de depresie a lui Beck sau scalei de depresie postnatală a lui Edinburgh.
Prin comparație cu femeile care nu prezintaseră depresie, cele care au avut scoruri
ce le –au încadrat ca pr obabil depresive erau mai curând nemăritate, depindeau de o
pensie sau de un venit redus, primeau o formă de ajutor financiar, erau șomere sau cu o
educație medie. Deopotrivă, femeile depresive înregistraseră semnificativ mai multe
episoade de abuz (fizic, psihic sau sexual) încă din copilărie și această incidență rămăne

90
semnifictivă și în viața lor de adult, abuzatorul fiind un partener intim; mai mult, dintre
cele abuzate ca și adulți, incidența abuzului combinat este cea mai ridicată, urmată de
abuz emoț ional și fizic și hărțuire. Deși studiul nu își propune să sublinieze o cauzalitate
directă între violența domestică și incidența depresiei, rezultate subliniază, ca și alte studii
anterioare, o asociere semnificativă între prevalența episoadelor de depres ie și abuzul
pacientei de către un partener intim.
Schimbări comportamentale pot să includă:
a. Tulburări de somn. Un interes deosebit este acordat și tulburărilor de somn ca și
simptom de sine stătător asociat cu violența domestică, dar și ca factor decl anșator al
unor alte tulburări fizice, precum sindroamele digestive sau durerile asociate cu stresul
cronicizat.
Spre exemplu, Lowe, Humphreys, Williams (2007) citează studiile lui Hathaway
(2000) care arată că la nivelul unui studiu populațional 53 % di ntre femeile care
raportează violența din partea partenerilor înregistrează și probleme cu somnul în
comparație cu doar 28 % dintr femeile care nu raportează incidente violente. Broakaw și
colegii (2002) arată că în fapt coșmarurile sunt o problemă specifi că. De asemenea, se
mai arată că problemele de somn ale femeilor sunt adesea legate în fapt de tulburările de
somn ale copiilor lor. Studiile documentează faptul că tulburările de somn ale copiilor
care locuiesc în cămine în care mamele sunt victime ale ab uzului au o incidență crescută
(Lemmy, Mc Farlane, Wilson & Malecha, 2001), dar și că asemenea probleme cu somnul
pot continua chiar și după ce ei au fost extrași din acel mediu și replasați (Mertin &
Mohr, 2002).
Pornind de la aceste observații, Lowe, H umphreys, Williams (2007) inițiază un
studiu calitativ asupra a 17 femei din Marea Britanie, victime ale violenței domestice; ele
participă la ședințe de focus grup în care sunt analizate patternurile lor de somn. Toate
femeile arată că și au adaptat modul de a dormi , că au făcut diverse modificări în relație
directă cu amenințarea violenței sub care își duc viața de zi cu zi. A dormi în vreme ce
abuzatorul este treaz reprezintă pentru aceste femei un gest extrem de riscant. Chiar
patru dintre femei au mă rturisit episoade de atac violent în timp ce ele dormeau.
Consecința directă este adoptarea unor adevărate strategii pentru a face față amenințării
potențiale și a se simți în siguranță. A sta trează ia diferite forme – unele stau treze

91
oricând abuzatorul este în casă și abia dacă își permit să doarmă cât și el doarme, dar nici
atunci nu sunt sigure că nu s -ar putea trezi înainte. Mai sigur pare a fi ca ele să fie treze
cât partenerul este acasă și să modifice orarul de somn în așa fel încât să doarmă numai în
perioadele când știu că el este cu siguranță plecat.
O altă alternativă este aceea de a avea un alt loc în care să poată merge pentru a se
odihni. De asemenea, trăind cu nevoia constantă de a rămâne vigilentă și a putea anticipa
episodul violent multe dintre femei nu își permit mai niciodată să doarmă ci mai curând
se odihnesc, fiind mereu pregătite pentru a face față unui potențial atac. Teama constantă
nu face altceva decât să îngreuneze relaxarea femeii care pe măsură ce se simte mai
obosită și mai dornică de a dormi pe atât se va simți și mai vulnerabilă și incapabilă de a
face față unui atac neașteptat. Cercetările arată că femeile suferă constant de simptomele
caracteristicii deprivării de somn ceea ce nu face altceva decât să le întețească anxiet atea
și sentimentul de nesiguranță.
Ceea ce este cu atât mai important este că aceste simptome se perpetuează chiar și
după ce femeia este scoasă din mediul abuziv și plasată într -un mediu sigur, în care
abuzatorul nu are cum să pătrundă. Majoritatea păst rează un grad ridicat de vigilență în
perioada imediată separării de abuzator – simt nevoia să păstreze atenție sporită la orice
semn care ar putea anticipa un atac. Deopotrivă, chiar dacă perioada de somn crește pe
măsură ce timpul crește, calitatea lui e ste însă la fel de îndoilenică – gândurile și
amenințările continuă să le urmărească.
Impactul acestei auto restricționări asupra sănătății femeii este covârșitor. Deși
relația cauzală directă nu este certă, simptome precum "a te simți epuizat", a avea du reri
în tot corpul, migrene sau și dureri de cap, presiune crescută a sângeului, probleme
digestive sunt tot atâtea probleme ce pot fi asociate cu lipsa de somn sau cu calitatea
scăzută a perioadei de somn. Deopotrivă lipsa somnului este echivalentă și cu reducerea
semnificativă a abilității de a face față violenței.
b. Modalități de coping. Lewis și colab.(2006) propun un studiu asupra
modalităților de coping și modalitatea lor de uz de către femeile victime ale violenței
domestice pentru a le asigura fun cționarea psihologică. Coping ul este măsurat prin
intermediul Inventarului de Strategii de Coping (Tobin et al., 1989) care propune o
evaluarea de tip ierarhic a coping ului prin doi factori de ordin superior (angajare și

92
dezangajare) care subsumează patr u factori de nivel secundar (angajare focalizată pe
problemă, angajare focalizată pe emoții, dezangajare focalizată pe problemă și
dezangajare focalizată pe emoții) și opt factori primari. Patru dintre acești factori primari
sunt din categoria dezangajării (evitarea problemei, gândirea pozitivă, retragrea socială și
auto – criticism). Alți patru fac parte din categoria angajamentului (rezolvarea de
probleme, restructurarea cognitivă, sprijinul social și exprimarea emoțiilor). Acești opt
factori reflectă str ategii afective, comportamentale și cognitive specifice utilizate pentru a
face față stresului.
Studiul se orientează asupra a aproximativ 100 de rezidente a unor adăposturi
pentru victimele violenței domestice și arată că participantele arar apelează la o singură
strategie de coping și că în fapt avem de a face oricând cu un mix al acestor strategii.
Participantele s -au bazat cel mai des pe gândirea pozitivă (ca și strategie dezangajată) și
pe rezolvarea de probleme (ca și formă de strategie angajată). Aș a cum se așteptau și
cercetătorii, pe măsură ce violența crește, victimele tind să devină din ce în ce mai
dezangajate. Când violența fizică este cea care crește, femeile mărturisesc un grad mai
ridicat de retragere socială, gândire pozitivă și abatere a v inei, în vreme ce în cazul
amenințărilor non fizice supraviețuitoarele sunt mai angajate și apelează mai des la
ceilalți.
Un astfel de model complex al coping ului oferă un tablou detaliat al dinamicii unei
astfel de victime. S -a observat că în cazuri de nivele extreme de violență fizică din partea
unui altuia semnificativ în care victima a avut încredere, un anumit grad de detașare
servește de tampon pentru impactul psihologic al atacului inițiat de către partener. În mod
similar, atunci când victima apel ează la alții acest lucru poate fi periculos pentru ea având
în vedere partenerul violent hipervigilent ori în acest caz limitarea sprijinului extern și
apelarea la propriile resurse poate totuși reprezenta o strategie mai potrivită, cel puțin din
punct de vedere al siguranței ei imediate.
Este important de subliniat și o intensificare a restructurării cognitive pe măsură ce
violența fizică escaladează, indicând faptul că femeile în situație de risc sporit sunt mai
capabile să utilizeze strategii proacti ve atunci când este posibil.
Confirmând întâietatea traumelor copiilor, toate formele de neglijare și abuz din
copilărie au fost invers relaționate cu stima de sine. În plus, abuzul emoțional din

93
copilărie și din viața de adult au fost în mod unic asocia te cu depresia, dincolo de efectele
abuzului fizic în sine. Aceste rezultate sugerează faptul că simptomatologia depresivă și
deficitele stimei de sine asociate cu violența domestică nu pot fi atribuite în mod univoc
atacului fizic. Într -adevăr, impactul a buzului psihologic, atât cel curent, cât și cel plasat în
trecutul victimei, prezic în mod unic o serie de rezultate negative. Abuzul psihologic a
fost văzut ca fiind mai curând cronic, escaladând la nivel de abuz fizic și în mod specific
covariind cu aces ta , adesea inducând prejudicii de lungă durată de tip cognitiv, afectiv și
comportamental.
c. Autoagresivitate și tendințe suicidare. Cercetările arată că violența domestică este
un factor declanșator în până la un sfert din tentativele de suicid al fe meilor. Femeile
victime ale violenței domestice au un risc de suicid de până la opt ori mai ridicat decât al
populației generale. Aproximativ 50 % dintre femeile victime ale violenței domestice
care au o tentativă de suicid vor mai avea și alte astfel de î ncercări. Studiile arată că
femeile măritate sunt mai ferite de acest risc față de femeile necăsătorite, dar femeile
măritate însărcinate sunt mai expuse acestui risc, multe dintre ele relatând că violența a
apărut în viața lor tocmai după ce au rămas însă rcinate.
Diverși factori de risc evidenți sporesc incidența actelor suicidare în rândul femeilor
victime ale violenței domestice – abuzul fizic și psihic de către partener declașează
gânduri suicidare în rândul majorității victimelor fără ca ele să pună n eapărat în practică
aceste gânduri. S -a pus mai departe problema identificării acelor constelații de factori ce
fac această diferență – care sunt declanșatorii tentativelor.
La nivel de factori individuali, cercetările subliniază factorii genetici precum
istoricul de suicid din familia de origine, dar și istoricul problemelor de sănătate mintală,
incluzând aspecte precum anxietatea, căderile nervoase, depresia și sindromul post
traumatic. Depresia și sindromul post traumatic pot fi rezultate ale abuzului c ontinuu la
care este supusă femeia în relația sa cu partenerul actual sau pot fi rămășițe ale unei
traume din copilăria femeii. În combinație cu o stimă de sine scăzută, aceste efecte
psihologice pot declanșa gândurile suicidare mai ales atunci când victim ele se
învinovățesc pentru abuzul ce se petrece în familie.
În ceea ce privește factorii sociali, cercetările subliniază importanța legăturilor
sociale. În conformitate cu modele sociologice ale suicidului, cercetările arată că femeia

94
victimă a violenței domestice este mai expusă riscului de se sinucide atunci când nivelul
de suport social este foarte scăzut. Acesta se referă și la prieteni și la rețele din interiorul
familiei.
O altă situație în care incidența acestor tentative sporește este cea în care are loc o
deplasare a vinei. În această situație, rușinea ce însoțește abuzul determină femeia
abuzată să eșueze în a identifica și apela la sursa cea mai apropiată de ajutor. Suicidul
reprezintă o formă de a transfera rușinea către cel care a victimizat -o sau un alt membru
al rețelei de sprijin al femeii care nu a făcut pasul de a o ajuta când a avut nevoie.
Suicidul nu servește doar de metodă de umilire a celorlalți, dar este și o importantă
unealtă de răzbunare, precum și un act final de împuternicire.

d. Simptome traumatice. Gorde, Helfrich și Finlyson (2004) propun un studiu care
să identifice simptomele traumatice și nevoile de deprinderi de viață pe care chiar
victimele le identifică, femeile incluse în studiu fiind selectate din trei categorii dif erite
de programe destinate victimelor violenței. Datele obținute de cei trei cercetători susțin
ideea că nevoile și sănătatea mintală a femeilor aflate în diferite stadii de intervenție
specializată variază. Tendința mai ridicată a femeilor din adăposturi le de urgență de a
înregistra scoruri semnificative clinic la una sau mai multe din subscalele Inventarului de
Simptome Traumatice, prin comparație cu femeile adăpostite în locuințe tranzitorii sau
cele rămase în comunitate este explicată de starea lor inc ertă, tranzitorie. Având în vedere
că Inventarul Simptomelor Traumatice măsoară distresul emoțional din ultimele șase
luni, experiențele de lipsă a căminului și expunere la abuz sporesc incidența acestui
distres. Gradele ridicate de anxietate, griji de nat ură sexuală, experiențele intruzive și
discoierea reflectă experiențe traumatice recente și intense. Mai mult, însăși starea
actuală de a se afla într -un mediu nefamiliar de tip adăpost poate cauza anxietate și
distres. Aceste femei se află totuși într -o condiție de viață instabilă asupra căreia simt că
au prea puțin control. Practic se arată că femeile aflate la acest nivel de intervenție
specializată tind să resimtă într -un grad mai sporit efectele traumatice ale violenței
domestice din mrejele cărora au fugit, fapt care are un cu atât mai accentuat impact
asupra sănătății lor mintale și statusului de funcționare.
Deși majoritatea furnizorilor de servicii identifică nevoile de sănătate mintală ca

95
fiind foarte importante, femeile investigate demonstrează un grad ridicat de evitare
defensivă ce poate desigur interfera cu schema de tratament și mai ales cu măsura
angajamentului lor în această schemă. Femeile plasate în comunitate au scoruri mai
scăzute în ceea ce priveșe evitarea defensivă față de cele din l ocuințe tranziționale sau
cele din adăpsoturile de urgență, ceea ce indică faptul că un mediu de viață mai stabil
facilitează construcția abilității lor de a experenția și tolera aceste simptome, ceea ce
oferă și un teren mai bun pentru intervenție.
Autoe valuarea făcută de același lot de femei cu privire la funcționalitatea lor
ocupațională legată atât de "propria persoană", cât și de "mediu" relevă o preocupare
excesivă pentru posesia unei locuințe și independența finaciară. Itemii legați de gestiunea
banilor și localizarea unui spațiu de locuit și a avea grijă de propria persoană reflectă 60%
dintre femeile șomere și 71.4 % dintre femeile care rămăseseră recent fără o locuință sau
dispuneau de o locuință extrem de precară la momentul studiului (aceasta în semnând fie
că nu aveau un loc permanent, că locuiau cu prieteni sau chiar într -un adăpost).
Informațiile adunate în studiul citat arată că statutul femeii de a fi șomeră se plasează pe
un loc secundar față de frica de a fi amenințată de către abuzator și nevoia de a renunța la
un loc de muncă stabil pentru a putea fugi de abuzator într -un alt oraș sau chiar stat. În
afară de situația în care grija femeilor este legată de suma insuficientă de bani pe care ar
trebui să o gestioneze pentru a supraviețui o dat ă ieșite din relația abuzivă, un procent
semnificativ de femei este reprezentat și de acelea care au fost controlate excesiv și
limitate în experiența lor de management a finanțelor pe parcursul relației și se simt acum
depășite de nevoia de a își asuma re sponsabilitatea gestiunii finanțelor odată ce au ieșiți
din relația abuzivă (Brandwein, 1999).
Capacitatea femeilor de a adresa cu prioritate aspecte legate de grija de sine și
dezvoltarea sinelui poate fi afectată de către măsura în care el consideră că se află în
tranziție. Adăposturile de urgență și grupurile comunitare plasează "a lupta pentru
obiective" ca pe o prioritate de rang înalt care poate refecta stadiul de tranziție în care se
află aceste femei, având în vedere că nu de mult timp ele au adopt at o nouă condiție de
viață sau se consideră într -o stare de schimbare a vieții lor. În mod similar, femeile din
comunitate au plasat "grija față de sine" pe un loc mai coborât decât celelalte grupuri,
ceea ce poate reflecta accentul pe care unii angajați ai serviciilor specializate pentru

96
victimele violenței domstice îl pun pe acest obiectiv specific. Indiferent de condiție,
femeile intervievate au plasat pe un loc prioritar "relaxarea și nevoia de a se simți bine cu
sine însuși". Aceasta este o recunoaște re a nevoii de a contrabalansa stresul intens din
ultima perioadă cu o perioadă de relaxare.
Grupul de femei din adăposturile de urgență au plasat pe un loc superior nevoia
"unui loc unde să fie productive" (de exemplu să lucreze, să studieze, să facă m uncă
voluntară) și "lucrurile de bază de care am nevoie pentru a trăi și a avea grijă de mine",
sugerând faptul că mediul de adăpost nu este unul care să inducă ideea de productivitate –
adăposturile tind să fie aglomerate, gălăgioase și haotice în virtute a scopului lor de a
oferă adăpost câtor mai multe persoane posibil. Femeile din aceste adăposturi aduc cu ele
un minim de lucruri persoanale, de resurse pe care le -ar putea folosi pentru a se îngriji
deoarece în majoritatea cazurilor ele ajung în adăpostur i în urma unui episod de fugă
neprevăzută de abuzator. "Locuri unde să mă duc să mă bucur" și "oportunități de a face
lucruri pe care le prețuiesc și care îmi fac plăcere" sunt mai curând priorități pentru
grupul comunitar. Aceasta reflectă capacitatea lor de a merge deja dincolo de nevoile
primare și de a se focaliza și pe altceva decât siguranță și stabilitate.
Deși rezultatele nu indică o relație de tip cauză efect între incidența unor simptome
traumatice și funcționalitatea ocupațională a femeilor vict ime ale violenței domestice,
studiul sugerează totuși faptul că femiele cu un pattern mai sever de simptome traumatice
prezintă și o percepție de sine mai scăzută cu privire la abilitatea lor de a face față
sarcinilor de zi cu zi (Stein și Kennedy, 2001). Studiul rămâne tributar în explicație prin
aceea că nu și -a propus identificarea surselor care conduc la descreșterea stimei de sine a
acestor femei, dar atrage atenția asupra unui fenomen confirmat și de alte studii.

Sindromul Stockholm. O bună bucată de vreme răspunsurile paradoxale ale femeilor
abuzate în raport cu abuzatorii lor i -au perplexat pe cercetători, indiferent de orietarea lor.
Astfel de răspunsuri surprinzătoare includ exprimarea iubirii față de abuzator, negarea
sau minimizarea abuzului, co ntinuarea relației cu acesta, întoarcerea la abuzator după
scurte episoade de separare sau refuzul de a aduce mărturii contra abuzatorului după ce
acesta a fost arestat, fiind prins în fapt. Adesea oamenilor de știință le -a fost la îndemână
să catalogheze aceste comportamente ca și masochiste, sugerând că femeile caută

97
abuzatorul tocmai pentru că din abuz ele obțin o formă perversă de gratificare
psihologică. Dar în realitate, mult mai des relațiile abuzive sunt caracterizate de o regulă
a coerciției, în ca re factorii situaționali sau externi exercită o mai mare influență decât cei
internei, dispoziționali. Ori în aceste condiții, Graham și colaboratorii săi au adus în
discuție conceptul de "Sindrom Stockholm" – în mare răspunsurile contradictorii ale
femeil or abuzate pot fi înțelese prin intermediul unui mecanism de strânsă relaționare cu
abuzatorul.
Sindromul Stockholm a fost inițial introdus de către cercetătorul Lange în 1974 ca
urmare a observațiilor făcute de acesta referitor la o legătură extrem de cu rioasă ce s -a
dezvoltat între angajații unei bănci ținuți captivi și răpitorii lor după o tentativă eșuată de
a jefui o bancă din Stockholm, Suedia. După explorarea acestui prim exemplu, dar și
după monitorizarea de lungă durată a nouă grupuri de "captivi" (ostatici, prizonieri din
tabere de concentrație, prizonieri de război, civili deținuți în închisorile comuniste
chinezești, femei abuzate, prostituate ținute ostatice de către proxeneți), Graham și
colaboratorii săi au identificat condițiile în care acea stă relaționare specială are loc,
psihodinamica acestei relaționări și consecințele ei asupra ambelor părți.
Sunt identificate patru condiții ca și precursori necesari pentru instaurarea
sindromului Stockholm la nivelul victimelor violenței domestice (Raw lings și Graham,
2007):
1. Victima percepe o persoană ca amenințând –i supraviețuirea . Amenințările pot fi
fizice sau psihologice. Nu este aproape deloc important dacă și alții constată că viața ei
este amenințată, ceea ce contează este ca victima să per ceapă această amenințare.
2. Victima percepe abuzatorul ca sursă de bunătate , oricât de slabe ar fi dovezile
acestuia. Semnele de bunătate pot fi atât de mici și neînsemnate în exterior – o zi pe lună
abuzatorul își întrerupe actele de violență – dar pen tru victimă sunt suficiente.
3. Victima este izolată . Izolarea poate fi fizică – victimei nu îi este permis să își
viziteze familia și prietenii, cât și ideologică – îi este permisă numai aderarea la viziunile
abuzatorului.
4. Victima nu întrevede o modal itate de a scăpa de abuzator . Abuzatorii continuă
actele de violență tocmai pentru a se asigura că victimele nu îi părăsesc.
Bachman și Saltzman (1995) întăresc aceste constatări arătând că reglementările

98
legale încurajează uneori apariția unor astfel de situații. Ei arată că prin comparție cu
femeile măritate, femeile divorțate sunt de nouă ori mai pasibile de a fi vitimizate, iar
femeile separate sunt aproape de 25 de ori mai pasibile de a fi victimizate. Mai mult, deși
sistemele legale sunt împuternicit e să apere toți cetățenii, indiferent de statutul lor, același
sistem eșuează în protejaea femeii victimă a violenței domestice, făcând evadarea din
cercul abuzatorului cu atât mai dificilă în situația în care se separă de acesta, iar el
continuă violențel e în afara unei relații. Tendința de a nu se amesteca în certurile interne
ale unei familii în numele protejării spațiului intim al acesteia a condus la o rată mai
scăzută de arestări ale abuzatorilor căsătoriți cu victima față de abuzatorii străini, și ch iar
la pedepse mai ușoare pentru aceștia prin comparație cu cele aplicate pentru aceeași faptă
dar inițiată din postura de străin, de persoană neimplicată într -o relație oficializată cu
victima. Graham asistă în Cincinnati, Ohio la o situație în care judec ătorul obligă
abuzatorul să se căsătorească cu victima sa pentru a evita închisoarea, fără să țină vreun
moment seama de sentimentele victimei față de abuzatorul său.
Dinamica acestui sindrom este explicată de către Graham și colaboratorii săi astfel:
victima – care nu întrevede nici o modalitate de a scăpa de agresorul său – percepe o
amenințare puternică la adresa supraviețuirea ei. Traumatizată, izolată de alții
semnificativi care i -ar putea oferi atenție și protecție, victima se întoarce tot spre abuza tor
pentru a își împlini aceste nevoi naturale. Orice semn de bunătate din partea acestuia,
oricât de neînsemnat ar fi el, îi dă victimei speranța că abuzatorul o va lăsa în viață.
Pentru a își spori șansele, ea încearcă să valorifice la maximum orice semn de bunătate
manifestat de către atacator. În efortul său de a spori orice sentiment pozitiv pe care l -ar
putea dezvolta atacatorul față de ea, victimei nu îi rămâne altă alternativă decât aceea de a
privi lumea din perspectiva abuzatorului, făcând tot ce poate pentru a îl ține fericit, și
astfel ajutând la propria conservare. În cadrul acestui proces, victima devine
hipervigilentă la nevoile abuzatorului și aproape surdă la propriile nevoi. Într -un sfârșit
ajunge realmente să privească lumea din perspectiv a abuzatorului și să piardă orice
conexiune cu propria –i viziune, care oricum ar fi neimportantă sau dimpotrivă
contraproductivă pentru supraviețuirea ei. Prin interpretarea greșită a propriilor
sentimente de puternică exaltare – drept iubire în loc de ter oare, ea este capabilă să creeze
și să mențină speranța supraviețuirii într -un viitor fără abuz, se simte mai în control,

99
diminuând din sentimentele de teroare și neajutoare, practic ea ajunge să se simtă mai
puțin victimă. Pas cu pas, victima începe un pr oces de strânsă relaționare cu partea
pozitivă a abuzatorului, negând partea abuzatorului ce produce teroarea. Negând această
parte negativă a abuzatorului, și practic a pericolului la care se expune, victimei îi este
din în ce mai dificil să se separe psi hologic de abuzatorul său. Alte mecanisme ce
îngreunează separarea psihologică a victimei de abuzator includ : frica de represalii ca
urmare a oricărei dovezi de neloialitate față de abuzator; pierderea singurei relații pozive
disponibile, având în vedere iszolarea ei; pierderea singurei identități ce îi rămâne
disponibilă – ea așa cum este văzută prin ochii abuzatorului (imagine ce în cazul unei
victime expuse unui abuz sistemtic, prelungit a înlocuit orice sentiment de sine anterior).
În tot acest demers dinamic, cercetătorii arată că există o serie de indicatori ai
instalării sindromului Stockholm la nivelul unei victime ale violenței domestice:
– victima este atașată de abuzator. În fapt, această legătură puternică este
biderecțională, abuzatorul de aseme nea fiind puternic atașat de victima sa.
Legătura acționează ca o strategie de siguranță deoarece abuzatorul este de
asemenea dependent de victima sa și ar face orice să o păstreze.
– Atașamentul față de abuzator este unul de tip anxios, și nu unul de tip s ecurizat pe
care ne -am aștepta să îl întâlnim într -o relație de iubire.
– Victima este extrem de recunăscătoare în fața unui semn minim de bunătate din
partea victimei. aceste semne de bunătate pot fi atât de mici încât un observator
extern ar putea nici să nu le remarce.
– Victima neagă, minimizează sau raționalizează actele abuzive ale atacatorului ei.
Ea își neagă propria mânie în fața acestor acte. Aceste distorsiuni cognitive sunt
esențiale pentru crearea relației de atașament față de abuzator.
– Victima p endulează în percepția ei asupra abuzului și abuzatorului, aparent
incapabilă de a păstra părerea sau de a menține o credință cu privire la propriile
experiențe. Aceste observații ne spun deja că îi este dificil în a distinge între ceea
ce este real și cee a nu este real.
– Victima este hipervigilentă în raport cu nevoile abuzatorului și caută orice
modalitate de a îl ține fericit. Pentru a realiza acest fapt, victima încearcă "să
pătrundă în mintea abuzatorului" pentru a prezice momentele de calm și pe cele

100
de nervozitate. Fiind atât de concentrată asupra nevoilor abuzatorului, victima
pierde contactul cu propriile nevoi.
– Victima privește lumea prin perspectiva abuzatorului. Dacă aceste vede anumite
situații sau persoane ca și amenințări, la fel le va vedea și femeia victimă.
– Victima privește autoritățile externe ce încearcă să îi câștige eliberarea ca pe niște
"personaje negative", în vreme ce abuzatorul este "personajul pozitiv" –el o
protejează și este dificil să părăsești personajul bun.
– Victima se teme că abuzatorul se va întoarce pentru a o pedepsi chiar și când
acesta este prins și întemnițat, sau chiar mort.
– Victima prezintă simptome de stres postraumatic. Printre acestea se numără
plângeri psihice și fiziologice, depresia, stima de sine redusă, rea cții anxioase,
paternuri paranoide, sentimente de neajutorare. Dacă separarea fizică și psihică
deplină intervine, victima poate experienția tulburarea de stres postraumatic în
formă completă, cu simptome clasice precum coșmarurile și amintiri de tip
"flash". Aceasta se datorează separării sentimentelor și percepțiilor asociate cu
trauma ce reapar în câmpul conștiinței, marcând începutul procesului de integrare
a lor și vindecare.
Marea majoritate a acestor indicatori sunt totodată distorsiuni cognitive ce repezintă
caracteristica psihologică cea mai proeminentă asociată cu acest sindrom. Oricând ne -am
angaja într -o discuție cu un abuzator și victima sa , ne vom simți în imposibilitatea de a
stabili clar cursul evenimentelor care au dus la starea de fapt observată – instalarea unui
atașament aparent nejustificat între agresor și victimă – și aceasta pentru că evenimentele
sunt întocmai unor pârtii alunecoase ce ne conduc în direcția pe care ne –o indică în fapt
construcțiile cognitive ale naratorilor. Îns ăși capacitatea de a crea și consolida relația de
atașament față de abuzator depinde integral de capacitatea de a construi astfel de
explicații cognitive distorsionate care să mențină speranța în ciuda evenimentelor
negative puternice.
O altă consecință d in plan psihologic o poate constitui și dezvoltarea de tulburări de
personalitate, mai ales din categoria ccomportamentelor și trăsăturilor de personalitate
specifice tulburării borderline . Cercetătorii interesați de acest sindrom listează o serie de
compo rtamente ce justifică această încadrare nosologică:

101
– victimele dezvoltă numai relații generice, superficiale, și adesea au o dinamică de
tip "îndepărtare – apropiere" în relațiile lor intime; tendința spre îndepăratare apare atunci
când abuzul reapare și dorința este de a îl nega, în vreme ce apropierea este nevoia
puternică de a crea și consolida o relație cu singurul furnizor de atenție, dar și pentru a
spori șansele supraviețurii în cazul unui atac mai agresiv.
– ca urmare directă a aderării la perspec tiva abuzatorului, victimei îi lipsește
sentimentul de sine și tinde mai curând spre un sentiment de "goliciune"; starea continuă
chiar și după separarea de abuzator, fiind depășită abia atunci când victima e capabilă să
privească lumea prin proprii ochi, și nu prin cei ai abuzatorului, ori pentru aceasta victima
trebuie să atingă acea stare de siguranță în care să nu se mai teamă de un potențial atac al
agresorului, și nu sunt rare situațiile în care victimele, chiar separate definitiv de
abuzator, nu reuș esc să mai simtă această siguranță.
– victima prezintă depresie de abandon – ea are răspunsuri de tip catastrofic în fața
oricăror forme de pierdere, căci lipsită de iubirea abuzatorului, așa distorsionată cum este
manifestată ea, victima e în fapt lipsit ă de identitate.
– victima prezintă comportamente impulsive, auto – agresive;
– ca urmare a expunerii prelungite la o stare de teroare, victima poate experienția
stări alterate de conștiință –depersonalizare, disociere, de – realizare.
– propriile percepț ii și raționamente par să se dizolve rapid, de vreme ce victima
pare incapabilă de a menține o imagine proprie stabilă asupra unui eveniment sau
persoane – percepțiile schimbătoare sunt în fapt rezultatul strategiei de intenționată
diluare a realității pen tru a o face suportabilă (teroarea devine semn de iubire);
– victima exprimă mânia acumulată mai curând spre cei apropiați care au
comportamente de siguranță, decât spre agresor.
– victima prezintă un comportament de tip "scindare" – abuzul o determină pe
aceasta să nege latura agresivă a partenerului și să se atașeze de latura sa pozitivă; se
instaurează o nevoie puternică de a plasa agresorul într -o categorie extremă -bun sau rău,
orice pleare într -o percepție de mijloc produce nesiguranță, teamă, anxieta te.
– victima prezintă o dependență similară celei a unui copil, se agață cu disperare de
abuzator datorită momentelor nenumărate de neajutoare pe care le –a trăit alături de
acesta.

102

3.1.4. Ciclul violenței domestice
Termenul de „sindromul femeii băt ute” a fost introdus pentru a defini un set de
simptome psihologice și comportamentale distincte ce rezultă dintr -o expunere prelungită
la situații de violență intimă între parteneri. Din iulie 1978 și până în iunie 1981, Lenore
Walker a desfășurat un num ăr de 435 de interviuri cu femei provenind din statutul
Colorado, Statele Unite ale Americii, fiecare dintre ele fiind victime ale violenței
domestice. Rolul acestor interviuri a fost pe de o parte de a creiona o imagine asupra
factorilor sociologici și ps ihologici cheie ce disting acest sindrom, dar pe de altă parte și
de a testa două teorii – teoria ciclului abuzului și o adaptare a teoriei neajutorării învățate
(Walker, 1984) spre ceea ce s -a consacrat ca și ciclul violenței.
Numeroși cercetători, înain te și după Walker, (Wilson, 1976,Walker, 1979, Gelles
și Straus ,1983) au evidențiat, în urma interviurilor realizate, existența unui proces al
violenței domestice. Înțelegerea acestui ciclu permite explicarea modului în care aceste
femei devin victime, cu m ajung sã -și învețe neajutorarea și de ce nu au curajul de a părăsi
o astfel de relație (Walker, 1984, pp. 39 -52).
Este vorba despre existența a trei faze distincte care variază ca durata și intensitate
atât în cadrul cuplului cât și între cupluri, aceste a fiind influențate de evenimentele din
viața cuplului, faze care vin după o perioadă de numită "perioada de curtare".
Perioada de curtare reprezintă un interval variabil de timp în care relația celor doi
parteneri este caracterizată de un comportament ext rem de drăgostos și flatant al
abuzatorului față de victima sa. În această perioadă, femeile recunosc faptul că pattern ul
natural de comportament agresiv al bărbatului nu este în întregime abolit : ei se simt
importanți și îndreptățiți să emită pretenții, dar fac toate acestea în raport cu alții. Faptul
că față de victimă comportamentul este unul iubitor și atent este suficient de puternic
pentru a anula semnele agresivității manifestate față de ceilalți. Descrierile oferite de
către victime includ ceea ce este definit drept tactică de "curtare agresivă" – apeluri
telefonice, refuzul de a accepta nu ca și răspuns la o anumită cerere, stimulare intensă
spre desfășurarea de activități plăcute în cuplu (Walker, 2007). Foarte adesea bărbatul va
fi capabil să id entifice anumite puncte sensibile din viața femeii și să intervină cu ajutoul
necesar în momente în care aceasta nu s –ar fi desurcat singură, ceea ce îi întărește

103
acesteia impresia că pot fi un cuplu funcțional. De asemenea, el poate recurge la
mărturisiri intime despre secvențe de abuz din propria copilărie care conving femeia de
nevoia de a înțelege trecutul dificil al bărbatului ca justificare a manifestărilor lui actuale,
precum îi și întăresc convingerea că ar putea să ăi vină în ajutor, să îl eliberez e de
fantomele trecutului. Toate aceste exemple nu fac în fapt decât să întărească o dependență
a femeii de abuzatorul ei, și uneori și a abuzatorului față de victima sa.
Femeia descrie pentru început entuziasmul legat de așteptare apelurilor telefonice –
un comportament comun majorității fazelor de debut ale unor relații intime, dar mult prea
curând acestea devin exagerat de dese (de la un apel zilnic, la cinci – șapte apeluri de
verificare). Pe măsură ce relația înaintează femeia va fi determinată din ce în ce mai mult
să se izoleze de lumea exterioară, relațiile cu familia și prietenii proprii sunt reduse, în
vreme ce sporesc contactele cu membrii familiei lui. Totul face parte din planul de
"seducere", și o dată ce starea de intimitate dorită se instale ază, ciclul violeței poate
începe (Walker, 2007 ).

Faza I – Construirea tensiunii
În această fază apar primele incidente minore, la care femeia reușește sã facă față
prin metode care au avut succes și în alte împrejurări: calmul, înțelegerea sau chiar
tăcerea și evitarea soțului. În acest fel, ea lasă să se înțeleagă, fară să dorească, că acceptă
abuzul, și -1 legitimează. Acest lucru nu înseamnă că ea își dă seama că ar putea fi bătută,
ci, mai degrabă, crede că a evitat ca situația să explodeze, caz în care ea s -ar simți
vinovată. Ea apelează astfel, la ceea ce se denumim negare. Acest termen a fost explicat
de Goldberg (1983) ca fiind un concept utilizat pentru aproape toate eforturile defensive
care sunt direcționate împotriva unor stimuli externi, în special împotriva unor aspecte
dureroase ale realității. Este vorba despre refuzul de a recunoaște realitatea percepției
traumei. Freud (1936) definea negarea ca fiind un comportament ce reunește o varietate
de defense menite să diminueze partea amenințăto are a realității și să permită astfel
individului să funcționeze sub un stres psihic mai scăzut. În 1924, Freud definește
negarea ca o "nerecunoaștere a realității externe" și consideră ca apărând doar în psihoze.
El face distincția între negare și reprima re care s -ar concentra mai mult pe condițiile
interne (apud Snyder, Ford, 1988, pp. 263). Faptul cã negarea este un proces conștient

104
sau inconștient nu s -a stabilit cu precizie.
Femeia bătuta neagă față de ea însăși faptul că este deranjată, afectată de at itudinea
nedreaptă a soțului. Ea raționalizează spunându -și că, poate ea este de vină, iar soțul are
toate motivele pentru a se comporta în acest mod; în final ea este mulțumită că lucrurile
nu s-au agravat. În alte situații, ea dă vina pe proasta dispozi ție a soțului sau pe oboseala,
pe consumul de alcool. Faptul de a găsi pentru fiecare incident izolat cauze extreme
soțului o ajută în a -și nega mâhnirea, furia, și în a crede ea ar putea să -1 ajute pe soț sa se
schimbe. Această convingere nu face totuși d ecât să înrăutățească situația, dând soțului
impresia că felul său de a reacționa a fost corect.
Femeile care sunt agresate de multă vreme știu că aceste incidente minore nu vor
face altceva decât sa se agraveze și să devină mai dese. Totuși, folosind aces te strategii
psihice defensive, ele neagă această posibilitate de agravare și în același timp le conferă
credința că ar putea cumva controla comportamentul agresiv al soțului. În timpul
stadiului inițial al acestei prime faze, ele dețin într – adevăr un oar ecare control, dar nu
asupra comportamentului soțului ci asupra situației respective. Pe măsură ce tensiunea
crește, acest control se diminuează rapid.
De fiecare data, incidentul agresiv minor va contribui, prin efectul rezidual, la
declașarea sentimentel or anticipative și la creșterea tensiunii (Walker, 1984, pp. 42).
Supărarea, furia femeii va crește și ea, chiar dacă va continua să nege, iar alimentarea
treptată a fricii, va duce la scăderea controlul asupra situației. Bărbatul agresor, pe baza
acestei acceptări pasive aparente a comportamentului său, încurajat și de stereotipurile cu
privire la drepturile soțului asupra soției, nu va mai încerca să se controleze.
Această primă faza este prezenta în mai toate căsniciile, dar diferența constă în
faptul că, o serie de femei au tendința de a deveni neajutorate, de a învăța că nu au
puterea necesară pentru a preveni agravarea situației. După cum susțin Dobash & Dobash
prin studiile lor (1979), o serie de cupluri su nt adeptele menținerii acestei prime faze la
un nivel constant o perioadă mai lungă de timp. Ambii parteneri doresc să evite
incidentele acute. Adesea, un factor, un eveniment exterior, poate rupe acest echilibru
fragil, în ciuda faptului că femeia încearc ă sã controleze și acești factori (membrii
familiei, rude, etc.). Prin faptul că ele încerca aproape tot timpul să găsească scuze soțului
în fața rudelor și prietenilor care încearcă să o avertizeze, pentru a evita conflictele între

105
soț și aceștia ea ajung e să se îndepărteze de cei care i -ar putea oferi un suport, sau chiar
de copii, supărata fiind că aceștia nu pot înțelege situația și nu fac nimic sã o evite.
Pe măsură ce tensiunea din această fază crește, atât soțului cât și soției le este din ce
în ce m ai greu sa mai utilizeze metodele prin care până atunci reușeau să evite
incidentele. Bărbatul va deveni din ce în ce mai posesiv, mai brutal, umilirile vor deveni
mai acute, agresivitatea verbală va crește, toate acestea nemaifiind stopate de soție sau
grupul de suport.
Femeia agresată din ce în ce mai des va deveni incapabilă să mai restabilească
echilibrul sau sã se apere. Datorită stresului constant, ea are tendința din ce în ce mai
frecvent sa se retragă din fața soțului, ceea ce îl va face și mai osti l în fața așa zisei sfidări
din partea femeii.

Faza a II -a – Incidentele acute de agresivitate
Aceasăã fază începe atunci când tensiunile acumulate între cei doi nu mai pot fi
controlate, ele izbucnind la cel mai mic incident. În cursul acestei faze, deși la început
soțul poate să -și justifice sieși comportamentul, el ajunge să nu se mai înțeleagă. Heam
(1998), care a realizat studii pe un eșantion reprezentativ de bărbați închiși datorită unor
acte de violență intrafamilială, susține că aceștia au declara t că în astfel de momente furia
este atât de mare încât îl orbește.
Incidentul acut apare așadar din dorința agresorului de a da o lecție, de a disciplina
soția și nu neapărat, sau mai bine spus, nu conștient, de a o răni (Hearn, 1998, pp.218).
Soția poate determina și ea incidentele acute ca urmare a furiei sau anxietății la care
a ajuns. Ea știe de asemenea din experiență că această fază explozivă va fi urmată de o
perioadã de calm, cu durată relativă. De multe ori ele afirmă că nu au mai suportat
teroare a așteptării exploziei comportamentului soțului și prefera ca acesta să se descarce
într-un moment determinat de ea. Acest aparent control îi conferă credința cã ca nu se
află total sub controlul soțului, chiar dacă provocarea este inconștientă.
Anticipare a evenimentelor care duc la izbucnirea incidentelor acute este greu de
făcut și acest lucru face ca femeia agresată să fie și mai anxioasă, mai depresivă, acuzând
și simptome psihofiziologice ca insomnie sau dimpotrivă somnolență, lipsa apetitului sau
apetit exagerat, obosealã continuă, dureri de cap, palpitații cardiace.

106
De obicei, în timpul acestor incidente femeia nu opune rezistență, încearcă să fie cat
mai tăcută pentru a nu alimenta furia soțului, deși tocmai aceastã atitudine a ei îl întărâtă
și mai mult. Această rezistență pasivă a femeii este obținută de unele dintre ele prin
crearea iluziei că sunt detașate de corpul lor și se privesc din afară cum sunt agresate.
Când atacul ia sfârșit, ele suferă de cele mai multe ori un șoc, urmat de negarea
întâmplării și minimizarea gravității rănilor sau umilinței suportate (Walker, 1979, pp.
78). Dacă motivele pentru care soțul declanșează aceste incidente acute nu este clar, nici
motivele pentru care el se oprește nu sunt clare. Ar putea fi vorba de descărca rea tensiunii
emoționale, așa cum susținea Freud prin teoria catharsisului.
Faza a doua este de obicei mai scurta decât prima și a treia, ca durează în medie,
între o zi și o săptămână sau chiar două (Gelles, 1987, pp. 667).

Faza a III -a – Faza „pocăințe i” soțului
Dacă faza a doua este asociatã cu brutalitatea, faza a treia este caracterizată prin
comportamentul afectuos al soțului (Walker, 1979, pp. 80). Tensiunea constituită în
prima fază este eliberată în cea de a doua, iar în cea de -a treia soțul pare cã regretã
comportamentul sau, implorã iertarea, o copleșește cu cadouri și apelează la rude și la
copii pentru a obține iertarea și pentru a o convinge cã "a fost pentru ultima dată".
Și comportamentul soției se schimbã. Dacă la sfârșitul celei de a doua faze ea părea
a dori să pună capăt căsniciei, acuzandu -1 dur pe soț, la începutul fazei a treia multe
dintre ele tind să dea crezare jurămintelor soțului și rugăminților rudelor. Valorile
tradiționale asociate maternității, căsătoriei, faptul că fără ea s oțul ei este distrus, o fac să
se întoarcă, să ierte și să – și asume responsabilitatea schimbării soțului Ea crede cu tărie,
chiar dacă se află pe patul de spital, că acesta este bărbatul cu care s -a căsătorit și nu cel
dinainte. Ea își vede soțul ca pe u n partener fragil și nesigur care are nevoie de ea. În
acest fel cuplul trăiește o relație simbiotică, fiecare devenind dependent de celălalt.
În asemenea condiții, femeii îi este foarte dificil să ia o hotărâre definitivă. Dacă ea
a mai trecut de câteva ori prin aceste faze, conștiința faptului că renunță la siguranța ei
psihică și fizică pentru această stare de fapt tranzitorie nu face decât să -i crească
stânjeneala, furia față de sine și să -i scadă stima de sine. Ea simte cã devine complice la
propria a gresiune.

107
Durata acestei perioade nu este nici ea bine determinată, uneori putând dura mai
mult ca faza a doua, dar este mai scurtă decât prima; alteori această fază se suprapune
parțial peste prima fază. Dacă perioada de iubire este urmată rapid de o per ioadă de
intensă tensiune, femeia poate ajunge să -și piardă controlul asupra urii și -și poate răni sau
chiar ucide partenerul (Walker, 1984, pp.52).

În urma studierii acestor faze, Walker a reușit sã realizeze un tablou complex al
femeii agresate fizic de soț. Ea susține că aceste femei au o stimă de sine care scade
treptat, pe măsură desfășurării ciclului violenței. Acest concept se leagă de nevoia omului
de a fi apreciat și de a -i fi validate comportamentele, atitudinile, opiniile. Din cauza
acestei scăd eri vertiginoase a stimei de sine, femeia ajunge să -și subestimeze abilitățile de
a face ceva. Ea se îndoiește de competența ei, își subestimează contribuția la propria
reușita. Datorită acestui simț autocritic exagerat, s -a constatat că femeia bătută își
evaluează performanțele și abilitățile exercitate în afara casei într -un mod mai realist
decât își evaluează calitățile lor de mamă și soție, deci folosesc alte criterii de evaluare.
Acest lucru este încurajat de soț care are o atitudine critică față de mo dul în care ea își
exercita rolul parental -conjugal. De asemenea, femeia agresată are tendința de a se
aprecia doar în funcție de rezultatele activității intrafamiliale, fără a le considera și pe
cele din exterior, ceea ce face ca atunci când viața familia lă nu merge bine sã se
considere vinovată de acest lucru și să se considere ratată.
Spre deosebire de alte cercetări în domeniu, studiile propuse de Walker nu au pornit
de la presupusa legătură dintre tulburările mintale și susceptibilitatea la violență i ntimă, ci
mai curând a încercat să demonstreze frecvența cu care simptome precum depresia, stima
de sine scăzută și neajutorarea apar în rândul femeilor care suferă de mult timp de abuz
domestic (Walker, 1984; Walker, 1984). Pornind de la observațiile lui Seligman, Walker
arată că expunerea continuă la abuz va diminua în timp motivația femeii de a răspunde și
a produce același tipuri de răspunsuri cognitive, comportamentale și motivaționale. Cu
alte cuvinte, o femeie care rămâne într -o relație violentă va tinde mai curând să prezinte
semne de neajutorare învățată față de o alta care va scăpa de relația violentă (Walker,
1984).
Sindromul femeii abuzate este listat ca tulburare abia în Manualul de Diagnostic

108
Sănătate Mintală IV – TR (2000), și este în gener e recunoscut ca o subcategorie a
tulburării de stres post traumatic. O asemenea asociere între acest sindrom și PTSD este
în genere justificată în baza faptului că multe dintre victimele violenței domestice
prezintă simptome comparabile cu cele prezentate de persoane care au trecut prin alte
feluri de experiențe tramatice, ca de exemplu situația de a fi prizonier de război (Griffith,
1995; Mc Mahon, 1999), având trei simptome comune: retrăirea evenimentului, evitarea
și hiperexcitația.
Există o serie de c ritici ce pot fi aduse direct folosirii sindromului femeii bătute, atât
din punct de vedere legal, cât și din punct de vedere clinic. Majoritatea criticilor tind să se
încadreze în cel puțin două direcții – o primă direcție este cea legată de lipsurile
metodologice și conceptuale din cercetarea lui Walker și ca o consecință, minusurile
constructului de sindrom femeii bătute, o a doua direcție fiind legată de observațiile, în
principal subliniate de adeptele feminismului, conform cărora așa cum este prezenta t
sindromul el eșuează să surprindă biasurile de gen mai ales din sistemul legal vestic.

3.1.5. De ce nu pleacă femeia abuzată ?
În analiza studiilor referitoare la răspunsurile femeilor la violența domestică,
Cavanagh propune trei linii directoare. În primul rând, face referire la tendința literaturii
de a ig nora ceea ce femeile realmente „fac” atunci când se confruntă cu violența
domestică; mai mult, se cultivă o serie de prezumții conform cărora rezolvarea
problemelor lor s -ar reduce simplu la a hotă rî dacă să rămână sau să plece din mediul
abuziv, un răspuns evident reducționist care nu recunoaște complexitatea relațiilor intime
și subminează nenumăratele contradicții și dileme pe care le trăiesc femeiele pe măsură
ce încearcă să facă din relația lor una sigură (Mahoney, 1994 ; apud Cavanagh, 2003). O
întreagă gamă de comportamente abuzive și violente se petrec pe scena unor relații intime
caracterizate de altfel de iubire și angajament : asemenea relații nu pot fi reduse DOAR la
violență; sunt multe a lte aspecte la mijloc.
În al doilea rând, relațiile intime nu sunt niște entități statice, ci sunt rezultatul unor
nenumărate interacțiuni, scena efectivă dar și metaforică a eforturilor depuse de bărbați și
femei care interacționează zi de zi. Răspunsul la violență este și el un proces dinamic;
femeile și bărbații dintr -o anumită relație dau o anumită semnificație violenței dintre ei, o

109
definesc de o anumită manieră și tot acest proces influențează modul în care ei răspund la
această violență (Bergen, 199 5; Kelley, 1988 apud Kate Cavanagh). Mai mult, procesul
de atașare a semnificației este interactiv prin însuși caracterul lui (Denzin, 1984).
În al treilea rând, toate procesele interactive trebuie să fie localizate în cadrul
contextului structurii social e mai largi , în care indivizii acționează și în care își
construiesc interpretările. Forțe istorice și structurale ce sunt dincolo de granițele acestor
interacțiuni dau o formă acelor întâlniri violente dintre parteneri și răspunsurilor date de
către aceșt ia. Definițiile date de către indivizi violenței domestice sunt influențate de
către inechitățile structurale dintre bărbați și femei și, în contextul unor relații intime
violente frecevente, indivizii de sex masculin au puterea de a defini și a da semnifi cație
comportamentului lor "violent", de a impune și, dacă este necesar, de a întări "hegemonia
definițională" (Lempert, 1995 , p.176; apud Cavanagh, 2003).
Studiile inițiale asupra răspunsurilor femeilor la violență au pus în avangardă doar
două posibilită ți – să stea sau să plece (Agguire, 1985; Gelles, 1976). Conform lui
Mahoney (1994), a sta este adesea văzut ca "… o alegere socială suspectă – adesea
percepută ca acceptare a violenței", în vreme ce a pleca este văzut ca singurul răspuns
care confirmă f aptul că femeia nu mai este dispusă să tolereze violența. În ciuda riscurilor
semnificative implicate de părăsirea soțului, mai ales riscul de omucidere (Daly și
Wilson, 1988), sau problemele economice sau sociale cu care se confruntă femeile atunci
când pleacă, separarea de partener este încă considerată actul final sau unic de rezistență.
femeile care stau sau se întorc continuă să fie implicate în situația de abuz ca și alte
victime dispuse responsabile într -un anumit fel de "provocare" violenței. Ster eotipurile
legate de neajutoararea femeilor, dependența și pasivitatea lor confirmă adesea statutul de
"victime" al femeilor (Walker, 1984). Sunt de asemenea suficiente surse în literatură care
resping ideea de pasivitate a femeilor și tratează femeile ca "supraviețuitoare" a abuzului
(Barnett și LaViolette, 1993; Kirkwood, 1993), existând destul de multe date acum legate
și de răspunsurile "active" ale femeilor la violență (Dutton, 1993, Gondolf și Fisher,
1988; Hoff, 1990).
Cavanagh a inițiat un studiu pentru analiza tipurilor de răspuns pe care le au femeile
în fața actelor violente ale partenerilor lor intimi. În cursul procesului de încercare de a
opri – preveni violența se integrează conform acestui studiu următoarele tipuri de reacții:

110
a. De finirea și redefinirea violenței. Definirea comportamentului bărbatului ca
violent sau abuziv este un proces cheie in determinarea modului în care femeia va
răspunde la actele acestuia; socializarea de gen pare să fie extrem de dificil de depășit și
atunci cînd apare un prim episod de violență, de regulă femeile sunt șocate și confuze,
încercând să înțeleagă un act ce este clar incongruent cu așteptările lor vis a vis de relația
în cauză. Majoritatea femeilor sunt reticente în a defeini experiența inițială ca violență,
preferând să vadă incidentul abuziv ca pe unul unic și nicidecum ca și parte a unei relații
posibil violente. Dar în sine definițiile sunt dinamice și ca urmare a reflectării îndelungate
asupra experiențelor repetate cu violența, femeile ajung să modifice definițiile inițiale și
implicit și răspunsul lor la actele în cauză.
b. Protejarea integrității relației. Răspunsurile la incidentele abuzive implică
adesea absența dialogului dintre cei doi parteneri: multe dintre femei sunt reticente la
început când vine vorba de a împărtăși altora prin ce trec. Principiul intimității este unul
bine prezervat și multe dintre femei văd în acest tip de răspuns o modalitate de a proteja
relația. A face publice actele de violență, mai ales într -o etapă timpurie a relației a
reprezentat o anatemă pentru multe dintre femei. Sentimentul de rușine era un dat.
Femeile își doreau să uite că episodul de violență a existat vreodată și cu atât mai puțin ca
alții să știe că "efectiv se întâmplă așa ceva". În al doilea rând , multe dintre femei nu vor
să spună pentru că în sufletul lor speră că partenerul se va schimba, credință ce își are
rădăcina în aștepătrile culturale ce plasează femeia în poziția de prim gardian al relației
(Hochschild, 1983 apud Cavanaugh, 2003). Orice femeie dorește să se prezinte pe sine și
relația sa într -o lumină pozitivă; a recunoaște actul de violență din interiorul unei relații
este echivalent cu a recunoaște faptul că ea nu este un partener bun și un bun gardian al
relației, și mai puțin faptul că bărbatul e inițiatorul unui act nepotrivit. Ca și responsabile
principale de succesul sau eșecul relațiilor lor prin moștenire culturală, femeile fac tot
posibilul ca relația să funcționeze. Această prescripție socială face ca femeia să întâmpine
dificu ltăți în a defini actul ca și violent și să răspundă la el ca atare : violența lui nu este
altceva decât expresia eșecului ei de a face relația să funcționeze.
c. Utilizarea de strategii de stopare – reducere a violenței –„Doing gender”.
Eforturile femei lor de a stopa – reduce violența pot fi categorizate funcție de măsura în
care ele "did gender" sau nu. "Doing gender" (West și Zimmerman, 1987 apud

111
Cavanaugh, 2003) se referă în acest context la a răspnde la violență în modalități care nu
prezintă nici o amenințare directă asupra autorității și puterii generale a bărbatului.
Asemenea răspunsuri sunt derivate din scripturi de gen construite cultural. Multe dintre
femei vorbesc de strategii dezvoltate pentru "gestionarea violenței". Gestionarea violenței
nu se referă la simplul "a face față" sau "acceptarea" ei, ci face referire la punerea în uz a
energiei și diferitelor abilități pentru a gestiona violența bărbatului. Cu alte cuvinte
femeile nu iau actul așa cum este el, ci încearcă să îi găsească un sens în contextul
dinamicii relației și gestionarea înseamnă efortul de a reduce sau chiar elimina violența
din această relație. Observăm așadar că gestionarea presupune un sentiment de agent –
femeie are nevoie de abilitatea de a rezista. La rândul său, a rezist a înseamnă a recunoaște
că evenimentul violent este "o problemă" și pe măsură ce el se repetă, ca o serie de
"ieșiri", respectiv o trăsătură a relației.
Femeile ajung la construirea de adevărate ar senale de strategii de evitare a
violenței, direct legat e de specificul evenimentului violent. Răspunsurile sunt calculate
prin deducere din cunoștințele și experiența acumulată într -o anumită perioadă de timp în
care ele analizează condițiile în care se declanșează violența partenerului. Majoritatea
strategiil or au în vedere difuzarea potențialului violent a bărbatului prin satisfacerea
dorințelor lui imediate. Trebuie subliniat faptul că ar fi o greșeală să considerăm că aceste
comportamente denotă pasivitate, acceptare din partea femeilor, pentru că în fapt a vem de
a face cu un proces intens de căutare a celor mai bune modalități de deviere de la
conduita violentă. Dacă erau ele sau nu eficiente deja nu mai contează, ceea ce le
dinamiza era frica intensă femeilor. Impactul emoțional intens al trăirii continue a acestei
stări de abuz și teroare este evident unul extrem de dureros asupra victimei : integritatea
personală a femeii este gradual perturbată făcând din ce în ce mai dificil pentru femeie ca
ea să răspundă la violență în modalități eficiente. Multe dint re femei mărturisesc
pierderea abilității de a gândi clar și frecventa punere la îndoială a deciziilor luate nu
numai vis a vis de violența partenerului, dar și față de alte aspecte ale vieții de zi cu zi.
d. Utilizarea de răspunsuri care provocau uzu l violenței de către bărbați – „not
doing gender”. Strategiile menționate anterior care amenință la minimum autoritatea
masculină și stabilitatea relației se dovedesc adesea ineficiente, aducând schimbări infime
în dinamica relației. Strategiile de confrun tare se nasc din dorința intensă a femeilor ca

112
iadul să se oprească, ajungându –se unoeri ca disperarea și frica să trezească chiar
instinctul de supraviețuire. Printre încercările femeilor de a face față violenței bărbaților
se numără: confruntările fizic e și verbale, părăsirea relației, alungarea bărbatului din
căminul conjugal și informarea celorlați cu privire la episoadele de violență.
Prima subcategorie de răspuns de tip confruntare fizică și psihică comportă
evidente riscuri fiind o provocare dire ctă la adresa autorității bărbatului. Multe dintre
femei sunt conștiente de riscuri și se tem de implicațiile actelor sale dar sunt pregătite să
își asume acest risc pentru a provoca o dată și pentru totdeauna comportamentul violent al
bărbatului. Confrunt ările fizice inițiate de femeie sunt în fapt în mare acte defensive : fie
că lovesc ele primele sperând să prevină un atac, fie că ripostează unui atac. Studiiul arată
că bărbații privesc răspunsurile de tip ripostă fizică ca pe o „glumă” (Dobash et al, 20 00
apud Cavanaugh, 2003). În fnal, cert este că acest tip de răspuns ar și consecințe pozitive,
dar și negative : în unele situații ele opresc atacul măcar temporar, însă în alte cazuri ele
nu fac altceva decât să agraveze situația.
În încercarea de a‚ „fa ce publică” experiența violentă, femeile trec dincolo de
rolul lor de gen și ies în afara granițelor relației. Multe dintre ele recurg la aceasta când
chiar trebuie să anunțe poliția, dar și înainte prin folosirea altor surse. Aceste acte
conștiente de rez istență prin împărtpășirea experienței dau femeilor posibilitatea de
exercita o mai mare presiune asupra bărbaților în ideea ca ei să își asume
comportamentul. Deopotrivă transformarea episodului violent într -o știre publică și
încercarea de a atrage rușin ea bărbatului poate acționa ca o sabie cu două tăișuri pentru
femeie în sensul că reacțiile celorlalți ridică adesea anumite dileme. Femeile se regăsesc
în poziția de a cântări cu atenție avantajele și dezavantajele deciziei de a face publică o
asemenea ex periență.
85 % dintre femei și -au părăsit partenerul cel puțin o dată în decursul relației în
care a intervenit violența, unele chiar de mai multe ori pentru perioade diferite.
Dependența bărbatului față de femeia sa a devenit adesea evidentă tocmai după ce femeia
a plecat. Eficacitatea acestei strategii diferă desigur de la caz la caz, dar multe femei
mărturisesc că ar reprezenta un trigger important în reducerea violenței măcar pentru o
anumită perioadă de timp. Cert este că gestul de a părăsi relația ge nerează o activitatea
sporită din partea bărbatului care va face eforturi să o aducă înapoi pe partenera sa.

113
Decizia femeilor de a se întoarce este influențată de foarte mulți factori cu greutate:
sentimentele lor pentru parteneri, dorința de a face relați a să meargă, dorințele și
sentimentele legate de copii. Scuzele și promisiunile de schimbare ale bărbaților exercită
și ele o presiune considerabilă asupra partenerei vulnerabile emoțional. Chiar dacă
legislațiile contemporane au însemnat și înmulțirea cen trelor destinate femeilor victime
ale violenței domestice și astfel posibilitatea ca ele să părăsească mediul fără teama de a
nu avea unde să locuiască, multe dintre femei preferă să rămână în casa lor și să lupte
pentru drepturile lor legale asupra căminu lui comun.

Lindhorst, Oxford și Gilmore (2007) remarcă faptul că deși se menționează în
diverse studii faptul că dificultățile economice sunt unul din motivele principale pentru
care femeile victime ale violenței domestice rămân în preajma abuzatorulu i, sunt prea
puțin informații legate de efectele de lungă durată ale violenței intime asupra resurselor
economice ale unei femei. Pentru o femeie abuzată stresată de aspectele economice,
faptul de a fi angajată poate reprezenta calea spre suficiența de sin e și eliberarea de abuz,
sau dimpotrivă poate fi o expectanță importantă la care femeia nu poate accede tocmai
datorită violenței și consecințelor ei directe (Bradwein, 1999).
Ceea ce remarcă Lindhorst, Oxford și Gilmore este faptul că cercetările asupra
relației dintre violența domestică și statutul economic s -au concentrat asupra explicării
prevalenței abuzului în rândul femeilor care depind de ajutoare sociale și examinării
măsurii în care violența domestică crește riscul șomajului și astfel nevoii de a apela la
ajutor social. Printre femeile incluse în studiul dat și care beneficiau de ajutor social, între
12 % și 23 % declară că au trecut prin episoade de violență fizică în ultimele 12 luni și
mai mult de două treimi raportează abuz fizic serios pe tot parcursul vieții (Tolman și
Raphael, 2000). De asemenea o mare majoritate a studiilor recente asupra relației dintre
violența domestică și dificultățile economice întâmpinate se concentrează asupra
efectelor violenței asupra capacității de a se angaja și a păstra locul de muncă (Rigger &
Staggs, 2004). Deși mai multe studii arată că abuzatorii interferează cu statutul de angajat
al femeii (Moore & Selkowe, 1999), studiile disponibile nu sprijină ideea un relații între
abuz și statutul de angajare curent (Da nziger et al., 1999; Danziger & Seefeldt, 2002;
Lloyd, 1997; Lloyd & Taluc, 1999; Tolman & Rosen, 2001). Femeile abuzate lucrează la

114
fel de mult ca și femeile neabuzate, cu venituri reduse. Orișicum, violența domestică
poate avea efecte mai subtile, precu m descreșterea numărului de ore lucrate (Hetling –
Wernyj & Born, 2002; Meisel, Chandler, & Rienzi, 2003), afectarea stabilității angajării
în rândul celor recent abuzate (Browne, Salomon, & Bassuk, 1999, Riger, Staggs, &
Schewe, 2004) și creșterea probabil ității în care o femeie va fi concediată, va fi nevoită să
demisioneze sau să piardă din salariul de drept datorită absențelor (Brush, 2002;Riger,
Ahrens, & Blickenstaff, 2000).
Toate aceste studii creionează un tablou complex și totodată contradictoriu. Pe de o
parte experiența violenței poate încuraja femeia să își caute diverse surse de sprijin
economic pentru a își ameliora situația, furnizîndu –i astfel un imbold puternic pentru a
depăși orice bariere potențiale în calea slujbei lor. Pe de altă parte , consecințele violenței
domestice asupra angajării pot apărea abia în timp. Ca și rezultat, femeile cu o istorie de
abuz pot avea dificultăți în menținerea locului de muncă chiar și după părăsirea relației
abuzive.
Există și o întreagă serie de studii ca re merg mai în profunzime și susțin că efectele
violenței domestice asupra statutului de angajat pot fi mediate de efectul pe care îl abuzul
în crearea de probleme mintale în rândul femeilor abuzate (Julnes, Fan & Hayashi, 2001;
Riger & Staggs, 2004). O me taanaliză asupra a 18 studii privitoare la efectele violenței
domestice asupra sănătății mintale arată că femeile abuzate au rate mai mari de incidență
a tulburărilor mintale severe incluzând depresia, anxietatea și tulburării de stres
posttraumatic spre d eosebire de femeile neabuzate (Golding, 1999). O analiză mai
recentă arată că efectele abuzului tind mai curând spre sporirea incidenței tulburărilor
depresive sau altor condiții mentale cronice decât spre interferarea semnificativă cu
activitățile curente ale unei femei (Coker et al., 2002). Cercetările referitoare la
supraviețuitoare abuzului merg mai departe sugerând că distresul psihologic este asociat
cu șomajul. Femeile abuzate ce suferă de depresie sau anxietate sunt semnificativ mai
afectate de șoma j sau să raporteze dificultăți tehnice spre deosebire de femeile abuzate
care nu prezintă astfel de probleme mintale (Carlson, Mc Nutt, Choi & Rose, 2002).
Tinere mame abuzate care depind de ajutorul social prezintă de asemenea nivele mai
crescute de depre sie și raportează de asemenea și nivele mai ridicate de constrângeri
economice (Kail & Danzinger, 2000).Toate aceste studii anterioare i –au determinat pe

115
Lindhorst, Oxford și Gilmore să considere că distresul psihologic provocat de violența
domestică este un mecanism pentru pierderea de resurse în rândul victimelor violenței
(Byrne, Resnick, Kilpatrick, Best, & Saunders, 1999; Monnier, Resnick, Kilpatrick, &
Seals, 2002).

3.2. Copilul , victimă a violenței domestice

Discuția referitoare la efectele viol enței domestice asupra universului familiei
comportă un capitol distinct când vine vorba de efectele asupra copiilor, atât din punct de
vedere al implicațiilor juridice ale acestui fenomen, cât și din punct de vedere al
implicațiilor psihice extrem de comp lexe pe care acest fenomen le poate avea asupra unor
structuri în dezvoltare. Studiile din ultima perioadă se concentrează pe evidențierea
diferențelor ce apar la nivel de efecte funcție de vârsta copilului, genul acestuia, stadiul
de dezvoltare, frecvența actelor de violență, măsura sprijinului oferit de adulți copiilor lor
în ciuda contextului violent, dar realitatea majorității studiilor rămâne una și aceeași:
majoritatea copiilor sunt profund afectați de viețuirea în contextul violenței domestice și
riscurile de scurtă sau lungă durată asupra dezvoltării lor generale sunt un dat.
Deoarece scopul acestei lucrări este unul mai larg, propunem o scurtă trecere în
revistă a consecințelor pe care expunerea la violență domestică le poate avea asupra
copiilor în termen imediat, dar și în timp. În termeni de consecințe fizice, ca și în cazul
victimelor femei, se poate discuta de răni minore, zgârieturi, vânătăi până la plăgi,
contuzii, fracturi, etc, cu atât mai mult cu cât corpul copilului este mult mai vulnerabi l,
iar capacitatea sa de a se apăra sau a riposta este mult mai redusă.
De un interes aparte este discuția legată de efectele timpurii ale violenței
domestice asupra fătului și mai apoi bebelușului a cărui dezvoltare ulterioară poate fi
profund afectată d acă violența intervenită în această etapă este una severă.
Apariția unor tehnici precum imagistica rezonanței funcțional magnetice și
electroencefalogramei a permis explorarea concentrațiilor atipice de neurotransmițători,
neregularităților la nivel de un de ale creierului, integrării inadecvate dintre emisfera
dreaptă cu cea stângă, sau discrepanțelor de mărime dinte diversele regiuni ale creierului.
Aceasta a făcut posibilă și compararea dintre modul în care se dezvoltă creierul la cei

116
care sunt victime a le unor acte de violență încă de timpuriu față de cei care nu sunt
expuse unor astfel de factori de risc.
Stresul, trauma și abuzul ce apar la vârstă fragedă pot altera atât structur a, cât și
funcționare a creierului uman prin schimbarea compoziției chimic e specifice acestuia. Se
pare că în timpul în care creierul se dezvoltă, apariția stresului stimulează reacții chimice
determinante pentru o reorganizare neuronala a creierului. De vreme ce copilăria
reprezintă perioada când mare majoritate a dezvoltării c reierului are loc, atât experiențele
pozitive, cât și cele negative vor influența modul în care creierul acestuia își structurează
conexiunile nervoase. Deși se știe că creierul uman continuă să se dezvolte și să schimbe
pe tot parcursul vieții, bebelușul se naște în fapt cu întreaga gamă de celule nervoas e pe
care le –ar putea dobândi. „ Influențele timpurii sociale, emoționale și de mediu exercită
un efect semnificativ de organizare …asupra creierului…care creionează și modelează
toate aspectele dezvolt ării intelectuale, per ceptuale, sociale și emoționale” (Joseph,1998 ;
apud Ituarte, 2007). Stresul excesiv „ alterează atât producția de horm on ce reglează
stresul, cortizon ul, cât și p roducția de neurotransmițători” (Mc Ewen, 2003 ; apud Ituarte,
2007), ceea ce duce la dezechilibre chimice generatoare de anxietate, depresie, abuz de
substanțe, răspuns slab la stres, agresivitate și suicid. Imageria creierului arată că acei
copii care au trecut prin episoade de abuz și neglijare au o tendință mai ridicată de a
experienția activitate scăzută a creierului și de asemenea le lipsește abilitatea de menține
un echilibru emoțional.
Conform lui Schore(2001) (apud Ituarte, 2007), „e xistă dovezi extinse conform
cărora apariția traumei în viața timpurie împiedică dezvolt area capacității de a menține
relații interpersonale, de a face față stimulilor s tresanți și de a regla emoțiile” . Schore
argumentează prin faptul că relațiile puternice, stabile și sănătoase de atașament între
copil și îngrijitorul său sunt critice pentru dezvoltarea neurologică a copilului și ulterior
pentru sănătatea sa mentală ca și adult. Solomon ș i Heide (2005) adaugă și ei că „ relația
unui bebeluș cu îngrijitorul său primar are un efect direct asupra organizării circuitelor
neuronale din creierul afl at în dezvoltare. Multe din circuitele neuronale afectate de
experiențe timpurii conectează arii ale creierului cu rol critic pentru dezvoltarea
emoțională, fiziologică, psihologică și socială. Unele din aceste circuite sunt necesare
pentru coping ul adapt ativ la s ituații emoționale și stresante” .

117
Greenough și Bl ack (1992) explică dezvoltarea „dependentă de experiență” ca și
creștere ce va avea loc numai dacă o experiență specifică va apărea în perioada critică de
dezvoltare. Aceste evenimente sociale timp urii sunt imprimate în structurile
neurobiologice ce se vor maturiza pe măsură ce creierul se dezvoltă în primii doi ani de
viață, și vor avea apoi efecte de lungă durată și extindere. Sistemul limbic, care
procesează emoții precum frica, plăcerea, agresiv itatea, dar care răspunde și de formarea
amintirilor d e durată, este considerat a fi „expectator de experiență” – „abilitatea de a
forma atașamente emoționale cere nu numai stimulare emoțională, dar și capacitatea de a
îți reaminti fețe, oameni, obiecte și chiar locații; funcții asociate cu amigdala și
hipocampul (ce țin de sistemul limbic). Cu toate aceste, de vreme ce amigdala și
hipocampul pot fi afectate de către deprivare sau experiențele anormale de creștere, nu
doar emoțiile, dar toate aspectele lega te de formarea memoriei de scurtă durată și de
lungă dur ată pot fi afectate de asemenea” (Joseph, 1999 ; apud Ituarte, 2007).
Martin Teicher (neuropsihiatru la Universitatea Harvard și director al unui Program
de Cercetare Biopsihiatrică) inițiază un lot d e cercetări ce compară creierul unor persoane
expuse la abuz cu cel al altora fără un astfel de istoric. Printre anormalitățile identificate
de aceste cercetări se numără leziuni ale lobului temporal și a pedunculului cerebral, cele
două formațiuni repreze ntând regiunea creierului implicată în reglarea limbajului și
sistemului limbic (considerat așa cum spuneam centrul de procesare a emoțiilor). În studii
ce compară imaginile de rezonanță magnetică ale unor individzi cu istoric de abuz și cele
ale altor per soane fără un asemenea istoric, mărimea hipocampului stâng sau amigdalei
unui pacient cu istoric de abuz este mai mică decât cea a unuia fără un astfel de istoric
(Tiecher, 2004).
În compararea unui loc de copii abuzați sau neglijați cu un grup de control, același
Tiecher și colegii (2004) au arătat că există o diferență clară în ceea ce privește mărimea
grupului de celule nervoase ce conectează partea stângă a creierului cu cea dreaptă. Într -o
comparație a structurii creierului a 22 de femei cu istoric de abuz sexual în copilărie cu
alte 22 de femei fără un astfel de istoric, Murray B. Stein de la Universitatea California
arăta de asemenea o medie de 5 procente reducere în mărimea și volumul hipocampului
stâng al femeilor abuzate. Mai mult, victimele abuzul ui și neglijenței sunt mai puțin
capabile să integreze funcțiile emisferelor dreaptă și stângă atunci când sunt comparate cu

118
alte persoane ce nu au un istoric de abuz. Leziunile la nivel de emisferă stângă rezultă
într-o activitate cerebrală anormlă ce mim ează convulsiile. O alte serie de experimente
arată că pacienții cu un istoric de abuz sunt de două ori mai expuși apariției unor unde
anormale ale creierului sau unei activități electrice anormale, și de cinci ori mai expuși
experiențierii de gânduri suic idare față de cei care nu au istoric de abuz. Dezvoltarea
anormală a emisferei stângi a creierului este legată și de probleme de memorie și apariția
depresiei.
Solomon și Heide (2005) explică diferența de trăiri într -un mod cât se poate de
plastic. Aminti rile non – traumatice sunt procesate la fel ca o rolă de film. Experiențele și
evenimentele personale sunt stocate temporar în sistemul limbic și includ un oarecare
sentiment de sine și de timp (așa cum ar fi cazul unei poze în care copilul petrece de ziua
sa cu părinții în jurul unui tort). Aspectele cognitive ale acestei amintiri sunt stocate în
hipocamp, în vreme ce emoțiile atașate acestei amintiri sunt stocate în amigdala. "Pe
măsură ce creierul procesează aceste amintiri în timp, aspecte ale lor sunt abstractizate și
transferate către neocortex". Pe de cealaltă parte, experiențele triste sunt procesate de o
manieră mult mai înceată și rămân stocate în sistemul limbic pentru o perioadă mai mare.
"Deoarece experiențele traumatice sunt înspăimântătoare, s upraviețuitorii evită să se
gândească și să vorbească despre ce s -a întâmplat. Această evitare oprește procesarea.
(Ca rezultat), trauma alterează fiziologia și dă naștere la imagini, sentimente, senzații și
credințe ce pot persista întreaga viață" (Solomo n și Heide, 2005 ; apud Ituarte , 2007).
Amintirile evenimentelor traumatice surprind creierul și se acumulează pe termen
nedefinit în sistemul limbic.

Toate aceste rezultate timpurii documentate neurobiologic, anticipează și explică
fundamentele biologice ale unor reacții psihologice variate ce apar în rândul copiilor
victime sau martori ale unor episoade de violență domestică și se complică pe măsură ce
aceștia evoluează spre adolescență.
– McNeal, Amato (1998), printre alții, citează studiile care arată c ă majoritatea
copiilor reacționează la conflictele dintre adulți prin frică, mânie, agresiune și
inhibiția comportamentului normal (Cummings, 1987) ceea ce sugerează că
violența între părinți este interent stresantă pentru copii.

119
– Ca o consecință a trăsătu rii egocentrice dominant dezvoltată, copii se regăsesc
rapid blamându -se pentru altercațiile violente dintre părinții lor, ceea ce duce mai
departe la sentimente pronunțate de vină și stimă de sine scăzută (Grych &
Fincham, 1990).
– Conflictele cronicizate, nerezolvate dintre părinți sporesc sentimentul de
insecuritate emoțională a copiilor (Davies & Cummings, 1994). Copii nesiguri au
mai departe dificultăți în reglarea propriilor emoții și dezvoltă trăsături precum
incapacitatea de a avea încredere , ceea ce le subminează capacitatea de a forma
legături apropiate și stabile cu alții semnificativi.
– Prin modelarea periodică a violenței ca soluție părinții își învață copii în mod
indirect că neînțelegerile sunt rezolvate prin intermediul agresivității mai curân d
decât prin compromisuri. Implicit, copii din astfel de medii se vor regăsi folosind
violența în încercările de a rezolva conflicte din relații ce nu țin neapărat de sfera
relațiilor familiale. Agresivitatea crescută, mânia generalizată, hiperactivitatea și
problemele comportamentale derivate sunt tot atâtea forme de externalizare a
stresului resimțit.
– Indicatori ai stresului acut resimțit mai pot include tulburări de somn (incluzând
insomnii, coșmaruri și chiar resimțirea unei frici puternice de a merge la
culcare), controlul diminuat al sfincterelor, dificultăți de concentrare, capacitate
diminuată sau întreruperi în menținerea atenției . De asemenea se pot nota
tulburări fiziologice consecință a stresului prelungit precum astmul, diaree a,
durerile de sto mac, durerile de cap și bronșitele.
– Stima de sine scăzută și capacitatea redusă de contact social alternând cu
deprinderi bine dezvoltate de interacțiune socială, dar capacitate redusă de
gestionare a situațiilor dificile, corelează cu o capacitate gener ală redusă de
adaptare.
– Dezvoltarea unui comportament secretos, tăcut, până la incapacitatea de a povesti
ceea ce i se întâmplă es te de asemenea o consecință a i nhibițiilor constante
impuse sau autoimpuse specifice unei relații de teroare în care copilul „învață” că
este spre binele său și al semenilor să vorbească cât mai puțin despre ceea ce se
petrece în sânul familiei.

120
– Tulburarea de stres posttraumatic este una dintre cele mai citate tulburări grave
întâlnite în rândul acestor copii.
– Dificultățile ș colare, incluzând realizări școlare sub nivel, performanțe scăzute și
lipsa concentrării sunt contrabalansate de cazuri în care școala devine singurul
mediu sigur pentru copil, și în consecință el are rezultate academice excepționale,
pasiunea pentru școal ă mergând până la refuzul de a mai merge acasă la sfârșitul
programului.
– Fuga de acasă devine ca și în cazul de mai sus o strategie de evitare a episoadelor
de violență, fie că sunt ele îndreptate asupra lor, fie că ar fi numai martor al
violenței îndrept ate asupra unui alt membru.
– Însușirea timpurie a rolului de "părinte" reprezintă o altă reacție controversată
documentată de specialiști : preluarea de responsabilități legate de gospodărie,
până la îngrijirea fraților mai mici și realizarea de sarcini c omplexe reprezintă
adesea o strategie a copilului martor al violenței domestice. El caută astfel să își
menajeze mama victimă, să îndeplinească din sarcinile ei pentru a evita situațiile
în care tatăl violent reproșează neîndeplinirea lor, în tot acest tim p neglijându -și
propriile nevoi, mai ales pe cele emoționale. Mulți dintre părinț i se lasă adesea
„înșelați” : cognitiv și fizic, cel mai adesea, copilul poate face față acestor sarcini,
dar încărcătura emoțională aferentă este una peste posibilitățile copi lului, ce
conduc la epuizare emoțională și înstrăinare.
– Situațiile mai frecvente de experiențiere a pierderii – de la obiecte dragi, la
schimbarea căminului, prietenilor, relațiilor importante, până la perioade
prelungite de separare față de figurile impor tante de atașament – sunt de asemenea
o provocare emoțională puternică pentru copii. Un proces sănătos de dezvoltare ar
avea nevoie de cât mai multă stabilitate și siguranță, ori în acest context
schimbător copii nu au adesea timp să își fixeze repere și d escoperă că nu merită
să investească în a își identifica astfel de repere, deo arece în scurt timp le pot
pierde din nou.
– O altă strategie bine documentată, care poate face subiectul unei discuții separate,
este cea a folosirii drogurilor, alcoolului ca f ormă de evadare din starea de fapt a
violenței domestice, și ca urmare implicarea într -o întreagă gamă de activități

121
delincvente –infracționale.
– Tot în termeni de strategie, se evidențiază și situația în care copii conchid că
singura lor șansă de sup raviețuire rezidă în alierea cu tatăl violent, ajungându -se
chiar până la implicarea lor în atacurile violente asupra mamei – este semnul
însușirii modelului violent și riscului perpetuări acestuia în decursul vieții intime
ulterioare.
Un alt aspect al discuț iei referitoare la consecințele violenței domestice asupra
copiilor este cel referitor la capacitățile diminuate – alterate de parentalitate. Pe de o
parte, literatura se concentrează asupra efectelor pe care le are violența domestică asupra
femeii victimă , legând acest interes de concepția tradițională conform căreia mama este
mai implicată decât tatăl în creșterea copiilor. În acest sens se arată că violența domestică,
în ceea ce privește femeia victimă, corelează cu :
– stil parental inconsistent, funcție de starea emoțională a mamei; sunt mame care
vor fi mai dure și mai stricte față de copii lor atunci când abuzatorul este prezent,
și mai tolerante și înțelegătoare atunci când acesta nu este prezent, ceea ce
produce o stare puternică de confuzie pen tru co pil;
– împiedicarea femeii de la oferi îngrijire copiilor la standarde normale – consecință
a episoadelor extrem de violente după care victima are nevoie de o per ioadă
îndelungată de recuperare sau ca strategie a abuzatorul ui pentru manipularea
victimei;
– fomarea unei percepții distorsionate în rândul femeilor victime conform căreia
îngrijirea copilului este o sarcină stresantă, mult mai stresantă prin comparație cu
percepția femeilor care nu sunt victime ale violenței do mestice (Holden& Ritchie,
1991);
– în pr ocesul continuu de autodepreciere, femeile pierd și din încrederea în
capacitățile lor de a fi bune mame. A își vedea mama abuzată fizic este pentru
copil echivalent cu faptul că mamele nu sunt capabile să se protejeze pe ele însele
și cu atât mai puțin p e copii; copii mai mici pot de asemenea să creadă că mamele
lor sunt "rele" și "neascultătoare" și de aceea sunt "pedepsite", o impresie care e
cu atât mai încurajată atunci când atacul fizic este însoțit și de unul verbal
(Mullender et all., 2002). Mamele vor simți aceasta și își vor întări ele însele

122
concepția conform căreia nu sunt capabile să își apere copii;
– adesea femeile sunt atât de extenuate emoțional de travaliul acceptării violenței,
încât nu mai au resurse pentru a face față nevoilor emoționale ale copiilor. O
consecință gravă este cea a creării unei adevărate distanțe – bariere emoționale
între mamă și copii săi, agravată de comportamentul dificil al copilului privat
emoțional, la rândul său secat emoțional de încercarea de a înțelege semnificaț ia
fenomenului căruia îi este martor;
– episoadele de violență a mamei față de copii săi sunt, pe de o parte, semne ale
propriei frustări determinate de starea de tensiune îndelungată, dar pe de altă parte
pot fi strategii ale acesteia de evitare a unui tra tament cu mult mai violent din
partea partenerului masculin care dacă ar aplica o pedeapsă mai cruntă dacă ar fi
lăsat.
Problematica afectării relației mamă –copil ca urmare a violenței domestice se cere
cu atât mai mult abordată cu cât cercetările arată că relația rămâne una dificilă chiar și
după ce cuplul mamă copil a părăsit mediul abuziv și a revenit într -unul cald și protector.
Ceea ce pare să împiedice mama și copilul în procesul de reparare a relației odată ce sunt
la adăpost este un fel de „conspi rație a tăcerii”. Născută dintr -o situație „ dominată de
secret , tăcere ș i frică” (Mullender et al., 2002) ce a trebuit ferită de privirile exterioare, și
în care confesiunile mutuale nu au fost strategii prea sigure, lipsa de împărtășire a
gândurilor, sent imentelor, nevoilor poate continua fără nici un motiv aparent. Mamele par
să nu se adreseze copiilor lor din dorința de a îi proteja de posibilitatea de a înțelege pe
deplin ceea ce se întâmplă ignorând faptul că ei știu destul de multe și înțeleg mai mult
decât și ar fi imaginat. În același timp, copii nu se adresează nici ei mamelor pentru că au
subînțeles mesajul că astfel de lucruri nu trebuie menționate și pentru că observă că
mamele lor au deja suficiente lucruri cărora trebuie să le facă față fără ca și ei să le mai
deranjeze. Ei cred că astfel își ajută și protejează ma mele. „Apărarea secretului și a
protejării reciproce poate fi un pattern dificil de întrerupt” (Mullender et al., 2002).
În ceea ce îl privește pe abuzator, Bancroft și Silverman (20 02), în lucrarea
„Abuzatorul ca părinte” , subliniază o serie de concluzii ale evaluărilor destinate acordării
custodiei parentale sau aferente programelor de intervenție la nivelul abuzatorilor,
conform cărora caracteristicile parentalității abuzatorilor a tunci când sunt comparați cu

123
tații non violenți includ un stil autoritar, cu un nivel mai ridicat de control, adesea mai
puțin consistent și tinzând mai curând spre manipularea copiilor și subminarea autorității
mamei, și în genere a stilului ei parental. Experiența lor arată că abuzatorii sunt adesea
capabili să ducă la bun sfârșit sarcinile parentale atunci când sunt observați pe parcursul
evaluărilor sau supervizați în cadrul vizitelor, pentru ca apoi să își modifice
comportamentul imediat ce observația a luat sfârșit. Ei sugerează că abuzatorii pot adesea
presa copii să le dea detalii ale discuțiilor confidențiale pe care le poartă cu evaluatorii –
asistenții sociali, sau să formuleze un mesaj specific favorabil abuzatorului în fața
tribunalului – curții.

124

4. MODELE PSIHOTERAPEUTICE CONTEMPORANE DE
INTERVENȚIE ÎN CAZURI DE VIOLENȚĂ DOMESTICĂ

4. 1. Un model de psihoterapie sistemică aplicat în domeniul violenței fizice
din cadrul cuplurilor

4.1.1. Introducere
Lawick și Groen ( 1998) au dezvoltat conceptul de spirală a violenței, în care pot fi
prinși partenerii de cuplu. De asemenea, cei doi psihoterapeuți au dezvoltat și o metodă
prin care să ajute cuplurile să iasă din această spirală, precum și alte căi de rezolvare a
conflic telor. Punctul central al acestei metode este planul time -out (pauză). Este luată mai
întâi în discuție eficacitatea planului time -out-ului. După ce planul este bine însușit se ia
în discuție și procesul psihoterapeutic. Dezvoltarea abilității de reflecție la toți cei
implicați este de o importanță crucială în acest tip de psihoterapie sistemică.

4.1.2. Planul time -out
Dacă, în timpul unui conflict domestic, apare intenția de angajare în violență
fizică sau dacă aceasta chiar are loc, este necesar ca aces tui aspect să i se acorde o atenție
deosebită. Este foarte important să fie adresate întrebări specifice despre violența
domestică. Adesea clienții nu abordează ei înșiși aceste aspecte, simțindu -se rușinați.
Sentimentul siguranței fizice și psihice este u n imperativ în psihoterapie. În cazul în care
consilierea, în cadrul căreia sunt abordate subiecte dureroase, conduce la creșterea
tensiunii și a violenței psihice și fizice în familie, atunci acest lucru determină o severă
alterare a mediului terapeutic. Psihoterapeutul poate opta pentru ignorarea acestor
probleme, sperând că violența va dispărea odată cu rezolvarea problemelor dificile pe
care le aduc în discuție clienții. De asemenea, terapeutul poate fi copleșit de teamă și

125
neputință și evită subiectele pe care are senzația că nu le poate gestiona într -o manieră
satisfăcătoare. Utilizarea planului time -out pare a fi un instrument util în focalizarea
asupra violenței ca „factor distructiv al vieții” (Lawick și Groen, 1998), care exercită o
presiune asupra tuturor celor implicați. „Violența distruge tot ce -ți este mai drag” – este
un slogan atractiv. În sensul acesta modelul se corelează foarte bine cu metoda
externalizării problemei , dezvoltate de Michael White (White și Epson, 1990). Nimeni nu
este învino vățit. Toți vor fi responsabilizați în mod egal în a face tot posibilul pentru a
căpăta control asupra violenței.
În general, bărbații agresivi aruncă vina pentru apariția violenței asupra partenerei
sau a circumstanțelor: „Dacă nu m -ar cicăl,i nu ar treb ui s-o lovesc ”. Fără a învinovăți
pe nimeni și fără a încerca să ne dăm seama cine are dreptate (plecând de la premisa că
fiecare vine cu propria realitate, formându -se o dublă liniaritate cauzală, neeficientă din
punct de vedere terapeutic), vom explica faptul că atenția ar trebui să fie îndreptată în
primul rând spre a -l determina pe bărbat să se controleze și să nu lase circumstanțe
precum o soție cicălitoare, un copil mofturos sau reproșuri nefondate ale șefului să scoată
la lumină toată impulsivitatea .
Planul time -out-ului are o structură simplă și funcțională. Dacă una dintre părțile
implicate simte că „situația scapă de sub control”, el/ea ar trebui să ia o pauză. Aceasta
înseamnă părăsirea camerei în care are loc conflictul. Partenerul/partenera ar trebui să
coopereze și să nu încerce să -l oprească pe celălalt. Persoana care a părăsit camera
trebuie să facă tot posibilul să se calmeze, să se reîntoarcă după un timp și să
restabilească contactul într -un mod pașnic. De exemplu: „ Bună, tot eu sunt ” sau „ Dorești
o cafea sau un ceai?” .
Împreună cu clienții terapeutul trece în revistă, calm, semnele care indică
necesitatea unui time -out. Cum ne dăm seama că lucrurile scapă de sub control? Indiciile
fizice sunt foarte importante în acest caz. Înainte de i zbucnirea furiei, nivelul adrenalinei
crește, bătăile inimii se accelerează și tensiunea fizică crește proporțional. Clienții sunt
învățați să devină conștienți de aceste semne fizice și acest lucru constituie un instrument
important în adoptarea la timp a time-out-ului.
Pauza terapeutică trebuie semnificată foarte atent: nu este un semn de slăbiciune,
ci unul de putere, de a nu te lăsa provocat și de a avea autocontrol. Inițial, acest plan a

126
fost creat pentru prevenirea violenței fizice, dar în prezent a fost extins în sistemul
olandez pentru a preveni violența fizică și psihică încă de la primele semne. Nu doar
violența fizică, dar și cea psihologică sunt componente ale unui pattern comportamental
de control asupra partenerului. De exemplu, criticarea, um ilirea, controlul financiar sau
izolarea socială a celuilalt și un spectru extins de acțiuni fizice, precum nelăsarea
partenerului să părăsească încăperea, încuierea acestuia, împingerea, zgâlțâirea, lovirea,
sugrumarea, lovirea cu capul de perete, aruncar ea pe podea, pe scări, lovirea cu piciorul
sau orice combinație a acestor comportamente brutale. Pe măsură ce, prin metoda time –
out-ului, clienții învață să recunoască acumularea de tensiune într -un stadiu incipient și,
drept urmare, să ia măsuri pentru a se autocalma, pot fi prevenite traumele fizice și
psihologice. Rapoartele referitoare la femeile abuzate arată că traumele cauzate de
violența psihologică au consecințe mult mai profunde decât violența fizică. Lawick
(Lawick și Groen, 1998) exemplifică a cest aspect făcând referire la cazul unei cliente
care afirma: „ Pot să uit bătăile, dar ceea ce spunea atunci mă urmărește permanent. ”
Dacă planul time -out-ului reușește, se creează o bază pe care terapeutul poate apoi
lucra și se poate concentra asupra a ltor aspecte ale relației. Experiența dovedește că
izbucnirile violente pot recidiva. Este recomandabil ca ședința următoare să se focalizeze
asupra comportamentului violent. Ce anume s -a întâmplat, s -ar fi putut utiliza time -out-ul
și de ce a eșuat pauza? Ințelegerea și exprimarea acceptării unei recidive este imperativ
necesară: „ După cum v -am spus și înainte, de obicei se întâmplă din nou. Acest lucru este
destul de frecvent. Deocamdată trebuie să analizăm complet și strategic exact cum s -a
întâmplat și cum se poate evita în viitor soluționarea violentă a situației ”. Adesea va
părea că se reia totul de la zero. Bărbatul violent se rușinează, simte că a eșuat, aruncă
vina asupra celorlalți: „ Nu este vina mea că lucrurile au scăpat de sub control, ci este
vina comportamentului umilitor și sâcâitor al soției și al fiului adolescent ”. Terapeutul
trebuie să aibă răbdare și să treacă prin aceleași etape din nou. Încă odată este nevoie de
crearea unei atmosfere non -acuzatoare, în care planul time -out-ului este de sprins de
esența conflictelor. Se discută în ce stadiu au crescut tensiunea fizică și ritmul cardiac, de
ce nu s -a profitat de oportunitatea unui time -out și cum se poate face acest lucru în situații
similare. Doar după ce se clarifică aceste lucruri se po ate fixa data unei noi ședințe de
terapie.

127

4.1.3. Ordinea simbolică
Teoria despre ordinea simbolică aruncă o rază de lumină asupra funcționalității
planului time -out. Conceptul ordinii simbolice își are originea în gândirea antropologului
Levi-Strauss ș i este dezvoltat de Lacan ( apud Schokker și Schokker, 2000). Ordinea
simbolică reglează societatea noastră, constând în reguli sociale și ritualuri care fac ca
existența unei societăți să fie posibilă. Fără această ordine simbolică ar fi haos. Ordinea
simbolică este prin definiție impersonală și face referire la anumite roluri ce trebuie
îndeplinite pentru conservarea ordinii sociale. Un judecător devine judecător punându -și
roba; el ilustrează legea acum și aici, personalitatea sa nefiind relevantă. Acela și lucru
este valabil și pentru polițist sau profesor, dar și pentru rolurile de mamă și tată.
Bineînțeles că părinții pot fi priviți ca ființe unice cu propria personalitate și istorie.
Lacan însă, accentuează funcția parentală ca fiind detașată de persoa nă. Acceptarea
autorității parentale este esențială pentru reglarea ordinii sociale din interiorul familiei.
,,Legea tatălui” nu coincide sub nici o formă cu tatăl real, este o funcție simbolică. Este
posibil, în realitate, ca un tată biologic să aibă o as tfel de prezență în familie, încât tatăl
simbolic să fie de fapt absent. Potrivit lui Lacan ( apud Schokker și Schokker, 2000),
corupția puterii reprezintă negarea funcției simbolice. Se confundă persoana cu rolul pe
care-l joacă. Din momentul în care o per soană începe să creadă că putere rolului este
puterea sa personală, ea nu -și mai poate îndeplini sarcina în mod corespunzător, deoarece
persoana și funcția sunt unul și același lucru, lipsind distanțarea necesară și reflecția.
Acesta pare a fi și cazul fig urilor politice care nu -și privesc poziția ca pe un mandat dat
de societate, ci ca pe un merit și un drept personal. Același lucru este valabil și pentru
bărbații și femeile violente care nu -și pot controla impulsurile agresive. În familiile și în
relațiil e în care există prea mult haos și lipsesc granițele clare, este importantă
implementarea funcției legii tatălui, în sens lacanian, prin a determina persoanele să
delimiteze granițe și să -și asume responsabilități, prin autocontrol, de exemplu prin
planul time-out.
Planul time -out se adresează nu atât personalității oamenilor, cât funcției lor. Este
posibil ca ei să fie profund răniți de o altă persoană, dar în poziția lor de partener sau
părinte să trebuiască să -și păstreze autocontrolul. De fapt, planul time-out detașează

128
funcția de persoană. Eșecul acestei detașări va atrage adesea necesitatea intervenției
poliției pentru a restaura funcția și a oferi protecție. În interiorul acestei structuri este
posibilă declanșarea reflecției, iar acesta este un pas esențial spre o schimbare
fundamentală.
Lawick (Lawick și Groen, 1998) relatează un alt caz pentru a exemplifica cele
spuse mai sus.
O izbucnire a violenței este întotdeauna precedată de o fază de creștere treptată a
tensiunii. Părțile implicate nu sunt de fiecare dată conștiente de această fază. Uneori, furia
pare să fi apărut din senin.
Ricardo ajunge acasă și -și găsește soția Angela cărând o scară grea. Se întinde
spre ea, îi smulge brutal scara, făcând -o să cadă pe spate și să se lovească la cap.
Ricardo o numește târfă mizerabilă și o lovește cu piciorul.

La prima vedere nimic nu a precedat această izbucnire. Pe măsură ce terapeutul
descoperă această scenă împreună cu Ricardo și Angela, sunt dezvăluite următoarele
elemente. Angela și Ricardo au o relație de cinci ani. Ambii sunt de origine din Antile.
După pierderea unei sarcini, Angela este din nou însărcinată. Au multe conflicte și
acestea încep de obicei de la criticile aduse de ea soțului. El nu câștigă suficient, bea prea
mult, joacă jocuri d e noroc, este gelos și face sex foarte rar. Ricardo o vede pe Angela ca
pe dragostea vieții lui și va face orice să o păstreze. Este gelos din fire și se teme că ea
este infidelă. Lucrează în construcții, termină lucrul la ora 16 și frecventează barul în m od
regulat în drum spre casă, petrecând acolo prea mult timp și bând foarte mult. Dacă
cheltuie prea mult pe băutură, vrea să -i câștige înapoi jucând jocuri mecanice și, ca atare,
pierde și mai mulți bani. Asta se întâmplase și în acea după -amiază.

În dr um spre casă Ricardo se simte vinovat. A întârziat. Parcă o aude pe Angela
vorbind: „ Nu ești bun de nimic, bei toți banii pe care -i câștigi, cum poți fi tată, ce
exemplu poți să dai, mi -ar fi mai bine singură…” El chiar începe să se apere: „ Nimic
din c eea ce fac nu este destul de bun pentru tine, muncesc, nu -i așa, tocmai ți -am luat
perechea nouă de ciorapi pe care ai vrut -o. Ar trebui să muncești și tu mai mult, tu ești
cea leneșă…” Treptat, el se autoconvinge că are dreptate și că soția sa nu are d reptul să

129
se enerveze așa. Îl umilește în fața vecinilor. Cu siguranță îl va părăsi ca să se poată
culca cu vecinul acela care locuiește la câteva case mai încolo. Nu o să mai tolereze
situația…” Din cauza acestor monologuri interioare Ricardo devine tot mai neliniștit și
mai tensionat.
Angela este acasă și îl așteaptă pe Ricardo. El întârzie. Sora și mama ei ar trebui
să vină în vizită în acea seară și ei trebuiau să pună perdelele noi pentru această ocazie.
Angela devine tot mai agitată. „Ticălosul înt ârzie din nou, sigur cheltuie toți banii pe
băutură și jocuri. E complet inutil. Uită de mine și chiar de copil. Nu are grijă de noi.
Mama are dreptate; bărbații sunt toți niște ratați, care nu aduc decât necazuri. Trebuie
să fac totul singură, din nou.”
Când soțul ajunge acasă o vede târând scara și lucrurile scapă de sub control. El
își dă seama subit că promisese să atârne perdelele noi înainte de sosirea mamei și a
surorii soției sale. Uitase cu desăvârșire. „Face asta doar ca să -mi arate că sunt un
ratat”, gândește el. „Vrea să le arate mamei și surorii ei că se poate descurca singură și
că bărbații sunt într -adevăr inutili, așa cum spune mereu maică -sa.” Aceste interpretări
și tensiunea deja creată în drum spre casă alcătuiesc rampa atacului asupra An gelei,
care, în definitiv, l -a umilit și l -a făcut să se simtă prost. Îi smulge scara din mâini,
cauzându -i căderea. Frica din ochii ei și țipetele l -au înfuriat și mai tare, îi spune târfă
mizerabilă și o lovește cu piciorul. Angela este surprinsă și înfr icoșată de brutalitatea
atacului și se închide în sine.

Cu ajutorul planului time -out asemenea incidente pot fi în mare măsură
destrămate. Pas cu pas, este analizată posibilitatea evitării escaladării tensiunii și a
momentului în care evitarea violenței nu mai este posibil.
A învăța să observi indiciile fizice face posibilă conștientizarea creșterii în
intensitate a furiei. În cazul lui Ricardo aceasta a început de -a lungul zilei, pe șantier,
unde șeful lui l -a atenționat datorită faptului că nu a fost suficient de rapid în înlocuirea
unui geam. Pleacă nervos și vrea să se relaxeze la o bere înainte de a merge acasă. În bar
își alimentează mai mult tensiunea când își dă seama că a întârziat, a băut prea mult și a
irosit prea mulți bani. Simte că a eșuat în rolul său de cap al familiei, protector și viitor
tată. Își transferă rușinea și vina pentru greșelile proprii în furie împotriva soției, care -l

130
face întotdeauna să se simtă prost. Această furie și violență îl determină să facă mai
departe greșeli în r olul de partener. Planul time -out îl poate învăța să se calmeze înainte
de a intra în casă. Prin trecerea prin fața barului fără a intra sau prin plecarea de acolo mai
devreme, sau ar putea merge la o plimbare și suna acasă din timp să spună că întârzie. Î n
următoarea etapă este utilă analiza originii acestui comportament adictiv și a modului de
abordare.
În cazul Angelei, cel mai important aspect se leagă de siguranța ei. Cum poate să –
și asume responsabilitatea pentru propria siguranță? Angela ar fi putut simți creșterea
încordării și a ritmului cardiac atunci când Ricardo a venit târziu. Ar fi putut să le cheme
pe mama și pe sora ei să vină mai devreme și să o ajute sau ar fi putut să lase un bilet și
să plece ea la ele. Trecerea în revistă în mod repetat a acestor incidente îi ajută pe clienți
să-și perfecționeze planul time -out-ului. Este o provocare pentru clienți să practice
autocontrolul ca pe un semn de tărie și bunăvoință.
Planul time -out oferă o graniță clară prin care se dă o șansă stabilității, astfel încât
să nu domnească haosul. În termeni lacanieni (Schokker și Schokker, 2000), din relațiile
violente lipsește ordinea simbolică, iar acest plan contribuie la remedierea acestui lucru.
Este important să nu se confunde această ordine simbolică cu f uncțiile determinate de
socializare. Multe studii despre socializarea bărbaților în societățile patriarhale arată că
bărbații își privesc soțiile ca pe proprietăți, că ei cred că este dreptul lor să fie îngrijiți de
acestea, inclusiv în privința sexului, c ă își pot controla și pedepsi soțiile dacă nu se ridică
la nivelul așteptărilor. Aceste așteptări sunt cele care legitimează violența în cadrul
relațiilor (Bancroft și Silverman, 2002). Referitor la acest subiect este interesant de citit
studiul lui Gilmor e, un antropolog care a studiat sensurile cuvântului „bărbăție” în
culturile occidentale și non -occidentale (Gilmore, 1994). El a concluzionat că în aproape
toate culturile masculinitatea este un statut ce trebuie câștigat prin demonstrarea anumitor
abilit ăți. În toată lumea aceste abilități pot fi integrate în trei categorii: 1. Un bărbat
trebuie să fie potent sexual și să producă urmași, 2. Un bărbat trebuie să fie capabil să -și
întrețină familia, 3. Un bărbat trebuie să -i protejeze pe cei care și -au pus încrederea în el.
Există o corelație între contextul social și exigența acestor așteptări din partea bărbaților.
Cu cât condițiile sunt mai grele, datorită lipsei resurselor sau a izbucnirii războaielor, cu
atât pretențiile asupra bărbaților sunt mai dure. În societatea occidentală, aceste pretenții

131
de la un „adevărat bărbat” pot fi mai flexibile și există loc pentru diferențe individuale.
Dar aceste pretenții fac parte și ele dintr -un sistem al așteptărilor feminine și masculine.
În cazul menționat Ricard o simțea că a eșuat, că nu reușește să -și întrețină familia și că
nu-și protejează suficient de bine soția și viitorul copil. Soția și familia îl abordează
referitor la aceste roluri. Eliberarea femeilor și emanciparea tinerilor au făcut ca diverse
variați i ale vieții de familie să fie funcționale, dintre acestea egalitatea fiind nota
principală. Totuși, dacă acest lucru este făcut fără a ține cont de regulile și ritualurile
sociale care fac posibilă conviețuirea, se va crea haos. Violența este unul dintre
simptomele pe care haosul le generează. În intimitatea familiei, un plan de time -out poate
fi aplicat ca o reglementare socială și ca un ritual care structurează traiul în comun. În
cadrul acestei structuri este posibilă angajarea într -un tratament psihote rapeutic.

4.1.4. Importanța calmării
Un alt aspect important al planului time -out-ului este acela de a -i învăța pe clienți
să se calmeze pe ei înșiși și pe ceilalți înainte ca lucrurile să scape de sub control.
Gottman (1999) consideră acest lucru ca fi ind una dintre cele mai importante calități ale
succesului unei relații maritale. Această calitate poate fi inclusă în ceea ce el denumește
„acțiuni reparatorii”. Gottman a desfășurat cercetări asupra relațiilor maritale de -a lungul
a mai bine de 25 de ani . Și cuplurile fericite au conflicte, de obicei în legătură cu aceleași
subiecte de fiecare dată. Însă cuplurile fericite au un succes mai mare în a repara decât
celelalte cupluri. Repararea poate consta în acțiuni verbale sau non -verbale, cum ar fi
reglar ea tonului și alegerea unor cuvinte potrivite (mesaje de tip asertiv), scuzele,
consolarea, atingerea, mângâierea sau auto -calmare prin părăsirea camerei, înainte de
izbucnirea conflictului.
Restabilirea contactului după părăsirea camerei crește șansa de succes a împăcării.
Este semnificativ că, în urma cercetărilor asupra dezvoltării patternurilor dezvoltării
atașamentului dintre părinte și copil, s -a fundamentat importanța acțiunilor reparatorii în
urma neînțelegerilor sau conflictelor (Siegel, 2001).
Un plus de siguranță în cazul planului time -out-lui este cererea terapeutului de a fi
sunat acasă atunci când situația scapă de sub control. Cuplul face o programare prealabilă
în timpul căreia psihoterapeutul poate analiza în liniște de ce time -out-ul nu a funcționat.

132
Lawick (1998) menționează că, de câteva ori, bărbații violenți cu care lucra erau pe
punctul de a izbucni, când și -au amintit brusc de rugămintea de a o suna. Acest gând i -a
făcut să se autocontroleze.
Se pare că vocea unui terapeut este nece sară uneori pentru a duce la bun sfârșit o
acțiune de calmare. În raportul unui workshop susținut de Andersen ( apud Delpeut, 2002)
este oferit un bun exemplu care să ilustreze acest lucru. În timpul unei ședințe de
psihoterapie, un client bărbat foarte vio lent începe să lovească puternic în birou cu
pumnii. Andersen îl întreabă ce ar avea pumnul de spus. Pumnul vrea să -l stopeze pe
celălalt de la un anumit comportament. Andersen numește această voce „ glasul părții
furioase a bărbatului” și cere să audă „ glasul părții calme a bărbatului”. Îl invită pe client
ca în confruntările viitoare să asculte „glasul părții calme”. Bărbatul reușește să se
controleze mai bine, dar leagă comportamentul lui schimbător de vocea terapeutului, care
a continuat să -i răsune î n urechi. Andersen joacă temporar rolul unei figuri parentale
sigure, care îl ajută să se calmeze. Doar atunci figura parentală poate fi interiorizată și se
poate crea o voce internă proprie. Capacitatea de auto -calmare devine parte a sinelui.

4.1.5. Procese neurologice
Prin analiza completă a percepției fizice care este legată de creșterea tensiunii, un
client poate fi învățat să spargă acumularea tensiunii, înainte ca părți primitive ale
creierului să fie stimulate (paleocortex). Acumularea tensiunii s e soldează cu o invazie
emoțională care cuprinde în totalitate creierul (un fel de epilepsie emoțională) și de aceea
tiparele rigide ale gândirii preiau controlul. Cu aceste tipare nu mai este posibilă
rezolvarea conflictelor, decât dacă o acțiune calmant ă determină apariția fenomenului de
amânare a reacției motorii prin activarea funcțiilor executive de la nivelul cortexului
prefrontal (neocortex). Până la finele secolului trecut, a dominat determinismul biologic
în privința creierului: creierul era priv it ca o entitate statică, programat ereditar, în mare
parte dezvoltat în copilărie și care determină tot restul vieții unei persoane. Se pare, însă,
că encefalul se dezvoltă permanent. Kandel ( Kandel și Schwarts, 1992; Kandel, 1998) a
câștigat Premiul Nob el în anul 2000 pentru cercetarea sa în domeniul materialului
genetic. El a ajuns la concluzia că acesta se modifică permanent. Se pare că există o
funcție de stocare a materialului genetic, care este responsabilă de dezvoltarea neuronilor

133
și care creează primele conexiuni dintre neuroni. Această funcție de stocare nu este
dependentă de mediu și este puternic predispusă genetic. Conexiunile sinaptice, însă, pot
fi modificate permanent prin reglarea expresiei genetice, aflate sub influența efectelor
mediului . Aceste efecte par adesea mai puternice decât conexiunea inițială.
Comportamentul violent pare a fi mai degrabă efectul unor experiențe interactive
în circuitele neuronale, decât al unei gene a agresivității. Sub influența stresului,
conexiunile neuronal e par să se activeze sau să slăbească prin procesele învățării și prin
reflecție. Planul time -out ajută clienții să scadă curba tensiunii, creând spațiu pentru
dezvoltarea unor conexiuni neuronale ce pot influența pozitiv comportamentul.
Capacitatea de ref lecție asupra propriului comportament al celor din jur este esențială în
acest context.

4.1.6. Reflecție, mentali zare și auto -funcționarea reflex ivă
Punctul de plecare a dezvoltării acestei abilități este dezvoltarea psihicului ființei
umane, la interse cția dintre relațiile interumane și structura în desfășurare a creierului. Un
copil se naște cu un anumit program genetic de a se atașa de cei care -l îngrijesc, numite
figuri de atașament; creierul este destinat, ca să spunem așa, pentru a se conecta cu al te
creiere.
În interacțiunea cu aceste figuri ale atașamentului, un copil dezvoltă pattern -uri
elementare pentru asocierea cu ceilalți, așa numitele modele de lucru. Aceste paternuri de
atașament pot fi determinate cu Interviul Atașamentului la Adult (Ge orge, Kaplan și
Main, 1996). Ainswoth, printre alții (1978), a cercetat aceste patternuri la copii, punându –
i în situații în care erau părăsiți de părinți pentru o perioadă scurtă, testul „situației
stranii”. Pot fi recunoscute câteva patternuri. 60% dintr e copii par a fi atașați în siguranță,
iar 40% , nu. 15% dintre aceștia dezvoltă un patern de evitare și retragere în ei înșiși, 15%
dintre copii devin preocupați de atenția parentală, nu pot sta singuri și caută permanent
atenția părinților, 10% au un pat tern dezorganizat și, ca atare, o modalitate agresivă,
imprevizibilă de răspuns. Cum se dezvoltă aceste patternuri? Principalul punct în acest
proces este cooperarea dintre părinte și copil; este vorba de împărtășirea emoțiilor în
cadrul unei relații optim reglate. În cadrul acestei cooperări, părintele încearcă să dea o
semnificație semnelor bebelușului, iar acesta învață să se adapteze comportamentului

134
părintelui. Stern (1985) descrie acest fenomen ca „acordare/armonizare”. Comunicarea cu
figurile atașame ntului este crucială pentru formarea unei imagini de sine pozitive. În
cadrul acestei comunicări copilul învață să acorde semnificație propriilor emoții și să se
auto-regleze. Focalizarea pe sine ca pe un sine aflat în armonie cu un altul stă la baza
abilității de a se simți conectat cu ceilalți și de a nutri sentimente față de aceștia.
În corelație cu acest proces, se dezvoltă circuitele de bază ale creierului, care sunt
conectate cu procesele mentale vitale: capacitatea de comunicare interpersonală,
generarea și reglarea emoțiilor, formarea unei imagini de sine autobiografice și
construirea unui „sine narativ”, capacitatea de a detecta și înțelege starea psihică a
celorlalți și dezvoltarea abilității de a se comporta într -un mod reflectiv, respectuos și
moral.
Capacitatea de a se privi pe sine și pe ceilalți ca pe ființe umane, al căror
comportament este condus de sentimente, dorințe și cogniții, se dezvoltă în cadrul unei
relații sănătoase de atașament față de o figură parentală. Aceasta poate fi mama sau tatăl,
dar poate fi și o altă persoană adultă implicată. Capacitatea de reflecție asupra tribulațiilor
interioare și exterioare își începe dezvoltarea în primele luni după naștere, în cadrul
interacțiunii afective foarte subtile dintre copil și cel car e are grijă de el. Un copil de opt
luni poarte deja simți starea emoțională a părintelui și se poate adapta la ea. Copilul este
un participant activ în procesul formării atașamentului. Atunci când mentalizarea se
dezvoltă normal, un copil de șase ani este capabil să se gândească la ceea ce altcineva
crede despre gândurile unei a treia persoane. Un copil de șase ani poate, de asemenea, să
se gândească la ceea ce altcineva crede despre ceea ce gândește el. Dacă această
dezvoltare continuă, un copil de doispre zece ani va dispune de o realitate psihică internă
și de conștientizarea subiectivității. Un asemenea copil este conștient de existența
punctelor de vedere, a sentimentelor și dorințelor diferite.
Modelele de lucru interne dezvoltate au un mare impact as upra vieții ulterioare.
De exemplu: dacă un bebeluș de șase luni râde când tatăl său îl aruncă în aer și -i spune
„parcă zbori prin aer”, iar când copilul plânge, pentru că tatăl, în entuziasmul lui, îl
aruncă prea sus și prea brusc în aer, el ar putea spun e: „o, a fost necugetat din partea mea,
a fost prea sus, te -ai speriat, vino în brațele mele”. Un tată care a fost el însuși umilit,
rușinat și criticat adesea de propriul tată, ar da o altă interpretare acestei scene:

135
„plângăciosule, nu fi așa fricos, te prind, nu trebuie să plângi, doar nu crezi că te las să
cazi”. Dacă mama, în schimb, reacționează panicată, smulge copilul din brațele tatălui și
îl privește furioasă, tatăl poate striga: „iarăși fac totul greșit, tu știi ce e mai bine pentru
odor, dar îți spun, o să -l transformi într -un fricos, trebuie călit un pic”.
În acest fel copilul mic este confruntat cu o susccesiune greu de înțeles de
amuzament, durere datorită mâinilor dure ale tatălui, frică de vocea lui furioasă, mânie și
panică din partea mam ei și apoi tensiunea și strigătele dintre părinți. Astfel, experiențe
de amuzament, stare de bine și armonie sunt amestecate cu experiențe de teamă, durere,
confuzie și panică. Dacă un copil mic, în primul său an de viață, este confruntat în mod
regulat d e către părinți cu asemenea reacții emoționale imprevizibile, înfricoșătoare și
schimbătoare, nu va învăța să -și integreze și regleze propriile reacții emoționale.
Mentalizarea nu va fi pusă în mișcare. De ce este acest lucru important și ce legătură are
cu problema violenței? Mentalizarea este legată de conștiința de sine, conștiința morală și
socială și de reglarea afectelor și impulsurilor. Prin conștientizarea propriei realități
psihice și a celor din jur, poate fi posibilă apariția sentimentelor față d e alții, fără a pierde
propria autonomie. Mentalizarea pare să extindă adaptabilitatea copiilor și adulților.
Experiențelor șocante li se poate face față mai bine.
Bineînțeles că fiecare copil experimentează situații în care figurile parentale nu
sunt a rmonizate cu nevoile sale. Faza reparatorie este importantă pentru restabilirea
contactului. În exemplul mai sus menționat, tatăl ar fi putut să -i spună soției: „Îmi pare
rău, am întrecut măsura, m -am amuzat atât de mult aruncându -l în aer, încât n -am fost
atent” sau mama ar fi putut spune: „V -am văzut pe amândoi distrându -vă atât de bine, dar
când am auzit plânsete am crezut că l -ai scăpat, mă sperii ușor, îmi pare rău.” Părinții se
pot îmbrățișa și pot îmbrățișa împreună copilul. Contactul este restabilit . Copiii mici se
pot și ei adapta părinților și pot învăța cum să se reconecteze după ce lucrurile scapă de
sub control. În acest proces de căutare și găsire a celuilalt, de adăugare de noi
semnificații, de neînțelegere și regăsire, se va naște un pattern al atașamentului. Calitatea
relației copil -părinte devine parte a memoriei implicite. Un individ care a fost recunoscut
și tratat ca o ființă umană de preț își formează o imagine de sine corespunzătoare acestui
profil. Un copil care este făcut să simtă că este o povară, o ființă de neînțeles și de
neconsolat, chiar rea, își formează o imagine de sine a unei persoane fără speranță,

136
aducătoare de necazuri și fără valoare.
Capacitatea de reflecție care s -a format în primii ani ai copilăriei prin procese de
învățare în interacțiune cu figurile parentale pare să ofere o puternică protecție împotriva
experiențelor șocante prin creșterea elasticității mentale.
Să ne întoarcem la adulții violenți. Pare un bun punct de plecare ipoteza că aceste
persoane nu au în vățat să reflecteze, să se auto -regleze și să se auto -calmeze. Van Gael
(2002) oferă o descriere detaliată a modului în care ne putem imagina acest proces. Dacă
un copil mic se confruntă cu abuzul și neglijența, dezvoltarea abilității de mentalizare este
stopată. Copilul nu se poate accepta pe sine cu lumea sa interioară și cu cea a părinților.
Imaginea oferită de adulți este atât de ostilă, amenințătoare și distructivă, încât copilului
îi este imposibil să o adauge la imaginea de sine pe care o creează. Personele crude,
ostile și imprevizibile trebuie ținute în afara imaginii de sine. Copilul se protejează prin a
nu conștientiza starea mentală malefică a celuilalt și prin a nu se gândi la asta. Copilul se
rupe de reprezentarea mentală a celuilalt în inter iorul său. Nu se poate crea capacitatea
empatică și de reflecție în aceste condiții. Empatia, armonia și simpatizarea cu ceilalți pot
fi privite ca precursori ai capacității de reflecție. Când aceste persoane se maturizează,
sunt incapabile de a -l vedea pe celălalt, în relațiile intime, ca pe o persoană care are
gânduri, sentimente și dorințe. Își iau ca punct de referință propriile imagini mentale ale
celuilalt și aceste imagini sunt adesea rigide. Imaginea celuilalt este ostilă și trăită ca
reală. Nu s -a dezvoltat o conștiință definită a efectului pe care propriul lor comportament
îl are asupra percepției și comportamentului celuilalt. Acest lucru poate avea drept
rezultat un comportament crud și nemilos. Capacitatea de identificare cu celălalt nu a fost
dezvoltată; ca atare, nu apare nici empatia. Fonagy, Moran și Target (1993) o denumesc
„agresivitate negândită”. Concentrarea asupra corpului și a violenței fizice este de
asemenea un semn al lipsei mentalizării: gândurile, sentimentele și dorințele nu sun t
privite ca stări mentale, ci sunt transformate direct în acte fizice. Este o lipsă a
reprezentării simbolice, care transformă orice stare emoțională în strategii ghidate de
acțiuni fizice, care preced capacitatea de mentalizare.
Dat fiind faptul că nu există o corelație între starea mentală și comportamentul
corespunzător acesteia, iar comportamentul nu este privit ca fiind condus de o stare
mentală, acesta este repudiat, persoana respectivă nu -și asumă nici o responsabilitate.

137
Acest fapt exclude orice înfrânare a comportamentului violent, care există în mod normal
la indivizii cu o mentalizare eficientă. Deoarece imaginile nu au calitatea de „nereale”,
imaginea celuilalt e percepută ca reală, o stare mentală nu poate fi diferențiată de
realitate. Lipsa reprezentărilor mentale interne este cauza sentimentului de deșertăciune și
izolare emoțională. Gomperts (2000) crede că există o legătură directă între
comportamentul distructiv al adolescenților și capacitatea de mentalizare nedezvoltată
sau afectată. În tr-o cercetare a lui Levinson și Fonagy (1998) despre funcția de reflecție a
tinerilor delincvenți, cu pacienți de la secția de psihiatrie și un grup de control, ei au
concluzionat că atât delincvenții, cât și pacienții de la psihiatrie au o funcție reflec tivă
slab dezvoltată. În cazul grupului de delincvenți această funcție era chiar mai puțin
dezvoltată decât a grupului pacienților. Cu cât crima era mai violentă, cu atât mai slabă
era funcția de reflecție. Comportamentul acestor persoane era cel mai adese a dictat de
impulsuri din regiuni mai vechi ale creierului și nu de stările complexe de reflecție și
auto-organizare, care presupun cooperarea dintre cele două emisfere ale creierului.
Patternurile de răspuns nu se dezvoltă ca patternuri flexibile, ci rigi de. Emoțiile cresc
rapid, imaginile ostile preiau controlul și acțiunile reflective devin imposibile. O minimă
provocare poate determina o reacție emoțională exagerată, în care frământarea, teama,
panica, puternice sentimente de rușine și umilință preiau c ontrolul. Într -o asemenea stare
individul poate regresa la furia și agresivitatea infantile, la comportamentul intimidant și
violent. Am detectat acest fapt în exemplul comportamentului lui Ricardo.
Este important a se cerceta dacă teoriile atașamentului și mentalizării pot fi
folosite ca instrumente în extinderea ariei posibilităților terapeutice.

4.1.7. Posibilități de tratament
Sunt toate problemele violenței relaționale tratabile prin intermediul psihoterapiei
și, în special, prin psihoterapia si stemică? În opinia lui Justine van Lawick sunt puțini
bărbați cărora le place să lovească, se bucură și se simt mai puternici în felul acesta. Un
pattern mai comun este cel al unui bărbat rușinat de comportamentul lui, care se simte
lipsit de putere și car e transferă bucuros partenerei orice responsabilitate pentru
comportamentul său. Același lucru este valabil și pentru mamele care -și lovesc copiii.
Adesea se simt împovărate de vină, rușinate și fără putere și dau vina pentru

138
comportamentul lor pe obrăznic iile copilului, în loc să -ți asume reacțiile agresive.
Jacobsen și Gottman (1998) disting două tipuri de bărbați violenți în lucrările lor.
Tipul 1 se manifestă în cursul evoluției conflictului cu ieșiri violente: un ritm cardiac
scăzut, o cantita te scăzută de adrenalină, preferă utilizarea cuțitelor și a altor arme și nu a
pumnilor, se comportă violent față de soție și de prieteni, pe stradă, față de alți membri ai
familiei și colegi, iar în cadrul conflictelor are un comportament intimidant, umi litor și
amenințător încă de la început. Tipul 2 manifestă un ritm cardiac crescut, o producție
mare de adrenalină în timpul conflictului, preferă să -și folosească pumnii, nu este violent
în afara relației și se înfurie mai greu. Tipul 1 stimulează comport amentul independent al
soției și este înfuriat de tendințele de control din partea acesteia, în timp ce tipul 2,
dimpotrivă, vrea să -și izoleze și să fie proprietarul soției, este gelos și suspicios din fire și
are o profundă teamă de abandon. În lunga lor experiență clinică, bărbații de tipul 1 se
schimbă puțin sau deloc prin psihoterapie. Diagnosticul psihiatric în acest caz este
cunoscut sub denumirea de psihopatie. Putem presupune că acești bărbați nu au cunoscut
o relație de atașament intimă și sigură, în care și -ar fi putut dezvolta capacitatea
reflectivă. Capacitatea înnăscută nu a fost suficient stimulată și dezvoltată. Rețelele
neuronale pot dispărea, pe principiul „ceea ce nu e folosit se pierde”. Pare totuși posibilă
stimularea și dezvoltarea ace stei funcții și mai târziu în viață, în cazul în care creierul nu
este afectat de malformații congenitale, de un accident sau de substanțe toxice. Este
posibil să fie un defect din naștere. Există referiri la acest fapt?
Dat fiind faptul că acești bărbaț i sunt foarte periculoși și impulsivi, că nu -și asumă
nici o responsabilitate și nu cunosc rușinea, încercarea de a crea un ambient potrivit într –
un spațiu ambulator pentru tratament nu va avea succes, acești bărbați nevrând să se
angajeze într -o relație f uncțională cu terapeutul. Un mediu juridic, medico -legal, este un
imperativ în aceste cazuri. În raportul lui Janssen (2002) referitor la tendințe în psihiatria
medico -legală este detaliat cum securitatea și controlul pot crea un mediu pentru un
tratament mai radical al acestui grup de clienți.
Desigur, aceasta este o formă destul de dură de clasificare. Chiar și așa, distincția
dintre tipul 1 și 2 ajută terapeutul în decizia de a nu începe tratamentul, ci de a recomanda
cazul unui mediu medico -legal, jur idic. Criteriile cele mai importante sunt acelea că nu se
poate crea o relație terapeutică, bărbații nu -și asumă responsabilități, nu vor să coopereze

139
la planul de time -out și nu simt rușine. Dacă psihoterapeutul îi confruntă în legătură cu
lipsa de respon sabilitate, își îndreaptă comportamentul intimidant asupra lui.
Cu grupul de bărbați clasificați în tipul 2 este posibilă începerea unui tratament
ambulator, chiar dacă violența relațională fizică și psihică poate fi, uneori, severă. În
acest grup există și o mare varietate, iar cercetarea și identificarea problemelor unice ale
fiecărui caz este importantă. Totuși, există asemănări între acești bărbați. Prezența
parțială a sentimentului rușinii și frica de abandon indică o urmă de mentalizare, dar
această capacitate a fost probabil afectată în cadrul provocărilor relaționale. Se pare că în
cazul acestor bărbați impulsurile, adică părțile mai primitive ale creierului, au controlul în
situații interactive. Dutton (Dutton, Golant și Pijnaker, 2000) a studiat istoricul psihologic
al acestor bărbați și a găsit unele caracteristici repetitive. Aceștia au avut, în majoritate,
tați care i -au criticat și umilit în copilărie. Adesea au dezvoltat patternul unui atașament
dezorganizat față de mamă, deoarece mama era at ât far al securității, cât și al fricii, în
special dacă ea însăși – cu fiul ca martor – era abuzată de tată. Acești bărbați au fost ei
înșiși adesea abuzați de către tații lor. Faptul că au fost martori la violența între părinți îi
afectează pe copii și î mpiedică dezvoltarea funcției de reflecție și acest lucru a fost
detaliat de câțiva autori (Dijkstra, 2000).

4.1.8. Funcția refle xivă și întrebările circulare
Psihoterapia este una dintre căile ce pot conduce spre dezvoltarea un ei capacități
de mentaliz are inhibate sau stopate. În publicațiile psihanalitice accentul cade pe crearea
unei relații sigure de transfer între client și terapeut, în care clientul devine conștient atât
de procesele mentale interne, cât și de lumea interioară a terapeutului. În c adrul terapiei
sistemice această capacitate este stimulată și dezvoltată prin alte metode. Metoda
interviului circular a fost creată datorită faptului că terapeuții sistemici sunt interesați de
relații, de modul în care aceste relații sunt prezentate în mi ntea indivizilor și de maniera
în care acest lucru le influențează și direcționează comportamentul. Întrebările au fost
formulate pentru a genera informații despre relații și reprezentarea relațiilor. Karl Tomm
(1987, 1988) a formulat un program al întrebă rilor circulare, în care întrebările reflective
ocupă un loc important. Fonagy și colegii săi (Fonagy și Target, 1997) au creat o scală ce
este aplicată unor părți din interviul atașamentului adulților, creat de Mary Main (George,

140
Kaplan, Main, 1996). Acea stă scală pare demnă de încredere și corelația cu genul
atașamentului este ridicată (75%). Cu alte cuvinte: funcția refle xivă poate anticipa destul
de corect curba atașamentului. O funcție refle xivă ridicată este corelată cu atașament
securizant. Abilitate a de mentalizare măsurată pare a nu depinde școlarizare, statutul
socio -economic și inteligența verbală. Întrebările utilizate de cercetători pentru a măsura
această funcție sunt aproape fără excepție întrebări circulare. De exemplu, la finalul unui
interv iu persoana este întrebată: „Dacă ai avea un copil în vârstă de un an, ce ai simți
dacă ar trebui să -l părăsești?” sau „Crezi că ai fi îngrijorat în legătură cu copilul tău?” sau
„Dacă ți s -ar îndeplini trei dorințe pentru copilul tău, în următorii douăzec i de ani, ce ți -ai
dori?”. Acestea sunt întrebări pe care le cunoaștem foarte bine ca fiind îndreptate spre
viitor, ipotetice, refle xivă și circulare.
Fonagy susține că esența mentalizării constă în conștientizarea de către individ a
propriilor sentiment e, gânduri, motivații și dorințe, dar și în conștientizarea sentimentelor,
gândurilor, motivațiilor și dorințelor celorlalți. Exact aceasta este funcția evocată și
stimulată de interviul circular. Putem privi întrebările circulare ca pe un mod eficient de a
stimula capacitatea refle xivă într-o manieră non -acuzatoare, de acceptare și atrăgătoare.
Deoarece în terapia sistemică partenerii sau părinții și copiii, posibil și alte persoane
semnificative sunt implicați în interviu, capacitatea de mentalizare a tut uror este stimulată
și probabil extinsă, ceea ce poate modifica interacțiunile din afara mediului terapeutic. În
fond, prin întrebări circulare se face un schimb de informații despre lumea interioară a
tuturor celor implicați, despre gândurile, sentimentel e, dorințele și motivele lor, dar și
despre părerile lor asupra cognițiilor, sentimentelor și dorințelor celorlalți, precum și ale
terților despre relațiile celorlalți cu ei. Aceste informații sunt disponibile tuturor celor
prezenți și prin aceasta devin m ai conștienți de propria lume interioară, dar și de a celor
de lângă ei. Exact asta înseamnă mentalizare. Așa cum în terapia individuală mentalizarea
este pusă în mișcare de re -crearea constantă a relației terapeutice atunci și acolo, în
terapia familială este vorba de o continuă invitație la dialog între toate lumile interioare
prezente.
Un accent deosebit este pus pe vocile interioare încă neauzite. Într -o familie în
care tatăl își agresează fizic fiul, i se poate pune această întrebare: „Cum v -ar plăce a să
rămâneți în amintirea fiului dumneavostră?”. Această întrebare îl invită pe tată să

141
reflecteze la comportamentul său actual, la cel dorit, la viitorul comportament al fiului,
viața fiului său, relația lor actuală și viitoare. Și mamei i se poate adres a o întrebare
asemănătoare: „Cum credeți că i -ar plăcea soțului ca fiul să -și amintească de el ca tată?”
Acestea par întrebări complicate, dar experiența arată că întotdeauna sunt urmate de un
răspuns. Adesea el sună așa: „Cineva pe care se poate baza, car e-l susține, care -l
ghidează”. Explorarea frământărilor curente ale tatălui referitoare la imaginea paternă pe
care el și -ar dori ca fiul să o aibă, în liniște, pare să producă o schimbare reală. Un alt
exemplu este acela al unei fiice ai cărei părinți sun t într -o perpetuă ceartă, care a încercat
să se sinucidă. O ipoteză ar putea fi că încercarea de a se sinucide a fost o acțiune a fetei
având drept scop reunirea părinților și stoparea certurilor interminabile (funcția
homeostatică a simptomului, din persp ectivă strategică). La întrebarea: „ Presupunând că
ai fi reușit să te sinucizi, crezi că părinții tăi s -ar fi certat mai mult sau mai puțin?”,
răspunsul ei surprinzător a fost că părinții ei probabil ar fi sfârșit prin a se despărți și a se
elibera, deoar ece amândoi au spus că nu se pot despărți din cauza ei. În următoarea
ședință, părinții șocați au putut discuta deschis despre eventualitatea unui divorț,
consecințe, îndoieli și posibilități. Într -o altă ședință cu familia, în ca re un fiu avea
tendințe su icidar e, mama a spus: „Fiule, este viața ta, trebuie să decizi singur”, la care
terapeutul o întreabă pe soră: „Ce crezi că vrea să spună mama ta prin acest mesaj și cum
crezi că va interpreta fratele tău ceea ce a spus mama?”. Sora a declarat că, probabil ,
fratele ei va gândi că el nu este important, că ar putea la fel de bine să nu existe, dar că nu
crede că asta a vrut mama ei să spună. Mama a izbucnit în lacrimi și a povestit despre
încercările de a le oferi copiilor toată libertatea, în urma experiențe lor proprii cu părinți
rigizi, opresivi și autoritari.
Când soția unui bărbat violent aflate în terapie de cuplu povestește cât este de
speriată de soțul ei, terapeutul poate întreba: „Vrei să ai o soție căreia să -i fie frică de
tine?”. După ce bărbatul răspunde că, desigur, nu asta își dorește, terapeutul îl poate
întreaba: „Să presupunem că tu însuți ai putea face ceva pentru ca soției să -i fie mai puțin
frică, ce fel de lucruri ai face sau ai spune, fără a te simți slab?”.
Există nenumărate exemple de întrebări circulare, refle xive, care pot stimula și
extinde abilitatea de mentalizare a clienților. Karl Tomm (1994) a dezvoltat această
metodă și mai mult, prin introducerea unuia dintre parteneri în rol de observator, în

142
terapia de cuplu. Punc tul de plec are este următorul: c ând oamenii se întâlnesc pentru
prima oară, își formează o impresie despre sentimentele, experiențele și gândurile
celuilalt. În aceste interpretări, propria personalitate și istorie – și modelele funcționale
interne – joacă un rol sem nificativ. Aceste interpretări co nduc spre o cunoaștere a
celeila lte persoane, care nu este testată, ci luată ca un fapt. Comportamentul nostru
relațional este bazat pe aceste adevăruri, create de către noi. Deși aceste impresii pot fi
uneori foarte corect e, vor exista întotdeauna diferențe față de percepțiile partenerului.
Prin intervievarea unei persoane în prezența partenerului se pot aduce la suprafață și
analiza neînțelegerile. Acesta începe cu întrebări simple precum: „Ce a simțit ea în
legătură cu v enirea aici astăzi?”, urmate de întrebări pozitive: „Ce admiră ea la
dumneavoastră, ce -i place în mod deosebit?”, urmate de întrebări mai sensibile precum:
„Ce o supără mai mult, ce o sperie, ce critică la dumneavoastră ca tată?” etc. O condiție
pentru in terviul circular, ca și pentru intervievarea celeilalte persoane implicate este aceea
ca toți cei prezenți să se simtă în siguranță în mediul terapeutic. Poate acesta este motivul
pentru care psihoterapeuții sistemici su nt capabili să creeze un mediu pozit iv, deschis și
sigur, în care vocile pot fi auzite, vocile lumii interioare ale celor care fuseseră reduși la
tăcere.

4.1.9. Capacitatea refle xivă și abordarea narativă
Un alt criteriu pentru măsurarea capacității refle xive este construirea unei poveș ti
coerente despre sine. Unul dintre fondatori, Bateson (1972), susține că, dacă vrem, cu
ajutorul unei teorii putem explica totul. Constructiviștii au reformulat acest punct de
vedere prin ipoteza lor că oamenii își creează propriile adevăruri, prin inter mediul
teoriilor la care aderă și care, în schimb, le direcționează percepțiile. Gânditorii feminiști
și social -construcționiști au susținut că aceste teorii sunt, de asemenea, definite de
contextul socio -cultural. Gândirea în narațiuni, ca un aranjament a l realității ce
direcționează comportamentul uman, este cunoscută terapeuților sistemici. Terapia
narativă își propune să creeze o poveste coerentă despre realitatea și istoria clienților, care
sparge patternurile rigide și distructive și creează și susțin e patternuri mai flexibile.
Amintirile sunt rememorate într -o poveste despre noi înșine, pe care le -o spunem atât
altora, cât și nouă înșine. Interviul atașamentului adultului este compus din întrebări

143
semi -structurate, care invită la reflecție asupra prop riilor amintiri, în special amintiri
despre relația cu părinții și alte figuri ale atașamentului. În analiza rezultatelor
interviului, o atenție specială este acordată structurii și coerenței poveștii. În terapia
sistemică, clienții sunt de asemenea invit ați să spună povestea relațiilor lor. Ei transmit
propria interpretare a istoriei relației lor, reprezentarea relației în mintea lor și o aud pe
cea a celorlalți membri ai familiei. Prin scoaterea la lumină a diferitelor reprezentări,
poveștile devin flexi bile și oferă mai multe căi de schimbare. Poveștile capătă mai multă
coerență, deoarece se adaugă și uneori se corectează informații. Cercetările în domeniul
atașamentului au concluzionat că experiențele dureroase au un rol mai puțin determinant
în viitoar ele relații dacă sunt integrate într -o poveste coerentă. Și în psihoterapie clienții
sunt stimulați să formuleze o poveste a istoriei lor, prin care pot face o relatare
autobiografică mai coerentă. Acest lucru îi face mai puțin închistați în poveștile
incoerente și adesea distructive despre ei înșiși și experiențele lor de viață.

4.1.10. Concluzii
Experiența clinică a lui Justine van Lawick în acest domeniu arată că practicarea
și învățarea planului time -out nu ia mult timp, adesea o ședinț ă fiind suficientă pentru a
obține primele succese. Acest lucru crește încrederea și terapia poate începe. După cum
am spus, planului time -out-ului i se acordă întâietate după fiecare incident violent. Nici
acest lucru nu trebuie să ia foarte mult timp. Ps ihoterapia care încearcă să dezvolte
abilitățile de mentalizare ale clienților prin întrebări circulare și abordări narative necesită
mai mult timp. A învăța să acordăm acest timp în psihoterapie este foarte important,
pentru că efectele pe termen lung sun t mai bune. Aceasta înseamnă adesea întâlniri luni
în șir, la început mai frecvente, cam o dată pe săptămână, iar apoi mai rar, numărul total
al ședințelor variind între 40 și 80. O parte a ședințelor se desfășoară cu ambii parteneri,
apoi există cele în c are sunt incluși și copiii, sau doar copiii, ședințe individuale cu soția
și mai des cu soțul, care fac parte dintr -o rutină.
Concluzion ând, pentru a lucra cu problemele violenței domestice, este imperativ
necesară crearea unei structuri, de exemplu a un ui plan de time -out. După care se
lucrează la capacitatea de reflecție a tuturor celor implicați și posibil la dezvoltarea ei.
Interviul circular este un instrument puternic în stimularea acestei capacități de

144
mentalizare a clienților. Datorită acesteia, c lienții pot învăța să -și regleze mai bine
emoțiile și impulsurile, ceea ce le crește posibilitatea de a -și crea o imagine de sine
pozitivă și mai coerentă. Aceasta este fundamentală pentru conștientizarea emoțiilor,
cognițiilor și dorințelor altora, iar ac eastă conștiință trează îi ajută să dezvolte o conștiință
socială și morală.

4.2. Un model de interven ție psihoterapică centrată pe afect (ACT)

4.2.1. Introducere
Modelul de față reprezintă expresia unei noi etape din profunda revoluție care a
avut l oc în psihoterapie, în cadrul căreia afectele ocupă locul lor de cinste, la egalitate cu
cognițiile, impulsurile și comportamentul. Aceste aspecte care trebuie interpretate teoretic
și susținute de terapie, în înțelegerea dezvoltării atît a personalității normale cît și
patologice (Cicchetti, Ackerman & Izard, 1995). Intervențiile clinice prezentate aici au un
fundament solid în recentele progrese experimentale, înregistrate în înțelegerea
neurobiologiei dezvoltării afectului (Schore, 1994).
Materialul pre zintă informațiile empirice și teoretice într -o imagine coerentă
despre modul în care se dezvăluie structura eului ( self structure ) în contextul diadei copil
– persoana care se îngrijește de copil, pe masură ce copilul este socializat în direcția
reglării afectelor în cadrul diadei. Când diada funcționează la un nivel optim, copilul
învață abilități adecvate de reglare afectiva și, în același timp, dobândește o structură a
eului funcțională, adaptativă și care se autoorganizează. Când diada este deteriorată ,
indiferent din ce motiv, abilitățile de reglare afectivă adecvată nu mai sunt transmise,
acest lucru conducind la apariția, într -un grad mai mare sau mai redus, a unei structuri a
eului disfuncțională, defectuoasă și, mai mult sau mai puțin, maladaptativ ă.

4.2.2. Afectul și emoția din perspectiva terapiei centrate pe afect (ACT)
Afectele sunt blocuri construite fiziologic, corelate genetic, din care se construiesc
sentimentul, emoția și dispoziția. Trebuie, încă de la început, realizată o distincție în tre
acestea în vederea stabilirii unui fundament solid. Întrucât afectul este primordial, acesta

145
va fi prezentat primul. Genomul uman codifică, pentru un număr limitat de răspunsuri,
afecte, care sunt extrase din schimbările patternurilor de stimulare cont extuală (de mediu)
și se disting unul față de celălalt prin criterii fiziologice și comportamentale. Dintre cele
nouă afecte de baza putem aminti excitarea (cu sensul de entuziasm), bucuria, frica, furia,
rușinea, dezgustul et c. Neurobiologia fricii a fost îndelung cercetată și, în baza acestor
descoperiri, s -a ajuns la ipoteza că fiecare afect are o expresie neurofiziologică unică, ce
este codată genetic. Sistemul nervos transmite semnale variatelor sisteme efectoare, la
nivelul cărora afectele sunt tradus e în reacții fiziologice precum modificarea ritmului
cardiac, modificări la nivelul mușchilor striați, glandelor sudoripare etc. Afectele au un
caracter universal și, deși nici o persoană nu poate cunoaște ceea ce simte cu adevărat o
altă persoană, prin vi ața afectivă pe care o împărtășim, indivizii abordează, în maniera
cea mai apropiată de realitate posibil, ceea ce avem în comun din punct de vedere afectiv,
deoarece suntem cu toții conectați relativ similar din punct de vedere fiziologic.
Un afect devin e sentiment atunci când organismul conștientizează afectul.
Semnalele fiziologice generate de un afect se numesc qualia, adică decodificarea sensului
acestor semnale și etichetarea lui. Eticheta (qualia) care însoțește un afect, constituie
experiența organ ismului în raport cu afectul respectiv. Prin urmare, o persoană devine
conștientă de un afect, cînd observă eticheta/tipul ( qualia ) afectului, iar din acel moment,
afectul devine un sentiment. În mod obișnuit, oamenii folosesc termenul de sentiment
cînd fa c referire la emoțiile și afectele lor, și se referă la experiența lor în raport cu
afectele, prin intermediul etichetei (qualia) asociate atunci când spun, de exemplu, ,,Mă
simt furios.” sau ,,Mă simt trist.”
Emoția prezintă un nivel mai înalt de complexi tate în sistemul afectiv, deoarece
aceasta implică și memoria. Afectele sunt trăite în situații particulare iar evenimentele și
afectele asociate acestora sunt stocate în momerie și recuperate iar și iar, în noi situații.
Afectele modificate prin experienț ă devin emoții. În emoție, afectele sunt asimilate cu
imagini, amintiri, cogniții, introiecții și alte afecte. Afectele sunt deseori trăite în
combinații iar aceste ansambluri de afecte contribuie, de asemenea, la fenomenul mai
complex al emoției. Construc tele de bază, afectele, se constituie în rețele neuronale
complexe, care devin din ce în ce mai elaborate de -a lungul timpului. Cu toate acestea,
complexitatea nu întotdeauna echivalează cu ordinea. În copilărie, dacă afectele sunt

146
trăite prea intens, așa cum, de exemplu, se întîmplă în evenimente traumatice, sistemul
poate ajunge să fie depășit, rezultând mai degrabă haos decât ordine. Emoția este
experiența complexă a afectului, în alianță cu memoria, gândirea și reprezentarea. Așa
cum Nathanson (1992) sc ria, ,,afectul înseamnă biologie, emoția înseamnă biografie.”
(p.50).
Emoțiile sunt pe atât de diverse, aproape pe cât sunt de diferite și fiecare fragment
este pe atât de unic pe cât sunt oamenii care le trăiesc. În timp ce afectele sunt într -un
număr des tul de redus, numărul emoțiilor e de ordinul sutelor. Întrucât emoția este
alcătuită dintr -un amalgam de afecte modificate de trecutul unic al individului, experiența
emoțională aduce cu sine o mai redusă reciprocitate decît experiența afectivă. De
exemplu , ceea ce unul dintre clienți înțelege prin termenul de eliberare sau descărcare,
este unic pentru acea persoană. Pentru un individ, emoția descărcării poate fi asociată cu
amintiri din copilărie ale încheierii abuzului fizic, pentru o altă persoană descăr carea
poate fi asociată de reprezentări ale potolirii senzației de sete intensă cu un pahar de apă
rece.
Apar însă, o serie de complicații, deoarece termenul pentru un afect este același ca
și cel pentru o emoție. Cuvântul frică, de exemplu, se aplică atâ t afectului, cât și emoției
de frică. Afectul de frică devine emoția de frică, în momentul în care frica este asociată
cu experiența, reprezentările idiosincretice și cu acele combinații unice de alte afecte și
emoții ale individului. De exemplu, unui anum e client îi poate fi frică de afectul de frică.
El ar putea trece de la o extremă la alta tocmai pentru a evita să trăiască frica, deoarece se
lasă prins foarte rapid într -un ciclu din ce în ce mai profund al anxietății și apoi al panicii.
Această evitare poate conduce clientul la izolare, la evitarea oamenilor, și poate
restricționa contactul său cu lumea. Pentru client(ă), afectul fricii este asimilat amintirilor
unor momente în care a trăit frică, cu reprezentările unor oameni care i -au cauzat frica, cu
o serie de cogniții precum ,,Dacă voi merge acolo, îmi va fi frică.”. În acest caz, afectul
fricii a devenit o emoție de frică. Pentru alți clienți, afectul fricii poate fi asimilat cu
reprezentări ale unui personaj impozant care teroriza întreaga școală, a unui părinte
autoritar, care dădea pedepse frecvent sau cu reprezentarea ideii de a nu -și fi terminat
tema la timp. Pentru mulți alții, afectul fricii ar putea fi asociat cu alte afecte. De pildă, în
provocarea cuiva, frica poate fi asociată cu excitarea ; în abuzul marital, se poate asocia cu

147
rușinea sau furia implicită. În fiecare din aceste exemple, afectul a devenit o emoție.
Termenul de dispoziție se referă la stările sau procesele care consumă
organismul și alterează pattern -urile normale de răs puns, percepția și gîndirea pe o
perioadă de timp mai extinsă. Dispozițiilor le lipsește orientarea obiectului, aspect
distinctiv în emoții. Așa cum Fridjia scria, ,,dispozițiile sunt, prin urmare, stări afective
fără obiect” (1993, p.381). În plus, în tim p ce afectele și emoțiile se manifestă pe o
perioadă de timp mai scurtă, dispozițiile durează mai mult, Lewis (2000) numindu -le
,,stări afective extinse” (p. 46). Dispozițiile sunt pervasive, modificând funcționarea
socială, profesională și relațională. O persoană, având o dispoziție veselă se va raporta
într-o manieră veselă la o varietate de elemente ale mediului, în timp ce o persoană aflată
într-o dispoziție de furie, va reacționa iritat la aceleași elemente. Cogniția și emoția
interacționează în dispoz iție într -o manieră complexă. De exemplu, o dispoziție depresivă
își poate avea originea în credințe persistente cu privire la eu și ceilalți, o persoană aflată
într-o astfel de dispoziție putând face atribuiri negative, ne -realiste, față de sine. Într -o
dispoziție anxioasă, o persoană poate simți că lumea întreagă îi pune eul în pericol.
Asocierile emoționale în cadrul dispoziției pot activa rețele cognitive, cu efect asupra
învățării, judecății și memoriei, care pot fi influențate în timp. Lewis (2000) s ublinia
faptul că starea dispozițională stabilă pare a fi susținută într -o anumită măsură de afect și
favorizează un mecanism de feed -back de susținere a eului. ACT propune ca, cel puțin în
dispozițiile depresive, procesul de susținere a eului să consiste într-un conflict intrapsihic
între două afecte, cum ar fi, de pildă, între furie și dezgust.
Emoția derivă din autobiografie și, deci, este ceea ce noi trăim. Cu toate acestea,
întrucât afectul derivă din fiziologie și neurofiziologie, afectul este ceea c e putem regla.
Clientul, care solicită ajutor pentru a -și putea controla ,,temperamentul”, vorbește de fapt
despre o emoție. Pentru un astfel de client, afectul furiei s -a asimilat cu amintirile,
imaginile, gândurile și senzațiile pentru a forma emoția pe care acesta o numește
,,temperament”, termenul fiind folosit frecvent. Clienții și clinicienii folosesc limbajul
obișnuit al emoției pentru a putea comunica unii cu ceilalți. Clientul poate face referire la
,,temperamentul” său ca la o emoție sau un sentim ent, de regulă, clienții reducând
cuvintele referitoare la emoții la rădăcinile afective ale acestora. Însă, după ce clientul va
intra în procesul terapeutic, el va învăța să -și controleze ,,temperamentul”, adică practic

148
își va regla afectul de furie, care , ca toate afectele, este generat neurofiziologic și
exprimat în termeni fiziologici. Trainingul de dezvoltare a abilităților de management al
afectelor ( Affect Management Skills Training – AMST ) folosește imagini, senzații și
cogniții pentru a construi ab ilități reglatorii proprii clientului, care să -i dea puterea de a -și
atenua sau intensifica afectele. AMST utilizează reprezentările și amintirile clientului
pentru a destructura emoția clientului și a scoate în evidență afectul sau afectele de bază,
iar a cestea sunt cele care se reglează. Când clientul își va însuși aceste abilități de
management al afectelor, el va putea să -și regleze emoțiile, deoarece afectele sunt
trunchiul emoțiilor.
Expresia afectului își are originea în activitatea neuronală. AMST utilizează
reprezentări pentru a modifica procesul neurofiziologic al exprimării afectului.
Activitatea neurofiziologică este procesul primar care dă naștere proceselor fiziologice,
cognitive și comportamentale iar AMST alterează aceste procese derivate pr in alterarea
nivelelor de stimulare ale procesului afectiv primar. Alte sisteme ale reglării emoționale,
așa cum vom vedea, au încercat să altereze stimularea afectivă prin alterarea proceselor
fiziologice, al gîndirii și comportamentul. Aceste procese sun t derivate sau secundare, și
se poate face referire la aceste metode ca fiind protocoale indirecte de reglare emoțională.
AMST oferă o reglare directă a afectelor, deoarece implică reprezentări care alterează
procesele neurofiziologice primare, ce generea ză procesele secundare fiziologice,
cogniția și comportamentul. În utilizarea imaginilor pentru corectarea dereglării afective,
AMST face apel la aceleași mecanisme imagistice prin care reglarea afectivă are loc în
copilărie. Dezvoltarea reglării afective se realizează de la naștere și până la adolescență,
în funcție de modul în care se formează reprezentările mentale ale părinților sau, mai
general al îngrijitorilor, în contextul diadei relaționale, precum și modul în care acestea
devin fundamentul stimulă rii și al atenuării afectelor la copil. Se poate evidenția
identitatea conceptuală între procesul normal al socializării afective care are loc în
copilărie în contextul diadei copil -părinte, și procesul psihoterapeutic, care are loc la
vârsta adultă în con textul diadei client -terapeut.
Alte sisteme terapeutice furnizează abordări indirecte ale reglării afective. Unele
sisteme încearcă să modifice procesul afectiv primar prin alterarea unui proces secundar
care poate fi o senzație, cogniție, comportament sa u o combin ație între acestea. Mai

149
multe tera pii, care vizează managementul stresului și al furiei, încearcă să schimbe
răspunsul afectiv prin schimbarea stării fiziologice a clientului, prin exerciții de respirație
și relaxare progresivă a tensiunii muscul are. Terapia rațional -emotivă încearcă, de pildă,
să influențeze răspunsul afectiv disfuncțional prin modificarea struc turilor cognitive ale
clientului, adică a gâ ndurilor și credințelor acestuia. Terapia cognitiv -comportamentală
combină strategiile de sch imbare comportamentală cu cele de schimbare cognitivă pentru
a altera răspunsul afectiv inadec vat. O altă școală terapeutică, terapia sistemică familială,
încearcă influențarea afectului prin manipularea reprezentărilor interne ale persoanelor
semnificativ e pentru dezvoltarea subiectului, din cadrul familiei de origine a acestuia. În
plus, alți terapeuți uzează de diada terapeutică ca agent al schimbării. Psihanaliza, mult
simplificată, consideră că stresul clientului – pe care l -am definit drept dereglare
emoțională – poate fi soluționat prin analiză și transfer. Terapia centrată pe persoană
susține că stresul subiectului poate fi diminuat printr -o relație suportivă, în acord cu
terapeutul. Aceste școli terapeutice par să considere că dereglarea afectivă es te un
simptom al neadaptării clientulu i. În contrast, ACT consideră in adapt ările fiziologice,
cognitive și comportamentale ale clientului drept manifestări ale dereglării afective. În
acord cu ACT, primul pas în a ajuta clientul să ajungă la o mai bună fun cționare este
acela de a corecta deficitele de reglare afectivă. AMST furnizează clientului abilități de
reglare a afectelor într -o manieră adaptativă.
Practicienii cu diverse formări teoretice ar putea sesiza că aceste abilități
prezentate aici au rolul d e a intensifica rezultatele obținute cu ajutorul metodei lor
specifice. AMST poate fi integrat sistemelor familiale, cognitiv -comportamental,
rațional -emotiv, psihanalitic sau terapiilor centrate pe persoană. În timp ce protocolul
poate fi utilizat în legă tură cu alte abordări terapeutice, acesta constituie faza inițială a
ACT.
Setul de abilități de management afectiv este multidimensional și directiv, precum
și puternic interactiv. Abilitățile AMST au fost selectate cu grijă pentru a asimila imagini,
afecte, senzații și cogniții în constructe unificate. Fiecare din aceste dimensiuni este
esențială pentru a asigura rezultate pozitive și nici o modalitate nu poate fi separată de
celelalte. Sub acest aspect, AMST este un protocol coordonat. Clinicianul ia o a numită
atitudine ca și antrenor, care știe mai mult despre afecte și reglarea lor decât știe clientul,

150
clinicianul având responsabilitatea de a transmite clientului abilități care nu au fost
transmise acestuia în copilărie. Pe parcursul dobândirii acestor abilități, clinicianul începe
procesul de corectare a deficitelor din cadrul structurii eului clientului. Nevoia de
directivitate în diada terapeutică, ce poate fi disconfortantă pentru unii clinicieni, derivă
din bazele teoretice ale unei psihoterapii cen trate pe afect. Într -o anumită măsură,
interactivitatea AMST reiese din utilizarea proprie a semnalizării ideomotorii pentru a
permite defensele cognitive ale clientului. Termenul de semnalizare ideomotorie se referă
la o tehnică de obținere a informației din inconștient. Așa cum este folosită de AMST,
aceasta constă în a cere clientului să ridice degetul arătător, în momentul în care a
încheiat o sarcină afectivă. Semnalizarea ideomotorie facilitează o comunicare mai
directă între terapeut și inconștientul clientului. Interactivitatea AMST reiese de
asemenea din utilizarea sa în autoraportul clientului. Protocolul adaptează scalele de
evaluare din contextul procesării și desensibilizării mișcărilor oculare (EMDR; Shapiro,
2001), le extinde și le adaptează p entru a se potrivi obiectivelor protocolului. Cele două
scale de evaluare permit clinicianului și clientului să evalueze stresul și disconfortul
clientului precum și progresul acestuia în atingerea obiectivelor.
AMST este unic prin faptul că implică un af ect pentru a facilita achiziția
abilităților de management afectiv. Protocolul utilizează stimularea bilaterală tactilă
alternativă pentru a evidenția afectul surprins la nivel subliminal. Evidențierea afectului
poate fi obținută prin lovirea genunchilor ș i mîinilor clientului sau poate fi furnizată
printr -un sistem Thera TapperTM, conectat la o sursă de curent, care produce o senzație
tactilă, ușoară, de zumzet, către palme. Stimularea tactilă alternantă bilaterală (TABS)
prin lovire sau utilizarea sistemu lui Thera TapperTM, răspunde necesității unui element
important al protocolului coordonat, multidimensional al AMST. Utilizarea unui afect
pentru a promova achiziția de abilități eficiente poartă numele de mediere afectivă .
Afectul subliminal mediază achiz iția de abilități în cadrul protocolului AMST.

4.2.3. Terapia centrată pe afect și protocolul dobândirii abilităților de
management afectiv
Terapia centrata pe afect (ACT) este o orientare psihoterapeutică, reprezentând o
teorie cu privire la o riginea problemelor pacientului. Problemele curente ale pacientului

151
sunt considerate a -și trage originile din deteriorările reglării afective și emoționale.
Training -ul abilităților de management al afectelor ( Affect Management Skills Training –
AMST ) este un protocol care remediază tocmai această deteriorare și presupune șapte
abilități de bază și o serie de abilități auxiliare. AMST constituie prima etapă a ACT.
Teoria, susținută de studii clinice, sugerează că pacienților trebuie să li se ofere mijloace
de recunoaștere, tolerare și reglare atât a afectelor și emoțiilor reconfortante cât și a celor
cauzatoare de stres, înainte de a trece eficient și în siguranță la cea de -a doua fază a ACT,
în care cauzele problemelor actuale sunt demascate și soluționate. Abilitățile AMST
furnizează, pentru stoparea materialului stresant, fundamentul unei imagini interne a
siguranței, recunoașterea și toleranța afectului, detașare de afect și reglare afectivă. Pentu
aceasta sunt dezvoltate șapte abilităti fundamentale:

I. Stoparea
Este vorba despre abilitatea de a limita materialul traumatizant, învățând clientul
să folosească „o imagine a unui container suficient de mare pentru a păstra toate lucrurile
supărătoare” (Omaha, 2004). Această capacitate eliberează clientul de gând uri și amintiri
dureroase și adună afectele care altfel ar întrerupe achiziționarea următoarelor capacități.
Această abilitate duce la o imediată impresie de ușurare pentru că, materialul dureros
fiind blocat, îi permite clientului să nu mai experimenteze frica, rușinea, dezgustul sau
alte afecte legate de material. Un sentiment de auto -stăpânire însoțește sentimentul de
ușurare deoarece clientul are de ales acum când să înlăture materialul supărător pentru a
începe terapia.
De exemplu, comportamentele de insultare, de lovire și discreditare ale unui
bărbat violent și cauzele acestora se află printre acele ,,lucruri tulburătoare/stresante” pe
care inconștientul clientului le -ar plasa în recipient. După finalizarea protocolului AMST
în etapa I a terapiei violenței domestice, clientul va fi asistat în gestionarea
comportamentului agresiv plasat în recipient, ca prim pas în descoperirea și tratarea
cauzelor tulburării comportamentale.

Procedura pentru abilitatea I
Abilitatea I ar putea fi introdusă după cum urmează:

152
Câteodată oamenii au amintiri neplăcute sau tulburătoare de care pot sau nu să
fie conștienți. Înainte de a ne începe munca, ar fi o idee bună să punem aceste amintiri
într-un recipient de unde nu pot interfera cu restul muncii noastre terapeut ice.
Din momentul în care vei avea o imagine a recipientului, te vom ajuta să -l utilizezi
stocând ceea ce te destabilizează și apoi îl vom sigila și -i vom pune o supapă care va
opera doar după intenția ta. În acest fel poți adăuga sau scoate material pentr u a lucra
pe baza lui fără a deschide capacul. De asemenea, vom pune un semn pe container care
spune: „a fi deschis doar când îmi servește la vindecare” așa încât să poți controla când
și dacă vrei să scoți ceva afară.
Este foarte important pentru d -voast ră să înțelegeți că nu trebuie să știți ce
anume reprezntă materialul tulburător. Inconștientul d -vostră știe, iar asta este suficient.
Aveți vreo întrebare înainte de a începe?
Terapeutul răspunde oricăror întrebări pe care clientul le poate avea cu priv ire la
această introducere. Pentru a obține imaginea recipientului , terapeutul ar putea să ofere
următoarele instrucțiuni: Dați-mi o imagine a recipientului care înglobează orice lucru
tulburător.
Terapeutul va nota toate detaliile construcției recipientu lui pe care clientul le
descrie. O calitate esențială a unui recipient potrivit este aceea de a fi circumscris de
pereți solizi. Clienții au folosit imagini ale unor cutii de oțel, cufere din lemn, un vas
construit dintr -un cazan din metal. Odată ce client ul a construit o imagine, terapeutul
ajută la amplificarea dimensiunile recipientului și notează materialul din care a fost
construit. Acestea ar trebui notate cu grijă, iar terapeutul ar trebui să repete toate aceste
detalii de fiecare dată când container ul este utilizat în discuție. De exemplu, este util ca
terapeutul să spună, „uitați -vă la propriul container din metal argintat, ca un tub de
oxigen”.
După ce a fost realizată o imagine clară și utilă a recipientului, va fi introdus
consemnul pentru proce dura de umplere a acestuia cu materialul psihic dureros, activând
și stimularea tactilă alternantă bilaterală (TABS). Consemnul terapeutului ar putea fi:
La un moment dat vom da drumul thera taper și vom umple containerul. Când
este pe atât de plin pe c ât ar trebui să fie la momentul acesta, aș vrea să indicați prin
ridicarea degetului arătător de la mâna stângă. Procesul va fi complet când vom închide

153
thera taperul. Când îl voi închide vă voi ruga să inspirați adânc și apoi să expirați și
apoi vă voi în treba: „Și acum ce urmează?”, vă voi întreba acest lucru de fiecare dată
când voi închide thera taperul. Vă poate veni în minte un gând, o amintire, o emoție,
chiar o senzație sau poate nimic. Orice se întâmplă e bine. Orice vă vine în minte, vă rog
să-mi raportați fără rețineri sau cenzurări.
Shapiro (1995) a sugerat că directiva de a respira adânc și apoi de a expira oferă
clientului oportunitatea de a se odihni, reorienta și de a se pregăti să vorbească despre
noile informații. Ea sugerază ca terapeutul să inspire și expire o dată cu clientul pentru a
crea o legătură între ei și să îmbunătățească efectele terapeutice pozitive. Terapeutul
poate facilita operațiunea de umplere a containerului folosind următoarele instrucțiuni:
TABS On: vizualizați -vă cont ainerul (se repetă descrierea clientului cu privire la
container) și observați dacă acum capacul este închis. Mi -ar plăcea să dați naștere
intenției de a muta orice lucru care vă deranjează în container. Foarte bine. Acum doar
urmăriți -l mutându -se în con tainer. Vă rog nu priviți lucrurile care vă deranjează în mod
individual. Ați putea vedea o imagine colectivă ca fumul. Nu știu ce vedeți, dar indiferent
ce ați vedea este în regulă. Bine. Doar urmăriți -l mutându -se înăuntru. Anunțați -mă prin
ridicarea de getului arătător de la mâna stângă când va fi intrat atât de mult pe cât
credeți d -voastră acum că va intra. Aveți tot timpul necesar. (clientul ridică degetul)
Acum puneți -i capacul și sigilați containerul. Sudați -l sau lipiți -l bine. Excelent. Acum
deveniți conștienți de supapa specială prin care puteți scoate sau introduce ceva înăuntru
fără a lăsa altceva să iasă afară. Atașati supapa containerului. Bine. Și fiți conștient de
fraza care zice: va fi deschis doar când îmi va folosi spre a mă vindeca. Bin e. TABS Off:
Inspirați adânc. Expirați. Și acum ce urmează?
Toate elementele, inclusiv imagini, intenții, instrucțiunile terapeutului, afectele,
verbalizarea („și acum ce urmează?”) la sfârșitul instalării și TABS sunt esențiale pentru
dezvoltarea cu succe s a abilității. Reîmprospătarea imaginii containerului clientului îl ține
pe acesta angajat în mod inconștient. Este important să -l avertizeze pe client că nu este
nevoie să știe sau să examineze fiecare lucru deranjant și de a -i asigura inconștientul cu o
alternativă, „imaginea colectivă ca fumul sau ca ceața”. Semnalul cu arătătorul realizat de
client îi oferă acestuia controlul asupra procesului așa că el nu are de ce să se simtă
grăbit.

154
Instrucțiunile de umplere a containerului în mod intenționat impli că un limbaj nespecific,
menționând doar faptul că persoana ar trebui să vizualizeze fiecare lucru deranjant ce
curge în interiorul containerului. Terapeutul ar trebui să evite perturbarea clientului prin
menționarea oricărui incident specific sau amintire . Inconștientul clientului știe ceea ce
constituie „orice lucru deranjant”.
În pasul următor, terapeutul solicită o evaluare de la client, o autoapreciere despre
progresul său în umplerea containerului. Comportamentul neutru al terapeutului este
foarte imp ortant; terapeutul ar trebui să aibă grijă să -și controleze limbajul trupului și
tonul vocii, acceptarea și claritatea judecății. Următorul limbaj este sugerat:
Haideți să verificăm progresul făcut până acum. Deoarece vă uitați în container
acum, ce proce nt din lucrurile deranjante este în recipient? Lăsați inconștientul să
răspundă. Probabil vă vine în minte un număr chiar acum. Orice vă vine în minte e bine.
Așa că, spuneți -mi ce vă zice inconștientul?
Unii clienți vor fi capabili să transfere fiecare l ucru tulburător înăuntrul
containerului dintr -o singură încercare. Aceștia sunt clienții cu o personalitate bine
structurată, minim deficit experiențial, un atașament sigur și acceptabil, traume ori
necazuri minime. Dacă persoana oferă o evaluare ca: „Bine , este totul înăuntru”,
terapeutul ar trebui să încerce o mai exactă cuantificare întrebând: „Îmi puteți da un
număr? Vă rog dați -mi un procent.” Acest număr ar trebui să fie notat în foaia de lucru.
Dacă clientul aprobă un conținut complet sau aproape com plet atunci terapeutul ar trebui
să procedeze după cum urmează:
TABS On: Mi -ar plăcea să vă reamintiți procesul pe care tocmai l -ați încheiat.
Vedeți cum veniți cu o imagine a unui container, cum l -ați umplut prin formularea
intenției prin care fiecare lu cru tulburător va intra în container și cum X% (numărul pe
care clientul vi -l oferă) a pătruns înăuntru.Vedeți cum ați sigilat containerul și cum ați
instalat supapa și semnul. Acum, ca să mențineți acea imagine, vă rog repetați după
mine: „Învăț să colect ez fiecare lucru tulburător”. Bine.

II. Spațiul securizant
A doua abilitate dezvoltă o imagine intrinsecă a siguranței și securității, elaborată
la nivel vizual, auditiv, olfactiv și tactil. Mulți clienți n -au mai dezvoltat anterior o astfel

155
de imagine inter nă, care să fie utilizată pentru auto -liniștire in situații familiale stresante
sau in condiții in care este scos din recipient un eveniment traumatizant (tensiune sau
frustrare maritală etc.). Această abilitate asociază imaginea spațiului securizant cu
sentimentul de securitate și cognițiile asociate acestuia, și învață clientul să identifice
senzațiile ce însoțesc această emoție.
Managementul afectiv constă tocmai în recunoașterea, tolerarea și reglarea
afectelor. În punerea în scenă a abilităților de la a III -a la cea de -a VII -a, clientul
selectează un afect – țintă, de regulă începându -se cu emoția fricii, care va fi primul
aspect central al protocolului (inclusiv în cazurile de violență domestică, unde se începe
uneori și cu furia). Este apoi introdusă o scală de evaluare, care permite clientului să
diferențieze între nivelele crescute și scăzute ale fricii și să evite posibilele nivele ale
fricii, care să nu poate fi controlate. Clientul este rugat să încerce recuperarea unei
amintiri cu privire la un moment în care a simțit frică la o intensitate scăzută,
controlabilă. Desigur, clientul își amintește emoția de frică, dar important este faptul că
va învăța să o recunoască, tolereze și regleze.

Procedura pentru abilitatea II (spațiul securizant)
Prima sarcină a terapeutului este de a explica persoanei necesitatea și valoarea
creării unei imagini interioare de siguranță și securitate. Clinicianul poate utiliza
următoarele instrucțiuni:
Adesea, atunci când oamenii care vin la terapie au fost copii, ei au trăit situații în
care nu au avut experiența siguranței, nu s -au simțit apărați, astfel încât, ca adulți, ei nu
au o imagine interioară de siguranță și securitate pe care să o poarte cu ei și pe care să
se bizuie în timpul perioadelor stresante. În acest punct în munca noastră eu vreau să te
ajut să -ți dezvolți o imagine a siguranței pentru tine însuți. Tu vei fi capabil să folosești
aceasta în ședința terapeutică pentru a te simți în siguranță când faci terapia și vei fi
capabil să o utilizezi în situații din exteriorul cabinetului de consiliere atunci când
dorești să produci o senzație de siguranță în situații stresante. Vezi tu, securitatea,
cunoașterea și simțirea siguranței, este ceva pe care o purtăm în noi. Ea nu depinde de
situații externe. Cu o ima gine internă a securității, într -adevăr nu contează ce se
întâmplă în jurul tău, deoarece tu porți propria imagine despre siguranță în interiorul

156
tău.
Următoarea sarcină a clinicianului este de a ajuta clientul să genereze o imagine
adecvată. Mai jos sunt sugerate câteva instrucțiuni:
Ceea ce vom face acum este să dezvoltăm o imagine a unui loc sigur pentru tine.
Uneori, oamenii au în experiența sau în memoria vieții de adult un timp și un loc în care
ei știu că au fost și s -au simțit în siguranță. Dacă t u ai un asemenea loc mi -ar place să
mi-l împărtășești. În mod ideal, acest loc, pentru a prezenta siguranță, nu ar trebui să
depindă de prezența unei [anumite] persoane. Cele mai bune tipuri de locuri sunt,
adesea, în natură. Acesta ar trebui să fie un loc în care nu se întâmplă nimic rău. Totuși,
dacă niciodată nu ai avut experiența de a fi într -un loc în care știai că ești în siguranță,
este în regulă, pentru că noi putem construi un astfel de loc prin imaginația ta. Deci,
după ce am spus toate acestea, m ă întreb ce urmează în continuare pentru tine acum?
Clientul ar putea să reușească să verbalizeze o imagine corespunzătoare (de pildă,
stând pe o plajă sau într -o pădure), clinicianul trebuind să înregistreze cu grijă imaginea
și apoi să verifice de două ori dacă selecția clientului este adecvată, așa cum este ilustrat
în exemplul următor: „ Mi-ai spus că îți amintești că știai că te simți în siguranță pe o
plajă. Eu doar vreau să mă asigur că nu s -a întâmplat nimic rău pe acea plajă sau pe
oricare alta .” Dacă clientul dezvăluie că s -a întâmplat ceva rău pe plajă, dar nu
vizualizează ce anume, i se sugerează să găsească o altă imagine, deoarece lucrul rău care
s-a petrecut va contamina locul sigur prin capacitatea de asociere, susținută
neurofiziologic prin numeroase conexiuni neuronale.
Dacă persoana este incapabilă de a produce o imagine din amintirea unui loc,
atunci va fi rugată să își imagineze un loc al securității depline. Clinicianul îi poate da
instrucțiuni ca acestea: Aș vrea ca tu doar să -ți lași mintea să se relaxeze. Nu trebuie să
faci nimic. Doar observă. Și acum doar intenționează ca o imagine a unui loc sigur sa
vină din inconștientul tău. Bine. Las -o să iasă la suprafață și spune -mi ce vezi.
De obicei, în acest punct imaginea produsă nu are p rea multe detalii. De exemplu,
clientul poate spune: „ Este un ocean, cu o lungă plajă aurie .” sau „Îmi amintesc un loc
într-o pădure cu un pârâu. ” Următoarea sarcină a clinicianului este să ajute clientul să
îmbogățească imaginea prin extragerea mai multor informații perceptive (vizuale,
auditive etc.).

157
Mobilizarea și întărirea informației perceptive sunt numite dezvoltarea imaginii.
Trebuie notat că TABS este utilizat pentru a facilita procesul prin care clientul
recuperează informația perceptivă. Pragul a fectiv subliminal provocat de un stimul tactil
ușor se crede că facilitează procesul de recuperare prin golirea minții de „zgomotele”
străine și focalizarea atenției pe sarcină. Următoarele instrucțiuni pot fi utile:
Ceea ce urmează să facem acum este îm bogățirea imaginii avute, doar prin
observarea a ceea ce poți vedea, auzi, mirosi și atinge, așa cum ești în locul tău sigur.
Hai să începem cu ceea ce vezi. Mă voi întoarce la Thera Tapper și te rog să privești de
jur împrejurul locului sigur și să remar ci ceea ce poți să vezi. TABS deschis: privește în
interiorul tău [clinicianul repetă cuvintele clientului pentru locul sigur]. Doar privește
împrejur și observă ce altceva poți vedea. Bine. Bine. [Se acordă 10 -12 secunde.] TABS
închis Respiră adânc. Aștea ptă să revii și spune -mi, ce ai văzut?
Din nou, clinicianul trebuie să noteze cu grijă ceea ce clientul spune că a văzut,
deoarece această informație este esențială pentru a reîmprospăta imaginea clientului pe
tot cuprinsul procesului de instalare. După de zvoltarea modului perceptiv vizual,
clinicianul va trece la modul auditiv, apoi la olfacție și, în final, la modul senzorial tactil.
Următoarea sarcină a clinicianului este de a asocia imaginii perceptive o cogniție
de fundamentală legată de (re)cunoașter ea siguranței („ sunt în siguranță ”). După
instalarea cogniției pozitive „ Sunt în siguranță ”, clinicianul va determina validitatea
acesteia, utilizând Scala de Validare a Cogniției (Voc). Acest element al abilității locului
sigur are o importantă valoare di agnostică, precum și importanță terapeutică. Clientul a
stabilit că imaginea pe care a selectat -o, indiferent dacă provine din memorie sau este
creată din imaginație, este realmente securizantă. Astfel, dacă clientul nu este capabil să
asigure o validitate certă cogniției „Sunt în siguranță”, acest fapt sugerează că elementele
din structura personalității lui sunt responsabile de absența siguranței. Aceste elemente
pot fi calități lipsă sau pot fi introiectate, ori sunt stări ale Eului.
Acest pas al protoc olului lărgește structura neurobiologică deja stabilită, prin
adăugarea elementului cognitiv. Cititorul va realiza modul în care AMST a construit un
miez al structurii din acest punct, prin dezvoltarea vizualizării locului securizant și
conștientizarea ela borării elementelor vizuale, auditive, olfactive și tactile. Pe baza a ceea
ce se cunoaște din neurobiologie, putem presupune că în prima etapă avem activarea

158
memoriei declarative și implicarea cortexului senzorial, toate structurile anatomice
implicate fă când parte din cortexul temporal drept. Următorul pas lărgește această
structură și implică emisfera stângă, deoarece este invocată o evaluare cognitivă.
Instrucțiunile generale sunt:
Ne vom îndrepta atenția acum spre unirea imaginii locului sigur cu o de clarație a
cunoștințelor stabilite acum. Voi rememora imaginea locului tău sigur și apoi te rog să
repeți după mine: „Sunt în siguranță.” Acest lucru este diferit de a te simți în siguranță,
și vom merge spre emoția de securitate într -o clipă. Totuși, în primul rând, este
important pentru tine să știi cu certitudine că ești realmente în siguranță. TABS deschis .
Readu -ți în minte imaginea locului tău sigur. [Clinicianul repetă numele și toate detaliile
perceptive din vizualizarea locului sigur al clientului .]. Acum, reținând această imagine
bogată, te rog să repeți după mine: „Sunt în siguranță.” [Clientul repetă fraza.] Bine.
Lasă ca aceasta să devină un adevăr cât se poate de real. Bine. TABS închis. Respiră
adânc. Revino -ți și spune ce -ți vine în minte ac um?
Conținutul răspunsului clientului la întrebarea „Ce -ți apare acum în minte?”
determină pasul următor ales de clinician.
Odată ce instalarea cogniției „Sunt în siguranță” este completă, clinicianul va
solicita o evaluare din partea clientului. În acest punct, clinicianul introduce scala VoC și
apoi cere evaluarea, după cum urmează:
Din când în când vrem să comparăm progresul nostru cu munca pe care o facem.
Acesta este unul dintre acele momente și, de aceea, vreau să introduc acum o scală de
evaluare. Această scală arată în ce măsură este adevărată o afirmație. Scala pornește de
la 1, care înseamnă că afirmația este falsă, până la 7, care indică faptul că este
adevărată. Deci, așa cum ai reținut imaginea locului tău sigur [clinicianul va repeta
suficien te detalii pentru ca imaginea să fie optim reîmprospătată] spune -mi, pe o scală
de la 1 la 7, unde 1 este fals și 7 este adevărat, cât de adevărată este afirmația „Sunt în
siguranță”.
Odată ce clinicianul și clientul au dezvoltat o cogniție pozitivă valida tă pentru
cunoașterea securității și au asamblat -o cu imaginea locului sigur, clinicianul trebuie să
ajute clientul în dezvoltarea unei cogniții cu privire la senzația sau emoția de securitate.
Din moment ce securitatea nu este un afect primar, ea este un construct emoțional valid

159
care va fi plin de sens pentru multe persoane. Clinicianul poate furniza instrucțiuni
modelatoare de urmat:
Aș dori să -ți îndrepți atenția acum către emoția sau senzația de securitate. În
societatea noastră, deseori, oamenii nu fac diferența între a ști că sunt în siguranță și a
se simți în siguranță, dar acestea sunt realmente două lucruri diferite. TABS deschis .
Adu-ți în minte imaginea locului tău sigur. [Clinicianul repetă numele și toate detaliile
perceptive din vizualizare a locului sigur al clientului.] Adu -ți aminte că știi cu
certitudine că ești în siguranță în acest loc. Acum, reținând această imagine bogată și
știind că ești în siguranță, te rog să repeți după mine: „Mă simt în siguranță.” [Clientul
repetă fraza.] Bine. Las-o să devină un adevăr atât cât poate fi. Bine. Bine. TABS închis,
respiră adânc. Ce -ți vine în minte, acum?
După ce s -a ocupat de conținutul răspunsului clientului la întrebarea „ Ce-ți vine
acum în minte ?”, clinicianul trebuie să solicite de la client o declarație cu privire la
validitatea cogniției pozitive „Mă simt în siguranță.” Acest lucru poate fi făcut după cum
urmează:
Reținând imaginea locului tău sigur [clinicianul poate repeta suficiente detalii
pentru a reîmprospăta imaginea], un loc în care tu știi cu certitudine că ești în siguranță,
pe o scală de la 1 la 7, unde 1 este fals și 7 este adevărat, cât de adevărată este afirmația
„Mă simt în siguranță”?
Odată ce clientul a aprobat cu certitudinea cogniția pozitivă „ Mă simt în
siguranță ”, clinic ianul va trebui să continue să ajute clientul să recunoască emoția de
securitate prin senzații fizice trăite de el, care sunt asociate cu emoția. Următoarele
instrucțiuni pot fi spuse clientului astfel:
Acum, aș vrea să ne îndreptăm atenția spre a te ajut a să identifici senzațiile pe
care le simți în corpul tău, care acompaniază sentimentul de securitate. Trupurile
noastre ne spun ce emoții experientăm prin aceste senzații și noi ne putem îmbunătăți
funcționarea devenind conștienți de modul cum corpul nos tru comunică cu noi. TABS
deschis . Adu-ți din nou în minte imaginea locului tău sigur [clinicianul poate repeta
suficiente detalii pentru o reîmprospătare optimă a imaginii]. Amintește -ți că tu știi cu
certitudine că ești în siguranță și, de asemenea, știi cu certitudine că te simți în
siguranță. Acum, păstrând această imagine și știind că ești în siguranță și simțindu -te în

160
siguranță, doar observă că în corpul tău sunt senzații care acompaniază imaginea,
cunoașterea și sentimentul. Stai atât timp cât ai ne voie, și doar anunță -mă, prin
ridicarea arătătorului stâng, când ai devenit conștient de senzații. Bine. Bine. [Clientul
ridică degetul arătător.] TABS închis . Inspiră adânc. Expiră și spune -mi, ce senzații ai
avut?
Clinicianul trebuie să ajute clientul să verbalizeze calitățile senzațiilor cum ar fi:
luminozitate, destindere, liniște și, de asemenea, localizarea în corp unde clientul trăiește
senzațiile. Utilizând o listă de lucru sau propriile notițe, clinicianul trebuie să înregistreze
numele și calit atea emoției „siguranță”, precum și localizarea senzațiilor asociate. Apoi,
clinicianul trebuie să instaleze o cogniție pozitivă ce reunește emoția de securitate,
senzațiile și localizarea corporală, utilizând următorul limbaj:
TABS deschis . Amintește -ți din nou imaginea locului tău sigur [clinicianul poate
folosi numele și unul sau două detalii pentru reîmprospătarea imaginii]. Reamintește -ți că
tu știi cu certitudine că ești în siguranță și că te simți în siguranță. Acum, devin -o
conștient de [numele senz ației] pe care o simți în [locul în corp] și repetă după mine
„Aceasta [numele senzației] în a mea [localizarea corporală] îmi spune că mă simt în
siguranță.” [Clientul repetă verbalizarea.] Lasă ca această afirmație să devină un adevăr
atât cât se poate. Bine. Bine. TABS închis . Inspiră adânc. Expiră. Și ce îți vine în minte,
acum?
După ce ascultă cu atenție orice verbalizare oferită de client, clinicianul trebuie să
obțină o evaluare pe scală VoC , prin întrebarea: „ Pe o scală de la 1 la 7, unde 1 este fa ls
și 7 este adevărat, cât de adevărată este afirmația „Aceasta [numele senzației] în a mea
[localizarea corporală] îmi spune că mă simt în siguranță .
Ultimul pas se referă la dezvoltarea metacognițiilor. O metacogniție este o
afirmație contemplativă, prin care clientul este rugat să facă din propriul proces terapeutic
un obiect de reflecție. În particular, clinicianul facilitează reflecția clientului asupra
locului securizant. Când generează o metacogniție, clinicianul susține clientul în
recapitularea mom entelor de lucru și, apoi, îl roagă pe client să facă o reevaluare și o
revizuire a acestei munci și prin aceasta, transformând -o în obiectul unei afirmații
reflexive. Metacogniția construiește structuri de personalitate, deoarece punctul de vedere
subiect iv al cogniției pozitive de cunoaștere „ Sunt în siguranță ”, devine, de asemenea,

161
obiectul unei metacogniții reflexive „ Învăț să știu că pot fi în siguranță ”. Conceptul de
sine al clientului se extinde prin dezvoltarea și implementarea metacognițiilor.
O altă metacogniție se referă la atribuirea valorii de sine. Un exemplu de atribuire
a demnității, formulat ca o expresie de stare, va fi: „ Sunt demn de a mă simți în
siguranță ”. O formulare procesuală a atribuirii siguranței va fi: „ Învăț să mă simt demn
de a simți siguranța. ”
Dacă clientul declară că se simte confortabil cu respectiva afirmație, atunci
clinicianul poate trece mai departe, utilizând TABS pentru instalarea atribuirii demnității
de sine. Clinicianul poate apoi cere o evaluare a validității at ribuirii, folosind scala VoC.
Faptul de a fi deranjat de solicitarea unei atribuiri a valorii de sine poate indica
prezența unei stări infantile a Eului care păstrează sistemul demn de dispreț, o situație
deseori observată la persoanele cu o copilărie cara cterizată prin lipsuri, violența
domestică sau abuz sexual. Scopul acestei stări a Eului este de a facilita funcționarea
sistemului prin ținerea sistemului în umilință. Cu izolarea umilinței în starea infantilă a
Eului, sistemul poate funcționa, dar sub ni velul optim. Desigur, umilința nu este niciodată
complet limitată, stăpânită, și ea se va scurge și va contamina sistemul. Când un client
este incapabil a aproba o atribuire personală a umilinței, a disprețului, clinicianul trebuie
să noteze acest fapt, de oarece va ghida intervențiile terapeutice de mai târziu. În etapele
ulterioare ale terapiei, experiențele traumatice sau adverse care au provocat umilința în
copilărie pot fi descoperite și rezolvate. Apoi, utilizând camera de conferință în
intervenția pe starea Eului pentru a întâlni starea infantilă a Eului, clinicianul poate ajuta
clientul să -și răscumpere părțile copilăriei legate de inocență, puritate și perfecțiune
genuină.
Odată ce clientul a obținut certitudinea totală, sau aproape totală, pentru
cunoașterea și simțirea securității, și după ce orice resursă necesară ca fost instalată ori
intervențiile terminate, întreaga imagine, toate percepțiile, cognițiile de cunoaștere și de
afect, și senzațiile ce acompaniază afectul, sunt asamblate cu un cuvânt -cheie pe care
clientul îl poate folosi pentru a evoca constructul afectiv -cognitiv -imagistic pentru
securitate. Mai jos este dat limbajul pe care clinicianul îl poate utiliza pentru a ghida
clientul:
Te-ai descurcat foarte bine cu crearea unei minunate i magini a locului tău sigur.

162
Ce mi -ar place să fac acum este să îți cer un cuvânt -cheie sau poate o frază din maxim
trei-patru cuvinte pe care tu să le poți folosi pentru a -ți aduce în minte imaginea locului
sigur, cunoașterea faptului că ești în siguranță și senzația și sentimentul de securitate.
Apoi, tu poți folosi cuvântul -cheie pentru a crea o senzație de securitate pentru tine însuți
în orice moment vei dori. Deci, spune -mi, ce cuvânt ai vrea să folosești?
Utilizând propriile notițe sau o listă de cu vinte, clinicianul trebuie să scrie
cuvântul -cheie. Apoi, trebuie să alipească imediat constructul locului sigur cu cuvântul –
cheie, utilizând pentru aceasta facilitarea TABS.
După ce este atent la orice verbalizează clientul, clinicianul se poate muta ime diat
la a-l învăța cum să utilizeze vizualizarea locului sigur pentru a facilita o administrare
mult mai adaptativă la viitoarele situații potențial stresante.
Shapiro (1995) a descris tiparul viitor ca un procedeu care permite clientului să
facă „alege ri noi în viitor” (p.209). Acesta este terminat cu facilitarea TABS prin
asamblarea vizualizării locului sigur cu un context așteptat în viitor apropiat, implicând
indivizi sau situații semnificative. Mai jos este dat un exemplu pe care îl poate utiliza un
clinician:
Aș vrea să te învăț acum cum să folosești noile tale abilități, vizualizarea locului
sigur și cuvântul -cheie, pentru a crea o experiență mai adaptativă pentru tine în unele
situații cu care te aștepți să te întâlnești în următoarele zile. Vom c ăuta o situație în care,
având de -a face cu o persoană sau eveniment, îți vei îmbunătăți senzația interioară de
securitate. Hai să lăsăm deoparte situațiile în care, obiectiv, poți fi nesigur, în care poate
există un pericol extern iminent. Deci, mă întreb , ce situație te aștepți să apară mâine sau
poimâine, în care tu să te poți simți cât mai sigur în sinea ta?
Clientul poate genera un șir întreg de astfel de evenimente: să discute cu
soția/soțul despre un subiect delicat sau dificil, să participe la o în tâlnire de afaceri, să -și
sune mama, să susțină un examen oral etc. Clinicianul trebuie să insiste a fi selectat un
șablon viitor diferit.

III. Identificarea senzație -afect
Aceasta se referă la abilitatea de a recunoaște un afect, în baza senzațiilor fizice pe
care le trăiește clientul, pe măsură ce intră în posesia sau își structurează imaginea scenei –

163
țintă. Aceste senzații fiziologice contribuie la reținerea afectului. Odată ce clientul a
achiziționat abilitatea a treia, care îi permite să recunoasc ă emoția fricii, acesta devine
capabil să învețe cum să o tolereze.

Procedura pentru deprinderea III
Până în acest punct în protocol, clinicianul a ajutat clientul să se elibereze de
gânduri dureroase, amintiri și stări ale eu -lui și emoții asociate cu e le prin dezvoltarea
deprinderii I, și l -a asistat pe acesta în crearea unui loc sigur (deprinderea II) asociat cu
cogniția, sentimentul și senzația de siguranță. Cu acest fundament solid stabilit, AMTS
trece la o altă etapă, în care clientulbeste învățat s ă recunoască, să tolereze și regleze o
emoție aleasă, la un nivel desemnat de intensitate. Tehnicile de recunoaștere a emoțiilor,
de toleranță și de reglare sunt transmise de deprinderile III -VII și constituie lecțiile
directe ale protocolului privind man agementul afectului. Există mai multe lecții indirecte
ce sunt transmise în același timp cu tehnicile clare.
Lecțiile indirecte sunt o componentă importantă în procesul AMST. În timp ce își
perfecționează tehnicile în protocol, clientul învață că poate ale ge o emoție pe care să se
concentreze și să o experimenteze. Această lecție indirectă susține o schimbare în
înțelegerea clientului legată de cauza emoțiilor. Mulți clienți cred că mediul,
evenimentele sau oamenii sunt cauzele emoției și că ei înșiși sunt neputincioși în fața a
ceea ce simt și când simt. Începând cu stabilizarea deprinderii III, clientul începe să se
vadă ca un agent activ în influențarea reciprocă dintre sine și mediul social. De asemenea,
stabilizarea deprinderii III mai demonstrează clie ntului că poate alege un nivel de
intensitate pentru emoția pe care alege să o experimenteze. Până în acest moment, dacă s –
a gândit la emoția de frică, de exemplu, a experimentat o frică intensă în asociere cu
experiențe anterioare nefavorabile, nerezolvat e sau traumatice. Clientul află că poate să -și
investigheze emoțiile, să le studieze și să le înțeleagă, prin acesta demistificând lumea
afectului. Află că poate să se cunoască, și în acel moment începe să -și dezvolte un simț al
auto-controlului.
Stabilire a deprinderilor III -VII determină identificarea afectului țintă și a scenei
țintă. Clinicianul își va ghida clientul prin deprinderile III -VII, ele fiind aplicate pe
afectul țintă. Învățând deprinderile cu primul afect țintă, clinicianul va sugera un al do ilea

164
afect pentru focalizare și își va ghida clientul prin deprinderi pentru a doua oară,
aplicându -le pe noul afect indice. Prima trecere prin deprinderi va lua mai mult timp,
pentru că persoana învață un set nou de tehnici. Cei mai mulți clienți își însu șesc repede
setul, și ulterior trecerile prin deprinderile focalizate pe un afect diferit sau pe o emoție
cer mai puțin timp.
Scena țintă este o amintire evocată a unui eveniment sau a unui incident în care
emoția indicată a fost experimentată la un nivel scăzut de intensitate. Nivelul intensității
este determinat folosind scara de unități subiective de neplăcere (SUD). Scara SUD
permite clientului de a stabili nivelul intensității la care va experimenta afectul țintă
(dorit). Scenele evocate din memorie v or prezenta nivele diferite de intensitate pentru
afectul circumscris. Ghidându -l pe client, clinicianul va sugera furnizarea unei scene în
care emoția indice a fost trăită la un nivel de intensitate, de obicei nu mai mult de 3 sau 4.
TABS nu este folosit în procesul de amintire a unei scene dorite.
Instrucțiunile ce urmează folosesc la introducerea afectului țintă și a scării SUD.
Se observă modul în care sunt structurate aceste instrucțiuni pentru a prezenta conceptul
limitării nivelului intensității afe ctului înainte de a sugera o emoție țintă. În contextul
diadei terapeutice, această structură creează siguranță pentru client:
Acum că ați construit un recipient, și ați dezvoltat un loc sigur, ați stabilit un
fundament solid pentru următoarea etapă a lucr ării noastre. Ceea ce vreau să fac acum
este să vă învăț niște deprinderi pentru a vă ajuta să recunoașteți emoțiile, să le tolerați
și apoi să le reglați. Mulți oameni care vin la terapie nu au fost învățați aceste deprinderi
în copilărie, și neavându -le, întâmpină probleme mai târziu în viață. Aceste deprinderi vă
vor ajuta să vă atingeți scopurile pe care vi le -ți propus în terapie.
Vom începe prin stabilirea unui nivel confortabil pentru emoția pe care ne -am
decis să lucrăm, un nivel care să nu fie copl eșitor. Apoi vom alege o emoție. Apoi am să
vă rog să vă amintiți un moment în care ați simțit acea emoție la un nivel scăzut asupra
căruia ne -am pus de acord în prealabil. Vreau să vă dau o scară de clasificare acum
pentru a ne asigura că vom atinge un ni vel confortabil. Scara începe de la 0, care este
neutru sau minim, la 10, care reprezintă celălalt capăt al scării. Vă rog să mergeți acolo.
Bun. Vom începe la un nivel scăzut, să spunem la 3 și nu mai departe de 4. Voi sugera că
vom începe prin concentrar ea pe emoția fricii, deoarece este o emoție de bază pe care

165
mulți oameni o simt. Mă întreb, puteți să -mi spuneți un moment în care ați simțit frica la
un nivel scăzut, de 3 sau 4.
Clinicianul ar trebui să înregistreze afectul stabilit și informațiile pe ca re le oferă
clientul, relatând scena țintă. Aceste informați vor fi esențiale pentru a împrospăta
imaginea și pentru a obține afectul țintă prin procesul de învățare a deprinderilor.
Clinicianul ar trebui să redirecționeze clientul în situația în care ofe ră o scenă țintă ce
poartă o „încărcătură” legată de existența unor persoane importante (de exemplu, părinți
sau parteneri), sau cu evenimente ce ar putea provoca un material prea traumatizant. De
exemplu, un client ar putea oferi o scenă țintă legată de m amă: Da, mi -a fost frică într -o
dimineață când mama m -a strigat și a început să țipe la mine despre planurile de
vacanță ”.
Clinicianul poate răspunde: „ Ești pe drumul cel bun, iar în acea dimineață a fost
probabil un nivel scăzut de frică. Oricum ai o isto rie de -o viață cu mama ta, și o parte
din ea ar putea conține nivele mai mari de frică. Te rog să nu ajungi acolo. Bun. Nu
vreau să le declanșezi pe acelea. Deci, îți poți aminti un moment în care ai simțit frica la
un nivel scăzut, care să nu -l implice pe nici unul dintre părinți? ”.
De îndată ce clientul a produs o amintire a unei scene țintă potrivită, clinicianul ar
trebui să constate câteva detalii factuale ale scenei și să le înregistreze.
Evocarea imaginii țintă din memorie va provoca emoția indice ș i clientul o va
retrăi cum a făcut în momentul în care evenimentul s -a întâmplat de fapt. Clinicianul va
trece direct la deprinderea III, care ajută clientul să -și identifice senzațiile fizice care apar
atunci când își amintește acea imagine. Deprinderea I II este facilitată cu TABS, și din
nou clinicianul folosește semnalul ideomotor, care permite clientului un oarecare control
al procesului. Instrucțiile generale pentru deprinderea III sunt după cum urmează:
TABS on : în timp ce te concentrezi pe scena țint ă (repetă descrierea scenei) și îți
dai seama că simți (numele afectului), devii conștient de senzațiile care apar. Doar
observă care sunt acele senzații și unde anume în corpul tău le simți, și transmite -mi
când devii conștient de ele, ridicând degetul ar ătător stâng. Bine. (Clientul ridică degetul
arătător). TABS off: respiră profund, și spune -mi ce ai simțit.
Clinicianul ar trebui să înregistreze senzația și localizarea în corp în notițele
cazului sau pe schema de lucru. Fiecare client este diferit și va avea propriul său stil de

166
exprimare în numirea senzației conștientizate. In ceea ce privește afectul de frică indicat,
cuvintele descriptive ale clientului pentru senzațiile simțite de obicei transmit ideea
tensiunii. Incordarea, agitația și presiunea sun t exemple tipice. Dacă persoana întâmpină
dificultăți în numirea senzației, clinicianul o poate ghida ușor pentru a o face. Numele
senzației este important și nu ar trebui să treacă ușor peste, pentru că folosirea acestui
cuvânt va sugera senzația și poate fi folosit și pentru a provoca senzația mai târziu și
pentru a discrimina afectul asociat, în acest caz frica, de alte afecte. În situația în care
clientul a avut dificultăți în numirea senzațiilor, clinicianul poate oricând să repete
instrucțiunile faci litate TABS pentru a -l ajuta să devină conștient de calitatea senzațiilor
și pentru a le putea numi. Imediat ce senzațiile și localizarea lor în corp au fost
identificate, clinicianul trece la instalarea unei percepții ce combină afectul, senzația și
localizarea în corp. Se va descrie procesul instalării cunoașterii deprinderii III.
Percepția deprinderii III extinde o rețea neurală care constă inițial în imaginea
țintă regăsită în memorie și în emoția indice ce i se asociază. Extinderea rețelei a început
prin provocarea senzațiilor asociate și prin promovarea conștientizării acestora. Percepția
instalată acționează pentru a extinde mai mult rețeaua neurală prin asocierea imaginii
țintă cu emoția -indice și cu senzațiile asociate, într -o structură unitară mai complexă.
Următoarele instrucții generale sunt sugerate ca fiind o cale spre instalarea percepției:
TABS on: ești în timpul scenei țintă (repetă elementele descriptive ale scenei).
Devii conștient că simți același lucru (numește emoția țintă) pe care l -ai simțit atunci.
Observi din nou senzațiile din corpul tău ce însoțesc scena și emoția. Bine. Acum, te rog
repetă după mine: (numele senzației, de exemplu tensiunea) din (numele localizării din
corp, de exemplu mâna) mea îmi spune că simt (numele afectului țintă, de exemplu,
frica)”. Bine, lasă să fie atât de real pe cât se poate. TABS off respiră adânc. Eliberează –
te, și ce se întâmplă acum?
De îndată ce percepția s -a instalat, clinicianul ar trebui să obțină o validare a
procesului, pe baza scălii VoC.
Scala introdusă anterior (VoC) ar trebui folosită pentru a verifica (și pentru
clinician și pentru client) faptul că persoana a dobândit deprinderea. În situația în care
clientul susține cu siguranță că aceste senzații îi transmit faptul că simte emoția indi ce,
clinicianul poate trece la dezvoltarea unei metacunoașteri și va trece la următoarea

167
deprindere din setul AMST. Când clientul nu este capabil să ofere o validare completă,
clinicianul ar trebui să aplice o serie de tehnici care vizează starea eului, pe ntru a depăși
aspectele problematice ce împiedică VoC să ajungă la 7. Urmează instrucții generalizate
pe care clinicianul le poate folosi ca o cale pentru a provoca evaluarea:
Ești în scena țintă (repetă elementele descriptive ale scenei), pe o scară de l a 1 la
7, unde 1 este complet fals și 7 complet adevărat, cât de adevărată este afirmația,
„(Numele senzației, e.g. neliniște) în (numele localizării în corp, e.g. mâini), îmi spune că
simt (numele afectului țintă, e.g., frică)”.
Deprinderea III (identific area afectului și senzației) construiește legături între
sistemele de procesare cognitivă și cele de răspuns la evaluarea emoției. LeDoux (1996) a
arătat că în timp ce evaluarea emoției și sistemele de răspuns la emoție sunt strâns
corelate, sistemele de p rocesare cognitivă nu sunt strâns legate de sistemele de răspuns
afectiv. Atunci când i se dă subiectului un consemn de tipul: " Dă-mi imaginea unui
moment când ai simțit frică la un nivel scăzut, " sistemul mnezic declarativ al clientului
este activat. În t imp ce clientul expune verbal incidentul și clinicianul cere mai multe
detalii se activează sistemul mnezic (afectiv) implicit, producând o creștere a emoției și
senzațiile fizice ( qualia ). Cortexul cerebral senzorial este antrenat atunci când clinicianul
instruiește clientul (" Devină conștient de senzațiile din corpul tău ce însoțesc imaginea ").
Din punct de vedere neurobiologic, aceast concept inițiază construcția unui circuit
corticotalamic principal (LeDoux, 1996) ce va funcționa ca o alternativă la cir cuitul
secundar și îi oferă clientului mai multe comportamente adaptate de răspuns la emoție.
Instruind clientul să devină conștient de senzații îndrumă sistemul cognitiv să fie atent,
adică să fie conștient de ceea ce se întâmplă în sistemul afectiv.
Conștiența emoției determină depășirea nivelul limbic, probabil implicând
emisfera stângă, atunci când clientului i se cere să perceapă emoția indice prin repetarea
consemnului: " Aceste (numele senzațiilor) din (localizarea în corp) îmi spun că simt
(nume le emoției) ".
Tipul senzațiilor și localizarea în corp ce însoțesc afectul de frică variază în
funcție de client. Un client a relatat o presiune în piept, dureri epigastrice sau mâini reci.
Un altul a simțit o senzație profundă de tremur în zona toracelui, aproape de inimă. Frica
poate fi însoțită de tensiune în umeri, în picioare și în șezut pentru unii clienți, în timp ce

168
un altul va simți frica sub forma unei tensiuni în tot corpul, însă acutizată la nivelul
obrajilor și umerilor. Lista de senzații pe ca re le descriu clienții este la fel de lungă ca și
lista de clienți. Prin conectarea la qualia, fiecare client dezvoltă o experiență emoțională
unică, clinicianul trebuind să surprindă specificul și unicitatea fiecărui client. Prin
intermediul interviului i nerent în protocolul AMST, clientul experimentează faptul de a fi
"din ce în ce mai mult el însuși", adică începutul procesului de diferențiere (Bowen,
1978). Acest angajament de emoție cu clientul oferă un beneficiu indirect foarte valoros
și pentru relaț ia terapeutică, deoarece clientul devine pentru sine o persoană și nu un
diagnostic care vorbește doar despre o parte disfuncțională.
După ce a fost dezvoltat un afect și o scenă țintă și după ce s -a achiziționat cu
succes deprindere III (identificarea re lației senzație -afect), clinicianul ar trebui să treacă
la celelalte deprinderi, concentrându -se pe aceeași emoție indice. Clinicianul poate să -l
învețe pe client întregul set de deprinderi cu afectul țintă la un nivel scăzut înainte de a
aduce același afe ct la un nivel mai intens. După ce a desăvârșit setul țintă de deprinderi,
de exemplu, afectul fricii mai întâi la un nivel scăzut și apoi la un nivel mai intens,
clinicianul ar putea să schimbe focalizarea pe un alt afect. Ordinea afectelor depinde de
planul de tratament și derivă din anamneză și din obiectivele terapeutice. De obicei
terapeutul schițează o strategie terapeutică, punctând ordinea afectele -țintă, dar evită o
aderență servilă la acest plan. Clinicianul AMST ar trebui să dea dovadă de sufici entă
flexibilitate și spontaneitatea dându -i voie clientului să ghideze lucrul. Important este
important să se acopere toate afectele cheie în faza AMST din terapie: frica, furia,
supărarea, durerea, spaima, rușinea, dezgustul.
Atunci când un client manife stă o emoție și o verbalizează, clinicianul experientat
ar putea să ia o pauză scurtă în progresia deprinderilor din protocol și să -l ajute pe client
să perceapă emoția plenar și să învețe să -i facă față.
Deoarece s -a sugerat începerea AMST cu afectul de f rică, este important de
subliniat și excepție de la „regulă”. Excepția apare în situația în care clientul simte o
emoție puternică în momentul în care se începe terapia. Acesta este un caz specific în
care procesul emoțional clientului ar trebui să ghideze activitatea. Dacă persoana
verbalizează o emoție și/sau o manifestă comportamental cu intensitate, terapeutul va
lucra pe acea emoția, învațându -l pe client deprinderile de bază, folosind ca afect țintă

169
ceea ce clientul simte în acel moment într -o scenă ț intă. De exemplu, în timp ce
clinicianul își pregătește clientul pentru deprinderile III -IV, el ar putea observa că acesta
pare trist, poate din cauză că obrajii săi sau înroșit pe moment sau ochii lăcrimează. El ar
trebui să verifice dacă persoana simte î ntr-adevăr ceea ce crede el, întrebând: „ Mă întreb
ce simți acum? Mi s -a părut că -ți văd obrajii roșii pentru o clipă și se pare că ochii ți s –
au umezit. Ce se întâmplă cu tine?”. Clientul ar putea răspunde: „Oh, mi se pare trist că
sunt aici, am 26 de ani și trebuie să învăț despre sentimente, deoarece nimeni nu m -a
învățat când eram copil…”.
Clinicianul ar trebui să se adapteze la situație:
TABS On: Să ne concentrăm asupra a ceea ce ai simțit acum câteva clipe. Ești în
cabinetul de terapie. Ochii ți s -au umezit, și obrajii ți s -au înroșit. Îmi spui că te simți
trist, că ai 26 de ani și nimeni nu te -a învățat despre emoțiile tale când erai copil. În timp
ce te vezi în acea scenă, te rog să devii conștient de senzațiile din corpul tău. Bine. Nu te
grăbi, și dă -mi de știre când le -ai conștientizat prin ridicarea degetului arătător de la
mâna stângă. Bine (clientul ridică degetul). TABS Off: Inspiră adânc. Expiră și spune -mi
ce ai simțit.”
După ce clientul și -a dobândit setul de deprinderi AMST, folosind mân ia ca un
afect țintă, emoția următoare pe care clinicianul ar putea -o sugera este furia. Clientul
cunoaște acum procesul și a învățat deprinderile și de aceea clinicianul ar putea spune:
Acum că ai învățat procesul AMST pentru frică, să ne întoarcem atenți a spre o
altă emoție pe care o simt deseori oamenii, furia. Spune -mi când îți amintești să o fi
simțit la un nivel moderat, să zicem de 4 sau 5?
După ce s -a desfășurat o scenă țintă pentru afectul indice de mânie, clinicianul
continuă conform protocolului care a fost deja prezentat. Cu facilitarea TABS, clientul
este asistat să -și descopere senzațiile ce însoțesc mânia, apoi să implementeze percepția
pozitivă și cogniția pozitivă. Conștientizarea furiei este de multe ori o experiență nouă
pentru clienți, de oarece sistemele familiale și suprasistemele sociale interzic exprimarea
acesteia. Drept rezultat, ei acumulează o încărcătură mare de emoție refulată, pe care simt
că nu o mai pot gestiona; drept urmare, o refulează din ce în ce mai mult, uitând că există
și o modalitate adaptativă de a trăi și exprima furia.
Această furie cronică poate avea efectul de a bloca abilitatea clientului de a o

170
folosi într -o manieră sănătoasă. Deseori clienții poartă o povară de mânie neexprimată,
deoarece intenția de a o exteri oriza a fost negată sau pedepsită într -un anumit moment din
trecut. Mânia este menținută într -o formă excitatoare, în care este mai predispusă să fie
provocată, în comparație cu alte emoții. Această formă afectivă negată blochează
exprimarea agresivității sănătoase care folosește sinelui.
Aceeași procedură se aplică pentru toate afectele pe care clientul nu știe să le
gestioneze cu suficientă eficiență.

IV. Senzația ca semnal
Abilitatea IV (senzația ca semnal) leagă afectul -senzație identificat de desfășur area
unei imagini de legătură la pământ, o vizualizare a conexiunii dintre client și pământ.
Această imagine permite clientului să rămână legat la pământ prezent în timp ce
experimentează emoția -indicator.
Termenul procesare rapidă se referă la calea desce ndentă a lui Le Doux, o rută
directă de la receptorii perceptivi, prin talamus, la amigdală. (LeDoux, 1996). Calea
talamică este rapidă deoarece este directă. Deprinderea IV, până la VI, continuă procesul
de construire a unei rute ascendente care include c ortexul perceptiv, creând o alternativă
la ruta descendentă. Scopul acestei căi ascendente este de a preveni răspunsurile
psihologice nedorite asociate emoțiilor. LeDoux a explicat că ruta corticală funcționează
pentru a preveni răspunsurile inadecvate. In stalarea unei căi ascendente, care implică
cortexul, intervine în componentele psihologice ale răspunsului afectiv. Descărcate în
nucleul central al amigdalei, emoțiile corporale au ecou de la un capăt la altul al
sistemului psihologic (LeDoux, 1996). Cons truirea căii ascendente, prin învățarea
AMST, ajută clientul să intervină în ceea ce anterior era un răspuns emoțional automat
prin care frica devine teroare sau mânia atinge nivelul turbării. Vizualizarea legăturii la
pământ furnizează un înțeles imagisti c prin care clientul poate sta în momentul prezent un
timp suficient pentru a activa componentele corticale accesate de setul deprinderii.

Procedura pentru abilitatea IV (senzația ca semnal)
Următoarele instrucțiuni pot fi utilizate pentru a explica modul cum persoanele
atrase în procesarea rapidă deseori vor acționa necontrolat, prin activarea unor

171
comportamente impulsive, de in adapta re:
Acum, când ai identificat modul în care corpul tău îți transmite mesajele legate de
faptul că simți frica la un nivel s căzut, următoarea noastră sarcină este de a dezvolta o
imagine care îți va permite să rămâi legat la pământ și prezent în timp ce simți această
emoție. Învățând să rămâi legat la pământ și prezent, înveți să tolerezi emoția. Scopul
nostru final este de a gestiona emoțiile neplăcute dar, înainte de a putea face asta, este
necesar ca, în primul rând, să înveți să recunoști emoția și apoi să o tolerezi. Abilitatea
pe care aș dori să o înveți acum te ajută să rămâi legat la pământ și prezent în timp ce
trăieșt i o emoție. Deseori, oamenii acționează necontrolat, impulsiv, atunci când simt o
emoție negativă puternică. Aceasta, deoarece există o rută neuronală directă, care leagă
senzația de frică sau furie de un răspuns comportamental reactiv, fără a mai fi trecu t
prin filtrul rațiunii. Ceea ce vom face aici este construirea unei noi rute care te va ajuta
să eviți conduita extremă. Primul pas în construirea noii rute constă în a dezvolta o
imagine de împământare.
Resursa de împământare constă, simplu, într -o imag ine a conexiunii între sine și
pământ. După ce explică utilitatea vizualizării, clinicianul va cere clientului să furnizeze
propria imagine a acestei conexiuni. TABS nu va fi utilizat pentru a evoca imaginea.
Clinicianul va dori să folosească limbajul care dă clientului permisiunea de a dezvolta
imaginea personală, unică, a vizualizării legăturii la pământ, în același timp făcând
sugestii prin exemple de calități necesare respectivei imagini. Calitatea esențială a
imaginii constă în faptul că permite client ului să rămână legat la pământ și prezent.
Unii dintre clienți pot vizualiza ghete magnetice care folosesc câmpul gravitațional
al pământului, alții utilizează imagini ale unpr rădăcini înfipte în pământ, care dau
vlăstari în jos, în pământul de sub tălpil e lor. Unii clienți se văd stând pe pământul gol, cu
mâinile și genunchii pe sol, conectarea făcându -se prin vârful degetelor și prin palme. Cu
adolescenții și clienții care au dificultăți de vizualizare, se pot utiliza desene sau
modelaje.
Clientul va înv ăța în terapie resursa de împământare pentru a fi capabil să tolereze
afectele și emoțiile generate prin reamintirea scenei -țintă în care afectul -țină a fost
experientat. Clientul colectează din nou scena -țintă în ședințe , și recolecționează, din nou,
din imaginea produsă, afectul -țintă și senzațiile asociate, pe moment, în sesiune. Atunci

172
când clientul vizualizează desfășurarea unei imagini de împământare, el face aceasta în
sesiune , în timp ce reține în minte imaginea -țintă. Ceea ce el va fi învățat să to lereze este
afectul produs de sistemul de memorie emoțională care este atrasă din memoria explicită,
prin reamintirea incidentului.
Odată ce clinicianul și clientul au căzut de acord asupra vizualizării pentru resursa
de împământare, poate fi folosit următ orul consemn pentru a dezvolta și instala imaginea:
Clinicianul: Acum, că ți -ai făcut o imagine de legare la pământ, hai să o
dezvoltăm și să identificăm senzațiile care o însoțesc. TABS deschis. Vezi coarda ta de
lumină, precum un cablu de fibră optică, a tașată de vârful coloanei tale vertebrale. Poți
să tragi de ea pentru a te asigura că este ferm conectată. Acum, lasă coarda să meargă
în jos, direct în jos, prin scaun, prin podea, până în centrul pământului. O vezi atașându –
se acolo. Trage de ea ca să te convingi că e bine conectată. Bine. Acum, aș vrea doar să
notezi senzațiile din corpul tău care acompaniază această vizualizare de a fi legat la
pământ și prezent. Ia -ți tot timpul de care ai nevoie. Când le ai, anunță -mă prin ridicarea
degetului arătător stâng. Bine. [Clientul ridică degetul arătător.] TABS închis. Respiră
adânc. Expiră și spune -mi, ce ai simțit?
Clinicianul trebuie să obțină o auto -evaluare de la client, cu privire la validitatea
cogniției pozitive (PC): „Aceasta [numele senzației] în a mea/al meu [localizarea
corporală] îmi spune că sunt legat la pământ și prezent ”.

V. Legătura cu prezentul
Această abilitate completează ceea ce s -a învățat la pasul anterior, realizând
asocierea emoție – imagine a împământării cu o cogniție de tipul: „Pot r ămâne conectat la
prezent, în timp ce simt frica” .

Procedura pentru abilitatea V (legătura la pământ și prezent)
Abilitatea V este construită pe fundația abilitățile anterioare: afectul -țintă, scena –
țintă, vizualizarea împământării, deprinderea III (ident ificarea senzației -afect) și
deprinderea IV (senzația ca semnal). Clinicianul ghidează clientul în asamblarea acestor
componente și apoi le cimentează prin faptul că îi cere acestuia să repete cogniția pozitivă

173
a abilității V: „ Pot rămâne legat la pământ ș i prezent în timp ce simt (afectul -țintă) ”.
Repetiția este un element important în protocolul AMST. Clinicianul trebuie să -și
reamintească faptul că ajută clientul să construiască noi rețele neuronale, iar repetarea
facilitează acest proces.
Clinicianul po ate da clientului următoarea instrucțiune: „ Realizează că, păstrând
vizualizarea împământării în timp ce te vezi în scena -țintă, într -adevăr ești legat la
pământ și prezent .” Apoi, el poate instala cogniția pozitivă a abilității V, punând clientul
să repet e: „Pot rămâne legat la pământ și prezent în timp ce simt (numele afectului –
țintă).” Ceea ce urmează este limbajul general pentru dezvoltarea și instalarea abilității V
a oricărui afect -țintă:
TABS deschis. Te vezi în scena în care simți [numele afectului -țintă] . În această
scenă [se descrie scena -țintă utilizând limbajul și imaginile clientului] . Devii conștient de
[numele senzației] în al tău [localizarea corporală] care îți spune că te simți [numele
afectului] . Aceste senzații semnal îți aduc în minte i maginea de legatură cu
pământul.Bine. Simți senzația contactului ferm cu pământul, care te anunță că ești legat
la prezent. Acum, devii conștient că poți rămâne legat la pământ și prezent în timp ce
simți [numele afectului -țintă]. Te rog să repeți după min e: „Pot să rămân legat la
pământ și prezent în timp ce simt [numele afectului -țintă] .” [Clientul repetă verbalizarea.]
Bine. TABS închis. Respiră adânc. Expiră. Bine. Ce -ți vine în minte, acum?
După ce ascultă cu atenție clientul, clinicianul trebuie să so licite o evaluare a
succesului procedurii. Poate fi utilizat următorul instructaj:
Haide să verificăm progresul nostru. Păstrând imaginea cu scena -țintă și
vizualizând imaginea legăturii cu pământul, pe o scală de la 1 la 7, unde 1 este fals și 7
este adev ărat, cât de adevărată este afirmația: „Pot rămâne legat la pământ și prezent în
timp ce simt [numele senzației] ”?

VI. Poziția de observator
Această abilitate învață clientul să se detașeze de imagini, amintiri, gînduri și
senzații care însoțesc afectul din c adrul scenei -țintă. Anterior, clienții se identificau total
cu aceste modalități afective, comportându -se ca și cum ar fi propriile lor emoții.
Abilitatea a șasea se constituie în baza celei de -a treia, a patra și a cincea. Când clientul a

174
pus în aplicare abilitatea a patra, resursa bazală, și a afirmat, prin abilitatea a cincea,
capacitatea sa de a rămâne conectat la prezent în timp ce trăiește afectul -țintă, acesta
poate acum ,,remarca” gîndurile, amintirile, și afectele asociate cu afectul -țintă din
poziția de observator. Această poziționare față de rezultantele minții sale promovează
disocierea de materialul amintit; abilitatea permite clientului să iasă în afara problemei și
să o observe, creând astfel un context mai larg al situației. Crearea unui cont ext mai larg
extinde structura sinelui.

Procedura pentru abilitatea VI (poziția de observator)
Abilitatea VI se referă la capacitatea clientului de a se observa pe sine însuși de pe
o poziție detașată. Abilitatea prezintă elemente comune cu noțiunea de „ dualitate
hipnotică” (Nadon, D’Eon, McConkey, Laurence, & Perry, 1988; Spanos, de Groot,
Tiller, Weekes, & Bertrand, 1985) în care subiecții supuși regresiei hipnotice au raportat
că se simt deopotrivă copil și adult, privindu -se pe ei înșiși în timpul reg resiei de vârstă.
Capacitatea dezvoltată prin abilitatea de a fi observator a fost, de asemenea, denumită
„observarea sinelui” sau „a fi martor la sine”. Wolinsky (1991) utilizează termenul de
asistare procesului promovat în abilitatea de auto -observare. A cesta sublinia faptul că „în
momentul în care ai pășit în afara problemei pentru a observa, ai creat un larg context
pentru sensul și soluționarea ei” (p.61). În acord cu Wolinsky, asistarea este o experiență
unificatoare, care se opune disocierii neuropsi hismului. El explică faptul că în asistare
„accentul este plasat pe conștiența și conștiința de sine, facilitate de poziționarea psihică
în spatele activităților în curs” (p. 62). Abilitatea de notificare promovează detașarea, o
capacitate ce contracarează prinderea în plasa experienței a multor adulți -copii a căror
părinți au fost absorbiți de sine (Brown, 2001). Mulți indivizi par a nu fi capabili să -și
observe sinele, sub formă de gânduri, simțuri, percepții, emoții. Este posibil ca această
calitate de a bsorbire de sine să fie echivalentă cu absența abilității de a -și observa sinele.
Acest lucru apare când un individ lipsit de abilitatea de a se observa, trebuie mai întâi să
achiziționeze capacitatea de a rămâne legat la pământ și prezent, înainte ca abil itatea să
poată fi căpătată. Această abilitate contribuie semnificativ la structurarea sinelui.
Încurajarea este extrem de folositoare în această etapa a terapiei deoarece clienții
pot simți disconfort atunci când sunt rugați să păstreze o emoție negativ ă. În mod

175
obișnuit, nervozitatea sau tristețea ating faza acută, deoarece clientul este rugat să
mențină vizualizarea resursei de împământare în timp ce experimentează nivelul scăzut al
emoției disturbatoare și apoi „doar notează” gânduri, senzații, imagin i, amintiri, impulsuri
și comportamente asamblate cu scena -țintă.
Următoarele instrucțiuni generale furnizează un cadru general pentru abilitatea
VI.
TABS deschis. Te vezi în [se descrie scena -țintă]. Devii conștient de [numele
senzațiilor] în al tău/a t a [localizarea corporală] care îți spun că te simți [numele
afectului ]. Aceste senzații îți semnalizează să -ți utilizez i [numele imaginii de
împământare]. Te vezi folosind -o. Bine. Simți [numele senzației și localizarea corporală]
care te anunță că ești le gat la pământ și prezent. Realizezi că poți rămâne legat la
pământ și prezent în timp ce simți [numele afectului -țintă]. Acum, realizezi mai departe
că poți doar observa ceea ce simți [numele afectului -țintă]. Tu poți doar privi [se
enumeră cognițiile, afe ctele, senzațiile, amintirile, etc.]. Bine. Acum, te rog să repeți după
mine „Pot doar să observ că simt [numele afectului -țintă].” [Clientul repetă cogniția
pozitivă.] Bine. TABS închis. Respiră adânc. Expiră și spune -mi, ce -ți vine în minte,
acum?”
După ce ascultă cu atenție ce spune clientul, clinicianul poate solicita o evaluare
personală pentru validarea cogniției pozitive, prin întrebarea: „Păstrând imaginea scenei –
țintă, pe o scală de la 1 la 7, unde 1 este fals și 7 adevărat, cât de adevărată este
afirmația <<Pot doar să observ că simt [numele afectului -țintă]>>” . Valoarea pe scala
VoC indicată de client trebuie înregistrată.

VII. Reglarea
Abilitatea VII furnizează clientului imaginea unor procese de auto -reglare. Există
două tipuri majore de reglare, un ul care acționează în direcția diminuării intensității
emoționale (mecanisme de feedback negativ) și unul care conduce la intensificarea
emoțiilor (prin mecanisme de feedback pozitiv). Prin facilitarea furnizată de TABS,
clientul învață să diminueze intens itatea unei emoții negative precum frica, sau să
intensifice bucuria.

176

4.3. Un model psihoterapeutic feminist -sistemic de intervenție în cazurile
cuplurilor violente

4.3.1. Introducere
O dată ce terapia de cuplu și familie și -a extins și îndeplinit scopu l prin aducerea
unor probleme sociale precum violența, abuzul asupra copiilor, incestul, în cabinetul de
terapie, aspectele violente din viața intimă au devenit din ce în ce mai vizibile. Acest fapt
a condus la dezbateri puternice în legătură cu modalitate a de a gândi, organiza și conduce
procesul terapeutic cu aceste categorii de clienți.
Vom prezenta un model metateoretic (forma revizuită a materialului publicat în
Turliuc și Tobolcea (coordonatori), Violența în familie: între stigmatizate, acceptare
socială și interven ție terapeutică , Editura Universită ții „Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2008) care încorporează diferențele de gen în ideile de bază ale terapiei de cuplu și
familie, derulat în cadrul Institutului Ackerman de Goldner et al. (1990 ) care și -au
asumat o dublă viziune : înțelegerea caracteristicior și diferențelor de gen în ceea ce
privește violența domestică și o abordare dublă : cea feministă și cea sistemică. Aceste
perspective i -au îndrumat către o viziune susținută de cercetările timpurii și anum e, cea
conform căreia relațiile în care femeile sunt abuzate nu sunt unice, singulare, ba mai
mult, viziunea exemplifică îndeaproape stereotipurile de gen care structurează relațiile
intime dintre bărbați și femei în general. Speranța autorilor a fost că, dacă am putea
renunța la premisele nefuncționale despre gen și putere care întăresc aceste relații
periculoase, am putea întrerupe cercul violenței și am putea ajuta ca relațiile amoroase să
devină mai sigure pentru femei și mai puțin amenințătoare din per spectiva bărbaților.
Autorii au încercat să depășească unele puncte de vedere reducționiste asupra
bărbaților ca simpli abuzatori și asupra femeilor care se complac în propria lor
victimizare prin simplul fapt că nu părăsesc relația de cuplu violentă. Ace astă perspectivă
cataloghează bărbatul ca pe un simplu tiran iar femeia ca fiind masochistă , ipostaze ce îi
privează pe amândoi de valențele umane, păstrând în același timp totuși o fărâmă de
adevăr.
Cu scopul de a analiza mai profund acest gen de relații , Goldner et al. (1990 ) au

177
decis să se testeze în primul rând pe ei înșiși, pentru a vedea dacă este posibil să
menținem această poziție “dublă” în terapia cuplurilor care se confruntă cu problema
violenței. Am putea privi problema violenței din ambele pe rspective? Ce ar putea ajuta în
stoparea violenței? Cum s -ar putea traduce, din perspectivă clinică, acesată dublă
ipostază? Este congruentă intervenția terapeutică cu poziția feministă asupra violenței?
Se poate interveni eficient, menținându -se, același timp, poziția sistemică?
Selectând cupluri ai căror parteneri au dorit să participe la terapia (comună) de
cuplu, terapeuții și -au asumat unele riscuri pe deplin cunoscute. Dintr -o perspectivă atât
profesională cât și politică, există multiple argumente puternice care susțin că utilizarea
în terapie a grupurilor de agresori și a grupurilor suport pentru victimele violenței
conjugale, reprezintă cea mai indicată strategie terapeutică . Totuși, psihoterapia de cuplu
este posibilă, dacă sunt depă șite câteva aspecte sensibile ridicate de terapia cazurilor de
violență domestică:
1. depășirea viziunii reducționistă a circularității disfuncționale a cuplului violent în
care agresorul/barbatul este considerat un tiran fără scrupule iar femeia maltratată
o victimă m asochistă. In terapie se creează circularitatea responsabilității :
agresorul este responsabil de violență și intimidare iar victima este responsabilă
pentru protejarea propriei persoane și a copiilor.
2. modul de definire a problemei: există o problemă comun ă care necesită a fi
rezolvată și aproape inevitabil trimite către o responsabilizare mutuală a celor doi
parteneri (după principiul sistemic). Această construcție neagă însă realitatea
socială conform căreia bărbatul este mai puternic decât femeia, distor sionare care
anulează efectul procesului terapeutic (după principiul feminist). De aici
paradoxul terapeutic: dacă partenera s -ar comporta ca și cum ar fi egala
bărbatului, exprimându -și opiniile și sentimentele în mod liber, s -ar supune unui
pericol ulter ior sesiunii terapeutice (Rubin, 1978). Dacă se protejează atât pe sine
cât și relația, pe care din anumite motive dorește să o mențină, terapia este
neautentică și fără valoare.
3. acceptarea contractului terapeutic prin care violența fizică este total inter zisă în
timpul procesului terapeutic (învățarea tehnicii time -out).
4. clarificarea relației de semi -confidențialitate

178
5. elucidarea posibilelor mesaje contradictorii pe care partenerii le -ar putea primit cu
privire la procesul terapeutic (avertismente puternice împotriva terapiei de cuplu,
presiuni familiale cu privire la menținerea sau disoluția cuplului etc.)
6. invitarea în terapie a familiei de origine
7. separarea femeii victime de partenerul agresor atunci când considerăm că acest
lucru se impune în vederea prot ejării sale și eficientizării procesului therapeutic

Subiecții, bărbați și femei, proveneau din din toate segmentele societății
americane, fiind arhitecți, profesori, artiști, asistenți sociali, mici întreprinzători, șomeri,
“bolnavi mental” și alte pers oane cu disabilități psihice și sociale severe, familii cu un
nivel ridicat de trai. Pentru unii dintre clienți, aceasta a fost prima lor experiență
terapeutică (sau prima în care au adus în atenție problema violenței în relația de cuplu),
alți subiecți fă când parte deja din “sistem”, incluzând adăposturi, grupuri de agresori,
instanțe de judecată etc. În unele cazuri, principalul factor declanșator în producerea și
menținerea violenței a fost abuzul de substanțe; alte relații nu au avut la bază utilizarea
drogurilor sau a alcoolului, ori utilizarea lor moderată nu a constituit un factor
declanșator în apariția acestei probleme.
Deși aceste diferențe în mod evident au modificat poziția de intevenție și
strategia,s – au evidențiat mai multe puncte comune decât diferențe cu privire la structura
psihică a agresorilor și tocmai aceste puncte comune urmează a fi dezbătute și prezentate
în materialul de față.
Din acest motiv, în contextul prezenței acestor categorii de subiecți și a acestor
întrebări și idei, au torii au încercat să clarifice și să redefinească multe dintre acele
întrebări și dileme timpurii. Rezultatele muncii lor se sintetizează sub forma următoarelor
idei:
1. S-a pornit de la recunoașterea faptului că diferențele de gen constituie o
realitate soci ală și că femeile care sunt abuzate de către bărbați devin
victimele lor. Comportamentele lor formează patternuri reciproce și
complementare care creează ciclul violenței domestice.
2. De pe un nivel etic, deontologic, agresorul este considerat responsabil de
violență și intimidare, iar victima responsabilă pentru protejarea propriei

179
persoane,.
3. Controlul social este necesar pentru stoparea violenței deoarece violența este
un act criminal pentru care sancțiunile legale sunt necesare și potrivite.

Goldner et al. (1990 ) și-au adresat în același timp o nouă întrebare de ordin moral:
pentru a cerceta psihologia actelor violente și a relațiilor agresive de cuplu, nu am dat din
nou posibilitatea agresorilor de a se manifesta violent? În punerea ambilor parteneri pe
poziții egale, întrucât fiecare are o psihologie aparte, nu i -am făcut automat părți ale unei
relații periculoase pe care nu o considerăm egală? Răspunsul a fost evident, nu.
Prin urmare, Goldner et al. (1990) au decis să păstreze poziția dublă, argumentând
că un anumit nivel al descrierii și explicitării fenomenului nu îl exclude automat pe
celălalt. Pentru a afirma că violența, dominarea, subordonarea și victimizarea sunt aspecte
care țin de psihologic, nu înseamnă că ele nu se înscriu în același timp și î n categoria
materi moralului sau legalului. Cu alte cuvinte, dezvoltarea unei explicații psihologice a
violenței nu presupune ruperea de alte puncte de vedere explicative.
În altă odine de idei, violența poate fi explicabilă, dar nu poate fi scuzată și poa te
sau nu fi iertată. Acest fapt depinde numai de victimă. Pentru psihoterapeuți, ceea ce
contează este sensul oferit circumstanțelor care produc violență, în așa fel încât părțile
implicate în procesul terapeutic să conlucreze la înlăturarea patternurilor agresive și
implicit la stoparea violenței.
Un demers util din punct de vedere clinic presupune înțelegerea agresivității
masculine ca fiind un instrument și simultan un act de manifestare. Instrumentalitatea sa
constă în faptul că violența reprezintă o p uternică metodă de control social. Un bărbat își
poate impune voința și extinde aria privilegiilor și a drepturilor într -o relație, abuzându -și
sau lovindu -și soția. Eventual, tot bărbatul își poate impune punctul de vedere printr -o
tonalitate mai crescută sau printr -o anumită expresivitate a feței. Din acest punct de
vedere, violența este o strategie de intimidare în slujba dominației masculine, o strategie
pe care un bărbat o alege în mod conștient. De pe un alt nivel, violența poate fi înțeleasă
sub form a unui act impulsiv de manifestare. Adesea este resimțită de bărbat ca fiind o
experiență represivă la adresa femeii, finalizată cu un anumit sentiment al pierderii.
Considerăm că ambele variante sunt adevărate: agresivitatea masculină este atât un

180
impuls de putere cât și o strategie conștientă de control, înspăimântare și confiscare a
puterii femeii victime, în lupta dintre ei.
Aceste două puncte de vedere constituie părți ale unei matrici explicative a
acestor relații periculoase, dominate de trăiri cintr adictorii ca dragostea și ura, controlul și
dependența, remușcarea și cinismul.
Modelul lui Goldner et al. (1990) îmbină mai multor abordări terapeutice:
psihodinamice, a învățării sociale, sociopolitice și sistemice. Aspectul psihanalitic
implică incursiu ni asupra unor idei, credințe și reprezentări interne a sinelui și a celorlalți,
care uneori sunt în afara ariei de cercetare, dar care, în momentul analizei profunde a
situației problematice, constituie premise importante pentru înțelegerea acestor legătu ri
agresive în relațiile de cuplu. Dimensiunea învățării sociale se focalizează asupra
modului în care acești subiecți particulari și -au socializat pozițiile specifice genului. La
nivel sociopolitic , sunt incluse toate aspectele politice externe diferenția toare între bărbați
și femei, poziția subiectivă a bărbaților cu privire la drepturi, privilegii și permisiunea de
a conduce femeile, precum și poziția subiectivă a femeilor conform căreia trebuie să
servească bărbații. În cele din urmă, la nivel sistemic , autorii evaluează secvențele
tranzacționale, în special tehnicile de feedback pozitiv care întăresc cercul vicios al
violenței și care sunt cauze imediate ale escaladărilor agresivită ții verbale și fizice, dar și
a procesului circular negativ care cuprind e familiile de origine ale membrilor cuplului
conflictual, cadrul terapeutic și servicii sociale care constituie un sistem de menținere a
problemei.

4.3.2. O perspectivă feministă asupra agresivității în cuplu
Privind din perspectiva teori ei feministe, Goldner et al. (1990) au examinat
caracteristicile de gen ce definesc o relație în care femeia este supusă abuzului psihologic.
Analizând factorii care conduc la violența manifestată de bărbați asupra partenerelor lor,
precum și cei care susț in atitudinea delăsătoare a femeilor victime cu privire la propria lor
siguranță, s -au clarificat o serie de aspecte referitoare la structura relațiilor bărbați -femei
în condițiile sociale prezente.
Studiul a pornit de la anumite aspecte teoretice cumula te de -a lungul celor
douăzeci de ani de școală feministă și de la premisa de bază că genul este o categorie

181
metapsihică care, în orice cultură, prescrie o divizare artificială a lumii în masculin și
feminin. Majoritatea limbilor sunt elaborate în funcție d e gen; toate elementele
semnificative ale lumii sociale, naturale și spirituale sunt diferențiate lingvistic în funcție
de gen; mitologiile diferitelor culturi scot în evidență simboluri specifice fiecărui gen.
Astfel,construcția genului și a diferențelor de gen este nu doar un proces psihologic cu rol
social; este în același timp un principiu universal al vieții culturale care se manifestă în
sine în psihologia individuală, contextul metapsihic și ideologia socială.
Într-un articol clasic, antropologul fe minist Rubin (1978) menționa : “Diviziunea
muncii în funcție de sex poate fi privită ca un tabuu prin care bărbații sunt diferen țiați
net de femei, tabuu care divide sexele exclusiv în două categorii și mutual crează
genul….departe de o exprimare a difere nțelor naturale, identitatea de gen exclusivă
suprimă similaritățile naturale.”
Această interdicție cu privire la similaritățile dintre genuri operează silențios și
puternic în relațiile dintre bărbați și femei. Structura patriarhală a puterii și privileg iile
sociale de care bărbatul beneficiază, îl îndreptățesc pe acesta să experimenteze umilința
asupra partenerei și pedeapsa asupra acesteia, dacă îndrăznește să conteste prerogativele
și poziția masculină.
Teoriile contemporane cu privire la dezvoltarea identității de gen definesc “genul”
ca fiind o structură psihică profund internalizată. O prezum ție ar fi că achizițiile de gen
reprezintă mai degrabă un proces de învățare socială decât o exprimare și manifestare a
unui dat natural. Mai mult decât atât, c ercetările recente subliniază faptul că identitatea de
gen se stabilește și se consolidează între 12 și 23 de luni; mai devreme decât a putut fi
demonstrat, a devenit evident faptul că dezvoltarea identității de sine și achizițiile de gen
sunt interiorizat e la o vârstă timpurie. Cu alte cuvinte, personalitatea și identitatea de gen
se dezvoltă împreună, co -evoluând și determinându -se reciproc. În acest sens, genul nu
este doar o “achiziție” a copilului, ci creează și un conflict al reprezentării de sine și a
ceea ce va deveni copilul. Contextul social al acestui proces este definit de către
teoreticienii identității de gen (Chodorow, 1978) în termenii unui fenomen de “asimetrie
parentală” . Din moment ce femeile sunt principalele persoane care se ocupă de cre șterea,
îngrijirea și educarea copiilor, atât băieții cât și fetițele trebuie să -și inițieze procesul de
formare și definire a personalității, definindu -se pe sine într -un context în care

182
relaționează exclusiv cu o persoană feminină. Acest scurt episod soc ial în care bărbații
dețin în mod tradițional un rol marginal, este considerat a avea consecințe decisive în
crearea și dezvoltarea personalității de gen.

În timp ce structura psihică a unei fete se dezvoltă în cadrul unei relaționări cu o
persoană “exact ca ea”, băiatul își construiește identitatea prin prisma unei experiențe
caracterizată prin diferențiere.
Pe fondul întâietății mamei în viața timpurie a unui copil și absenței unei relații
echivalente cu tatăl, însușirea rolului masculin implică negarea aspectelor feminine. Într –
adevăr, după cum Greenson (1968) și alții au argumentat, pentru băieți, aceste diferențe
de gen devin un mijloc de separare și un proces de dez -identificare cu propriile mame. Cu
alte cuvinte, imaginea băieților d espre sine se construiește pe fondul negării: “Nu sunt
precum mama mea, nu sunt femeie.” Din perspectiva celor mai multe teorii ale identității
de gen, aceste negări din copilărie creează probleme pentru întemeierea psihologică a
masculinității, astfel în cât, în momentul în care băiatul ajunge la vârsta maturității și
devine bărbat, această structură de gen este potențial amenințată în orice moment de
RELAȚIA PARENTALĂ CU MAMA:
însușirea rolului masculin implică negarea aspectelor feminine
(”Nu sunt ca mama, nu sunt femeie, dar simt ca ea.”)
+
RELAȚIA PARENTALĂ CU TATA :
însușirea rolului masculin implică similitudinea cu aspectele masculine
(“Sunt ca tata, sunt b ărbat, dar sunt dominat. ”)
+
RELA ȚIA MARITALĂ A PĂRINȚILOR:
model de tip patriarhal
(“Băr batul trebuie să -și domine soția.”)
+
RELAȚIA MARITALĂ A PĂRINȚILOR:
model de tip patriarhal
(“Femeia trebuie să se supună bărbatului.”) CONCLUZIE: poziție paradoxală (superioritate -inferioritate) – atitudine ambivalentă
(“Imi plac femeile (calde, dar s upuse), dar este periculos să simt ca ele (pentru că sunt
bărbat și trebuie să domin)!”)
Discurs
social

183
aspecte ale experienței maternale, ale identificării timpurii și ale separării timpurii. Ideea
este că, di n moment ce întâi mamele și, mai târziu, femeile, rămân niște personaje în jurul
cărora se nasc amintiri cu privire la ce ar trebui renunțat pentru a deveni bărbat, nu sunt
deloc surprinzătoare concluziile unor cercetări conform cărora băieții mențin o anu mită
dihotomie cu privire la diviziunea între sexe, comparativ cu fetele și că tații și -au însușit
mult mai rigid stereotipurile de sex decât mamele.

Din moment ce fata nu poate moșteni “mantia puterii” de la cea care nu o deține,
uneori este nevoită să -și însușească puterea “de dincolo de tron”. Parcursul străbătut
pentru a deveni femeie este condiționat de necesitatea de a învăța acest rol, ceea ce
Benjamin (1988) numea prin femeie “un obiect pentru satisfacerea dorințelor
masculine”. În loc să fie o p ersoană în căutarea identității de sine, o femeie adeseori este
nevoită să se transforme într -un “subiect ca și obiect”, proces care poate deseori conduce
către o stare de rebeliune.

RELAȚIA PARENTALĂ CU MAMA:
însușirea rolului feminin implică similitudinea cu aspectele feminine
(”Sunt ca mama, sunt femeie, dar nu -mi place.” )
+
RELAȚIA PARENTALĂ CU TATA:
însușirea rolului feminin implică interdicția aspectelor masculine
(“Nu sunt ca tata, sunt femeie, dar mi -ar place să domin.” )
+
RELAȚIA MARITALĂ A PĂRINȚILOR:
model de tip patriarhal
(“Femeia trebuie să se supună bărbatului .”) CONCLUZIE: poziție paradoxală (inferioritate -superioritate) – atitudine ambivalentă
(“Nu-mi plac bărbații ( dominatori) , dar vreau să fiu (privilegiată) ca ei!”)
Discurs
social

184

Circularitatea agresivității în cuplu

Pornind de la aceste analize, bărbații și femeile formează relații de atașament în
cadrul cărora fiecare trebuie să identifice la celălalt capacități pe care le -a pierdut. Aceste
căutări deseori se transformă în complementarit ăți problematice de care terapeuții
sistemici de familie se lovesc în procesul de terapie al cuplurilor și care sunt adeseori atât
de dificil de modificat. În opinia noastră, acest lucru este posibil numai atunci când ambii Activarea emoțională
a idealului feminin
de protecție și vindecare “ÎÎmmii cceerr ssccuuzzee//IIaarrttăă–mmăă!”
(exprimarea vulnerabilității) Diminuarea disonanței
cognitiv -emoționale și acti
varea nevoilor de atașament Activarea comportamentelor de
protecție și reconfortare 1. O persoana agresivă=slabă=>trebuie
ajutată
2. Evitarea (auto )blamării Agresivitate fizică Acutizarea disonanței
cognitiv -emoționale Accentuarea criticilor (jignire/umilire)
Reactivarea comportamentului
afectiv de tip masculin Actualizarea emoțiilor
puternice de afecțiune:
IUBIRE -DEPENDENȚĂ Accentuarea maxi mă a
comportamentelor de reconfortare
OOBBSSEERRVVAAȚȚIIII::
•În prima parte are loc procesul de escaladare a conflictului până la apariția violenței fizice
••În partea a doua apare fenomenul alianței (re -afilierii)

185
membri ai cuplului se angajează în a depăși aceste bariere rigide ce țin de diferențele de
gen și când își pot tolera reciproc similaritățile și diferențele de gen. Acest scop implică
pentru parteneră să câștige un sens al independenței sale și să -și stabilească sau
restabilească capacit atea de individ al societății. Pentru partener însă, scopul terapiei
implică să -și recunoscă și să -și accepte propriile nevoi de dependență și în același timp,
să învețe cum să empatizeze cu experiența subiectivă a partenerei, cu nevoile și dorințele
sale așa cum sunt definite de ea însăși și nu după cum le percepe el.
În timp ce o astfel de transformare solicită implicarea ambilor parteneri în
rezolvarea aspectelor problematice ale relației, în cazul relației în care bărbatul își
agresează partenera proce sul terapeutic aduce în atenție o temă în plus. În aceste
circumstanțe, bărbatul agresor trebuie să tolereze și să recunoască sensul propriei
slăbiciuni, poate pentru prima dată. Din moment ce sensul conferit propriei puteri și
autonomiei psihice reprezint ă o iluzie, susținută prin negarea propriilor nevoi de
dependență și controlul manifestat asupra partenerei, el s -ar putea simți amenințat dacă ar
începe să -și privească partenera ca de la egal la egal (care l -ar putea părăsi, dezaproba sau
completa din an umite puncte de vedere). Chiar și inconștient, el se poate opune pornirilor
partenerei de a deveni independentă, deși ar avea cele mai bune intenții în acest sens.
Într-adevăr, pentru bărbații care apațin acestei categorii, teama de dezintegrare a cuplului
este atât de mare, încât aceștia vor încerca să prevină această ruptură prin orice mijloc
posibil.
Dacă femeia e nevoită să -și nege sensul propriei îndreptățiri în fața unei asemenea
intimidări, ea trebuie să -și acopere vocea care vine din interiorul ei și să accepte tacit
mesajul cultural. Oriunde s -ar întoarce, ar auzi că violează normele culturale dacă refuză
să-și mulțumească bărbatul. Când într -adevăr își revendică dreptul de a -și trăi și
recunoaște propria experiență, propria sexualitate, nevoia și dreptul de a fi și se simți
protejată, acest fapt îl poate conduce pe partener la reacții exagerate, chiar la violență. El
o poate amenința că o părăsește, transmițând semnale de superioritate socială și
economică; sau poate deveni violent folosindu -se de puterea psihică asupra sa. Femeia
poate deveni confuză cu privire la imaginea pe care o are despre sine și el despre ea, deși
a crescut într -o cultură care a recunoscut poziția și drepturile masculine, fapt care o poate
conduce la tăcere și acceptarea cons trucției sociale, implicit a faptului că poate fi lovită.

186
Pornind de la aceste explicații, terapia în cazul cuplurilor care se confruntă cu
problematica violenței conjugale, trebuie să ofere un context în care diferențele de putere
între cele două sexe să nu fie acceptate și recunoscute, diferențe care definesc dreptul
bărbatului de a domina și obligația femeii de a se supune.

4.3.3. Perspectiva masculină
Premisele de gen în ceea ce privește masculinitatea rămân rigide în conștiința
acelor sisteme famili ale în care bărbații se manifestă violent față de partenerele lor de
viață. Aceste supoziții, cum ar fi de exemplu cea legată de faptul că bărbatul trebuie să fie
mai puternic decât femeia și că nu are voie să fie trist sau înspăimântat, se află în conflic t
direct cu realitatea psihologică. Bărbații, asemeni femeilor și copiilor, adeseori
experimentează sentimente de dependență, teamă, tristețe și nevoie reală de protecție. Din
moment ce interzicerea acestor sentimente puternic “feminizate” se resfrânge nu doar
asupra vieții publice a bărbatului cât și asupra celei intime, sarcina psihologică a negării
este permanentă. Din acest motiv, intimitatea poate deveni periculoasă. Atunci când
teroarea bărbaților de a nu fi suficient de diferiți de femei îi copleșeș te, violența devine
principalul mijloc de a evidenția și accentua diferențele de gen și putere.
Interdicția aceasta de a deține sentimente “nebărbătești” este transmisă bărbaților
prin toate canalele culturale. În munca terapeutică cu bărbații agresivi, s-a urmărit
transmiterea transgenerațională a acestor interdicții și modalitățile în care ele au
compromis toate relațiile tată -fiu și mamă -fiu.
Aruncând o privire întâi asupra bărbaților cu rol de tați, s -au stabilit anumite
ipoteze conform cărora, în a ceste familii, fiul dezvoltă convingerea că dragostea tatălui
său este contingentă propriei definiții a masculinității. Într -un anumit caz, de exemplu,
modelul oferit de tatăl său a fost ca niciodată să nu -și arate temerile, în altul a fost sfatul
de a rip osta împotriva oricărei ofense aduse familiei, în altul, niciodată să nu asculte
opinia femeii, în altul, mereu să folosească intimidarea fizică și psihică. Faptul că mulți
dintre tații acestor bărbați demonstrează atitudini violente și agresive, subliniaz ă
caracterul condiționat al iubirii purtate partenerilor de viață, aspect transformat cu
ușurință într -o formă de brutalitate.
Întrucât acești fii au crescut cu convingerea puternică că trebuie să fie bărbați și

187
nu să -și demonstreze afectivitatea față de soție, aceștia și -au omorât în cele din urmă
inclusiv propria vulnerabilitate. Experiența copilăriei alături de proprii tați a fost atât de
limitată și condiționată, încât a dat naștere unui intens dar profund sentiment de
condiționare a relației cu parte nera viitoare. Oricum, din moment ce interdicțiile culturale
și dinamicile familiilor particulare l -au determinat să adopte o poziție deschisă și
mutuală de imposibilitate în menținerea unei relații cu figura paternă, acești aoameni sunt
nevoiți să -și for meze simbolic o relație cu tatăl. Cu alte cuvinte, în loc să fie “cu tatăl” ei
ajung să fie “precum tatăl”.
Goldner et al. (1990) prezintă cazul lui Raymond, care și -a descris propriul tată
ca fiind “un bărbat dur, dur atât din punct de vedere emoțional cât și din punct de vedere
psihologic”. Totuși, în momentul în care a fost întrebat de terapeut “Ai apreciat această
duritate?” , întâi a tăcut după care a afirmat “Nu….nu cred….. am puțin respect în ceea
ce-l privește pe tatăl meu. În cele din urmă, am re ușit să afirm tot timpul că am puțin
respect față de el, fapt pe care i l -am comunicat inclusiv lui. Dar acum nu mai știu dacă
acest lucru este adevărat. Acum am ajuns să mă întreb, din moment ce îi semăn foarte
mult stilului său, dacă nu cumva, într -un mo d tacit, am gândit că procedează corect.
Chiar și așa, în acele momente îl uram…”.
Beneficiind de o astfel de copilărie marcată de exigențe extreme cu privire la
conformitatea față de diferențele de gen, bărbații precum Raymond intră în relația de
cuplu cu constrângeri imposibile („Niciodată nu trebuie să trăiesc frica, să cunosc
nevoia, să respect punctul de vedere al unei femei”). Paradoxal, aceste idei s -au
demonstrat nefuncționale chiar și după experiența copilăriei în care a trăit diferite
anxietăți și a putut percepe anumite lucruri prin ochii unei femei. Mai mult, în relația pe
care o are cu so ția în prezent, tendința de a încălca aceste mesaje este vizibilă aproape
oricând.
Goldner et al., (1990) sublinia faptul că Raymond, un om fără prieteni, fără o
slujbă și cu o relație extrem de nefuncțională cu soția și proprii copii, a acceptat să vină în
terapia de familie după ce și -a lovit soția. A fost motivat de amenințarea soției că îl
părăsește dacă nu -și rezolvă problemele legate de manifestările agresi ve. În timpul
terapiei s -a observat că Raymond, de câte opri s -a aflat în situația de risc de a -și asculta
soția sau de a se lăsa convins de opinia ei, a devenit agresiv. Deci violen ța a fost

188
facilitată de situațiile în care soția s -a aflat pe punctul de a-l face să cedeze în luarea unor
decizii sau de momentele de slăbiciune în care bărbatul experimenta sentimente de tip
feminin. Chiar și după ce a în țeles aceste contexte vulnerabile pentru sine, clientul a
continuat să lupte împotriva soției pentru a deț ine monopolul și poziția de putere.
In cele mai multe cazuri, mamele acestor bărbați nu au putut să -i ajute pe aceștia
să-și construiască o relație pozitivă cu tații lor. De fapt, s -a observat că pattern -ul
disfuncțional consta în ac țiunea fiului agresat d e către tată de a format coaliții cu mama
împotriva violenței acestuia. De exemplu, un fiu descria cum mama manifesta sentimente
de mândrie față de el în ceea ce privea atitudinea de ripostare la agresiunile tatălui; altul
susținea cum devenise favoritul m amei pentru atitudinea de “bărbat” pe care o
demonstrase comparativ cu fratele său; altul povestea cum mama sa întotdeauna îl proteja
pe fratele său mai mic în timp ce pe el îl încuraja să lupte cu tatăl său.
Astfel, în multe dintre aceste cazuri, legăt ura creată între mamă și fiu se trasformă
într-o coaliție ascunsă împotriva tatălui. Din acest motiv, cei doi trăind experiența
subjugării, ocupă același nivel în ierarhia puterii familiale. Totuși, relației create între ei
este contradictorie. Mama, întru cât reprezintă unul din rolurile parentale, menține o
poziție superioară în ierarhia familială, în timp ce fiul, prin prisma faptului că este bărbat
într-o casă de tip patriarhal, este deseori considerat a se afla într -o poziție superioară celei
pe care o deține mama, deși este al doilea părinte.
Această legătură paradoxală adeseori pune băieții într -o poziție imposibilă. În
timp ce, în calitate de copii, încă au nevoie de protecția și grija mamei lor, deseori simt
nevoia de a se comporta precum niște “bărb ați” care să susțină atitudinea tatălui în raport
cu mama. Astfel, dacă se coalizează prea mult cu mama, riscă să nu pară suficient de
bărbați în ochii acestora și să nu mai beneficieze de aprobarea și respectul lor.
Realitatea demonstrează că în astfel de experiențe, băieții simt nevoia de a -și
susține mamele și se aliază cu ele, deși în același timp și -ar dori o apropiere cu tații. Ei
sunt martorii suferinței și nedreptăților la care sunt supuse mamele și trăiesc în multe
feluri o anumită loialitate dar î și doresc cu înfocare, în același timp, să formeze pereche
cu puternicul și criticul tată. Astfel, acești copii formează și dezvoltă atitudini
ambivalente, alianțe ascunse cu ambii părinți, pe care nici ei înșiși nu le pot înțelege și
gestiona corespunzăto r.

189
Psihoterapeu ții care s -au implicat în această cercetare (id., 1990) au încercat să
înțeleagă în ce măsură aceste loialități parentale conflictuale sunt implicate în
transmiterea patternurilor violente și atitudinile pe care acești bărbați le vor manife sta în
viitor față de partenerele lor de viață. Oscilația constantă între devoțiunea “feminină” și
dominația “masculină” ce caracterizează și atitudinea ambivalentă de mai târziu față de
partenerele de viață, atitudine atât de des prezentată și comentată în literatura de
specialitate, poate fi privită ca și un conflict al unei loialități scindate.

4.3.4. De-structurarea momentului violent
Pentru a opri șirul acestor secvențe periculoase, autorii au dezvoltat o strategie de
intervenție care “destructure ază ” procesul psihologic care generează ciclului violent.
Psihoterapeu ții sistemici abordează episodul agresiv ca fiind o pseudo -soluție la
contradicțile pe care bărbații violen ți le experimentează în ceea ce privește sentimentele
lor de dependență, teamă sau tristețe. În viziunea lor, aceste sentimente sunt de neacceptat
și nu le permit să socializeze corespunzător viziunii pe care o au asupra masculinității.
Într-adevăr, atunci când agresorii relatează starea pe care o au înaintea unui moment de
violență , ei aduc în atenție momentul de luptă între sentimentele specific masculine și
feminine.
Goldner et al., (1990) descrie un exemplu în care un terapeut deconstruiește
momentele dinaintea unei explozii violente. Întrebările sunt adresate rar și repetate,
separând momentele descrise de bărbat în cele care țin de prezent și cele care țin de
trecut. Este cazul unui tânăr luptător care locuiește departe de casă, este căsătorit,
înstrăinat și îndepărtat de familia soției sale, fără slujbă și dependent financiar de venitul
soției sale. Acesata din urmă l -a amenințat că -l părăsește dacă nu renunță la crizele sale
de violență. Ședința de consiliere urmează după o luptă de 24 de ore între cei doi. De
îndată ce ajunge la terapeut el menționează că are nevoie de valium , “pentru că mă doare
capul și mă simt îngrozitor!”. Soția amintește că a fost amenințată de soțul său, care i -a
interzis totodată să meargă la muncă. Discutând doar cu el în prima parte a sesiunii,
acesta a menționat că furia sa a izbucnit în momentul în care soția vorbea la telefon cu
tatăl său.
Terapeutul : Ați auzit că……

190
John: Nu, chiar mi -a spus el la telefon. Într -un moment în care eu nu spuneam nimic
deoarece…mi -am spus mie însumi…ca ar fi cea mai mare greșeală pe care aș putea -o
comite…
Terapeutul : Vocea socrului tău a răsunat în mintea ta până în dimineața următoare,
când ai încercat să -ți oprești soția să te părăsească? I -ai spus ceva lui în acea seară?
John : I-am spus…Ascultați -mă, domnule B., niciodată nu aș răni -o pe fiica dvs. Este
soția mea și o iubesc. El mi -a răspuns atunci…Aș vrea să știi că dacă ai răni -o, sunt în
stare să dau acel telefon….mi s -a făcut rău în momentul în care a spus asta. Nu ar fi
trebuit să spună asta. Dacă intenționa să mă lovească, tot nu ar fi trebuit să -mi spună
asta, întrucât soția mea acum este…..
Terapeutul: Ceea ce ai simțit tu în acea seară a fost o combinație de furie și teamă…..
John: După cum vă spuneam, tată său este un bărbat în vârstă de 70 de ani. Omul este
într-o stare fenomenală, sănăto s precum un cal, arătos și are o mulțime de oameni care
roiesc în jurul său. Dacă ar fi avut vârsta de 50 de ani, aș fi mers direct la el și l -aș fi
rănit atât de tare încât nu ar mai fi putut merge niciodată. M -aș fi dus până la el și aș fi
curățat podeau a cu el pentru că și -a permis să imi amenințe viața. Da, eram foarte furios
în acel moment.
Terapeutul : Mai simți încă ce ai simțit în momentul acelui telefon?
John: Îmi vine să mă lovesc cu capul de perete chiar aici pentru că sunt atât de necăjit
din cau za sentimentelor pe care le trăiesc acum. Adică…..simt doar….Luati -i ca exemplu
pe cei doi fii ai lui. Aceștia nu au făcut niciodată nimic pe cont propriu în toată viața lor.
Au fost cuprinși în afacerea tatălui lor și așa au reușit în viață. Eu, dimpo trivă, am fost și
în situația în care mi s -au introdus 26 de copci; mi -au spus că dacă continui să lupt voi
muri. Nu puteam respira. Aveam 26 de copci în cea de -a doua rundă și am continuat să
lupt. Am luptat pentru viața mea și mi -am rupt ambele mâini. Ad ică, am luptat pentru
viața mea. Am luptat pentru a -mi ajuta familia să beneficieze de toate și apoi…..
Povestea lui include acum două familii, cea a soției și propria familie. Povestea
legată de familia soției îl macină teribil întrucât tânărul nu reuș ește să ajungă la același
nivel social cu aceasta iar socrul său îl amenință cu contactarea unor criminali
profesioniști care să -i facă rău. Astfel, în viziunea psihoterapeu ților sistemici, aceste
amenințări reprezintă de fapt propriile sentimente ale socr ului său de neputință și ascund

191
dorința acestuia de a părea încă puternic. Povestea proprie a tânărului include încercări
disperate de a lupta pentru familia sa și de a culege, deocamdată, doar eșecul.

Terapeutul : Deci, aceste sentimente ți -au venit în m inte înainte de a încerca să -și oprești
soția să meargă la muncă? Respingerea demonstrată de familia sa și sentimentul că nu ai
făcut ce ți -ai fi dorit pentru propria ta familie?
John: …
Terapeutul : Deci, în acea dimineață când te -ai trezit, ai simțit cu m sângele îți năvălea
prin vene? – Este acel foc pe care l -ai simțit unul care te îndeamnă să lupți pentru viața
ta, pentru propria ta familie și să -i demonstrezi soției și familiei sale că poți fi un bărbat
adevărat?
John : Lupt chiar acum! Toată viața am luptat pentru părinții mei, ca ei să poată avea o
casă frumoasă și totuși încă nu am reușit acest lucru. Fapt care mă deranjează teribil.
Deși sunt recunoscut la un nivel ridicat în lumea profesională, nu mi -aș putea permite să
mă întorc acum și să -mi cum păr chiar și gumă de mestecat…
Terapeutul : Deci, în acea dimineață în care te -ai trezit și aveai în gând aceste idei de
luptă pentru familia ta și împotriva opiniei familiei soției, ea te -a anunțat că trebuie să
plece la muncă. Ce s -a întâmplat atunci?
John: Atunci i -am spus…Nu…Nu mergi la muncă…Nu vei ieși din casă întrucât ei pot lovi
în noi!
Terapeutul : Și ce ți -a răspuns dânsa atunci?
John : Oh, da…chiar mă duc…M -a provocat! Dar de fapt, nu dânsa m -a provocat….ci
părinții ei. Ei au fost.
Terapeutul : Deci, deși provocarea vine în mod direct de la soția ta, de fapt părinții ei
sunt responsabili. Ei sunt de părere că tu ești un ratat din moment ce numai ea trebuie să
meargă la muncă?
John : Am 25 de ani. Nu am 35. Din moment ce provocarea a fost lansată, nu -mi pasă că
vine din partea unei persoane sau a a mai multora. ..Ea avea o anumită voce. Când am
auzit, l -am auzit de fapt pe bătrânul său vorbind.
Terapeutul : Cum ai descrie acea voce?
John : Era ceva care m -a tăiat efectiv precum o lamă de cuț it. Cu tatăl său nu poți avea o

192
discuție pentru că el are întotdeauna dreptate! Tu ești cel care se înșeală. Vezi, acesta
este motivul pentru care nu reușesc niciodată…Nu ai dreptate, Jack….ești precum o
lumină…nu vreau să par așa, dar presiunea devine atâ t de puternică acum, întrucât îmi
doresc să întorc lucrurile și să îmbunătățesc situația pentru toată lumea. Și nu reușesc
să fac asta. E ca și cum aș lupta într -o bătălie deja pierdută, fapt care mă omoară de -a
dreptul.
Terapeutul: Deci, în dimineața re spectivă când te -ai trezit speriat și furios, ai auzit
vocea tatălui său care spunea că ai dezamăgit ambele familii. În asta de fapt a constat
provocarea?
Se poate observa cum clientul se luptă cu sentimentele confuze, fiind prins între
dorința de a obțin e aprecierea din partea ambelor familii și situa țiile în care de fapt se
simte rănit, înspăimântat și umilit. “ Mă zbat din greu ..” este expresia care îi evidențiază
cel mai bine stima de sine. Încearcă să fie considerat o persoană demnă de admirația celor
două familii și nu să aibă sentimentul că ar putea fi abuzat, rănit sau desconsiderat.
În timpul procesului de deconstrucție, psihoterapeutul a discutat foarte puțin
despre furia îndreptată asupra soției sale; incidentul care o implică pe aceasta este pra ctic
ascuns ca urmare a evidențierii celorlalte aspecte care l -au deranjat și au condus către
această explozie a manifestării violente. Trei voci sunt proeminente: vocea soției, vocea
socrului său și cea a propriului tată. Aceste voci dau naștere unor idei de care acest client,
precum majoritatea bărbaților, devine profund preocupat: deținearea unei poziții distincte
în sistemul familial, obținerea unei poziții semnificative pe scara sociale, recunoașterea sa
ca fiind un bărbat puternic și inexistența orică rui sentiment de teamă din partea sa. În
esență, acestea nu reprezintă decât lupta sa interioară, teama sa de a nu eșua și dorința sa
de a reuși.

4.3.5. Poziția femeii victimă
Una din preocupările centrale ale demersului terapeutic a fost explicarea rolu lui
participativ al femeii în relația violentă. În calitate de teoreticieni sistemici, autorii
studiului nu au acceptat descrierea femeii ca simplă victimă lipsită de apărare, însă și
noțiunile de “circularitatei” sau, “beneficiile secundare ale simptomulu i” trebuie privite
și înțelese cu foarte mare precau ție.

193
Cu scopul de a introduce victima în definirea problemei, dar nu cu cel al blamării
sale, terapeu ții au încercat să înțeleagă motivele pentru care aceste femei nu părăsesc
relațiile abuzive deși nu su nt dependente financiar și din ce motiv nu devin capabile să -și
impună propriile puncte de vedere de și de multe ori preferă să nu cedeze din punct de
vedere verbal în fața partenerilor, deși sunt conștiente că se supun unor situații de risc.
Pentru a ne da o ideea despre cât de greu le este acestor femei să găsească
răspunsul la aceste întrebări, Goldner et al., (1990) subliniază câteva exemple: “ De fapt,
cred că nu vreau decât să înțeleg de ce stau în această relație. Chiar nu știu. Mă tot
gândesc dacă nu o fi ceva în neregulă cu mine ”, sau ”Dick îmi spune că îi reproșez
absolut tot și că de fapt eu sunt cea nebună. Adevărul este că sunt nebună pentru că aleg
să stau cu el, dar… chiar nu cred că eu sunt cea nebună în relația asta. Poate sunt, dar
eu nu văd l ucrurile așa”.
Puterea care leagă și menține această relație a devenit mai misterioasă pentru
psihoterapeuți în momentul în care au descoperit că aceste femei nu erau chiar timide, cu
o imagine de sine scăzută, victime fragile. Erau victimele unor relații violente dar în
aproape toate cazurile erau femei care dețineau puternice puncte de vedere și demonstrau
un acut simț al puterii. Această reprezentare falsă a terapeu ților s -ar putea datora teoriilor
revizioniste ale dezvoltării curentului feminist și al p sihologiei feministe, care au devenit
foarte puternice în ultimii ani. Punctul central în terapiile cu femeile victime este ideea
conform căreia un puternic simț al sinelui trimite la o reală identitate feminină prin
intermediul abilităților femeii de a co nstrui și menține relații cu ceilalți. Acest model
cognitiv și comportamental a fost moștenit de către fiice de la mamele lor, a căror viziune
asupra obligațiilor femeii constă în conservarea relațiilor cu ambele familii și păstrarea
unității familiale ind iferent de costurile personale. Astfel, atât mama cât și fiica, ajung să –
și aprecieze stima de sine în funcție de succesul sau eșecul în formarea relațiilor, oferirea
atenției, grijii și siguranței celuilalt, “câștigarea” celeilalte persoane.
Din nou Goldn er et al., (1990) ilustrează cele discutate cu cazul lui Sarah, un
copil care a fost bătut (asemeni mamei sale) de către un tată alcoolic și care în prezent
este agresată de către soțul său Mike, și care povestește: “Din momentul în care m -am
implicat în a ceastă relație alături de Mike, am avut sentimentul că este precum un copil
care suferă. Am considerat că cea mai bună modalitate de a menține această relație este

194
să încerc să -l ajut să aibă o mai bună imagine despre sine”. Astfel, chiar și în condițiile
propriei sale victimizări, Sarah, dincolo de interesele și siguranța sa în această relație, își
poate umaniza agresorul și se poate devota îngrijirii sale.
Pornind de la această mărturisire, s -a obținut o redescriere pozitivă a motivației
care susține păst area și menținerea într -o relație violentă. Pentru Sarah sau alte femei
asemeni ei, motivul de a rămâne într -o astfel de relație nu ține de un caracter slab,
dependență morbidă sau masochism, ci e mai bine înțeles ca o afirmare a idealului
feminin: pentru a păstra anumite legături de atașament, pentru a vindeca și pentru a avea
grijă de celălat, indiferent de eforturile și pierderile sale. După cum afirma o altă femeie:
“Am stat într -o astfel de relație 20 de ani, deși am știut după prima săptămână că este o
greșeală…și asta pentru că <fetele reușesc să facă să meargă o relație>”. În aceste
condiții, a nu renunța la o astfel de relație ține de sentimentul de mândrie al femeii și de
respectul de sine.
Privită dintr -o altă perspectivă, opțiunea femeii de a r ămâne într -o relație în care
este agresată, maltratată, o protejează pe aceasta de sentimentul de vină de a renunța la
rolul său curativ și protector. Mai specific, din moment ce femeile sunt învățate să fie
atente la nevoile celorlalți, capacitatea lor em patică le oferă un bagaj substanțial de
cunoștințe legate de dependența fragilă a persoanelor care le agresează. Deseori, acest
fapt înseamnă că ele nu pot scăpa de sentimentul că părăsind relația, ar trăda termenii
acesteia. După cum mărturisea o altă cli entă, “Am devenit confuză. Știu că este un bărbat
bun. De asemenea, știu că poate fi și rău. Dar când e bun, e bun. Mi -e tamă că dacă l -aș
părăsi ar putea gândi despre mine <Ce fel de femeie ești! Privește ce mi -ai făcut>.” (id.,
1990) . Astfel, o femeie ca re-și părăsește partenerul violent poate să rămână cu ideea că a
negat prerogativele masculine și a așezat interesele proprii pe primul loc.
Pornind de la aceste dispoziții culturale care țin de diferențele de gen și care
creează presiuni asupra femeii de a-și nega propria identitate și propriile nevoi,
psihoterapeu ții au fost interesați să urmărească modul în care acestea au fost transmise de
la o generație la alta. S -a demonstrat că, așa cum bărbații agresivi provin din familii în
cadrul cărora ei înșiși au fost victime ale violenței domestice, abuzați, sau supuși unor
modele patriarhale exagerate, în mod similar multe femei provin din familii cu structuri
patriarhale puternice. În multe dintre cazuri, mamele au deținut poziții și roluri extrem de

195
submisi ve față de soții lor; în alte cazuri, ierarhia bazată pe diferențele de gen s -a inversat
iar mama a fost cea care a preluat poziția superioară în fața tatălui. Dar, indiferent dacă
ierarhia puterii a fost sau nu una convențională, credințele familiale menț ionează că
“bărbatul este cel care trebuie să fie la cârma familiei” și deține o poziție mult mai
puternică decât cea a soției. Astfel, deși statutul mamelor era elevat sau obedient, aceste
fete au suferit un soi de neglijare existențială prin faptul că au crescut în familii în care
femeile sunt subestimate, într -un climat de intimidare și format în baza unor credințe
conform cărora bărbatul trebuie să domine femeia, chiar dacă nu demonstrează concret
această capacitate și atitudine.
Comună povestirilor ace stor femei este descrierea unei familii în cadrul căreia
unei femei nu îi este permis să se plângă de poziția sa. Fiicele au fost crescute în spiritul
unor valori conform cărora a iubi înseamnă a renunța la sine. Deși cele mai multe dintre
femei, în recons truirea trecutului lor, își pot aminti câteva mijloace prin care familiile lor
le-au suportat și, în cele din urmă, tolerat pornirile de independență, femeile intervievate
nu păreau să -și amintească din trecutul lor asemenea episoade. Ele descriau sentimen te
care nu au contat pentru ceilalți, decât în măsura în care acestea implicau grija față de
nevoile celorlalți. Oricum, multe cliente își aminteau de părinții lor ca fiind foarte critici
și aspri cu ele, pe motiv că nu “oferă” suficient, dorințele lor de independență fiind
considerate aberante, iar intențiile lor de diferențiere sau separare erau considerate
distructive sau adevărate acte de nebunie.
Prin explorarea contextul politic în care aceste dispoziții de gen sunt legiferate,
Goldner et al., (1990) a reușit să clarifice modalitatea prin care “feminitatea” a devenit
problematică și contradictorie pentru femei. Privind întâi la relația mamă -fiică, s -a
presupus că fiicele ale căror mame au fost deseori dominate în căsniciile lor, au fost
prinse într -o dilemă dureroasă. Ele au fost nevoite să -și construiască o identitate feminină
într-un context de sentimente intense contradictorii legate de propria mamă: furie și
simpatie, admirație și frustrare etc. Problema pentru aceste fete era că, din dorința de a
păstra o relație maternă pozitivă puternică, ele trebuie să devină precum mamele lor și
astfel să accepte premisele despre ceee ce înseamnă să fii femeie și care le -au transformat
în victime pe mamele lor încă de la început. La fel ca și în studiul asupra b ărbaților,
aceste femei au fost prinse într -o imposibilă legătură de loialitate. A fi loiale mamelor

196
implica să îndure un anumit fel de subjugare personală și socială, în timp ce deschiderea
manifestată către tată însemna un act de trădare al mamei și impl icit al propriei persoane.

4.3.6. Alianța
Alianța este un aspect unic al relației de cuplu întrucât ea acționează pentru a
susține și asigura o reconsolidare a acesteia după consumarea unui episod violent. Este
experimentată de ambii parteneri ca fiind o legătură existen țială puternică, dar, deoarece
este resimțită deseori ca fiind rușinoasă, bolnăvicioasă și regresivă, de cele mai multe ori
rămâne un secret, un fapt ascuns inclusiv fa ță de psihoterapeut.
Puterea acestei legături are potențialul de a com bate cel mai antiviolent program:
cu cât anumite forțe din afară încearcă să dezbine cuplul, cu atât anumite forțe din interior
mențin cei doi parteneri împreună. În mod cert, nici unul dintre aceștia nu va vorbi
deschis despre legătura sa de atașament sau nu-i va recunoaște puternicele și profundele
sentimente față de sine, atunci când relația devine atât de stigmatizatoare în ochii
celorlalți. Din moment ce adevărata natură a legăturii rămâne adeseori un adevărat mister,
chiar și pentru protagoniștii înși și, ei vor rămâne fideli în această structură în ciuda
oricăror interdicții. Dacă psihoterapeutul nu va putea lucra cu dualitatea aceastei
puternice legături, atunci există riscul major ca relația de cuplu să se transforme într -o
coaliție secretă împotriva celor din exterior, inclusiv a terapeuților.
Din aceste motive, în debutul terapiei cu aceste cupluri, se monitorizează orice
descriere și apreciere pozitivă a relației și se încurajează aceste comentarii ca fiind parte a
procesului terapeutic. Creând sp ațiu acestui tip de dialog colaborativ, terapeu ții
dezamorsează o pare din puterea secretului de cuplu. Acest lucru facilitează și auto –
înțelegerea anumite valori specifice ale femeilor agresate, deoarece de multe ori ele au
sentimetul că explicațiile lor și-au pierdut importanța și sensul și le-au abandonat. Se simt
confuze și trăiesc un acut sentiment de rușine întrucât doresc să rămână într -o relație care
le produce atât de mult rău. Fără a găsi o inten ție pozitive în spatele acestui
comportament aparent aberant, aceste femei sunt vulnerabile în fața unor mesaje sociale
și uneori psihologice puternice, care le determină pe aceste femei să trăiască încă odată o
situație paradoxală, în care dacă părăsesc rela ția de cuplu violentă sunt judecate de către
societate, iar dacă rămân în relațiile “bolnăvicioase” sunt neîn țelese de psihoterapeu ți.

197
Aceste standarde întotdeauan culpabilizează victima, care trebuie să accepte o
caracterizare a sa ca fiind masochistă, aparent bolnavă sau doar jucând rolul unei
persoane nebune. Generând o explicație diferită, care oferă o descriere pozitivă a
participării sale în această relație, femeia dezvoltă un anumit sentiment al demnității, care
îi oferă posibilitatea de a alege, eventual de a rămâne sau părăsi această relație în t ermeni
total diferiți.
În timpul terapiei cu aceste cupluri, s -a lăsat deschisă posibilitatea femeii de a
spune cu propriile cuvinte de ce preferă să râmână alături de bărbatul care o agresează,
clarificându -se mesajele paradoxale (frica de consecin țe divorțului, dar și sentiment de
iubire pe care nici ea însăși nu reușește să -l înțeleagă). În mod similar, bărbatul poate fi
confuz în legătură cu faptul că își brutalizează partenera de cuplu și simte nevoia de a -i
controla întreaga viață. Deseori, acesta a re o viziune dublă, caracterizată pe de o parte de
ipostaza de persoană decentă și bună, iar pe de altă parte de cea a bărbatului care simte
nevoia de a se comporta irațional și de a distruge oamenii care îl iubesc.
În cadrul procesului terapeutic se aju nge la înțelegerea factorilor care unesc atât
de puternic două persoane într -o astfel de relație. Procesul evidențierii unor încărcături
afective puternice ale celor doi parteneri devene practic partea centrală a terapiei.
Poveștile de viață ale acestor bă rbați și femei sunt narațiuni încărcate de durere și
dezamăgire. Totuși, în timp ce cuplul povestește istoria relației sale, în mod deosebit
debutul acesteia, perdeaua se ridică. Este ca și cum între cei doi s -ar fi creat o conexiune
electrică, o legătură care îi menține împreună în ciuda agresiunii și violenței nebunești.
Inițial și implicit, relația de cuplu este privită ca fiind opusă celei din familia de origine și
chiar din lumea socială ca atare. Urmărind cursul povestirii fiecărui partener, se poate
observa cum fiecare dintre cei doi parteneri se afla în căutatea unei soluții magice de a se
elibera de povara imperativelor legate de diferențele de gen experimentate în familiile de
origine. Ei se află în căutarea unei “ieșiri” și, asemeni multora dintre noi, au gasit -o în
ipostaza unei iubiri romantice. Fiecare dintre cei doi parteneri a crezut că și -a întâlnit
perechea potrivită, cu care se completează reciproc.
În demersul terapeutic, un aspect aparte îl constituie în țelegerea perioadei de
atracție i nițială, în care ambii parteneri au activat convingerea că ar putea depăși structura
rigidă legată de conformitatea sinelui față de genul aparținător, care le -a fost atât de bine

198
întipărită încă din copilărie. Pentru bărbatul care a fost nevoit să -și nege sau să -șI
suprime orice nevoie sau vulnerabilitate, relația în sine a reprezentat o provocare de a -și
reclama satisfacerea acestor nevoi fără a fi nevoit să recurgă la dezonorarea partenerei
sale. După cum mărturisea unul dintre clien ți: “Alice mi -a accept at slăbiciunile și
sensibilitatea. În fața mamei mele trebuia mereu să demonstrez că sunt bărbat și
niciodată unul slab ”. La fel, pentru femeile care au fost crescute în spiritual
conformismului, dominației și al tăcerii, această relație le -a oferit în mod demn
posibilitatea de a -și face auzită vocea. Conform spuselor lui Sarah “Mike îmi respectă
opinia așa cum nimeni altcineva nu a făcut -o vreodată”.
Revolta împotriva interdicțiilor și normelor legate de diferențele de gen, conduc la
credința conform căr eia o relație este o alegere unică, total separată de lumea exterioară.
Puterea și pericolul acestei false evadări sunt reflectate de un alt exemplu pe care îl
subliniază Goldner et al. (1990) prin afirma țiile lui Joe și Alice, un cuplu care își susține
sentimentele puternice, în ciuda faptului că Alice s -a prezentat cu urme vizibile și adânci
ale violenței îndreptate împotriva sa în această relație.
Joe: Poate că într -un anumit punct ajungem să ne certăm îngrozitor de tare, dar în
același timp sunt momente în care ne acceptăm reciproc sută la sută. Ea îmi acceptă
sensibilitatea și slăbiciunea, spre deosebire de mama mea și îmi oferă calea liberă în
sensul dezvoltării mele conform propriei dorințe.
Alice : Nu realizez de ce există o anumită legătură între min e și el și nu între mine și
altcineva. Nu știu de ce este acest lucru un adevăr, dincolo de faptul că îmi permite să -i
văd slăbiciunile. Chiar și așa, nu -l percep precum o amenințare. Își permite să mi se
arate ca fiind o persoană vulnerabilă, privilegiu p e care nu l -am mai avut niciodată.
Cred că asta consolidează relația noastră. Aceasta a condus la nașterea unei legături
între noi care durează până astăzi, așa lezată cum a ajuns.
Nu ar trebui să ne surprindă faptul că, deși aceste relații sunt formate pornind de
la speranța că dragostea poate învinge și depăși experiențele copilăriei bazate pe normele
de gen, totuși nu pot supraviețui interdicțiilor și normelor culturale din viața cotidiană.

4.3.7. Concluzii
Modelul terapeutic descris de Goldner et al . (1990) a încercat să pătrundă în

199
infrastructura relațiilor în care bărbații își agresează partenerele de cuplu. S -a descoperit
faptul că, în cazul acestor cupluri, abuzul și coerciția co -există cu sentimentul înțelegerii
și al prieteniei într -un mod unic și în același timp dureros. Numai după ce mesajele
paradoxale ale legăturilor bazate pe diferențele de gen vor fi identificate și
metacomunicate, membrii cuplului vor putea ie și din blocajul psihologic, ob ținându -și
pentru prima dată libertatea de a se vi ndeca de iluzie și de a schimba termenii unei relații
de cuplu.
Dragostea și violența în relațiile amoroase sunt două concepte care se împletesc și
în experiențele cotidiene și care sunt din ce în ce mai des mediatizate datorită numărului
de astfel de situ ații. Tragedia apare însă în situațiile în care aceste manifestări se
finalizează cu uciderea victimei sau uneori chiar a agresorului, în urma unei autentice
lupte pe viață și pe moarte.
Dincolo de explicațiile teoretice cu privire la diferențele de gen, normele culturale
și poziția bărbatului în fața femeii care îl îndreptățesc pe acesta să facă din partenera sa o
victimă a abuzului fizic, psihic, emoțional și uneori chiar sexual, modelul lui Goldner et
al. (1990) aduce în atenție o serie de aspecte legat e de explicația psihologică a acestor
manifestări agresive, o explicație a motivațiilor în virtutea cărora femeile preferă să
rămână în aceste relații care le distrug, viziunea terapeutică asupra acestei probleme
precum și anumite propuneri și idei de inte rvenție.
Am mai adăuga doar că acest fenomen nu este explicat doar din punct de vedere
psihologic (punând accent pe experiența formării de sine, a identității proprii masculine
sau feminine într -o lume caracterizată de impunerile diferențelor de gen), ci ș i printr -o
serie de factori care țin de nivelul de cultură, de nivelul bunăstării sociale și inclusiv de
normele legislative care pot condamna corespunzător sau nu, aceste manifestări.
Poziția disfunc țională a ambilor parteneri de cuplu are rădăcini adânc i în
experiențele timpurii ale copilăriei și în preluarea (incon știentă) a modelelor
comportamentale parentale, grefate pe o trăire profundă a paradoxului non -terapeutic .

Bibliografie

200
Ainswoth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., Wall, S. (1978). Patte rns of attachment: a
psychological study of the strange situation . Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Amirou, R. (2003). Cosiderați psihosociologice asupra noțiunilor de agresivitate și
frustrare comparativă . In G. Ferré ol și A. Neculau (eds.) , Violența. Aspecte
psihosociale , Polirom, Iași.
Ariès, Ph. ( 1962). Căsătoria indisolubilă. I n Ph. Ariès și A. B éjin, Sexualități occidentale ,
Antet , Oradea .
Babcock, J. C., Waltz, J., Jacobson, N. S. & Gottman, J. M. (1993). Power and violence:
The relationship between communica tion patterns, power discrepancies and
domestic violence. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 61 (1), 40 -50.
Bacchus, L., Mezey, G., Bewely, S. (2006). A Qualitative Exploration of the Nature of
Domestic Violence in Pregnancy. Violence Against Wo men, 12(6), 588 – 604.
Bancro ft, L., Silverman, J. G. (2002). The batterrer as parent . Thousand Oaks: Sage
Publications.
Bandura, A. (1973). Aggression: A Social L earning Analysis . Prentice Hall, Englewood
Cliffs, NJ.
Bandura, A. (1977 ). Social learning th eory. Englewood Cliffs, Prentice -Hall.
Bateson, G. (1972). Steps to an ecology of mind . New York: Ballantine Books.
Benjamin, J. (1988). The bonds of live: psychoanalysis, feminism and the problem of
domination . New York: Pantheon Books.
Berkowitz, L. (1989). Frustration -aggression hypothesis : Examination and reformulation.
Psychological Bulletin , 106, 59 -73.
Bologh, J. (1985). The dark side of Love: blue and white collar wife abuse . HMSO Press,
London.
Bowen, M. (1978). Family Therapy in clinical practic e. Aronson , New -York.
Brehm, S.S., Kassin, S.M. (1990). Social Psychology . Houghton Mifflin Company,
Boston.
Brown, N. (2001). Children of the self -absorbed: a grownup guide to getting over
narcissistic parents . New Harbinger , Oakland, CA .
Browne, K., Her bert, M. (1999). Preventinf family violence . Wiley, Chichester, New
York…
Bushman, B.J., Baumeiste r, R.F., Phillips, C.M. (2001). Do People Aggress to Improve
Their Mood? Catharsis Beliefs, Affect Regulation Opportunity, and Aggress ive
Responding . Journa l of Personality and Social Psychology , 81, 17 -32.

201
Campell, J.(2002). Intimate Partner Violence a nd Physical Health Consequences. Arch
Intern Med ., 162, 1157 – 1163 .
Carter, B., McGoldrick, M. (1988 ). The Changing Family Life Cycle: A Framework for
family Therapy , Gardner Press, New York.
Cavanagh, K. (2003). Understanding Women's Responses to Domestic Violence.
Qualitative Social Work , 2, 229 – 249.
Cavanaugh, M.M., Gelles, R.J. (2005). The Utility of Male Domestic Violence Offender
Typologies. New Directio ns for Research, Policy, and Practice. Journal of
Interpersonal Violence , 20 (2) , 155-166.
Chodorow, N. (1978). The reproduction of mothering . University of California , Berkeley .
Cicchetti, D., Acker man, B. P., Izard, C. E. (1995). Emotions and emotion re gulation i n
developmental psychopathology. Development and Psychopathology , 7, 1 -10.
Cobia, D.C., Robinson, K., Edwards, L. (2008). Intimate Partner Violence and Women's
Sexual Health: Implications for Couples Therapists . The Family Journal , 16.
Collins, R ., Coltrane, S. (2001). Sociology of Marriage and the Family . Second Edition,
Nelson -Hall Publishers, Chicago.
Cunningham, A. (1998). Theory -derived Explanations of Male Violence against Female
Partners: Literature update and related implications for treat ment and
evaluation . http://www.lfcc.on.ca/pubs.htm
Curic, I, Văetiși, L. (2005). Inegalitatea de gen: violența invizibilă . Eikon, Cluj Napoca.
Delpeut, H. (2002). Inner and outer voices in therapeutic conce rsations . Tijdschrift voor
psychotherapy, 28, 351 -354.
Devoe, E.R., Smith, E. (2002). The Impact of Domestic Violence on Urban Preschool
Children. Batte red Mothers’ Perspectives. Journal of Interpersonal Violence ,
17(10), 1075 – 1101 .
Dijkstra, S. (2000). Met vallen en opstaat. Hoe vrouwen en mannen betekenis geven aan
geweldservaringen uit hun kindertijd . Academisch proefschrift, Delft: Eburon.
Dobash, R.E., Dobash, R.P. (1979). Violece against Wives : A case against Patriarchy .
Open Book, London.
Dobash, R. E., Dobash, R.P. (1987). Violence towards wives. I n J. Orford (ed.), Coping
with Disorders in the Family , Guiford Press, Surrey.
Dollard, J., Doob, L.W., Miller, N.E., Mower, O.H., Sears, R.R. (1939 ). Frustration and
Agression , Yale University Press, New H aven.
Dragomirescu, V.T. (1976). Psihosociologia comportamentului deviant . Editura
Științifică și Enciclopedică, București.

202
Dutton, D. G., Golant, S. K., Pijnaker, H. (2000). De partnermishandelaar, een
psychologisch profiel . Bohn Stafleu van L oghum , Houte n.
Federal Ministry for Family Affairs, Senior Citizens, Women and Youth BMFSF. (2004).
Health, Well – Being and Personal Safety of Women in Germany. A representative
Study of Violence against Women in Germany. Summary of the central research
results, Berli n.
Feldman, C.M., Ridley, C.A. (2000). The Role of Conflict -Based Communication
Respponses and Outcomes in Male Domestic Violence toward Female Partne rs.
Journal of Social and Personal Relationship , 17(4 -5), 552 – 573.
Fonagy, P., Moran, G. S., Target, M. (1993). Agression and the psychological self .
International Journal of Psychoanalysis , 74, 471 -485.
Fonagy, P., Target, M. (1997). Attachment and reflective function. Their rol in self –
organisation . Development and Psychopathology , 9, 679 -700.
Fonagy, P. ( 2001). Attachment theory and psychoanalysis . Other Press , New York .
Fridjia, N. H. (1993). Moods, emotion episodes, and emotions. I n M. Lewis și J.M.
Haviland (Eds.), Handbook of emotions , New -York: Guil ford Press.
van Gael, M. (2002) . De missing link tus sen trauma en borderline ptoblematiek. Een
benadering vanuit de hechtingstheorir . Tijdschrift v oor psychotherapie , 28, 365 –
385.
Gelles, R.J. (19 83). An excenge/control theory. În D. Finnkelhor, R. Gelles, G. Hotaling
și M. Straus (eds.), The Dark Side of F amilies: current Family Violence Research ,
Sage, Beverley Hills, CA.
Gelles, R.J. (19 87). Family Violence . Sage, Beverly Hills, CA.
George, C., Kaplan, N., Main, M. (1996). The Adult Attachment Interview . Department of
Psychology, Uni versity of Californi a, Berkeley.
Gil, D. (1978 ). Societal violence in families. I n J.M. Eekelaar și S.N. Katz (eds.), Family
Violence , Butterworth, Toronto.
Giles -Sims , J. (1983) . Wife Beating: A Systemic Theory Approach . Guilford. New York.
Gilmore, D. E. (1994). De man als mythe , Rainbow Pocket , Amsterdam .
Goldner, V., Penn, P., S heinberg, M., Walker, G. (1990). Love and violenve: gender
paradoxes in volatile attachments, Family Pro cess, 29, 343 -354.
Goldstein , A.P. Rosenbaum, A. (1985). An evalution of the self -esteem of ma ritall y
violent men: family relations. Journal of Applied Family and Child Studies , 34(3),
425-428.
Goode , W. (1971) . Force and violence in the family. Journal of Marriage and the

203
Family , 33, 624 -636.
Gomperts, W. (2000). Dyscivilisatie en dysmentalisatie . De ontsporing van het
civilisatieproces psychoanalytisch bezien, Tijdschrift voor psychotherapie , 6, 193 –
213.
Gorde, M. W., Helfrich, C.A., Finlayson, H.,M. (2004). Trauma Symptoms and Life Skill
Needs of Domestic Violence Victims. Journal of Interperson al Violence , 19, 691 –
708.
Gottman, J. M. (1999). The marriage clinic . Norton & Company , New York .
Greenson, R. (1968). Dis-identifying from mother: its special importance to the boy .
International Journal of Psychoanalysis , 49, 370 -374.
Hanks , S.E., Rosen baum , C.P. (1978) . Battred women: Study of women who live wi th
violent, alcohol -abusing men. American Journal of Orthopsychiatry , 47: 291 -306.
Hanmer, J. (1989). Women and policing in Britain. I n J. Hanmer, J. Radford și E.A.
Stanko (eds.), Women, Policing and Male Violence: International Perspectives,
Routledge, London.
Hearn, J. (1998). The violence of men . Sage Publication, London, Thousand Oaks, New
Delhi.
Heiskanen, Markku, Piispa, Minna. (1998). Faith, Hope, Battering. A survey of Men’s
Violence again st Women in Finland , Helsinki.
Humphreys, C., Mullender, A., Thiara, R., Skamballis, A. (2006). Talking to My
Mum’.Developing Communication Between Mothers and Children in the
Aftermath of Domestic Violence. Journal of Social Work , 6(1), 53 – 63.
Ilut, P. (1995). Familia – cunoaștere și asistență . Editura Argonaut, Cluj -Napoca.
Ilut, P. (2005 ). Sociopsihologia și antropologia familiei . Polirom, Iași .
Ituarte, S. (2007). Neurological and Physiological Impact of Abuse. In Nicky Ali
Jackson, Encyclopedia of D omestic Violence (pp. 519 – 522). Routledge, Taylor
and Francis Group .
Jacobs en, N. S., Gottman, J.M. (1998). When men batter woman , Simon & Schuster ,
New York.
Janssen, J. (2002). Trends in de forensische psychiatrie . Verslag van een studiedag,
Tijdschrif t voor psychotherapie , 28, 73 -82.
Jasinski, J.L. (2007). Pregancy – Related Violence. In Nicky Ali Jackson, Encyclopedia of
Domestic Violence (pp. 570 – 575). Routledge, Taylor and Francis Group .
Kane, T.A.,Staiger,P.K., Ricciardelli L.A. (2000). Male Do mestic Violence : Attitudes,
Aggresion and Interpersonal Dependency . Journal of Interpersonal Violence ,

204
15(1) , 16 – 29.
Kandel, E. R., Schwartz, H. (1992). Principles of neuroscience . New York: Elsevier.
Kandel, E. R. (1998). A new intellectual framework f or psychiatry , American Jour nal of
Psychiatry, 155, 457 -469.
Kurst – Swanger, K. (2007). Animal Abuse: the Link to Family Violence. In Nicky Ali
Jackson, Encyclopedia of Domestic Violence (pp. 22 – 29). Routledge, Taylor and
Francis Group .
Laplanche, J., P ontalis, J. -B. (1994). Vocabularul Psihanalizei , Humanitas, București.
Larousse. Marele dicționar al psihologiei , 2006 , Editura Trei, București.
van Lawick, M. J., Groen, M. (1998). From ill -behaviour to relational behaviour,
systematic psychotherapy egard ing pysical violence within relationships , van
Gennep , Amsterdam .
LeDoux, J. (1996). The emotional brain: The mysterious underpinnings of emotion life ,
Simon and Shuster , New -York .
Lewis, M. D. (2000). Emotional self -organization at three time scales. I n M.D. Lewis și
Granic (Eds.), Emotion, development, and self -organisation: Dynamic systems
approaches to emotional development , Cambridge, U .K.: Cambridge University
Press.
Lewis, C.S. (2006). Coping and Violence Exposure as Predictors of Psychological
Funct ioning in Domestic Violence Survivors. Violence Against Women , 12(4),
340 – 354.
Lindhorst, T., Oxford, M., Gilmore, M.R. (2007). Longitudinal Effects of Domestic
Violence on Employment and Welfare Outcomes, Journal of Interpersonal
Violence , 22(7) , 812 – 828.
Lokton, A. Ward, D. (1997), Domestic violence , Cavendish Publishing Ltd., London,
Sydney.
Loxton, D., Schofield, M., Hussain, R., Mishra, G. (2006). History of Domestic Violence
and Physical Health in Midlife . Violence Against Women , 12(8), 715 – 731.
Lowe, P., Humphreys, C., Williams, S.J. (2007). Night Terrors Women’s Experiences of
(Not) Sleeping Where The re Is Domestic Violence. Violence Against Women ,
13(6), 549 – 561.
Mann, S., Russel, S., Cherubin, M. (1992). Narrative therapy and sexual abuse . Family
therapy , 22, 234 -243.
Mândrilă, G. (2003 -2004). Violența în familie. Cauze și efecte . Analele Științifice ale
Universității „Alexandru Ioan, Cuza” din Iaș i, Seria Sociologie -Politologie,
Tomul 7 -8 , Iași.

205
McNeal, C., Amato, P. (1998). Parents' Marita l Violence Lon g Term Consequence for
Children. Journal of Family Issues , 19(2), 123 -139.
Mihalic, S. (2007). Social Lear ning Theory and Family Violence. In Nicky Ali Jackson,
Encyclopedia of Domestic Violence (pp.645 – 653). Routledge, Taylor and Francis
Group .
Minuchin , S. (1974) . Families and Family Therapy . Harvard University Press ,
Cambridge .
Monk, G., Winslade, J., Crocker, K., Epston, D. (1987). Narrative therapy in practice:
The archaeology of hope . San Francisco: Jossey -Bass.
Morgan, R.S. (2007). C ontrol balan ce Theory and Domestic Violence. In Nicky Ali
Jackson, Encyclopedia of Domestic Violence (pp. 197 – 203). Rout ledge, Taylor
and Francis Group.
Moyer, K.E. (1987). Violence and Aggression. A Psysiological Perspective . Paragon
House, New York.
Muntean, A., (2003). Violența în familie. I n G. Ferréol și A. Neculau (eds.) , Violența.
Aspecte psihosociale , Polirom, Iași.
Myerhoff, B. (1986). Life not d eath in Venice: its second life. I n Turner, V., Bruner, E.,
The anthropology of experience , Universit y of Illinois Press , Chicag o.
Nadon, R., D’Eon, J., McConkey, K. M., La urence, J -R, & Perry, C. (1988).
Posthypnotic amnesia, the hidden observer effect, and duality during hypnotic age
regression. International Journal of Clinical and Experimental Hypnosi s, 36, 19 –
37.
Nathanson, D. L. (1992). Shame and pride: Affect, sex, and the bird of the self . New –
York: Norton.
Olson, D.H., S prenkle , D.H., R ussel , C. (1979) . Circumplex Model of Marital and Family
Systems: Cohesion and Adaptability Dimensions, Family T ypes, and Clinical
Applications , Family Process, 18, pp. 3 -28.
Omaha, J. (2004). Psychotherapeutic Interventions for emotion regulation . London:
Norton & Company.
Păunescu, C. (1994). Agresivitatea și condiția umană . Editura Tehnică, București.
Perilla , J. L., Bakeman, R., Norris, F. H. ( 1994 ). Culture and domestic violence : The
ecology of abused Latinas. Violence and Victims , 9(4), 325 -339.
Pfohl, S.J. (2002 ). The Discovery of Child Abu se. I n H. N. Pontell (coord.) Social
Deviance. Readings in Theor ie and R esearch, forth Edition, Prentice Hall, Upper
Saddle River, New Jersey.
Phillips, L. (1986) . Theoretical explanation of elder abuse: competing hypotesis and

206
unresolved issues. I n K. Pillemer și R. Wolf (eds.), Elder Abuse: Conflict in the
Family , Auburn Hou se, Dover.
Pirozynski, T. (1991). Patolog ia agresivitații intrafamiliale. Revista medico -chirurgicală
(supliment), Socola, Iași.
Popa, S. (2006). Violența domestică ș i consecințele asupra sănătății. Romanian Journal
of Legal Medicine , 14(3), 199 – 208.
Powers, J.R. (1986) . Aggres sion and violence in the family. I n A. Campbell și J. Gibbs,
Violent Tranzactions , Blackwell, Oxford.
Rawlings, E.I., Graham, D.L.R. (2007). Stockholm Syndrome in Battered Women. In
Nicky Ali Jackson, Encyclopedia of Domestic Violen ce (pp. 689 – 695).
Routledge, Taylor and Francis Group .
Riedesser, P., Fischer, G. (2007 ). Tratat de psihotraumatologie . Ediția a II -a, Editura
Trei, București.
Rubin, G. (1978). The traffic in women: notes on the political economy of sex . Monthly
Review Press , New York .
Sansone, R.A., Chu, J., Wiederman, MW. (2006). Domestic Violence and Borderline
Personality Symptomatology Among Women in a n Inpatient Psychiatric Setting.
Traumatology , 12(4), 314 – 319.
Schokker, J., Schokker, T. (2000) . Extimiteit, Jacq ues Lacans terugkeer naar Freud .
Boom , Amsterdam .
Shapiro, F. (2001). Eye movement desensibilisation and reprocessing: basic principles,
protocols, and procedures . Guilford Press , New -York .
Shapi ro, F. (2001). Eye movementdesensibilisation and reprocessing : basic principles,
protocols, and procedures . (Second ed ition) Guilford Press , New -York .
Shefferman, L. (2006). The relationship of Male Socialization and Personality Pathology
in Male Batterer Subtypes. Dissertation Thesis .
Siegel, D. J. (2001). Toward a n interpersonal neurobiologyu of the developing mind:
attachment relationships, “mindsight” and neural integration . Infant M ental
Health Journal , 22, 67 -94.
Spanos, N. P., de Groot, H. P., Tiller, D. K., Weekes, J . R., & Bertrand, L. D. (1985).
Trancelogic duality and hidden observer responding in hypnotic imagination
control, and simulating subjects: A social psychological analysis. Journal of
Abnormal Psychology , 94, 611 -623.
Stein , D.J. (2000). Aggressive behavior and physiological arousal as a function of
provocation and the tendency to inhibit aggression . Journal of Personality , 35,
297-310.

207
Stern, D. N. (1985). The interpersonal world of the infant . Basic Books , New York .
Straus, M.A. (1976). Sexual Inequality, Cultural norms, and Wifebeating. Victimol ogy.
An International Journal , 1, pp. 54 -76.
Strauss, M.A. (1980) . A sociological perpsective on the causes of family violence . In R.
Green (ed.), Violnece and the family, Bould&Westview Press, Boulder Colorado,
7-13.
Strauss, A., Gelles, R.J. (1987). Abused wives: why do they stay?. Journal of Marriage
and the Family , 38, pp. 659 -668.
Straus, M.A., (1991). Physical Violence in American Families: Incidence, Rates, Causes,
and Trends. I n Dean Knudsen si Joanne Miller (eds.), Abused and Battered,
Aldine de Gruyter, New York.
Sydney, C., Ford, C. (1988). Coping with negative life events . Plenum Press, New York,
London.
Toch , H. (1976 ). Violent Men . Aldine, Chicago.
Tomm, K. ( 1987). Interventive Interviewing: Part II. Reflexive questioning as a means to
enabl e self healing . Family Process , 26, 167 -183.
Tomm, K. (1988). Interventive Interviewing: Part III. Intending to ask lineal, circular,
strategic or reflexive questions . Family Process , 27, 1 -15.
Truninger , E. (1971) . Marital violence: the legal solutions . Hasting Law Review , 256 –
276.
Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului și a familiei . Performantica, Iași.
Turliuc, M.N. (2007). Psihosociologia comportamentului deviant . Institutul European,
Iași.
Turliuc, M.N ., Dănila, O., Lungu, L. (2008). Rolul informaț iei în schimbarea atitudinii
față de violența domestică. Un model experimental preventiv . In Turliuc Maria
Nicoleta , Iolanda Tobolcea (ed.), Violența în familie: între stigmatizare,
acceptare socială și intervenție terapeutică, Editura Universității „Alex andru Ioan
Cuza”, Iași, 44 -57.
Ulsperger, J.S., Wilson, D. (2007). Elder Abuse Perpetrated by Adult Children. In Nicky
Ali Jackson, Encyclopedia of Domestic Violence (pp. 290 – 296). Routledge,
Taylor and Francis Group .
Ulsperger, J.S. (2007). Female Suici de and Domestic Violence. In Nicky Ali Jackson,
Encyclopedia of Domestic Violence (pp. 319 – 321). Routledge, Taylor and
Francis Group.
Voinea, M. (1993) . Sociologia familiei . T.U.B. , Bucure ști.

208
Walby, Sylvia, Allen, Jonathan. (2004). Domestic Violence sex ual assault and stalking:
Findings from the British Crime Survey . Home Office Study, 276, London.
Walker, L.A. (1979 ). The Battered Women . Harper&Row, New York.
Walker, L.A. (1984). The Battered Women Syndrome . Springer , New York .
Walker, L.A. (2007). Batt ered Women Syndrome. In Nicky Ali Jackson, Encyclopedia of
Domestic Violence (pp. 63 – 70). Routledge, Taylor and Francis Group .
Weiger, W.E. Bear, D.M. (1988 ). Aggression: types and consequences . Aggressive
behavior , 13, 15 -24.
White, M., Epston, D. (1990 ). Narrative means to therapeutic ends . Norton & Company ,
London .
White, M. (1997). Narrative of therapists’ live . Dulwich Centre Publications , Adelaide .
Wilson , E.O. (1975 ). Sociobiology: The new synthesis . Harvard University Press,
Cambridge, MA.
Wolinsk y, S. (1991). Trances people live: Healing approaches in quantum psychology .
Bramble , Las Vegas, NV .

View publication statsView publication stats