Analizand istoria, putem observa mai multe exemple de alaturari ale spatiului verde si [607650]

I. Introducere

1.
Argument

Analizand istoria, putem observa mai multe exemple de alaturari ale spatiului verde si

a operatiunilor de lotizare, in diferite colturi ale lumii, fiind unite nu doar de conceptul de

lozitare in jurul unui spatiu verde, de care apartin, dar si prin incadrarea temporala. Desi

fenomenul este clar vizibil, pana in prezent nu exista o preocupare de specialitate pentru

acesta, fiind mentionat doar in trecere in contextul unor teme mai largi. Conceptul in sine nu

este bine definit, urbanistii abordand in lucrarile lor cele doua elemente – de spatiu verde si de

lotizare rezidentiala – in mod separat.

2.
Scopul
ș
i obiectiv ele lucrării

Lucrarea de fata sustine proiectul de diploma, ce propune revitalizarea “Parcului

Filipescu” din Bucuresti, o gradina al carui caracter s-a schimbat in timp de la spatiu public la

spatiu privat si care a fost conceputa ca un nucleu al parcelarii Filipescu, parcelare aproape

unica in capitala pentru conceptul care ii sta la baza.

Prin analiza efectuata nu am dorit sa urmaresc o istorie in detaliu a gradinilor, a

tipologiilor lor in functie de amplasare sau civilizatia de care apartin, ci o prezentare a istoriei

evolutiei spatiului verde in contextul integrarii sale in spatiul urban, scotand in evidenta mai

presus decat toate, caracterul sau social si economic in urma fenomenului formei urbane de

lotizare rezidentiala in jurul spatiului verde.

Pornind de la exemplul “Parcului Filipescu”, studiul subliniaza importanta formei

urbane mentionate anterior, atat in istoria urbana cat si in dezvoltarea ei in cadrul oraselor

gradina si in cadrul a mai multi proiecte rezidentiale din secolul al XX-lea.

3.
Concepte

3.1. Spa
ț
iul priva t

Spa
ț
iul privat este locul unde omul se reculege, în propria intimitate
ș
i familiaritate, în

care se identifică pe sine. Spa
ț
iul privat poate fi în
ț
eles ca spa
ț
iu de locuire. Odată cu

conceptul de spa
ț
iu priva t trebuie în
ț
eleasă
ș
i problema alegerii pozi
ț
ionării spa
ț
iului de

locuire, o problemă ce a ridicat un interes încă de la începutul primelor a
ș
ezări.

3.2. Spa
ț
iul publi c

Prin trecerea unui prag se face tranzi
ț
ia dintre spa
ț
iul privat
ș
i spa
ț
iul public. Putem

spune că tot ce este în afara spa
ț
iului privat este spa
ț
iu public. Caracteristica ce stă la baza

defini
ț
iei spa
ț
iului public este obligativitatea prin care omul intră în rela
ț
ii cu ceilal
ț
i indivizi,

prin comunicare
ș
i interac
ț
iune.

1

3.3. Forma urbană

Forma urbană este definită de caracteristicile morfologice ale spa
ț
iului urban atât în

planul său cât
ș
i în rela
ț
ia unui imobil cu ansamblurile care îl înco njoară. În
ț
elegerea

conceptului de formă urbană este crucial în analiza parcursului evolu
ț
iei spa
ț
iului verde de la

grădină privată, la grădină publică ca în final să ajungem la conceptul lotizării în jurul unui

spa
ț
iu verde, unde grădin a devine centrul de interes al parcelării.

Din punct de vedere etimologic, forma urbana poate fi tradusa ca
​
imaginea orasului
​
,

insa aceasta, ca multe alte concepte urbanistice, nu are o definitie clara. Prof. dr. arh.

Alexandru Sandu afirma ca “forma urbana este concretizarea in timp si spatiu a fenomenului

urban”. In acelasi sens, Marcel Roncayolo sustine ca istoria si experientele unui oras dau

formele urbane. Putem considera ca imaginea unui oras este imaginea data de o anumita

epoca, insa nu putem raporta forma urbana la intreaga istorie a unui oras, concluzionand ca in

cadrul unui oras apar mai multe tipuri de forme urbane.

In sprijinul relatiei dintre incadrarea in timp si forma urbana, vine si conceptul de

“oras sedimentar”, al cercetatorului Antoine Grumbach, in care timpul reprezinta un element

de baza in formarea unui oras. Astfel, orasul este de fapt o stratificare succesiva formata de-a

lungul istoriei.

Cum am mentionat anterior, sunt cazuri in care putem intradevar analiza un spatiu

verde de tip gradina publica sau parc si o lotizare rezidentiala in mod separat, insa apar

situatii, ca cea de fata, in care cele doua au fost gandite de la bun inceput ca un intreg, acesta

devenind o forma urbana.

II. Cuprins

1.
Istoria grădinii – evolu
ț
ia formei urbane

Gradina este, asa cum spunea urbanistul Humphry Repton, “o bucata de pamant

imprejmuita pentru a tine in afara ei bovinele, si adaptata pentru folosirea si placerea omului:

este, sau ar trebui sa fie, cultivata”. Cuvintele: gradina, curte, paradis, parc, curte, oras, deriva

toate din actul de a inchide spatiul exterior, sustinand etimologic definitia lui Repton.

Inchiderea spatiului exterior a inceput in jurul anului 10.000 i.H.. Datele primei gradini nu

sunt cunoscute, asa ca doar putem presupune ca aceasta a fost realizata de unul din stramosii

nostrii ce si-a ingradit adapostul pentru a isi apara familia si a tine la distanta pradatorii.

Odata cu primele asezari, a aparut agricultura, insa nu exista documente scrise care sa

ateste cum si de ce a aparut acest fenomen. Charles Darwin, ca multi alti oameni de stiinta

din secolul al 19-lea, credea ca agricultura a fost un accident: “o varietate salbatica si

neobisnuit de buna a plantelor ar putea atrage atentia unor vechi salbatici intelepti”.

2

Agricultura si primele gradini au aparut in Asia de vest, dispersandu-se mai apoi catre

Europa, unde cultura vestica si cea estica au inceput sa se amestece din punct de vedere

social, artistic si folozofic, ducand la evolutia gradinii.

In timpurile noastre, amplasarea unui spatiu verde nu mai este gandita in concordanta

cu spatiul contruit, cele doua fiind gandite separat insa, inca din vremea Antichitatii, relatia

dintre cele doua era fundamentala. Din pacate nu s-au pastrat documente ce sa explice

deciziile luate in amplasarea spatiilor verzi, asa ca analiza acestora este mai mult de o factura

arheologica decat de una istorica. Totusi majoritatea au in comun urmatoarele caracteristici:

amplasamentul in proximitatea unei surse de apa, un microclimat favorabil, un sol fertil si

scoaterea in valoare a unei zone importante.

2.
Lotizarea reziden
ț
ială în jurul unui spa
ț
iu public – The Park Movement

(1833-1914)

Schimbarea men
ț
ionată în subcapitolul anterior ia amploare din preocuparea pentru

înfrumuse
ț
area
ș
i igienizarea ora
ș
elor industrializate, în secolul al XVIII-lea. Miscarea nu

raspunde doar problemelor estetice si de sanatate, ci si nevoii pentru un cadru de refacere, de

socializare si de distractie, avand ca beneficiar de baza nu doar burghezia instarita, ci si clasa

muncitoare, ce se voia a fi formata ca o clasa sociala.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, spatiul verde nu mai era definit doar de locul unde

taranii isi cresteau verdeturile sau isi tineau animalele, ci devine o necesitate a populatiei

urbane, ca spatiu de recreatie, iar pana in anul 1880 majoritatea oraselor aveau cel putin un

parc public. Parcul era vazut ca avand un rol social, fiind deschis pentru toata lumea,

indiferent de conditia sociala, avand si un caracter nu doar de
​
imbunatatire a sanatii ci si de

regenerare morala
​
. Acesta este considerat “plamanul” orasului. La momentul respectiv, se

credea ca parcul produce o schimbare in bunastarea locuitorilor, facandu-i
​
cetateni mai buni
​
.

Nu este un lucru neobisnuit ca odata cu cresterea popularitatii cadrului natural, au

aparut de asemenea un mare numar de donatii din partea cetatenilor ce detineau mari loturi de

pamant in cadrul orasului, o miscare mai mult decat evident politica. Acestia le puneau la

dispozitie autoritatilor locale, bucati din terenurile lor, pentru constructia de noi gradini si

parcuri publice. Tot in aceasta perioada, majoritatea spatiilor verzi de tipul domeniilor

particulare sunt deschise publicului larg.

Intre anii 1885 – 1914 au fost realizate mai multe gradini si parcuri publice decat in

orice alta perioada. Miscarea este observata in istoria urbana, iar fenomenul este cunoscut

dupa numele de “The Park Movement”/”Miscarea pentru parcuri publice”.

3

Pentru a intelege insa cum au inceput a fi alaturate resedinta si spatiul verde, trebuie

sa ne intoarcem la cele doua mari probleme ale oraselor industriale: lipsa locuintelor noi si

combaterea poluarii si a epidemiilor. Datorita prosperitatii afacerilor, majoritatea locuintelor

aflate in centrul oraselor au fost transformate in spatii de servicii sau spatii comerciale. Din

cauza acestor factori, oamenii cauta sa paraseasca orasul, prima care decide acest lucru fiind

burghezia, ce era in cautarea unei vieti sanatoase, intr-un aer nepoluat, in zonele limitrofe.

Incepand cu secolul al XIX-lea, incep sa apara primele dezvoltari urbane in suburbiile

oraselor, adresate in mod direct burgheziei. Locuintele erau de tip vila, aceasta fiind o

caracteristica a burgheziei, prin care locuitorii isi exprimau identitatea, in contrast cu

locuintele insiruite din centrul orasului, ce erau considerate lipsite de personalitate. Acest nou

tip de forma urbana avea la baza
​
cinci principii urbane
​
: densitate mica de locuinte, alaturate

unei mari zone naturale pentru recreere; impunerea – la inceput – a unei anumite clase sociale,

pentru a asigura stabilitatea economica a zonei; separarea zonei de locuinte de zona

comerciala; asigurarea unor zone libere la limita parcelarii pentru diferite anexe si grajduri;

impunerea unui plan de baza pentru realizarea dezvoltarii rezidentiale. In cele mai multe

cazuri, vilele construite in parcelari erau operele unor mari arhitecti.

Urbanistul roman Cincinat I. Sfintescu mentioneaza in 1933, in cartea sa “Urbanistica

Generala Partea I”, importanta cartierelor de vile, clasifincandu-le ca: a) vile in parcuri si b)

vile grupate in jurul unui mic parc sau gradina. Asa cum am definit anterior parcul public ca

fiind “plamanul” orasului, acesta face o adaugare si considera ca intreg ansamblul de vile si

parc reprezinta “plamanii” orasului, deoarece aceasta forma urbana este la fel de importanta

ca si gradina publica.

Noua forma urbana presupunea un spatiu verde central public, insa lotizarea era de

natura privata, abia mai apoi actiunea fiind preluata de municipalitate. Prin vanzarea

terenurilor din parcelare voiau a se obtine bani pentru a intretine parcul, indiferent daca acesta

era intretinut de donatori privati sau de municipalitate.

Specialistii urbanisti considera conceptul de lotizare in jurul unui spatiu verde ca

anticipand orasele gradina. Este necunoscut de ce din punct de vedere al istoriei urbane nu a

fost acordata atentie acestui exemplu de forma urbana de succes. Lotizarea in jurul unui

spatiu verde apare inaintea publicarii din 1898 a lucrarii lui Ebenezer Howard, “To-Morrow:

A Peaceful Path to Real Reform”, lucrare ce se considera ca a pornit miscarea oraselor

gradina. Forma urbana prezentata se adresa burgheziei, in timp ce orasele gradina vor sa

rezolve problema locuintelor sociale, cuprinzand nu doar spatii rezidentiale ci si spatii publice

de servicii sau de comert.

In continuarea studiului voi exemplifica cateva cazuri ale acestui tip de forma urbana,

intr-o ordine ce va arata de asemenea si evolutia ei.

4

3.
Studii de caz – Evolutia formei urbane

3.1. “Metropolitan Picturesque” si Regent’s Park

La sfarsit de secol 18 si inceput de secol 19, asistam la un moment culminant pentru

intelerea relatiei dintre cadrul natural si spatiul locuit privat. Aceasta a fost cel mai bine

aplicata in ansamblul Regent’s Park din Londra, de catre arhitectul John Nash si urbanistul

Humphry Repton, ce nu doar ca s-au jucat cu conceptul de lotizare in jurul unui parc public,

ci si cu conceptul lotizarii rezidentiale in parc, aflat la prima schita. Acesta este momentul in

care forma urbana de scuar este adusa la o scara metropolitana, definind cele doua concepte

mentionate anterior.

In 1811, odata cu expirarea licentei de concesiune pentru terenul din apropierea

satului Marylebone, acesta intra in posesia Domeniilor Coroanei, sub jurisdictia Comisiei de

Paduri si Rezervatii Forestiere. In cadrul comisiei, era angajat John Nash, din 1806. Initial s-a

dorit ca pe acest teren sa fie realizat un parc, de altfel arhitectul insusi a vrut construirea unui

nou palat pentru regele George al IV-lea si vile pentru familia acestuia, grupate in interiorul

parcului. Proiectul a fost refuzat, iar tema este decisa de John Fordyce, Inspector general al

veniturilor din terenuri, ce vede oportunitatea unei dezvoltari imobiliare. Planul realizat de

acesta propune incadrarea parcului in sistemul urban al orasului, creand o retea de strazi ce sa

lege parcul de toate zonele importante ale metropolei. In final, proiectul realizat de John Nash

dispune perimetral parcului, 16 siruri de locuinte, in dreptul fiecarei locuinte aflandu-se un

acces in parc. In plus, arhitectul a pastrat o parte din ideea sa initiala, amplansand in interiorul

parcului, ascunse in peisaj, 56 de vile, numar redus la 26, ca mai apoi sa fie construite doar 7

in zona centrala a parcului. De asemenea, in parc mai sunt dispuse si cladiri publice: spitalul

si biserica Sf. Catharina, Baile Royale York si Colegiul Regelui. Realizarea proiectului

dureaza aproximativ 15 ani. Ansamblul imobiliar realizat trebuia sa indeplineasca trei

obiective: sa aduca castiguri cat mai mari pentru Coroana, sa aduca in zona rezidenti de

familii din inalta societate si infrumusetarea metropolei.

Ansamblul avea de fapt tipologia unui scuar, insa la o scara mult mai mare. Ideea

principala a orientarii vilelor catre parc era aceea de a oferi spatiilor interioare vedere catre

acesta, insa accesul se facea pe fatada opusa. Nu doar ca privelistea din spre vila spre parc

trebuia sa incante privirea, ci si din spre parc in spre vila. A fost studiata in detaliu problema

panoramei asupra parcului din saloanele vilelor.

Desi cladirile au fost realizate de arhitecti diferiti, intreaga operatiune a fost

supravegheata de John Nash. Astfel, s-a pastrat o armonie a fatadelor din spre parc, pastrand

elemente comune: simetrie in stil clasic italian, cu portice la parter, prezenta ordinului colosal

ionic sau doric pe care este asezat un fronton triunghiular, lucrari din fier tratate cu bronz si

tamplarii ce imita stejarul.

5

Parcul are un caracter privat, in el avand acces proprietarii vilelor. Din 1835, acesta

este deschis pentru public doar pentru doua zile pe saptamana, ca mai apoi in 1841 acesta sa

devina parc public. Rezidentilor li se rezerva un spatiu privat, in dreptul locuintei.

Cum am mentionat anterior, imaginea parcului este tratata aproape rural, natura

nefiind imblanzita, aleile fluide, vilele rasfirate in aparenta la intamplare, pierdute prin masa

de vegetatie creand senzatia unui domeniu regal privat, sunt doar un pretext pentru John Nash

pentru a oferi mai multa picturalitate parcului. Urbanismul puternic si meticulos gandit aflat

la exterior contrasteaza puternic cu aceasta picturalitate, intalnita de asemenea si in nordul

parcului, unde de-a lungul lui Regent’s Canal se afla un ansamblu de vile clasice de inspiratie

Palladiana, puse pe un fundal voit rural.

Privind imaginile aproape ca suntem transpusi intr-un cadru rural iesit dintr-o scriere

de-a lui Jane Austen, avand in fata o vila de vacanta undeva in afara metropolei, folosita de

proprietarii burghezi pentru a evada din orasul sufocant, fiind foarte usor sa uitam ca de fapt

ansamblul se afla intr-un spatiu urban.

Aceasta picturalitate, ce in cazul Regent’s Park defineste personalitatea proiectului,

este analizata de mai multi teoreticieni. Forma urbana a lotizarii in jurul unui spatiu verde

este strans legata de dezbaterile de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, asupra curentului

pitoresc. Pitorescul este un estetic ideal, ce trebuie inteles pus in relatie cu frumosul si

sublimul. Pentru a intelege curentul putem sa ne referim la descrierea lui Thomas Gray, ce in

1765 descrie zonele muntoase din Scotia ca: “Muntii sunt extraordinari […] Nicio alta

creatura monstruasa de-a lui Dumnezeu nu stie cum sa imbine asemenea frumusete cu atatea

orori”. Pitorescul apare ca un mediator al conflictului dintre frumos si sublim, definind

posibilitatile ce se afla intre cele doua.

Definit de William Gilpin in 1768, pitorescul este “acel tip de frumusete care este

placut intr-o pictura”, definitie bazata pe cunostintele sale despre pictura peisajului. Uvedale

Price, autorul “Essays on the Picturesque” (1794) una din cartile ce stau la baza teoretica a

curentului, este printre putinii teoreticieni ce sustin ca exista o relatie intre cladire si peisaj,

indiferent daca acestea se afla intr-un cadru urban sau rural. El sustine ca arhitectul trebuie sa

isi depaseasca profesia si sa devina si arhitect ce cunoaste tehnica picturii peisajului.

Arhitectura si peisajul se infrumuseteaza reciproc in momentul in care intentia lor a fost

gandita impreuna. Acesta sugereaza ca arhitectul sa se inspire din picturile vremii, unde

casele erau rareori complet singure in imagine, fara a fi incadrate de natura. Aceasta

preocupare a omului pentru peisaj nu apare datorita relatiei acestuia cu natura, sau a

sentimentului de reintoarcere la originile creatoare, ci se poate spune ca aceasta neintelegere

intre om si natura, aparuta odata cu locuirea in spatiul urban si despartirea dintre construit si

neconstruit, ajunsese intr-un moment critic, iar cele doua trebuiau in final a fi unite.

6

Nu putem insa considera gradina sau parcul ca fiind adevarata imagine a naturii,

aceasta este doar o reproducere trecuta prin filtrul arhitectului peisagist. Indiferent cat de fidel

originalului este peisajul, se observa o “gandire” a spatiului, fapt ce in mod natural nu s-ar

intampla. Astfel putem incadra parcul in curentul pitoresc, deoarece in ciuda proiectului

gandit din toate punctele de vedere, a armoniei peisagere realizate, aceasta “perfectiune”

desparte natura creata de om, de o natura salbatica, primordiala a carei evolutie nu se supune

niciunei reguli, devenind aproape un defect ce opreste parcul din a fi o opera ideala.

In urma realizarii Regent’s Park, in anii ‘90 ai secolului XX, este introdusa in istoria

arhitecturii notiunea de “pitoresc metropolitan”.

​
4. Componenta economica

​
Se observă componenta principală ce rezultă din alăturarea simultană a două structuri

urbane: lotizarea reziden
ț
ială
ș
i spa
ț
iul verde,
ș
i anume cea economică. Un subiect ce va fi

dezvoltat mai amplu în cadrul capitolului II
ș
i care face posibilă această alăturare, întrucât

cele două structuri, cea de parc
ș
i cea de locuin
ț
ă se sus
ț
in reciproc din punct de vedere

economic.

III. Concluzie

În urma studiului realizat, poate fi în
ț
eles acest tip de formă urbană, ce poate fi folosit

ca exemplu în arhitectura
ș
i urbanismul contemporan, deoarece în timp
ș
i-a dovedit eficien
ț
a

din toate punctele de vedere. De asemenea analiza a subliniat nevoia revitalizării “Parcului

Filipescu”, nucleu fără de care lotizarea din jurul său
ș
i-a pierdut spiritul.

IV. Bibliografie

7

Volume:

1.
Giurescu, Constantin, Istoria Bucure
ș
tilor din cele mai vechi timpuri până în zilele

noastre, Editura pentru Literatură, 1966

2.
Harhoiu, Dana, Bucure
ș
ti, un ora
ș
între Orient
ș
i Occident, Simetria, Bucure
ș
ti, 1997

3.
Howard, Ebenezer, Garden Cities of To-Morrow, Sonnenschein, Londra, 1902

4.
Woinaroski, Cristina, Istorie urbană. Lotizarea
ș
i Parcul Ioanid din Bucure
ș
ti în

context european, Simetria, Bucure
ș
ti, 2013

Articole

1.
Daniels, Howard, “Villa Parks”, revista The Horticulturist n.s. XIII, 1858, pp.

495-496

2.
Jordan, Harriet, “Public Parks, 1885-1914”, Garden History, vol 22., nr. 1/1994, pp.

85-113

Lucrări de licen
ț
ă, teze de doctorat:

1.
Deftu, Lavinia, Importan
ț
a spa
ț
iilor verzi la nivel urban. G rădina publică, lucrare de

licen
ț
ă, Universita tea de Arhitectură
ș
i Urbanism “Ion Mi ncu” / Sec
ț
ia de amenajarea

ș
i planificarea pei sajului, Bucure
ș
ti, 2010

2.
Necula, Lidia, De la grădina istorică la grădina publică a ora
ș
ului: demers de activare

urbană, lucrare de dizerta
ț
ie, Universitatea de Arhitectură
ș
i Urbanism “Ion Mincu” /

Facultatea de arhitectură, Bucure
ș
ti, 2017

3.
Rotaru, Bianca, Parcul reprezentativ pentru obiectul cultural-expozi
ț
ional, lucrare de

licen
ț
ă, Universita tea de Arhitectură
ș
i Urbanism “Ion Mi ncu” / Sec
ț
ia peisagistică ,

Bucure
ș
ti, 2010

4.
Woinaroski, Cristina, Bucure
ș
ti, evolu
ț
ie urbanistică
ș
i arhitecturală în context

european: studiu de caz: lotizarea
ș
i Parcul Ioanid, teză de doctorat, Universitatea de

Arhitectură
ș
i Urb anism “Ion Mincu”, Bucure
ș
ti, 2011

8