Atunci când începem o discu ție despre comunicare, ne vedem înc ă de la început pu și în fața dificult ății de a selecta unghiul di n care vom începe… [607618]

COMUNICAREA DIN PERSPECTIVA
FILOSOFIEI PRACTICE

Oana BARBU, doctorandă
Universitatea de Vest din Timi șoara
[anonimizat]

Atunci când începem o discu ție despre comunicare, ne vedem înc ă de la
început pu și în fața dificult ății de a selecta unghiul di n care vom începe a ne
construi argumentarea. Tocmai de aceea vom încerca abordarea studiul
comunică rii din perspectiva filosofiei pract ice cu argumentarea unei perspective
de tip sintez ă care, paradoxal, consider ăm ca va scoate în eviden ță însuși statutul
diseminat al studiului comunic ării.
Spunem acest lucru deoarece observ ăm că în ziua de ast ăzi nu putem aborda
comunicarea altfel decat interdisciplinar. Constat ăm că dificultatea major ă
întâmpinat ă în definirea comunic ării este dat ă și de diversitat ea unghiurilor de
vedere sub care aceasta poate fi privit ă. Observam, spre exemplu, ca sunt autori
care insistă pe valoarea comunica țională a emiță torului și/sau receptorului
(Roberts și Hunt, care analizeaz ă comunicarea constâ nd în dobândirea,
transmiterea și atașarea unui în țeles informa ției); alți autori iau în calcul mesajul
transmis –receptat; Longenecker consider ă, spre exemplu, c ă în definirea
comunică rii este important s ă reținem ce se transmite și mai pu țin condiția
em
ițătorului sau a receptorului), iar de aici și până la deja celebrul the media is the
message , enunțat de McLuhan, r ămâne doar un pas.
Pe bună dreptate studiul comunic ării a luat na ștere și continuă să ființeze ca
o zonă de interferen ță a disciplinelor socio-umane. Nume mari ale sociologiei,
psihologiei ori filosofiei practice (ne referim aici în special la studiile
pragmatismului asupra fenomenului comunica țional), au trecut grani țele
consacrate disciplinelor respectiv e ori au sondat fenomene care dep ășeau
obișnuințele profesionale și academice ale momentului. A șa au procedat Tarde,
Mead, Simmel, Habermas, Bateson, poate chiar Dewey, Ervi n Goffman. Ei nu

sunt speciali ști în domeniul comunic ării pentru ca acesta e mult mai nou decât
scrierile multora dintre ei, îns ă datorită observațiilor făcute în zona comunic ării,
au formulat explica ții, au lansat chiar ipoteze ce au dat na ștere teoriilor la care ne
raportăm astăzi.
Dincolo de definitiile avansate, important de re ținut este c ă acest amplu
demers care este comunicarea a fost perceput ă și este tratat ă ca element
fundamental al existen ței umane f ără a se insista asupra unei teorii generale a
comunică rii. Elemente concrete de teoria comunic ării, ale func țiilor și rolului pe
are aceasta le poate îndeplini în existen ța umană apar înc ă de la la Platon și
Aristotel, care au au mers pân ă la institu ționalizarea comunic ării ca disciplin ă de
studiu (al ături de filosofie sau matematica), sub forma retoricii, în Lyceum și în
Academia Greaca. In discu ția despre necesitatea abord ării comunic ării din
perspectiva filosofiei practice, ne amintim, spre exemplu, de filosofia lui Aristotel
care pleac ă de la faptul ca oamenii nu sunt indivizi izola ți ci, din potriv ă, omul
este din natura lui un animal social, zoon politikon1, iar omul “antisocial” ar fi,
prin urmare ori “supraom” ori fiara. Ca o caracteristic ă definitorie, omul este
fericitul posesor atât al limbajului n earticulat ce-i permite exprimarea senza țiilor
cum ar fi placerea sau de durerea, precum și al unui limbaj articulat capabil s ă
exprime ce este drept și nedrept, binele sau r ăul. Filosoful consider ă pe aceast ă
cale că omul are în ze strea sa genetic ă instinctul pentru comunitate. Comunicarea
printr-un limbaj articulat este v ăzută, așadar, drept prima form ă superioar ă de
interacțiune social ă.
În altă ordine de idei, dreptatea poate fi practicat ă numai în comunitate,
pentru simplul fapt ca ea este o virtute social ă. Și cum la Aristotel natura nu
crează fără scop, menirea statului , ca entitate natural ă a priori, este realizarea
dreptății, iar dreptatea este o virtute pe care indi vidul, izolat, nu o posed ă,
deoarece virtutea presupune raportul dintre cel putin 2 persoane, adic ă
interacțiunea, comunicarea. Plecând de aici, putem afirma cu t ărie că fenomenul
sugerat al comunic ării, constituie înc ă din Politica aristotelică esența legăturilor
interumane, exprimând capacitatea de a descifra, valida și valoriza permanent
sensul interacț iunii sociale realizate cu ajutorul unor simboluri și se mnifica ții
statuate (validate) social. A cest lucru ramâne valabil fie c ă vorbim aici de statul

aristotelic, contractul social în viziunea rousseaulian ă, de jocurile de limbaj în
viziunea mult mai târzie a lui Lyotard, seductia lui Baudrillard, societatea
spectacolului a lui Debbord, spectacolul vietii cotidiene a lui Goffman sau hommo
consumericus al lui Lipovetski. Desi mereu prezent ă în orice abordare asupra
umanului, comunicarea devine ast ăzi un domeniu ce nu mai poate fi evitat atunci
când avem de-a face cu natura practic ă a conduitei umane. Ce înseamna mai exact
acest lucru?
Cu ce ne ajut ă filosofia practic ă?

Spațiul societ ății contemporane este invadat de pulverizarea valorilor,
interpretarea diseminat ă a simbolurilor, crearea de hyperrealit ăți și exprimarea
simultană în lume și universuri artificial create . Caracteristic pentru via ța
cotidiană este o leg ătură specifică nemijlocit ă între teorie și practică, între
cunoș tințe și acțiune, iar de aici, între spa țiul individual și interacțiunea cu ceilal ți.
Asistăm astăzi la reprezentarea lumii în discursuri estetizate (în termenii lui
Lyotard) și impunerea recunoa șterii acestei reprezent ări. Filosofia contemporan ă
se intereseaz ă din ce in ce mai mult de produc ția infinită a comunic ării, de inten ția
și capacitatea ei de a sem
nifica, de felul cum aceasta organizeaz ă experien ța
noastră în însăși actul interac țiunii umane. De interes major este faptul c ă în ea
individualul și generalul se transcend reciproc. Cu toat ă universalitatea limbajului,
fiecare vorbitor are propria sa voce și propria sa vorbire, individul e în acelasi
timp persoana și public, voce și receptor, sau cum spunea Sartre: limbajul este
ființa-pentru-altul, care pune în scen ă atât universalul cât și singularul .
Abordarea comunic ării din perspectiva filosofiei practice este cu atât mai
importantă cu cât în cadrul filosofiei o ccidentale postmoderne filosofia ins ăși este
percepută ca discurs sau „gen literar”, prin urmare devine imperios necesar ă o
conceptualizare a rolului și funcțiilor comunic ării de la Aristotel încoace. În
cultura contemporan ă convieț uiesc definiri ale comnunic ării prea vagi și unele
prea precise, cele mai multe venind din matematic ă sau logica simbolic ă. Avem
pe de alta parte definiri mult prea vaste care consider ă funcția simbolic ă a
diferitelor tipuri de limbaj ca func ție general ă de mediere, prin mijlocirea c ăreia
spiritul iși construie ște toate universurile de percep ție și discurs. Ernest Cassirer
afirma că acest concept acoper ă totalitatea fenom enelor care determin ă, indiferent

sub ce form ă, implinirea unui sens într-un simbol ș i toate contextele în care un
datum sensibil oricare ar fi tipul s ău de existen ță, este reprezentat ca încorporare
particular ă, ca manifestare a unei semnifica ții. Autori ca Roland Barthes, Jürgen
Habermas, Granger Gilles-Gaston, Michel Foucault, Luis Guespin, Adam Schaff,
au scos în eviden ță faptul că termenii, no țiunile, conceptele cu care se opereaz ă în
acest domeniu țin de o metateorie, o metafilosofie, participând la o meta-
comunicare a discursului teoretic.
O abordare a fenomenului comunic ării în termenii filosofiei practice este cât
se poate de aproape de spiritul filoso fiei ca modalitate de a trimite la ân țelesurile
pe care i le acord ăm unei realit ăți și nu ca sistem global de semnifica ții. Într-un
anumit sens, se revine la ceea ce a fo st filosofia în perioada ei ini țială, în polisurile
Greciei Antice, când se puneau probleme care țineau aproape exclusiv de via ța
cotidiană, iar filosofia era un model cu ajutorul c ăruia interpretai propria via ță și
viața celorlal ți, a celor cu care intrai în contact. E lesne de observat c ă astăzi
eticul, politicul și economicul sunt tot mai des probl ematizate de individul golit de
sisteme valorice general valabile. Vom încerca a șadar să argument ăm, odată cu
discursul postmodern, comunicarea din pe rspectiva filosofiei practice. O dat ă cu
aceasta, perspectivele comunic ării aduc din nou filosofia la stadiul în care
încetează să m ai fie ceva cu care te ocupi, dar intr ă în viața ta cotidian ă, a
înțelepciunii practice unde mecanismele aceste a interpretative sunt aplicate chiar
pe acț iunile pe care le faci.
Este oare comunicarea un concept suficient de clar definit pentru a deveni
obiect al investigatiei filoso fice? La modul concret, lans ăm aceasta întrebare
deoarece întâlnim fenomenul comunc ării și teoretizări asupra lui în tot mai multe
domenii ale științelor socio-umane, însă foarte pu țin în domeniul filosofiei.
Puținele teoretiz ări asupra comuncă rii a avut drept scop desemnarea un fapt
comun al existen ței sociale umane prin care fiin țele interactioneaz ă la fel ca și alte
primate, folosindu-se îns ă de procedee mai specifice precum limbajul și
tehnologia, acestea din urm ă caracterizându-l numai pe Homo communicans . În
ultimii treizeci de ani îns ă – ș i amintim aici operele lui Frederick Crosson,
Dreyfus sau Dretske – au fost depuse eforturi considerabile de a acorda
conceptului de comunicare o întemeiere filosofic ă; etica și mai apoi filosofia
socială au oferit cadrul necesar abord ărilor filosofice desp re efectele comunic ării
asupra societ ății atunci când lu ăm în considerare influen ța mediului (the media ) în

distriburea informa țiilor către grupuri și indivizi. O dată cu modific ările survenite
în societatea postmodern ă și a influen ței crescânde a contextualiz ării socio-
culturale, nu mai suntem surprinsi atunci când mijloacele comunic ării servesc
drept postulate pentru cercetarea transform ărilor culturale. și este cu atât mai pu țin
neobișnuit să se vorbeasc ă despre tipuri de ac țiuni sociale în sensul informa ției pe
care acestea se presupune c ă o conț in.
Înțelepciunea practic ă, spunea Aristotel, are ca obiect lucrurile specific
umane și asupra caror ă se poate delibera; c ăci sarcina prin excelen ță a celui ce
posedă înțelepciunea practic ă este aceea de a delibera bine. Cel ce delibereaz ă
bine este deci, în sens absolut, cel care urm ărește, prin calcul reflexiv, atingerea
supremului bine uman realizabil prin ac țiune. Înțelepciunea practică nu se poate
rezuma în acest caz la sfera adev ărurilor universale, ci trebuie s ă dețină în primul
rând cunoa șterea individualului și a acțiunilor umane; c ăci ea se raporteaz ă la
acțiune, iar domeniul ac țiunii este cel al cazurilor pa rticulare, al cotidianului.
Astfel orice în țelepciune practic ă trebuie s ă dețină ambele tipuri de
cunoaștere, fără a uita îns ă că realizarea binelui, a adev ărului și a frumosului se
face în urma ac țiunilor umane, adic ă în urma practicii. A șa cum va ar ăta
Habermas, nu se poate in tra într-o comunicare f ără a intra în interac țiune și nu
putem vorbi de interac țiune fără a vorbi de practic ă la nivelul conduitei umane2.
Prin urmare, orice comunicare presupune interac țiunea ca meta-comunicare,
chiar dacă faptul nu este con știentizat, iar filosofia practic ă are drept rol explica ția
și desfășurarea unor argumente ce dep ășesc interesul pentru finalizarea practic ă
imediată însă le integreaz ă într-un model de inteligibilitate a lumii și a praxisului
uman.
În prezent, teoriile despre comunicare pun accentul pe studierea
argument ării, ca modalitate pragmatic ă a comunic ării. În științele sociale,
comunicarea e un termen folosit în general pent ru a desemna o categorie special ă
a comportamentului uman. Teoria comunică rii s-ar traduce atunci în încercarea de
a explica modul în care acest comportament se manifest ă într-un mediu social.
Pentru a face aceasta, teoria comunic ării trebuie s ă-și asocieze trei concepte
centrale: comunicar ea, grupul social și acțiunea social ă, și să portuleze mai
departe ac țiunea comunicativ ă ca fiind fundamentul societ ății. Astfel, consider ăm

că explicarea acestui „comportament” uman, înl ătură nevoia de a explica modul în
care societatea interactioneaz ă, comunicarea instituindu-se ca un concept
autoreferential. O teorie a comunică rii nu ne va oferi un set de reguli despre
distribuția informa țiilor în societate ci, mai degrab ă, o schem ă conceptuală pentru
întelegerea faptelor si ac țiunilor sociale care altfel scap ă observației.

Devine tot mai clar c ă e nevoie de o abordare filosofic ă a fenomenului
comunică rii dacă luăm în considerare faptul c ă atunci când oamenii comunic ă
folosindu-se de limbaj sau alte dispozitive simbolice, ceea ce transmit celorlal ți nu
este o informaț ie brută ci un sens , nu comunic ăm ceea ce vorbim, ci ceea ce
spunem. Prin urmare, o dat ă ce încerc ăm să înțelegem comunicarea din
perspectiva filosofiei practice, vom începe prin a întelge poate mai mult
sociabilitatea, sau, mai exact, ce rol joac ă comunicarea în rela ționarea indivizilor.
Pe de altă parte, exprimarea inten ționalității în limbaj are loc de cele mai multe ori
într-un anume context, iar acesta din urm ă joacă un rol important în modul în care
sunt formulate expresiile lingvistice sau non- lingvistice, din care extragem apoi
sensul. Prin urmare, comunicarea, lingvistic ă ori non-lingvistică , trebuie analizat ă
în contexte determinate și din perspectiva sensului comun. Pe de alt ă parte,
contextu
l influențează sensul prin aceea c ă acesta din urm ă nu poate fi comunicat
altfel decât într-o form ă lingvistic ă pe care o în țeleg protagoni știi în contextul
comunică rii lor. Prin urmare nu putem avea un portret de ansamblu al
sociabilităț ii, ci doar unul local, legat de limbaj, context și sensul dezvoltat de
acestea.

*
Asta înseamn ă că avem nevoie de filosofi e în abordarea comunic ării tocmai
pentru a deta șa un model al comunicarii sociale care integreaz ă un model al
sociabilităț ii parțial determinat în termeni comunica ționali simbolici și lingvistici.
E vorba de o teorie a sensului social care să scoată în eviden ță modul ingenios în
care e posibil ca un concept at ât de dependent (de limbaj și context) cum e sensul,
să fie eficient la nivel social – într -un sens pragmatic. În lucrarea sa Filosofia
comunicării, Ilie Pârvu afirm ă că nevoia de comunicare este „una dintre cauzele

diversific ării genurilor literare în filosofie“, relevând importan ța fundamental ă a
comunică rii și denumind-o „temeiul din care unele filosofii î și extrag structurile
determinative, universalii“3. Mai mult de cât atât, am dori s ă susținem și să
întărim afirma țiile autorului potrivit carora ast ăzi ar trebui s ă vorbim nu despre o
filosofie a comunic ării, ci tocmai despre o filosofie întemeiată pe comunicare și,
în acelasi timp, despre o necesar ă abordare filosofic ă a fenomenului comunic ării.

Social Reality cannot count as a cont ribution only if one counts that the
application of speech act theory to social theory (why not?) is relevant in any possible way
4

Note
1. Aristotel, Politica, București, Antet, 2006
2. Jurgen Habermas, Cunoaștere și comunicare , București, Editura
Politică, 1983
3. Ilie Pârvu, Filozofia comunic ării, Bucure ști, Editura Facult ății de
Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” SNSPA, 2000, p. 15
4. John R. Searles, The Construction of Social Reality , New York, The Free
Press, 1995

Bibliografie
Habermas, Jurgen, Cunoaș tere și comunicare , București, Editura Politic ă, 1983
Pârvu, Ilie, Filozofia comunicării, București, Editura Facult ății de Comunicare și
Relații Publice „David Ogilvy” SNSPA, 2000
Searles, John R., The Construction of Social Reality , New York, The Free Press,
1995

So, Clement Y. K., Citation Patterns of Core Communication Journals. An
Assessment of the Developmental Status of Communication , “Human
Communication Resear ch”, Nr. 15(2), 1988
Watzlawick, Paul, Janet Beavin Bavelas, Donald D. Jackson, Pragmatics of
Human Communication. A study of interactional patterns, pathologies and
paradoxes , New York – London, W.W. Norton & Company, 1967