Statul în sistemul științelor juridice. Probleme teoretico -practice ale statului [607675]
1
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
PROBLEMELE TEORIEI GENERALE A
STATULUI ȘI DREPTULUI
(Ciclul I)
AUTOR I:
Elena Cușca
mg. în drept, lector univ.
Diana Savca
mg. în drept, lector univ.
Aprobat la ședința Catedrei Drept public
din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013 , proces -verbal Nr. 9
CHIȘINĂU – 2013
2
Cuprins
1. Cercetarea teoretico -practică a fenomenelor dreptului și statului în sistemul științelor
juridice
2. Probleme teoretico -practice ale statului contemporan.
3. Știința dreptului.
4. Norma juridică și dimensiunile sociale ale dreptului.
5. Sistemul izvoarelor dreptului și influența lui asupra dezvoltării dreptului
6. Sistemul dreptului.
7. Procesul de creare (elaborare) a dreptului.
8. Aspecte teoretico -practice a interpretării și realizării dreptului. Tehnici utilizate în
procesul de formare a fenomenului juridic.
9. Răspunderea juridică.
10. Deviantele sociale și comportamentul juridic al subiecților
11. Fundamentele dreptului .Utilitatea teoretico -practică a concepțiilor gândirii juridice
contemporane .
12. Raportul juridic – probleme și sol uții.
13. Drepturile subiective. Aspecte teoretico -practice.
14. Legalitatea, democrația, ordinea legală, disciplina.
15. Eficacitatea și însemnătatea dreptului.
3
Tema Cercetarea teoretico -practică a fenomenului
dreptului și statului în sistemul științelor juridice
Obiective de referință
– să definească conceptul teoriei generale a dreptului și statului;
– să identifice obiectul ei de studiu;
– să determine baza metodologică a teoriei generale a statului și dreptului;
– să stabilească locul și rolul teoriei în sistemul general al științelor, în sistemul științelor sociale
și juridice;
– să determine funcțiile teoriei ca știință și ca disciplină de studiu și să determine însemnătatea
lor practică;
– să identifice funcțiile disciplinei de studiu „Problemele teoriei dreptului”;
– să formuleze sarcinile „Teoriei Generale a Dreptului” ca știință și ca disciplină didactică.
Repere de conținut:
1.Știința. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul științelor juridice.
2. Identificarea fenomenului dreptului.
1.
Știința este un sistem de cunoștințe despre natură, societate și gîndire, cunoștințe obținute
prin metode corespunzătoare și exprimate în concepte, categorii, principii și noțiuni .
Sistemului științelor se clasifică în: științe ale naturii – al căror obiect îl formează
fenomenele naturii (fizica, chimia, biologia, anatomia, zoologia,botanica s.a.) ; științe despre
cunoaștere – al căror obiect îl formează gîndirea omenească (logica, lingvistica s.a.) și științe
sociale – al căror scop este acel a de a cunoaște legile generale ale existenței și dezvoltării
societății, de a studia formele istorice de organizare socială și modalitățile specifice de
manifestare a diverselor componențe ale realității social -umane (politice, etice, juridice etc.).
Așa cum rezulta din clasificarea prezentata, științele juridice aparțin grupului științelor
sociale. Științele sociale se înfățișează în următoarea structură:
Științele de tip nomotetic , care are ca obiect activitățile umane și își propune să stabilească
legile și relațiile funcționale corespunzătoare, în cadrul lor se utilizează observațiile sistematice,
experimentele, studiile statistice etc. La ele se referă: economia politică, psihologia, sociologia,
demografia, lingvistica etc.
Științele istorice, își pr opun drept scop reconstituirea și interpretarea trecutului.
Științele juridice, științe care delimitează lumea dominată de norme, obligații și atribuții;
studiază aspectele normative ale activității umane.
Cercetarea epistemologică a științei , ca discipli nă filosofică socio -umană, abordează
activitatea cognitivă ca o activitate umană esențială.
În raport cu celelalte științe despre societate, științele juridice abordează factorii obiectivi
care au condus la apariția și manifestarea dreptului și a statului ca fenomene sociale, precum și
constituirea, acțiunea normelor juridice ca reguli de conduită umană și consecințele încălcării lor.
În clasificarea științelor juridice distingem următoarele grupe principale: științe juridice ce
descifrează aspecte generale ale statului și dreptului ca fenomene sociale : teoria generală a
dreptului și statului ca o știință juridică de sinteză;
Științele juridice istorice , care studiază dreptul, statul, concepțiile juridice în evoluția lor
istorică concretă (istoria do ctrinelor politice și juridice, istoria universală a statului și dreptului,
istoria dreptului românesc etc.);
Științe juridice de ramură (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul civil, dreptul penal, dreptul muncii, dreptu l familial, dreptul funciar etc.);
Științe juridice interramurale folosesc cunoștințele între 2 ramuri (dreptul economic,
dreptul ecologic etc.);
Științe juridice auxiliare (criminalistica, criminologia, statistica judiciară, medicina legală
4
etc.).
Teoria generală a dreptului și statului se înscrie în cadrul primei grupe. Ea vizează
fenomenul juridic la nivel de maximă generalitate, deosebindu -se prin aceasta de abordările cu
caracter aplicat specific celorlalte științe juridice. Astfel, ultima apare ca o știință metodologică
pentru științele juridice de ramură.
Ca disciplină de învățămînt, teoria generală a dreptului și statului are și un caracter de
introducere în studiul materiilor juridice. Ea poate fi însă și o disciplină concluzivă, de sinteză,
dar pe ntru aceasta este necesar de a fi studiată în ultimii ani sau chiar în ultimul an de studii,
după însușirea majorității materiilor. Astfel, Teoria generală a dreptului și statului este divizată în
două discipline de învățămînt: Teoria generală a dreptului și statului și Problemele teoriei
generale a dreptului și statului .
Teoria generală a dreptului și statului este o știință socială, politică și juridică, care
studiază în baza unui ansamblu de terorii, concepții, noțiuni cu privire la stat și dreptul,
legitățile generale și speciale referitoare la apariția, evoluția și funcționarea statului și
dreptului, în general, și a sistemului de drept al țării respective.
Rezultînd din viziunile mai frecvent întîlnite asupra problemei în cauză, menționăm
asemenea funcții ale teoriei generate a dreptului și statului: cognitivă, explicativă, critică,
practică, didactică .
Funcția cognitivă. Cunoașterea științifică a realității sociale a drep tului „ne oferă
posibilitatea de a pătrunde dincolo de „cortină" normelor jur idice, pe care o ridică știința pozitivă
a dreptului, de a depăși fenomenul „patologic" al vieții reale a dreptului".
Funcția explicativă . După cunoașterea, descrierea unor fenomene juridice, următorul pas al
cercetătorului va fi explicarea acestora. El va dori să știe de ce și cum au apărut fenomenele
respective, să cunoască cauzalitatea lor. Cunoașterea va fi definitivă dar atunci cînd explicația va
lua forma unei legi științifice, a unei legi cauzale, care ne oferă explicația cauzelor și
mecanismelor dup ă care s -au produs fenomenele respective.
Funcția critică . Descoperirea și interpretarea fenomenelor juridice sunt, indiscutabil,
absolut necesare, dar nu și suficiente în procesul cognitiv. O importanță majoră o are constatarea
deficiențelor, erorilor, la cunelor fenomenelor juridice, evidențierea căilor de a ieși din situațiile
respective. Din aceste considerente se impune și funcția critică a teoriei generale a dreptului și
starului.
Funcția practică derivă din faptul că orice știință (și aici teoria gene rală a dreptului și
starului nu face excepție ) nu se limitează numai cu statutul de știință teoretică. Ea tinde și la
acela de știință aplicativă, la asu -marea unei funcții practice. în această ordine de idei, teoria
urmează să -și aducă propria contribuți e în vederea fundamentului decizional și funcțio nal juridic.
Funcția didactică , Concomitent cu procesul de afirmare a teoriei ge nerale a dreptului și
starului în sistemul general al științelor, asistăm și la impunerea valențelor ei științifice în
procesu l de pregătire a viitorilor juriști.
Teoria generală a dreptului face o permanentă generalizare a experienței practice, constată
lacunele dreptului, determină relațiile sociale care necesită o reglementare normativă juridică și,
dimpotrivă, scoate în evide nță acele relații, reglementarea cărora ar fi oportună prin intermediul
altor norme sociale.
Subliniind legătura indisolubilă a teorie generale a dreptului și statu lui cu practica
menționăm însemnătatea incontestabila a științei teoretice în pregătirea vi itorilor practicieni în
domeniul jurisprudenței. Fără o pregătire teoretică a viitorilor specialiști nu poate fi vorba de o
societate în care să guverneze legea.
Științele juridice de ramură , studiază fenomenele juridice particulare – ramurile dreptului,
cum ar fi, știința dreptului constituțional, a dreptului administrativ, a drep tului civil, a dreptului
penal etc. Ramura dreptului constituie un ansamblu de norme juridice care reglementează
relațiile sociale în baza unei metode speciale de reglementare no rmativă.
Științele juridice interramurale, în multe domenii de activitate umană s -a impus
necesitatea unor reglementări speciale. Întrucît aceste domenii depășesc domeniul de
5
reglementare caracteristic unei ramuri, s -a simțit nevoia constituirii unor grupe de norme. Aceste
norme însă fac parte din diverse ramuri de drept, ceea ce ne permite încadrarea lor aparte.
Științele juridice auxiliare ajută la cunoașterea mai profundă a fenomenelor juridice și la
corecta interpretare și aplicare a normelor juridice.
Orice cercetare științifică presupune utilizarea unei anumite metodologii, adică un
ansamblu de proceduri, reguli, uzanțe cu ajutorul cărora să se descifreze sensurile încriptate ale
științei.
Metoda , ca element al cercetării științifice este definită ca un „ansamblu coerent de
operațiuni, reguli, mijloace folosite pentru cunoașterea fenomenului de studiat.”
Metodologia juridică constituie o totalitate de procedee și metode, folosite de către
științele juridice, în ge neral, și de către teoria generală a dreptului și statului, în special.
Metodele de cercetare pe care se sprijină științele juridice, în general, și teoria generală a
dreptului și statu lui, în special pot fi menționate: metoda logică cuprinde un ansamblu de
procedee și operații metodologice și gnosiologice specifice prin care se creează posibilitatea
surprinderii și dinamicii raporturilor necesare între diferite componente ale sistemului juridic al
unei societăți; metoda istorică cercetează statul, dreptul, realitatea juridică a societății î n
perspectivă și dezvoltarea sa istorică, în mișcare; metoda comparativă reflectează fenomenul
dreptului și statului într-un aspect complex, furnizînd informații referitoare la dezvoltarea acestor
fenomene în alte sisteme de drept, cît și reflectarea lor în reglementările juridice internaționale ;
metoda sociologică contribuie substanțial la „cunoașterea statului, dreptului, realității juridice a
societății deoarece aceștia nu pot fi concepuți în afara societății"; metoda experimentului
cercetează fenomenul dreptului și statului prin modelarea în condiții speciale a diferitor cazuri
particulare, rezultatele cercetării cărora permit evidențierea variantei optime de soluționare a
problemei s. a.
2.
Fenomenul dreptului reprezintă, așa cum vom desprinde pe par curs, ansamblul regulilor
obligatorii de conduita, reguli care consacra drepturi, libertăți ți obligații determinate, decurgând
din relațiile interumane si a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forța publica.
Dreptul se deschide spre valor ile sociale, chintesența a aspirațiilor comunitarii ; promovarea
si apărarea lor este vitala pentru ființarea societ ății civile si a statului de drept. O buna parte a
valorilor sociale este consfințită juridic, dobândind astfel forma dreptului, a normelor juridice.
Pentru statul autentic democratic, modelarea juridica a relațiilor dintre oameni înseamnă , în
ultima instanța , raționalizarea sui-generis a necesitații sociale, care devine, în acest mod, o
necesitate conștientizata si asumata. Dreptul este o exp resie normativa specifica a acestui proces
continuu de raportare activa la necesitatea nuda, de cunoa ștere si modelare sistematica a
contextului istoric si a relațiilor interumane în acord cu interesul general al comunit ății. Dreptul,
prin valorile pe care le promovează , este un mod de umanizare a Fiin ței istoriei si deci de
afirmare a libert ății. El instituie, în ordinea sa, prin amintitul efort de ra ționalizare juridica a
necesit ății, acele elemente de normativitate în măsura sa exprime ontosul socio -uman . Lumea
normelor juridice este o ipostaza, complementara celorlalte, a existentei umane.
Dreptul deriva din esen ța omului ca zoon politikon (fiinta sociala), care î și subsumeaz ă
natura biopsihica condiției sale sociale, în raport cu care, numai, libertatea sa dob îndește
întemeiere axiologica (valorica) si sens constructiv, exprimându -se juridic prin drepturi, libert ăți
si obliga ții. Cunoa șterea normelor de drept si, pe un plan mai cuprinz ător, a fenomenului juridic
este si trebuie sa fie mai mult decât reflectarea ca atare a fenomenalit ății juridice în con știința
insului, apropierea ei pur gnoseologica; po ți astfel cunoa ște dreptul si totu și sa înfaptuie ști
nondreptul . Din perspectiva comport amentului uman dezirabil, cunoaș terea autentica a dreptului
este aceea care se continua organic în ac țiunea pozitiva de realizare a normativit ății juridice. A
cunoaște legea înseamnă a acționa în conformitate cu ea, iar asumarea conștienta a legii, în
genere a normei juridice, reprezintă momentul subiectual, corolar a l împlinirii omului ca fiin ța
conștientă si, pe aceasta baza, ca fiin ța libera.
6
Cu atât mai necesar este în societatea statului de drept, la care aspira în ceasul de fata
națiunea noastră , abordarea sistematica a dreptului, cunoașterea sa științifica, în m ăsura sa
stabilească condițiile care impun transformarea lui obiectiva, sa determine direcțiile evoluției
sale în economia de piața , pentru formarea statului de drept si asigurarea drepturilor si libertăților
civice.
Referințe bibliografice:
1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului . Chișinău, 2006.
2. Ion Ceterchi, Mumcilo Luburici, Teoria generală a statului și dreptu lui, București, 1983.
3. Gheorghe Lupu, Gheorghe Avo rnic, Teoria generală a dreptului, Chișinău, 1997.
4. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Teoria generală a dreptului, Chișinău, 2002.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), București, 1995.
6. Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.
7. Ion Craiovan, Teoria generală a dreptului, București, 1999.
8. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, București, 2000.
9. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București, 1996, 2002.
10. Alexandra Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, București, 1999.
11. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, București, 2000 .
Subiecte pentru evaluare
1. Ce este știința dreptului în general .
2. în ce categorii pot fi grupate științele .
3. Ce categorii de științe sociale cunoașteți .
4. Dezvăluiți sistemul științelor juridice.
5. Ce constituie teoria generală a dreptului și statului .
6. Care e obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului și statului .
7. Ce loc ocupă teoria generală a dreptului și statului în sistemul științelor sociale și în sistemul
științelor juridice .
8. Care este baz a metodologică a teoriei generale a dreptului .
9. Ce metode specifice aplică teoria generală a dreptului in cercetarea realității juridice .
10. Caracterizați esența metodelor cercetării științifice a fenomenelor juridice.
7
Tema: Statul în sistemul științelor juridice. Probleme teoretico -practice ale statului
contemporan
Obiective de referință
– să identifice premisele apariției statului și dreptului;
– să definească statul și să interpreteze trăsăturile lui caracteristice;
– să determine dimensiunile statului;
– să descrie organizarea politico – etatică a Republicii Moldova;
– să evidențieze legitățile dezvoltării istorice a dreptului și să determine tipurile istorice de stat;
– să determine scopul, sarcinile și funcțiile statului.
– să identifice formele statului și să interpreteze elementele acestuia;
– să interpreteze organizarea politico – etatică a Republicii Moldova;
– să identifice conceptul statului de drept și să evidențieze etapele de constituire a conceptului;
– să determine principiile (exigențele) statului de drept și să le interpreteze;
– să caracterizeze obstacolele care pot interveni în procesul de constituire a statului;
Repere de conținut:
1.Apariția statului. Noțiuni și caracteristici.
2.Tipurile istorice de stat. 3.S copul, sarcinile și funcțiile statului.
4. Interdependența dintre stat și drept.
5. Influența reciprocă a formelor statului în condițiile realității juridice contemporane
1.
Statul și dreptul fac parte din fenomenele sociale ale căror existență se limitează la o
anumită perioadă de dezvoltare a societății. În evoluția sa societatea umană a cunoscut mai multe
forme de conviețuire, p recum:
1) Hoarda – care reprezintă un grup de indivizi, reuniți fără nici o regulă fixă, stabilă.
Viața hoardei este nom adă. Principalele mijloace de existență le obține din vânătoare, pescuit,
cules.
2) Ginta – este o uniune de oameni, bazată pe rudenie de sânge, oameni legați prin munca
colectivă, comunitatea limbii, moravurilor, tradițiilor.
3) Tribul – este o uniune a c âtorva ginți și constituie o comunitate etnică de organizare
socială a mai multor ginți sau familii înrudite.
La baza apariției statului și a dreptului au stat mai multe premize: 1) evoluția formelor de
producție și a relațiilor de producție ; 2) diviziunea socială a muncii – triburile de păstori se
separă de cele de agricultori și de cele de vânători ; 3) apar meșteșugarii și negustorii ;4) apariția
proprietății private; 5) modificarea structurii sociale ; 6) apariția inegalității de avere și apariția
claselor
Statul apare astfel ca o modalitate (o variantă) social – istorică de organizare socială prin
care grupurile sociale i -au promovat interesele comune și în care și -a găsit expresia concentrată
întreaga societate.
În general, c uvîntul „stat" provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil,
permanent.
În sensul său modern noțiunea de „stat" se folosește mult mai tîrziu, începînd cu secolul al
XVI-lea și e legată de numele lui Niccolo Machiavelli.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul e organizatorul principal al activității unei
comunități umane care stabilește reguli generale și obligatorii de conduită, organizează aplicarea
sau executarea acestor reguli și, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens rest rîns și concret, statul este ansamblul autorităților publice care asigură
guvernarea.
Conceptul statului este exprimat din perspective diferite care întrunesc elementele
caracteristice cele mai generale ale tuturor statelor indiferent de perioada existențe i lor, iată
8
cîteva din ele:
a) statul este dimensiunea specifică și esențială a societății politice, societate care a rezultat
din fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivități umane întruchip ând, națiunea, și este
guvernată de o putere instituți onalizată av înd capacitatea și mijloacele de a exprima și de a
realiza voința unei părți din colectivitate ca voință generală. (Ion Deleanu)
b) statul este un sistem organizațional, care realizează in mod suveran conducerea unei
societăți, a unui popor stabilit pe un anumit teritoriu.
c) statul este unitatea formată de un ansamblu de indivizi reuniți printr -o legătură națională,
locuind pe un teritoriu determinat care, le este propriu lor și dominat de un Guvern, adică de o
putere investită cu dreptul de a formula ordine și de a le face să fie executate. Dicționarele
enciclopedice definesc statul ca o organizație politică av înd menirea să promoveze și să apere
interesele generale ale societății.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definițiile de mai sus constatăm că statul, ca
regulă, e caracterizat ca:
a) organizație politică a societății cu ajutorul căreia se realizează conducerea socială;
b) organizație, care deține monopolul creării și aplicării dreptului;
c) organizație care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei comunităț i umane;
d)organizație politică a deținătorilor puterii de stat care, în exclusivitate poate obliga
exercitarea voinței generate, aplicînd în caz de necesitate, forța de constrîngere.
Astfel, Statul este organi zația politică care, deținînd monopolul forței de constrîngere,
al elaborării și aplicării dreptului, exercită într -o comunitate umană de pe un anumit
teritoriu puterea suverană a deținătorilor puterii din societatea dată.
Statul se caracterizează prin cît eva elemente sau dimensiuni istorice și politice, cumulate
calitativ. Acestea stau la baza oricărui stat și fără ele statul e de neconceput: puterea publică
exclusivă sau suverană; teritoriul ; populația .
Puterea este un fenomen le gal de autoritate, care se caracterizează prin: posibilitatea de a
coordona activitatea oamenilor conform unei voințe supreme, de a comanda, de a da ordine și
necesitatea de a se supune acestei comenzi.
Puterea se infățișează î n mai multe forme și anume ea poate fi politică, statală, familială,
puterea unui grup social, puterea unor partide etc. Puterea statală însă este cea mai autoritară
Este foarte important să se facă distincție între trăsăturile generale și exigențele gener ale pe
care trebuie să le întrunească puterea de stat : legalitatea, legitimitatea, respectarea pluralismului
politic și a democrației constituționale .
Suveranitatea națională, așa cum este prevăzută în Constituți a Republicii Moldova ,
înseamnă puterea absolută și perpetuă a poporului, puterea politică, adică o putere aparținînd
poporului, puterea de stat, al cărei deținător suveran este. Suveranitatea națională poate fi
identificată c u puterea de stat, și la deținătorul (titularul) un ic al acesteia – poporul .
Suveranitatea are două laturi: una internă și alta externă .
Teritoriul statului este alcătuit din anumite elemente constitutive, fiind o parte a globului
pămîntesc care cuprinde solul, subsolul, spațiul acvatic și coloana de aer d e deasupra solului și
a spațiului acvatic asupra cărora statul își exercită suveran puterea.
Solul , ca element principal al teritoriului este alcătuit din uscatul (pă mîntul) aflat sub
imperiul suveranității statului, indife rent de locul unde I este situat din punct de vedere
geografic. Subsolul , este partea scoarței terestre, situată mai jos de stratul de sol și fundul
bazinelor de apă și se întinde pînă la adîncimi accesibile pentru studiere și valorificare geologică.
Subsolul intră în componența teritoriu lui statului fără nici un fel de îngrădire juridică de ordin
interna țional, sta tul fiind în drept să dispună de el exclusiv și pe deplin. Spațiul acvatic are două
componente: apele interioare , cuprinzînd apele rîurilo r, lacurilor, canalurilor, porturilor, radelor
și băilor, asupra cărora statul își exercită suveranitatea deplină, cu dreptul de a reglementa prin
legi navigația, exploatarea și protecția lor; marea teritorială , porțiune maritimă de o anumită
lățime ce se întinde de -a lungul țărmului, în afara limitel or apelor inferioare. Spațiul aerian
reprezintă coloana de aer care se află deasupra solului și spațiului acvatic al statului, delimitată
9
pe orizontal prin frontiere teres tre, f luviale și maritime, pe vertica l înălțîndu -se pînă la limita
inferioară a spațiului extraatmosferic, limită situată aproximativ la 100 -110 km deasu pra
nivelului mării.
Teritoriul statului dispune de un statut juridic special, determinat de următoarele principii:
Principiul inalienabili tății și Principiul indivizibilității
Teritoriul statului trebuie delimitat de teritoriul altor state, de marea liberă și de spațiul
cosmic care se face în frontiere, care pot fi : terestre, fluviale, maritime, aeriene.
Populația reprezintă ansamblul indivizilor care locuiesc pe teritoriul uni stat.
În unele cazuri comunitatea formează o națiune care reprezintă o comunitate umană
formată istoricește pe un teritoriu distinct, anume pe acest teritoriu comunitatea umană data își
formează limba, cultura, obiceiurile, tradițiile, spiritualitatea de neam, factura psihică, de acest
teritoriu comu nitatea data își leagă trecutul istoric, prezentul și, indiscutabil, viitorul.
O atenție deosebită merită, de asemenea, și problema minorități lor naționale un grup
numeric inferior restului populației unui stat, ai cărui membri, care au cetățenia acestui stat,
posedă caracteristici etnice, religioase sau lingvistice diferite de cele ale restului populației și
sunt animați de voința de a -și păstra cultura, tradițiile, religia sau limba .
Naționalitatea exprimă apartenența indivizilor la o anumită națiune, în timp ce poporul
desemnează masa indivizilor indiferent de naționalitatea lor, constituită ca suport demografic al
statului.
Indivizii ce locuiesc pe un teritoriu del imitat de frontiere și sunt supuși aceleiași puteri pot
avea față de acesta ori calitatea de cetățean , de membru al statului respectiv, ori calitatea de
străin (persoana avînd altă cetățenie decît cea a statului în care locuiește), ori pe cea de apatrid .
2.
Pentru descrierea procesului istoric și al stării de dezvoltare a statului se evidențiază două
modalități principale de abordare a problemei.
Prima modalitate a fost diferențierea formațiunilor social -economice . Așa se fixează
periodizarea dezvoltării societății în ansamblu, și a statului în particular. Evoluția societății
umane este caracterizată în dependență de caracterul proprietății, al relațiilor de producție, de
structură socială, de caracterul exploatării omului de către om. Ca urmare, au fost e vidențiate
următoarele tipuri istorice de stat: statul de tip sclavagist, statul de tip feudal, statul burghez,
statul socialist.
Cea de -a două modalitate , după cum se consideră în prezent de majoritatea specialiștilor
în domeniu (literatura occidentală) cu o perspectivă mai mare, diferențiată: statul epocii antice,
statul epocii medievale, statul epocii noi (moderne) și statul epocii contemporane.
3.
Fiind principala instituție politică a societății, statului ii revine un loc de seamă in societate.
Putem menționa că formula cea mai concisă prin care putem defini rolul și scopul statului este că
acesta apără interesul general al tuturor cetățenilor și al fiecăruia in parte.
Rolul și scopul statului se realizează prin funcțiile sale care, sunt interne și e xterne. In
analiza obiectivelor sale majore, statul are îndatorirea să asigure ordinea și stabilitatea in
societatea dată și să contribuie prin mijloacele sale proprii, la progresul economic, etnic uman.
Activitatea multilaterală a statului este caracterizată de funcțiile pe car e acesta le
îndeplinește , care se diferențiază în : funcții interne și funcții externe.
Funcțiile interne exprimă politica internă a statului pentru realizarea privind viața
societății și a statului . Funcțiile externe ale statului vizează, în general, activitatea statului în
relațiile cu alte state. Statul democratic în epoca contemporană își exercită funcțiile exter ne pe
două direcții: . dezvoltarea relațiilor cu alte state , și integrarea țării în organisme internațio nale.
4.
Coraportul categoriilor „ națiune" „stat" putem menționa următoarele situații :
10
Apariția simultană a națiunii și a statului în urma împletirii proceselor de formare a
celor două entități: națională și statală .
Apariția mai întîi a organizării stata le și mai apoi a națiunii (este cazul majorității
țărilor africane care deși au o putere politică centrală (o organizare statală), din punctul de vedere
al comunității etnice se află în stadiul gentilico -tribal cu toate consecințele ce decurg de aici:
absența unei limbi comune, fiecare trib avîndu -și dialectul său, limba oficială (franceză, engleză,
spaniolă și portugheză) fiind limba fostei metropole; teritoriul făr îmițat în zone aparținînd
diferitelor triburi, fiecare dintre ele avînd obiceiuri, tradiții proprii ș.a.m.d).
Apariția mai întîi a națiunii și ulterior a statului național (cazul națiunii române a cărei
constituire a permis formarea st atului nați onal unitar român).
Pe lîngă statele multinaționale pot fi întîlnite și state care în momentul apariț iei lor nu au
avut la bază vreo națiune. Drept exemplu pot servi S.U.A. sau Australia .
5.
În doctrina juridică s -a înrădăcinat conceptul conform căruia forma de stat reprezintă o
categorie complexă, care desemnează modul de organizare al conținutului pute rii, structura
internă și externă a acestui conținut. Elemente constitutive sunt:
a) forma de guvernămînt;
b) forma de organizare statală (structura de stat);
c) regimul politic .
Forma de guvernămînt desemnează modul de formare și organizare a organelor statului,
atribuțiile care revin lor, caracteristicile și principiile care stau la baza raporturilor dintre acestea,
„ în special dintre organul legiuitor și organele executive, inclusiv șeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămîn t cele mai frecvent întîlnite sunt monarhia și
republica.
Monarhia ca forma de guvernămînt se caracterizează prin aceea că șeful statului este
monarhul. În evoluția sa monarhia cunoaște mai multe forme: monarhie absolută, monarhie
limitată, monarhie parlam entară dualistă, monarhie parlamentară contemporană .
Republica este o astfel de forma de guvernămînt, în care puterea su premă aparține unui
organ ales pe un timp limitat. Persoanele care compun organul electiv sunt responsabile juridic
pentru activitatea lor. Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidențiale.
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în anumite limite spațiale, adică pe
un anumit teritoriu, raportu rile specifice ce se constituie între elementele, alcătuitoar e ale
ansamblului statal, precum și legăturile specifice dintre „întreg" și „părțile" lui componente.
Din acest punct de vedere statele se împart în: state simple, dacă reprezintă o singură
formațiune statală, cu un regim constitu țional unic, are un singur rînd de autorități legis lative,
executive și judecătorești la nivel central, puterea fiind difuzată de la centru. sau unitare și state
compuse sau federative , este statul format din două sau mai multe state membre, din unirea
cărora apare un nou st at – federația – ca subiect unitar de drept
Regimul politic reprezintă ansamblul metodelor, mijloacelor, procedeelor de înfăptuire a
puterii, a relațiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social -politic, relevînd mai
ales măsura consacrăr ii și garantării drepturilor și libertăților fundamentale cetățenești.
Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii de state: state cu regimuri
politice democratice (democrația poate să fie directă sau reprezentativ ă) și state cu regi muri
politice autocratice (totalitare).
Statul de drept semnifică acel sistem de organizare socială în care legile (în sens larg) cu
un conținut cla r (certitu dinea exigențelor de comportament) sunt cunoscute publicului; au la bază
sistemul de valori umane general recunoscute; sunt aduse la îndeplinire în modul nepărtinitor,
egal și echitabil de către autoritățile publice ce se supun legii; sunt garantate în realizare de către
o justiție accesibilă imparțială și independentă.
Formele istorice de edificare a statului de drept sunt: statul polițienesc; statul legal și
11
statul constituțional.
Principiile și premisele statului de drept :
1. separarea și colaborarea ramurilor puterii de stat;
2. supremația legii;
3. asigurarea, respectarea ș i garantarea drepturilor și libertăților omului;
4. principiul echității și dreptății;
5. principiul democratismului și pluralismului politic.
Garanțiile edificării statului de drept sunt de ordin juridic, economic, social și politic.
Aparatul de stat – un siste m de organe de stat, prin intermediul cărora se realizează
puterea de stat, se asigură conducerea societății de stat.
Structura aparatului de stat:
1. După caracterul sarcinilor îndeplinite: Reprezentative; Executive; Judiciare .
2. După volumul de competență ter itorială: Centrale; Locale.
3. După principiul examinării și adoptării hotărîrii : Colegiale; Unitare.
Societatea civilă este formată din indivizi activi ai vieții sociale, vizează cu trictețe
activitatea administrației publice în copul perfecționării și orientării spre o activitate utilă pentru
societate.
Referințe bibliografice:
1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general ă a dreptului și statului . Chișinău, 2006
2. Alexandru Arseni, Drept constitutional si instituții politice , Vol. I, Tra tat elementar, Chișinău,
2005.
3. Ion Deleanu, Drept constitutional si instituții politice , Vol. II, Iași, 1993.
4. Genoveva Vrabie, Drept constitutional și instituții contemporane , București, 1992,
5. Dan Ciobanu, Drept constitutional și instituții politice. Statul , Bucu rești, 1991,ParteaI.
6. Tudor Drăgan, Drept constitutional și institu ții politice, Tratat elemen tar, Vol. 1, Cluj -Napoca,
2000.
7. Teodor Cîrnaț, Drept constitutional , Chișinău, 2004.
8. Gheorghe Avornic, Tearia generală a dreptului, Chișinău, 2004.
9. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, București, 2000.
10. Andrei Negru , Victor Zaharia Teoria general a dreptului și statului în definiții și scheme ,
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Explicați sensul cuvântului stat.
2. Cum poate fi definit statul .
3. Determinați trâsăturile caracteristice ale statului.
4. Scoateți în evidență dimensjunile statului și stabiliți importanța lor.
5. Caracterizați dimensiunile statului.
6. Interpretați categoriile scop, sarcini și funcții ale statului.
7. Caracterizați scopul, sarcinile și funcțiile Republicii Moldova.
8. Deduceți din definiții trăsăturile definitorii ale statului de drept
9. Caracterizați principiile și premisele statului de drept.
10. Ce numim aparat de stat.
11. Evidențiați structura aparatului de stat.
12
Tema Știința dreptului
Obiective de referință
– să definească dreptul și să caracterizeze trăsăturile dreptului ca fenomen social;
– să stabilească factorii de configurarea a dreptului și să -i interpreteze;
– să propună soluții pentru garantarea drepturilor și libertăților omulu i;
– să relateze despre apariția și evoluția istorică a dreptului;
-să caracterizeze constantele dreptului;
– să caracterizeze dreptul contemporan.
Repere de conținut:
1. Definirea dreptului. Accepțiunile dreptului
2. Factorii de configurare a dreptului
3. Constantele dreptului
1.
Ce este dreptul, fiecare știe în mod aproximativ. Romanii postulau veșnicia dreptului. Ei spuneau
că acolo unde există societate, există drept: ubi societas, ibi jus. Din punctul lor de vedere și viceversa
era exactă: ubi jus, ibi societas.
Analizînd diferite concepții și definiții date pe parcursul a mai multor ani putem constata
că într -o definiție, ca regulă, se regăsesc următoarele elemente:
a) o constatare a tr ăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care per mit de a diferenția
dreptul de alte fenomene sociale strîns legate cu dreptul;
b) enumerarea elementelor dreptului:
• dreptul constă dintr -un ansamblu de reguli de conduită;
• regulile de conduită din care este format dreptul sunt garantate de către stat;
• regulile de conduită care formează dreptul sunt reguli generale, impersonale, obligatorii;
• scopul regulilor de conduită din care este format dreptul e de a disciplina comportarea
membrilor societății, conform unor exigențe și standarde recunoscute.
Rezumînd dreptul reprezintă sistemul normelor juridice, adoptate sau acceptate de către
stat, care reglementează cele mai importante relații sociale, în scopul organizării și
disciplinării comportamentului uman, conform unor valori și unor standarde social e
recunoscute, stabilind drepturi, libertăți și obligațiuni juridice a căror realizare practica este
asigurată, în caz de necesitate prin forța de constrîngere a statului.
Cuvîntul drept cunoaște următoarele accepțiuni ale dreptului : dreptul obiectiv – o
totalitate de norme de comportament obligatorii, exprimate în sistemul normelor juridice .
(Definiția dreptului coincide cu noțiunea dreptului obiectiv; dreptul subiectiv – capacitatea,
facultatea, prerogativa unui subiect de a cere de la alt subiect un anu mit comportament în
condițiile unui raport juridic concret , știința dreptul ui.
In timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cît de multe ar fi ele la număr sunt
totuși limitate comparativ cu drepturile subiective , ca sunt infinite ca număr.
dreptul pozitiv este dreptul care activează într -o societate. Cînd se consideră că legislația
anterioară este insuficientă se modifică dreptu l pozitiv.
Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită care alcătuiesc
dreptul obiectiv (pozitiv), Acest drept se încadrează și în formula „sistemul na țional de drept"
sau dreptul național. Față de dreptu l național, ce acționează într -un stat, sistemele dreptului
național din alte state se prezintă ca drept străin .
Paralel cu dreptu l național, dreptu l străin, termenul „drept" cunoaște și o așa accepțiune
cum ar fi drept internațional – cuprinde normele juridice ce se con țin în diverse izvoare
internaționale (tratate, declaraț ii, pacte, convenții, acorduri, memorandumuri, protocoale et c.).
Din definițiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social
13
complex, își îndeplinește rolul ce -i revine, reglementînd conduita oamenilor și orien tînd
activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societății. Activitatea oamenilor,
supusă unei reglementări juridice, urmărește întotdeauna anumite, scopuri.
Dreptul poate să -și atingă scopul doar cu condiția că este un factor real al progresului social
și al ec hilibrului în rela țiile interumane. Profesorului Dumitru Mazilu menționează: „Scopul și
rolul dreptului își găsesc expresia, în modul c el mai e locvent în garantarea juridică a afirmării
personalității umane, în împlinirea dezide ratelor și intereselor legitime ale tuturor ființelor
umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigențe f irești, drep tul promovează idealurile
de dreptate și justiție
2.
La o cercetare a procesului de dezvoltare istorică a sistemului de drept evidențiem anumiți
factori de diferit gen care au influențat dezvoltarea dreptului atît în domeniul arealului, cît și în
domeniul dinamicii, acordîndu -i o anumită individualitate. Plecînd de la examinarea rolului lor,
factorii de conf igurare a dreptului pot fi grupați în următoarele categorii:
• factorul natural;
• factorul istoric;
• factorul social -politic;
• factorul social -economic;
• factorul cultural -ideologic;
• factorul uman;
• factorul interna țional.
Factorul natural de conf igurare a dreptului are la bază următoarele component e: a) mediul
geografic; b) factorii biologici; c) factorii fiziologici; d) factorii demografici.
Factorul istoric e un alt factor care își lasă amprenta asupra drep tului. La baza oricărui
sistem de drept stă un izvor istoric . Un sistem de drept autohton nu va progresa, dacă nu va ține
cont de trecutul său, de tradițiile și obiceiurile spirit uale ale neamu -lui.
Factorul social -politic. Dreptul se realizează în baza st atului, întregului sistem politic al
societății, structurii sociale etc. Asupra dreptului dintr -o societate influențează atît autoritățile
publice (Parlamentu l, Șeful statului, Guvernul, autoritățile publice locale etc.) cît și partidele
politice, grupuril e de presiune etc.
Factorul social -economic. în relația sa cu factorii economici, dreptul păstrează o
autonomie în măsura în care ei nu face abstracție de la realitatea economică a societății.
Progresul juridic se constituie numai printr -un progres economic. Dreptul apare ca un garant și
ocrotitor al progresului economic.
Factorul cultural -ideologic Conștiința socială și juridică, cultura politic ă și juridică a
societății, destina ția morală a omului joacă un rol considerabil în viața dreptului. O conștiință și
cultură juridică înaltă își vor găsi reflectare în actele normative ale statului.
Factorul uman. Omul este și subiect de drept și destinatar al reglementărilor juridice.
Dreptul întotdeauna are la bază factorul uman. Nu omul există pentru drep t, ci, dimp otrivă,
dreptul există pentru om.
Factorul interna țional. Unele probleme au încetat de mult a fi probleme in terne, naționale,
transformîndu -se în probleme globale, internaționale. Ele, evident, necesită un model comun de
reglementare.
3.
Dificultatea formulării unei defini ții complete a determinat doctrina sa insiste nu neap ărat
pe elaborarea unei definiții clasice a dreptului, ci pe identificarea unor elemente sau tr ăsături
definitorii ale acestuia. Aceste tr ăsături au fost denumite const ante sau permanente ale dreptului
si exprima in esența ceea ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent in existenta si evolu ția
fenomenului juridic.
14
Asemenea permanente pot fi identificate in mai multe planuri ale existentei si evolu ției
istorice a dre ptului.
a) O prima constanta a dreptului poate fi identificata in planul conținutului normelor
juridice. Spre exemplu, orice norma juridica, indiferent de epoca istorica sau sistemul na țional in
care a fost elaborata, are c îteva tr ăsături comune: in primul r înd, reflecta existenta unui raport
juridic reglementat a se desf ășura intre anumite subiecte, av înd un anumit con ținut (drepturi si
obliga ții) si referitor la un anumit obiect al acelei rela ții. In al doilea r înd, reflecta existenta unei
răspunder i juridice, r ăspundere ce antreneaz ă de regula existenta si aplicarea unei sanc țiuni de
către autoritatea publica.
b) In planul sau sfera a șa numitului dat al dreptului pot fi identificate de asemen ea o serie
de constante. Prin dat sau date ale dreptului înțelegem realit ățile date, deci ansamblul unor
premise si condi ții care se manifesta ca si permanente ale dreptului.
Astfel de date sau constante ale dreptului sunt considerate a fi:
– Relațiile sociale – întruc ît indiferent de forma lor concreta, de ep ocile istorice sau
specificul na țional, normele juridice au reglementat si reglementează întotdeauna rela ții sau
raporturi sociale intre subiec ții umani;
– Omul – deoarece orice lege sau legiuitor a avut si are in vedere faptul ca norma de
drept vizeaz ă conduita umana, statutul social al omului;
– Legit ățile obiective ale existentei – întruc ît legile juridice nu pot face abstrac ție si nu pot
contraveni legit ăților obiective ale naturii, legit ăți independente de voin ța legiuitorului si a
oamenilor in general. Doar in m ăsura in care exista o justa corela ție intre legile juridice si
legitățile obiective ale existentei dreptul poate contribui la evolu ția fireasca a societ ății.
c) In final, o semnificativa categorie de constante ale dreptului pot fi întîlnite in sfera
aparatului logic -conceptual , respectiv in limbajul juridic perpetuat de -a lungul istoriei in diferite
sisteme de drept. Astfel, no țiuni cum sunt: lege, obliga ție, contract, pedeapsa, familie, drept etc.
au avut de -a lungul timpului si au si i n prezent relativ același înțeles, aceea și semnifica ție.
In concluzie, aceste constante sau permanente ne permit definirea dreptului din
perspectiva evolu ției istorice a fenomenului juridic, prin prisma unor elemente de maxima
stabilitate si perenitate di n existenta sa.
Referințe bibliografice
1. Boris Negru, Alina Negru Teoria general a dreptului și statului . Chișinău, 2006
2. loan Bins, Valorile dreptului și Iogica intențională, Arad, 1996.
3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu rești, 2001.
4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rational. Jzvoare
și dreptpozitiv, București, 1995.
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București, 2002.
7. Nicolae Râmbu, Introducere înfilosofie, Iași, 1993.
8. Ion Vlăduț, Introducere în sociologia juridică, București, 2000.
10. Alexandra Văllimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului , București, 1999
Subiecte de evaluare
1. Explicați sensul cuvîntului „drept".
2. Cum poate fi definit dreptul .
3. Cum a evoluat ideea dreptului pe parcursul istoriei . Faceți o caracteristică comparativă a
conceptului dreptului.
4. Definiți factorii de configurare a dreptului și faceți o caracteristică amplă categoriilor
principale de factori .
5. Esența dreptului, semnificația și importanța ei.
6. Ce caracterizează forma dreptului .
7. Caracterizați coraportul categoriilor „esența", „conținutul", „forma dreptului".
15
Tema Norma juridică și dimensiunile sociale ale dreptului
Obiective de referință :
– să identifice normele juridice și să determine trăsăturile lor;
– să evidențieze elementele constitutive ale normelor juridice și să le caracterizeze;
– să stabilească criteriile principale de clasificare a normelor juridic;
– să determine coordonatele de acțiune a normelor juridice;
– să interpreteze acțiunea normelor juridice în timp;
– să caracterizeze acțiunea normelor juridice în spațiu;
– să determine modul de extindere a normelor juridice asupra persoanelor;
– să determine trăsăturile esențiale ale n ormelor sociale, să le clasifice și să le compare
principalele categorii de norme sociale;
Repere de conținut
1. Caracteristica complexă a normei juridice. Coordonatele normei juridice .
2. Interacțiune a sistemului normativ -social cu fenomenul juridic.
3. Importanța organizării sistemului izvoarelor dreptului în procesul de evoluție a dreptului.
1.
Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de
puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin
forța coercitivă a statului. Scopul normei juridice sau regulii de drept corespunde finalității
dreptului, și anume, de a asigura conviețuirea socială, orientînd comportarea oamenilor în
direcția promovării și consolidării relați ilor sociale potrivit idealurilor și valorilor ce guvernează
societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se ordonează și reglementează în forme
specifice dreptului relațiile interumane în conformitate cu aceste valori.
Structura normei jurid ice evidențiază unitatea elementelor ei componente. Structura
normei juridice are două aspecte – structura in ternă și structura externa. Primul aspect are în
vedere struc tura logico -juridic ă a normei, iar cel de -al doilea, construcția ei externă, care este
legată de modul de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structură tehnico -juridic ă.
Structura logico -juridică normă juridică are trei elemente: ipoteza, dispoziția,
sancțiunea .
Ipotez a este aceea parte a normei juridice care stabilește condițiile, împrejurările sau
faptele în prezența cărora se cere o anumită conduită, precum și categoria subiecților la
care se referă prevederile dispoziției.
Formele ipotezei în funcție de gradul de precizie al formu lării:
ipoteze strict determinate care stabilesc exact condiții de aplicare a dispoziției se
numesc .
relativ determinată atunci, cînd împrejurările de aplicare a dispoziției, prin natura lor,
nu pot fi formulate în toate detaliile.
simplă sau complex e se are în vedere o singură împrejurare în care se aplică dispoziția
și complexă atunci cînd se are în vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în
parte pot să determine aplicarea dispoziției.
Dispoziția este acel e lement al normei juridice care prevede conduita ce trebuie
urmată în prezența ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile și obligațiile
corespunzătoare ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă.
În funcție de modul cum este formulată și dispoziția poate fi determinată , stabilind
categoric și f ără nici o posibilitate de abatere drepturile și obligațiile subiecților vizați, sau
relativ determinată , atunci cînd se prevăd variante sau limite ale conduitei urmînd ca subiecții
să aleagă una din el e, sau în cadrul acestor limite, conduita dorită.
16
Sancțiunea indică urmările nerespectării dispoziției normei juridi ce.
În funcție de natura raporturilor sociale reglementate, de importanța intereselor, a valorilor
apărute, de pericolul social pe care îl prezintă actele de încălcare, sancțiunile diferă și ele din
punct de vedere al naturii și gravității lor. Astfel, se dis ting sancțiuni penale, administrative
(contravenționale), disciplinare și civile, care, la rindul lor, se subdivid după gravitatea acestora
în cadrul fiecărei categorii în parte.
După scop , sancțiunile pot fi grupate în sancțiuni de anulare a actelor il icite și sancțiuni
reparatorii (de reparare și desdăunare).
După gradul de determinare și sancțiunile pot fi de mai multe feluri: absolut determinate
– sancțiunea este precis stabilită nu se admit devieri , relativ -determinate , cel care le aplică poate
să aprecieze cuantumul acțiunii aplicate între anumite limite , alternative unde cel care le aplică
are de ales între mai multe sancțiuni și cumulati ve se aplic ă două sau mai multe sancțiuni .
Structura tehnico -juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a
conținutului și a structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă,
concretă. Așadar, structura tehnico -juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt
anunțate normelo r juridice în cadrul actelor normative.
Există diferite clasificări ale normelor juridice în funcție de criteriul avut în vedere.
1. Criteriul ramurii de drept este cel al obiectului reglementării juridice și al metodelor de
reglementare, după care se constituie ramurile de drept și instituțiile juridice (drept
constituțional, drept penal, drept civil, dreptul electoral, dreptul de proprietate etc.).
2. Criteriul forței juridice a actului normativ este acela al forței juridice a actului
normativ , în ca re este cuprinsă norma juridică conform căruia distingem norme din legi, norme
din decrete, din hotărîri ale guvernului ș. a. m. d.
3. Criteriul modului de reglementare a conduitei . O clasificare de importanță este făcută
din punct de vedere al caracterul ui conduitei pe care o prescriu se clasifică în onerative care
prescriu în mod expres obligația de a săvîrși o acțiune , prohibitive care interzic săvîrșirea unei
acțiuni, a unei fapte și permisive care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acțiune, o
conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să -și aleagă singur conduita, acționînd după propria
apreciere , normele supletive – stabile sc reglementarea ce urmează să se aplice.
Normele de îm puternicire – stabilesc capacitatea și competența subiecților de drept,
posibilitatea săvîrșirii anumitor acțiuni. Se regăsesc frecvent în Constituție, în legile de
organizare a diferitelor structuri de stat.
Normele de stimulare și cele de recomandare . Primele stabilesc atribuirea de decorații,
premii, lăsînd în principiu, la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă. Normele de
recomandare sunt prevederi neobligatorii, adresate unor organizații sociale autonome prin care
sunt îndemnate să urm eze o anumită conduită.
Normele onerative și prohibitive poartă denumirea și de norme imperative sau categorice,
deoarece nu admit nici o abatere in realizarea lor, iar normele permisive sunt denumi te în știința
juridică și norme dispozitive.
4. Criteriul sferei de cuprindere prevede clasificarea în norme generale aplicîndu -se
tuturor relațiilor sociale din ramura respectivă a dreptului , speciale cuprind un domeniu mai
restrîns de relații sau anumi ți instituții și de excepție care se abat de la reglementar ea generală,
admițînd o reglementare de excepție față de dreptul comun și dispozițiile generale .
5. Criteriul structurii logice (tehnico -redacțional) prevede următoarea clasificare: norme
complete sau norme incomplete, care la rîndul lor pot fi norme de trimitere sau norme în alb.
Normele complete sunt acelea care sunt dotate cu toate elementele necesare, deci reglementarea
este clară. Normele incomplete trimit uneori pentru completare la o altă normă. Împreună cu
norma de trimitere reglementarea devine completă, uneori însă, norma este incompletă pentru că
urmează să a pară ulterior o reglementare care să săvîrșească și să completeze această normă.
Aceste norme poartă denumirea de norme în alb. Normele incomplete mai sunt numite în
literatura iuridică și norme imperfecte.
Coordonatele normei juridice: acțiunea normei jur idice în timp; acțiunea normei
17
juridice în spațiu, acțiunea normei juridice asupra subiec ților.
Acțiunea normelor juridice în timp durata în care o normă juridică este în vigoare
reprezintă intervalul de timp în care ea produce efectele juridice.
Acțiunea în timp a actului normativ este determinat de trei momente principale:
1. Intrarea în vigoare a legii;
2. Acțiunea efectivă a legii
3. Ieșirea din vigoare a legii .
Modalitățile de stabilire a datei intrării în vigoare a acte lor normative sunt:
a) Din momentul publicării oficiale (organul oficial de presă al statului în Republica
Moldova – Monito rul Oficial ).
b) Din momentul expres prevăzut în textul actului normativ.( există categorii de relații
sociale specifice, modificarea reglementării juridice a cărora nec esită o anumită pregătire
prealabilă procesului de aplicare a lor) .
c) Din momentul adoptării actului normativ ( este o modalitate excepțională, se practică în
situațiile cînd este nece sară o reglementare rapidă, de a modifica sau completa anumite acte
normative, preîntîmpinarea cauzării anumitor daune de ordin material sau moral precum și în
situațiile de protejare a securității statului).
d) intrarea în vigoare a legii în ansamblu treptat ( intrarea în vigoare a unor
compartimente ale legii la data publi cării, altor compartimente – la o dată indicată expres în
textul ei.).
Acțiunea efectivă a legii :
Actul normativ produce efecte numai în timpul cît este în vigoare și nu poate fi retroactiv
sau ultraactiv;
Au efect retroactiv doar actele legislative prin care se stabilesc sancțiuni mai blînde;
Actele normative pot ultraactiva în mod excepțional
Astfel, norma juridică poate fi incidentă numai faptelor care se petrec în intervalul de timp
cît este în vigoare.
Acțiunea efectivă a legii în timp este caracterizată de următoarele principii:
1. Principiul neretroactivității legii decurge din împrejurarea căreia leg ea reglementează
pentru viitor . Art. 22 al Constituției Republicii Moldova prevede că nimeni nu va fi c ondamnat
pentru acțiuni dacă acestea în momentul comiterii nu constituiau un act delictuos. De asemenea
nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii
actului delictuos .
Rațiuni de ordin umanitar si unele n ecesități practice determină, totuși, admiterea uno r
excepții de la principiul neretroactivității legii și altor acte normative care, în principiu, sunt
următoarele:
a) Legea penală mai favorabilă sau mai blîndă exprimă o concepție umanitară, care
permite ca persoana ce a comis o infracțiune în trecut sub imperiul unei legi vechi, înlocui tă cu o
lege nouă, să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabilește, pentru fapta comisă
o pedeapsa mai blîndă, mai ușoară. În cazul în care legea nouă est e mai favorabilă (blîndă) se va
aplica aceasta în mod retroactiv deși fapta a fost săvirșită înainte de intrarea în vigoare a acestei
legi.
b) Legile interpretative au retroactive , în sensul că prevederile sale se aplică de la data
intrării în vigoare a legii pe care o interpretează, este firească și logică, deoarece scopul lor este
de a explica înțelesul exact al legii interpretate, ce trebuie să -i fie atribuit de la intrarea ei în
vigoare.
c) Cînd actul normativ prevede în mod direct că se aplică si unor situaț ii anterioare sau
stabilește o dată a intrării în vigoare anterioară datei adoptării lui decurge din voința exprimată
în mod nemijlocit, direct, de către legiuitor, în temeiul dreptului său de legiferare. Este evident că
într-un regim de legalitate al stat ului de drept se vor stabili și unele norme de principiu la nivel
constituțional sau de lege care să împiedice și să limiteze această posibilitate
18
2. Principiul efectului imediat al legii noi prezumă că legea nouă reglementează imediat
toate relațiile soci ale la care a fost orientată ea . De la momentul intrării în vigoare, toate
situațiile cad sub incidența legii noi.
În literatura de specialitate identifică următoarele modalități de ieșire din vigoare a
actului normativ :
1. Abrogare : abrogare directă, atunci cînd noul act normativ prevede în mod direct ceea
ce se abrogă, (un act normativ în întregime sau anumite articole ale actului sau actelor
normative), indirectă, atunci cînd noul act normativ se limitează să prevadă că se abrogă toate
actele normati ve sau prevederile din actele normative contrare dispozițiilor sale, fără însă a
indica actul sau articolele respective, tacită sau implicită are loc atunci cînd noul act normativ
nu conține nici o prevedere de abrogare, dar regl ementarea pe care o cuprind e se îndepărtează și
se deosebește atît de mult de reglementările din actele normative vechi, încît acestea nu se mai
pot aplica și, deci, că legiuitorul le -a abrogat implicit, întrucît, a venit cu o nouă reglementare.
Derogarea reprezintă o reglementare diferită de abrogare , o abatere sau o excepție de la
reglementarea existentă pe care nu o abrogă, ci îi îngustează, putem spune, sfera de aplicare.
Revocarea , ca fenomen tehnico -juridic, de asemenea se deosebește de abrogare, se
manifestă în situația cînd legea nu a produs efecte juridice, deoarece este retrasă înainte de
publicare și de intrarea acesteia în vigoare.
Abrogarea, ca și nulitatea legii , se referă la încetarea caracterului obligatoriu al acesteia.
Deosebire constă în faptul că nulitatea este o sancțiune a dreptului pozitiv care suprimă
retroactiv efectele actului normativ, iar abrogarea se referă la un act normativ legal, funcțional.
2. Căderea în desuetudine . În acest caz este vorba de actele normative sau reglementări
care au fost total depășite de rezolvarea relațiilor sociale, de schimbările social -economice care
au avut loc in societate, de faptul că stările de lucru ce au determinat necesitatea adoptării a cestor
acte normative au încetat să mai existe, astfel încît acțiunea lor nu mai are nici o justificare și nici
nu mai poate fi susținută, fiind depășită de noile realități ale vieții.
3. Expirarea. În toate legislațiile înt îlnim și norme juridice a căror ac țiune este
determinată în timp, caracterul lor fiind consacrat în chiar textul legii.
Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor
Cît privește acțiunea actelor normative în spațiu și asupra persoanelor, modalități foarte
strîns împle tite, me nționăm că, ele sunt organic legate de principiul suveranității puterii de
stat, se manifestă în speci al sub aspectul suveranității teritoriale și al legăturii dintre stat și
persoane prin cetățenie .
În temeiul principiului suveranității statului , legile și celelalte acte normative sunt
obligatorii pentru cetățenii s tatului respec tiv și pentru toate organizațiile, instituțiile, organis mele
sociale și persoanele fizice și juridice care se află pe t eritoriul său. Aceasta înseamnă că pe
teritoriul unui sta t acționează dreptul acelui stat, determinînd conduita tuturor persoanelor afla te
pe acel teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excluderea acțiunii în acest teritoriu și asupra
persoanelor aflate pe el, a legilor altor state străine.
În analiza ac țiunii actelor normative în spațiu trebuie distinse aspectul intern care prevede
norme centrale și norme locale și aspectul internațional – reglementează relațiile sociale dintre
state în conformitate cu principiile teritorialității
Excepția extrateritorialității – cînd, în anumite condiții, pe teritoriul unui stat pot exista
persoane și unele locuri (reprezentanțe diplomatice, ambasade, nave) asupra cărora nu se aplică,
în anumite limite, actele normative ale statului respectiv sau cînd se re cunoaște aplicarea legilor
străine, de asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat. În condițiile în care aceste excepții
se aplică cu respectarea principiilor democratice ale dreptului inte rnațional și în special al
egalității suverane a statelo r, al reciprocității, al liberului lor consimțămînt ele nu afectează cu
nimic principiul suveranității de stat ci dimpotrivă, sunt menite să asigure dezvoltarea
multilaterală a relațiilor internaționale contemporane.
Între aceste excepții amintim, fără a i ntra într -o analiză detaliată, următoarele situații:
a) persoane care se bucură de extrateritorialitate – imunitatea diplomatică și regimul juridic
19
al consulilor;
b) regimul juridic al străinilor și al persoanelor fără cetățenie;
c) regimul juridic al cetă țeanului aflat în străinătate;
d) recunoașterea efectului juridic al unor acte săvîrșite pe teritoriul unui alt stat sau
aplicarea legii asupra unor fapte săvîrșite în străinătate.
În acțiunea actelor normative cu privire la persoane este important de subliniat – ca o
aplicare a principiilor democratismului dreptului . Sfera persoanelor care cad sub incidența
normelor juridice poate fi generală – include toate categoriile de subiecți sau specială – categorii
de persoane distincte ( cadrelor didactice, personalului sanitar, militarilor, salariaților de stat,
mamelor cu copii etc .).
2.
A reglementa în sens social înseamnă a forma comportamentul uman, atît a indivizilor cît
și a comunităților de oameni.
Reglementarea socială evidențiază următoarele trăsă turi:
fiecărui tip istoric social îi corespunde un anumit nivel de reglementare socială;
odată cu dezvoltarea societății crește nivelul de reglementare socială;
odată cu dezvoltarea reglementării sociale se formează noi mecanisme de reglementare
socială no rmativă;
odată cu dezvoltarea societății au loc transformări calitative ale mecanismului de
reglementare normativă .
Reglementarea socială include reglementarea normativă și reglementarea individuală.
Sistemul reglementărilor normative constituie un ansamblu de norme sociale ce
reglementează comportamentul uman în societate, relațiile manifestate în anumite uniuni,
colective, și un ansamblu de norme tehnico -sociale ce reglementează interacțiunea lor.
Reglementarea individuală este realizată prin adres ări personale concrete pentru situații
concrete, sunt valabile în aplicarea lor o singură dată.
Deosebirile dintre modalitățile reglementării sociale se identifică prin faptul că
reglementarea normativă se dezvoltă concomitent cu societatea, iar reglementa rea individuală –
în dependență de dezvoltarea culturii sociale a individului.
Un aspect specific reglementării normative este prezența normării activității umane,
realizarea căreia constă în elaborarea unui ansamblu de reguli, principii, constrîngeri, obl igații,
drepturi și îndatoriri de origine morală, religioasă, juridică, economică, politică etc. Care
reglementează conduita și comportamentele umane și de grup.
Sistemul reglementărilor normative vizează normele sociale ca : norme de drept, norme de
moral ă, normele organiza țiilor sociale nestatale , normele obi șnuielnice, normele religioase și
altele și normele tehnico -sociale precum: reguli de exploatare a mijloacelor tehnice, reguli
sanitaro -igienice, altele.
Norm ele social e privesc raporturile dintre oameni și sunt, deci, o crea ție a acestora, o
expresie de voin ță a oamenilor.
Norm ele tehnico -social e au in vedere comportamentul omului in raportul fa ță de natur ă
sau obiectele din ea exprimate de legile naturale. Multe norme te hnice sau tehnologice au devenit
obiect de reglementare juridic ă (cum s unt cele din domeniul ecologic, al circula ției, al
transportului și telecomunica țiilor), devenind prin aceasta și norme sociale juridice.
În dependență de criteriul mijloacelor de stabi lire și asigurare , normele morale se clasifică
în:
Normele organiza țiilor sociale nestatale . Sunt stabilite de nemijlocit de către
organizațiile nestatale, sunt fixate în statuturile lor, sunt protejate prin măsurile cu caracter social
prevăzut în statut .
Obiceiurile (moravurile, datinile) . Se formează în procesul de dezvoltare istorică, într -un
mediu social determinat, în rezultatul repetării intră în deprindere, datorită căreia ele se respectă
fiind susținute de opinia socială.
20
Normele moralei . Se formea ză în viața socială și reprezint ă un ansamblu de idei, reguli cu
privire la bine și la rău, corect și incorect, just și injust îndatoririle omului față de societate
Normele religioase provin din concepția umană de spre Dumnezeu ca creatorul lumii și a
încep uturilor societății umane.
Normele juridice . Sunt formate și protejate prin forța de constrîngere a statului.
Conform conținutului domeniului relațiilor reglementate de normele sociale , acestea pot
fi: politice, organizaționale, etice, estetice.
Conform modalităților de formarea normelor sociale: spontane și planificate.
În dependență de metodele de confirmare și exprimare a normelor : scrise și verbale.
În procesul de reglementare juridică a relațiilor sociale o importanță deosebită pentru
stabilire unei eficiențe sporite a realizării dreptului constă în determinarea coincidenței dintre
valorile juridice, morale, religioase etc.
3.
Izvorul de drept vizeaz ă acel aspect al formei dreptului prin care norma social devine
norm ă juridic ă in procesul de institu ire sau recunoa ștere a ei de c ătre puterea public ă primind
astfel o form ă adecvat ă denumit ă izvor de drept. Izvoarele dreptului s unt expresia crea ției de
drept ca una din modalit ățile guvern ării societ ății prin intermediul autorit ății publice.
Putem spune că izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adic ă modalitatea de
instituire sau recunoa ștere de c ătre puterea de stat a normelor juridice in procesul de creare a
dreptului.
Izvoarele dreptului sunt date de modalit ățile multiple de existen ță ale dreptului dintr -o
epoc ă istoric ă, intr-o anumit ă țară. Rolul de a da for ța juridic ă regulilor de conduit ă revine
organelor statului, fie printr -o activitate direct ă de elaborare și prelucrare a izvoarelor de drept
sub forma actelor normative – legi, decr ete, hot ărîri etc. – fie prin investirea cu for ța juridic ă a
unor reguli ap ărute pe alte c ăi cum sunt obiceiul sau practica judiciar ă prin care aceast ă investire
sau recunoa ștere, devin izvoare de drept .
Referințe bibliografice
1. Ceterchi, M.Luburici. Teoria generală a statului și dreptului . Bucuresti,1983.
2. G.Vrabie, S.Popescu. Teoria generală a dreptului . lași, 1993.
3. I.Humă. Introducere in studiul dreptului . lași, 1993.
4. D.Ciobanu . Introducere în studiul dreptului . București, 1993.
5. N.Popa. Teoria generală a dreptului . București, 1992.
6. К.Aлексеев. Oбщая теория права . В двух томах. T. 2. Moсква, 1982.
7. Н.Рябушкин. Запрещающие нормы в советском праве . Казань, 1990.
8. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme .
Chiși nău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Ce este norma juridică .
2. Ce rol are norma juridică .
3. Care sunt trăsăturile definitorii ale normei juridice .
4. Prin ce se deosebește norma juridică de dispoziție juridică individuală .
5. La ce se referă structura normei juridice .
6. Ce cuprinde structura logico -juridică a normei juridice .
7. Ce desemnează structura tehnico -juridică a normei juridice .
8. Care sunt criteriile principale de clasificare a normei juridice .
9. Ce se înțelege pr in acțiunea normelor juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor .
21
Tema Sistemul izvoarelor dreptului și influența
lui asupra dezvoltării dreptului
Obiective de referință :
– să identifice izvoarele dreptului;
– să clasifice izvoarele dreptului;
– să stabilească evoluția izvoarelor dreptului pe parcursul istoriei;
– să caracterizeze principalele izvoare ale dreptului la etapa contemporană;
– să determine ierarhia izvoarelor de drept;
– să caracterizeze rolul legii ca izvor de drept și să determine r olul acestora în sistemul izvoarelor
dreptului din Republica Moldova.
Repere de conținut
1. Conceptul izvoarelor de drept.
2. Clasificarea izvoarelor de drept.
3. Actul normativ – principalul izvor de drept.
1.
În știința juridică s -a făcut distincția în tre izvoarele materiale sau în sens material și
izvoarele formale sau în sens formal al dr eptului.
Izvoarele materiale desemnează ansamblul circumstanțelor de natură obiectivă și
subiectivă ce influențează conținutul și forma dreptului (izvoare reale, factorii de
configur are a dreptul ). În conținutul acestor izvoare sunt introduse elemente ce aparțin unor
sfere diferite de relații sociale. Sunt socotite, astfel, izvoare materiale ale dreptului fact orii de
configurare a dreptului , dreptul natural și rațiunea umană, conștiința juridică.
Izvor al dreptului în sens formal, formele de exprimare a normelor juridice;
modalitatea de instituire sau recunoaștere de către puterea de stat a normel or juridice în
procesul de crea re a dreptului. La aceasta ne vom referi și noi, pe acestea le avem, de regulă,
în vedere atunci cînd vorbim de izvoarele dreptului.
Nu excludem și folosirea termenului în sensul utilizat de științele istorice care prin
"izvoare" ale dreptului au în vedere indicarea surselor de cunoaștere ale unui sistem de drept .
Izvoarele dreptului pot fi :
a) izvoarele scrise și izvoare nescrise;
b) izvoare oficiale și izvoare neoficiale;
c) izvoa re directe și izvoare indirecte;
d) izvoare interne și izvoare externe;
izvoare unilaterale și izvoare convenționale
Izvoarele dreptului sunt date de modalitățile multiple de existență ale dreptului dintr -o
epocă istorică, într -o anumită țară. Rolul de a da forța juridică regulilor de conduită revine
organelor statului, fie printr -o activitate directă de elaborare și pre lucrare a izvoarelor de drept
sub forma actelor normative – legi, decrete, hotărîri etc. – fie prin investirea cu forța juridică a
unor reguli apărute pe alte căi cum sunt obiceiul sau practica juridică prin care această investire
sau recunoaștere, devin i zvoare de drept.
Astfel, izvorul de drept este forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de
instituire sau recunoaștere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a
dreptului .
2.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluția de pînă acum a dreptului sunt următoarele:
a) obiceiul juridic;
b) practica judecătorească și precedentul judiciar;
c) doctrina;
22
d) contractul normativ;
e) actul normativ;
f) normele religioase.
Obiceiul – o practică accep tată, permanentă, relativ stabilă și continuă de relaționare
socială. A apărut spontan, cere recunoaștere statală. Pentru validitatea acestuia este nevoie de:
a) statul recunoaște, sancționează, consacră cutuma și îi oferă caracterul oficial; c) de
interzi cere a acelora care contravin ordinii și rînduielilor sociale, instituite și apărate de puterea
de stat.
b) părțile invocă cutuma în fața instanței de judecată și aceasta o validează.
Are un caracter pronunțat static, este imprecis, nesigur, apar deficienț e la precizarea
conținutului exact al reglementărilor, poate varia în funcție de regiune/areal. Este unul din
primele izvoare ale dreptului.
Doctrina juridică , ca izvor de drept, cuprinde analizele, investigațiile, interpretările pe
care oamenii de special itate le dau fenomenului juridic. Ea este știința, al cărei rol este teoretic –
explicativ, interpretările științifice făcute materialului normativ îl ajută pe legislator sau pe
judecător în procesul de creare și, respectiv, de aplicare a dreptului.
Precedentul judiciar/administrativ și p ractica judecătorească – practica de soluționare
a cauzelor de către instanțele de judecată/organele autorității publice. Dacă anumite hotărîri
devin obligatorii ca model de soluționare pentru cazuri similare, ele cons tituie precedent
(caracteristic pentru sistemul anglo -saxon).
În sistemul dreptului socialist, practicii judiciare nu i s -a recunoscut, în principiu, sub nici
un aspect rolul de izvor de drept.
Contractul normativ – un acord de voințe care poartă un caracter normativ, nu vizează
un raport concret. Domeniile de aplicabilitate: dreptul muncii (contractul/acordul colectiv de
muncă), dreptul constituțional (acordul de constituire a federației), dreptul internațional (tratatele
internaționale) etc.
Actul n ormativ – principalul izvor de drept, care este analizat în continuare.
Normele religioase – caracteristic doar pentru familia de drept musulman.
3.
Actul normativ –act creat de organele autorității publice, conține reguli generale,
impersonale și obligat orii; prevede situații tipice și se referă la o anumită categorie de subiecți de
drept, nu pierde validitatea prin reglementarea unei anumite situații concrete; are un caracter
strict determinat; asigură dezvoltarea dinamică a relațiilor sociale.
Există ma i multe categorii de acte normative constituite în sistem ierarhizat, locul principal
ocupîndu -l legea. În studiul actelor normative se impune să facem o distincție principială între
lege și actele normative subordonate legii.
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al
dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem at puterii de stat, exponent al puterii
suverane a poporului.
Legea se distinge de celelalte acte normative atît prin poziția ei superioară în siste mul
izvoarelor dreptului, fiind edictată de organul suprem reprezentativ al puterii de stat, potrivit unei
proceduri anume stabilite, cît și prin conținutul normativ al reglementărilor instituite de ea.
Codurile, ca o formă anumită sistematizată într -un do meniu dat, sunt tot legi. Se disting legi:
constituționale sau fundamentale;
organice (organizarea, funcționarea și structura diferitele organe ale statului) ;
ordinare (celelalte legi).
În caracterizarea legilor este cunoscută de asemenea, clasificarea lo r în generale , speciale
și excepționale .
Legile generale
Legile special e intervin cu o reglementare aparte, deosebită, particulară față de
23
reglementările legii generale. De exemplu, Codul civil este o lege generală față de legea vînzării
de mărfuri sau le gile privind administrarea fondului locativ și reglemen tarea raporturilor dintre
proprietari și chiriași sau Codul penal este o lege generală față de alte legi speciale care conțin
dispoziții penale. Pe de altă parte, aceeași lege sau di spoziție poate să a ibă caracter general sau
special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau mai specială.
Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs, cu legea
generală se aplică legea specială, conform principiului ”lex speciali derogat generali ” în măsura
în care legea specială care este de strictă interpretare nu a dispus altfel, se aplică dispozițiile legii
generale .
Legile excepționale se dau în situații cu totul deosebite, ele însele stabilind consecințele
juridi ce ale aplicării lor. Asemenea acte pot fi, de pildă, cele prin care se instituie de exemplu,
starea de necesitate.
Actele normative subordonate legii . În definirea sferei de cuprindere a actelor normative
subordonate legii, trebuie să se aibă în vedere u rmătoarele:
a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituția), să nu conțină dispoziții
contrare acestora;
b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementare este prevăzută
a fi dată prin lege;
c) să se înscrie î n limitele competenței materiale și teritoriale ale organului de la care
emană;
d) să respecte ierarhia formei juridice a actelor superioare față de cele inferioare;
e) să fie date în forma și cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Actele normative subordonate legii au forme diferite în sistemul de drept al fiecărui stat.
Ele pot fi, totuși, clasificate ca: acte ale șe fului statului, purtînd denumirea de regulă, de decrete,
acte ale organelor centrale de specialitate – hotărîri, regulamente, ordine, instrucțiuni, decizii, ori
avînd alte denumiri ale guvernului sau ale ministerelor și altor organe centrale de stat, precum și
ale organelor locale.
Vorbind de actele normative nu putem trece cu vederea și actele normative ale organelor
nestatale. În acea stă categorie a izvoarelor de drept pot fi incluse de asemenea, statutele unor
organizații sociale în măsura în care li se recunoaște forța juridică.
Referințe bibliografice
1. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului . – Chișinău, Cartier, 2004
2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general ă a dreptului și statului . Chișinău, 2006
3. Ion Craiovan. Itinerar metodic în studiul dreptului . București, 1993
4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București, 2002
5. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, București, 2000
6. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme .
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Definiți conceptul de izvor de drept.
2. Delimitați accepțiunile noțiunii de izvor de drept.
3. Clasifica ți izvoarele formale ale dreptului și exemplificați.
4. Descrieți trăsăturile izvoarelor de drept în sens formal.
5. Analizați rolul fiecărui izvor de drept în contextul normativ -juridic în diferite perioade
istorice.
6. Aprecia ți importanța fiecărui izvor de drept în contextul normativității juridice și sociale
actuale.
7. Stabiliți ierarhia izvoarelor de drept în perioada contemporană.
8. Clasificați actele normativ -juridice.
24
Tema P rocesul de creare a dreptului. Tehnici utilizate în procesul de formare a
fenomenului juridic
Obiective de referință:
– să facă diferența dintre tehnica legislativă și tehnica juridică;
– să evidențieze principiile legiferării;
– să identifice etapele procesului legiferării și să le caracterizeze;
– să determine rolul sistematizării legislației statului și să evidențieze modalitățile acestora;
– să cunoască dialectica conținutului și a formei de drept;
– să definească caracterul științific al elaborării normelor juridice;
– să definească principiile de elaborare a actelor normative;
– să caracterizeze etapele procesului de elaborare a actelor normative;
– să determine părțile constitutive a actelor normative;
– să cunoască structura internă a actelor normative;
– să sistematizeze actele normative.
Repere de conținut
1. Tehnica elaborării actelor normative
2. Componentele actului normativ
3. Importanța sistematizării dreptului. Sistematizarea legislației
1.
Tehnica de elaborare a actelor normative este o problemă fundamentală ce face parte din
obiectul de studiu al Teoriei Ge nerale a dreptului și statului. Astfel în literatura juridică sunt
utilizați doi termeni: tehnică juridică și tehnică legislativă . Unii autori consideră aceste două
categorii drept sinonime și nu fac nici o diferențiere înt re ele. Alții, fac o distincție între acești
doi termeni, utilizînd made termenul ”tehnică juridică”, prin care înțeleg aspectele tehnice legate
atît de procesul de creare a dreptului, cît și cele de aplicare a dreptului.
Noțiunea de tehnică juridică este mai largă după volum decît noțiunea de tehnică
legislativă; totodată tehnica legislativă este o parte componentă a tehnicii juridice.
Tehnica juridică este un concept complex care desemnează metodele, procedeele,
operațiile și regulile folosite pentru elaborarea, realizarea, aplicarea și interpretarea normelor
juridice conținute într -un act normativ.
Tehnica legislativă cuprinde totalitatea principiilo r, metodelor și procedurilor folosite în
procesul de elaborare a legilor și celorlalte acte normative.
Elaborarea actelor normative are loc, în principal, prin activitatea normativă a organelor de
stat, Parlament și Guvern. În acest fel activitatea normat ivă este una din modalitățile de realizare
și executare a activității de stat, o activitate creatoare de drept potrivit nevoilor dictate de evoluția
societății.
Conținutul noțiunii de tehnică juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el implică
mom entul receptării de către legislator a comandamentului social, aprecierea sa selectivă și
elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, și momentul realizării
(transpunerii în viață) a normei de drept construite de legislator (tehnica realizării și interpretării
dreptului).
După cum vedem noțiunea de tehnică juridică nu corespunde noțiunii de tehnică
legislativă. Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (cu tehnica legislativă), printr -o
reducere a sferei tehnicii juridice do ar la procesul elaborării normative.
Procesul de elaborare a actelor normative este o activitate complexă care trebuie să țină
seama, alături de factorii politici, economici, sociali, morali, naturali, istorici, naționali,
internaționali și de anumite principii cum sunt:
Principiul planificării legislative și a supremației legii , potrivit cărora activitatea
normativă trebuie să se realizeze după programe de legiferare a parlamentului, cît și ale
25
guvernului ca inițiator al proiectelor de legi.
Principiul sup remației legii , după care legea se bucură de forță juridică supremă în
ierarhia izvoarelor de drept, ea reglementînd cele mai importante relații ale vieții sociale și fiind
adoptată de parlament, ales prin sufragiu universal. Toate actele normative ale cel orlalte organe
de stat trebuie să se întemeieze pe lege.
Fundamentarea științifică a activității de elaborare a legilor presupune că în găsirea
soluțiilor să se pornească de la rezultatele științei, să se elaboreze variante diferite, să se angajeze
specialiști, în așa fel încît întregul proces de elaborare a proiectului să se facă științific.
Respectarea unității de sistem a dreptului . În conformitate cu acest principiu orice
proiect de act normativ trebuie să respecte supremația Constituției și a celorlalte legi cu putere
juridică superioară, să se coreleze cu celelalte acte normative cu care va intra în aplicare, astfel
încât să se evite contradicțiile normative.
Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea și mobilitatea unu i sistem de drept
își găsește expresie în unitatea reglementărilor juridice care cere ca fiecare nou act normativ să se
integreze organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivă și în ansamblul
sistemului de drept; unitatea , coerența interioară a sistemului de drept, nu trebuie afectată prin
modificările și abrogările, ele însele necesare, de norme. Respectarea acestui prin cipiu asigură
eliminarea lacunelor legislative, a normelor căzute în desuetudine, a paralelismelor,
suprapunerilor și contradicțiilor dintre diferite reglementări.
Principiul accesibilității în elaborarea normativă. Elaborînd anumite acte normative,
legis latorul trebuie să aibă în vedere faptul, că destinatarii normelor juridice sunt oamenii cu
nivele culturale diferite, cu posibilități diferite de receptare a unui mesaj normativ.
"Legislatorul, – remarca Ihering – trebuie să gîndească profund ca un filozo f, dar trebuie să
se exprime clar ca un țăran".
Formele procesului de creare a dreptului:
– emană de la nemijlocit de la popor (referendumul). Astfel erau adoptate constituțiile
republicilor unionale și constituțiile fostei URSS. În RM această formă nu e p ractică (totuși
caracterizează un regim democratic)
– ca competență a organelor de stat. În anumite condiții acest proces este efectuat de stat 9
la încheierea unui tratat internațional), în cazul dat evidențiem Parlamentul.
– sancționarea de către stat a norm elor ce s -au format independent în formă de obiceiuri,
sau au fost elaborate de organizații nestatale,la bază au normele religioase. În cazul dat statul nu
se ocupă de crearea normei, dar numai o recunoaște, îi acordă o forță juridică, o ridică la rang de
lege.
– crearea dreptului în comun de către stat și organizații nestatale, ex contractul colectiv de
muncă anual dintre administrația întreprinderii și comitetul sindical, în numele colectivului de
muncă.
– crearea pe cale judiciara, caracteristic pentru siste mele juridice anglo -saxone. Anumitei
hotărîri judecătorești i sedă o forță juridică obligatorie, în calitate de normă juridică. Precedent
juridic.
În sistemul romano -german procesul de creare este rezultatul statului și a organelor
competente .
Funcțiile procesului de creare a dreptului:
– Reînnoirea legislației, adică emiterea de noi acte normative
– Înlăturarea normelor juridice învechite (anulare)
– Înlăturarea lacunelor în drept.
Etapele procesului de elaborare a dreptului
Procesul de elaborare a actelor normative se compune dintr -un între șir de operații numite
etapele elaborării actelor normative.
26
Procesul de creare a dreptului convențional poate fi divizat în două etape:
a) pregătirea actului normativ -juridic. Este o et apă numită și neoficială, deoarece nu
orice proiect poate trece prin toate stadiile.
b) adoptarea lui, care conține mai multe stadii – trebuie privită ca oficială deoarece
procedura respectivă este strict reglementată în regulamentele organelor de creare a dreptului.
Stadiile:
1. Inițiativa legislativă
2. Adoptarea hotărîrii despre pregătirea proiectului actului normativ -juridic
3. Pregătirea proiectului actului normativ -juridic.
4. Discutarea textului proiectului actului normativ -juridic.
5. Coordonarea proiectului actul ui
6. Expertiza proiectului actului
7. Completarea proiectului
8. Prezentarea proiectului spre examinare organului abilitat cu competența de creare a
dreptului
9. Adoptarea actului normativ -juridic
10. Promulgarea
11. Publicare.
2.
La elaborarea actului normativ trebuie să e aibă în vedere o anumită structură a acestuia.
Înainte de a enumera , menționăm că actul normativ este însoțit de regulă de o expunere de
motive, care prezintă considerentele de necesitate ale intervenției normati ve și face referiri la
regle mentările existente și neajunsurile lor, la finalitatea noilor prevederi, la contribuția adusă în
materie și la efectele ce urmează să se manifeste în plan social, precum și în planul vechilor
reglementări și al sistemului de dr ept în general. Astfel aceste componente sunt:
Titlul actului normativ, sau elementul de identitate a acestuia. Este elementul său de
identificare. Constă în aceea că titlul actului normativ trebuie să fie scurt și concis și să exprime
cu claritate obiectu l reglementării juridice respective.
Preambulul actului normativ. Nu este obligatoriu și necesar oricărui act normativ. Este o
succintă introducere unde se arată considerațiile sociale, economice, politice avute în vedere la
elaborarea actului, introducînd u-se numai pentru cele mai importante acte. Ajută la înțelegerea
actului normativ.
Formula introductivă. Cuprinde temeiul constituțional au legal al reglementării juridice
respective. Aici sunt instituționalizate normele de competență pentru organul care a doptă actul
normativ respectiv.
Dispoziții sau principii generale. O primă parte a reglementărilor din actul normativ. Aici
sunt stabilite anumite dispoziții cu caracter general referitor la actul normativ în totalitatea sa.
Aceste pot lua forma ”principii generale”. Uneori ele sunt despărțite chiar printr -un titlu distinct,
un capitol au secțiune, cu un titlu ”Principii generale”; Dispoziții generale”, ”Principii de bază”.
Dispozițiile generale conțin prevederi prin care se determină obiectul, scopul, sfer a relațiilor ce
se reglementează, definirea unor noțiuni.
Dispoziții de conținut propriu -zise. Urmează după dispozițiile generale și formează
conținutul propriu -zis al actului normativ. În dependență de problematica actului, aceste
dispoziții pot fi mai mu lt sau mai puțin numeroase și după caz se împart în subdiviziuni
(capitole, secțiuni, paragrafe). Aici se conțin regulile ce stabilesc drepturi și obligații, se
stipulează una numit comportament, urmările nefavorabile în cazul nerespectării conduitei
impus e.
Dispoziții finale sau tranzitorii. Prevederi în legătură cu: punerea în aplicare a
reglementărilor, intrarea în vigoare, relațiile cu reglementările preexistente. Uneori se
evidențiază printr -un titlu aparte. Unele acte normative care nu sunt împărțite pe capitole,
paragrafe, conțin aceste prevederi în ultimele articole.
27
Actele normative pot cuprinde și Anexe , care fac corp comun cu legea și au aceeași forță
juridică. Necesitatea este determinată prin faptul că conțin schițe, tabele statistici, etc.
Elementul structural principal al actului îl constituie articolul . Există cazuri, însă, cînd în
cuprinsul actului normativ un articol conține o singură normă sau, dimpotrivă, o normă este
cuprinsă în mai multe articole. Totodată, diversele componente ale s tructurii logice a normei
juridice (ipoteza, dispoziția, sancțiunea) pot fi regăsite în articole diferite. Din această cauză (așa
cum s -a subliniat în capitolul Norma juridică) nu se poate identifica norma juridică cu articolul
actului normativ. Ideal ar f i ca fiecare articol dintr -un act normativ să cuprindă o singură regulă
(normă) cu toate trăsăturile care o caracterizează. Aceste caracteristici trebuie redate în așa fel,
încît ele să exprime în mod cît mai complet norma juridică și să delimiteze în mod precis
conținutul acelei norme în raport cu celelalte norme ale actului normativ.
Complexitatea reglementării este impusă de natura relațiilor sociale. Pentru acest motiv,
articolul se subdivide uneori în paragrafe și alineate.
Articolele se numerotează cu cifre arabe. În cazul unor acte normative care modifică
reglementarea din alte acte normative se utilizează numerotarea cu cifre latine.
De exemplu: "Art. 1 – Denumirea și dispoziția articolului 133 din Codul penal se vor
reforma în felul următor…".
De obicei, alineatele și paragrafele nu se numerotează. În cazul unor acte normative de
mare importanță (Constituția, Codul) articolele au și note marginale, care redau într -o formă
sintetică, conținutul articolului respectiv.
Atunci cînd într -un act normativ se introduc articole noi, fără să se modifice numerotarea
veche a actului normativ, se folosește metoda introducerii unor indici (spre exemplu: art. 18' din
Codul penal).
Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în
secțiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe părți
(partea generală și partea specială). Secțiunile, capitolele și titlurile au denumiri, care evocă pe
scurt conținutul prevederilor pe care le conțin.
În cazu l în care un act normativ face referire la dispoziții dintr -un alt act normativ deja
existent, noul act normativ nu va reproduce dispozițiile din actul normativ preexistent, ci va face
trimitere la dispozițiile respective printr -o normă de trimitere.
3.
Atît elaborarea cît și realizarea dreptului reclamă o operațiune juridică foarte importantă:
sistematizarea actelor normative . Are drept obiect o anumită aranjare a actelor normative în
vigoare, conform unor criterii obiective și subiective. Are ca rezultat elaborarea unor colecții,
culegeri de acte normative sau coduri.
Prima culegere oficială este denumită Codul lui Theodosian (sec.V e.n.). Iulian este cel ce
a desăvîrșit opera de sistematizare a dreptului roman.
În literatura juridică întîlnim mai multe c riterii de clasificare au de diferențiere a
sistematizării în general. Criteriul de bază conform căruia practic toți juriștii divizează
sistematizarea în două grupe mari: încorporarea și codificare .
Încorporarea – actele normative se grupează în diverse c olecții sau culegeri, după criterii
diferite. Caracteristic pentru această formă, ca ea utilizează materialul normativ așa cum este
alcătuit, fără a face vre -o modificare în actele normative. Poate fi oficială – alcătuirea de colecții
de acte normativă est e făcută de un organ de stat avînd această sarcină legală și neoficială –
făcută de organizații nestatale sau peroane particulare.
Codificarea – cuprinderea tuturor sau aproape tuturor normelor juridice dintr -o
ramură de drept în prelucrarea și alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod,
regulament care are valoarea unei legi.
Condițiile calitative ale unui cod unt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter
practic, logică, frumusețea stilului.
Sistematizarea poate fi cronologică (după succesiunea temporară a apariției) sau alfabetic
28
(pornind de la denumirea materiei reglementate)
Un alt criteriu de sistematizare îl constituie obiectul reglementării juridice pe ramuri de
drept și instituții juridice.
Referințe bibliografice
1. Elena Aramă,Iuliana Savu . Controverse teoretice și aspecte practice ale interpretării
dreptului. Chișinău, 2005
2. Lidia Barac. Răspunderea și sancțiunea juridică . București, 1997.
3. Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului . București, 2001
4. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului . Chișinău, 2006
5. Boris Negru, Violeta Cojocaru Tehnica legislativă . Chișinău, 1997
6. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme .
Chișinău, 2009.
Subiecte pentru evaluare
1. Ce desemnează conceptul de tehnică juridică .
2. Care sunt principiile care se cer respectate cu ocazia elaborării unui act normativ .
3.Care sunt etapele specifice procesului de elaborare a dreptului .
4. Care sunt părțile constitutive ale actului normativ .
5. Care este structura actului normativ .
6. În ce condiții se completează sau se modifică un act normativ .
7. Ce rol are limbajul juridic în elaborarea dreptului .
8. Ce importanță prezintă și care sunt formele d e sistematizare a dreptului .
Tema S istemul dreptului . Mari sisteme de drept contemporan
Obiective de referință :
– să caracterizeze diviziunile principale ale sistemului de drept;
– să argumenteze constituirea sistemului de drept din Republica Moldova
– să clasifice marile sisteme de drept
29
– să efectueze o caracteristică a principalelor mari sisteme de drept contemporan
Repere de conțin ut
1. Definiția și elementele structurale ale sistemului dreptului
2. Sistemul dreptu lui Republicii Moldova
3 . Mari sisteme de drept contemporan
1.
Dreptul într -un stat ni se înfățișează nu ca o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor
juridice în vigoare, ci ca un ansamblu al acestora, structurato, organizato într-un sistem pe baza
anumitor principii.
În teoria dreptului, vorbind de organizarea, structurarea dreptului, ne întîlnim cu
următoarele noțiuni:
a) sistem juridic este o dimensiune inalienabilă a existenței umane (parte componentă a
realității sociale).
b) sistem legislativ este unitatea actelor normative dintr -un stat.
c) sistemul dreptului cuprinde organizarea dreptului ca fenomen normativ pe ramuri și
instituții.
Prin urmare, sistemul de drept reprezintă structura internă a dreptului dintr -un stat,
prin care se realizează unitatea normelor juridice și gruparea lor în anumite părți
interdependente – ramuri și instituții juridice.
Prin crearea normelor juridice se formează conținutul normativ al dreptului ce urmărește
un scop unic : reglementarea juridică a relațiilor social e în direcția realizării sarcinilor comune
ale societății respective.
Astfel, putem spune că sistemul de drept este constituit din totalitatea normelor
juridice între care există relații relativ stabile și durabile.
Structurarea normelor juridice s -a realizat după multiple criterii Acestea sunt, în principal,
următoarele:
obiectul reglementării este o categorie calitativă și omogenă de relații sociale asupra
cărora influențează normele unei anumite ramuri de drept .
juridice și metoda de reglementare caracterizează totalitatea procedeelor și mijloacelor
juridice prin intermediul cărora se efectuează reglementarea juridică a relațiilor sociale de același
gen.
Elementele metodei de reglementare juridică:
caracterul sit uației juridice generale ale subiecților, adică capacitatea juridică, relațiile
între subiecți (subalterni, colegi s.a.)
caracterul condițiilor de apariție, modificare ori încetare a raporturilor juridice, adică a
faptelor juridice (contract, hotărîrea jud ecătorească s.a.)
caracterul urmărilor juridice pentru subiectul de drept (pozitive, negative, amendă,
mustrare s.a.)
Sistemul dreptului evocă unitatea dreptului și diferențierea sa, adică împărțirea sa pe
ramuri și instituții juridice.
Ramura de drept est e ansamblul normelor juridice legate organic între ele, care
reglementează relațiile sociale ce au același specific (omogene) folosesc aceeași metodă sau
complex de metode de reglementare.
Totodată ramura reprezintă unitatea mai multor instituții juridice strîns legate între ele prin
obiectul lor, anumite principii și metode comune. Fiecare ramură de drept are o structură
specifică include Partea Generală – de regulă conțin dispoziții generale care servesc bază pentru
partea specială (noțiunea de infracțiu ne, noțiunea de pedeapsă, modalitățile ei, etc.) și Partea
Specială – componentele concrete de infracțiune.
Subramura de drept. O grupare de norme juridice, relativ mare, ce formează obiectul unor
reglementări juridice distincte. Subramura nu posedă o metodă de reglementare juridică proprie.
30
Ca exemplu de subramură de drept putem exemplifica dreptul penal militar încadrat în dreptu l
penal, ca ramură de drept.
Instituția juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită unitate (o grupă
unitară) de relații sociale, generînd astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
Instituția juridică formează sfera cea mai restr însă a legăturii de conținut între mai multe
norme juridice . De exemplu, instituția dreptului de proprietate, succesiunii în dreptul civil,
instituția căsătoriei, înfierii în dreptul familiei). Unele instituții juridice, avînd o sferă mai largă,
își pot subdiviza normele în mai multe subgrupe mai restrînse. De ex. în cadrul succesiunii
putem distinge instituția succesiunii legale și testamentare.
Instituția juridică interamurală. Un sistem de norme ce sunt incluse în diferite ramuri de
drept, dar destinat e de a reglementa relațiile sociale de acelașii gen cu caracter interdependent.
Norma juridică este elementul inițial și cea mai mică particulă a sistemului de drept .
O altă divizare a dreptului (cea mai veche) reprezintă: dreptul public și normele
dreptu lui privat .
Dreptul public – o totalitate de ramuri de drept care reglementează relații sociale ce
asigură un interes social, comun (public) : dreptul constituțional, administrativ, muncii, financiar,
penal, procesual, etc.
Dreptul privat – ramuri care reglementează relațiile sociale, determină interesele
particulare, independența și inițiativa proprietarilor individuali și a uniunilor în activitatea sa
patrimonială și în relațiile personale , include include dreptul civil, comercial, maritim și alte
ramu ri sau compartimente ale unor ramuri.
O nouă probă a dificultății în această materie constă în faptul că unii autori admit și a treia
categorie, intermediară – drept mixt , acolo unde interesul public apare fiind indisolubil legat de
cel privat, înc ît nu p ot fi distinse cele două elemente; de ex. cazul normelor de drept proce sual,
care aparțin conform doctrinei dreptului public.
O altă categorie constituie Dreptul internațional – ansamblul de reglementări create prin
acordul dintre statele suverane și egale în drepturi, care exprimă voințele concordante ale acestor
state, reglementează relațiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de necesitate prin
constrîngere exercitată, individual sau colectiv de către state.
Dreptul internațional include două părți componente: dreptul internațional public –
reglementează relațiile dintre state, stabilind drepturile și îndatoririle unora față de celelalte,
tratatele internaționale, organizațiile internaționale, relațiile dintre indivizi și comunitatea
internațională accesul acestora la jurisdicțiile internaționale, reprimarea crimelor împotriva
umanității. În dreptul public internațional nu există un organ legislativ internațional, situat
deasupra statelor, în consecință, normelor dreptului internațional l i se supun și creatorii lor,
respectiv statele care le -au elaborat.
și dreptul internațional privat – totalitatea normelor juridice care au drept scop să
reglementeze rezolvarea conflictelor de legi, generate de raporturile de drept civil ce cuprind
unul a u mai multe elemente de extraneitate. Ele se ocupă de asemenea de problemele situației
juridice sau cu cele vizînd condiția străinilor, cu monopolul de stat asupra comerțului exterior,
precum și cu problemele privind procedura civilă, legate de apărarea dr epturilor izvorîte din
relațiile civile cu caracter internațional.
2.
În ceea ce privește dreptul actual al Republicii Moldova distingem ca ramuri de drept,
ramurile corespunzătoare diviziunii dreptului în drept public și drept privat .
Distingem de regul ă următoarele ramuri de drept: dreptul constituțional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul civil. dreptul muncii, dreptul funciar, dreptul familiei,
dreptul penal, dreptul procesual (penal și civil).
Dreptul constituțional cuprinde totalitate a normelor juridice ce stabilesc principiile
fundamentale ale structurii social -economice și ale orînduirii de stat, sistemul, principiile de
organizare și de funcționare ale organelor statului, precum și drepturile și îndatoririle
31
fundamentale ale cetățe nilor. Raporturile de drept constituțional sunt raporturile sociale care apar
în procesul organizării și exercitării puterii de stat. Principalul izvor al dreptului constituțional îl
formează Constituția. Normele dreptului constituțional sunt cuprinse, de asemenea, și în alte legi.
Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglemen tează raporturile
sociale ce formează obiectul administrației de stat. În raporturile juridice ale dreptului
administrativ întotdeauna o parte este un organ al administrației de stat, metoda reglementării
raporturilor de către normele dreptului administrativ are un caracter imperativ.
Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează activitatea
financiară a organelor de stat. Î ntocmirea bugetului, perceperea impozitelor, stabilirea modul de
cheltuire a mijloacelor bănești ale statului, creditul, asigurările etc.
Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale în care părțile se af lă pe poziții de egalitate juridică. De asemenea, dreptul civil
include și normele juridice care reglementează relațiile sociale nepatrimoniale în care se
manifestă individualitatea persoanei, cum ar fi numele, dreptul de autor, domiciliu, starea civilă
etc.
Dreptul muncii cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale
de muncă. Relațiile din acest domeniu apar în legătură cu folosirea dreptului de muncă, condițiile
muncii, ale salarizării, angajării, în legătură cu drepturile ș i obligațiile muncitorilor și ale
funcționarilor. De asemenea dreptul muncii cuprinde și normele juridice privind organizarea
muncii, pregătirea profesională, protecția muncii, justiția muncii și altele.
Dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridi ce care reglementează raporturile
funciare în legătură cu folosirea pămîntului, pădurilor, apelor, în scopul unei juste împărțiri a
fondului funciar și unei folosiri raționale și eficiente a pămîntului.
Dreptul familiei . Raporturile juridice de familie cup rind raporturile de căsătorie, de rudenie
și filiație, raporturi în legătură cu înfierea, cu ocrotirea celor lipsiți de capacitate sau cu
capacitate restrînsă, cît și altor persoane.
Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc, în c onformitate cu
interesul societății, ce fapte sunt considerate infracțiuni și care este măsura pedepsei pe care
trebuie s -o aplice justiția celor ce s -au făcut vinovați de săvîrșirea infracțiunilor .
Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor jur idice care reglementează
activitatea organelor de urmărire, a procuraturii și a justiției în judecata cauzelor penale, pentru
descoperirea infracțiunilor și a infractorilor și pedepsirea lor, norme care reglementează
raporturile acestor organe cu cetățenii asupra cărora se răsfrînge activitatea lor. În această
activitate a organelor menționate apar și raporturile lor cu cetățenii asupra cărora se răsfrînge
activi tatea lor: acuzat, parte civilă, martori.
Dreptul procesual civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează ordinea
dezbaterii și rezolvări de către justiție a cauzelor civile, precum și îndeplinirea hotărîrilor
judecătorești în aceste cauze.
Dreptul procesual civil reglementează raporturile care apar între organele de înfăptuire a
justiției și cetățeni, precum și între cetățeni ca părți în proces – reclamant și pîrît. Aceste
raporturi reglementate de dreptul procesual civil reglementează și litigiile izvorîte din anumite
raporturi de familie, de munca sau chiar de drept constituționa l.
Dreptul internațional are o situație specială el neintrînd în sistemul intern de drept al
vreunui stat. Aceasta nu reprezintă voința uni stat singur, ci a mai multor state, în condițiile
actuale.
3.
Familia sistemelor de drept este o totalitate de sis teme de drept naționale ce se bazează
pe izvoare comune formale ale dreptului, a structurii comune a sistemelor de drept și dezvoltarea
istorică asemănătoare.
În cadrul tipologiei juridice este posibilă și necesară o clasificare, care ar lua în
considerați e particularitățile concret -istorice, tehnico -juridice și altele ale diferitor sisteme
32
juridice.
Însă, cu toată varietatea pozițiilor și punctelor de vedere, se pot deosebi (bineînțeles,
destul de convențional) două direcții de bază în clasificarea siste melor juridice actuale, fiecare
din ele avînd, la rîndul lor, mai multe tipuri ce posedă anumite particularități.
Pentru evidențierea principalelor familii juridice există trei grupuri de criterii cu legături
reciproce: geneza istorică a sistemelor juridic e; sistemul de izvoare ale dreptului; structura
sistemului juridic .
Astfel, deosebim sistemul de drept anglo -saxon, romano -germanic, soc ialist, tradițional
și religios, cu următoarele caracteristici:
Familia juridică romano -germanică.
a) La baza compartimentului dreptului privat din toate sistemele de drept menționate se
află dreptul roman privat;
b) Este specifică divizarea convențională în drept public și drept privat;
c) Norma juridică poartă un caracter general;
d) Este caracteristică sistematizarea le gislației în coduri;
e) Principalul izvor formal de drept este actul normativ.
Familia sistemelor de drept anglo -saxon
a) La baza sistemelor de drept de origine anglo -saxonă se află dreptul comun englez;
b) Nu cunosc divizarea în drept public și drept privat;
c) Norm a juridică poartă un caracter foarte concret, aproape cazuistic;
d) Nu se practică codificații de model european;
e) Principalul izvor formal al dreptului este practica judecătorească.
Familia sistemelor de drept socialist
a) La baza majorității ansamblului de sisteme de drept se află dreptul roman privat;
b) Sistemele de drept socialiste în dezvoltarea lor au fost determinate de sistemul de drept
sovietic;
c) Nu recunoaște divizarea în drept public și drept privat;
d) Norma juridică, după modelul din familia romano -germ anică, poartă un caracter
general;
e) Există coduri după modelul romano -germanic;
f) Principalul izvor formal al dreptului este actul normativ .
Dreptul tradițional și religios
a) Nu există o unitate sistemică, caracteristică pentru celelalte familii;
b) Este prezent u n sistem de izvoare formale ale dreptului diferit de cel romano -germanic;
c) Drepturile tradiționale și religioase nu posedă o sistematizare după modelul occidental,
normele dreptului aflîndu -se împreună cu normele religioase;
d) Nu poate fi evidențiată o struct ură a drepturilor menționate după modelul occidental;
e) De regulă drepturile tradiționale și religioase poartă un caracter vechi, arhaic
Referințe bibliografice
1. Genoveva. Vrabie . Teoria generală a dreptului. Bu curești, 1993 .
2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului . Chișinău, 2006
3. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme .
Chișinău, 2009.
4. Avornic Gheorghe. Teoria generală a dreptului . – Chișinău, Cartier, 2004
5. Dumitru Baltag, Alexei Guțu , Igor Ursan. Teoria generală a dreptului . Chișinău, 2002.
6. Dan Victor Zlătescu. Panorama marilor sisteme contemporane de drept . București,1994
Subiecte de evaluare
1. Definiți sistemul dreptului .
2. Normele juridice în totalitatea lor constituie un conglomerat sau au o anumită coerență
internă .
33
3. Se pot distruge domenii de norme juridice subsumate acestei totali tăți.
4. Prin ce criterii .
5. Care sunt componentele principale ale sistemului dreptului .
6. Ce se înțelege prin ramura de drept și instituția juridic ă.
7. Clasificați marile sisteme de drept
8. Efectuați o caracteristică a sistemului de drept al Republicii Moldova
Tema A specte teoretico -practice a interp retării și realizării dreptului
Obiective de referință
– să identifice interpretarea dreptului și să se pronunțe asupra importanței ei;
– să determine formele de interpretare a dreptului;
– să stabilească consecințele juridice ale interpretării oficiale și interpretării neoficiale;
34
– să concretizeze metodele de interpretare a dreptului;
– să determine rezultatele interpretării dreptului;
– să definească conceptul realizării dreptului;
– să identifice factorii care influențează asupra nivelului de realizare a dreptului;
– să evidențieze formele de realizare a dreptului;
– să definească conceptul aplicării dreptului și trăsăturile acestuia;
– să identifice organele abilitate cu drept de aplicare a dreptului;
– să caracterizeze etapele (fazele) de aplicare a dreptului;
– să evidențieze conceptul, trăsăturile și c lasificarea actelor de aplicare a dreptului;
– să definească următoarele concepte: lacună în drept, lacună în lege, lacună în legislație, lacună
în reglementarea normativ -juridică și lacună în dreptul pozitiv;
– să identifice factorii care generează apariț ia sau evitarea lacunelor în drept;
– să evidențieze specificul analogiei dreptului.
Repere de conținut
1. Conceptul și efectele interpretării dreptului.
2. Probleme teoretico -practice de realizare a dreptului în condițiile Republicii Moldova
3. Efic iența dreptului.
1.
Prin n atura lor, normele juridice au un caracter general, ele se refera la situa ții ipotetice.
Dar aplicarea lor privește cazuri concrete. De aici rezulta o seama de implicații, care evidențiază
necesitatea interpretării normelor juridice.
În primul rînd , legislatorul nu poate avea în vedere atunci cînd elaborează normele
juridice, toate situațiile, care se pot ivi în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să rămînă la un
nivel de generalitate, care impune, pentru racordarea nor mei la situație, interpretarea ei.
În al doilea rînd , necesitatea interpretării normelor juridice rezultă și din faptul că
legislatorul, redactînd normele, se exprimă concis, concentrînd la maximum conținutul exprimat.
În al treilea rind , se știe că pe ti mpul cît o normă este în vigoare pot să apară fapte noi
care, întrucît nu existau în momentul elaborării ei, nici n -au fost prevăzute în mod direct.
Aceasta duce la elaborarea unor noi norme, care intersectează sfera de aplicare a celor deja
existente. În această situație se impune interpretarea noilor acte normative, comparîndu -le și
studiindu -le cu alte dispoziții legale.
În al patrulea rînd , necesitatea interpretării derivă și din problemele care se pot ivi în
legătură cu redactarea gramaticală a textul ui de lege, cu o anumită poziție a cuvintelor în text, cu
folosirea semnelor de punctuație.
În al cincilea rînd , în lextele de lege sunt folosite de multe ori termeni al căror sens este
diferit de cel obișnuit. Din acest motiv, legislatorul consideră uneor i necesar să facă, chiar în
cuprinsul unor legi, precizări asupra ințelesului special al termenilor folosiți în redactarea actului
norma tiv.
Aspectele enunțate, la care se pot adăuga și altele, demonstrează necesitatea de a clarifica
orice nuanță semantică a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate reda întotdeauna cu
maximă claritate determinările de conținut, care exprimă voința legislatorului. În această situație
trebuie să se recurgă la forme și metode de interpretare a normelor juridice care să cup rindă
concordanța dintre voința reală a legiuitorului și înțelesul nemijlocit al termenilor întrebuințați.
Obiectul interpretării sunt însăși normele juridice, și nu dreptul în general. Știința noastră
juridica folosește frecvent noțiunea de interpretare a normelor juridice, care vizează atât
interpretarea legii, cât si a dreptului în general.
Definind interpretarea normelor juridice, putem retine ca aceasta reprezintă o fază a
procesului de aplicare a dreptului, prin care se are în vedere un proces intele ctual
îndreptat la stabilirea exactă a sensului și a conținutului normelor juridice supuse
35
interpretării cu ajutorul unui mecanism (ansamblu de metode și procedee) special investite
pentru aceasta .
Interpretarea normelor juridice se clasifică în: interpretarea oficială și interpretarea
neoficială, sau doctrinară.
Interpretarea oficiala este realizată de către organe de stat competente fie să elaboreze
normele de drept, fie să facă aplicarea lor la speță, la cazurile particulare ce le au de rezolvat .
Interpretarea oficială se împarte în: interpretare generală și interpretare cazuală .
Interpretarea generală numită și interpretare autentică este realizată de însușii organul
care a elaborat regula de drept. Autorul ei poate fi organul emitent al actulu i supus interpretării
sau un organ ierarhic superior. Interpretarea are o valoare de sinestătătoare și este făcută cu
scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiționată de necesitatea soluționării
concomitente a unei cauze concrete.
Interpretarea c azuală sau j udiciară . Este judiciară fiindcă în mare parte este realizată de
către organele judiciare. Dar într -o măsură considerabilă fiind făcută de organele administrației
de stat în cazurile ce cad în competența lor (elaborarea unei autorizații, consta tarea și
sancționarea unei contravenții)
Această interpretare are un caracter relativ , este obligatorie numai pentru părțile implicate
în proces. Se aplică numai pentru viitor . Ea poate fi însă și retroactivă, cînd este declarativă de
drepturi. Este un mi jloc pentru soluționarea unei cauze concrete.
Interpretarea neoficială a normelor juridice sau doctrinară, poartă și denumirea de
interpretare științifică, întrucît ea este cuprinsă, în operele științifice, nu este obligatorie.
Valoarea acestei interpretă ri este în funcție de puterea argumentelor științifice pe care se sprijină,
cu alte cuvinte, ea se bucură numai de o autoritate științifică și nu juridică.
Metodele de interpretare constau în totalitatea procedeelor tehnice utilizate pentru
clasificarea co nținutului prevederilor normelor juridice, în scopul aplicărilor în cazuri
concrete.
În general se admite existența următoarelor metode:
Metoda gramaticală (interpretarea ad. literam ).
Metoda sistematică (interpretarea în sistem, adică prin plasarea normei în cadrul
sistemului de reglementare respectiv).
Metoda istorică (interpretarea istorică, sau prin raport la contextul istoric în care norma a
fost adoptată).
Metoda logică (interpretarea logică relevă rațio logis și mens legis).
Metoda teleologică (interpretarea după scop, urmărește găsirea sensului actului normativ
prin desprinderea finalității actului respectiv, a interesului protejat, urmărește să pună în lumină
scopul legii).
Rezultatele (limitele) interpretării normelor juridice.
Din punctul de vedere al rezultatelor (limitelor) interpretării normelor juridice,
interpretarea poate fi:
a) literală atunci cînd organul de aplicare constată o echivalență perfectă între conținutul
normei și forma ei de exprimare;
b) extensivă textul normei juridice trebuie extins;
c)restrictivă care restrînge conținutul real al normei în raport cu formularea textului ei,
formulare dovedită ca fiind prea largă..
Interpretarea se finalizează cu adoptarea actelor de interpretare care sunt acte -documente
ce conțin lămurir i, explicații privind conținutul normelor j uridice și se divizează în două grupe:
– Cele ce țin de procesul de elaborare a dreptului și
– Cele ce se referă la procesul de aplicare a actelor normative.
Prima grupă de acte are forță juridică egală cu actele pe c are le interpretează, pe cînd cea
de-a doua grupă de regulă – actele instanțelor judiciare superioare, conține doar niște reguli care
analizează practica judiciară cu scopul de a o sistematiza și a o unifica.
36
2.
Realizarea dreptului poate fi definită ca procesul transpunerii în viața a conținutului
normelor -juridice în cadrul căreia oamenii, ca subiecte de drept, respectă și execută
dispozițiile normative, iar organele de stat aplică dreptul, în temeiul competenței lor.
Conținutul noțiunii de realizare a dreptului cuprinde toate acțiunile necesare pentru
traducerea în viață a reglementărilor juridice, iar obiectul acestor acțiuni este comportarea,
conduita subiecților de drept. Obiectul reglementării juridice este determinat de politica
legislativă și norm ativă în general.
Realizarea dreptului îmbracă două forme:
1) realizarea dreptului prin executarea și respectarea dispozițiilor legale de către
cetățeni . În conformitate cu acest criteriu, distingem norme onerative, prohibitive și permisive.
Realizarea dreptului prin activitatea de executare și respectare a normelor juridice are
următoarele trăsături .
a) Această formă de realizare a dreptului implică îndeplinirea prevederilor cuprinse în
normele juridice prin confirmarea față de dispozițiile normative, traducerea în viață a
conținutului dreptului pe această cale are o importanță deosebită, ea înscriindu -se ca o
componentă de bază a climatului de ordine și legalitate.
b) Conformarea (supunerea) față de conduita fixată prin normele de drept este rezultatul
direct al mai multor factori, cum ar fi: conținutul dreptului, acceptarea legii de către societate, ca
expresie a mai multor necesități, ridicarea gradului vieții materiale și spirituale a oamenilor,
sporirea nivelului de cunoștințe și perfecți onarea instrucției școlare etc.
c) Ca volum de intensitate această formă de realizare a dreptului este mult mai legată decît
cealaltă formă – aplicarea dreptului – ea declanșînd un număr imens de situații juridice la care
participă categoria cea mai mare d e subiecți – cetățenii – precum și diferite organizații sociale.
d) Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitățile în realizarea acestei forme sunt
relativ mai simple, ele se pot desfășura și în fapt, fără încheierea unui act scris; fără îndeplin irea
unor condiții de formă sau de fond speciale) Ele sunt, bineînțeles, compatibile și cu realizarea
prin crearea și desfășurarea unor raporturi juridice, în care drepturile și îndatoririle participanților
se concretizează în legături juridice statornice prin normele de drept din cele mai diferite ramuri
ale sistemului juridic.
f) Respectînd și aducînd la îndeplinire (executînd) normele dreptului, cetățenii își valorifică
drepturile subiective, cu luarea în considerație și a obligațiilor ce apar în procesu l interacțiunii
sociale.
Forma aceasta de realizare a dreptului, se înfățișează, astfel, ca necesară și utilă atît
societății în ansamblul său, cît și subiecților de drept, care -și valorifică prerogativele într -o
modalitate socialmente acceptabilă.
2) realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat și
alte organisme sociale.
Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de către organele statului în literatura
juridică poartă denumirea de aplicare a dreptului. Conce ptul de aplicare a dreptului
desemnează o anumită modalitate de realizare a dreptului, aceea care presupune intervenția unui
organ competent al statului ce elaborează, după o anumită procedură, un act juridic în anumite
forme specifice – actul de aplicare. Actul de aplicare dă naștere , stinge sau modifică raporturi
juridice, generează drepturile și obligațiile față de persoanele la care se referă.
Activitatea normativă se deosebește de activitatea de aplicare a dreptului prin trăsături de
conținut și formă .
Fazele (etapele) procesului de aplicare a dreptului :
1. stabilirea stării de fapt , descifrarea situației concrete, a faptelor și împrejurărilor în
care acestea s -au produs. Constatările finale depind de măsura în care ele corespund faptelor, așa
cum s -au petrecut ele în realitate.
2.alegerea normei de drep t, în această situație organul de aplicare îndeplinește o serie de
operațiuni prealabile: nominalizează norma juridică, verifică autenticitatea normei, determină
37
conținutul exact al normei, dacă se apli că la cauza dată sub aspectul acțiunii ei în timp, în spațiu
și asupra persoanei etc.
3. Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare
recurge pentru a stabili înțelesul adevărat și deplin al normei juridice, utilizînd în acest scop
metode și procedee cu care operează tehnica interpretării dreptului.
4. Elaborarea și emiterea actului de aplicare , presupune elaborarea unei decizii juridice,
care va atrage după sine stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi ju ridice concrete.
În literatura juridică se deosebesc mai multe criterii de clasificare a actelor de aplicare a
normelor juridice. După obiectul lor , actele de aplicare sunt de două feluri:
dispoziții în care unei persoane i se indică în mod concret, nomin al, acțiunea licită pe
care trebuie să o facă;
dispoziții prin care se indică sancțiunea pe care trebuie să o suporte o anumită per soană
ca rezultat al săvîrșirii unei fapte ilicite, sau: acte juridico -constituționale, acte juridico –
adminitrative, a cte juridico -penale .
După subiecți , cunoaștem:
Actele Parlamentului RM
Actele șefului statului – Președintelui Republicii Moldova,
Actele administrației de stat,
Actele instanțelor judiciare,
Actele organelor procuraturii etc.
După forma lor exterioară , se împart în: acte-documente (actele organelor de anchetă, ale
instanțelor de judecată, care au unele cerințe stricte referitor la formă) și acte-acțiuni ( indicațiile
verbale ale conducătorilor, gesturile inspectorului poliției rutiere etc .).
După forma acti vității juridice de aplicare : acte executive, care pun în aplicare
dispozițiile normei juridice și acte de ocrotire a normelor de drept, care prevăd aplicarea unor
sancțiuni pentru violarea normelor juridice .
După importanța lor , ele se împart în: principa le, au de bază (hotărîrea juridecătorească
de bază) și facultative, ajutătoare (actele procesuale, de pregătire etc .)
După durata lor în timp , ele pot fi: permanente sau îndelungate (numirea pensiilor,
înregistrarea căsătoriei) și pentru o singură aplicare (aplicarea amenzii).
Calitățile actului de aplicare sunt: caracterul imperativ; cerință individuală, bazată pe
norma juridică; cerință competentă, emisă de un organ au persoană competentă; stabilirea
drepturilor subiective și a obligațiilor participanțilo r la raportul juridic concret; stabilirea
măsurilor de răspundere pentru fapta ilicită comisă.
Prin urmare, despre lacună putem vorbi și în cazul în care există un gol,o lipsă în
reglementarea juridică, precum și în cazul unor neajunsuri, gr eșeli în formularea nor melor
juridice. În literatura de specialitate există mai multe noțiuni în această privință: Lacuna în drept
pozitiv – se are în vedere acel caz cînd nu există nici lege, nici alt act normativ subordonat legii,
nici obicei, nici precedent .
Lacuna în reglementarea normativă – se înțelege lipsa unor norme în lege sau în alte acte
normative
Lacuna în legislație – presupune absența legii în general. Lacuna în lege – ne vorbește
despre o reglementare incompletă a problemei într -o lege concretă.
Din cele menționate rezultă că lacune în drept există în două forme:
1) o lipsă totală în reglementarea juridică a unei probleme;
2) o reglementare incompletă a unei anumite legi.
Lacunele în drept au loc atunci cînd organul de elaborare a normelor juridice:
Greșit con sideră că unele relații nu pot fi reglementate juridic;
Greșit presupune că lacunele vor fi ocolite prin concretizarea dreptului în timpul aplicării
lui;
Elaborează norme, în care nu există nici o necesitate;
Rezolvă problema nu așa cum ar trebui rezolvată într -o normă stabilită (concretă).
38
În toate situațiile enumerate dreptul se aplică prin instituția analogiei juridice.
Analogia juridică se prezintă în forma analogiei legii , care constă în aplicare la un raport
social, nereglementat de lege, a unei norme juridice ce reglementează un raport social
asemănător și analogiei dreptului se prezintă ca un procedeu de soluționare a unei situații
pentru care, neavînd la dispoziție vreun text normativ, se apelează la principiile generale ale
dreptului, ca re reprezintă sintetic acel ideal de rațiune și justiție care stă la baza dreptului pozitiv.
Analogia are o dublă funcție:
1. de con statare a inexistenței unei reglementări juridice directe a cazului supus
reglementării și
2. de umplere a lacunei. Analogia nu co nstituie unicul mijloc de umplere a lacunelor în
drept.
Utilizarea analogiei, ca procedeu de umplere a lacunelor în drept, se deosebește de
utilizarea analogiei, ca argument în cadrul normei juridice. Analogia nu trebuie confundată cu
interpretarea extensi vă a dreptului, deoarece ultima este pur deductivă, pe cînd analogia este un
raționament inductiv, incomplet de o incertitudine aproximativă.
O altă dezvoltare a dreptului constituie ficțiunile și prezumțiile . Ficțiunea este un
procedeu de tehnică juridică prin care un fapt este considerat ca realitate juridică, deși acesta
nu există. Ficțiunea există în sistemul nostru de drept, art.454 ”imposibilitatea determinării
exacte a moștenitorului” Codul Civil al RM: dacă testatorul a determinat persoana moștenito rului
prin caracteristici care pot fi proprii mai multor persoane și nu se poate stabili pe care dintre ele a
avut-o în vedere testatorul , toate persoanele se consideră moștenitori cu drept la cote părți egale.
În domeniul dreptului internațional clădirile ambasadelor străine unt considerate că există
pe teritoriul statului pe care le reprezintă.
Prezumțiile juridice sunt procedee tehnice prin care legiuitorul acceptă sau chiar impune
că ceva există fără ă fie nevoie de a proba o atare situație. Spre exempl u, prezumția
nevinovăției, prezumția că un copil născut în căsătorie are ca tată pe soțul mamei sale. Situația
prezumată poate fi reală sau nu, iar proba, atunci cînd ea este admisă, trebuie făcută de către cel
care o neagă. Prezumțiile pot fi legale și ju diciare . Prezumțiile legale pot fi relative , care pot fi
răsturnate pe baza probei contrare (prezumția nevinovăției) și absolute , care nu pot fi contestate
(prezumția autorității lucrului judecat)
Este necesar de a caracteriza și două probleme direct deter minate de procesul interpretării
normelor juridice: abuzul de drept și frauda de lege .
Abuzul de drept , prerogativele, drepturile, competențele conferite de lege destinatarilor
normelor juridice nu sunt exercitate cu bună credință, ”încălcîndu -se spiritul legii, intenția
legislatorului, finalitățile normelor juridice. Litera legii este utilizată conștient ilegal, ca un
instrument pentru a produce consecințe nedrepte, dăunătoare pentru cineva”. Se manifestă, de
regulă, la funcționari, persoane cu funcții de răspundere.
Frauda de lege este definită ca fiind o manevră ilegală efectuată cu scopul de a elucida
aplicarea normelor juridice care sunt, în mod normal aplicabile, pentru a promova în mod ilegal
unele interese, a ocoli anumite consecințe care nu convin, a profita de reglementări juridice mai
favorabile, prin diverse acțiuni nepermise de lege. Ca exemplu evidențiem simulația prețului cu
scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale, ceea ce constituie o fraudă de lege.
Referitor la spiritul și li tera legii reflectă acele idei, scopuri care le -a urmărit legislatorul
la elaborarea actului normativ.
3.
Eficacitatea dreptului reprezintă în ce măsură realizarea normei contribuie la atingerea
scopului și obiectivelor reglementării juridice. Reprezintă rezultativitatea acțiunii mecanismului
juridic apreciată prin prisma nivelului de legalitate, ordine de drept.
Eficacitatea dreptului semnifică nu numai efort -rezultat, impact, dar și în ce măsură
dreptul contribuie la întărirea fundamentului juridic al v ieții sociale, consolidarea
elementelor libere în relațiile sociale, realizarea drepturilor și libertăților fundamentale.
39
Eficacitatea normelor juridice semnifică atingerea acelor obiective pe care le -a fixat
legislatorul. Obiectivele pot fi după criteriul temporal : imediate , de moment, cazuale
(respectarea regulilor de circulație), de durată (reducerea numărului de accidente rutiere,
promovarea regulilor economiei de piață).
În dependență de impact obiectivele sunt orientate la dezvoltarea unui anumit fenomen
(regulile economiei de piață) și orientate la diminuarea unui anumit fenomen (reducerea
conflictelor interetnice) .
Pîrghii ce contribuie la sporirea eficacității:
1. Sporirea calității reglementărilor juridice prin respectarea principiilor tehnicii
legisl ative.
2. Informarea populației se realizează prin intermediul publicării actelor normative.
Necunoașterea legii nu scutește de pedeapsă.
3. Existența unui mecanism real de implementare a prevederilor normative.
4. Mecanismul social -psihologic – ansamblu de aspecte ce contribuie la realizarea
dreptului:economice, sociale, politice , motive psihologice de comportament, nivelul de cultură
juridică.
Pentru asigurarea eficacității trebuie îndeplinite următoarele condiții: macrosociale,
microsociale, organizarea politică a societăți , condiții personale.
Cauzele care duc la diminuarea eficacității dreptului sunt: situațiile imprevizibile, privilegii
neîntemeiate, lacunele și colizii în drept, lipa de stimulente, lipsa creației sociale la încălcarea
normelor juridice, factor ul uman(deformările și defectele conștiinței juridice).
Există anumite metodele de evaluare a eficacității dreptului , precum: evaluarea relațiilor
sociale înainte și după aplicare a normei juridice/actului normativ; experimentul – încercarea de
a reglement a în alt mod relațiile sociale și evaluarea impactului acestor reglementări în
comparație cu reglementările precedente; dacă realizarea anumitei norme juridice de facto nu
atrage o schimbare în comportamentul general al subiecților de drept, respectiv norm a nu este
eficientă.
Referințe bibliografice
1. Ion Humă. Introducere în studiul dreptului . Iași, 1993
2. Gheorghe Avornic. Tatat de teoria generală a statului și dreptului. Vol.II . Chișinău,2010,
3. Andrei Negru, Victor Zaharia. Teoria generală a dreptului și st atului în definiții și scheme . –
Chișinău, 2009
4. Nicolai Popa. Teoria generală a dreptulu i. București, 1992
5. loan Ceterchi, Ion Craiovan , Introducere în Teoria generala a dreptului , Ed. "All" , Bu
curesti, 1993
6. Dicționarul explicativ al Limbii Române. – București: Editura Academiei RSR,1975
7. Boris Negru, Alina Negru. Teoria generală a dreptului și statului . – Chișinău: Bons Offices,
2006;
8. Gheorghe Boboș. Teoria generală a dreptului . –București,1994
9. Radu I.Motica, Gheorghe C Mihai. Introducere în studiul dr eptului . Vol.I,
Subiecte de evaluare
1. Explicați modalitățile interpretării
2. Analizați rezultatele interpretării normei juridice
3. Enumerați metodele de interpretare a normelor juridice.
4. Explicați deosebirea dintre abuzul de drept și frauda de lege.
5. Definiți c onceptul de eficacitate a dreptului.
6. Descrieți principalele pîrghii ce contribuie la sporirea eficacității dreptului.
7. Caracterizați cauzele care duc la scăderea eficacității dreptului și formulați cîteva exemple.
8. Apreciați rolul factorului uman la căderea eficacității dreptului.
40
Tema R ăspunderea juridică
Obiective de referință
– să determine conceptul de răspundere juridică;
– să distingeți răspunderea juridică de răspunderea socială;
– să determine scopul răspunderii juridice;
– să stabilească subiecții răspunderii juridice;
– să interpreteze principiile răspunderii juridice;
– să determine condițiile răspunderii juridice;
– să clasifice formele răspunderii juridice în dependență de diverse criterii;
– să explice esența și conținutul formelor răspunderii juridice;
41
– să stabilească împrejurările care exclud răspunderea juridică.
Repere de conținut
1. Conceptul și importanța răspunderii juridice
2. Caracteristica complexă a răspunderii juridice cu statut de relație juridică.
1.
Acest subiect intereseaz ă toate disciplinele juridice de ramur ă, av ind o deosebire
important ă practic ă, deoarece cu r ăspunderea se finalizeaz ă orice problem ă juridic ă.
Prezent ă in toate ramurile dreptului, institu ția răspunderii asigur ă eficacitatea ordinii de
drept, stimuleaz ă atitudinea de respectare a legii, stabilirea și men ținerea ordinii sociale.
Răspunderea juridică este parte integrantă a răspunderii sociale. În comparație cu formele
răspunderii sociale (morală, politică, religioasă etc .) specificul răspunderii juridice constă în
faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea normei juridice. De aceea
încălcarea normelor juridice prevăzută în legislație duce după sine răspunderea juridică stabilită
de ele și servește drept temei al acesteia. Totodată, este strîns legată de activitatea specifică a
unor organe competente ale statului.
Așadar, răspunderea juridică este un raport juridic specia l. Ea constă în obligația de
a suporta sancțiunea prevăzută de le ge ca urmare a comiterii unui fapt juridic imputabil.
Caracteri sticile răspunderii juridice:
1. este o expresie a responsabilității sociale;
2. reprezintă reacția organizată a societății la actele antisociale și social periculoase;
3. este o modalitate de întărire a legalității;â
4. este un principiu al statului de drept;
5. este un raport juridic de constrîngere;
6. unul din subiecți este statul (reprezentat de organele sale), iar celălalt subiect este
persoana care a săvîrșit fapta;
7. totdeauna intervine în baza leg ii;
8. aplicarea sancțiunilor se realizează în anumite forme procesuale;
9. este segmentul final al actului de înfăptuire a justiției;
10. se manifestă în consecințe negative asupra făptuitorului ( material, moral sau fizic).
2.
Scopul răspunderii juridice are meni rea să protejeze ordinea publică, drepturile și
libertățile fundamentale, viața, sănătatea, integritatea persoanei, patrimoniul, în general
desfășurarea normală a conviețuirii sociale. Scopul răspunderii juridice este apărarea valorilor
sociale. Prin apăra rea valorilor sociale se înțeleg și caracterul reparator al răspunderii juridice
(repunerea lucrurilor la starea lor anterioară). Răspunderea juridică are și scop educativ și de
prevenție generală și specială.
Cauzele încălcării normelor juridice; economice și sociale (furtul, evaziunile fiscale,
injustiția economică etc.) ; influența mediului social (grupul de prieteni); absența educației
(mentalitatea făptuitorului, atitudinea lor psihică).
Principiile răspunderii juridice: principiul răspunderii pentru fapte săvîrșite cu vinovăție
– orice subiect este sancționat numai în limitele vinovăției sale și numai dacă acesta este vinovat
(art.6 CP; art.20 CP) ;
Principiul legalității răspunderii juridice – răspunderea juridică are temei numai
încălcarea pr evederilor unei norme juridice; aplicarea sancțiunilor ține de competența exclusivă a
statului și reprezentanților acestuia; tragerea la răspundere juridică are loc în baza unor norme,
inclusiv procesuale, strict stabilite (art.3 CP; art.7 CPP; art. 2CPC)
42
Principiul răspunderii personale – regula generală, răspunde cel ce a săvîrșit (art.3 CP;
art.1406,1407 CC), deși sunt și unele derogări (răspunderea părinților pentru copii, răspunderea
persoane juridice).
Principiul prezumției de nevi novăție. Conform ace stui principiu se presupune că ceva fără
să fi fost dovedit există cu adevărat. Persoana poate fi trasă la răspundere numai în cazul că i-a
fost dovedită vinovăția (art.21 Constituție; art.8 CPP)
Principiul justiției sancțiunii , sau principiul proporțional izării – o corectă alegere a
normei juridice sub a cărei incidență intră fapta ilicită. Principiul justiției sancțiunii înseamnă
totdeauna individualizarea corectă și aplicarea adecvată a sancțiuni lor prescrise de norma de
drept (art.7CP).
Principiul – o singură violare a normei, o singura răspundere – regula că autoul faptei
ilicite nu poate fi sancționat decît o singura dată pentru aceeași faptă , non bis in idem (art.22
CPP, 7CP)
Principiul obligativității tragerii la răspundere – realizarea prevenției g enerale și speciale.
Principiul operativității răspunderii juridice – pentru a produce efecte, sancțiunea trebuie
aplicată în termeni restrînși.
Pentru angajarea răspunderii juridice trebuie să existe o seamă de condiții:
1. Fapta (conduita) ilicită – o comportare nepermisă, neîngăduită de lege. Încălcarea
unei norme de drept poate însemna și nesocotirea unor drepturi subiective ori a unor raporturi
juridice, dar întotdeauna înseamnă încălcarea ordinii publice.
Conduita ilicită se produce prin acțiune -voința conștientă, exteriorizată a omului,
mișcarea lui voluntară către un scop anumit, încălcarea unei norme de drept cu caracter
prohibitiv. (De exemplu, se încheie un act fără șă se respecte condițiile legii, un om atentează la
cinstea, onoarea și integrit atea corporală a unui alt om) sau inacțiune – abținerea de la o acțiune
pe care persoana este obligată prin lege să o îndeplinească. (De exemplu, sustragerea de la
executarea serviciului militar obligatoriu, neachitarea unei datorii în termenul prevăzut, etc.).
Conduita ilicită prezintă în forme și intensitate diferită un pericol social. Gradul de
pericol social delimitează formele răs punderii juridice: penale, admini strative, civile etc.
Conduita ilicită poate să se exprime în forme diferite: cauzarea de prejudiciu, abaterea
disciplinară, contravenția, infracțiunea.
2. Rezultatele conduitei ilicite – consecințele săvîrșirii ei, daunele societății sau unui
individ, adică atingerea valorilor apărate de stat.
După natura faptei ilicite daunele pot fi material e (distrugerea unui bun, decesul sau
vătămarea persoanei fizice) sau nemateriale (de exemplu, atingerea onoarei și demnității unei
persoane).
3. Legătura cauzală dintre fapta ilicită și rezultatul dăunător. Pentru ca răspunderea să
se declanșeze și un subi ect să poată fi tras la răspundere pentru săvîrșirea cu vinovăție a unei
fapte antisociale, este necesar ca rezultatul ilicit să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale
(acțiunea sau inacțiunea să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
4. Vinovația – atitudinea psihică a unei persoane față de fapta ilicită săvîrșită de ea,
precum și față de urmările acestei fapte. Formele vinovăției sunt: intenția directă (art.17CP);
intenția indirectă (art.17CP); imprudența și sineîncrederea (art.18 CP); imprudența prin
neglijență (art.18 CP)
5. Inexistența unor circumstanțe ce înlătură caracterul ilicit al faptei sau răspunderea
juridică.
Cauzele care înlătură răspunderea ju ridică. Pentru toate ramurile de drept sunt
caracteristice unele împr ejurări în care, deși s -ar părea că sunt de față toate condițiile răspunderii
juridice, ea totuși nu survine. Aceste împrejurări, prevăzute de legislație, diferă de la o ramură de
drept la alta. La ele se atribuie următoarele:
– legitima apărare (atac mat erial direct, imediat și injust), art.26 CP;
– starea de extremă necesitate, art.38 CP;
– eroarea de fapt, are loc atunci cînd autorul nu cunoaște anumite împrejurări de care
43
depinde caracterul ilicit al faptei, în momentul săvîrșirii ei;
– forța majoră, există doar atunci cînd fapta are loc datorită unor împrejurări străine și
neașteptate ;
– iresponsabilitatea, art.22,23 CP;
– constrîngerea fizică sau psihică, art.39 CP;
– reținerea infractorului, art.37 CP;
– riscul întemeiat, art.40 CP.
În literatura juridică există cel puțin următoarele forme de răspundere juridică :
– răspundere constituțională/juridico -politică (răspunderea constituțională a
președintelui; Guvernului în fața Parlamentului, a deputaților );
– răspunderea civilă (contractuală sau delictuală) ;
– răspunderea penală ;
– răspundere patrimonială/materială;
– răspunderea contravențională administrativă;
– răspunderea disciplinară;
– răspundere de drept internațional
– alte forme: ex. familială
Există și alte criterii d e delimitare a formelor de răspundere juridică. A stfel, se face
distincție între răspunderea de drept public și răspunderea de drept privat .
Un alt criteriu de delimitare este subiectul căruia îi incumbă răspunderea, care poate fi un
individ sau colectivit ate (cazul dreptului muncii, și în mare parte al dreptului penal).
Criteriul izvorului obligației, precum și modul de stabilire a întinderii obligației de
reparațiune.
Modalitatea de stabilire a răspunderii reprezintă un alt criteriu de demarcare a difer itor
forme ale răspunderii juridice Astfel, în cazul răspunderii penale acțiunea de tragere la
răspundere este inițiată din oficiu, în timp ce activitatea de stabilire a răspunderii civile este
inițiată la insistența persoanei ale cărei interese au fost le zate.
Un criteriu nou de clasificare a modalităților răspunderii juridice – în dependență de
tipurile acesteia reglementate în legislația în vigoare.
Subiectul răspunderii juridice este persoana față de care se exercită constrîngerea de stat
prin aplicarea de sancțiuni juridice . Subiecte ale răspunderii juridice sunt atît persoane fizice, cît
și persoana juridică.
O primă condiție pentru a fi subiect al răspunderii juridice este ca persoana fizică să aibă
capacitate de răspundere. Aceasta reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a da seama în fața
organelor jurisdicționale pentru faptele ei ilicite, dacă din punct de vedere psihologic se
manifestă ca o persoană normală.
Ca formă sp ecifică a capacității juridice capacitatea de a răspunde se deosebește de
capacitatea de folosință și de aceea de exercițiu. Dacă ultimele două conferă persoanei calitatea
de subiecte de drept și, respectiv, posibilitatea de a -și exercita direct aceste dre pturi, cea dintîi
(capacitatea de a răspunde) atribuie subiecților de drepturi calitatea de subiecți pasivi ai
răspunderii juridice, ai raportului juridic de constrîngere.
A doua condiție vizează capacitatea ei de a acționa ca ființă liberă. Sancționarea f aptelor
ilicite decurge tocmai din calitatea persoanei de a fi acționat liber în încălcarea ordinii de drept,
deși cunoaște exigentele legii și valorile apărate de ea.
Răspunderea persoanei juridice intervine pentru acele fapte ale persoanelor fizice care o
compun, fapte care au fost săvîrșite în exercițiul atribuțiilor de serviciu ori în legătură cu
serviciul.
Prin natura sa de subiect colectiv, persoana juridică răspunde numai sub formă civilă sau
administrativă; răspunderea penală ori cea disciplinară sunt operante numai în cazul persoanelor
fizice.
44
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului. Vol.II, Chișinău, 2010 .
2. Алексеев А. Государство и право . Москва , 1993 .
3. Gheorghe Boboș. Teoria generală a statului și dreptului . București, 1983 .
4. Mircea Costin. Răspunderea juridică. Cluj, 1974.
5. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului . Chișinău, 2006.
6. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan . Introducere în t eoria generală a dreptu lui, București, 1993 .
7. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), București, 1995.
8. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București, 1996, 2002.
Subiecte de evaluare
1. Definiți conceptul de răspundere juridică în contextul responsabilității sociale.
2. Analizați trăsăturile răspunderii juridice.
3. Formulați scopul răspunderii juridice.
4. Descrieți varietatea răspunderii juridice în diferite perioade istorice.
5. Analizați cauzele încălcării normelor juridice.
6. Caracterizați principiile tragerii la răspundere ju ridică.
7. Delimitați și exemplificați diferite categorii de fapte ilicite.
8. Caracterizați cauzele care înlătură răspunderea juridică.
9. Clasificați subiecții răspunderii juridice.
Tema D eviantele sociale și comportamentul juridic al subiecților
Obiective de referință
– să interpreteze cultura juridică a persoanelor fizice;
– să aprecieze cultura juridică a persoanelor juridice;
– să vorbească despre cultura juridică a juriștilor ;
– să definească corupția și elementele ei;
– să stabilească tipurile de corupție;
– să vorbească despre corupția în domeniul învățăm ântului și medicinii, în sistemul vamal, în
cadrul organelor polițienești și de justiție, etc .;
– să numească alte abateri de la norma juridică și sa le argumenteze.
45
Repe re de conținut
1. Cultura juridică
2. Corupția.
3. Cele mai des întâlnite abateri de la normele juridice.
1.
Analiza culturii juridice impune ca valoare aparte fenomenul conștiinței juri dice. Prin
aceasta se percepe dreptul, idealurile unei societăți dre pte și echi tabile în care apărarea
drepturilor omului la o înaltă calitate este în centrul tuturor începuturilor în perfectarea,
adoptarea și aplicarea legilor, ca etalon al societății avansate.
Cultura juridică reprezintă o varietate a culturii generale care contă în faptul că a poseda
cunoștințe variate în domeniul dreptului ca o totalitate de valori materiale și spirituale ce se
referă la realitatea juridică (fenomenului juridic). Prin aceasta, cultura juridică include doar ceea
ce es te progresiv, valoros și prețios în fenomenele juridice și este înțeleasă ca un model de
gîndire și un standard de comportament.
Cultura juridică poate fi divizată în: individuală – presupune instituirea juridică a
individului, care include o înaltă conști ință juridică, posibilitatea și deprinderea de a folosi
dreptul, de a -și supune c omportamentul normelor juridice; de grup (colectivă ), presupune
cointeresarea membrilor grupului, ai colectivului în rezultatele muncii în comun., în asigurarea
unei înalte or ganizări și ordini de drept.
Structura culturii juridice:
Dreptul
Conștiința juridică
Raporturile juridice
Legalitatea
Ordinea de drept activitatea legală a subiecților
Nivelurile culturii juridice:
General este limitat prin hotarele vieții de toate zilele ale oamenilor în contactul lor cu
fenomenele juridice
Profesional al culturii juridice este format la persoanele care se ocupă de activitatea
juridică la juriști
Teoretic – cunoștințe științifice despre es ența, caracterul și interdependența fenomenelor
juridice în genere și întregul mecanism al reglementării juridice. Se formează prin eforturile
colective ale savanților filosofi, jurișt i etc.
Conținutul culturii juridice:
Comportamentul de fapt cu caracter juridic al personalității și importanța lui juridică
Activitatea social -juridică
Deprinderile pre comportamentul juridic (respectarea dreptului)
Atitudinea față de drept, alte fenomene juridice, conștientizarea importanței sociale a
dreptului și ordinii de drept, recunoașterea unei atitudini respectuoase față de drepturile altuia.
Pot fi evidențiate mai multe funcții ale culturii juridice , printre care:
de cunoaștere și transformare , este legată cu activitatea teoretică și organizațională de
formare a statului de drept și societății civile,
de reglementare a dreptului , este orientată pre asi gurarea unei funcționări stabile,
complexe, dinamice și efective a tuturor elementelor sistemului juridic și a societății în
ansamblu.
normativ –valorică se manifestă în diferite fapte, care obțin o importanță valorică.
Normele juridice, alte componente ale culturii juridice a societății se prezintă ca obiecte valorice.
de formare a personalității este orientată spre formarea calităților juridice ale
personalității.
46
de comunicare asigură comunicarea indivizilor în sfera juridică.
de prognoză include procesul de creare a dreptului și de realizare a dreptului,
asigurarea comportamentului juridic al membrilor societății, activitatea lor socială, prognozarea
științifică și planificarea.
Este cert că majoritatea juriștilor, spre deosebire de alți cetățeni, trebuie să cunoas că, în
virtutea profesiei, principiile generale de constituire a dreptului și principiile care guvernează
diferite ramuri de drept în scopul menținerii o rdinii de drept.
Odată cu aplicarea în direct a normelor constituționale în caz de excepții de
neconstituționalitate sau a existenței normelor de drept anterioare intrării în vigoare a
Constituției (27 august 1994) ce contravin acesteia, cînd normele inter naționale la care Republica
Moldova este parte în domeniul drepturilor omului de asemenea urmează să fie aplicate în direct
(art. 4 din Constituție) față de specialiștii -juriști, judecători, procurori, avocați, ofițeri de urmărire
penală se cere în special ca aceștea să cunoască mecanismele de protecție a drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului.
Standardele noi ale dreptului urmează să fie cunoscute de majoritatea juriștilor, însă la
acest compartiment avem rezerve rezonabile despre care ne amin tesc Hotărîrile CEDO versus
Moldova.
Ce standarde avem pentru a aprecia nivelul culturii juridice a unui candidat la funcție
responsabilă în organele de drept sau a celei care profesează în aceste organe:
trebuie să cunoască fundamental totalitatea normelo r de drept în vi goare în domeniul
solicitat, procedurale legale de soluționare a litigiilor și delictelor în societate;
urmează să dispună de capacitate de exercițiu în sensul cerut (vîrstă, sănătate);
să dispună de licența în drept;
să aibă o bună reputa ție (moralitate decentă, cinste, onoare);
să treacă o stagiere în domeniu;
să se conformeze anumitor restricții și activități incompatibile (de între prinzător, activități
politice, publice);
să fie cetățean al Republicii Moldova.
Mai pot fi și alte recoma ndări de la caz la caz, aceasta însă nu ține direct de elucidarea
acestui subiect ci doar accentuăm necesitatea unei culturi juridice de netăgăduit.
În ultimul timp a apărut o noțiune nouă, utilizată pe larg de toți juriștii – datoria
profesională a juri stului , care include următoarele elemente:
a) cunoașterea și înțelegerea corectă a necesităților sociale, fixate în sarci nile statului;
b) convingerea profundă în corectitudinea politicii de stat, în valorile soci ale ale dreptului
și în importanța socială a profesiei de jurist;
c) slujirea legii drept una din valorile supreme juridice, intoleranță față de orice abatere de
la lege;
d) însușirea calităților profesionale;
e)necesitatea internă și pregătirea permanentă de a servi intereselor popo rului și triumfului
legalității;
f)simțul responsabilității pentru urmările (consecințele) activității sale, pentru
comportamentul personal.
Nihilismul juridic reprezintă o direcție a gîndirii politico -juridice, care neagă valoarea
socială și personală a dreptul ui și care îl consideră ca o metodă mai inferioară de reglementare a
relațiilor sociale.
2.
Activitatea eficientă de diminuare și înlăturare a corupției este în directă dependență de
implementarea simultană a unui întreg complex de măsuri și mecanisme. Educația reprezintă una
dintre măsurile eficiente întreprinse în activitatea anticorupție.
47
Corupția reprezintă abuzul de putere săvârșit în exercitarea funcției publice de un angajat
al administrației publice, indiferent de statut, structură sau poziție ie rarhică, în scopul obținerii
unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, persoană fizică ori persoană
juridică.
Elementele fundamentale pe care se bazează mecanismul de funcționare al corupției
sunt următoarele: existența a dou ă părți în procesul coruptiv , utilizarea abuzivă a funcției sau
calității pe care o are una din părți, oferirea unui folos ilicit între părți, facilitarea unui avantaj
celui care oferă.
Corupția prezintă o tipologie foarte diversă manifestându -se peste tot în lume, atât sub
forma unor comportamente tolerate ( bacșișul, oferirea de cadouri, ), manifestări blamate de
societate (s poliere, nepotismul, patronajul, clientelismul favoritismul, cronyism -ul), sau fapte de
corupție care sunt incriminate în legislaț ia penală a majorității statelor ( mituirea , traficul de
influență, spălarea banilor, frauda, deturnarea de fonduri, extorcarea de fonduri, conflictul de
interese, riscul fiduciar). De asemenea există și o altă categorie de tipologii care abordează
statul corupției ca macro -fenomen (co rupția sporadică și corupția sistemică, marea și mica
corupție, corupția controlată și corupția necontrolată, corupția politică , corupția birocratică ,
capturarea statului, cleptocrația)
Instituțiile, organizațiile și întreprin derile atacate de corupție pot fi deopotrivă publice,
private sau obștești. Ele pot avea funcții de administrare (ministere, primării etc.), de prestare a
unor servicii (școli, spitale etc.) sau de producție (firme, fabrici, gospodării agricole etc.).
Pentru a fi eficient ă și pentru a se bucura de succes , lupt a împotriva corup ției trebuie dus ă
în mai multe planuri: social – cultural; economic; juridic; politic .
Actualmente, corupția este reglementată la nivel național de mai multe acte normative. În
funcți e de natura acestor acte și caracterul sancțiunilor stabilite, pot fi destinse următoarele tipuri
de reglementare a corupției:
1. reglementarea generală;
2. reglementarea specială, care include: a) reglementarea penală; b) reglementarea
contravențională; c) reglementarea instituțională.
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului . Vol.II, Chișinău, 2010.
2. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului . Chișinău, 2002.
3. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului . Chișinău, 2006.
4. Ion Craiovan. Tratat elementar de teoria generală a dreptului , București, 2001.
5. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), București, 1995.
6. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, București, 1996, 2002.
Subiecte de evaluare
1. Determinați noțiunea de conștiință.
2. Numiți modalitățile conștiinței sociale.
3. Dați definiția conștiinței juridice. Numiți trăsăturile ei.
4. Argumentaâi importanța culturii juridice
5. Caracterizați fenomenul corupției.
48
Tema Fundamentele dreptului. Utilitatea teoretico – practică a concepțiilor gîndirii
juridice contemporane .
Obiective de referință
– să caracterizeze dreptului natural în perio ada antică
– să stabilească legătura dintre dreptul natural și teologia creștină;
– să evidențieze actualitatea dreptului natural
– să caracterize ze și să identifice reprezentanții școlii istorice;
– să analiz eze reprezentanții și principalele idei ale școlii utilitare;
– să identifice reprezentanții școlii sociologice (pozitivistă) și ideile principale ale ei;
– să identifice reprezentanții și ideile principale ale școlii normativiste.
– pragmatismul – definiție și caracteristici;
– să numească alte teorii, concepții și curente ale doctrinei juridice.
Repere de conținut
1.Dreptul natural.
49
2. Școala istorică.
3. Școala utilitară.
4. Școala sociologică (pozitivă).
5. Alte teorii, concepții și curente de doctrină juridică.
1.
Alături de marile sisteme filozofice concep țiile, ideile, opiniile despre drept și stat sau
constituit în școli, curente de gîndire juridic ă succesive sau paralele în timp .
Școala dreptului natural . Întemeietorul școlii dreptului natural este considerat filozoful
grec Socrate (469-399 i.e.n.). Singura surs ă a cuno ștințelor necesamente egale pentru to ți o
constituie ra țiunea uman ă. Echitatea, dup ă Socrate, nu este altceva dec ît expresia cunoa șterii
umane, iar justi ția este conceput ă drept criteriu de manifestare a legalit ății, ambele fiind, de fapt,
identice. Ceea ce este just, este și legal, iar ceea ce este legal este și just, sus ține întemeietorul
școlii.
Un alt reprezentant al școlii dreptului natural este, Platon (427-347 i.e.n.), discipolul lui
Socrate. Lucr ările sale de prestigiu care trateaz ă problema dreptului sunt Republica și Legile. La
baza operelor sale este pus ă ideea, considerat ă ca temelie a esen ței lucrurilor și cauz ă a tuturor
fenomenelor ce se produc in lume. Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel
(384-322 i.e.n.), idei ale c ărui le g ăsim în lucrările Politica și Etica. Spre deosebire de Platon,
care deducea dreptul din ideea binelui spre care oamenii tind a se apropia zi de zi, Aristotel caut ă
dreptul în observarea ra țional ă a naturii.
Un alt exponent al teoriei dreptului natural este Marcus Tullius Cicero (106-43 i.e.n.) în
concep ția lui Cicero, dreptul nu este un produs al voin ței, ci este dat de natur ă (natura furi ș ab
hominis repetenda est natura). El cuprinde trei precepte fundamentale: s ă trăiești onest, s ă nu
prejudiciezi pe altcineva, s ă dai fiec ăruia ce este al lui (juris praecepta sunt haec; honeste vivere,
alterumnonlaedere,suumcuigue tribuere).
In perioada evul ui mediu teoria dreptului natural a fost dezvoltat ă de către Toma din
Aquino (1225 -1274), unul dintre cei mai de vaz ă reprezentan ți ai Scolasticii (perioada filozofiei
creștine). In doctrina sa, autorul recunoa ște existen ța unei prime cauze eficiente, și anume cea de
Dumnezeu, a c ărei existen ță poate fi probat ă prin ra țiune. Totul ce este f ăcut de natur ă, trebuire
să fie raportat unei prime cauze, cea de Dumnezeu.
În epoca Rena șterii, în condi țiile luptei dintre monarhia absolut ă și suprema ția Bisericii,
noile for țe ale societ ății apeleaz ă la dreptul natural. Reprezentantul de vaz ă al acestui drept a fost
Hugo Grotius (1583 -1645), filozof olandez, care a abordat problema dreptului și statului în
lucrarea Dreptul p ăcii și al r ăzboaielor (1625). Valorific ind ideile dreptului natural, Hugo
Grotius este de p ărerea c ă el nu -și are temeiurile in voin ța divin ă, ci in natura uman ă și in
imobilele principii ra ționale.
Actualitatea teoriei dreptului natural. Uitată o vreme, astăzi teoria dreptului natural este
relua tă și actualizată. Unul dintre cei mai perseverenți doctrinari contemporani ai acestor teze,
este G. Del Vecchio , după care legile dreptului natural sunt imuabile. Referindu -se la obișnuitele
norme ale dreptului pozitiv, el afirmă că acestea nu exprimă judecăți absolute despre dreptate și
justiție. De aici necesitatea recurgerii la dreptul natural competent a exprima criteriul absolut al
dreptății. Legile, normele dreptului natural pot să refere despre dreptatea absolută deoarece se
întemeiează nu peorbi trar, pe actul de voință al legislatorului, ci pe natura lucrurilor. Numai prin
raportarea la dreptul natural putem aprecia valoarea dreptului pozitiv. Așadar în concepția lui del
Vecchio ar exista nu numai norme legi unice, eterne ci și o dreptate general ă, unică, eternă, de
unde caracterul imuabil al acestor legi naturale.
2.
Școala istorică a dreptului a apărut in Germania la sf irșitui sec. al XVIII -lea și inceputul
sec.al X IX-lea. Aceast ă școală a apărut ca o reac ție la ideile revolu ției franceze prin care se
urmărea codificarea dreptului. Principalii reprezentan ți: Gustav Hugo (1798 -1846), Friedrich
50
Cari von Savigny (1779 -1861) și Friedrich Puchta (1798 -1846).
3.
Utilitarismul reprezintă o reacție împotriva caracterului abstract al filosofiei dreptului din
sec. XVIII. Astfel, fondatorul acestui curent, englezul Jeremy Bentham (1748 -1832) apreciază
că natura a plasat omul sub imperiul plăcerii și al suferinței și anume aceste s entimente eterne și
irezistibile trebuie să facă obiectul studiilor legiuitorului. Regula fundamentală a lui Bentham
este „în repartizarea plăcerilor nici un om nu trebuie să fie exclus, și fiecare trebuie să conteze
drept un om”. Astfel, scopul final al l egislației îl reprezintă maxima fericire pentru un cît mai
mare număr de oameni.
4.
Școala sociologică sau pozitivistă a dreptului a fost intemeiat ă de marele cuget ător
francez Auguste Comte (1798 -1857).
În lucrarea sa Curs de filozofie pozitiv ă Comte afirm ă că știința nu are dreptul s ă admit ă
decit ceea ce se consta ți, in mod pozitiv, in concep ția sa, toate științele trec in evolu ția lor
istoric ă, mod succesiv, prin trei stadii: teologic, metafizic și pozitiv. Av înd ca punct de reper
legea celor trei s tări Auguste Comte clasific ă științele în științele matematicii, științele mecanicii,
știința sociologic ă care, la r îndul ei, îmbrățișează dreptul.
Astfel, pentru a ne îndrepta in știință spre ceva ce este concret, dup ă Comte, trebuie s ă
evităm orice explica ție metafizic ă, să o limit ăm numai la o explica ție pozitiv ă, adic ă istoric ă,
științifici, întemeiat ă pe date concrete, pe observa ție ."Dreptul este un fenomen istoric, sub forma
institu țiilor, pe care sociologia îl studiaz ă. El reprezint ă ceva por m aterial și observabil prin
simțurile noastre.
Un alt reprezentant al școlii sociologice sau pozitiviste este Leon Duguit (1859 -1929).
Exponent al teoriei solidarit ății sociale, el sus ține c ă dreptul n u a luat na ștere ca un
imperativ al vie ții comunitare, ci doar ca un instrument și un indicativ al înțelegerii con știente
dintre indivizi.
Dreptul, dup ă Duguit, este împărțit m dou ă categorii: dreptul social, care rezult ă din via ța
social ă a oamenilor și dup ă care se conduc, in mod con știent, cei mai mul ți oameni, și dreptul
pozitiv, elaborat de stat, care d ă consacrare juridic ă dreptului social, cuprins m formele juridice
și investit cu for ța de constr îngere a statului . Atunci c înd intre dreptul social și cel edictat de stat
apar discrepan țe, este pus ă in pericol întreaga valoare fundamental ă a solidarit ății sociale.
Pentru aceștia ceea ce contează cu adevărat în drept nu sunt propozițiile normative,
conceptele, ci conduita practică a persoanelor oficiale, modul real în care se soluționează li tigiile.
Această acțiune de a face ceva privind litigiile, de a face în mod rațional, de către judecători sau
șerifi, funcționari sau avocați, este ceea ce revine dreptului. Ceea ce fac aceste persoane oficiale
în legătură cu litigiile este dreptul însuși.
Realismul juridic scandinav se afirmă în perioada dintre cele două războaie mondiale și
are ca reprezentanți pe Axel Hogerstorm, K. Olivecrona, V. Lundstedt, Alf Ross. Se pronunță
împotriva ideii dreptului natural și justiției absolute. În opinia acestora dreptul nu este altceva
decît viața însăși a umanității în grupuri organizate și condițiile care fac posibilă coexistența
pașnică a indivizilor și grupurilor sociale, cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale.
Dreptul este determinat într -o societate concretă de interesul social, justiția depinzînd de modul
în care legea se aplică în concret. Ordinea juridică trebuie să fie orientată de o scară de valori
care nu poate fi fixată în termeni absoluți, ci în raport de necesitățile sociale care se s chimbă în
funcție de moment, țări și împrejurări.
Pozitivismul pragmatic (pragmatismul). Consideră că valoare unei doctrine se determină
prin efectele ei este adevărat ceea ce reușește. Reiese în opinia majorității autorilor din realismul
juridic american și realismul juridic scandinav.
5.
51
Școala raționalistă a dreptului . Exponentul școlii ra ționaliste a dreptului este filozoful
Immanuel Kant (1724 -1804). În doctrina sa juridic ă el n-a făcut dec ît să corecteze și să
lămureasc ă ideile mai vechi ale școlii dreptului natural, afirm înd valoarea pur ra țional ă regulat ă a
principiilor dreptului natural.
Immanuel Kant define ște dreptul ca pe o totalitate de condi ții, potrivit c ărora liberul arbitru
al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform u nei legi universale a libert ății.
Statul este o reuniune a unei multitudini de oameni sub legi juridice, constituit conform
ideii unui contract social, care este baza juridic ă ideal ă a sa. El ia fiin ță ca urmare a coexistentei
libert ăților individuale cu libertatea tuturor, contribuind, astfel, la îngrădirea libert ății individuale
pentru asigurarea vie ții in comun.
Școala realistă a dreptului . A apărut in secolul al XlX -lea, fiind reprezentat ă de învățatul
german Rudolf von Ihering (1818 -1892). Ideile acestei școli au fost expuse in lucr ările Spiritul
dreptului roman, Lupta pentru drept și Scopul in drept. În concep ția lui Ihering, dreptul rezult ă
din propriile sale for țe și reprezint ă o realitate vie.
Realismul juridic american . Fondatorii sunt J. C. Gray, Jerome Franck și O. W.
Holmes .
Teoria normativistă a dreptului. Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german
Rudolf Stammler . În concep ția Stammler, dreptul apar ține domeniului g îndirii și este cunoscut
ca voin ță. El aparține voin ței in sensul cauzal naturalist și nici nu este produsul acestuia, dar este
voința însăși, deoarece are proprietatea de a se determina. Voin ța, dup ă Stammler, poate fi
divizat ă in voin ță moral ă și voin ță social ă.
Ideile teoriei normativiste, ca un curent al pozitivizmilui juridic, sunt reflectate și in
principala lucrare a juristului american Hans Kelsen , Teoria pur ă a dreptului, In opinia
autorului, știința dreptului trebuie s ă se limiteze la cercetarea dreptului numai in starea lui pur ă,
in afara leg ăturilor cu politica, morala. Locul central in lucrarea sa il ocup ă norma juridic ă. Toate
normele juridice apar țin unei ordine juridice date, iși justific ă valabilitatea prin raportarea la o
norm ă fundamental ă.
Teoria psihologică a dreptului a fost întemeiat ă la începutul sec. Al XX -lea, fiind
dezvoltat ă in lucr ările savantului L.Petra jițkii . El iși concentreaz ă atenția asupra studierii
fenomenului dreptului, a vînd la baz ă viața lăuntric ă a omului, in cercet ările lui Retra jițkii , știința
empiric ă cerceteaz ă existen ța uman ă sub aspectele fizic și psihic. Dreptul, ca fenomen al
existen ței, apar ține laturii psihice și poate fi explicat numai prin prisma proceselor psihice
emoționale și intelectuale. El este un fenomen emotiv. Normele juridice, fiind o emana ție a
statului, reprezint ă o reflec ție a emo țiilor.
Existențialismul juridic a apărut in sec. al XX -lea sub influen ța filozofiei existen țialiste,
ai cărei reprezentan ți sunt Martin Heidegger (1889 -1976) și Jean Paul Sartre (1905 -1989).
În cercetarea fenomenelor juridice, reprezentan ții acestui curent pornesc de la fiin ța uman ă,
care se distinge prin categorii noi numite existen țiale, in viziunea adep ților, omul este o fiin ță
identic ă și finit ă. Dreptul, din punct de vedere al acestei filoz ofii, consist ă în posibilitatea
cunoa șterii și trat ării lui ca pe un fenomen existen țialist, ceea ce nu putem atribui legilor
dreptului pozitiv. Legile sau dreptul pozitiv s unt considerate ca neautentice, înstrăinate de
individ, opuse existen ței ca esen ță. Dreptul este destinat s ă asigure indivizilor un minim de
securitate social ă față de „indivizii incertitudinii existen țiale".
Teoria materialistă a dreptului. Exponentul acestei teorii este considerat economistul și
filosoful german Karl Marx (1818 -1883) , a cărui concepție materialistă privind dreptul este
reflectată în Ideologia germană, concepție care diferă, în esență, de acea care a fost pusă la baza
52
totalitarismului.
Conform acestei teorii dreptul este voin ța clasei dominante, conținutul căreia este
determinat de condițiile materiale ale vieții sociale.
Teoria contractului social reprezenta tă de Jean -Jacques Rousseau (1712 -1778), autorul
lucrărilor Contractul social (1772) și Discursul asupra origin ii și fundamentelor inegalit ății dintre
oameni (1752). Preocupat de problema apari ției dreptului și statului, Rousseau afirma c ă ființa
uman ă a fost nevoit ă să facă un pas in evolu ția sa din starea primitiv ă, care nu se mai putea
menține. Astfel, nașterea stratului este rezultatul unei înțelegeri între oameni, a unui contract,
născut din voința oamenilor, a unui ”pact de supunere”. Ca urmare, supușii promit ă asculte, iar
regele le promite un minimum de libertate.
Teoria organică (biologică) – societatea și statul reprezintă în sine un organism social ,
format din oameni, analogic organismului uman care este format din celule. Creatorul orient ării
biologice în drept este Herbert Spencer. Ea este fundamentată pe teoria evoluției biologice
elaborată de Charles Darwin.
Teoria violenței – statul apare în rezultatul violenței interne (economice și politice) și
externe (cotropirea unui popor de către altul) (E.Duhring, L.Gumplowicz, K.Kautsky).
Teoria teologică – statul este creația divinității, iar monarhul, șeful statului este
reprezenta ntul lui Dumnezeu pe pămînt (Sf. Augustin, f. Paul).
Teoria rasială – statul se transformă într -un mecanism centralizat excesiv, axat pe o
ierarhie militar -birocratică, în fruntea căreia se află furerul, exponent al ”spiritului națiunii”
(Nietzsche).
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului . Vol.II, Chișinău, 2010.
2. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului . Chișinău, 2002
3. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului . – Chișinău, 2006.
4. Gheorghe Boboș. Teoria generală a statului și dreptului . București, 1983 .
5. Andrei Negru, Victor Zaharia, Teoria generală a dreptului și statului în definiții și scheme .
Chișinău, 2009
Subiecte de evaluare
1. Descrieți teoriile apariției statului și dreptului
2. Expuneți actualitatea dreptului natural
3. Numiți alte teorii, concepții și curente ale doctrinei juridice
Tema Raportul juridic. Probleme și soluții
Obiective de referință
– să definească conceptul raportului juridic;
– să caracterizeze trăsăturile raportului juridic;
– să evidențieze opiniile doctrinare referitoare la premizele raportului juridic;
– să caracterizeze premizele raportului juridic;
– să identifice elementele de structură a raportului j uridic;
– să diferențieze următoarele concepte:
subiect de drept și subiect a raportului juridic;
– să caracterizeze subiecții raportului juridic;
– să definească conceptul conținutului raportului juridic.
Repere de conținut
1. Conceptul, particularitățile, tipurile și premisele apariției raportului juridic.
2. Structura raportului juridic.
53
1.
Normele juridice sunt realizate in viață prin raporturi juridice.
Premisele fundamentale ale apariției raportului juridic sunt, existența normei juridice ;
subiectele de drept și faptele juridice . Orice raport juridic î nseamnă în același timp o conexiune
intre planul general și impersonal al normei juridice și planul concret al realității in care părțile
sunt determinate și au anumite drepturi și ob ligații bine individualizate.
Trăsăturile definitorii ale raportului juridic sunt următoarele:
1. Raportul juridic este o modalitate a relațiilor sociale , stabilindu -se de fiecare dată intre
oameni. Relațiile se pot stabili intre persoane individuale sau i ntre subiecți colectivi.
2. Raportul juridic este un raport de voință . Caracterul volițional al raportului juridic este
dat de faptul că aici intervine atît v oința statală exprimată în norme juridice, cat și voința
subiecților participanți la raportul jur idic. Dublu caracter sau asimetrie, in funcție de ramura de
drept și de situația concretă.
3. Legătura între oameni prin intermediul drepturilor subiective și obligațiilor juridice
Noțiunea de raport juridic evocă idea că acesta nu poate exista ca atare decît în mă sura î n care
relația socială este reglementată de către drept, totodată, raportul juridic este vizat ca o relație de
la persoană la persoană.
4. Raportul juridic are un caracter normativ . Aceasta înseamnă că aprecierea nu are ca
obiect ceea ce e xistă, ci cum trebuie să fie o activitate. Prin urmare î ntre drept și obligațiune
există o corelație absolută. Oriunde există un drept, înțelegem că trebuie să existe și o obligațiune,
și invers. Totodată aceasta î nseamnă că există o normă generală pe baza căreia se stabilesc
drepturile și obligaț iile î ntre părți iar acestea sunt asigurate la nevoie prin intervenția sancțiunii
juridice.
Putem conchide că raportul juridic reprezintă relațiile sociale ce apar în baza
normelor juridice, în care părțile sunt le gate între ele cu drepturi și obligațiuni concrete, ce
sunt garantate de către stat.
2.
Structural, raporturile juridice presupun trei elemente:
– subiectele (părțile între care se încheie raportul juridic) ;
– conținutul (drepturile subiective ale părților și din obligațiunile corelative lor)
– obiectul ( conduita păr ților, acțiunile sau inac țiunile în timpul normei juridice ).
Subiectele raportului juridic . Privit ca raport social, raportul juridic are ca subiecte
oameni i, considerați individual sau ca participanți la anumite organizații. La încheierea unui
raport juridic sunt necesare cel puțin două persoane, care se numesc subiecte ale raportului
juridic.
Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:
a) subiecte ind ividuale – persoane fizice și
b) subiecte colective (care sunt următoarele);
– persoanele juridice,
– statul,
– organul de stat;
– unitățile administrativ -teritoriale,
– instituțiile de stat;
– organizațiile coopera tiste și alte forme: asociative asemănătoare,
– organizații, asociații, partide politice;
– subiecte colective atipice.
Subiecte individuale (persoana fizica). Persoana fizică (individul) poate fi subiect al
raportului juridic ca cetă țean, apatrid, străin. Pentru a fi subiect de drept per soana fizică
54
trebuie să aibă capacitate juridică, care este fixată prin lege.
Numim capacitate juridică aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a avea drepturi
și obligații în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este de două feluri:
a) capacitatea juridică generală
b) capacitatea juridică specială .
Capacitatea juridică generală reprezintă posibilitatea generală a cetățeanului de a fi titular
de drepturi și obligații.
Capacitatea juridică specială înseamnă posibilitatea unor categorii de persoane de a crea
anumite raporturi juridice. Astfel, de exemplu, o capacitate juridică specială au deputații,
întotdeauna au capacitate juridică specială formele organizaționale, organele de stat în special,
determinată de legea care le reglementează competența. În dreptul public, capacitatea juridică
a organului este denumită competență.
În general, capacitate juridică specială o au organizațiile, deoarece ele sunt create pentru
un anumit scop, ea fiind tocmai co mpetența instituției.
În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil se face o distincție între capacitatea de
folosință și capacitatea de exercițiu.
Aptitudinea de a avea drepturi și obligații în cadrul unor raporturi juridice constituie
capacitatea de folosință. Se dobîndește, cum arătam mai înainte, din momentul nașterii și
însoțește persoana umană pînă la sfîrșitul vieții.
Aptitudinea persoanei de a -și exercita și de a -și asuma obligații producînd acte juridice
reprezintă capacitatea de exercițiu.
Subiectele colective ale raportului juridic . Subiectele colective ale raportului juridic sunt
diversele organizații (societăți comerciale, ministere, judecătorii, parlament) inclusiv statul. În
materia dreptului civil subiectul colectiv de drept este mai pr ecis definit sub forma persoanei
juridice. Aceasta presupune o serie de condiții speciale, referitor la organizare, conducere,
patrimoniu, răspundere, firmă ș. a.
Persoana juridică sunt colective de oameni avînd un patrimoniu distinct de cel al statului
și al persoanelor fizice care îl compun, o organizare de sine stătătoare și un scop în acord cu
interesul obștesc. Ele se manifestă ca subiecte de drept civil, comercial, de dreptul muncii,
financiar ș.a.
Specificul subiectelor colective care au capacitate j uridică este acela că participă la
raporturi juridice ca persoane egale în drepturi cu cealaltă parte a acestora.
Statul – subiect de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în raporturi
juridice interne, cît și în raporturi juridice de drept internațional. În dreptul intern statul apare ca
subiect de drept în raporturile juridice de drept constituțional, în raporturile de cetă țenie,
raporturi juridice de drept constituțional prin intermediul cărora se realizează federația precum și
în raporturile statului privit ca întreg și unit ățile administrativ – teritoriale.
O situație specială prezintă participarea statului în raporturile juridice de drept
internațional. Potrivit concepției actuale, doctrina de drept inte rnațional concepe statul ca subiect
de drept internațional indiferent de întinderea sa teritorială, de numărul populației, de stadiul de
dezvoltare economică, socială și politică.
Organele statului – subiecte de drept. Organele de stat se manifestă ca subiecte de drept în
nume propriu, distingîndu -se față de stat, îndeosebi în relațiile de putere sau de autoritate, ca
instituții ale puterii legislative, executive și judecătorești, în raporturile de drept constituțional,
administrativ, drept procesual civil și penal, dar și în di ferite raporturi civile, de dreptul muncii
(cînd dispun de capacități juridice necesare) precum și în raporturi financiare, de dreptul familiei.
În procesul de realizare a dreptului, participarea organelor de stat – organele puterii
legislative, organele a dministrației. organele justiției, organele procuraturii – se realizează în
raport de competența rezervată prin Constituție și legile de organizare și funcționare fiecărei
55
categorii de organe precum și fiecarui organ în parte.
Specific pentru participarea organelor de stat în raporturi juridice este faptul că drepturile
lor față de celelalte subiecte constituie, în același timp și obligații ale lor față de stat.
Unitațile administrativ -teritoriale ca subiecte de drept. Unitățile administrativ – teritoriale
(municipiul, orașul și comuna) au capacitate juridică, drepturile și obligațiile lor fiind exercitate
și respectiv îndeplinite de către primărie.
Instituțiile de stat desf ășoară o activitate neproductivă fiind finanțate, de regulă, de la
bugetul de stat ( muzeele, teatrele, spitalele, școlile, căminele ș. a.).
Organizațiile cooperatiste și alte forme asociative – subiecte de drept. Aceste organizații
avînd scop patrimonial, sau nepatrimonial, ac ționează pe baza legii, urmărind o anumită
finalitate.
Conținu tul raportului juridic este format din ansamblul drep turilor și obligațiilor pe care
le au subiecții în cadrul raportului juridic. Subiectele sunt legate tocmai prin aceste drepturi și
obligații, care în cadrul raportului juridic sunt reciproce. Aceste drepturi și obligații sunt
prevăzute de norma juridică.
Trebuie să facem deosebire între dreptul obiectiv ca ansamblu de norme și dreptul
subiectiv ca posibilitatea unei persoane de a acționa în temeiul dreptului obiectiv și care se poate
apăra (dreptul subiectiv) apelînd la justiție.
Unele raporturi juridice sunt simple, întrucît aici o parte se prezintă ca titular al dreptului,
iar cealaltă ca titular al obligației (contractul de împrumut); alte raporturi sunt complexe,
deoarece fie care parte este deopotrivă titular de drepturi și obligații (contract de vînzare –
cumpărare).
Drepturile și obligațiile subiectelor în raporturile juridice sunt fenomene juridice de cea
mai mare importantă, iar corecta explicare a manifestării lor condițion ează o bună înțelegere a
conținutului raportului de drept.
Referințe bibliografice
1. I Ceterchi, I Demeter. Intreoducere în studiul dreptului. București , 1962;
2. Nicolaie Popa . Teoria generală a dreptului. București,1994;
3. C. Stătescu, C. Bârsan . Tratat dedr ept civil. Teoria generală a obligațiilor. București ,1992;
4. Gheorghe Lupu . Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului . Iași, 1995
Subiecte de evaluare
1. Care este semnificația raportului juridic sub aspectul sferei relaționale a dreptului, dar si al
scopului reglementarilor juridice
2. Identificați acele trăsături care particularizează raporturile juridice în cadrul raporturilor
sociale.
3. Ce relație exista între noțiunile de subiect colectiv de drept si persoana juridica
4. Examinați deosebirea dintre conținutul si obiectul raportului juridic.
5. Enunțați criteriile de diferențiere a faptelor juridice.
56
Tema Drepturile subiective. Aspecte teoretico -practice
Obiective de referință
– să definească conceptul, trăsăturile și clasificarea drepturilor subiective;
– să definească conceptul, și clasificarea obligațiilor subiective;
– să evidențieze, opiniile doctrinare referitoare la obiectul raportului juridic;
– să clasifice raporturile juridice în dependență de diferite criterii.
Repere de conținut
1. Conceptul și clasificarea drepturilor subiective .
2. Sursele drepturilor subiective. Faptele juridice. Actele juridice.
3. Probațiunea drepturilor subiective.
1.
Drepturile și obligațiile subiectelor în raporturi le juridice sunt fenomene juridice de cea
mai mare importantă, iar corecta explicare a manifestării lor condiționează o bună înțelegere a
57
conținutului raportului de drept.
O parte la raportul juridic (subiectul activ) are, în general, dreptul de a pretinde celeilalte
părți (subiectul pasiv) să întreprindă acțiunea promisă sau impusă, sau să se abțină de a face
(acțiune și inacțiune), așa cum părțile au înțeles că trebuie să se comporte atunci cînd au intrat în
raportul juridic, și că cealaltă parte are obli gația de a se comporta conform acestei cereri.
Putința subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să întreprindă acțiunea
propusă sau impusă, sau să se abțină de a face ceva, așa cum părțile au înțeles că trebuie sa
se comporte, atunci cînd au intra t în raportul juridic, este denumită în dreptul privat drept
subiectiv.
Atunci cînd această putință aparține, în dreptul public, statului sau unuia dintre organele
sale, această putință este prerogativă. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv este puterea subiectului
unui raport juridic de a acționa într -un fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anumită
comportare, o anumită prestație, putînd, la nevoie, apela la ajutorul organelor de stat.
În felul acesta dreptul subiectiv al unui raport juridic se deos ebește de alte drepturi
subiective de natură etică, religioasă, deoarece, potrivit regulilor de drept, titularul obligației
poate fi constrîns prin intermediul unor organe competente.
De aici putem face concluzia, că dreptul subiectiv poate fi conceput f ie ca o pu tință
(facultate) de a face ceva ( facultas agendi), fie ca o pretenție ca altul să îndeplinească ceva în
virtutea unei obligații (pretesa).
Celălalt element al conținutului raportului juridic îl formează obligația , care desemnează
îndatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a avea o anumită conduită, de a
săvîrși o acțiune sau de a se abține de la săvîrșirea unei acțiuni, conduită care -i poate fi impusă
cu ajutorul organelor de stat.
Drepturile subiective și obligațiile care formează conținutul unui raport juridic sunt
corelative, fiecărui drept corespunzîndu -i o anumită obligație și invers (dreptul vînzătorului unui
bun de a primi plata prețului îi corespunde obligația cumpărătorului de a o efec tua). Aceste
drepturi și obligații sunt prevăzute fie de lege, fie de actele de aplicare a legii, acte încheiate în
conformitate cu legea și în limitele ei.
Clasificarea drepturilor subiective și a obligațiilor.
Drepturile subiective sunt foarte variate. D e aceea, pentru înțelegerea lor aprofundată este
necesară efectuarea unor distincții între diversele categorii de drepturi. Distincțiile se fac în
funcție de următoarele criterii:
1. După funcțiile dreptului:
de reglementare – relații sociale ce apar din acți unile legitime și evenimentele în scopul
asigurării organizării normative a vieții sociale;
de protecție – relații sociale ce apar din situații de conflict prevăzute de normele juridice
ce împiedică realizarea funcțiilor de reglementare (comportament ilega l)
2. După ramurile de drept:
material -juridice apar în baza normelor dreptului material (civile, administrative s.a.)
procesual -juridice apar în baza normelor de procedură și generează de la relațiile
material -juridice.
3. După determinarea subiecților:
absolute – relație juridică socială în care persoanei împuternicite i e opune un număr
nedeterminat de subiecți obligați pasiv (de ex. raportul de proprietate)
relative – raport social -juridic în care persoanei împuternicite i se opune o persoană
concretă ( de ex. pătimitul și persoana care a comis dauna)
4. După caracterul obligațiilor:
active – se reduc la necesitatea de a săvîrși și anumite acțiuni în folosul mandatarului.
pasive – se reduc la necesitatea reținerii de la un comportament nedorit pentru parte a
opusă.
5. După complexitatea raporturilor juridice:
58
generale – apar în baza normelor constituționale, ce confirmă drepturile fundamentale,
libertățile și obligațiile cetățenilor.
simple – sunt raporturi juridice existente între doi subiecți.
complexe – raporturile juridice între cîțiva subiecți au raporturi juridice între un număr
nedeterminat de subiecți
2.
O premisă esențială a apariției sau stingerii unui raport juridic o formează faptul juridic.
Faptul juridic reprezintă anumite particularități concrete ale vieții ce determină
aplicarea normei juridice
În funcție de caracterul lor volițional sau în mod tradițional faptele juridice se clasifică în
două mari categorii, în evenimente și acțiuni.
Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voința omului, dar
ale căror rezultate produc consecințe juridice numai dacă norma de drept prevede acest lucru. În
această categorie se includ fenomenele naturale – calamități, nașterea, moartea etc. Ele sunt niște
procese ce se dezvoltă independent (uneori împotriva) voinței oamenilor.
De exemplu, nașterea este un eveniment, deci un fapt juridic, în care voința nu joacă nici
un rol, deoarece producerea lui este urma tă de anumite consecințe juridice ce sunt prevăzute în
dreptul pozitiv. Același eveniment duce și la nașterea unui raport juridic între stat și copil, care,
potrivit Legii Republicii Moldova "Despre cetățenie", urmează a fi ocrotit de către acesta avînd
anumite obligații față de cetățenii săi.
Acțiunile sunt manifestări de voință ale oamenilor (încheierea unui contract, ridicarea unei
construcții etc.). Această categorie a faptelor juridice se caracterizează, înainte de toate, prin
faptul că sunt săvîrșite de om. Acțiunile la rîndul lor pot fi:
– săvîrșite cu intenția de a produce efecte juridice (actele juridice);
– fără intenția de a produce efecte juridice se împart în acțiuni licite și ilicite .
Acțiunile licite sunt actele oamenilor săvirșite cu respectarea și conform cerințelor
normelor juridice.
Acțiunile ilicite sunt actele juridice elaborate in scopul nașterii, modificării sau stingerii
unui raport juridic.
Acțiunile juridice ilicite se clasifică in: infracțiuni, încălcări administrative, încălcări
disciplinare, încălcări sau vătămări ale drepturilor patrimoniale . Acțiunile ilicita sunt în fond
încălcări ale voinței de stat exprimată in normele juridice, care atrag după sine aplicarea
sancțiunilor pentru violările de lege.
Locul cel mai importa nt în cadrul faptelor juridice îl constituie actele juridice. Actul
juridic constă în manifestarea de voință care are ca intenție producerea, prin respectarea
legii, a efectelor juridice.
Noțiunea de act juridic are mai multe înțelesuri. În limbaj juridic, noțiunea de act juridic
poate desemna, după caz, fie o manifestare de voință a unui organ de stat competent, care
elaborează și adoptă un act ce constituie un izvor de drept, fie o manife stare de voință cu
intenția de a da naștere, a modifica sau a stinge un raport juridic concret .
În acest din urmă sens actul juridic este cel mai important și cel mai frecvent izvor al
raporturilor juridice.
Despre obiectul actului juridic , obiectul genera l al al actului juridic este de a crea,
transmite, modifica sau a stinge un raport juridic, adică un drept. Obiectul special variază cu
fiecare specie de act și cu felul dreptului în vederea căruia se face actul. Pentru a fi valabil
obiectul trebuie să înd eplinească un șir de condiții.
Referitor la forma actului juridic – poate fi încheiat verbal, în scris au în formă autentică.
Actele juridice se clasifică în: acte normative – actul juridic care cuprinde reguli generale
și acte juridice individuale – care cuprinde reguli de aplicare.
Referitor la elemental cauza , prin cauză se înțelege sco pul concretîn vederea căruia se încheie
un act juridic. Din dispozițiile legislației în vigoare rezultă că, în toate actele juridice, cauza
59
trebuie să existe, să fie reală, licită și morală .
Actele normative se formează în rezultatul activității de creare a dreptului manifestat de
organele statului (ori în rezultatul referendumului). În ele sunt formulate normele juridice. Se
prezintă ca principale izvoare formale ale dreptului, juridic obligatorii pentru un cerc de persoane
nedeterminate. Acestea sunt formulate în formă de legi, decrete, acte cu caracter normativ.
Actele juridice individuale se emit de organele de aplicare a dreptului, nu conțin norme
juridice și apar obligatorii numai pentru persoanele indicate în actele menționate. Sunt formulate
în formă de decrete, hotărîri, ordine, dispoziții referitoare la persoanele menționate în ele și
împrejurările concrete.
Deci actele juridice sunt foarte variate, fapt pentr u care, în vederea stabilirii corecte a
regimului lor juridic, sunt structurate în mai multe categorii după diferite criterii:
1. după numărul voințelor exprimate:
a) acte juridice unilaterale (testamentul)
b) acte juridice bilaterale (actul de vinzare -cumpărare)
c) acte juridice multilaterale (contractul de societate)
2. după amploarea efectelor juridice produse:
a) acte juridice normative (legea)
b) acte juridice individuale (hotărîrea judecătorească)
3. după forma pe care o îmbracă:
a) acte formale sau s olemne (căsătoria)
b) acte consensuale (vînzarea -cumpărarea)
4. după forța juridică:
a) acte juridice oficiale (sentința judecătorească)
b) acte juridice neoficiale (o chitanță ce atestă un împrumut)
5. după ramura de drept:
a) acte de drept constituțional
b) acte de drept civil
c) acte de drept administrativ etc.
Așadar, în sensul larg de izvor al raporturilor juridice, faptul juridic încadrează actele
juridice, evenimentele și acțiunile juridice, acestea din urmă luate ca fapte care produc
сonsecințe licite sau ilicite. Conceptul de fapt juridic vizează acele fapte de a căror existență
legea leagă efecte juridice, dînd astfel naștere unor raporturi juridice ori modificîndu -le sau
stingîndu -le, fără să conteze dacă faptele în cauză s -au produs cu intenția sau fără intenția de a
crea efecte juridice corespunzătoare.
3.
Condițiile de valabilitate a actelor juridice sunt specifice fiecărei ramuri de drept în parte.
Pot fi evidențiate două grupe de condiții care se referă la valabilitatea actului juridic, și anume:
condițiile legate de consimțămîntul persoanei;
condițiile legate de forma actului juridic.
Consimțămîntul este manifestarea exteriorizată, de voință a persoanei de a încheia un act
juridic. El este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, dac ă este exprimat cu
intenția de a produce efecte juridice, și dacă nu este victat.
Potrivit dispozițiilor alin.(2) art.199 din Codul Civil al Republicii Moldova,
…consimțămîntul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violență sau surprins pri n
dol.
Deci,sunt patru grupe de vicii de consimțămînt:
Eroarea este o falsă reprezentare a unei situații, o părere greșită cu privire la anumite
împrejurări legate de încheierea unui act juridic.
Sunt trei grupe de eroare: eroarea obstacol, denumită și distructivă de voință; eroare viciu
60
– de consimțămînt; eroare indiferentă. În toate trei cazuri este vorba de ignorarea sau cunoașterea
greșită a realității. După natura realității asupra căreia eroarea poate fi făcută, legiu itorul
deosebește: eroarea de fapt, care constă într -o reprezentare falsă despre realitatea faptelor și
eroarea de drept , care presupune falsa reprezentare despre existența sau conținutul unui act
normativ.
Dolul (viclenia) – inducerea în eroare a unei per soane prin folosirea de mijloace viclene în
scopul de a o determina să încheie un act juridic. Presupune două elemente: subiectiv, intențional
și un element obiectiv , material.
Violența este amenințarea unei persoane cu un rău de natură să -i provoace o t emere care o
determină ă încheie un act juridic, pe care acesta nu l -ar fi încheiat. Este necesar să fie îndeplinite
două condiții: violența să fie determinată pentru încheierea unui act juridic, violența să fie
ilicită.
Leziunea este paguba materială pe c are o suferă una din părți din cauza unui concurs de
împrejurări grele de care a profitat ce alaltă parte.
Referințe bibliografice
1. Nicolae Popa. Teoria generală a dreptului . București, 199 4.
2. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului . Chișinău, 2006.
3. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan . Introducere în t eoria generală a dreptu lui, București, 1993
4. GenovevaVrabie, S.Popescu. Teoria generală a dreptului . Iași, 1993
5. I Ceterchi, I Demeter. Intreoducere în studiul dreptului. București , 1962;
6. C. Stătescu, C. Bârsan . Tratat dedrept civil. Teoria generală a obligațiilor. București ,1992;
7. Gheorghe Lupu . Drept. Partea I. Introducere în studiuldreptului . Iași, 1995
Subiecte de evaluare
1. Ce înțelegem prin conținutul raportului juridic
2. Definiți faptul juridic, actul juridic, acțiuni, evenimente.
3. Enunțați criteriile de diferențiere a faptelor juridice.
4. Definiți actul normativ juridic
5. Enumerați categoriile de legi.
6. Stabiliți condițiile de valabilitate a actelor juridice .
Tema L egalitatea, ordinea legală, disciplina
Obiective de referință
– să identifice legalitatea și să determine principiile ei;
– să determine importanța ordinii legale;
– să stabilească legătura ei cu legalitatea;
– să identifice conceptul disciplinei, modalitățile ei;
– să determine interacțiunea disciplinei c u legalitatea și ordinea legală.
Repere de conținut
1. Conceptul și garanțiile legalității și ale ordinii juridice.
2. Condițiile de existență a comportamentului licit într -un regim democratic.
1.
Respectarea norm elor de drept constituie o condiție necesară pentru realizarea prevederilor
61
dreptului, pentru crearea ordinii de drept. Nici un sistem de drept nu se poale lipsi de respectarea
prevederilor care fixează măsurile principale, ale statului în conducerea vieți i economice,
politice, culturale ș. a. m. d. Respectarea normelor juridice exprimă atitudinea cetă țenilor, a
organelor de stat, a altor organe sociale față de actele normative.
Starea de ordine în desfășurarea raporturilor sociale, ce rezultată din atitudi nea de
respectare a legilor, se mai numește legalitate . Prin legalitate se înțelege respectarea întocmai a
Constituției, legilor, celorlalte acte normative și a actelor juridice concrete date în baza lor,
respectarea drepturilor și libertăților cetățenești de către organele statului, de organismele sociale
în general precum și de către cetățeni.
Legalitatea se definește ca un principiu fundamental de drept în baza căruia orice subiect
de drept trebuie să respecte, și, cînd e cazul, să aplice legile și celel alte acte normative ori
individuale.
Legalitatea este și o îndatorire fundamentală de natură constituțională, care privește
persoanele fizice și juridice, modul de organizare și desfăsurare a activității de stat.
Cetățeanul este liber să se manifeste sau să întreprindă orice, în afară de ceea ce este
interzis prin lege: autoritatea de stat poate desfășura numai acele activități stabilite prin lege ca
atribuții.
Legalitatea este, pe de o parte, o cerință care decurge din lege, iar pe de alta, o stare care
rezultă din respectarea ei. Din acest motiv, se poate vorbi de promovarea, asigurarea ori
încălcarea legalității, dar nu de respectarea legislației; legalitatea înseamnă tocmai respectarea
legii, în genere a oricărui act normativ (inclusiv decrete, hotăriri , instrucțiuni ș. a.) sau individual
(contracte. hotărîri judecătorești etc.).
Dreptul pozitiv, normele juridice ce trebuie respectate, constituie o condiție pentru
existența legalității, obiectul ei, iar persoanele fizice și juridice, obligate să respecte aceste
norme, formează subiectele legalității.
Subiectele legalită ții sunt persoanele fizice precum și persoanele juridice (organe de stat,
alte organisme sociale) care trebuie să aibă o conduită conformă cu prevederile legale. Prezintă o
importanță deose bită respectarea legii de către organele forței publice (armata, justiția,
procuratura, poliția).
Cerințele fundamentale ale legalității
1. respectarea ierarhiei actelor normative, în special respectarea supremației legii.
Principiul legalității în activitatea de elaborare a dreptului – activitatea normativă – cere organelor
statului ce emit acte normative să nu -și depășească competența, să respecte procedura de
elaborare a actelor normative, să le dea forma juridică prevăzută de lege.
Ierarhia actelor normative este determinată de forța lor juridică, de puterea cu care creează
efecte obligatorii unele în raport cu altele. Supremația legii față de celelalte acte normative,
determinat ă prin poziția parlamentului ca putere legislativă, exprimînd suveranitatea poporului,
înseamnă că toate celelalte acte sunt subordonate legii, că legea nu este subordonată nici unui act
normativ (în afară de subordonarea legilor ordinare față de Constituț ie), că ea nu poate fi
modificată sau abrogată decît printr -o altă lege.
2. Unitatea legalității derivă în ultimă instanță din unitatea și unicitatea sistemului de drept
al unui stat suveran. Unitatea legalității constă în faptul că legea este și trebuie s ă fie aceeași pe
întreg teritoriul statului și pentru toate subiectele de drept. Democratismul subiectului de drept își
află determinarea și în unitatea și unicitatea legalității, menite să asigure egalitatea în fața legii.
3. Oportunitatea impune studiere a atentă a particularităților și împrejurărilor în care
urmează să se aplice actul normativ, pentru ca pe această bază să se stabilească cum să fie aplicat
acest act excluzînd formalismul în aplicarea dreptului, principiul oportunității presupune stricta
respectare a legalității. Un act nu poate fi oportun dacă nu este pe deplin legal. Oportunitatea
(actualitatea) unui act juridic presupune legalitatea lui, în numele oportunității nu se admite un
act ilegal.
4. O cerință fundamentală a legalității destinată deopotrivă organelor de stat,
organizațiilor obștești ci cetățenilor, este asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților
62
democratice ale cetățenilor. Această cerință a legalității, nu se bizuie numai pe reglementarea lor
prin Constituție și legi, ci solicită asigurarea condițiilor realizării lor practice și îndeosebi
apărarea lor eficientă, implicit prin mijloace juridice, dacă ele au fost nesocotite.
Legalitatea și disciplina de stat . O cerință de bază a legalității este asigurarea disciplinei
de stat. La rîndul ei, întărirea disciplinei de stat creează condițiile necesare unei respectări stricte
a normelor juridice.
Disciplina de stat impune, în primul rînd, respectarea legilor și a altor acte normative care
regle mentează activitatea personalului încadrat în muncă și stabilește obligațiile lor de serviciu.
Nu poate fi disciplinat un funcționar care nu îndeplinește prevederile legale. Pe lîngă această
cerință, disciplina de stat presupune ca personalul să execute exact atribuțiile sale de serviciu, să
lupte împotriva tergiversărilor și birocratismului, să execute rapid și exact ordinile și dispozițiile
superiorilor săi, să păstreze secretul de serviciu etc.
Asigurarea legalității.
Complexitatea tot mai mare a problemelor social -economice pe care tre buie să le rezolve
poporul republicii noastre determină creșterea importanței respectării normelor juridice și a
asigurării acesteia; de aici decurge și necesitatea întăririi și asigurării tot mai eficiente a
legalității.
Legalitatea se întărește prin acti vitatea organizatorică a organelor de stat, ale organizațiilor
obștești și cetățenilor, în lupta împotriva oricăror încălcări ale legilor țării.
Ansamblul condițiilor obiective și subiective care asigură respectarea strictă a legilor și a
tuturor actelor n ormative bazate pe lege, precum și prevenirea și înlăturarea tuturor încălcărilor
de drept constituie garanțiile legalității. Legalitatea rezultă din garanțiile sale. Acestea constau în
factorii care asigură respectarea tuturor actelor normative creînd tot odată condițiile prevenirii și
înlăturării faptelor ilegale.
Fie că sunt obiective (de exemplu, cele de natură economică) sau subiective (vizînd
calitatea conștiinței juridice a individului), fie că sunt generale (cum ar fi natura democratică a
societății) sau speciale (de exemplu, controlul de stat) etc. aceste garanții operează cumulativ, ca
un sistem coerent, care asigură ordinea de drept promovînd legalitatea.
De noțiunea legalității este strîns legată noțiunea de ordinea legală sau ordinea de
drept , este un element caracteristic al vieții societății împărțite în clase, în grupe sociale. În
același timp este unul din elementele principale ale ordinii sociale (publice), adică reglementarea
justă, corectă a ansamblului de relații sociale prin norme social e.
În literatura juridică întîlnim mai multe concepte, cum ar fi: ordine de stat se referă la
caracterul de stat na țional, suveran și independent prevăzut de Constituție, la modul de
organizare a puterii publice și forma de guvernămînt; ea este specifică statului; ordine socială
este un concept care are un caracter istoric, arată dezvoltarea statului în diferite epoci i storice ;
ordine publică o parte din sfera relațiilor sociale ce cad sub incidența ordinii de drept, pentru că
se referă la respectarea nor melor generale de comportare a cetățenilor, care stabilesc
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de circulație, a întrunirilor, liniștea publică.
Ordinea de drept este prezentă în toate compartimentele vieții social -economice și ține de
forma statului , organizarea și conducerea lui.
Așadar, ordinea de drept înseamnă organizare a vieții sociale bazată pe drept și legitate,
care reflectă situația calitativă reală (de facto) a relațiilor sociale la o anumită etapă de
dezvoltare a societății. Din cele men ționate rezultă și următoarele particularități ale ordinii de
drept:
1. ordinea de drept este o stare a organizării și aranjării efective a vieții sociale;
2. această ordine este stabilită și reglementată de către normele juridice;
3. ordinea de drept apare în rezultatul transpunerii reale în viață a prevederilor
normelor juridice, reprezintă finalitatea reglementării juridice;
4. ea este asigurată de către stat.
Conceptul ordinii de drept, este o noțiune ideală, spre care se tinde la o etapă sau alta de
dezvoltare a societății ( scopul reglementării juridice determinat de legiuitor), pe cînd realitatea
63
adică ordinea legală reală din societate, este de altă natură, deoarece3 diferiți subiecți de drept în
activitatea lor de toate zilele fac abateri de la prevederile legale (rezultatul reglementării
juridice).
În statul de drept realizarea prevederilor indicate în legi și alte acte normative trebuie să fie
garantată, asigurată de toți subiecții de drept. Prin garanții e înțelege totalitatea de condiții
obiective și subiective, precum și căile și metodele speciale cu ajutorul cărora este asigurată
legalitatea.
Întregul si stem de garanții ale legalității și ale ordinii de drept poate fi divizat în : garanții
generale și garanții speciale.
Garanțiile generale cuprind:
1. Garanții politice: rolul sporit al întregului sistem de organe reprezentative ale puterii de
stat – ca element deosebit al sistemului politic; participarea largă a diferitor partide și mișcări
politice la soluționarea chestiunilor de stat și obște ști; suveranitatea și independența poporului,
democratizarea sistemului politic în întregime etc .;
2. Garanții economice : sistemul economic de piață, a cărui bază, o alcătuiește proprietatea
publică și privată asupra mijloacelor de producție în diversele sale forme; creșterea permanentă a
bună stării materiale a maselor; cointeresarea maselor în rezultatele muncii lor etc .;
3. Garanții ideologice – cetățenii statului sunt patrioți, urmează în comportarea lor legile
ce exprimă voința poporului; permanent își ridică cultural și intelectual etc .;
4. Garanții sociale presupun că la întărirea legalității participă nu doar organele de stat, ci
și masele largi de oameni, diferite organizații obștești, care sunt chemate să asigure respectarea,
să ridice nivelul educației juri dice a cetățenilor. La ele se referă activitatea punctelor obștești de
pază a ordinii publice, a diferitor echipe sau detașamente organizate atît la locul de trai, cît și la
locul de muncă, mișcarea verzilor etc.
Garanțiile speciale se divizează în: garanț ii organizatorice reprezintă diferite măsuri cu
caracter organizatoric, care permit consolidarea legalității, combaterea faptelor ilicite, apărarea
drepturilor cetățenilor. Aici se referă problema cadrelor, crearea condițiilor normale de activitate
a organ elor de drept, crearea unor structuri speciale ( pentru combaterea criminalității organizate
și corupției), și garanții juridice sunt toate mijloacele juridice cu ajutorul cărora se duce lupta
contra infracțiunilor și e restabilește legalitatea și ordinea legală; sunt apărate interesele
societății, drepturile și libertățile cetățenilor, este asigurată profilaxia și preîntîmpinarea noilor
încălcări de drept.
2.
Legătura strînsă între democrație și legalitate este deosebit de evidentă la etapa actuală,
cînd vrem să construim un stat democratic, civilizat, un stat bazat pe drept.
În condițiile democrației nu este suficient de a respecta legile. Fiecare cetățean este obligat
să participe, în măsura posibilităților sale, la viața socială, la consolidarea legalit ății și a ordinii
de drept.
Disciplina și legalitatea unt noțiuni strîns legate, dar nu identice. Legalitatea cuprinde toate
ramurile activității oamenilor și este reglementată numai de normele de drept, pe cînd disciplina
cuprinde anumite domenii de activ itate care sunt reglementate de diferite norme sociale.
Ordinea de drept este unică și privește pe toți cetățenii, fără nici o deosebire de rasă,
religie, clasă socială au profesională. Cu toate ace stea, sunt frecvente cazurile de încălcare a
ordinii de dr ept. În opinia unor autori aceste cauze sunt:
Atitudine negativă de -a lungul anilor față de drept, lege în general, actele normative
care loveau în demnitatea umană, reducerea drep turilor și libertăților omului, încălcau cele mai
elementare principii de justiție, cultivau abuzul și disprețul față de cetățean, valorile umane.
Totodată, au avut loc transformări radicale în organizarea și funcționarea democratică a societății
noastre.
În societatea noastră nivelul conștiinței și al culturii juridice, al cult urii în general este
foarte redus.
64
Necunoașterea legii. Deși necunoașterea legii nu a constituit niciodată o cauză de
absolvire de răspundere.
Nivelul scăzut de trai al majorității populației și condițiile dificile de dezvoltare social –
economică a țării.
Indiferent cine încalcă ordinea de drept, majoritatea făptuitorilor o constituie anumite
categorii de persoane. Acestea provin din familii dezorganizate sunt fără familii, persoane făr ă
ocupație sau cu ocupații întîm plătoare, caută c îștiguri mari care nu pr ovin din muncă, persoane
care au antecedente penale,în majoritatea cazurilor oameni cu un nivel de cultură scăzut.
Referințe bibliografice
1. Boris Negru, Alina Negru. Teoria general a dreptului și statului . Chișinău, 2006.
2. Gheorghe Avornic. Tratat de teorie generală a statului și dreptului . Vol.II, Chișinău, 2010.
3. Dumitru Baltag, Alexei Guțu, Igor Ursan. Teoria generală a dreptului . Chișinău, 2002
Subiecte de evaluare
1.Definiți noțiunea de ordine legală, legalitate, ordine legalătabiliți coraportul dintre
categoriile menționate.
2. Care sunt garanțiile legalității
3.Ce este ordinea legală
4.Ce este disciplina. Analizați rolul disciplinei în societatea contemporană.
5.Noțiunea de democrație. Aspectele democrației
Tema 15: Eficacitatea și în semnătatea dreptului .
Obiective de referință
– să definească conceptul de funcție a dreptului;
– sa cunoască funcțiile dreptului;
– să definească principiile fundamentale ale dreptului;
– să cunoască principiul legalității;
– să dezvăluie principiul libertății și al egalității;
– să aprecieze principiul responsabilității;
– să determine principiul echității și justiției;
– să cunoască principiul democratismului și al umanismului;
– să aprecieze importanța accesului liber la justiție.
Repere de conținut
1.Particularitățile dreptului. Conceptul de funcții ale dreptului și clasificarea lor
2. Sistemul de principii ale dreptului
1.
Din definițiile dreptului, nominalizate de noi anterior, rezultă că dreptul, ca fenomen social
complex, își îndepline ște rolul ce -i revine, reglementînd conduita oamenilor și orientînd
65
activitatea oamenilor în conformitate cu interesele generate ale societății. Activitatea oamenilor,
supusă unei reglementări juridice, urmărește întotdeauna anumite, scopuri.
Dreptul poat e să-și atingă scopul doar cu condiția că este un factor real al progresului
social și al echilibrului în relaț iile interumane. Profesorului Dumitru Mazilu menționează:
„Scopul și rolul dreptului își găsesc expresia, în modul cel mai elocvent în garantarea juridică a
afirmării personalității umane, în împlinirea dezideratelor și intereselor legitime ale tuturor
ființelor umane. Pedepsind tot ceea ce contravine acestor exigențe firești, dreptul promovează
idealurile de dreptate și justiție
Funcțiile dreptul ui caracterizează rolul activ și multilateral al drep tului în viața și
activitatea societății, din punct de vedere al destinației principale a dreptului . Evidențiem
următoarele următoarele:
funcția de instituționalizare juridică a organizării social -politice;
funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății;
funcția de conducere a societății;
funcția normativă;
funcția informativă;
funcția educativă.
Funcția de instituționalizare juridică a organizării social -politice. Se manifestă prin
faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităților publice ale statului,
atribuțiile lor, coraportul autorităților publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri dintr –
un stat: puterilor legislativă, executivă și judecătorească.
Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale societății.
Abordarea dreptului prin prisma valorilor înseamnă a scoate în evidență acele valori pe care
societatea data le promovează, le i a sub controlul său strict pentru a fi promovate. Fiecare
comunitate umană își are sistemul său propriu de valori. Evoluția istorică a societății duce la
modificări în ceea ce privește criteriile de valorizare și ierarhia acestor valori.
Conținutul aceste i funcții și prezentarea ei mai rezultă și din aseme nea idei, după cum
urmează:
dreptul se apare ca un sistem de norme juridice chemate să asigure procesul dezvoltării
sociale, prin ocrotirea și garantarea ordinii constituționale, proprietății, statului ș i individului;
dreptul prin mijloacele sale specifice apără viața în comun împotriva eventualelor excese
individuale și asigură securitatea persoanei;
dreptul asigură coeziunea interioară a colectivității, prevenind dezorganizarea, anarhia;
dreptul stabile ște principiile de bază ale conviețuirii sociale;
dreptul ocrotește valorile care sunt legate nemijlocit de funcționarea normală a
mecanismelor sociale.
Funcția de conducere a societății . Dreptul este cel mai important instrument de realizare
a conducerii sociale, a scopurilor social -politice pe care societatea și le propune. Esența acestei
funcți i se manifestă prin următoarele:
actul normativ juridic este în fapt un act de conducere a societății prin drept. El scoate în
evidență scopurile și năzuințele soc iale, călăuzind activitatea tuturor subiecților de drept;dreptul
apare ca o tranziție între diferitele interese, adesea contradictorii, ale căror arbitru suprem este;
dreptul stabilește relațiile subiecților individuali sau colectivi, stabilind drepturile,
libertățile și obligațiunile tuturor;
dreptul cuprinde în sine nu pur și simplu aprecieri normative, el apare ca un ordin, un
comandament, cărora trebuie să se supună toți subiecții dreptului, inclusiv statul și autoritățile
lui.
Funcția normativă . Aceast ă funcție derivă din necesitatea subordonării acțiunilor indivi –
dual față de conduita tip prescrisă prin normele juridice. Subliniind prin normele juridice
modalitatea de comportare a organelor statului, organizațiilor obștești, a cetățenilor, statul, în
același timp, verifică în ce măsură acest comportament prescris se realizează în practică. E
important ca normativitatea juridică sâ fie completată cu normativitatea socială.
66
Efectul acestei funcții constă în următoarele:
prin intermediul normelor juridice se creează drepturi și obligații care materializează
diferite relații, interese, scopuri și idealuri sociale, stimulîndu -le pe cele dezirabile și
sancționînd pe cele indezirabile;
se asigură sociabilitatea umană prin dirijarea în mod consecvent a acțiunilo r și
conduitelor individuale, creînd astfel o „logică" a acestora, orientativă pentru membrii
societății;
se evită conflictele și tensiunile prin limitarea reciprocă a voințelor individuale și se
asigură întărirea coeziunii colective;
se întăresc sentiment ele de solidaritate socială și securitatea indivizilor în raport cu
eventualele agresiuni sau acte de violență care ar putea fi exercitate asupra lor.
Funcția informativă . Reflectînd realitatea în normele juridice se acumulează cunoștințe
despre viața mult ilaterală a societății, despre problemele stringente ale societății. Dreptul
concentrează în sine schimbările ce au loc în societate. Ținînd cont de no rmele juridice în
vigoare, putem trage concluzii pentru a aprecia principiile orînduirii sociale și de st at, structura
politică a socie tății, caracterul relațiilor economice, nivelul de democratizare a societății etc. Ca
urmare, din normele juridice putem culege o informație amplă des pre societatea data la acea sau
altă etapă de dezvoltare.
Astfel, din ansa mblul normelor juridice ale statului rezultă realitatea juridică a societății.
Incontestabil, informația căpătată în urma studierii nor melor juridice nu va fi depli nă și corectă,
dacă nu vom tine cont și de faptul, cum normele juridice din țara respectivă sunt realizate,
transpuse în viață.
Funcția educativă . Adoptînd normele juridice statul, asigură cadrul organizatoric necesar
activității spirituale și pune la dispoziția oamenilor o serie de mijloace culturale și spirituale prin
intermediul cărora se realizează educația. Dreptul, prin normele sale, ocrotește valorile spirituale
și culturale care sunt legate nemijlocit de funcționarea normală a mecanismelor sociale. Ele
stabilesc normele conviețuirii sociale, orientîndu -i pe oameni ca aceste norme să devină
dominante. Chiar și în cazul aplicării sancțiunilor, scopul următor e de a preveni în viitor abateri
de la normele juridice, de a educa și reeduca persoanele .
2.
Principiile dreptului sunt acele idei (prescripții) fundamentale, diriguitoare ale
sistemului de drept și ale compartimentelor acestuia, precum și modalitatea de coordonare
a normelor juridice in jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile dreptului se caracterizează prin următoarele trăsături:
ele au forța și semnificația unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele
actelor normative, de regulă, în Constituții, sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în
lumina valorilor sociale promovate;
la baza oricărui sis tem național de drept stau principiile fundamentale proprii fiecăruia. în
același timp însă anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naționale de drept;
principiile fundamentale ale dreptului sunt construcții care servesc drept bază drept ului,
ca surse de creare și aplicare a dreptului;
principiile dreptului reprezintă reguli foarte generale care reflectă scopurile și valorile
esențiale pe care le promovează dreptul;
principiile dreptului stau la baza integrării noilor norme juridice în si stemul dreptului
existent;
principiile dreptului se pot prezenta fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei
deducții, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
principiile fundamentale ale dreptului se caracterizează printr -o pronunțată af initate
logică între ele.
67
principiile dreptului reflectă funcționarea și dezvoltarea dreptului.
principiile fundamentale ale dreptului stau la baza principiilor de ramură; Acestea din
urmă nu numai că se bazează pe cele funda mentale, ci constituie o pre lungire, o concretizare a
lor;
principiile dreptului nu sunt create nici de legiuitori, nici de filosofi și nici de practicieni.
Ele sunt doar descoperite de aceștia și reflectă necesitățile societății;
principiile dreptului reprezintă un factor de stabili tate, adaptare și integrare în ordinea
juridică, iar din punct de vedere al tehnicii juridice ele completează lacunele, corijează excesele
și anomaliile în procesul de integrare și aplicare a dreptului.
Principiile dreptului sunt strîns legate de categori ile și conceptele juridice . Categoria este
noțiunea logică fundamentală care reflectă realitatea obiectivă în modul cel mai general.
Categoriile pot avea gra de diferite de generalizare și abstractizare. Prin urmare, categoria „normă
juridică" are importan ță pentru orice știință a dreptului; ea este o noțiune fundamentală și o vom
numi concept juridic. Principiile dreptului sunt acelea care dau funcționalitate conceptelor și
categoriilor juridice, care asigură concordanța sistemului juridic în ansamblu cu schimbările care
au loc în diversele domenii ale realității obiective.
Principiile generale ale dreptului și normele juridice . Normele juridice se raportează la
principiile dreptului în două sensuri: ele (normele) "materializează", dau viață determinată
principiilor dreptului; principiile dreptului își realizează conținutul prin transpunerea în viață a
conduitei prescrise de normele juridice.
Principiile fundamentale ale dreptului și axiomele, maximele și aforismele . Termenii la
care se raportează princip iile fundamentale ale dreptului în această relație au următorul conținut:
Axioma semnifică un adevăr fundamental admis fară demonstrație, fund evident prin el
însuși. Exemple de axiome ne pot servi: „Acta, non verbal"(„Fapte, nu vorbe!" Faptele sunt
totdea una mai convingătoare); „Ebrius, stomachus satur non bene philosophatur" („Omul beat și
eel sătul nu filosofează bine").
Maxima semnifică o gîndire formulată concis, exprimînd un principiu etic sau o normă de
conduită. De exemplu: „ Controversias inter s e iure ac iudicio disceptanto" („Oamenii să -și
dezbată neînțelegerile dintre ei în justiție și prin judecată"); „Nemo diu gaudet qui indice vincit
iniquo " („Nu se bucură mult timp eel care a cîștigat un proces cu un judecător necinstit").
Aforism înseamnă ceva mai mult decît maxima, înseamnă cugetare, sentință: „Raram facit
tnixiuram cum sapientiaforma" (Rareori întîlnești frumusețea și înțelepciunea împreună").
Axiomele, maximele, aforismele nu țin loc de principii de drept, căci ele sintetizează
experiențele juridice și joacă un rol limitat în interpretarea realității juridice.
În continuare ne vom referi la unele criterii de clasificare.
După gradul lor de generalizare și sfera lor de acțiune , principiile dreptului se împart în:
principii generale, principii ramurale (de ramură) și principii interramurale. în doctrina juridică,
avînd în vedere criteriul autorității lor, principiile generale care se impun legiuitorului î nsuși,
avînd valoare cons tituțională, mai sunt denumite principii fundamentale ale dreptului.
Din punct de vedere al conținutului principiilor dreptului se poate constata eterogenitatea
acestora. Ca urmare, principiile dreptului pot fi de inspirație filosofică politică, sociala (d e
exemplu, principiul libertății) sau să aibă un caracter preponderant sau chiar exclusiv juridic (de
exemplu, principiul legalității).
În dependență de funcțiile pe care le îndeplinesc principiile generale ale dreptului, putem
distinge, pe de o parte, func ția fundamentală, iar pe de altă parte, funcția tehnică. Funcția
fundamentală constă în fundamentarea oricărei construcții juridice, normele juridice neputînd fi
elaborate și neputînd evolua decît în concordanță cu principiile generale ale dreptului. Funcția
tehnică este îndeplinită de principii generale, cum sunt princi piile de interpretare a normelor și
actelor juridice, avînd ca finalitate asigurarea coeziunii ordinii de drept și a adecvatei aplicări a
dreptului.
După genul de funcție tehnică pe care o îndeplinesc , principiile generale ale dreptului se
împart în principii directoare și principii corective. Directoare sunt acele principii de care
68
depinde ordinea socială, (de exemplu , prezumția de cunoaștere a legii, principiul egalității în fata
legii). Corective sunt principiile în absența cărora soluțiile legale ar putea fi nejuste sau
neadecvate (De exemplu, principiul bunei credințe sau princi piul că nimeni nu poate să obțină
avantaje din propria culpă.
După sfera de aplicare , principiile dreptului pot fi divizate în:
principii de drept național (intern) ce se aplică în cadrul unui stat ;
principii de drept comunitar ( supra național) ce se aplică în cadrul Comunității Europene,
cu referință la Statele Uniunii Europene;
principii de drept internațional ce se aplică în cadrul societății internaționale, cu referire
la statele lumii.
După diviziunea dreptului , deosebim: principii de drept public; principii de drept privat .
În majorita tea absolută a cazurilor, unt analizate principiile generale (fundamentale),
ramurale (de ramură), interramurale.
Principiile fundamentale (generale) caracterizează întregul sistem de drept. Ele, în același
timp, scot în evidență trăsăturile esențiale ale unui tip istoric de drept, ale unor familii (mari
sisteme) de drept contemporane. Principiile ramurale ale dreptului caracterizează o ramură de
drept. Ele reprezintă o prelungire, o dezvoltare, o particularizare, o concretizare detaliată a
principiilor fu ndamentale ale dreptului. Principiile interramurale depășesc cadrul unei ramuri
de drept. Ele scot în evidență trăsăturile distincte comune a două sau cîteva ramuri de drept.
În literatur a de speciali tate există diverse păreri în ceea ce privește concretiz area
principiilor generale (fundamentale) ale dreptului.
Referințe bibliografice
1. Gheorghe Avornic, Teoria generală a dreptului, Chișinău, 2004.
2. Boris Negru, Alina Negru Teoria general a dreptului și statului. Chișinău, 2006
3. Elena Botnari, Principiile dreptului: aspecte teoretico -practice, Teză . de dr. în drept, Chișinău,
2004.
3. Ion Craiovan, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Bucu rești, 2001.
4. Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Craiova, 1998.
5. Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănișor, Gheorghe Dănișor, Teoria generală a dreptului, București,
1999.
6. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, București, 2000.
Subiecte de evaluare
1. Ce se înțelege prin funcții ale dreptului . Dați o clasificare funcțiilor d reptului.
2. Ce legătură există între scopul și funcțiile dreptului.
3. Care este importanța teoretică și practică a funcțiilor dreptului.
4. Ce constituie valorile juridice . Dați o caracteristică acestora.
5. Care e importanța finalităților dreptului în determinarea rolului dreptului .
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Statul în sistemul științelor juridice. Probleme teoretico -practice ale statului [607675] (ID: 607675)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.