Explicarea și discutarea acestei propoziții a lui Durkheim: [607422]

1
Jules Monnerot
Explicarea și discutarea acestei propoziții a lui Durkheim:
„Prima și cea mai importantă regulă este de a considera faptele sociale ca lucruri” .
Pentru a înțelege sensul exact al acestei celebre propoziții, este bine s-o situăm și s-o datăm. Este
prima dintre regulile metodei sociologice a lui Durkheim. Or, care este scopul pe care Durkheim
și-l propune încercând să determine regulile metodei sociologice? Este acela de a face ca
sociologia să iasă din stadiul pre-științific, să ajute la constituirea ei ca știință care să se distingă
de speculația filosofică ca și de științele naturale. De altfel, pentru Durkheim, sociologia este o
știință naturală. Omul nu este o monadă în univers.
Care este atunci demersul propriu gândirii lui Durkheim? Este de a se îndrepta spre științele deja
constituite și de a împrumuta modelul a ceea ce ar trebui să fie o metodă științifică. Dacă situăm
și datăm propoziția lui Durkheim pe care trebuie s-o examinăm, dacă o supunem unui examen
istoric, reperăm în primele opere ale lui Durkheim (este adevărat pentru teza sa asupra Diviziunii
muncii sociale , ca și pentru Regulile metodei ) această idee implicită că sociologia trebuie să fie
științifică; ea trebuie deci, pentru Durkheim, să se supună, în ceea ce privește metodele, școlii
științelor deja constituite.
Dar de ce trebuie ca ea să se inspire din biologie și deloc, de exemplu, din matematică, sau din
părțile cele mai matematizate ale fizicii? La această întrebare există două răspunsuri care de
altfel se suprapun:
Pe de o parte generația filosofică a lui Durkheim era foarte sensibilă la teoria lui Herbert
Spencer, care fundamenta știința societăților, și viziunea pe care o avea despre om, pe o
interpretare a evoluționismului biologic – ipoteză foarte în vogă la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Pe de altă parte Durkheim suferise profund influența lui Auguste Comte. Ne amintim de
clasificarea științelor făcută de Auguste Comte: matematica, fizica, chimia, biologia, sociologia;
această ordine a abstractizării descrescătoare este de asemenea, după Comte, ordinea în care ele
trebuie să se constituie din punct de vedere istoric. Or, biologia, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, tocmai avusese acces la statutul de știință. Era deci rândul sociologiei, care o urma în
tabloul lui Comte (căci Comte nu acordă un loc separat psihologiei).
Dacă vom compara științele matematice cu cele naturale, ce anume le caracterizează pe acestea
din urmă? Este vorba despre faptul, contrar disciplinelor care au ca obiect spiritul uman, și care
la sfârșitul secolului al XIX-lea încă nu se deosebesc bine de filosofie, că aceste științe, cele
naturale, au ca obiect ceva exterior omului. Ele au ca obiect niște lucruri. Observatorul se
plasează în fața fenomenului observat pe care îl numește lucru pentru a fixa această exterioritate
reciprocă, care este cea mai bună garanție împotriva imixtiunii subiectivității în observație, în
munca observatorului. Am putea deci reconstitui astfel demersul fundamental al lui Durkheim:

2
Pentru a fundamenta sociologia în calitate de știință trebuie să tratăm faptele sociale care îi sunt
obiect în maniera cea mai științific posibilă. În ce anume constă maniera cea mai științific
posibilă? Ea constă, răspunde implicit Durkheim, în a face ca în biologie, anume a trata faptele
de studiat ca pe niște lucruri.
Ce semnifică exact: a trata faptele sociale ca pe niște lucruri? Înseamnă, spune Durkheim, a le
„detașa de subiecții conștienți care și le reprezintă”. Ce înțelege el prin aceasta? Durkheim a dat
mai multe exemplu în lucrările sale, ca și discipolii săi.
Spre exemplu, în studiul științific al religiilor, înseamnă a nu lua în considerare credințele
subiective ale credincioșilor, ci a face un studiu obiectiv al riturilor religiei respective; a se
întreba care este funcția riturilor (astfel, Hubert și Mauss au studiat natura și funcția sacrificiului,
adică a riturilor sacrificiale, în religia vedică); a nu considera sentimentul pe care îl au persoanele
într-o societate despre drept, ci a considera dreptul din afară, ca sumă de instituții obiective și a
se întreba care este funcția socială a normelor juridice, a le considera ca organe ale acestei funcții
și astfel a le găsi o semnificație care nu poate fi redusă la nicio stare a conștiinței particulare a
individului particular.
Acest punct de vedere a adus mari servicii sociologiei. El era indispensabil. Dar este el oare
suficient? Ar fi fost suficient dacă studiul sociologic al religiei putea să se reducă la studiul
riturilor și dacă studiul sociologic al dreptului putea să se reducă la studiul corpusului juridic.
Dar sare în ochi faptul că acest punct de vedere maschează două realități, pe care este bine să le
punem între paranteze, ca metodă, adică să le ignorăm provizoriu pentru rațiuni metodologice,
dar la care suntem conduși din nou mai devreme sau mai târziu.
Aceste două realități sunt conexe:
Omul este subiectul dreptului și al religiei. El are o atitudine psihologică față de riturile religiei
sale și corpusul legilor existente. Această atitudine este supusă variației. Un rit și o lege pot
rămâne aceleași, dar semnificația lor se poate schimba. Când Durkheim publica Regulile metodei
sociologice , Charles Andler, într-un articol din „Revue de Métaphysique et de Morale”, emitea o
îndoială formală: sociologia este ea posibilă fără psihologie și fără istorie? Caracteristica
diferențială a ființei-om (a Dasein-ului, cum spune Heidegger) este istoricitatea, așa-numita
Geschichtlichkeit . Omul este ființa al cărei țesut însuși este timpul, ceea ce înseamnă că aceleași
fapte își schimbă semnificația penntru el. Pentru a trata faptele sociale ca lucruri, trebuie, cum
spune Husserl, să punem între paranteze această istoricitate. O atare operație, bine înțeles, este
legitimă și necesară. Știința însăși are acest preț. Dar această operație trebuie să fie conștientă de
ea însăși. Înseamnă că istoricitatea omului în realitate nefiind între paranteze, cunoașterea la care
ajungem prin această punere între paranteze este o cunoaștere limitată, ipotetică și condițională.
Trebuie să știm s-o corectăm discret prin coordonate de situare și dată, analoage precauțiilor
metodologice pe care le ia fizica când spune: „în aceleași condiții de temperatură și presiune” și
„toate celelalte lucruri fiind egale”. Eroarea de metodă care îl pândește pe cercetătorul înclinat să

3
uite aceste precauții constă în a confunda o restricție de ordin metodologic cu o realitate
substanțială, a hipostazia această precauție de metodă, în a lua rezultate ipotetice, condiționate și
limitate drept adevăruri în fapt identice celor pe care le avem în geologie sau în arheologie, de
exemplu atunci când datăm straturile geologice cu ajutorul radioactivității carbonului 14. Aici,
ajungem la rezultate riguroase în ce privește cronologia straturilor. Pe scurt, nu este o bună
metodă aceea de a trata faptele sociale ca lucruri decât dacă nu uităm că ele nu sunt lucruri.
Ce înseamnă într-adevăr să tratăm faptele sociale ca pe lucruri? Înseamnă să punem între
paranteze toate aspectele faptelor sociale prin care ele nu sunt lucruri. Dar această restricție
voluntară a câmpului vizual al observatorului devine o limitare involuntară, pe scurt, basculează
dinspre adevăr spre eroare dacă sociologul, în loc de a trata ca lucruri faptele sociale care nu sunt
așa ceva, le confundă cu niște lucruri.
Am putea spune, pentru a apela la expresia comodă a lui Husserl, că fiecare obiect al științei are
un mod propriu de a se arăta. Așa cum am spus, există o pluralitate și o diversitate ireductibilă a
modurilor proprii de a se arăta: „Nimic altceva nu este ca masa, nu există decât un mod propriu
de a se arăta și de a fi înțeles ca cel al mesei”.
Dar trebuie mers mai departe. Despre fiecare dintre marile diviziuni ale științei putem spune că
în cadrul ei fiecărui mod propriu al obiectului de a se vădi îi corespunde un mod propriu al
spiritului de a-l înțelege. Modul de cunoaștere care atinge adevărul în matematică este ireductibil
la modul de cunoaștere care atinge adevărul în filologie, sau în istorie.
În realitate, a trata faptele sociale ca lucruri este o regulă de metodă analoagă celei căreia îi
datorăm psihologia behavioristă. A studia conduita umană ca și cum conștiința nu ar exista ne
poate învăța multe lucruri. Cu condiția să nu sfârșim prin a crede că nu există conștiință, și astfel
să confundăm psihologia cu fiziologia.
La ce se rezumă dezbaterea?
Durkheim a înțeles să trateze științific faptele sociale și acest scop este și al nostru, dar luând în
considerare mijlocul de a le trata științific, el a confundat două propoziții care nu trebuie
confundate:
1 A trata faptele sociale științific.
2 A trata faptele sociale ca lucruri.
Acestei propoziții a lui Durkheim îi putem aplica maxima lui Leibniz și să spunem că ea este
adevărată prin ceea ce afirmă și falsă prin ceea ce neagă. Durkheim are dreptate: trebuie într-
adevăr ca faptele sociale să fie tratate științific dacă vrem:
1 Să le cunoaștem

4
2 Să acționăm asupra realului prin această cunoaștere ( Naturae non imperatur nisi parendo1).
Dar această propoziție: „a trata faptele sociale ca lucruri” conține implicit un element negativ și
chiar negator în sensul lui Leibniz. Ea pare să nege că există mijloace de a trata științific faptele
sociale altele decât de a le trata ca lucruri, și acesta este sensul unei alte reguli a metodei
sociologice pe care o numim regula specificității faptelor sociale. Durkheim o enunță astfel:
„Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale antecedente și nu
printre stările conștiinței individuale”. Există aici într-adevăr o veritabilă infracțiune față de
regula determinismului care domină toate științele experimentale. Dacă căutăm adevărul, nu
putem să interzicem din prejudecată să-l găsim într-o anumită direcție. A afirma așa cum face
Durkheim că există un determinism propriu sociologic, diferit de determinismul psihologic,
înseamnă a ne asuma riscul de a rupe arbitrar alte anumite serii cauzale, a le lega arbitrar între ele
eliminând altele. Această operațiune de selecție nu este conformă cu canoanele științifice,
rezultatul neputând fi științific, ci acel gen de operă de artă pe care o numim sistem filosofic.
Când un fenomen merită numele de social, de exemplu un mit, o modă, și spunem că este un
fenomen social, lucrul acesta nu înseamnă că originea acestui fenomen nu se poate găsi „într-o
stare a conștiinței individuale”, ci vrea să spună că acest mit sau această conduită nu este un fapt
social în virtutea acestui antecedent, ci că nu devine un fapt social decât pentru că nu se închide
în conștiința individuală: o aberație individuală care depășește limitele individuale, prin
facilitățile pe care le oferă afectivităților unei epoci sau unui loc, devine contagioasă și nu mai
este „o stare a conștiinței individuale”, ci „faptul social” cunoscut în mod obișnuit sub numele de
ideologie. Faptul că un mit, o epopee, sunt fapte sociale nu dovedește că nu au un autor
individual, ci doar că identitatea acestui autor individual nu contează la statutul lor de fapte
sociale. Ceea ce contează este într-adevăr – aici Durkheim are dreptate – funcția pe care acest
mit o are pentru un grup.
Dacă studiem faptele sociale, nu trebuie să ne interzicem să căutăm factorii determinanți ai lor în
nicio direcție.
Propoziția lui Durkheim este deci adevărată dacă ne amintim că nu poate fi vorba decât de un
adevăr relativ și condiționat și dacă nu uităm acele condiții. În caz contrar, ea nu mai este decât
acel gen de adevăruri pe care Spinoza le numea erori („Eroarea este un adevăr mai mic”).
Concepția pe care o avem astăzi despre sociologie și care este caracteristică epocii noastre, așa
cum cea a lui Durkheim era la sfârșitul secolului al XIX-lea, clarifică, și, după noi, justifică,
analiza pe care am făcut-o acestei celebre propoziții.
Noi nu credem că sociologia ar trebui să excludă celelalte științe despre om, ci dimpotrivă, „ceea
ce face ca cineva să fie sociolog este mai puțin subiectul pe care-l studiază, cât genul de interes
care-l mână” (Monnerot). Sociologia nu delimitează o categorie de fapte ireductibile la altele. Ea
constă mai degrabă în punctul de vedere după care pot fi studiate clase de fapte, care în calitate

1 Nimeni nu poate controla natura decât ținând cont de ea (lat.).

5
de fapte specifice pot ține de disciplinele cele mai diverse, de exemplu: demografia, etnologia,
economia, istoria, istoria comparată a reprezentărilor umane, psihologia etc…. etc. Iar această
diversitate de fapte care au modul lor propriu de a se releva antrenează un pluralism necesar. Nu
există una, ci mai multe metode sociologice, pentru că „natura obiectului impue maniera în care
trebuie abordat” (Monnerot). Unitatea sociologiei nu vine din natura uniformă a obiectului său,
ci din natura interesului pe care-l are sociologul – care de exemplu nu studiază fapte pentru
motivul adevărului istoric al acestora (nu-i ajunge să știe că în cutare loc s-a petrecut cutare
eveniment, ba chiar nu-l interesează acet lucru), ci pentru semnificația lor în raport cu alt lucru.
Ceea ce face ca sociologia să pună la contribuție un mare număr de metode cu totul diferite de
cele ale științelor naturii de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astăzi, calculul probabilităților
servește nu numai previziunilor demografice, ci tuturor tipurilor de previziuni și evaluări. Se
trasează grafice din care se pot extrage cunoaștere și previziune. În economie, putem stabili
veniturile medii ale tuturor categoriilor unei populații și putem studia variația corelativă a acestor
resurse cu un anume număr de factori. Este suficient să alegem bine acești factori, să luăm indici
de reper bine aleși și să nu le cerem că semnifice mai mult sau mai puțin decât pot s-o facă.
În știința politică, metode noi, cum ar fi „analiza de conținut”, care se înrudește cu studiile
stilistice ale filologilor, sau anchetele de opinie publică care pot aduce elemente de apreciere
foarte valabile dacă știm să le întrebuințăm, pot permite un studiu experimental al opiniilor
necesare unei politici în cunoștință de cauză.
Majoritatea rezultatelor pe care le atinge sociologia astăzi nu sunt de tipul cercetării substanțiale
a cauzelor unui efect. Sunt adesea relații constante între fenomene ce variază corelativ (de
exemplu: criminalitate și șomaj, tulburări mentale și urbanizare, tulburări mentale și război etc.).
Aceste rezultate nu pot pretinde la adevăruri absolute, ci la aflarea unor „uniformități”, a unor
„regularități tendențiale” care sunt susceptibile de a fi interpretate în mai multe moduri, care nu
exclud nicio informație în plus, și care pot fi modificate apoi. Sunt cunoștințe relative, limitate și
condiționate, care nu sunt cunoștințe decât dacă avem conștiința acestui caracter relativ, limitat și
condiționat. Altfel, sunt erori. Sociologia care se plasează sub semnul probabilității și unde rolul
calculului probabilităților nu încetează de a crește, nu vizează decât o cunoaștere eficace și
limitată. Nu este în niciun caz o descriere a ființei în adevărul său. Ea nu este utilă decât dacă nu
uităm relativitatea sa. Aceste cunoștințe pot fi nocive atunci când sunt hipostaziate în ideologie,
când se tinde să li se dea mai mult decât pot ele să ducă.
Scopurile pe care le vizează sociologia nu sunt adesea decât opțiuni probabilistice asupra
conduitei viitoare a omului, destinate să clarifice acțiunea celor al căror scop este, cum spune
Nietzsche, să facă să prospere planta „om”. În definitiv, este vorba despre cunoașterea celui ce
nu este un lucru. Sociologia nu trebuie să se înșele, atunci când stabilește regularități sau legi
„tendențiale”, că omul a fost până acum animalul care a inversat tendința, cel care nu poate să
prezică propriile sale descoperiri.

6

Eroarea – nobilă – a lui Durkheim vine din aceea că a crezut că găsește în sociologie un răspuns
la exigența sa filosofică a adevărului absolut, în timp ce, de fapt, acest răspuns nu se putea defel
găsi în cadrul acestei discipline.

Trad. C. P.