Dsps Curs Dr. V. Pop [607608]

1

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIȘ” DIN ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE ȘI EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ SOCIALĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: III. IF.

DIAGNOZA ȘI SOLUȚIONAREA
PROBLE MELOR SOCIALE

Lector univ. Dr. VASILE POP

ARAD 2017

2

DIAGNOZA ȘI SOLUȚIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE

Obiective:
 analiza conceptelor fundamentale privind problemele sociale și procesul de diagnoză;
 cunoa șterea principalelor tipologii și a dinamicii problemelor sociale;
 cunoasterea principalelor caracteristici și etape ale procesului de diagnoză;
 aplicarea elementelor teoretice în practică pentru diagnoza și soluționarea
problemelor sociale.
Tematica :
1. Diagnoza. Teorii și delimitări conceptuale . Metode de abordare ;
2. Natura problemelor sociale : Definiții,c lasificări și tipologii .
3. Dinamica manifestării problemelor sociale . Comunicarea ;
4. Măsuri de îmbunătățire a comunicării verba le și nonverbale
5. Nivelurile manifestării problemelor sociale
6. Nivelurile manifestării problemelor sociale .Teoreme ale dina micii problemelor
sociale;
7. Diagnoză, intervenție și evaluare
Sarcini:
Realizați un referat cu temă la alegere din domeniul diagnozei sociale utilizând
bibliografia recomandată sau propusă de dvs.
Teme propuse:
Probleme sociale și dezvoltare socială;
Schimbare socială vs dezvoltare socială;
Limite și controverse ale procesului de diagnoză;
Utilizatori și beneficiari ai diagnozei sociale;
Neutralitatea dia gnozei sociale;
Manipularea problemelor sociale și capcana oportunismului;
Elaborarea stategiilor pentru soluționarea problemelor sociale.

NOTĂ:
Trimiterile bibliografice sunt obligatorii;
Referatul va avea m in. 7 pagini;
Evaluare examen – examen scris 70%
Evaluare seminar : 30%

3
I. DIAGNOZA . TEORII ȘI DELIMITĂRI CONCEPTUALE . METODE
DE ABORDARE

I.1.Aspecte introductive
Disciplina ,,Diagnoza și soluționarea problemelor sociale ” familiariz ează student: [anonimizat] , a cauzelor acestora. Deasemenea, cursul își propune
prezentarea unor modalități practice de aplicare , prin formularea soluției individuale la
problemele și situațiile date. Trece rea rapidă a societăților prin S chimbări complexe ale
societății de azi , induc modificări la nivelul tuturor dimensiunilor : politice, sociale,
economice și culturale. Acest fapt atrage după sine apariția altor probleme sociale sau
modificarea celor existen te.
Studiul diagnozei și soluționării problemelor sociale oferă posibilitatea dobândirii
unot achiziții de natură :
 gnoseologică:
– cunoașterea legităților generale privind diagnoza și soluționarea problemelor
sociale;
– distingerea formelor specifice de cercetare și analiză a activităților care există în
cadrul societății sau a unor grupe mici;
– însușirea paradigmei interpretativă integratoare a fenomenelor, proceselor și
relațiilor dintre grupurile sociale;
– cunoașterea și utilizarea adecvată a concep telor, termenilor și noțiunilor specifice
ale problemelor sociale;
– cunoașterea principalelor aspecte, procese și fenomene ce caracterizează societatea
contemporană;
– comentarea critică a principalelor perspective teoretice utilizate în descrierea și
explicarea fe nomenelor și proceselor sociale;
 praxiologică:
– identificarea metodologiei de cercetare și analiză socială;
– clasificarea metodelor și surselor de obținere a informației problemelor sociale;
– identificarea condițiilor, legităților și perspec tivelor de evoluție a fenomenelor,
proceselor și relațiilor sociale, cît și a specificului schimbărilor sociale în contextul
realității sociale și a mod alităților de soluționare a lor și
 de cercetare (creare):
– selectarea cunoștințelor teoretice în func ție de specificul problemelor sociale;
– elaborarea proiectelor de analiză a problemelor sociale;
– aplicarea metodologiei cercetării în diagnosticarea problemelor sociale;
– elaborarea concluziilor și recomandărilor de ameliorare a condițiilor existenț iale din
societatea umană.
Sub aspect etimologic c uvântul diagnoză provine din cuvântul grecesc diagignosko
(eu deosebesc, discern) la rândul său cu originea în gignosco (eu știu

4 În medicină diagnoza se referă la asocierea simptomelor un ui pacient cu analizele
medicale pentru definirea clară a unei boli.
Diagnoza poate fi definită ca:
a) proces de identificare și analiză, efectuat de către actorii implicați, a cauzelor
determinante dar și a oportunităților sau impedimentelor real izării planurilor de acțiune ;
b) raționament a unui anumit context sau a unor circumstanțe.

I.2.Metode de cercetare
Diagnoza vizează nu numai rezultatul unui proce s ci și procesul în sine.
Unii cercetători propun mai multe paliere pentru metodol ogia cercetării problemelor
sociale, subliniind toodată specificul lor:
A. Diagnoza problemei potențiale/ actuale , în care trebuie luate în considerare mai
multe niveluri de analiză:
1) Identificarea problemei , prin delimitarea fenomenului/procesului car e afectează la
momentul acela viața colectivității respective;
2) Determinarea magnitudinii problemei , proces pentru care sunt utilizați indicatori i
necesari (indicatori pentru sănătate, economie, delicvență, poluare, mortalitate,
satisfacție/insatisfacți e etc.;
3) Stabilirea factori lor determinanți ai dinamicii problemei sociale . Acest tip de analiză
constituie instrumentul predicției apariției problemelor sociale cât și a dinamicii lor.
B. Diagnoza conștientizării problemelor sociale , care identifică im portanța
problemei în dinamica socială și o poziționează în funcție de priorități le sistemului social .
În acest caz, trebuie identificate și stările subiective asociate de la nivelul colectivității dar și
diversitatea conștientizării problemelor sociale, deoarece unele grupuri o pot considera ca o
problemă în timp ce altele au alte priorități.
Importanța sau nivelul de centralitate al problemei sociale variază în funcție de
conștiința diferitelor grupuri. Pentru analiza prezenței în conștiința colectivă a problemelor
sociale se pot utiliza: sondajul de opinie, scalele de atitudine, focus -gupurile, dar se pretează
foarte bine și analizele de conținut.
C. Analiza capacității colectivității de a face față problemelor sociale, prin studierea
activităților/solu țiilor practicate de obicei în acea colectivitate dar și a eficienței soluțiilor
practicate.
D. Identificarea unor noi soluții la problemele sociale , prin adoptarea unor orientări
constructive.
Se apreciază că nu există un m odel clasic de diagnoză socială. Diagnoza se realizează
fie la nivel individual, fie la nivel comunitar/de grup . Pentru fiecare dintre cele două direcții
sunt construite câteva modele de diagnoză, în funcție de criteriile fiecărui tip de beneficiar,
fie ai serviciilor sociale, fie ai alt or instituții. Cercetările și analizele au delimitat câteva
criterii pentru diagnoza în asistența socială, cea care ne interesează în m od special pentru
cursul nostru:
1) Asistenții sociali trebuie să dețină cunoștințe și teorii care să permită înțelegerea
problemelor apărute;

5 2) Să poată recunoaște și să interpreteze aspectele fiziologice, economice și psihice
ale indivizilor precum și să realizeze corelații între acestea;
3) Să poată identifica atât situațiile problematice apărute dar și resursele
benefici arilor;
4) Să implice și să conștientizeze toți beneficiarii atât în procesul de analiză cât și în
cel de intervenție;
5) Să stăpânească domeniul asistenței sociale cât și legislația în vigoare;
6) Intervenția să fie sistemică, axată atât pe individ cât și pe mediul acestuia;
7) Să gestioneze comunicarea între instituțiile implicate în procesul de intervenție;
8) Să respecte principiile deontologice ale asistenței sociale.
Pe baza acestor criterii s -a stabilit un model de analiză a problemelor și resurse lor,
care presupune:
1) evaluarea sistematică a capacitaților indivizilor;
2) realizarea unei priviri de ansamblu asupra situației inițiale;
3) stabilirea priorităților;
4) descoperirea factorilor activi implicați;
5) stabilirea tipului de relații în c azul relațiilor de schimb și de putere;
6) cooptarea tuturor celor implicați în procesul de ajutor;
7) identificarea tuturor resurselor potențiale și a celor disponibile;
8) formularea obiectivelor în concordanță cu principiile etice ale asistenței soci ale
(Mihalache, N., 2010, p. 19).
În ceea ce privește diagnoza problemelor sociale pentru situații specifice, trebuie să
avem în vedere pentru stabilirea problemei descrierea și evaluarea sistematică a situației
pe de o parte și analiza resurselor existent e sau potențiale pe de altă parte.
A fost detaliată și argumentată de către specialiști importanța utilizării tipurilor de
întrebări specifice diagnozei sociale sistematice:
– CE? Se referă la descrierea situației văzută de clienți și de factorii/persoanel e
implicate. Sunt combinate resursele individuale cu analiza diferențiată a relațiilor, iar
asistentul social va realiza pe baza răspunsurilor obținute de la beneficiar o primă imagine
a situației .
– DE UNDE? Acest tip de întrebare va face o introspecție în antecedentele faptice
actuale, respective ale problemei și resurselor. Se vor obține de la beneficiar informații
complete referitoare la timpul/momentul când a început respectiva situație să fie o
problemă. În același timp se poate afla dacă au fost și alte situații problematice sau dacă
exista o anumită frecventă cu care se repetau cauzele.
– DE CE? (CARE AR FI MOTIVUL? ) Această întrebare este menită a contura
ipoteze referitoare la situația beneficiarului, vazută prin explicațiile specialistului. Pe ba za
răspunsurilor la acest tip de întrebare se va contura o imagine a datelor cu legături între
ele, iar asistentul social va putea formula scopul și obiectivele de lucru.
– ÎNCOTRO? Este un tip de întrebare care apare atunci când nu este susținută
eligibil itatea unui caz pentru intervenție, iar asistența socială poate prognoza cum va arăta
problema mai târziu, dacă nu se ia măsura prevenției.

6 – CE NU ESTE BINE? Prin această întrebare se stabilesc condițiile concrete de
restabilire a situațiilor prin identif icarea încălcării normelor/valorilor sociale sau culturale.
În același timp sunt evaluate și formulate competențele, atitudinile și resursele eficiente
pentru corectarea situației problematice.
– CUM AR TREBUI SĂ FIE? Răspunsurile la această întrebare se r eferă la
evaluarea condițiilor concrete și la relațiile sociale ale celor implicați. Prin aceste raportări
se poate stabili dacă situația va fi problematică sau neproblematică.
– CE ESTE DE AJUTOR? La această întrebare răspunsurile ne vor comunica cele
mai importante resurse pentru depașirea problemei, resurse care vor fi incluse în
planificarea pentru intervenție. (Mihalache, 2010, pp. 20 -21).

I.3. Diagnoza – factori și durată
Este aproape unanimă observația că diagnoza nu se referă doar la înțelegerea realității
problemelor ci și la acțiunea care urmează a fi întreprinsă. (Mihalache, 2010, p. 22). În orice
proiect de diagnosticare sunt urmărite obiective ce conduc la diminuarea problemelor
sociale. Etapa de diagnosticare se referă la centralizarea, clasif icarea, analizarea obiectivă a
informațiilor, dar și la definirea necesităților, priorităților. Important pentru procesul de
diagnosticare se consideră a fi următoarele elemente:
1) păstrarea independenței față de instituțiile politice, administrative sau financiare
prin influența sau constrângerea pe care acestea o pot exercita;
2) deținerea mijloacelor pentru efectuarea diagnozei, ca investiții materiale sau
resurse umane;
3) formarea echipelor pluridisciplinare pentru urmărirea întregului proces de
diagnosticare prin legitimitate, competență și responsabilitate;
4) Parteneriatul pentru preîntâmpinarea rezistenței/opoziției unor instituții/persoane .
Ca metode de aplicare pentru diagnoza socială este sugerată analiza unor factori
ce trebuie avuți în ved ere:
1) Conștientizarea unei probleme sociale , care reprezintă chiar o funcție a diagnozei.
Unii actori interesați ar putea influența prin subestimare sau supraestimare a problemei
sociale. Prin diagnoză se confirmă tuturor parților implicate existența un ei probleme sociale
și reprezintă baza angajamentului de trecere la acțiune;
2) Identificarea cauzelor apariției problemelor sociale care nu sunt totdeauna vizibile
și care presupune înțelegerea problemelor sociale care au generat apariția problemei
sociale;
3) Examinarea principalelor individualități/ instituții afectate și direct implicate în
problema socială.
Identificarea indivizilor/ instituțiilor afectate reprezintă o componentă majoră a
procesului de diagnoză deoarece acestea nu alcătuiesc un grup uniform. Cu toate aceste
diversități se pot stabili caracteristici comune, pentru a putea deveni un grup țintă în vederea
implementării unor acțiuni. Pe lângă aceasta, este necesară stabilirea a cât mai multor
determinanți ai problemei sociale predominant e în contexte diverse dar și dimensiunile
teritoriului pe care se manifestă.
Prin procesul de diagnoză se pot identifica actorii ce vor avea roluri în activitățile

7 viitoare, având în vedere potențialele resurse dar și selecția viitorilor parteneri, care po t fi
administrații publice, asociații, actori activi în comunitate, rețele de solidaritate etc.
Ca urmare, diagnoza este o acțiune/activitate desfășurată în timp și studiază
posibilitatea interconectării unor etape pentru obținerea unor finalități optime. De aceea,
specialiștii spun că nu este stabilită o regulă pentru durata diagnozei ci doar condiția
determinării începerii procesului, fiind nevoie de acțiunea unor actori și mai ales de
dorința/ voința lor de a interveni în diminuarea/ eradicarea unei prob leme sociale sau în
elaborarea unui proiect cu acest scop.
La modul general, timpul necesar procesului de diagnoză este dat de:
a) cantitatea de informații care trebuie adunate dar și de dificultatea/ ușurința cu care
acestea pot fi adunate, de clasificar ea datelor și revederea tuturor informațiilor;
b) numărul de participanți la obținerea datelor/informațiilor;
c) scopul și obiectivele proiectului.
Dacă etapa de diagnosticare este prea scurtă există riscul ca informațiile să fie
superficiale și actorii să nu poată fi implicați corespunzător.
Dacă timpul acordatdiagnosticării este prea amplu, poate apărea descurajarea
participanților dar și posibilitatea obstrucționării unui proiect de intervenție.

I.4. Diagnoza – etape și participanți
Unele activități sunt interconectate – nu se pot realiza până nu sunt finalizate cele
anterioare – unele sunt simultane (ex. realizarea interviului și analiza statistică), iar altele
sunt succesive (ex. elaborarea ghidului de interviu și realizarea interviului). Toate ace ste
activități trebuie să se regăsească în planificarea diagnozei.
S-a stabilit existența a trei tipuri de actori interesați de procesul diagnozei:
a) organisme și instituții care încurajează și sprijină diagnoza;
b) persoanele/echipa care implementează;
c) oameni i și instituțiile care participă la etapele/activitățile concrete ale proiectului.
Selecția persoanelor se face în funcție de legitimitatea echipei. Constituirea echipei
pentru diagnoza socială va ține cont de: 1) cunoștințele fiecărui membru al echipei; 2)
gradul de implicare personală; 3) competența în luarea deciziilor; 4) sprijinul financiar; 5)
parteneriat. Echipele de diagnoză sunt de obicei pluridiciplinare iar activitățile
interdisciplinare . Pentru demonstrarea caracterului pluridisciplinar și a fun cționalității
interdisciplinarității trebuie luată în considerare o activit ate inițială care să stabilească: 1)
coordonarea specialiștilor și a activităților pentru evitarea unor suprapuneri; 2) stabilirea
unor strategii colective de comunicare și de lucru precum și elemente comune
pentru evaluarea rezultatelor.

I.5. Diagnoza – metode de lucru, grupul țintă și obiective
Selectarea metodelor de diagnosticare depinde de e chipa care realizează diagnoza, echipă
care poate fi: a) internă; b) externă; c) mixtă.
Metodele de lucru trebuie să fie suficient de flexibile, să poată fi adaptate competențelor
participanților. Important este ca participanții la proiect să aibă roluri bine definite și să știe

8 ce se așteaptă de la ei. Pe parcursul realizării diagnozei se pot alătura și alți participanți în
funcție de necesitățile momentelor respective.
Obiectivele și grupul țintă depind de context și de tipul de proiect dar și de situațiile
beneficiarilor. În stabilirea obiectivelor dar și a grupului țintă se ține seama de: 1 ) contextul
local, național și internațional precum și de politicile sociale/globale care pot influența un
teritoriu; 2) problema socială; 3) persoanele implicate/a fectate; 4) alte persoane ce ar putea
avea legătură cu problema socială; 5) servicii, acțiun i, poziții (puncte tari, puncte
slabe și amenințări); 6) posibile resurse disponibile/obstacole; 7) caracterul organic (alte
experiențe); 8) punctele centrale și direcțiile strategice de acțiune.

I.6 Diagnoza – oportunități și riscuri
Ca oportunități în procesul de diagnosticare, specialiștii rețin următoarele: 1) diagnoza ca o
carte de vizită; 2) un proces de planificare sporit dar și un proces strategic pentru luarea
deciziilor; 3) facilitarea schimburilor de informații între cei implicați pentru înțeleg erea
reciprocă; 4) o perspectivă globală asupra condițiilor și resurselor pentru o utilizare optimă
a acestora; 5) o conștientizare crescută a problemelor sociale; 6) o evaluare comună,
negociată a situației; 7) utilizarea unui sistem de date, instrumente de lucru și informative
care să contribuie cât mai bine la implementarea acțiunii, la monitorizare și evaluare; 8) o
participare mai mare a persoanelor implicate.
Ni se atrage atenția însă și asupra unor potențiale riscuri: 1) analiza superficială ce
poate duce la concluzii superficiale, pripite; 2) o perioadă prea extinsă pentru implementare;
3) haos și confuzie la nivelul organizării strategiilor de lucru și a stabilirii rolurilor actorilor
implicați; 5) neglijarea factorilor individuali și obiectivi; 6) căutarea unui consens artificial
fără a oferi oportunitatea punctelor de vedere diferite; 7) limitarea la nivel local fără a ține
cont de influențele exterioare globale; 8) riscul de a ține cont de o singură perspectivă.
(Mihalache, 2010, p. 28).
Scopul d iagnozei NU este unul singular, de analiză -concluzie.Accentul cade atât pe
identificarea cât și pe înțelegerea realității problemelor sociale. Altfel spus, diagnoza se
regăsește ca etapă în proiectele de acțiune/intervenție.

II. NATURA PROBLEMELOR SOCIALE . DEFINIȚII, CLASIFICĂRI ȘI
TIPOLOGII

Problema socială este “situația apărută în dinamica unui sistem social, situație ce
afectează funcționarea acestuia”.
În 1961,K. R. Merton definea problema socială ca “o discrepanță semnificativă între
normele sociale și realitatea socială ” și susțin ea ideea că o problemă socială prezintă
anumite caracteristici :
 apariția unei probleme sociale este legată de manifestarea unei neconcordanțe
între ceea ce ar trebui sa fie oamenii și ceea ce sunt ei în realitate(o neconco rdanță între
normele sociale și situația socială existentă);

9  o problemă socială poate fi consecința neanticipată, nedorită și indirectă a
modelelor instituționaliz ate ale comportamentului social;
 la nivel structural, sistemele sociale pot avea probleme dis tincte în funcție de
caracteristicile și valorile lor ;
 soluțiile problemelor sociale sunt diferite în funcție de particularitățile fiecărui
sistem social în parte;
 modificările și intervențiile la nivelul el ementelor(subsistemelor) unui si stem,
atrag după sine apariția altor probleme deoarece sunt în strânsă interdependență
influențându -se astfel reciproc.
Alți cercetători consideră problema socială ca fiind o situație incompatibilă cu
valorile unui număr semnificativ de oameni și care consideră că e nevo ie să schimbe
această situație.
Din perspectiva acestor autori, o problemă socială vizează următoarele aspecte:
– o anumită situație care există și este recunoscută de oameni;
– incompatibilitatea cu valorile personale/grupului social;
– amploarea aces tei situații în ceea ce privește numărul de personae afectate;
– reacția/ dorința de schimbare a celor afectați.

II.1 Perspective istorice și sociale ale problemelor sociale
Unii autori grupează câteva perspective ale naturii problemelor sociale, astfel :
 Patologia socială
 Dezorganizare socială
 Conflictul de valori
 Comportamentul deviant
 Etichetarea socială
 Perspectiva critică

II.1.1. Problema socială văzută ca patologie socială
Perspectiva patologiei sociale s -a dezvoltat în perioada 1890 -1910, după c are a fost
reluată după 1960.Această perspectivă își are originea în teoria organicistă a lui H.Spencer.
Astfel, patologia socială este definită ca insucces al socializării indivizilor , clasificați în:
– defective (cei care nu pot fi educați)
– dependenți (cei cu probleme în primirea educației)
– delincvenți (cei care refuză educația).
O altă abordare a acestei perspective se referă la insușirea greșită sau defectuoasă a
valorilor socialeA astfel, există două puncte de vedere:
– persoanele care determină apariția problemelor sociale sunt considerate “bolnave”sau
– sunt considerate “criminale”.
Ambele variante susțin idea de “imoralitate” a persoanelor ce determină apariția
problemelor sociale.
Ca soluții pentru problemele sociale, adepți i patologiei sociale au propus de -a lungul
istoriei mai multe variante.
Avem astfel:

10 Eugenia socială ce vizează e liminarea indivizilor “defectiv genetic”;
Educarea și creșterea nivelului moralității claselor de jos și de mijloc;
Schimbarea nivelului de va lori instituționale ce se reflectă în comportamentul individului.
Ca o concluzie la această perspectivă ar fi, ca soluția la problemele sociale să fie educația
morală .

II.1.2. Perspectiva dezorganizării sociale, centrată pe semnificația normelor și a
legilor.
Dezorganizarea socială apare ca urmare a amplorii prolemelor sociale, de la nivelul
indivizilor la nivelul societății, ca urmare a migrației și a industrializării. Un număr din ce în
ce mai mare a populației devine săracă și ca urmare apare delicvența , criminalitatea,
alcoolismul, șomajul etc.
Dezorganizarea socială se referă la imposibilitatea /eșecul manifest ării rolurilor
sociale datorită :
– lipsei normelor;
– conflictului cultural;
– nefuncționalitatea/prăbușirea normelor.
Starea de dezorganizare se m anifestă atât la nivelul sistemului dar și la nivel
individual. Cu alte cuv inte, dezorganizarea socială det ermină dezorganizarea individuală.
Dezorganizarea socială are la bază schimbarea socială . Apare ca o “tranziție”în tendința de
modificare a sistemulu i.
Există trei variante ale acestei dezorganizări:
– Schimbările din sistem sunt adaptabile și aduc sistemul din nou la o stare de
echilibru;
– Sistemul poate f uncționa, dar la alți parametri , fără a se adapta în totalitate la
schimbare;
– Schimbarea este distr uctivă și produce prăbușirea în totalitate a sistemului.
Ca soluții, teoreticienii au fo st de acord ca sistemul să rămână funcțional prin
aducerea lui la o stare de echilibru .

II.1.3. Perspectiva conflictului de valori – referitor la valori și scopuri/inte rese.
Această perspectivă are la bază idea că problemele sociale sunt determinate de
conflictul la nivelul valorilor/intereselor individuale/sociale.
Perspectiva conflictului de valori se originează în teoria conflictului social, teorie
apărută la inceputu l sec XX, care pleacă de la teoriile lui Marx și G.Simmel.Aceștia văd și
analizează întreaga istorie a omenirii ca “luptă între clase” și ca interacțiune socială.
Richard R.Myers și R.C.Fuller sunt inițiatorii analizei problemelor sociale din perspective
conflictului de valori.Astfel, problemele sociale apar ca urmare a conflictelor de valori și de
interese dintre grupuri ce se găsesc în opoziție.În acest caz, problemele sociale sunt
compuse dintr -o condiție obiectivă – ce se referă la contactul și competi ția dintre aceste
grupuri și o definire subiectivă ce se referă la evaluarea contactului, a competiției și la
distribuirea bunurilor și drepturilor.

11 Ca soluție pentru rezolvarea problemelor sociale din perspectiva conflictului de valori
sunt:
Consensul (rezolvarea problemelor prin împărtășirea de comun accord a unor valori);
Negocierea( prin schimbul de valori)
Puterea brută (grupul ce deține mai multă putere are câștig de cauză).

II.1.4. Perspectiva comportamentului deviant , cu accent asupra rolurilor.
A fo st studiată de prin 1950, plecând de la teoria anomiei a lui R. Merton și a
interacțiunii sociale a lui Sutherland.
Din prisma acestei perspective, comportamentele sau situațiile care se depărtează de
la normele sociale acceptate sunt considerate deviante . Acest tip de comportament deviant
se originează în eșecul socializării primare dar și a internalizării acestuia. La ace asta
contrib uie și lipsa oportunităților poz itive de resocializare.
Ca soluții ale comportamentului deviant se recomandă creșterea gra dului de
re/socializare în grupul primar , accesul la oportunități și mai ales la educație , dar și
reducerea contactului cu modelele de rol deviante.

II.1.5. Perspectiva etichetării sociale – analizează reacțiile sociale.
Apărută între anii 1950 -1970, te oria etichetării sociale definește problema socială ca
reacții sociale la o pretinsă încălcare a regulilor sau așteptărilor sociale.
Condițiile în care o persoană /situație poate fi etichetată ca fiind problematică se
referă la relațiile de putere și influ ență din partea celor care exercită controlul social, dar și
la potențialul “câștig” de a fi etichetat,ceea ce numim autoetichetare.
Soluțiile pentru această perspectivă se referă la revizuirea definirii unei
personae/situații (prin creșterea șanselor de r eabilitare, prin toleranță și înțelegere) dar și
prin diminuarea potențialelor câștiguri realizate prin autoetichetare.

II.1.6. Perspectiva critică – apare prin anii 1970 și se referă la relațiile antagonice
dintre cei care conduc instituțiile și cei care desfășoară activități în beneficiu l
acestora.Vizează aspectele economice instituționale și apariția problemelor sociale.
Această perspectivă își are originea în teoriile lui Marx și a fost dezvoltată ca o critică
la adresa culturii și societății capitalist e. Din această perspectivă, o problemă socială apare
din exploatarea celor ce dețin puterea și clasa muncitoare. A fost dezvoltată de mai mulți
teoreticieni.Soluția pentru rezolvarea problemelor sociale sunt reforma sau revoluția pentru
producerea unei soci etăți egalitare, fă ră clase sociale.Cu toate acest ea, pe lângă punctele
forte se regăsesc și o serie de slăbiciuni ale acestei teorii.

II.2. D efiniri conceptuale ale problemelor sociale
Definirea unei probleme sociale depinde de abordarea condițiilor de manifestare ,
metodologice și teoretice ale cercetătorilor.
C. Zamfir (1977) definește problema socială ca ,, un proces social, o caracteristică, o
situație despre care societatea sau un subsistem al ei consideră că trebuie schimbat”. Tot

12 C.Zamfir (200 6, p.17), definește problema socială ca “un factor, un proces , o stare socială
sau naturală care afectează negativ funcționarea societății și condiția umană”.
În aceste definiții autorul include două elemente:
a) obiectul -acel obiect, situație, proces care e ste problematic, reprezintă o sursă de
dificultăți și asupra căruia urmează a se acționa pentru a fi schimbat într -un sens
convenabil.Poat e fi vorba de un aspect negativ sau pozitiv.
b) conștientizarea dificultății – respectivul aspect este propus să fie eliminat sau este
pus ca problemă, acceptat de către membrii sistemului social respectiv ca trebuind să fie
schimbat .
Pentru a formula o problemă socială , trebuie să avem în vedere :
 Identificarea reală a unei probleme sociale, fie pozitivă fie negativă;
 Realizarea diagnozei problemei sociale;
 Amploarea sau magnitudinea problemelor sociale;
 Identificarea posibilelor soluții și evaluarea lor în vederea alegerii celor mai optime
variante;
 Prezența/absența voinței colective de a acționa.
J.E.Farley susține t eoria conform căreia o problemă socială este o situație
caracterizată de 3 elemente :
– este privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăți;
– este determinată de acțiunea/inacțiunea oamenilor sau a societății;
– afectează sau se presupune că v a afecta un mare număr de persoane.
După C. Zamfir (2006:16) ”societățile se confruntă continuu cu probleme sociale
specifice:delicvență , tensiuni și conflicte sociale, catastrofe naturale , criză economică”.
Autorul propune o listă a tipurilor de probleme sociale, dar lasă lista deschisă.Acestea ar
putea fi:
Deficitul de dezvoltare, la nivel economic, educativ, cultural ;
Grupuri/ societăți/ zone aflate în criză/ dificultate (sărăcie, familii numeroase, resurse
financiare reduse, zone defavorizate etc.);
Condiții naturale/ sociale care afectează advers colectivitățile/ condiția umană
(catastrofe naturale, conflicte sociale, războaie, conflicte interetnice, boli cornice etc.
Comportamente deviante, violente, discriminante;
Funcționarea defectu oasă a unor inst ituții datorită corupției și a slabei organizări;
Deficit de capacități individuale și colective de acțiune la nivel educațional și
nerespectarea normelor;
Deficit al implicațiilor instituțiilor responsabile în acțiune;
Deficit comportamental al societăți i în raport cu respectarea valorilor
importante:demnitate umană, libertate, egalitate etc.
Apariția oportunităților de dezvoltare prin integrarea României în UE.

13

III DINAMICA MANIFESTĂRII PROBLEMELOR SOCIALE .
COMUNICAREA

Pentru problemele sociale e xistă două abordări:
 una tradițională care se referă la reac ția spontană la probleme . În acest context, se
referă la problemele care persistă sau la soluționarea lor prin schimbarea / eliminarea
cauzelor generatoare;
 una modernă orientată spre dezvoltare socială, având ca obiectiv principal abordarea
strategică planificată a rezolvării problemelor sociale.

III:1. Comunicarea interpersonală
În scopul realizării unei activități cât mai eficiente, asistentul social are nevoie în
practica sa de zi cu zi de o serie de cunoștințe, abilități și valori. În cadrul acestora,
abilităț ile de comunicare și relaționare devin esențiale în practica interpersonală a
asistentului social cu indivizii, familiile și grupurile sociale confruntate cu situații
problematice.
Comu nicarea interpersonală este defin ită ca fiind procesul tranzacțional ce se
defășoară în timp și care implică un emițător (E) și un receptor (R), care, deseori, trimit și
receptează simultan mesaje , aceste mesaje fiind transmise prin canale verbale și nonve rbale.
Comunicarea interpersonală implică două dimensiuni :
1. Conținutul comunicării ;
2. Relația interpersonală .
Exemplificar e: Atunci când asistentul social îi spune unui client « Nu faci destul de
mult pentru a -ți rezolva problema », el transmite un mes aj ce include atât un conținut –
convingerea asistentului social că acest client nu muncește destul de mult pentru a -și
rezolva problema -, cât și o dimensiune relațională – poziția de superioritate și putere a
asistentului social în această situație.
Dacă a sistentul social ar întreba « Ce poți să faci pentru a rezolva problema ? », va
transmite mesajul ce include atât un conținut – credința asistentului social în resursele
clientului, cât și o dimensiune relațională – propune clientului stabilirea unei relaț ii de
parteneriat și cooperare.
Dimensiunea relațională a comunicării interpersonale este importantă pentru că multe
probleme de comunicare apar, nu datorită a ceea ce oamenii spun (conținutul comunică rii),
ci datorită implicațiilor, în mod special a celor legate de putere, caracteristice relației de
comunicare.

III.2. Obiectivele comunicării în relația asistent social – client
Comunicarea presupune schimbul de mesaje între două sau mai multe persoane,
grupuri etc. Dar, de ce comunicăm? Pentru că pentru no i, oamenii, este indispensabil, chiar
obligatoriu, să putem intra in contact cu semenii noștri.

14 Orice rol cotidian stabilește o legătură între noi și unul sau mai mulți alți indivizi,
ceea ce ridică probleme de adaptare și, eventual, neînțelegeri și confli cte. Privită ca proces
în desfășurare, comunicarea constă în transmiterea și schimbul de informații, întrebări, stări
afective, dorințe, comenzi, decizii, judecăți de valoare. Toate acestea au scopuri finale bine
definite – obținerea de efecte la nivelul ce lui ce receptează mesajul.
Comunicăm pentru:
– a informa;
– a convinge;
– a impresiona;
– a provoca o reacție, o acțiune;
– a amuza;
– a ne face înțeleși;
– a ne exprima punctul de vedere;
– a obține o schimbare de comportament sau atitudine.
Unul dintre e lementele centrale ale comunicării este deci mesajul transmis .
Cele patru scopuri principale transmiterii mesajului sunt:
– mesajul să fie receptat;
– mesajul să fie înțeles;
– mesajul să fie acceptat;
– mesajul să producă o reacție.
În general, pentru ca aceste scopuri să fie atinse, trebuie îndeplinite, bineînțeles,
condițiile de bază ale comunicării, dintre care amintim: existența a cât mai puține bruiaje,
factori care țin de cei ce comunică, dar și de mediu și care pot împiedica receptarea
mesajului în bune condiții; folosirea aceluiași mod de codificare a mesajului, pentru ca
acesta să poată fi decodificat și înțeles.
De asemenea, este necesară și o anumită disponibilitate din partea receptorului de a
accepta mesajul, de a fi de acord cu ce transmite ce lălalt (interlocutorul). Mai mult, acea
reacție – schimbarea de comportament sau atitudine – va apărea în funcție de cât de important
este pentru receptor mesajul.

III.3. Etapele receptării
Schimbarea , ca efect vizibil al receptării nu apare dintr -odată, c i în mai multe etape .
Acestea sunt:
1) negarea – prima reacție, de respingere. Ceva nou și necunoscut nu poate fi imediat
acceptat;
2) apărarea – din cauza bulversării sistemului său de valori, individul încearcă să se
apere (să își apere credințele, modul lui de a se comporta de până atunci);
3) excluderea – individul își dă seama de faptul că schimbarea este unica soluție
pentru
rezolvarea problemelor sale;
4) adaptarea – e acea perioadă în care individul achiziționează noile cunoștințe, iar el
trebuie să le îmbine cu cele pe care le avea până în acel moment, ținând cont și de condițiile
concrete de mediu în care trăiește;

15 5) preluarea mesajului (internalizarea) – este etapa finală; individul s -a adaptat
noului sistem și își dă seama de noul său comportame nt și de beneficiile acestuia.

III.4. Elementele comunicării interpersonale
1. Mesajul :
– informația trimisă de un emițător unui receptor;
– poate fi transmis verbal sau nonverbal.
2. Codarea (actul de producere a mesajelor) și decodarea (actul de înțele gere a
mesajelor). Acestea sunt obligatorii pentru realizarea comunicării interpersonale , vorbitorii
și scriitorii sunt codori, în timp ce ascultătorii și cititorii sunt decodori .
Exemplu: când un părinte vorbește copilului său, care are căștile audio pe u rechi și
ochii închiși, comunicarea interpersonală nu apare din cauza faptului că mesajele
verbale și nonverbale nu sunt receptate.
3. Zgomotul :
– factorii de mediu, fiziologici sau psihologici ce pot bloca transmiterea mesajului
4. Tranzacționalitatea :
– comunicarea este un proces continuu între emițător și receptor, caracterizat de faptul
că nu este obișnuit ca informația să fie comunicată aproape simultan între participanți.
Exemplu: dacă inițial clientul poate fi cel ce transmite mesajul, iar asistentu l social
este cel care îl percepe, după 15 secunde, asistentul social poate fi emițătorul mesajului, iar
clientul receptorul; în același timp, clientul poate transmite un mesaj verbal, asistentul
social transmițând un mesaj nonverbal.
5. Contextul: Comunic area socială apare întotdeauna într-un context :
6. Mediul în care mesajele sunt trimise și recepționate; acesta influențează forma și
conținutul comunicării sociale;
7. dimensiunile socioculturale – sunt importante în înțelegerea comunicării
interpersonale. Atunci când oameni din grupuri culturale și etnice diferite interacționează,ei
pot folosi reguli de comunicare diferite; aceasta poate produce confuzie, insulte
neintenționate, percepții nepotrivite și alte neînțelegeri , adică probleme sociale .

III.5. Comunicarea verbală
 Abilitatea de a vorbi . A vorbi reprezintă exprimarea gândurilor și emoțiilor în
cuvinte și comportamente care sunt atât de clare, încât ascultătorul vizat să înțeleagă ceea ce
spui.
– Pentru a comunica eficient, vorbitorii trebuie să țină cont de pregătirea,
caracteristicile, nevoile și abilitățile ascultătorilor .
– Mesajul pe care încercăm să -l transmitem este mai eficient dacă îl transmitem într -un
mod simplu , nu complex, concret , nu abstract și specific , nu general.
– Vorbitorii b uni urmăresc ca mesajele lor verbale să fie în corelare cu cele nonverbale.
(Dacă verbal spui una și nonverbal comunici opusul, poți crea confuzie și neîncredere din
partea ascultătorului.)
 Abilitatea de a asculta:

16 „Motivul pentru care avem două urechi și doar o gură este pentru a putea să ascultăm
mai mult și să vorbim mai puțin” – Zeno din Citum, 300 î.Hr .

Sunt considerate ca fiind obstacole ale comunicării verbale:
1. Criticile : a face o evaluare negativă a altei persoane, a acțiunilor sau atitudinilor
ei/lui: „Ți-ai făcut -o cu mâna ta – n-ai de ce să învinuiești pe altcineva pentru situația în care
ești”
2. Etichetarea : „a doborî” sau a stereotipiza altă persoană : „ Ce cretin!” ;„ E femeie
doar…!”
3. Evaluarea pozitivă : a face o judecată pozitivă a altei persoane, a acțiunilor sau
atitudinilor acesteia: „Tu ești întotdeauna o fată așa de drăguță. Știu că mă vei ajuta.”
4. Sfătuirea: a da altei persoane soluț ia pentru problema ei : „Dacă aș fi în locul tău, l -aș
părăsi. Există un singur mod de a o rezolva…” .
5. Chestionare a excesivă , nepotrivită , întrebări închise, cu răspunsuri „da” sau „nu”.
„Când s -a întâmplat? Îți pare rău că ai facut -o?”
6. A da ordine , a comanda altei persoane s ă facă ceea ce dorești tu să facă:„Îți faci tema
chiar acum!”
7. A amenința , a încerca să control ezi acțiunile celeilalte persoane cu amenințarea unor
consecințe negative pe care le vei declanșa :„Vei face asta…altfel…”.„Oprește zgomotul
acum…sau…”
8. A moraliza , a spune celeilalte persoane ceea ce trebuie să facă. „Nu ar trebui să
divorțezi; gândește -te la copii. Trebuie să -i spui că -ți pare rău”.
9. Diversiunea -a trece de la problemele cuiva la altceva prin distragere: „Nu-ți face
griji. Hai să vorbim despre ceva mai plăcut.”
10. Argumentarea logică , tentativa de a convinge pe cineva prin apel la logică sau fapte,
fără a lua în considerare factorii emoționali implicați: „Privește faptele; dacă n -ai fi cheltuit
banii pe alcool, ai fi avut bani pentru plata lectiilor de sport ale copilului tău! “

III.6. Componenta nonverbală a comunicării interpersonale
Comunica rea nonverbală f ace referire la:
a. Contactul vizual : prin văz omul comunică, percepe detalii și primește informație;
b. Mimica sau gestica , este de asemenea o formă de comunicare interumană;
c. Voce a, în sensul de a exclama, emite strigăte, exprimări onom atopeice, tot ceea ce nu ține
de aspectul comunicării verbale a vocii;
d. Postura și distanța interpersonală .

IV. MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂȚIRE A COMUNICĂRII VERBALE ȘI
NONVERBALE

IV.1. Optimizarea comunicării verbale
Pentru a nu lăsa loc interpret ărilor:
– exprimați ceea ce gândiți cât mai direct, mai precis și mai simplu posibil.
– nu transmiteți decât puține informații deodată.

17 IV.1.1. Moduri de verbalizare:
• Verbalizarea directă și precisă – formularea clară a gândurilor și sentimentelor;
• Implicarea p ersonală – ” îmi place desenul tău”, în loc de “desenul tău este frumos”;
• Implicarea celuilalt – cu ajutorul componentei nonverbale, precizarea clară a poziției
celuilalt; faceți critici în particular;
• Să învățăm să insistăm când vrem să obținem ceva;
• Să fim prietenoși și politicoși pentru a păstra o bună relație cu interlocutorul.

IV.1.2. Motivele celor care nu verbalizează ar putea fi:
• Teama de a nu deranja;
• Teama de părerea celorlalți;
• Teama de ridicol;
• Teama de eșec și de greșeală.

IV.1.3. Distanța intimă
0-45 cm
Distanța personală 45 cm – 1,20 m
Distanța socială 1,20 – 3,60 m
Distanța publică 3,60 m – 7,60 m și peste

IV.2. Optimizarea comunicării nonverbale
– pentru a vă afirma:
1. Fiți conștient de impactul elementelor nonverbale asupra sensului mesajului.
2. Cunoașteți -vă bine propriul comportament nonverbal.
3. Modificați -l, dacă e nevoie.
4. Observați cum interpretați de obicei mesajul celorlalți.

IV.2.1. Ameliorarea contactului vizual
– când și cum privim interlocutorul:
* Când vorbește, să avem o atitudine de as cultare.
* Când vrem să insistăm asupra unui pasaj din discursul nostru.
* Când dăm cuvântul interlocutorului
Nu mențineți permanent contactul vizual !

IV.2.2. Ameliorarea mimicii
Situații în care e potrivit să zâmbiți:
– când vreți să începeți un dialog;
– când mulțumiți;
– când primiți sau faceți un compliment.
* Zâmbetul înlesnește contactele, absența lui stingherește interlocutorul.
* Zâmbetul e nepotrivit când sunteți criticat sau când interlocutorul e furios.

18 IV.2.3. Ameliorarea vocii
Vocea:
– transmite emoții;
– poate fi vibrantă, hotărâtă, tristă, colerică, bucuroasă, dușmănoasă etc.
– elemente:
* Volum sonor (><; trebuie să fie adaptat situației);
* Timbrul (grav -calm, ascuțit -exprimarea emoțiilor);
* Debitul verbal (repede, lent);
* Articularea (bâlbâială, clar itate);

IV.3. Adaptarea posturii și a distanței interpersonale
IV.3.1.Postura generală se referă la:
-gesturi;
– felul cum ne așezăm;
– felul cum stăm în picioare;
– atitudine deschisă/închisă;
– dinamism/lipsă de energie;

IV. 3.2.Distanța interpersonală :
– distant/amical;
– pisălog/indiferent;
– tipuri de distanțe în funcție de situații.

IV.4. Ascultarea eficientă reprezintă:
1. A răspunde, nu a rezolva.
2. A ajuta o altă persoană să își audă propriile cuvinte și să găsească propriile sale soluții.
3. A rămâne calm și a se stăp âni.
Cât de mult timp petrecem ascultând?
– ascultăm foarte mult, poate mai mult decât credem;
– a asculta este cea mai importantă activitate comunicațională;
– în conversațiile de zi cu zi, majoritatea dintre noi nu suntem foarte buni ascultători;
– a înv ăța să fii un bun ascultător cere efort.
Ce reprezintă a asculta și care e diferența dintre a asculta și a auzi?
– a auzi reprezintă procesul fiziologic senzorial în care senzațiile auditive sunt
recepționate de urechi și transmise creierului;
– a asculta descrie procesul psihologic de interpretare și înțelegere a semnificației a ceea
ce spune cineva;
– poți auzi ceea ce spune cineva, fără a asculta în mod real acea persoană (Bolton,
1979); un adolescent ar spune: „prietenii mei ascultă ceea ce spun, dar pă rinții mei
doar aud ceea spun”.
Cum să îi ascultăm pe ceilalți
1. Să existe dorința de a asculta . Aproape toate problemele de ascultare pot fi depășite
prin abordarea atitudinii potrivite.

19 2. Se va proceda ca un bun ascultător . Atenția trebuie manifestată; o aplecare înainte
este uneori indicată iar expresia feței trebuie să radieze interes.
3. Se va asculta pentru a înțelege. Ascultarea nu se face doar de dragul de a asculta;
ascultăm pentru a dobândi o adevărată înțelegere a ceea ce se spune.
4. Reacția. Singurul moment când unei persoane îi place să fie întreruptă este atunci
când este aplaudată / aprobată. Trebuie manifestată generozitate în aplauze. Cealaltă
persoană trebuie să se simtă importantă. Se aplaudă cu zâmbete, un dat din cap,
comentarii și încurajări.
5. Încetează alte discuții. În același timp nu se poate și asculta și vorbi. Trebuie să aibă
loc o comunicare (o vorbire împreună), nu două discursuri pe rând.
6. Empatia cu interlocutorul. Ascultătorul trebuie să se imagineze în locul celuilalt pentru a
putea înțelege punctul lui de vedere.
7. Se pun întrebări. Când nu se înțelege ceva, când este nevoie de lămuriri, când este nevoie
să se câștige încrederea și bunăvoința celeilalte persoane, când se vrea manifestată atenția.
Nu se vor pune întrebări care să producă situații delicate sau să “închidă gura” celeilalte
persoane.
8. Atenția va fi concentrată asupra celor spuse de interlocutor. Atenția va fi îndreptată în
mod activ asupra cuvintelor, ideilor sau sentimentelor legate de subiect.
9. Interlocutorul trebuie privit în ochi. Mimica, mișcarea buzelor, a ochilor, a mâinilor vor
ajuta interlocutorii să comunice. Totodată, ajută și la concentrare. Se dovedește, astfel, și
atenția ascultării.
10. Zâmbetul . Nu se va exagera.
11. Ren unțarea la propriile stări afective (în măsura în care este posibil). Propriile griji,
temeri, probleme, trebuie date la o parte, altfel pot împiedica o bună ascultare.
12. Îndepărtarea elementelor care distrag atenția . Se lasă deoparte ziare, creioane, al te
obiecte care pot distrage atenția.
13. Se rețin punctele esențiale (marea poveste). Atenția se va concentra asupra ideilor
principale și nu asupra materialului nesemnificativ. Exemplele, povestirile, statisticile etc.
sunt importante, dar nu reprezintă esențialul, de cele mai multe ori. Ele trebuie analizate
numai pentru a vedea dacă probează, susțin, definesc ideile principale.
14. Răspunderea, în comunicare, trebuie împărțită. Vorbitorului îi revine doar o parte din
răspundere; cel care ascultă joacă ș i el un rol important. El trebuie să înțeleagă; dacă nu
reușește este necesar să solicite lămuriri.
15. Se reacționează la idei, nu la persoane . Reacția la persoană nu are voie să influențeze
interpretarea dată cuvintelor. O persoană poate avea idei bune, chiar dacă aspectul fizic sau
personalitatea o fac să nu fie agreabilă.
16. Nu se contrazice mental . Când se încearcă înțelegerea celeilalte persoane, o contrazicere
mentală a ceea ce se spune poate constitui un handicap, deoarece va determina o barieră
între vorbitori.
17. Se va folosi diferența de ritm . Ascultatul se realizează mai rapid decât vorbitul, diferența
de ritm putând fi folosită în favoarea ascultătorului, care are timp să se gândească la cele
spuse de interlocutor până atunci. Diferența de rit m: ritmul de vorbire este de 100 – 150 de
cuvinte /minut, în vreme ce ritmul gândirii este de 500 de cuvinte / minut.

20 18. Vorbitorul nu trebuie contrazis . El poate să nu mai exprime unele idei, stări afective sau
atitudini dacă este contrazis într -unul din modurile următoare: idei contrarii, critici, luarea
de notițe (dacă nu s -au luat până atunci), neluarea de noțițe (dacă s -au luat până atunci),
punerea de întrebări sau nepunerea de întrebări (o tăcere prelungită etc.). Efectul pe care
ascultătorul îl are asupra vorbitorului trebuie observat și analizat, pentru a ne adapta la
vorbitor.
19. Se vor evita concluziile pripite . Este recomandat să se aștepte până la prezentarea
tuturor elementelor înainte de a se emite o concluzie.
20. Ascultarea este distractiv ă. Această atitudine poate fi dezvoltată, calitatea de bun
ascultător putând deveni un joc.
Cum poate cineva deveni un bun ascultător?
– mulți dorim să devenim buni ascultători, dar nu știm cum;
– majoritatea dintre noi putem avea nevoie de ajutor pentru a îmbunătăți această importantă
dimensiune a comunicării interpersonale;
– pentru a deveni un bun ascultător este necesar un efort mare pentru a îmbunătăți abilitățile
de a asculta și de a cunoaște unele strategii de bază necesare unei ascultări eficiente:
1. a vorbi mai puțin decât o facem de obicei și a asculta mai mult decât obișnuim;
2. a acorda atenție persoanei cu care vorbim (menținerea contactului vizual, înclinarea
corpului într -o manieră relaxată către vorbitor etc.);
3. folosirea abilităților de reflectare (Bolton, 1979); ascultarea reflectivă este o strategie
comunicațională eficientă în care ascultătorul repetă emoțiile și/sau conținutul a ceea ce
vorbitorul comunică într -un mod care evidențiază înțelegerea și acceptarea.
– o tehnică care poate f i realizată în ascultarea reflectivă: parafrazarea (răspuns concis dat
vorbitorului care repetă esența conținutului transmis de vorbitor cu cuvintele celui ce
ascultă).
– de exemplu:
Maria : „Nu știu. Poate că ar trebui să am un copil, poate că nu. Bogdan n u este nici el
sigur. Îmi place slujba mea, dar mă gândesc că aș vrea să fiu și mamă."
Diana : „Se pare că există un conflict în ceea ce vrei să faci: pe de o parte îți place munca
ta și nu ai vrea să renunți la ea, iar pe de altă parte îți dorești un copil .”
Maria : „Exact."
4. A asculta eficient înseamnă a da un feedback într-o manieră potrivită.
– feedback -ul implică transmiterea mesajului înapoi către vorbitor și cuprinde reacția celui
ce ascultă la ce s -a spus sau efectul pe care mesajul îl are asupra as cultătorului.
– când dăm feedback, noi dăm vorbitorului o idee despre cât de mult a convins încercând
să transmită o idee.
– pe baza acestui feedback, vorbitorul poate sau nu să schimbe conținutul sau forma
mesajului.
– ascultătorii eficienți dau vorbitoru lui un feedback rapid, onest, clar și plin de informație.
Importanța feedback -ului pentru a fi constructivi:
– să fie concret;
– să fie dat pe moment;

21 – să includă reflectarea propriilor sentimente (descrierea impactului acelui comportament
asupra dvs.);
– să descrie comportamentul și să mențină respectul pentru persoană și pentru relație
(dorința de a menține relația);
– inițial să se spună lucruri pozitive;
– să fie spuse direct persoanei.

V. NIVELURILE MANIFESTĂRII PROBLEMELOR SOCIALE

Există patru nivelur i pe care le pot ocupa la un moment dat problemele sociale:
potențială, latentă, manifestă și ce ntrală.(C.Zamfir, 2006, p. 18-19).
Problema socială potențială , prezintă toate caracteristicile unei probleme sociale dar
nu este asumată la nivelul conștiinței colective și nici nu este formulată ca o problemă
socială.
Probleme socială latentă , este luată în considerare de colectivitate ca o problemă dar
este asociată cu o atitudine pasivă:resemnare, frustare, anxietate.
Problema socială manifestă este asumată de colectivitate ca problemă și este asociată
cu voința de a acționa.
Problema socială centrală este considerată o prioritate în mobilizarea atenției dar și
pentru canalizarea resurselor disponibile.
Analizând mai amănunțit nivelurile prin care poate trec e o problemă socială, putem
stabili poziția la care se situează la un moment dat acea problemă.Astfel, dacă la nivelul
unei colectivități este percepută o problemă potențială, o problemă care ar putea să devină
una actuală , care să stimuleze voința de acți une a colectivității e ste definită și
asumată/acceptată a stfel problema socială.De aici această problemă poate ocupa fie o
poziție latentă fie una de manifest.
Pentru nivelul latent, înseamnă că nu este stimulată voința de acțiune și colectivitatea
afișea ză o atitudine pasivă .
Autorul descrie trei situații pentru care o problemă rămâne în stare de latență:
Acțiunea pentru acea problemă nu este una prioritară;
Nu sunt identificate soluții posibile;
Rezistența pentru soluționarea problemei, întrucât ar fi af ectate alte segmente
importante ale colectivității.
Starea de pasivitate este asociată cu o anumită resemnare prin lipsa unei soluții care
să motiveze acțiunea colectivă .
Pentru starea de manifest , problema stimulează acțiunea/voința colectivă ,se caută
soluții și se procedează la rezolvarea problemei.
Centralitatea unei probleme manifeste este dată de prioritatea pe care o ocupă față de
celelalte probleme existente în același timp.Cu toate că mai multe probleme pot ocupa un
stadiu de centralitate numai una poate fi prioritară.
C.Zamfir descrie șase teoreme ale dina micii problemelor sociale.(2006, p. 19-25)
Prima teoremă se referă la centralitatea problemelor sociale:

22 TEOREMA 1. ”De regulă, în poziția de centralitate este plasată la un moment dat o
singură pro blemă și mai rar câteva în același timp. ”(C. Zamfir, 2006,p. 19)
O problemă socială poate avea o anumită dinamică în funcție de stadiile pe care le
ocupă. Astfel, poate avea o ascendență de la potențialitate/latență spre centralitate dar și o
descendență spr e stadiile latente.Nici una din variante nu poate clasifica dacă o problemă
socială este negativă sau pozitivă, ci se pot interpreta factorii care determină această
dinamică a problemelor sociale.
Factori c are determină ascendența problemelor sociale :
a) schimbarea importanței unor valori ceea ce determină agravarea problemei și implicit
creșterea stării de îngrijorare din partea comunității;
b) apariția resurselor și a oportunitățilo r pentru soluționarea probleme i sociale;
c) creșterea tensiunilor asociate prin explozii ale efectelor de regulă negative ale problemei
sociale;Această asociere determină creșterea voinței de acționa ceea ce favorizează
ascensiunea problemei potențiale la stadiul de manifest și chiar de centralitate.
d) stimularea creșterii presiunilo r interne prin mass -media, sindicate, culte etc.
e) blocajele de sistem , ceea ce favorizează oportunitatea unor opozanți de a redefini
problema dar și implicit soluțiile .
TEOREMA 2 :”Trecerea unei probleme dintr -un stadiu preliminar în unul superior
se pro duce datorită accentuării unor efecte adverse, creșterea presiunilor interne/externe,
apariția unor noi oportunități de acțiune pentru soluționa rea respectivei probleme.”(2006 ,
p. 21)
Factori c are determină descendența problemelor sociale:
În ceea ce privește ev oluția descendentă a unei probleme sociale , aceasta este
determinată de faptul că centralitatea problemei nu este de durată , aceasta involuînd spre
stări inferioare de manifest și latență.
Factori care determină involuția unei probleme sociale , ar fi:
a) problema este soluționată în totalitate, motiv pentru care problema poate dispare, sau
parțial ceea ce -i scade din prioritate ;
b) soluționarea problemei întâmpină rezistențe pentru soluționare din partea instituțiilor
sistemului;
c) soluționarea problemelor contravi ne valorilor unor grupuri mai puternice;
d) rezistențe provenite pe parcursul soluționării problemelor sociale;
e) o altă problemă devine im inent prioritară și ocupă locul central în defavoarea problemei
inițiale.
TEOREMA 3 :”Ascensiunea unei probleme social e în poziția de centralitate
impinge pe cea care ocupa această poziție în poziții inferioare”(2006:21)
f) soluțiile pentru rezolvarea problemei sunt nesatisfăcătoare, motiv pentru care problema
scade ca prioritate și trece spre latență.
TEOREMA 4 :”O proble mă socială plasată în centralitate/manifestă , după ce își
epuizează capacitatea de a fi redusă semnificativ prin efort, este trecută spre
latență.”(2006:22) Astfel, poziția de centralitate are tendința de a nu rămâne niciodată
neocupată.

23 TEOREMA 5 : “Legea –Golul atrage plinul -:scoaterea unei probleme din poziție de
centralitate tinde să atragă în această poziție o altă problemă.”(2006:22)
Față de identificarea problemelor sociale apare o altă întrebare:în ce măsură o
colectivitate este capabilă să realizez e o diagnoză corectă a problemelor sociale.
Pot fi identificate două tipuri de probleme sociale:
Probleme -stare , (căderea economiei, război , cataclisme, conflicte la nivelul comunității sau
care afectează comunitatea, etc.)care sunt conștientizate de reg ulă adecvat la nivelul
populației;
Probleme -cauză, care se referă la factorii care determină apariția problemelor
respective.
De la nivelul problemelor cauză pot apărea distorsiuni în identificarea adecvată a
problemelor sociale .Aceste distorsiuni apar și sunt alimentate de menț inerea situației de
criză.
Este identificată o funcție compensatorie pentru că oferă o relaxare a stresului social
prin identificarea unor cauze iluzorii, false, pentru colectivitatea necunoscătoare.
Pe acest fond, al lipsei de cu noaștere și înțelegere a problemelor sociale , populația
poate fi lesne manipulată.Astfel, formularea distorsionată a problemelor sociale poa te
deveni instrumentul manipulării unor actori sociali.
TEOREMA 6 :”Pe un deficit de cunoaștere a cauzelor problemă -stare, formularea
problemelor cauză poate deveni instrument al manipulării de către actorii sociali, un
instrument de luptă politică, dar și un mecanism de absorbție a incertitiudinii , în jurul
profundelor frustrări și temeri colective”.(2006:24)

VI. METODE DE ANALIZĂ A PROBLEMELOR SOCIALE.
PLANIFICAREA ÎN REZOLVAREA PROBLEMELOR SOCIALE

VI.1. Analiz a problemelor sociale
După analiza nivelurilor pe care le pot ocupa problemele sociale, apare necesitatea
stabilirii unei metodologii pentru analiza problemelor so ciale .Această metodologie este
necesară pentru stabilirea unui diagnostic corect dar și a unor soluții adecvate.
Nu există o metodologie standard ,unică pentru analiza problemelor sociale dar se
impune o structurare a metodelor deja existente.
C.Zamfir (2006:25 -26) propune câteva paliere pentru metodologia cercetării
problemelor sociale:
a) Diagnoza problemei potențiale/actuale , în care trebuie luate în considerare mai
multe niveluri de analiză:
Identificarea problemei , prin delimitarea fenomenului/procesulu i care afectează la
momentul acela viața colectivității respective.
Determinarea magnitudinii problemei , pentru care sunt utilizați indicatori necesari
pentru imaginea completă a problemei -stare(indicatori pentru sănătate, economie,
delicvență, poluare, mo rtalitate, satisfacție/insatisfacție etc.;
Factori determinanți ai dinamicii problemei sociale.

24 Acest tip de analiză reprezintă instrumentul predicției apariției problemelor sociale
dar și a dinamicii lor.
b) Diagnoza conștientizării problemelor sociale , reprezintă o parte importantă în
dinamica socială, prin faptul că poate poziționa problema socială la diferite niveluri, în
funcție de poziția ocupată în sistemul de priorități.Trebuie identificate și stările subiective
asociate de la nivelul colectivității dar și diversitatea conștientizării problemelor sociale,
deoarece unele grupuri o pot considera ca o problemă în timp ce altele au alte priorități
.Putem conchide că, importanța sau nivelul de centralitate al problemei sociale variază în
funcție de conștii nța diferitelor grupuri.
Pentru analiza prezenței în conștiința colectivă a problemelor sociale se pot utilize:
sondajul de opinie, scalele de atitudine, focus -grupurile,dar se pretează foarte bine și
analizele de conținut.
c) Analiza activității colectivi tății de a face față problemelor sociale , prin studierea
activităților/soluțiilor practicate de obicei în acea colectivitate dar și a eficienței soluțiilor
practicate.
d) Identificarea unor noi soluții la problemele sociale , prin adoptarea unor orientări
constructive.Astfel sociologia își adduce aportul la producerea unor noi soluții dar și la
selectarea lor pentru implementarea și corectarea lor.Toate acestea contribuie la creșterea
capacității colectivităților în înțelegerea și problemelor so ciale dar și de evaluare a soluț iilor
adoptate.

VI.2. Planificarea în rezolvarea problemelor sociale
Planificarea , ca și definiție , în general apare ca un exercițiu de stabilire a obiectivelor
și scopurilor unor acțiuni într -o unitate de timp.
Planificarea urmeazǎ etapei de diagnozǎ și necesitǎ o anumitǎ flexibilitate în cadrul
unui mechanism de revizuire.Ca și timp, aceastǎ etapǎ poate fi îndelungatǎ deoarece
presu pune:
 stabilirea obiectivelor;
 alegerea strategiilor/modelelor de lucru ;
 analiza și propunerea participanților;
 suportul financiar și organizatoric ;
 modalitatea de evaluare.
Procesul de planificare coexistǎ cu cel strategic , fǎrǎ de care intervenția propri u-zisǎ
ar fi haoticǎ și incertǎ în ceea ce privește atingerea scopurilor .În cadrul acestui proces sunt
necesare câteva subetape:
1) evaluarea; deși diagnoza a presupus evaluarea situației problemei sociale ca și
cauzǎ/intensitate/efecte, procesul de planif icare presupune evaluarea situației problemei
sociale în contextual intervenției. Nu se poate intervene fǎrǎ stabilirea exactǎ a etapelor de
intervenție și a prognozelor.
2) negocierea între factorii implicați precum și între instrumentarul de lucru și
punc tele de vedere lansate;
3) selecția, reprezintǎ ultima subetapǎ care fixeazǎ deciziile finale care au fost
determinate de subetapele predecesoare de analizǎ și negociere.

25 Planificarea este consideratǎ o etapǎ administrativǎ care presupune colaborarea unor
persoane avizate în ceea ce privește scopurile și obiectivele propuse. Pe lângǎ specialiștii
planificǎrii, trebuie incluși în planificare și actorii participanți pentru reușita implementǎrii
proiectelor sau intervențiilor.
Pentru selecția membrilor ce urmea zǎ a fi cooptați în procesul de planificare ,
inițiatorii proiectului intervenției trebuie sǎ aibǎ în vedere urmǎtoarele:
 criteriile de selecție pentru beneficiari ;
 stimularea participǎrii beneficiarilor;
 stabilirea competențelor necesare;
 stabilirea factor ilor decizionali și a reprezentanților acțiunilor propuse;
 factorii de influențǎ.
Pentru planificarea soluționǎ rii problemelor sociale , fie cǎ ne referim la nivelul
individual, fie la nivel colectiv, este important ca persoanele afectate de problema socia l sǎ
fie direct implicate prin participare și responsabilizare.
Acest lucru se poate face direct, prin participare și responsabilizare sau indirect , prin
reprezentanți care pot fi investiți cu roluri specific. Este de dorit ca fiecare dintre beneficiari
sǎ participe în mod direct la acțiunile sociale dar poate fi vorba și de imposibilitatea sau
incapacitatea beneficiarilor de a se implica direct, în afara reprezentanților. În oricare dintre
situații, existǎ o responsabilitate moralǎ pentru deciziile luate ș i îndeplinirea rolurilor în
cadrul planificǎrii.
Planificarea poate fi vǎzutǎ ca un exercițiu care ține cont de urmǎtorii factori:
 stabilirea acțiunii pentru rezolvarea problemei sociale;
 domeniul de manifestare și politicile existente;
 stabilirea priorit ǎților în luarea deciziilor;

VI.3. Atribuții ale planificǎrii
-Stabilirea obiectivelor ;
Obiectivele etapei planificǎrii se pot stabili în urma unui proces de diagnozǎ care
poate identifica principalele cauze ale problemei sociale dar și situațiile / factor ii care le
influențeazǎ. Obiectivele care urmeazǎ a fi propuse trebuie sǎ aibǎ corespondent în realitate,
sǎ utilizeze resursele existente și sǎ fie cu un pas înaintea modelelor déjà existente, printr -o
direcție inovatoare.
Obiectivele planificǎrii pot fi s tabilite dupǎ criteriul temporalitǎții. Avem astfel:
 obiective generale, care vizeazǎ o perioadǎ mai lungǎ de timp
 obiective acționale specifice, care sunt obiectivele pe termen scurt și se referǎ la
acțiunile stabilite prin procesul de planificare.
-Stabi lirea strategiilor
În cadrul etapei de planificare, strategiile de lucru trebuie definite și selectate.În
funcție de domeniul de interes, acestea pot fi:
-strategii referitoare la acțiunile ce urmeazǎ a fi realizate;
-strategii care se referǎ la tipul de caz(individual sau colectiv);
-strategii care se referǎ la metodele utilizate pentru atingerea scopului;

26 -Planificarea ,definirea și stabilirea activitǎților
Procesul de planificare necesitǎ rigurozitate, precizie dar și flexibilitate. Dacǎ
rigurozitatea și precizia au în vedere metodele/tehnicile și perioada de lucru, flexibilitatea
ajutǎ în momentele cînd apar factori perturbatori ai acțiunilor, ceea ce ar putea schimba
direcția intervenției/acțiunii.
-Monitorizarea și evaluarea
Aceste atribuții ale pro cesului de planificare se referǎ la stabilirea criteriilor dar și a
metodologiilor de evaluare, atât pe parcursul intervenției/acțiunii cǎt și la finalul acesteia.
Au rolul de a menține adaptarea permanentǎ a contextelor sociale cu acțiunile propuse.
Punct ele tari și punctele slabe ale procesului de planificare
Punctele tari:
-respectarea principiilor colaborǎrii;
-identificarea prioritǎților;
-Identificarea și implicarea resurselor existente;
-capacitatea de adaptare la noile modificǎri sociale.
Punctele slabe:
-riscul de arǎmâne la stadiul de planificare;
-riscul de a se bloca între pre multe obiective;
-riscul de a hiperraționaliza și de a pierde flexibilitatea și implicit capacitatea de adaptare;
-riscul de a utilize o singurǎ metodologie și de a minima liza funcția inovativǎ a planificǎrii;
-riscul de a pierde partenerii sociali;
-riscul de a pierde din vedere scopul acțiunii.

VI.4. Elaborarea strategiilor în rezolvarea problemelor sociale
Conceptul strategie dateazǎ de la vechii greci și fǎcea ref erire la persoanele delegate
pentru organizarea armatei și cu problemele militare. Cumva ,a rǎmas conotația pentru
strategca și șef/lider superior în ceea ce privește planificarea și deciziile implicate. Pentru
tema de fațǎ, termenul strategie s -ar refer i la totalitatea resurselor economice, sociale și
politice menite sǎ dirijeze acțiunile în vederea gǎsirii/realizǎrii unei soluții.
Importanța strategiei în procesul rezolvǎrii problemelor sociale se referǎ la evitarea
riscurilor apǎrute în traseul acționa l.Strategiile sunt formulate în funcție de grupurile țintǎ.
Existǎ trei tipuri de strategii:
-strategii reproductive;
-strategii paleative;
-strategii emancipatoare.
Strategiile reproductive , nu fac referire la eradicarea unor problem sociale ci la
reprezentarea social a problemei sociale pe care o percepe actorul social.Aceastǎ
reprezentare social este susceptibilǎ de a se întipǎri în comportamentul actorilor sociali. Ca
și strategie, își propune mai degrabǎ obiective pentru prevenirea și conștienti zarea unor
problem sociale pentru actorii susceptibili de a o experimenta.
Stategiile paleative, își regǎsesc originile în contextele religioase sau filantropice și se
referǎ în general la intervenții pe termen scurt cu obiective puține și precise.Sunt pot rivite
mai ales situațiilor de crizǎ , de tipul “aici și acum” cu diferența cǎ nu existǎ resurse

27 suficiente pentru rezolvarea problemei sociale pe termen lung și existǎ posibilitatea
reproducerii problemei sociale.
Strategiile emancipatoare , se referǎ la a titudinea avangardistǎ de modificare a
cauzalitǎții problemelor sociale.Se pune accent mai ales pe puterea și resursele actorilor
sociali în reușita rezolvǎrii problemei sociale. Paradoxul constǎ în imposibilitatea actorilor
de a-și formula problemele și m odalitǎțile de depǎșire a acestora .Este o strategie abordatǎ
pe termen lung.

VI.5. Factorii implicați în realizarea strategiilor rezolvǎrii problemelor sociale
În elaborarea st rategiilor este important sǎ ținem cont de caracterul inovativ al
planificǎrii social e. Astfel, este important sǎ definim corespunzǎtor problema socialǎ,
diferențiind -o de altele mai vechi, asemǎnǎtoare și sǎ delimitǎm cât mai concret contextual
producerii problemei sociale. Un rol important în cadrul strategiilor îl are monitorizarea
prin cercetare și acțiune , ceea ce presupune intervenția în concordanțǎ cu rezultatele
obținute prin cercetare.Pe lângǎ acestea este important anticiparea și predicția, ca rezultat al
unei bune analize și cercetǎri.Un factor important în realizarea strategiilo r îl constituie
timpul.Acesta joacǎ un rol esențial în rezolvarea problemelor sociale. Cu cât termenele de
rezolvare ale acțiunilor respect limitele de timp, cu atât etapele de planificare și strategia se
dovedesc afi eficiente.De altfel, strategia joacǎ u n rol important în stabilirea etapelor de
lucru corelate cu valoarea timp – termenele și limitele stabilite în îndeplinirea obiectivelor.
Spațiul este la rândul sǎu un factor implicat în construirea strategiei. Problema socialǎ
nu poate fi conturatǎ decât î n contextual original al spațiului. Pentru etapa elaborǎrii
strategiei se ia în considerare atât spațiul ecologic cât și cel administrativ.
În cadrul strategiei, obiectivele, resursele și rezultatele trebuie sǎ fie într -o relație de
echivalențǎ în ceea ce privește corelarea lor ca grade și intensit ate. La fel de importante
pentr u realizarea unei bune strategii sunt identificarea punctelor slabe și a punctelor forte
care trebuie optimizate cât mai bine.În acest context se face estimarea raportului de forțe
pentru realizarea obiectivelor. O strategie are în vedere , în general contextu l și teritoriul în
care este elaboratǎ.

VII. DIAGNOZĂ, INTERVENȚIE ȘI EVALUARE

VII.1. Designul procedurilor de intervenție
Procesul de construire și de implementare a intervențiilor presupune parcurgerea a patru
etape principale: 1) identificare a problemei; 2) găsirea unei soluții; 3) stabilirea scopurilor
și planificarea intervenției; 4) implementare a propriu -zisă a intervenției.
Pasul 1. Identificarea problemei.
Termenul de evalua re a nevoilor este cel utilizat de regulă pentru a desemna procesul
prin intermediul căruia există sau nu o anumită nevoie de intervenție, sau o problemă (acești
termeni pot fi utilizați în mod alternativ) pentru a garanta dezvoltarea unui anumit program.
Procesul de evaluare a nevoilor poate fi unul informal (atunci când se bazează pe
experiențele personale sau pe discuțiile informale cu cei implicați) sau formal (atunci când

28 are la bază proceduri de cercetare sistematică p entru colectarea datelor relevante pentru
severitatea sau prevalența problemei).
Problemele pot fi identificate prin intermediul unei varietăți de proceduri, cum ar fi
interviurile cu liderii unor grupuri de beneficiari sau anchetele sociologice.
Pasul 2. Identificarea unei soluții .
Pentru a ajunge la soluția optima este important să identificăm factorii responsabili
de apariția problemei. Ni se sugerează să facem distincția între factorii declanșatori (acei
care declanșează apariția problemei) și factorii d e menținere (cei care susțin perpetuarea
problemei și împiedică rezolvarea acesteia).
Distincția între factorii precipitatori și factorii de menținere, ne avertizează
specialiștii, este esențială pentru construirea planurilor de intervenție, deoarece de m ulte ori
factorii care duc la menținerea unei probleme sunt diferiți de cei care au generat -o (spre
exemplu, o persoană a putut ajunge în șomaj din cauza unor dificultăți economice ale
întreprinderii, dar motivul pentru care nu își găsește în continuare de lucru poate fi legat de
lipsa unor abilități personale).
Odată ce au fost identificați factorii cauzali relevanți, următorul pas este acela de a
vedea dacă există programe de intervenție dovedite a fi eficiente pentru rezolvarea acestui
tip de problemă. Astfel de intervenții pot fi utilizate pentru a ghida elaborarea unor soluții
pentru problemele curente.
Soluțiile la probleme trebuie exprimate în ipoteze de intervenție, acestea fiind
formulări de tipul DACĂ -ATUNCI, care sumarizează intervenția (DACĂ) și rezultatele
așteptate (ATUNCI).
Pasul 3. Stabilirea scopurilor și planificarea intervenției.
Odată ce au fost identificate nevoile și o posibilă soluție, menționează Lodzinsky,
Motomura și Schneider, este necesar să fie elaborate activitățile programului, adică
componentele și procedurile specifice ale acestuia. Un moment important în acest sens este
stabilirea scopurilor și a obiectivelor.
Scopurile se referă la rezultatele finale sau pe termen lung pe care sperăm să le
obținem prin intermediul intervenți ei. Spre exemplu, scopul unui program împotriva
abuzului de substanțe, ar fi acela să îi ajute pe oameni să se abțină de la consumul de alcool
sau de la alte droguri.
Obiectivele, menționează aceeași cercetători, se referă la modificările pe termen scurt
(din timpul sau imediat de după intervenție) și schimbările pe termen mediu (1 sau 2 luni
mai târziu) care apar ca și rezultat al intervenției și care sunt necesare pentru atingerea
scopurilor programului.
Este important de reținut faptul că scopurile se re feră la rezultate, în timp ce
obiectivele se referă la mijloacele sau pașii prin intermediul cărora sunt atinse scopurile.
Dacă de pildă scopul programului este acela de a -i face pe participanții cu abuz de
substanțe nocive să rămână abstinenți, un obiecti v ar putea fi acela de a -i face să înțeleagă
motivațiile pentru care consumă droguri în primul rând.
Odată ce au fost stabilite scopurile și obiectivele, pasul următor în planificarea
intervenției este acela de a determina activitățile propriu zise ale pro gramului. Pentru ca
participanții să își înțeleagă motivațiile pentru care consumă droguri (obiectiv al

29 intervenției), ei ar putea primi un anumit număr de ședințe de consiliere individuală cu un
profesionist (activitate în cadrul intervenției).
În acest c ontext, extrem de important este modelul logic al programului. Acesta,
după cum arată Lodzinsky, Motomura și Schneider, reprezintă o explicație, sau o schiță a
felului în care considerăm că activitățile propuse în program vor duce la atingerea
obiectivel or acestuia, iar apoi a modului în care obiectivele contribuie din punct de vedere
logic și operațional la atingerea scopurilor programului. (Lodzinsky, A., Motomura S., M.,
Schneider, 2005, pp. 58 -59).
Pasul 4. Implementarea intervenției.
Termenul de impl ementare se referă la procesul propriu zis de punere în practică a
activităților programului. În funcție de gradul de complexitate al intervenției (dat de factori
cum sunt mărimea sau structura acesteia), printre detaliile practice se regăsesc:
1) asigurar ea unei locații adecvate;
2) angajarea și instruirea optimă a membrilor echipei;
3) descrierea sarcinilor;
4) descrierea metodelor de evaluare a performanțelor;
5) planifica rea strategiilor promoționale;
6) construirea protocoalelor de raport.

VII.2. Evalua rea programelor de intervenție
Un plan de intervenție bun, remarcă Lodzinsky, Motomura și Schneider, include
obligatoriu și planificarea evaluării programului. O dovadă a importanței evaluării
intervențiilor, consideră autorii citați, o reprezintă existenț a unui domeniu separat în
științele sociale, și anume cercetarea evaluativă (sau evaluarea programelor) După
Lodzinsky, Motomura și Schneider, există mai multe motive pentru care intervențiile
programate ar trebui evaluate:
1) motivația științifică, în tra diția celor afirmate de către Lewin care considera că
orice aplicație trebuie să fie ghidată de lucrările teoretice și trebuie, mai apoi, să contribuie
la dezvoltarea teoriei;
2) motivația etică, responsabilii programelor având obligația de a verifica dacă
beneficiarii acesteia au primit într -adevăr foloasele preconizate și dacă nu au avut cumva de
suferit unele consecințe negative neintenționate;
3) motivația financiară, care impune responsabilități precise;
4) motivația dezvoltării ulterioare a programelo r. (Lodzinsky, A., Motomura S., M.,
Schneider, 2005, p. 60).
Lodzinsky, Motomura și Schneider, inventariază și patru cauze posibile pentrueșecul
unui program:
1) fundamentarea teoretică ar putea fi inadecvată sau trebuirevăzută;
2) este posibil ca programu l să nu fie implementat așa cum a fost planificat, în ciuda
unei fundamentări teoretice și empirice solide;
3) un program poate eșua din cauza apariției ostilității subiecților care -și simt
amenințat sentimentul de libertate personală;

30 4) incompatibilitate a dintre designul programului și contextul cultural în care este
aplicat, cum ar fi cazul unor programe de prevenție a SIDA care promovau, printre altele
practicarea sexului protejat, fără să fi avut în vedere că în unele societăți mai tradiționale
este valorizată puternic ideea de a avea copii și descurajează utilizarea contraceptivelor.
(Lodzinsky, A., Motomura S., M., Schneider, 2005, 61 -62).
Pentru evaluarea eficienței unui program de intervenție, remarcă Lodzinsky,
Motomura și Schneider, există două ti puri de evaluarea a programelor:
1) evaluare de proces și
2) evaluare de rezultat.
Evaluarea de proces, explică specialiștii, se întreprinde pentru a determina dacă
programul a cuprins populația sa țintă (așa cum a fost aceasta identificată în ipoteza de
cercetare) și dacă activitățile acestuia (așa cum apăreau el în modelul logic al programului)
au fost implementate în maniera prescrisă.
Evaluarea de rezultat se derulează, de regulă, după ce a fost desfășurată cea de
proces. Acest tip de evaluare apreciază î n ce măsură au fost îndeplinite obiectivele
programului (așa cum apar ele în modelul logic) și, atunci când este mai comprehensivă,
caută să aprecieze modul în care au fost atinse scopurile acestuia.
Pe scurt, scopul evaluării de rezultat este de a determi na dacă a apărut sau nu
optimizarea pe care am prognozat -o cu privire la funcționarea celor care au primit
programul. (Lodzinsky, Motomura, Schneider, 2005, pp. 61 -63).
Pentru Sullivan, evaluarea programelor (program evaluation) reprezintă: observația
sistematică desfășurată pentru a evalua dacă un program sau o practică socială își
atinge scopurile. Aceste evaluări, consideră Sullivan, sunt o modalitate de a stabili dacă
investiția societății în astfel de programe este justificată și înțeleaptă.
Un exemplu , după autorul menționat, ar fi un program de prevenire a delincvenței
care încearcă să -i țină pe tineri la școală, să le ofere anumite aptitudini de muncă și să le
crească stima de sine, toate acestea concomitent. În alte cazuri, o evaluare se poate limit a la
o singură practică socială care nu face parte dintr -un program amplu, cum ar fi de exemplu
asigurarea asistenței financiare pentru a reduce recidivismul (Sullivan, 1992, p. 141).
Conform lui Sullivan, evaluarea programelor se concentrează, de obicei, pe una sau
mai multe din următoarele probleme:
1) Designul programului și planificarea: sunt obiectivele programului clar definite?
Se bazează programul pe cunoștințe existente ale științei sociale despre comportamentul
uman social? Este programul astfel c onceput încât să poată atinge obiectivele propuse?;
2. Monitorizarea programului: Cât de bine se desfășoară programul? Îi ajută
serviciile sau resursele programului pe cei pentru care a fost implementat?;
3) Evaluarea rezultatelor: Realizează programul cee a ce și -a propus în termeni de
rezultate? Există rezultate neașteptate, fie ele benefice sau dăunătoare?
4) Eficiența economică: Cât de mult costă programul? Merită costurile? Ar putea fi
făcut mai eficient din punct de vedere economic? (Sullivan, 1992, p. 142).
Evaluarea programelor, apreciază Sullivan, ca și orice cercetare, tinde către
obiectivitate, validitate și încredere și utilizează designuri de cercetare științifică. Evaluarea
rezultatelor, de exemplu, implică o analiză cauzală, cu inputurile progr amului ca și variabile

31 dependente. Într -un program de instruire, exemplifică Sullivan, inputurile programului pot
fi instruirile despre cum să te îmbraci și să te prezinți la un interviu pentru un loc de muncă
sau cum să pregătești un curriculum vitae, la fel ca și instruirile pentru anumite competențe
de muncă. Obiectivele programului pot fi obținerea unui loc de muncă sau pregătirea ca
membru permanent al forței de muncă. În cele mai multe cazuri, observă Sullivan, pentru
evaluarea programelor va fi utili zat un experiment de teren. Cu alte cuvinte, se va urmări
felul în care se desfășoară efectiv programul. (Sullivan, 1992, pp. 142 -143).
Colectarea datelor în evaluarea programelor este realizată de obicei prin anchete,
interviuri, focus grupuri sau utilizâ nd înregistrările organizațiilor. Anumite metode
calitative, cum ar fi observarea participativă, sunt mai puțin folosite, însă ele au utilitate
atunci când se solicită date calitative. (Sullivan, 1992, p. 143).
O problemă critică a evaluării, reține Sulliv an, este determinarea măsurii în care un
program sau o practică pot fi evaluate în condiții de validitate și este numită stabilirea
posibilității de evaluare (evaluability assessment).
Un aspect al acestei estimări este determinarea obiectivelor programu lui și a
posibilității de măsurarea a atingerii lor. Poate părea surprinzător, însă adesea programele
sunt stabilite și se desfășoară fără o delimitare clară a rezultatelor așteptate. În alte cazuri,
obiectivele programului sunt atât de vaste încât sunt e fectiv inutile ca și criterii de evaluare.
De exemplu, obiectivul de eliminare a sărăciei este atât de vast încât este improbabil
ca un program să -l poată atinge. Sau obiectivul de îmbunătățire a funcționării familiei este
atât de vag prin faptul că poate include o mulțime de aspecte. Deci, evaluatorii, încep să
lucreze, de obicei, cu administratorii programelor pentru a li se specifica obiectivele
programelor și ale practicilor cât mai concret posibil. Este foarte important ca obiectivele să
fie clare, sp ecifice și măsurabile” (Sullivan, 1992, p. 143).
Următorul pas în stabilirea posibilității de evaluare, scrie Sullivan, este identificarea
unei legături între inputurile programului sau activitățile sale și obiective. Este nevoie de o
specificare a activi tăților care vor produce un rezultat particular. Acest pas este important
deoarece, de obicei, programele realizează mai multe lucruri în același timp. Un asistent
social dintr -o școală generală, de exemplu, va face probabil următoarele: o consiliere față în
față cu elevii, va sfătui profesorii despre cum să trateze problemele elevilor, se va întâlni cu
părinții pentru a discuta despre problemele copiilor lor, îi va pune pe părinți în legătură cu
agenții specializate care le pot oferi asistență și le vorbeș te grupurilor de profesori despre
cum să identifice problemele.
Rezultatele așteptate ale unui astfel de program de asistență socială poate include
obiective cum ar fi creșterea încrederii în sine a elevilor, creșterea performanței școlare,
diminuarea pro blemelor de comportament, rate mai scăzute de delincvență, o mai bună
implicare a părinților în problemele școlare. Ideea de bază este aceea că un program ar
trebui să fie în măsură să specifice că fiecare input va avea un rezultat specific și, în plus, să
fie bazat pe o teorie validată. (Sullivan, 1992, pp. 143 -144).
O altă precizare extrem de importantă alui Sullivan este următoarea: „Ținând cont de
importanța obiectivelor clare, a inputurilor, a legăturilor dintre acestea, evaluarea
programelor este mult mai ușoară și mai validă atunci când programele sunt concepute

32 luând în considerare evaluarea. În realitate este ideal ca specialiștii evaluatori să participle
la proiectarea programelor, lucru care adesea se și întâmplă.” (Sullivan, 1992, 145).

VII.3. Cuan tificarea programelor de intervenție
Pentru Sullivan, măsurarea este la fel de importantă în cercetarea de evaluare, la fel
ca în orice alt tip de cercetare. Însă, în cercetarea de evaluare, cercetătorii nu au aceeași
libertate ca și în cercetarea de bază. Decizia asupra ceea ce se măsoară și cum se măsoară
poate fi limitată de faptul că inputurile și obiectivele, care sunt variabilele independente și
dependente ale cercetării, sunt de obicei stabilite de managerii de program sau de alte
persoane de decizie . Odată ce programul a fost stabilit și implementat, cercetătorii trebuie să
lucreze cu aceste inputuri și obiective, chiar dacă ei ar fi preferat altele. Există o oarecare
flexibilitate în operaționalizarea definițiilor utilizate, însă nu se mai pot face schimbări
teoretice sau conceptuale majore, chiar dacă acestea ar garanta îmbunătățirea evaluării.
Acesta este un alt motiv pentru care cercetătorii aplicanți trebuie să participe la proiectarea
programelor. (Sullivan, 1992, 145).
O altă dificultate este d ată de faptul că într -un program pot fi întâlnite obiective pe
termen lung și obiective pe termen scurt. După cum observă Sullivan, evaluarea măsoară
deseori mai mult obiectivele pe termen scurt, care sunt mai apropiate de momentul acțiunii
inputurilor și care reflectă rezultate intermediare care se presupune că este necesar să fie
obținute înainte de obiectivele îndepărtate. (Sullivan, p. 146).
O problemă specială, o reprezintă obiectul măsurării, adică dacă trebuie măsurate
atitudinile sau comportamentele . După cum observă Sullivan, cel mai frecvent este
preferată măsurarea comportamentelor, considerată în general mai validă și mai de
încredere decât cea a atitudinilor. (Sullivan, 1992, p. 146).
Cercetarea de evaluare a programelor, constată Sullivan, este orientată în mod
explicit atât spre documentarea privind funcționarea și utilitatea unui program sau spre
sugestii privind domenii în care programul nu își atinge obiectivele și ar trebuie schimbate
sau abandonate. Dar, observă Sullivan, de obicei, decizi a privind destinația rezultatelor
evaluării programului nu îi aparține cercetătorului. Finanțatorii, managerii de programe sau
politicienii pot fi cei care au autoritatea efectivă de a schimba un program. Uneori,
programul nu funcționează. Oricum, evaluato rii programelor au responsabilitatea
profesională de a pregăti o evaluare științifică și validă și un raport complet și obiectiv al
rezultatelor, fără să pună programul sau managerii lui într -o lumină pozitivă sau negativă.
În unele cazuri, cercetăt orilor li se poate interzice prin contract să publice rezultatele.
(Sullivan, 1992, p. 147).

33
BIBLIOGRAFIE:
-Buzducea, Doru, (2009), Sisteme modern e de asistențǎ social ǎ, Ed. Polirom, Iași;
-Krogsrud M.,K. , O”Melia,M., DuBois,B. (2006),”Practica asistenței sociale ”,Ed.
Polirom,Iași;
– Lodzinsky, A., Motomura S., M., Schneider, F. W. (2005), „Intervention and evaluation”,
în Schneider, F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied Social Psychology.
Understanding and Addressing Social and Practical Probl ems, Thousand Oaks, London,
New Dehli, Sage Publications, Inc., pp. 55 -74.
-Mărginean, I.,2000,”Economia politicilor sociale”, Ars Docendi, București;
– Mihalache, N. (2010), Diagnoza si soluționarea problemelor sociale , Universitatea “Al. I.
Cuza” Iasi.
-Mills, C.Wright,1975,”Imaginația sociologică”,Ed.Politică,București;
-Muntean,Ana,Sagebiel,Juliane ,2007, „Practici în asistența socială”, Editura Polirom,Iași;
-Pop, Luana -Miruna,(coord),2002,”Dicționar de politici sociale”, Editura Expert, București;
-Preda, M. , 2002,”Politica socială românească între sărăcie și globalizare” Ed.Polirom, Iași;
– Schneider W., F., Gruman A., J. și Coutts M., L. (2005), „Applied Social Psychology”, în
Schneider, F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied Social Ps ychology.
Understanding and Addressing Social and Practical Problems , Thousand Oaks, London,
New Dehli, Sage Publications, Inc
– Sullivan, T. J., (1992), Applied Sociology. Research and Critical Thinking , Macmillian
Inc., New York.
-Zamfir,C.,Stoica,Laura,(2006),”O nouă provocare: Dezvoltarea socială”,Editura Polirom,
Iași;
-Zamfir ,E.,(coord.)2002, Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, Ed.Expert,
București;
-Zamfir,Elena,Preda,M.,(coord)2002, Diagnoza problemelor sociale comunitare”,
Ed.Expert, București; -www.ilo.org./ciaris.ro
-Zamfir, C.(coord),1999, Politici soci ale în România în 1990 -1998,Ed.E xpert, București;
-Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord),1993, Dicționar de sociologie, Ed.Babel, București
-Zamfir, C.,1977,”Strategii ale dezvoltării sociale”, Ed.Politică, București(vol.X din
colecția “Teorie și metodă în științele sociale);