Beatrice Licenta Final (1) [607333]

Licență

Beatrice Licenta Final (1) [607333]

Byadmin ianuarie 1, 2024

1 INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………………………. 2 Motivația, importanța și metodologia cercetării ……………………………………………………………………… 3 Capitolul 1: Profitul, formele profitului si modul de determinare …………………………………………… 4 1.1.Conținutul și rolul profitului la nivelul societății ……………………………………………………………….. 4 1.2.Previziunea profitului ……………………………………………………………………………………………………. 7 1.3. Rezultatul exercițiului financiar ……………………………………………………………………………………. 14 Capitolul 2. Performanța entităților economice …………………………………………………………………. 23 2.1 Conceptul de performanță ……………………………………………………………………………………… 23 2.2 Tipologia performanței ………………………………………………………………………………………….. 24 2.3 Evaluare performanței – element al managementului performanței ……………………………. 27 2.4 Indicatori utilizați pentru aprecierea performanței financiare …………………………………….. 29 2.4.1 Analiza de ansamblu a performantelor financiare ………………………………………………. 29 2.4.2 Analiza ratelor de profitabilitate ………………………………………………………………………. 32 Capitolul 3: Evaluarea performanțelor financiare la Electrica SA și Transelectrica S.A. ………….. 35 3.1 Prezentarea companiilor …………………………………………………………………………………………. 35 3.1.1 Transelectrica ………………………………………………………………………………………………… 35 3.1.2 Electrica ………………………………………………………………………………………………………… 38 3.2 Analiza performanțelor financiare ……………………………………………………………………………. 40 3.2.1 Analiza de ansamblu a performanțelor financiare ……………………………………………….. 41 3.2.2 Analiza ratelor de profitabilitate ……………………………………………………………………….. 43 3.2.3 Analiza ratelor de rentabilitate …………………………………………………………………………. 45 3.3 Analiza riscului de faliment …………………………………………………………………………………….. 48 CONCLUZII ………………………………………………………………………………………………………………………….. 50 Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………………………. 51

2 INTRODUCERE În zilele noastre, performanța la nivel mondial capătă o valoare și o importanță din ce în ce mai mare, mai ales având în vedere concurența intensă la fiecare nivel de piață. Legea concurenței guvernează orice activitate realizată, astfel cei mai slabi, fără capacitatea de adaptabilitate sunt scoși din competiție, iar, schimbările economice, sociale și de mediu, au condus, la nivel global, la schimbarea modului de gândire și desfășurare a activităților economice globale. În prezent, performanța joacă un rol fundamental în supraviețuirea entităților pe piață, entități care se află într-o adaptare permanentă la cerințele pieței prin implementarea unor strategii de management noi și de succes. Aceste strategii trebuie să facă față elementelor specifice economiei contemporane, ceea ce înseamnă un mediu competitiv, instabil și turbulent și, în aceste condiții, viabilitatea agenților economici nu poate fi atinsă fără a vorbi despre performanță. Entitățile economice moderne trebuie să facă față cerințelor noii economii globale, cum ar fi crizele economice globale, liberalizarea economică, ritmul alert al concurenței, astfel încât acestea să poată să își atingă obiectivele prestabilite, obținând maximul de efecte cu minimul de efort, dar în același timp, nu ar trebui să neglijeze factorii sociali și de mediu, direct sau indirect implicati în desfășurarea activității. În condițiile unui mediu mai puțin stabil, entitățile trebuie să fie capabile să ia decizile strategice necesare pentru a menține un echilibru și pentru a fi capabil să abordeze și să pună în aplicare strategiile pentru viitor. Dezvoltarea durabilă și globalizarea setează noi standarde de performanță, standarde care depășesc sfera economicului, atât pentru multinaționle cât și pentru companii cu piață de desfacere internă. Astfel de standarde trebuie integrate în strategiile corporative pentru a asigura sustenabilitatea activitaților și pentru de armonizarea obiectivelor economice, sociale și de mediu.

3 Motivația, importanța și metodologia cercetării Nu putem aduce în discuție competitivitatea unei entități, în condițiile unui mediu turbulent, fluctuant și mai ales competitiv, fără a vorbi despre performanță. Această abordare științifică a pornit de la premisa că orice entitate economică are ca scop obținerea performanței în desfășurarea activității. Astfel, în primul capitol am încercat să pătrundem în problema definirii conceptului de performanță, pornind de la începuturile sale până în prezent, urmărind evoluția acestui concept de la definirea în funcție de o serie de criterii, cum ar fi: profitabilitate, productivitate, flexibilitate, adaptabilitate, creștere, la definirea acesteia ca nivelul de realizare a obiectivelor organizaționale, ca o funcție între productivitatea și eficacitatea agentului economic, la abordarea contemporană și crearea de valoare. În prezent conceptul de performanță a evoluat spre o abordare globală incluzând aspecte financiare cât și aspecte non-financiare, care se referă cu precădere la elementele de responsabilitate socială (Capitolul 2). Dacă în secolul trecut pe prim plan se afla performanța financiară, în prezent entitățile economice și-au dat seama că aceasta este doar rezultatul cursei, însă cursa în sine și determinantul reușitei curselor viitoare este ceea ce azi, în contextul dezvoltării durabile a societății, numim performanță globală. iar în capitolul 2 am analizat performanțele societăților din industria energiei electrice care sunt listate la Bursa de Valori Bucureți. În total am identificat cinci societăți listate, însă le-am ales pe cele mai mari două societăți din industria energiei electrice, criteriul de selecție fiind capitalizarea bursieră. Motivația și importanța temei alese rezultă din faptul că fenomenele care au marcat economia globală în ultimele decenii au determinat modificarea exigențelor de comunicare astfel încât, în prezent, se așteaptă ca evaluarea performanțelor entităților economice să se realizeze într-o manieră globală, ținând cont atât de criterii financiare, cât și de criterii non-financiare.

4 Capitolul 1: Profitul, formele profitului si modul de determinare 1.1.Conținutul și rolul profitului la nivelul societății Scopul esențial al oricărui întreprinzător îl constituie obținerea profitului, acesta fiind obiectivul fundamental care îi motivează comportamentul și îi condiționează organizarea întregii activități.Evident că obținerea profitului are loc întotdeauna în condiții sociale, organizatorice, tehnologice și politice concrete, toate acestea constituindu-se într-un sistem restricțional, mereu altul, sistem de care întreprinzătorul trebuie să țină seama dacă dorește să-și atingă obiectivul fixat.Însă acest sistem restricționat nu anulează caracterul profitului de obiectiv fundamental al orcărei firme, ci îl plasează doar în mediul concret în care el poate fi obținut. (Giurgiu, 213) ,,Probabil nici o altă noțiune sau concept nu este folosit în discuțiile economice cu o varietate uluitoare de înțelesuri de sine stătătoare mai mare ca profitul.ˮ (Heyne, 201). Aducerea în discuție a acestei afirmații a economistului Paul Heyne nu este inutilă deoarece modul de definire a conceptului de profit influențează legislația economică și întreg procesul ulterior de tranzacții. Cea mai simplă definire a noțiunii, acceptată și în sistemul contabil actual, definește profitul ca diferență între venitul total pe de o parte și costul total pe de altă parte. Această diferență ar mai putea fi numită și venit net. Problema constă, însă, ce se întelege prin cost? De regulă costurile reprezintă capitalul ,,consumatˮ, adică efectiv încorporat în utilitățile nou create pentru vânzare, cuprinzându-se aici, atât consumurile materiale și energetice, cât și cele de muncă, precum și toate serviciile primite pentru buna desfășurare a activității.O problemă specială o ridică dobânda aferentă capitalului împrumutat, dobândă care ar fi o părticică a valorii nou create și care, mai degrabă ar diminua profitul întreprinzătorului, decât să majoreze direct costurile lui de exploatare.Din acest punct de vedere, dobânda la capitalul împrumutat n-ar trebui să fie cuprinsă în costurile de fabricație. Nu de puține ori, în calculele de eficiență ale firmelor din țările cu economie tradițională de piață, dobânda cuvenită bancherului, sau deținătorului de obligațiuni, se deduce direct din profitul brut aceasta pentru a evidenția

5 influența creditului asupra profitabilității afacerii. În sistemul nostru de contabilitate dobânda se include pe costurile de exploatare. Mărimea în suma absolută a profitului depinde de trei elemente: Ø volumul vânzărilor Ø prețul de vânzare Ø costul unitar de fabricație Fiecare din cele trei elemente este la rândul lui determinat direct sau indirect, imediat sau defazat în timp, de o serie întreagă de factori de a căror evoluție probabilă firma trebuie să țină seama atunci când previzionează activitatea viitoare. Programarea profitului este o operațiune esențială și inițială în demararea oricărei activități lucrative.Firma este nevoită să facă o investiție, ori de câte ori rata profitabilității depășește costul capitalului,în caz contrar concurența fiind aceea care va face investiția și va ocupa piața.Ca atare, calculul profitului posibil este o operațiune premergătoare oricărei alte acțiuni de demarare a afacerii,existența și mai ales mărimea profitului posibil fiind factorul ,,motorˮ. Se impune, deci, construirea de metode adecvate de previzionare a profitului posibil în condițiile concrete ale mediului în care firma își desfășoară activitatea. (Giurgiu, 215) Determinarea profitului brut Potrivit reglementarilor contabile în vigoare(O.M.F.P nr 3055/2009), Contul de Profit și Pierdere,evidențiază rezultatele financiare brute( profit și pierdere) prin însumarea a trei tipuri de rezultate: Ø rezultate din exploatare; Ø rezultate din operațiuni financiare; Ø rezultate extraordinare. Ponderea covârșitoare în rezultatul brut îl are activitatea de exploatare. Cel mai adeseori rezultatul final al operațiunilor financiare precum și al celor cu caracter extraordinar este negativ, micșorând în acest fel, rezultatul financiar din exploatare.În continuare voi prezenta cele trei tipuri de rezultate. (Giurgiu, 237) Rezultatul financiar din exploatare se formează ca diferență între venituri din exploatare, pe de-o parte și cheltuieli pentru exploatare, pe de altă parte.În noțiunea de venit se include nu

6 numai producția vândută, ci ți veniturile din producția stocată, precum și subvențiile de exploatare. În noțiunea de cheltuieli se cuprind toate cheltuieli se cuprind toate cheltuielile materiale,cheltuielile cu serviciile prestate de către terți, amortizările și provizioanele constituite, precum și toate cheltuielile de personal sau legate de protecția socială a personalului, deci, tot ceea ce s-a cheltuit într-un an de zile.Rezultă din cele de mai sus că, rezultatul financiar din exploatare cuprinde nu numai profitul real sau pierderea reală a exercițiului ci și profitul sau eventual pierderea, aferente stocurilor rămase nefinisate sau nevăndute la sfărșitul anului.Dacă diferența dintre stocurile inițiale și finale este mare, în favoarea ultimelor,profitul real utilizabil va fi mai mic decât cel virtual. Rezultatele din operațiuni financiare se referă la diferența dintre veniturile financiare și chletuielile financiare. Veniturile financiare se refera la dividendele aferente titlurilor de participare,dobânzile la creanțele imobilizate,diferențele de curs valutar ca urmare a lichidării împrumuturilor și datoriilor în valută, dobânzilor cuvenite pentru disponibilitățile din conturile bancare etc. În cheltuielile financiare intra:pierderile din creanțe legate de participații,diferențele nefavorabile de curs valutar în urma lichidării creanțelor în valută precum și aferente disponibilităților în valută, dobânzile datorate pentru împrumuturile contractate și datoriile asimilate, etc. Rezultatele extraordinare se determină tot ca diferență între veniturile extraordinare și cheltuielile extraordinare.Ambele categorii se referă la operații de exploatare dar nu sunt legate de activitatea normală, curentă a unității patrimoniale, este vorba de bunuri sau valori primite gratuit,bunri rezultate din dezmembrarea unor imobilizări, venituri obținute din anularea sau diminuarea provizioanelor. În ceea ce privește cheltuielile extraordinare acestea se referă la despăgubiri, amenzi, penalități plătite, debite prescrise, pierderi din calamități etc.Simpla înșiruire a elementelor ce intră în componența celor două categorii ne dă de înțeles că rezultatul, adică diferența dintre venituri ți cheltuieli este de regulă, negativ.Firmele plătesc amenzi si penalizări sau înregistrează pierderi din calamități mult mai des decât să primească, în mod gratuit, bunuri sau valori sau să diminueze sau să anuleze provizioane. Determinarea profitului net De la Profitul Brut până la Profitul Net mai avem de parcurs un drum dificil pentru firmă. Între cele două categorii intervine noțiunea de Profit Impozabil.Profitul impozabil trebuie să fie mai mic decât profitul brut prin ceea ce se numește cheltuieli deductibile.

7 Noțiunea în sine, de cheltuială deductibilă este clară. Se admite ca pe seama profitului brut firma să poată face anumite, cheltuieli care vor micșora astfel profitul impozabil. Dificultatea constă, pentru firmă, în aceea că, de aproape zece ani, sfera cheltuielilor deductibile este într-o continuă modificare,nu ca nivel al cheltuielilor admise a se deduce, ceea ce ar fi explicabil, ci chiar ca definire a ceea ce se poate deduce din profitul brut de exploatare în vederea obținerii profitului impozabil. În acest sens există deja un șir destul de lung de legi, ordonanțe guvernamentale, dispoziții ale Ministerului Finanțelor care reglementeză, completează, modifică, precizează materia cheltuielilor deductibile ceea ce ingreunează activitatea de previzionare financiară a firmelor. Indiferent de cât de mare sau mică este aria cheltuielilor deductibile, nivelul valoric al lor se aprobă în fiecare an prin Lege de aprobare a Bugetului de Stat. Firmele sunt deci datoare a cunoaște, cu exactitate, în fiecare an care este nivelul admis al fiecărei cheltuieli deductibile. Depășirea acestor niveluri și constatarea lor ulterioară de către organele fiscale agtrage după sine penalizări financiare apreciabile. Prin scăderea din profitul brut al exercițiului a cheltuielilor deductibile se obține profitul impozabil. Indiferent de cât de mare sau de mică ar fi cota de impunere, în ce momente s-ar stabili obligația vărsării impozitului, întotdeauna firmele vor obiecționa socotind impozitul ca demobilizator pentru viitoarele investiții.Cât de întemeiat poate fi acest comportament depinde de politica fiscală și starea economică a națiunii în fiecare moment dat. 1.2.Previziunea profitului Previziunea profitului constituie o secțiune importantă a previziunii financiare și în același timp, un prilej de analiză a activităților desfășurate în întreprindere pentru mobilizarea factorilor de creștere a eficienței economice.Dimensionarea mărimii profitului de realizat este cerută atât de întreprindere cât și de stat, ca autoritate publică. Întreprindrea își dimensionează profitul pe fiecare acțiune în parte cât și pe întreaga activitate, pentru a calcula nivelul rentabilității.Pe baza rentabilităților calculate se motivează activitățile desfasurate și se formulează obiective în sfera repartizării profitului,cu precădere în politica dividendelor.Statul, în calitate de autoritate publică,este interesat de cunoașterea marimii profitului întreprinderilor pentru a evalua impozitul pe profit care reprezintă unul dintre veniturile principale ale bugetului de stat.

8 În activitatea de previziune a profitului se folosesc mai multe modalități cum ar fi:( Nistor, 251): a) pragul de rentabilitate; b) analiza marginală; c) metoda indirectă Pragul de rentabilitate Pragul de rentabilitate exprimă relația dintre nivelul cheltuielilor și volumul vânzărilor. În acest sens, cheltuielile totale de exploatare se grupează în: cheltuieli fixe și cheltuieli variabile. (Nistor, 252) În practică, pragul de rentabilitate care indică volumul vânzărilor la nivelul căruia întreprinderea obține profit se calculează sub forma: Ø pragului de rentabilitate zero; Ø pragului de rentabilitate sperat. Pragul de rentabilitate zero sau punctul mort, este dat de acel volum al producției, respectiv al vânzărilor, la nivelul căruia se recuperează în totalitate cheltuielile efectuate, fără a se obține încă profit. Cunoașterea acestui punct critic prezintă importanță pentru întreprindere întrucât nerealizarea producției și a vânzărilor stabilite va conduce la pierderi . Cu alte cuvinte, pragul de rentabilitate zero constituie limita sub care nu se poate cădea decât cu riscul falimentului. Pragul de rentabilitate zero se calculează pornind de la relația: VMrMCQCFPQ+=, de unde: VrMCPCFQ−= în care: MQ= volumul fizic al producției (vânzărilor); rP= prețul de vânzare pe unitate de produs; CF = cheltuielile fixe totale; VC= cheltuieli variabile pe unitatea de produs. Din relația de mai sus deducem doi factori liniari de determinare al pragului de rentabilitate și anume: mărimea cheltuielilor fixe și diferența dintre prețul de vânzare unitar și cheltuielile variabile pe unitatea de produs, respectiv, marja asupra cheltuielilor variabile. În situația în care cresc cheltuielile fixe ori se reduce diferența dintre prețul de vânzare și cheltuielile variabile unitare, atunci pragul de rentabilitate va fi mai mare și invers.

9 Dacă întreprinderea are în fabricație mai multe produse, cazuri preponderente, atunci se ia în calculul pragului de rentabilitate cifra de afaceri (CA) și nu volumul fizic al produselor. În asemenea situații ne interesează acea sumă a încasărilor, la nivelul căreia întreprinderea își va acoperi cheltuielile totale, fără a obține profit. Pentru calculul cifrei de afaceri care exprimă pragul de rentabilitate zero ()MCA sau punctul critic, se pleacă de la relația: QCCFCAVM+= Știind că, la nivelul întreprinderii, cheltuielile variabile dețin o proporție relativ constantă în cheltuielile totale, deci implicit și în cifra de afaceri (vânzări), relația de mai sus se poate scrie astfel: MVMCACAQCCFCA+= În care raportul CAQCV reprezintă o constantă. Ecuația de mai sus se poate scrie: CFCACAQCCAMVM=− sau CFCAQCCAVM=⎟⎠⎞⎜⎝⎛−1 de unde: CAQCCFCAVM−=1 Potrivit relației, cifra de afaceri aferentă punctului critic sau pragului de rentabilitate zero este egală cu raportul care are la numărător cheltuieli fixe cuprinse în cifra de afaceri, iar la numitor, diferența dintre unitate și ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri. Pragul de rentabilitate sperat (Nistor:255) se calculează în funcție de nivelul ratei rentabilității economice, care satisface cel mai bine interesele întreprinderii. În acest context, profitul vizat sau propus a se obține constituie o mărime calculată în funcție de capitalul avansat în circuitul activităților și rata randamentului activelor (rentabilității economice). Informațiile cu privire la capitalul avansat în circuitul întreprinderii se obțin din bilanț și anexele sale iar rata randamentului activelor se apreciază în funcție de obiectivele propuse.

10 Pragul de rentabilitate sperat ()sQ în situația în care se fabrică un sigur produs (producție simplă) se calculează după relația: vrpsCPSCFQ−+= în care: pS= suma profitului anual aferentă ratei randamentului vizat; Profitul sperat a se obține se calculează în funcție de rata randamentului activelor ()aR și totalul activelor ()∑A participante în procesul de activitate, pornind de la formula: ∑=ASRpa, unde ∑+=ciAAA, iar, ∑=ARSap în care: iA= activele imobilizate; cA= activele circulante. În situația unei activități complexe (cu mai multe produse) pragul de rentabilitate vizat ()sCAse calculează în funcție de cifra de afaceri, după relația: CAQCSCFCAvpS−+=1 Înseamnă că, cifra de afaceri aferentă pragului de rentabilitate sperat este dată de raportul care are la numărător suma dintre cheltuielile fixe și mărimea profitului anual previzionat, iar la numitor diferența dintre unitate și ponderea cheltuielilor variabile în cifra de afaceri. Pragul de rentabilitate poate să fie exprimat și grafic, marcând pe abscisă evoluția valorilor rezultate din vânzări iar pe ordonată valorile antrenate de la variația volumului vânzărilor (Nistor:256)

11 Figura 1: Graficul pragului de rentabilitate
Sursa: Nistor I. Finanțele Intreprinderii,2002, pag 256 Cheltuielile fixe sunt marcate prin linia paralelă la abscisă și rămân neschimbate pe tot intervalul de variație a vânzărilor, chiar dacă nu se fabrică nici un produs. Odată cu lansarea în fabricație a produselor se efectuează și cheltuielile variabile, care cresc pe măsura creșterii producției.Astfel de la nivelul cheltuielilor fixe din punctul lor de origine,începe marcarea cheltuielilor variabile. Totodata, din punctul de origine a celor doua coordonate se naște curba încasărilor care crește pe măsura opririi vânzărilor. Punctul în care curba încasărilor intersectează curba cheltuielilor totale reprezintă volumul vânzărilor, la nivelul căruia se acoperă cheltuielile totale fară să se realizeze și profit, ceea ce exprimă pragul de rentabilitate zero sau punctul critic.În continuare pe măsura creșterii încasărilor se realizează profit. Pragul de rentabilitate ca instrument de previziune a profitului se folosește în situații când: Ø se iau decizii privind fabricarea unui nou produs; Ø se întreprind studii asupra efectelor creșterii economice prin expansiunea întreprinderii, care presupun schimbări în structura cheltuielilor fixe și a celor variabile odată cu creșterea volumului vânzărilor;

12 Ø se analizează proiectele de modernizare știind că acestea conduc la scăderea cheltuielilor variabile, de regulă cele cu salariile, și creșterea cheltuielilor fixe. Folosirea pragului de rentabilitate în previziunea profitului presupune și anumite limite legate de: folosirea unui preț de vânzare fix; cheltuielile variabile constante pentru orice nivel al producției și vânzărilor; necesitatea schimbărilor în structura și mărimea cheltuielilor fixe totale etc. Analiza marginală Analiza marginală constituie o modalitate de apreciere a efectului variației costurilor și a prețurilor asupra profitului. Din prezentarea pragului de rentabilitate am constatat că acesta indică volumul vânzărilor la nivelul cărora se poate obține profitul dorit. Însă, acest profit nu reprezintă, în același timp, și profitul optim care s-ar obține în condițiile date de exploatare, deoarece nivelul lui este ales în funcție de rata rentabilității concurenței și a capitalului avansat. Previziunea unui profit optim se poate înfăptui în urma efectuării unei analize marginale. Analiza marginală se bazează pe evoluția diferită a componentelor cheltuielilor de exploatare și pe relația acestora cu producția obținută și vândută. Practic, analiza marginală se desfășoară, pe de o parte, asupra tendinței costului marginal, iar pe de altă parte, asupra evoluției prețurilor. Costul marginal este dat de modificarea cheltuielilor de exploatare determinată de variația cu o unitate a producției, ceea ce exprimă costul adițional care permite obținerea unei unități suplimentare de produs. În acest context, costul marginal presupune doar cheltuieli suplimentare care privesc numai sporul de producție, adică creșterea cheltuielilor totale antrenate de realizarea ultimei unități de producție. Costul marginal ()CM se determină prin calculul diferențial al modificării cheltuielilor în funcție de variația producției, după relația: 0101QQCHCHCTTM−−= în care: 0TCH= cheltuielile totale aferente producției inițiale; 1TCH= cheltuielile totale aferente producției sporite; 0Q= producția fizică inițială; 1Q= producția fizică la nivelul sporit.

13 În principiu, determinarea costului marginal ține seama de clasificarea cheltuielilor în fixe și variabile care se face în funcție de variația sau nonvariația acestor cheltuieli pe durata unui ciclu de exploatare, la mărimi diferite ale vânzărilor. Cu cât vânzările vor fi mai mari, cu atât cheltuielile fixe pe unitatea de produs vor fi mai mici. Cheltuielile variabile, în schimb, considerate constante pe unitatea de produs, vor fi ca mărime totală, proporțional mai mari pentru creșterile superioare ale producției. Dar, cheltuielile fixe programate pentru obținerea unui volum inițial de produse sunt incluse deja în cheltuielile de exploatare și recuperabile prin vânzarea acestor produse. Ca atare, produsele suplimentare obținute peste cele inițiale nu mai ocazionează și alte cheltuieli fixe. În plus, practica a demonstrat că chiar și unele componente ale cheltuielilor variabile (de exemplu: salariile sau normele de consum tehnologice cu perisabilitățile respective) nu oscilează strict proporțional cu variația produselor fabricate suplimentar într-un anumit interval. În acest sens, pe baza analizei marginale se identifică un cost variabil minim în contextul costului total minim. După atingerea punctului minim, aferent unor nivele diferite ale producției, toate costurile unitare încep să crească, moment în care trebuie sistată creșterea producției deoarece profitul începe să scadă treptat, până la intrarea în zona pierderilor. Înseamnă că, teoria costului marginal are la bază variabilitatea raportului dintre cheltuielile de exploatare și producție, cu precădere dintre cheltuielile variabile totale și producție. În analiza marginală trebuie să se aibă în vedere și criteriile profitului maxim care depinde nu numai de costuri ci și de preț. Acesta din urmă depinde de raportul dintre cerere și ofertă. Pe măsura creșterii ofertei prețul tinde să scadă și, în consecință, profitul va scădea gradual ca urmare a reducerii diferenței dintre preț și cost, ajungând să înregistreze valori negative. Profitul va fi maxim atunci când costul marginal al unei anumite variații a producției va ajunge egal cu prețul de vânzare unitar. În intervalul de variație în care prețul de vânzare va fi mai mare decât costul marginal, întreprinzătorul va avea interesul să crească producția până când acestea vor ajunge la egalitate. Profitul va deveni descrescător după trecerea punctului de maxim, respectiv pe intervalul de variație în care costul marginal este superior prețului de vânzare unitar. Profitul scade, întrucât cheltuielile ocazionate de ultimele unități de producție sunt superioare prețului de vânzare. În cazul în care prețul unitar de vânzare scade, pe măsură ce volumul vânzărilor crește, profitul maxim se obține la acel nivel al vânzărilor pentru care costul marginal este egal cu prețul de vânzare marginal.

14 1.3. Rezultatul exercițiului financiar Veniturile și cheltuielile sunt generate, în prezent, de trei domenii de activitate și anume: activitatea de exploatare, considerată activitate de bază; activitatea financiară; și activitatea extraordinară. Rezultatele obținute din aceste activități se concretizează în profit sau pierdere. La nivelul întreprinderii, dacă bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la încheierea exercițiului atunci, contul de profit și pierdere ca situație financiară reflectă modul cum s-a ajuns la acest rezultat final și mulțimea fluxurilor de venituri și cheltuieli care au condus la rezultatele finale. Un venit, sau o cheltuială, vor fi recunoscute dacă au fost realizate în perioada respectivă de raportare și au generat creșteri, respectiv descreșteri ale profitului, fiind estimate rezonabil. În contul de profit și pierdere sunt grupate fluxurile de venituri și cheltuieli pe cele trei domenii de activitate oferind, prin această grupare, posibilitatea determinării: Ø rezultatului din exploatare: exprimat prin profit sau pierdere; Ø rezultatului financiar: măsurat prin profit sau pierdere; Ø rezultatului extraordinar: definit prin profit sau pierdere. Însumând rezultatul din exploatare cu cel financiar (respectând sensul economic) se obține rezultatul curent. În continuare, dacă influențăm rezultatul curent cu rezultatul extraordinar, se determină rezultatul brut al exercițiului, adică profitul brut sau pierderea brută. Rezultatul brut al exercițiului se poate calcula și ca diferență între veniturile totale și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora. În vederea determinării impozitului pe profit se calculează profitul impozabil, care constituie baza de calcul al impozitului. În acest sens, profitul impozabil se calculează prin scăderea din profitul brut a veniturilor neimpozabile și adăugarea cheltuielilor nedeductibile fiscal. În contextul legislației sunt considerate venituri neimpozabile: a) dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă persoană juridică română; b) diferențele favorabile de valoare ale titlurilor de participare înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, a beneficiilor sau a primelor de emisiune ori prin compensarea unor creanțe la societatea la care se dețin participațiile;

15 c) venituri rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate cheltuieli nedeductibile, precum și din anularea provizioanelor pentru care nu s-a acordat deducere, sau a veniturilor realizate din recuperarea unor cheltuieli nedeductibile; d) alte venituri neimpozabile. În sfera cheltuielilor nedeductibile intră: cheltuieli proprii ale contribuabilului cu impozitul pe profitul datorat, inclusiv diferențele din anii precedenți; amenzile, confiscările, majorările de întârziere și penalitățile de întârziere datorate statului, altele decât cele prevăzute în contractele comerciale; suma cheltuielilor cu indemnizația de deplasare acordată salariaților, pentru deplasare în țară și străinătate, care depășește de 2,5 ori nivelul legal stabilit pentru instituțiile publice; sumele utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele stabilite prin hotărâre de Guvern ; suma cheltuielilor sociale care depășesc limitele considerate deductibile, conform legii anuale a bugetului de stat; alte cheltuieli. La calculul profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente veniturilor impozabile. În acest context, sunt deductibile sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor și a provizioanelor, după cum urmează: Ø rezerva, în limita a 5% din profitul contabil până la concurența sumei ce reprezintă a cincea parte din capitalul social subscris și vărsat (Legea 31/1990); Ø provizioanele obligatorii constituite potrivit normelor BNR, în cazul băncilor și cooperativelor de credit autorizate, inclusiv fondurile de garantare; Ø rezervele tehnice calculate de către societățile de asigurare și reasigurare. De asemenea, sunt deductibile la calculul profitului impozabil: a) cheltuielile de sponsorizare și/sau mecenat, efectuate în limita de 5% aplicată asupra diferenței dintre totalul veniturilor și totalul cheltuielilor, inclusiv accizele, mai puțin cheltuiala cu impozitul pe profit și cheltuielile cu sponzorizarea și / sau mecenatul; b) perisabilitățile, în limitele normelor legale c) alte cheltuieli. În privința cheltuielilor cu dobânzile, acestea sunt integral deductibile în cazul în care gradul de îndatorare a capitalului este mai mic decât unu.Însă atunci când gradul de îndatorare a capitalului este mai mare decât unu, inclusiv cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile până la nivelul sumei veniturilor din dobânzi plus 10% din celelalte venituri ale contribuabilului. În cazul în care cheltuielile din diferențele de curs valutar ale contribuabilului depășesc veniturile din diferențele de curs valutar, diferența va fi tratată ca o cheltuială cu dobânda.

16 Gradul de îndatorare (𝐺"#) se calculează ca raport între capitalul împrumutat (𝐶% ) și capitalul propriu (𝐶' ) după relația: 𝐺"#=()* +(),(-*+(-, unde: 0 și F =începutul și sfârșitul perioadei. (Nistor, 264). Prin capital împrumutat se înțelege totalul creditelor și împrumuturilor cu termen de rambursare peste un an, respectiv credite bancare, împrumuturi de la înstituții financiare,împrumuturi de la acționari, asociați sau alte persoane, credite furnizori. Capitalul propriu cuprinde capitalul social, rezervele, profitul nedistribuit, profitul exercițiului și alte elemente de capital propriu constituite legal. Probleme privind deductibilitatea cheltuielilor se ridică și în cazul amortismentului activelor imobilizate. Astfel, contribuabilii care investesc în active imobilizate, și/sau în brevete de investiții amortizabile și care nu au optat pentru regimul de amortizare accelerată pot deduce cheltuieli suplimentare din amortisment, reprezentând 20% din valoarea de intrare a acestora. Deducerea suplimentară din amortisment se acordă la data punerii în funcțiune a activului imobilizat. În cazul leasingului operațional utilizatorul deduce chiria, iar a leasingului financiar, utilizatorul deduce dobânda. Ținând seama de precizările făcute mai sus se calculează profitul impozabil (PI), după relația: CDFVNICNDPBPI−−+=. în care: PB = profitul brut; CND = cheltuielile nedeductibile fiscal; VNI = venituri neimpozabile; CDF = cheltuieli deductibile fiscal. În cazul în care rezultatul exercițiului îl constituie pierderile, acestea se recuperează din profiturile impozabile în următorii 5 ani consecutivi. Aplicând asupra profitului impozabil cota de impozit pe profit de 25% (cu excepțiile prevăzute de lege) se obține impozitul pe profit . Prin deducerea impozitului pe profit din profitul impozabil se obține profitul net, care urmează să fie repartizat pe destinații. Plata impozitului pe profit se face trimestrial. De la calculul impozitului pe profit fac excepție microîntreprinderile, care potrivit legislației calculează și plătesc un impozit de 1,5% asupra veniturilor obținute din orice sursă.

17 1.4.Structura financiară a întreprinderii și politica de îndatorare Structura financiară a întreprinderii este determinată de structura întregului pasiv al bilanțului. Comparativ cu structura capitalului, care exprimă modul de alcăturire a capitalului permanent, structura financiară cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurt. Sistematic această structură se prezintă astfel: Figura 2:Structura financiară a întreprinderii
Sursa:Nistor I.,Teorie și practica în finanțarea întreprinderilor,2004,pag 260 a) Structura capitalului b) Structura financiară a întreprinderii Prin structura financiară a întreprinderii se mai poate înțelege și raportul existent între finanțările sale pe termen scurt și finanțările pe termen lung și mijlociu: Structura financiară a întreprinderii = .%/0/ță1% '2 32142/ 56713.%/0/ță1% '2 32142/ 428%7 ș% 97/: = =;257152 82 312<=121%2(0'%309 '2140/2/3 Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum și din creditele comerciale, care împreună acoperă o parte din finanțarea activelor circulante.Prin politica întreprinderii decizia de structură financiară trebuie să exprime optimul, adică starea cea mai bună în anumite condiții date.Schimbându-se condițiile date,starea cea mai bună devine alta.

18 Structura financiară optimă trebuie să stabilească un asemenea raport între finanțările prin îndatorare și capitalurile proprii încât costurile de finanțare să fie cele mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de creștere economică a întreprinderii, de nivelul rentabilității scontate și de riscurile pe care consimte să și le asume. În problematica structurii financiare optime s-au formulta unele teorii, cum ar fi: teoria clasică a structurii capitalului; teoria lui Modigliani și Miller; teoria modernă. Teoria clasică a structurii capitalului, se bazează pe calculul ratei de capitalizare a dividendelor în funcție de rata de îndatorare a întreprinderii.Indicele datoriei ( 𝐼#) se calculează ca o proporție a datoriei (D) în totalul capitalului ( 𝐶' + D ), adică: 𝐼# = #(? @A Evoluția îndatorării asupra costului capitalului se poate reprezenta grafic astfel, figura 3. Figura 3: Influența îndatorării asupra costului capitalului
Sursa: Nistor I.,Teorie și practica în finanțarea întreprinderilor,2004,pag 262 Potrivit graficului de mai sus, indicele îndatorării este măsurat pe axa orizontală iar costurile specifice capitalului, în funcție de acest indice, se observă pe axa verticală. Cu cât indicele datoriei crește, costul datoriei ( 𝐾68 ) rămâne constant atâta timp cât creditorii nu percep nici un adaos semnificativ la creșterea riscului de neplată a obligațiilor întreprinderii față de aceștia

19 .Totuși, în punctil C creditorii consideră că datoria a atins o proporție critică. În continuare, creșterea indicelui datoriei dincolo de C va conduce la creșterea semnificativă a riscului recuperării împrumuturilor.Creditorii, în acest caz, vor solicita o compensare pentru acoperirea riscului amintit și ca atare, costul unei datorii suplimentare va crește. Costul capitalului propriu este indicat de linia 𝐾6' situată deasupra liniei costului datoriilor întrucât capitalul propriu este mai scump decât datoriile. Asemenea situații se întamplă deoarece acționarii cer compensații mai mari decât creditori, pe motiv că ei suportă un risc mai mare. În punctul M de pe axa verticală, întreprinderea nu are datorii și atunci costul mediu ponderat al capitalului ( 𝐾61 ) este 100% din contul propriu. După îndatorare, în punctul B întreprinderea folosește mai multe datorii decât capital propriu.Costul mediu ponderat scade și devine mai mic decât punctul A. Continuând îndatorarea, tendința costului mediu este de scădere până în punctul C. Începând din acest punct, costurile celor două tipuri de finanțări încep să crească și ca atare crește și costul mediu ponderat. Punctul C, în acest caz, semnifică: Ø nivelul cel mai bun al indicelui datoriei; Ø costul mediu ponderat al capitalului ca fiind minim; Ø structura financiară optimă a întreprinderii Practica a demonstrat că acest punct optim se determină greu prin tatonări multiple. Teoria lui Modigliani și Miller, se bazează, la fel ca teoria clasică, pe costurile capitalului propriu, mai ridicate decât costurile datoriilor. Totuși cercetătorii Franco Modigliani și Marton Miller afirmă că folosind evidența statistică pe care își întemeiează teoria MM, costul mediu ponderat al capitalului este o linie dreaptă care nici nu crește, nici nu scade. Costul mediu ponderat pentru a rămâne constant, trebuie să crescă costul capitalului propriu, cu atât cu cât crește proporția datoriei (mai puțin costisitoare ). Cu cât scade proporția capitalului propriu (mai scump) cu atât costul mediu ponderat scade, dacă nu crește costul capitalului propriu.

20 Modelul se poate reprezenta grafic astfel: Figura 4: Influența îndatorării asupra costului capitalului după teoria MM.
Sursa: Nistor I.,Teorie și practica în finanțarea întreprinderilor,2004,pag 263 Dacă costul mediu ponderat rămâne constant cînd costul datoriei crește, atunci costul capitalului propriu trebuie să scadă când întreprinderea se împrumută prea mult. De asemenea, teoria MM consideră că valoarea întreprinderii depinde de profitul din exploatare și nu de profitul net, ceea ce înseamnă că indicele datoriei nu are efect asupra valorii întreprinderii dacă nu afectează costul mediu ponderat al capitalului.În calculele făcute, impozitele pe venit sunt apreciate ca nesemnificative, iar piața capitalurilor perfectă .Or,fiscalitatea adesea este discriminatorie, iar piața capitalurilor mereu imprevizibilă. Structura financiară a întreprinderii este influențată de politica de îndatorare. Politica de îndatorare are în vedere modificarea mărimii capitalurilor împrumutate, în masura în care capitalurile proprii rămân neschimbate. (Nistor:265) Implicațiile financiare produse de îndatorare, la nivelul întreprinderii, se concretizează în efectele creșterii sau scăderii ratei rentabilității economice asupra valorii întreprinderii. Scăderea rentabilității investițiilor efectuate conduce la apariția riscului în urma căruia acționarii să nu mai poată obține dividendul sperat.Atunci când are loc o creștere a îndatorării, care presupune noi credite, întreprinderea este obligată să suporte sarcini financiare suplimentare (dobânzi, rate scadente) a căror nivel este stabilit fără a avea vreo legătură cu profitul real.Însă creșterea rentabilității investițiilor făcute pe seama îndatorării, care se

21 exprimă prin diferența mai mare dintre rata randamentului activelor și costul împrumutului, are efecte pozitive atât asupra creșterii valorii întreprinderii cât și realizarea speranțelor acționarilor cu privire la dividende. Urmărind legătura dintre rentabilitatea financiară care exprimă rentabilitatea capitalurilor proprii și randamentul activelor se pune în evidență efectul îndatorării. Prin efectul îndatorării se înțelege rezultatul financiar pe care-l obține întreprinderea ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital.Efectul de îndatorare se mai numește și efectul de ,, levierˮși mai poate fi definit ca fiind mecanismul prin care îndatorarea influențează rentabilitatea financiară. Pentru a pune în evidență efectul de pârghie financiară pornim de la relația: 𝑅DE𝑅0 ×𝐴−𝑑×𝐷𝐶' unde: 𝑅D = rata rentabilității financiare 𝑅0= rata randamentelor activelor A = totalul activelor înscrise în bilanț; d = rata dobânzii aferentă împrumuturilor D = împrumuturi totale 𝐶' = capitalul propriu Realizând înlocuirea activelor cu valoarea lor, exprimată prin totalul capitalurilor din pasivul bilanțului, adică: A = 𝐶' + D, relația de mai sus devine: 𝑅D =;K(- + #L8×#(- =𝑅0+ (𝑅0−𝑑)#(- Raportul #(- din această relație poartă denumirea de rată a levierului (𝑟O ) sau coeficient de îndatorare, astfel că: 𝑅D=𝑅0+ (𝑅0−𝑑) 𝑟O Această relație ne conduce la evidențierea efectului de levier al îndatorării (𝐸O), prin relația: 𝐸O=(𝑅0−𝑑) 𝑟O

22 Efectul de levier al îndatorării este pozitiv, adică ameliorează rentabilitatea capitalurilor proprii, dacă (𝑅0−𝑑) >0 și este negativ, reducând rentabilitatea acestor capitaluri, dacă (𝑅0−𝑑) <0. Influența pozitivă sau negativă este cu atât mai importantă cu cât îndatorarea este mai mare.(Nistor, 266) Datorită acestor influențe precizăm că: Ø întreprinderile care lucrează numai cu capitaluri proprii își păstrează rentabilitatea la nivelul performanțelor acestor capitaluri; Ø întreprinderile care folosesc și capitaluri împrumutate modifică rata rentabilității financiare, în plus sau în minus, potrivit proporției îndatorării și diferenței dintre rata randamentului activelor și rata dobânzii. Practica financiară a demonstrat că întreprinderile trebuie să țină seama, permanent, de diferența dintre rata randamentului activelor și costul datoriei între care este necesar să existe o marjă de siguranță pozitivă, adică rata randamentului activelor să fie mult mai mare decât dobânda. Rentabilitatea capitalurilor proprii este destinată, în bună parte distribuirii dividendelor, iar ceea ce rămâne se poate utiliza, în special pentru creșterea valorii întreprinderii.În măsura în care nu se împart dividende, capitalul propriu poate crește la nivelul integral al rentabilității. Rata rentabilității capitalurilor propriu trebuie să satisfacă atât nevoile creșterii interne, cât ți pe cele ale acționarilor. În afara efectului de levier,întreprinderile folosesc diferite rate care au stabilite limite normale,în funcție de care se apreciează efectele pozitive sau negative ale îndatorării asupra gestiunii întreprinderii.

23 Capitolul 2. Performanța entităților economice 2.1 Conceptul de performanță Noțiunea de performanță are foarte multe interpretări, astfel încât cercetătorii din domeniul economic și-au canalizat eforturile inclusiv spre definirea acestui concept, nu doar spre măsurarea sau interpretarea performanțelor. O definire la care au subscris mai mulți autori – Corvellec (1994), Niculescu (1999), Bunea (2006), Jianu (2007) – , citați de Pintea (2011), sugerează că „termenul performanta presupune în același timp trei interpretări: acțiunea, rezultatul acțiunii și succesul (compararea acestuia cu un benchmark)”. Aceasta definiție se poate interpreta ca fiind procesul de formare a performanței în prima situație, în a doua situație se face referire la valoarea creată de acest proces, iar în cea de-a treia instanță a conceptului de performanță se sugerează că succesul este un termen prea vag și trebuie căutate acele valori care definesc cel mai bine ideea de performanță. Vernoncu și Zalman (2005) ajung să definească conceptul de performanță în legătură cu conceptele de eficientă, eficacitate, competitivitate, avantaj concurențial, între aceste concepte existând o serie de legături care sunt prezentate în schema de mai jos: Figura nr. 1: Interdependentele dintre performante și avantaj concurențial (Sursa: Vernoncu & Zalman, 2005:63) Abordările inițiale ale conceptului de performanță se concentrau asupra dimensiunii de eficientă, iar rezultatele financiare ale unei societăți erau cea mai utilizată măsură a performanței. În timp, această abordare a suferit modificări semnificative, iar apariția în anul 1992 a modelul Balanced Scorecard (Kaplan & Norton, 1992), confrom căruia trebuie inclusă
Avantaj Concurențial (competitiv
Competitivitate
Entitate performantă
Eficiență
Eficacitate

24 pe lângă abordarea financiară și alte dimensiuni ale performanței și anume: perspectiva internă, perspectiva clientului și perspectiva inovatoare și de învățare. Înțelegerea conceptului de performanță evoluează în direcția găsirii unor noi măsuri ale acestui concept, de natură non-financiara. Elkington (1980) a propus includerea valorilor sociale și de mediu între valorile fundamentale ale unei societăți și în virtutea acestor valori, o societate trebuie să-și propună să fie performanță. Secară (2006) ajunge să definească un număr de 4 trăsături pentru conceptul de performanță, în viziunea lui acestea fiind: „universalitatea, precizia, evaluarea personalizată pentru fiecare domeniu în parte și raportarea la un referențial”. Universalitatea se referă la faptul că conceptul de performanță nu este unul specific sferei economice și are o arie mai largă de aplicabilitate, precizia sugerează că ar fi de preferat ca performanța să fie cuantificabilă prin indicatori, iar prin raportarea la un referențial se aduce în discuție ca pentru a putea fi apreciată performanta trebuie să existe un obiectiv stabilit în prealabil. Având în vedere multitudinea de păreri cu privire la conceptul de performanță, sunt de părere că nu va exista prea curând un consens în privința acestui concept, iar perspectivă din care este privită ideea de performanță va influența perspectiva asupra acestei idei. În continuare acționarii se vor raporta la performanțele financiare și vor ține cont eventual într-o mică măsură de posibilitățile de dezvoltare durabilă, clienții vor percepe performanta unei companii în special prin calitatea produselor în timp ce alte categorii din mediul intern și extern al unei companii vor percepe ideea de performanță printr-un mix de factori definiți de către fiecare în parte. 2.2 Tipologia performanței Așa cum am observat în primele 2 capitole ale acestei lucrări, în legătură cu conceptul de performanță este foarte dificil inclusiv a realiza o definire a acestui concept, există o sumedenie de abordări diferite ale acestui concept. În plus, acest concept are o evoluție foarte dinamica în timp, deoarece într-un interval de doar 65 de ani, au existat foarte multe modificări în interpretarea ideii de performanță de la o abordare bazată exclusiv pe criterii economice de tip cantitativ, până la o abordări care iau în calcul performanțele sociale sau de mediu.

25 În acest context în care performanta are mai multe abordări, se impune problema tipologiei performanței. Boldeanu (2008) realizează o astfel de clasificare a performanței în funcție de mai multe criterii. Un prim criteriu după care poate fi clasificată performanta este aria de formare și desfășurare a performanțelor. În această clasificare putem vorbi despre performante la nivel macroeconomic, la nivel mezoeconomic și al nivel microeconomic. Prin performante la nivel macroeconomic ne putem referi la acele performante care sunt realizate la nivelul economiei naționale sau globale (conjunctura internă sau internațională, variabile de mediu, variabile sociale etc.); aceste performanțe sunt redate cu ajutorul mărimilor globale prin utilizarea unor indicatori precum produsul intern brut sau rața inflației. Performanțele la nivel microeconomic se referă la acele valori care caracterizează o societate comercială la mod individual că o structură fundamentală a macrosistemului (Pintea, 2011). Printre indicatorii reprezentativi ai performanțelor la nivel microeconomic sunt cifra de afaceri, profitul net, rentabilitatea etc. Performanțele pot fi clasificate și în funcție de amploarea sau complexitatea gradului de desfășurare a activității. În acest caz avem performanta globală sau performanta divizionala/regională. Se impune o astfel de defalcare între nivelul global și cel divizionar deoarece unele întreprinderii (în special cele de mari dimensiuni) pot fi împărțite fie în divizii, departamente, unități de lucru sau linii tehnologice. Sau societatea să aibă o răspândire națională și să aibe diverse puncte de lucru (sucursale) și astfel se recomandă ca performanța să fie analizați și la nivelul celei mai mici unități de lucru și abia apoi să se analizeze performanta globală, deoarece acestea este influențată de performanță unităților de dimensiuni mai mici. Trebuie menționat că această abordare este valabilă doar în cadrul întreprinderilor de anumite dimensiuni, nefiind valabilă în cadrul întreprinderilor mici sau a celor cu un singur tip de activitate. Un al treilea criteriul prin care pot fi clasificate performanțele se referă la domeniile în care performanțele pot fi identificate. Conform acestui criteriu, performanțele pot fi împărțite în: „performante economice, performante financiare, performante sociale, performanțe de mediu, performante manageriale sau performante tehnice și tehnologice” (Pintea, 2011). Conform definiției date de Global Reporting Inițiative, performanțele economice sunt definite ca fiind „valoarea economică direct generată și distribuită ce cuprinde veniturile, costurile de

26 exploatare, compensațiile angajaților, donații sau alte investiții în cadrul comunității, profituri nerepartizate, plățile către furnizorii de capital și dările către guvern”. Parcurgând aceasta definiție pot deduce că performanța economică înglobează toate elementele care implică un flux de numerar din activitatea unei firme. Performanța financiară reflectă „capacitatea unei entități de a genera venituri din activitățile desfășurate pentru finanțarea activităților viitoare și pentru remunerarea părților interesate de performanță financiară” (Bendell, 1998:27). Performanța financiară este un tip de performanță derivată din performanță economică și tinde să se îndrepte mai degrabă spre ideea de rentabilitate și profit. Performanța socială este importantă în contextul performanței globale, ca și element care are rolul pe termen lung să contribuie la dezvoltarea durabilă. Performanța de mediu implica desfășurarea unor operațiuni pentru protejarea mediului înconjurător, fiind pe de-o parte reglementată legal (există niște limite ale nivelului de poluare admis, anumite activități sunt supra impozitate prin taxe și impozite specifice); pe de altă parte agenții economici sunt stimulați să realizeze o performanță de medie, astfel ei putând să-și promoveze mai bine produsele comercializate în contextul unui interes în creștere pentru produsele sănătoase. Performanțele tehnice și tehnologice sunt în legătură cu dotarea tehnică a unei întreprinderi. Aceste performanțe pot fi măsurate prin indicatori de tip „număr de rebuturi”, „număr de unități reparate”. Prin performanțele tehnice, unele companii și-au creat un renume istoric (de exemplu Mercedes prin celebrele modele despre care se vehiculează că pot să meargă și 1 milion de kilometri fără a fi nevoie să schimbi motorul sau mai nou Apple care produce laptopuri cu o durată de funcționare de 10 ani, și o baterie care ține 12 ore pentru utilizare în continuu). Al patrulea criteriul propus pentru clasificarea performanțelor este gradul de cuantificare, conform căruia performanțele se împart în performante cantitative și calitative. Diferența dintre cele 2 tipuri de performanță constă în modul cum sunt exprimate: performanțele cantitative sunt exprimate prin unități comparabile, în timp ce performanțele calitative au un caracter mai abstract fiind mai greu de comparat de exemplu cu performanțele calitative ale unor societăți dintr-un domeniu similar de activitate. Boldeanu (2008) propune un al cincilea criteriu de clasificare a performanțelor și anume structura organizaționala. Conform acestui criteriu putem vorbi despre performante manageriale, performanțele resurselor umane și performanțele IT.

27 Performanțele manageriale sunt acelea care se obțin la nivelul managementului și se referă în special la activitățile de planificare, organizare, conducere și control. Ele sunt determinante pentru performanta globală a societății. Performanțele resursei umane se obțin la nivelul fiecărui angajat și ele pot fi influențate pozitiv prin motivarea corespunzătoare a angajaților. “Agenții economici utilizează o multutudine de modele de apreciere a performanței, acestea diversificare având la baza diferențele culturale, valorile firmei dezvoltarea instrumentelor informatice, precum și necesitatea adaptării modelului la condițiile locale”. (Albu N. & Albu C., 2005:47) În ceele ce urmează mă voi referi la modelele de management al performanței, iar mai apoi voi prezenta câțiva indicatori clasici care pot caracteriza starea de performanță a unei întreprinderi. 2.3 Evaluare performanței – element al managementului performanței Conceptul de management al performanței se referă la utilizarea măsurării performanței pentru a efectua schimbări în procesele, activitățile, cultura organizației pentru a putea permite stabilirea politicii și a obiectivelor și aplicarea acestora”. Evaluarea performanțelor se poate face exclusiv prin intermediul unor indicatori sau prin aplicarea unor modele. În acord cu tendințele din literatură de după anul 2000, conform cărora nu doar acționarii sunt interesați de performanță unei întreprinderi, ci toți partenerii acesteia (angajați, manageri, creditori, clienți, furnizori), s-au dezvoltat o serie de modele care caută să surprindă interacțiunea dintre acestea. Câteva dintre cele mai populare modele de management al performanței sunt următoarele(Albu N & Albu C, 2005: • Tabloul de Bord (TB), are o vechime încă din perioada interbelică și a fost dezvoltat și utilizat pentru prima dată în Franța. Acest instrument de evaluare a performanțelor financiare are un număr limitat de indicatori și are scopul de a evidenția diferențele existente între previzional și realizat. Aceasta este un instrument de informare și semnalizare, “un instrument de pilotaj” adică un instrument în luare deciziilor, dar și un instrument de dialog între managerii diferitelor niveluri ierarhice. Principalul neajuns al acestui instrument este faptul că indicatorii financiari au o importanță prea mare și în plus sunt utilizate referințe interne (de exemplu realizarea bugetului) și sunt excluse obiectivele dinamice (benckmarkingul).

28 • Balanced Scorecard este un instrument dezvoltat de către Kaplan și Norton și are în prezent o foarte mare popularitate practică fiind utilizat de companii renumite precum Siemens, AT&T, BMW sau Hilton. Cum spuneam deja, acest model de management al performanței ia în calcul că firma este o rețea a partenerilor săi și toți sunt interesați de performanță firmei. • Modelul Performance Prism (PP), adaptat în limba romana ca și “Prisma Performanței” este propus de Universitatea Cranfield. Modelul conține câteva elemente comune ale modelul Balanced Scorecard; modelul este cunoscut ca fiind “modelul bazat pe așteptările partenerilor”. Conform acestui model, atunci când este definită performanta trebuie să se răspundă la următoarele 4 întrebări: o Cine sunt partenerii și care sunt așteptările lor? o Ce strategii trebuie aplicate pentru a ține cont de aceste așteptări? o Ce procese și ce competente trebuie dezvoltate? o Care este contribuția așteptată de la parteneri pentru dezvoltarea capacităților? • Modelul Skandia Navigator Framwwork (SNF) a fost dezvoltat în anul 1990 de către firme suedeză Skandia, în același timp în care Kaplan și Norton dezvoltau modelul Balanced Scorecard. Conform modelului SNF, în sfera performanței sunt incluse următoarele domenii: financiar, clienți, resurse umane, procese și înnoire/dezvoltare. Aceste modele prezentate mai sus, au ca și caracteristică comună faptul pornesc de la premisa că trebuie ținut cont de toți factorii (partenerii) care gravitează în jurul firmei. Influența acestor factori este greu de cuantificat în termeni cantitativi, iar unele dintre acești factori sunt de natura calitativă. Cu toate acestea, indicatorii de natură cantitativă în materie de performante dețin un rol major în aprecierea performanțelor unei întreprinderi, iar în subcapitolul următor voi realiza o prezentare detaliată a acestora.

29 2.4 Indicatori utilizați pentru aprecierea performanței financiare Pentru aprecierea performanțelor financiare, putem aprecia că literatura economică propune o serie de indicatori clasici. În ceea ce urmează voi realiza o abordare asupra acelor indicatori care se pot determina pe baza situațiilor financiare ale societăților și a notelor aferente acestora. Desigur, rămâne la aprecierea factorilor de decizie să selecteze acei indicatori pe care îi considera reprezentativi în funcție de obiectul de activitate al agentului economic, de contextul economic în care își desfășoară activitatea și cel mai important să-i aleagă pe cei care sunt reprezentativi în legătură cu obiectivele trasate. Achim (2014), tratează problematica performanțelor financiare, considerând că acestea se pot aborda prin următoarele perspective: • Analiza de ansamblu a performanțelor financiare o Analiza pe nivele a performanțelor financiare o Analiza evoluției performanțelor financiare o Analiza structurii performanțelor financiare • Analiza ratelor de profitabilitate o Analiza ratelor profitabilității comerciale o Analiza ratelor de rentabilitate § Analiza ratelor rentabilității economice § Analiza ratelor rentabilității financiare § Analiza ratelor bursiere 2.4.1 Analiza de ansamblu a performantelor financiare Rolul analizei de ansamblu a performanțelor financiare este “de a pune în evidență gradul de realizare a performanțelor financiare pe diferite nivele de activitate, de a urmări evoluția și

30 mutațiile structurale produse în cadrul acestora pe categorii de venituri, cheltuieli și rezultate” (Achim, 2014:326). Analiza pe nivele a performanțelor financiare, propune urmărirea succesivă a nivelelor exploatare, financiar, global, extraordinar și total care caracterizează structura de venituri și cheltuieli a unui agent economic. La nivelul de exploatare primul indicator cheie este Cifra de Afaceri Netă (CAN) care este suma dintre volumul mărfurilor vândute, producția vândută și subvențiile de exploatare aferente cifrei de afaceri. Acest indicator se poate prelua direct din contul de profit și pierdere, fie că vorbim despre o societate românească, fie că vorbim despre o societate din altă țară. Acest indicator, alături de totalul activelor, capitalizarea bursieră și numărul de angajați este un criteriu fundamental în prezentarea dimensiunilor unei companii și oferă o primă imagine asupra dimensiunii afacerii despre care se discută. Alături de cifră de afaceri la nivelul de exploatare mai sunt definiți următorii indicatori cheie: ü Producția exercițiului: reflectă activitatea productivă globală a entității formată din producția care a fost deja valorificata sau producția obținută și necomercializata ü Marjă comercială: valoarea nou creată, indicator cheie în special pentru societățile din sfera comerțului; ü Marjă industrială: indicator similar cu marjă comercială, specific societăților din sfera producției; ü Valoarea adăugată: suma dintre marjă comercială și marjă industrială Excedentul brut din exploatare (EBITDA) reprezintă rezultatul exploatării înainte de deducerea dobânzilor, a impozitelor, a deprecierilor și a amortizărilor. Conform standardelor de raportare românești (RÂS), rezultatul din exploatare ține cont de deprecieri și amortizări. La nivel financiar sunt cuantificate veniturile și cheltuielile de natură financiară precum diferențe privind cursul valutar sau cheltuieli/venituri din dobânzi. Dacă la nivelul de exploatare, prezenta profitului este o condiție obligatorie pentru o societate performanță, la nivel financiar pot exista 2 abordări (Achim, 2014:334): ü În cazul în care rezultatul financiar este unul pozitiv (profit) situația este favorabilă dacă este rezultatul plasării eficiente a resurselor, însă poate fi privit ca fiind nefavorabil dacă

31 societatea evita să se angajeze în operațiuni de împrumut în vedea investirii și creșterii rezultatului operațional ü În cazul în care rezultatul financiar este negativ (pierdere) situația trebuie interpretată ca fiind favorabilă, dacă cauza acestor pierderi la nivelul financiar sunt cheltuielile cu dobândă care însă sunt aferente unor împrumuturi privind investițiile, care generează plus-valoare la nivelul exploatare; situația este nefavorabilă atunci când rentabilitatea investițiilor procurate prin creditare este inferioară costului finanțării. Prin însumarea rezultatelor de la nivelul exploatare și financiar se obține rezultatul global. Aici se pot definii următorii indicatori: rezultatul brut total, rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit, rezultatul net și capacitatea de autofinanțare. Acest ultim indicator reflectă potențialul financiar de creștere economică a entității, respectiv este o sursă internă de finanțare generată de activitatea industrială și comercială. Odată calculați acești indicatori pe baza elementelor din contul de profit și pierdere se poate realiza o analiză a evoluției și a structurii performanțelor financiare (Achim, 2014:337): ü Analia evoluției performanțelor financiare, presupune o analiză în dinamica, prin compararea valorilor de la un an la altul, prin intermediul indicilor cu baza în lanț calculați. ü Analiza structurii performanțelor financiare, propune o metodologie de analiză prin urmărirea structurii acestor indicatori și prin descompunerea acestor. Astfel, Achim(2014) recomandă calcularea și interpretarea următoarelor rate de structură: rata rezultatului din exploatare (rezultat din exploatare/rezultat brut), rata rezultatului financiar (rezultat financiar/rezultat brut), rata rezultatului net (rezultat net/rezultat brut) etc. Prin raportarea unor categorii de venituri sau de cheltuieli la totalul veniturilor sau ale cheltuielilor se pot aprecia ponderile diverselor elemente de venit sau de cheltuială în totalul aferent, iar din analiza evoluției acestor rate de structură se pot găsi anumite cauze pentru starea de performanță.

32 2.4.2 Analiza ratelor de profitabilitate Măsurarea performanțelor financiare ale entității prin sistemul de rate reprezintă o formă de măsurare sintetică a eficienței activității economice prin evaluarea raportului efect/efort și presupune utilizarea în acest sens a ratelor de profitabilitate (Achim, 2014:345). Ghibson (1998) definește profitabilitatea ca fiind “abilitatea firmelor de a genera câștig”. În literatura românească (Bulgea, 2004) consideră că “ratele de profitabilitate cunoscute și sub denumirea de rate de marjă se construiesc că raport între rezultatele de natura profitului, veniturilor și a cheltuielilor”. Reglementările contabile românești (OMFP 175/2005) precizează că “indicatorii de profitabilitate exprima eficienta entității în realizarea de profit din resursele disponibile”. Într-o abordare a interpretărilor internaționale IFRS efectuate de autori americani (Greuning, 2005:27), indicatorii de profitabilitate “semnifica în sens general un indiciu al modului în care marjele de profit ale unei societăți sunt asociate vânzărilor, capitalului mediu și capitalului propriu mediu”. Literatura românească propune defalcarea ratelor de profitabilitate în ratele profitabilității comerciale, ratele de rentabilitate și ratele bursiere. Ratele profitabilității comerciale sunt construite prin raportarea unui indicator de profit la cifra de afaceri netă. În acest sens, avem: ü Rata marjei brute a profitului: rezultat brut din exploatare/cifra de afaceri ü Rata marjei nete a profitului: profit net/cifra de afaceri ü Rata marjei brute a profitului din exploatare: rezultat din exploatare/cifra de afaceri ü Rata marjei brută din vânzări: rezultatul brut aferent cifrei de afaceri/cifra de afaceri ü Rata marjei comerciale: marjă comercială/vânzările de mărfuri Achim (2014:348) apreciază că “în general o creștere a acestor rate reflectă o creștere a gradului de profitabilitate, însă aceste rate trebuie corelate cu domeniul de activitate și mărimea

33 companiei, poziția acesteia în cadrul sectorului și strategia adoptată de aceasta la un moment dat”. În opiniile unor autori există diferențe între ratele de profitabilitate și cele de rentabilitate. Astfel, dacă în literatura americană nu există nici o diferență între acestea, în literatură europeană există câteva diferențe minore: • “Profitabilitatea reprezintă o condiție necesară pentru a existență rentabilității într-o activitate economică. • Ratele de rentabilitate exprima eficienta activității prin raportarea efectelor financiare la eforturile implicate; ratele de profitabilitate nu se exprima neapărat ca un raport efect/efort, putând apărea și sub formă de raport efect/efect, așa cum s-a putut constata în cazul ratelor de profitabilitate comercială” (Achim, 2014:349) Ratele de rentabilitate pot fi separate în ratele rentabilității financiare și ratele de rentabilitate economică. Ratele de rentabilitate financiară sunt foarte importante pentru acționari, deoarece exprima eficienta investiției efectuate de acționari și creditorii pe termen lung sub forma capitalurilor proprii sau a capitalurilor permanente. Cele mai cunoscute 2 rate ale rentabilității financiare sunt: • Rata rentabilității capitalului propriu (ROE – return on equity), calculată prin raportarea profitului net la capitalurile proprii. Practic dimensiunea acestui indicator ne arată cât câștigă un investitor pentru o unitate monetară investita (investițiile acționarilor sunt cuantificate în bilanț sub forma capitalurilor proprii). • Rata rentabilității capitalului angajat, exprimată ca și raport între EBIT și Capitalul Permanent. Eficiența investițiilor reprezentate prin resursele controlate de entități, poate fi exprimată sub forma ratelor rentabilității economice, iar cei mai importanți indicatori sunt următorii: • Rata rentabilității activelor (ROE – Return on assets) exprimată ca raport între profitul net și totalul activelor și arata cât profit se obține la fiecare unitate de activ

34 • Rata rentabilității economice în sens general pune în evidență capacitatea activelor de a genera profitul brut și să calculează ca și raport între profitul brut și activele totale • Puterea de câștig a activelor este definită ca raport între profitul înainte de deducerea dobânzilor și a impozitelor (EBIT) și activele totale • Rata rentabilității cheltuielilor este raportul dintre rezultatul net și cheltuielilor totale. Achim (2014:354) apreciază că o creștere a marjei nete a profitului este principala cauză de creștere a rentabilității activelor, iar pentru o apreciere pertinenta asupra ratelor de rentabilitate economică se va proceda la comparații ale acestora cu mediile existente în ramura sau sectorul de activitate în care activează.

35 Capitolul 3: Evaluarea performanțelor financiare la Electrica SA și Transelectrica S.A. Pentru realizatea studiului de caz am ales să studiez performantele financiare la două companii din același sector de activitate (energetic), de dimensiuni comparabile în ceea ce privește activele și numărul de angajați. Cele două societăți sunt listate la Burse de Valori București, deci au obligația de a-și face publice situațiile financiare, acestea constituind principala sursă de documentare în vederea realizării studiului de caz. 3.1 Prezentarea companiilor 3.1.1 Transelectrica Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. (societate pe acțiuni aflată în proprietatea statului) a fost înființată prin Ordonanța Guvernului nr. 627 / 2000, în urma separării structurii integrate vertical a fostei Companii Naționale de Electricitate în entități cu personalitate juridică independenta: – SC TERMOELECTRICA SA pentru producerea de energie Electrica și termică – SC HIDROELECTRICA SA pentru producerea de energie Electrica – SC ELECTRICA SA pentru distribuția energiei electrice la consumatori – CN TRANSELECTRICA SA pentru transportul energiei electrice, operator de sistem și dispecer. (Sursă: Site-ul companiei) Principalele activități ale Transelectrica sunt1: • Conducerea tehnică și operațională a sistemului energetic pentru a asigura funcționarea sigură și stabilă a acestuia • Exploatarea, întreținerea și dezvoltarea instalațiilor RET • Planificarea dezvoltării RET • Administrarea piețelor de energie Electrica: • Piața de alocare a capacităților pe liniile de interconexiune • Piața serviciilor tehnologice și de sistem • Piața de echilibrare • Piață pentru ziua următoare 1 http://www.transelectrica.ro/web/tel/activitati

36 • Piața intra-zilnica • Piața centralizată a contractelor bilaterale de energie Electrica • Piața certificatelor verzi • Managementul interconexiunilor și al tranzitelor de electricitate cu țările învecinate Figura nr. 2 Obiectul de activitate al Transelectrica
Sursa: Raport trimestrial – trimestrul III/2017 – Prezentarea rezultatelor (http://www.transelectrica.ro/documents/10179/1415792/Prezentare+rezultate+financiare+Q3+2017+-+14+noiembrie+2017+Transelectrica+SA+%281%29.pdf/b65ee0f2-42b5-4d94-a885-5cba8156cca5) La începutul anilor 2000, sectorul energiei electrice constituia monopol de stat. Astfel, atât companiile care produc energie Electrica (Electrica SA, Hidroelectrica SĂ și Termoelectrica SĂ), precum și compania nou formată care avea ca și obiect de activitate distribuția energiei Electrica (Transelectrica SĂ), erau deținute în proporție de 100 % de către Statul Roman. Ulterior, în cadrul unor acorduri cu FMI din perioada crizei economice, s-a agreat, printre altele ca statul se obliga că în timp să vândă parțial dintre activele deținute în domeniul energiei, fără însă a-și pierde poziția majoritară. Astfel, am asistat la vânzarea unor pachete însemnate către investitori (investitiori străini instituționali – fonduri de investiții, și investitori privați romani și străini – retail). Printre companiilor care au făcut obiectul vânzării putem amintii Transgaz, Romgaz, Transelectrica și Electrica SĂ (aceasta din urmă la jumătatea anului 2017). Un alt eveniment important care a infleuntat în mod semnificativ acționariatul Transelectrica se referă la crearea Fondului Proprietarea. Aceasta entitate a fost creată cu scopul de a aduna într-un fond de investiții, diverse participații ale Statului Român, iar unitățile acestui fond (acțiuni) să fie date către cetățenii romani care au fost deposedați în mod abuziv de către regimul comunist de anumite proprietăți (case, terenuri, clădiri de interes public etc). Între activele importante ale Fondului Proprietarea s-a aflat inclusiv o participație însemnată la Transelectrica, participație pe care și-a lichidat-o (vândut-o) între timp, însă și în prezent

37 (decembrie 2017), încă mai deține o cotă de 13,49 % din acțiunile Transelectrica (simbol bursier TEL la Bursa de Valori București). În prezent, acționariatul Transelectrica este următorul: ü Statul Roman 58,68 % ü Fondul Proprietarea 13,49 % ü Alți acționari : 27,81 % În graficul următor am redat o scurtă prezentare a acționariatului Transelectrica: Figura nr. 3 Acționariatul Transelectrica
Sursă: prelucrări proprii, Bursa de Valori București Așadar, chiar și în urma cedării unor pachete de acționari, atât în urma listării la BVB cât și în urma mutații unui pachet de acțiuni din proprietarea statului în proprietarea Fondului Proprietarea, Transelectrica rămâne o companie controlată de către Stat. Transelectrica are ca și obiect de activitate distribuția energiei electrice produsă de către toate sursele posibile. Asa cum spuneam, in cazul strategiei nationale din industria enegiei electrice, Transelectrica are rolul de a transporta si distribui energia produsa de celelalte entitati care au ca si obiect principal productia (Electrica SA, Hidroelectrica etc)
58,6813,4927,81Statul RomanFondul ProprietateaAlti actionari

38 Mai jos, este redata o reprezentare grafica a surselor de energie pe care Transelectrica le distribuie: Figura nr. 4 Structura parcului de producție
Dupa cum se observa enegia electrica produse de hidrocentralele administrare de Hidroelectrica, detine cea mai mare pondere (30 %) in totalul energiei distribuite de Transelectrica. Energia obtinuta prin prelucrarea carbunilor este livrata preponderent de catre Complexul Energetic Oltenia (CE Oltenia), societate provenita din fuziunea Societatii Nationale a Lignitului Oltenia (SNLO) si complexele energetice Turceni, Rovinari si Craiova. Chiar daca de data mai noua, energia nucleara produsa de Societatea Nationala Nuclearelectrica, incepe sa detina o pondere inseamana (6,6 %), in totalul energiei produse in Romania. Nu in cele din urma, Electrica SA este un ultim furnizor foarte important pentru Transelectrica, aceasta avand surse de productie diversificate (regenerabile, carbune, gaz). 3.1.2 Electrica Înainte de 2005, au fost opt filiale de distribuție și furnizare a energiei electrice, deținute de Statul Român prin intermediul Electrica. În perioada 2005-2008, patru din aceste filiale au fost privatizate (Enel a achiziționat trei, în timp ce E.ON a achiziționat o filială). Începând cu 1 iulie 2007, România a trebuit să adere la regulile UE privind separarea activităților de distribuție și furnizate a energiei. Astfel, activitățile de distribuție și de furnizare au fost separate în societăți diferite. Conform ANRE, în data de 19 mai 2017, 48 de societăți din România dețineau licențe de distribuție a energiei electrice. Din acestea, opt operatori de distribuție dețin dreptul de

39 concesiune de la Stat pentru a opera ca monopoluri regionale în opt regiuni ale țării. Acești operatori controlează distribuția energiei electrice în România și au rețele de distribuție începând de la 23.000 km (Enel Distribuție Dobrogea) la peste 50.000 km (Electrica Distribuție Transilvania Nord). Electrica astăzi: Electrica este un holding cu dețineri majoritare în companii de stat cu activități de distribuție și furnizare a energiei electrice. În anul 2016, filialele Electrica au distribuit 16,1TWh și au furnizat 9,7TWh la aproximativ 3,6 mil consumatori. Electrica este un jucător important pe piața distribuției de energie Electrica, având în vedere cota sa de piață de 39% în 2016. În plus, acest segment generează aproximativ 91% din EBITDA la nivelul grupului, în anul 2016 (84% în 1T14). Segmentul de distribuție ar trebui să asigure o creștere stabilă a EBITDA, datorită programelor ambițioase de investiții ale companiei, care sunt de așteptat să ducă la o creștere a BAR. Societatea a fost restructurată înainte de IPO. Până în primul trimestru din anul 2017, deținea participații minoritare la mai multe companii de energie Electrica achiziționate de Enel, E.ON și CEZ, însă acestea au fost transferate la o entitate separată. Societatea de distribuție și furnizare a energiei electrice, SC Electrica SA este unul dintre cei mai importanți jucători ai sectorului distribuției, furnizării energiei electrice și ai serviciilor energetice din România. Poziția de top este susținută atât de rezultatele economice, cât și de o experiență în domeniu ce se întinde pe mai mult de 120 ani. (Ziarul Financiar) Electrica este un jucător important pe piața distribuției și cea a furnizării de energie Electrica. Cele trei companii de distribuție, EDMN, EDTS și EDTN, care au rămas în structura actuală a Electrica, acoperă o arie totală de 97.382 km2 și distribuie energie Electrica prin linii de înalta, medie și joasă tensiune. EDMN a avut o cotă de piață de 15% în 2016 (1,3 milioane clienți), în timp ce EDTS a avut 13% (1,1 mil.), iar EDTN 11% (1,2 mil.) (cotă de piață cumulată de 39%). Grupul are licențe de distribuție exclusivă, care vor mai fi valabile 13 ani, cu posibilitatea de prelungire. (Sursă: Electrica) Electrica SA are o arie de cuprindere națională – cu organizare zonală în 3 zone, pentru distribuția și furnizarea energiei electrice: Transilvania Nord, Transilvania Sud, Muntenia Nord și pe cuprinsul întregii țări pentru întreținere și servicii energetice. Compania asigură servicii de calitate unui spectru larg de clienți – consumatori casnici, industriali și agenți economici. Prin Filialele de distribuție – Transilvania Nord, Transilvania

40 Sud si Muntenia Nord – Filiala Electrica Furnizare si prin cele 6 Societati de Sevicii Energetice ce desfășoară activități la nivel național, S.C. Electrica S.A. deservește aproximativ 3,5 milioane de clienți. Figura nr. 5: Activitățile operaționale la S.C. ELECTRICA S.A.
Sursa: www.electrica.ro Electrica SA asigura exploatarea și funcționarea instalațiilor de distribuție a energiei electrice, A sistemelor de măsură, protecție, automatizare și comandă-control aferente, precum și a infrastructuri de Comunicații și Informatică. La nivelul aparatului central, S.C. ELECTRICA S.A. deține licența de furnizare energie Electrica nr. 501/2002 și are dreptul să desfășoare activitati de vanzare/cumparare energie electrica, pe piata concurențială. 3.2 Analiza performanțelor financiare Performantele financiare ale unei entități pot fi evaluare prin analizarea unor elemente din contul de profit și pierdere sau prin intermediul unor rate calculate. În cazul societăților ale căror acțiuni sunt listate pe o piață reglementată, așa cum este și cazul acestor două societăți, evoluția prețului acțiunii, poate fi o măsură a performantelor unei companii. Așadar, vom analiza evoluția performantelor prin intermediul unei analiza descriptive asupra rezultatelor companiilor, apoi vom prezenta evoluția ratelor de profitabilitate și rentabilitate și în cele din urmă vom analiza evoluția performantelor bursiere.

41 3.2.1 Analiza de ansamblu a performanțelor financiare Cifra de afaceri este un indicator care ne poate ajuta să ne formăm o idee despre evoluția veniturilor unei societăți, veniturile fiind un element foarte important în determinarea profitului. În tabelul următor, am extras din situațiile financiare ale celor 2 companii, elementele cheie care duc la determinarea profitului net. Tabel nr. 1 Determinarea profitului net ELECTRICA TRANSLEECTRICA 2014 2015 2016 2017 2014 2015 2016 2017 Cifra de afaceri 5368 5252 5156 5043 3131 2711 2472,31 2766 Rezultat din exploatare -104,08 245,65 338,11 496,94 182,44 81,74 249,62 440,31 Rezultat financiar -17,33 -24,06 -11,55 13,22 -32,45 -39,21 -9,27 -8,49 Profit brut -46,73 468,35 389,52 510,16 149,98 42,53 239,75 431,82 Profit net -79,69 415,79 314,24 401,4 113,89 27,06 200,92 357,61 Sursa: prelucrări ale autoarei Figura nr. 6: Evoluția cifrei de afaceri
Sursa: prelucrări ale autoarei Cifra de afaceri a societății Electrica a înregistrat o scădere în perioada 2014-2017, de la o valoare de 5368 milioane lei în anul 2010 până la 5043 milioane lei în anul 2017, scăderea fiind de -6%. Aceasta scădere în privința cifrei de afaceri s-a petrecut în fiecare an din intervalul supus analizei, față de anul precedent. O scădere mult mai semificativa în privința cifrei de afaceri regăsim în cazul societății Transelectrica. Cifră de afaceri a acesteia a scăzut de la 3131 milioane lei în anul 2014 până la 0100020003000400050006000
20142015201620172014201520162017ELECTRICATRANSLEECTRICACifra de afaceri

42 2766 milioane lei în anul 2017, scăderea fiind de peste 11%. Trebuie subliniat însă faptul că minimul cifrei de afaceri a fost în anul 2016, când aceasta scăzuse până la 2472 milioane de lei, în 2017 regăsind o creștere. Cu toate acestea, cifra de afaceri trebuie analizată împreună cu cheltuielile aferente acesteia, deci rezultatul din exploatare devine un indicator mult mai relevant pentru a analiza performanțele. Figura nr. 7 Evoluția reultatului din exploatare
Sursa: prelucrări ale autoarei Electrica înregistrează o pierdere la nivelul exploatare în anul 2014, în valoare de 104 milioane de lei, apoi la nivel operațional începe să inregistree profit, acesta fiind în creștere în perioada 2015-2017 și ajunge până la valoarea de 496 milioane de lei.Pe de altă parte, Transelectrica înregistrează profit în toți cei 4 ani suspusi analizei, iar în perioada 2015-2017 profitul este în creștere, atingând o valoare record de 440 milioane lei în anul 2017. -200-1000100200300400500600
20142015201620172014201520162017ELECTRICATRANSLEECTRICARezultat din exploatare

43 Figura nr. 8 Profitul net
Sursa: prelucrări ale autoarei Profitul net al celor 2 companii urmează foarte fidel evoluția profitului din exploatare, deoarece rezultatul de la nivelul financiar are o influență minoră asupra profitului din exploatare. Dacă în cazul societății Electrica, valoarea profitului net este de peste 300 de milioane de lei în anii 2015-2017, în cazul societății Transelectrica aceasta atinge valoarea de 357 milioane lei în anul 2017. De remarcat că Transelectrica atinge un profit comparabil cu cel al Electrica în anul 2017, în condițiile în care dimensiunea firmei este la jumătate comparativ cu Electrica, dacă ne raportăm la cifra de afaceri sau activele totale. 3.2.2 Analiza ratelor de profitabilitate Analiza valorilor profitulul prezinta dezavantajul ca nu au o baza de comparatie si astfel o analiza prin intermediul ratelor ne permit raportarea la acelasi numitor. Astfel, literatura de specialitate propune indicatorii de profitabilitate care sunt contruiti prin raportarea diverselor forme de exprimare ale profitului la cifra de afaceri. In tabelul urmator, sunt prezentate ratele de profitabilitate ale celor doua companii in perioada 2014-2017. Tabel nr. 2 Ratele de profitabilitate ELECTRICA TRANSLEECTRICA 2014 2015 2016 2017 2014 2015 2016 2017 Rata marjei brute a profitului -0,87% 8,92% 7,55% 10,12% 4,79% 1,57% 9,70% 15,61% Rata marjei nete a profitului -1,48% 7,92% 6,09% 7,96% 3,64% 1,00% 8,13% 12,93% Rata marjei brute a profitului din exploatare -1,94% 4,68% 6,56% 9,85% 5,83% 3,02% 10,10% 15,92% Sursa: prelucrări ale autoarei -200-1000100200300400500
20142015201620172014201520162017ELECTRICATRANSLEECTRICAProfit net

44 Figura nr. 9 Ratele de profitabilitate
Sursa: prelucrări ale autoarei În anul 2014, ratele de profitabilitate ale Electrica sunt negative, deoarece societatea a raportat pierderi în privința activității la nivelul de exploatare, rezultatul brut precum și rezultatul net. Ulterior, societatea înregistrează profit (în creștere) iar acest fapt are efecte asupra ratelor de profitabilitate calculate. Rata marjei brute a profitului este cuprinsă între 7,55 și 10,12%, iar media este de 6,43% în special din cauza ratei negative din anul 2014. În schimb, în cazul societății Transelectrica, rata marjei brute a profitului este în creștere de la 4,69% în anul 2014 până la 15,61% în anul 2017, cu o medie de 7,92%. Rata marjei nete a profitului urmează tendința ratei marjei brute a profitului. În cazul Electrica, media ratelor marjei nete de profit este de 5,12%, semnificativ mai mică decât aceeași valoare calculată pentru societate Transelectrica (6,42%). Dintre toate ratele de profitabilitate, ratele marjelor brute ale profitului din exploatare înregistrează cele mai mari valori. Acest lucru se explică prin faptul că profitul din exploatare este cel mai mare, profitul brut fiind mai mic, deoarece este diminuat de pierderea de la nivelul financiar, în cazul fiecărei societăți. Rata marjei brute a profitului din exploatare este cuprinsă între -1,94 % în anul 2014 și 9,85 % în anul 2017, cu o medie de 4,94 % pentru societatea -5,00%0,00%5,00%10,00%15,00%20,00%
20142015201620172014201520162017ELECTRICATRANSLEECTRICARata marjei brute a profituluiRata marjei nete a profituluiRata marjei brute a profitului din exploatare

45 Electrica și este cuprinsă între 5,83% în anul 2014 și 15,92% în anul 2017, cu o medie de 8,71 % pentru Transelectrica. Pe baza ratelor de profitabilitate calcule, se poate concluiona că Transelectrica înregistrează rate de profitabilitate superioare celor înregistrate de către Electrica, însă în cazul ambelor companii este de remarcat faptul că înregistrează profit pe un orizon lung de timp (4 ani). 3.2.3 Analiza ratelor de rentabilitate Între starea de profitabilitate și cea de rentabilitate granita este una extrem de sensibilă; de exemplu analiștii anglo-saxoni nu pun accent pe diferențierea celor două concepte. În schimb, analiștii francezi propun o delimitare între profitabilitate și rentabilitate, apreciind că ratele de rentabilitate trebuie analizate în strânsă legătură cu capitalurile investite. În tabelul următor, sunt redate rezultatele obținute în urma calcului ratelor de rentabilitate pentru cele 2 companii în perioada 2014-2017. Tabel nr. 3 Ratele de rentabilitate ELECTRICA TRANSLEECTRICA 2014 2015 2016 2017 2014 2015 2016 2017 Rata rentabilitatii capitalului propriu -1,34% 6,53% 4,72% 6,30% 4,68% 1,14% 7,69% 12,81% Rata rentabilitatii activelor -0,84% 4,20% 3,08% 3,89% 2,20% 0,57% 3,90% 6,57% Rata rentabilitatii economice in sens general -0,18% -0,24% -0,11% 0,13% -0,63% -0,82% -0,18% -0,16% Sursa: prelucrări ale autoarei Rata rentabilitatii capitalului propriu (Return on equity – ROE), precum si rata rentabilitatii activelor (Return on assets – ROA) sunt doi indicatori ai rentabilitatii utilizati pe scara larga de catre analisti si institutiile financiare de prestigiu in rapoartele de analiza.

46 Figura nr. 10 Rata rentabilitatii capitalului propriu
Sursa: prelucrări ale autoarei Valorile obținute pentru rata rentabilității capitalului propriu în cazul societății Electrica sunt cuprinse între -1,34% în anul 2014 și 6,56% în anul 2015, iar media pe cei 4 ani este de 4,05%. În schimb, pentru Transelectrica, valoarea medie a acestui indicator este de 6,58%, cu o valoare minimă de 1,14% în anul 2015 dar și cu o valoare de 12,81% în anul 2017. Cu excepția anului 2015, în fiecare an, Transelectrica a înregistrat valori mai bune ale acestui indicator în comparație cu Electrica. Cu toate că în valori absolute profiturile companiei Electrica sunt mai mari decât cele ale companiei Transelectrica, capitalurile proprii sunt de trei ori mai mari în cazul companiei Electrica. De exemplu, în anul 2017, Electrica avea capitaluri proprii în valoare de 6371 milioane lei, iar valoarea capitalurilor proprii la compania Transelectrica era de 2792 milioane lei. -4,00%-2,00%0,00%2,00%4,00%6,00%8,00%10,00%12,00%14,00%
20142015201620172014201520162017ELECTRICATRANSLEECTRICARata rentabilității capitalului propriu

47 Figura nr. 11 Rata rentabilității activelor
Sursa: prelucrări ale autoarei În anul 2014 rata rentabilității activelor este negativă (-0,84%) pentru societatea Electrica, apoi se fluctuează între 3,08 și 4,20% cu o medie de 2,58% pentru cei 4 ani analizați. În schimb, în cazul societății Transelectrica are rata este în creștere în perioada 2015-2017, crescând de la 0,57% în anul 2015 până la 6,57% în anul 2017, medie fiind dde 3,31%. Explicația creștere acestei rațe în cazul societății Transelectrica constă în evoluția ascedenta a profitului net. Și în cazul ratelor de rentabilitate, acestea sunt mai mari în cazul societății Transelectrica comparativ cu societatea Electrica, atât la nivelul fiecărui an cât și prin intermediul mediilor calculate. În cele ce urmează ne propunem să vedem în ce măsură performantele mai bune ale societății Transelectrica, atât prin prisma sumelor absolute cât și a ratelor de profitabilitate sau rentabilitate au influențat cursul acțiunilor. -2,00%-1,00%0,00%1,00%2,00%3,00%4,00%5,00%6,00%7,00%
20142015201620172014201520162017ELECTRICATRANSLEECTRICARata rentabilității activelor

48 3.3 Analiza riscului de faliment În cadrul acestui subcapitol vom calcula riscul de faliment pentru cele 2 societăți aplicând modele Altman și Conan-Holder. Modelul Altman propune utilizatea următorilor 5 indicatori: flexibilitatea, rata autofinanțării activelor, rata rentabilității economice, capacitatea de îndatorare a firmei și randamentul activelor. În tabelul de mai sus, sunt redate valorile acestor indicatori precum și scorul Z total calculat. Tabel nr. 4 Aplicarea modelului Altman ELECTRICA TRANSLEECTRICA 2014 2015 2016 2017 2014 2015 2016 2017 Flexibilitatea 0,01 0,03 0,07 0,10 0,02 0,04 0,10 0,13 Rata autofinanțării activelor 0,00 0,02 0,02 0,02 0,01 0,00 0,02 0,03 Rata rentabilității economice -0,02 0,05 0,07 0,10 0,07 0,03 0,10 0,16 Capacitatea de îndatorare 1,68 1,81 1,88 1,61 0,89 0,99 1,03 1,05 Randamentul activelor 0,85 0,80 0,76 0,73 0,91 0,85 0,72 0,76 Scor Z total 1,79 2,11 2,21 2,16 1,71 1,61 1,80 2,14 Sursa: prelucrări ale autoarei Electrica înregistrează un scor Z total cuprins între 1,79(minim în anul 2014) și 1,21 (maxim în anul 2016), și un scor Z mediu în cei 4 ani în valoare de 2,07. Aceste valori nu plasează societatea în zonă sigură, pentru un astfel de statut fiind necesar un scor de minim 3. Totuși ar fi de remarcat evoluția ascedenta a scorului Z. Nici societatea Transelectrica nu reușește să treacă de pragul de 3, considerat punctul de la care socieatea se afla în zonă sigură, însă valoarea scorului Z este în creștere de la 1,61 în anul 2015 până la 2,14 în anul 2017. Media scorului Z este de 1,81. În cazul ambelor societate valorile scorului Z sugerează o situație de risc, dar consider că o astfel de analiza ar trebui particularizata în funcție de profilul celor două societăți. Ambele înregistrează valori mici în ceea ce privește indicatorul rata autofinanțării activelor, deoarece distribuie o bună parte din profit sub formă de divident.

49 Tabel nr. 5 Aplicarea modelului Conan Holder ELECTRICA TRANSLEECTRICA 2014 2015 2016 2017 2014 2015 2016 2017 Rata lichidității imediate 1,07 1,2 1,46 1,733 1,08 1,2 1,5 1,6 Rata stabilității financiare 0,81 0,85 0,86 0,868 0,73 0,82 0,81 0,77 Gradul de finanțare a vânzărilor 0,032 0,046 0,022 -0,026 0,104 0,145 0,037 0,031 Gradul de remunerare a personalului 0,15 0,15 0,16 0,159 0,05 0,06 0,06 0,05 Rata rentabilității valorii adăugate -0 0,05 0,07 0,099 0,06 0,03 0,1 0,16 Scor Z total 30,2 33,4 40,3 49,9 25,3 24,7 40,2 43,2 Sursa: prelucrări ale autoarei Conform acestui model, un scor de peste 16 presupune un risc de sub 10% în ceea ce privește probabilitatea falimentului. Electrica are un scor Z total în creștere de la 30,2 până la 49,9, cu o medie de 38,5, în timp ce Transelectrica are un scor Z curpins între 25,3 și 43,2 cu o medie de 33.4. Trebuie remarcat în primul rând ca valorile înregistrare plasează ambele societăți într-o zonă de conform din punct de vedere al stabilității. O a doua observație foarte importantă este faptul că Electrica înregistrează un scor mai bun decât Transelectrica. Această observație trebuie privită în corelație cu concluziile subcapitolului precedent, unde din punct de vedere al profitabilității Transelectrica surclasa Electrica din toate punctele de vedere. În schimb, în privința riscului de faliment, Electrica prezintă un risc mai scăzut. Nu în ultimul rând se pot observa rezultate total diferite prin aplicarea a două metode de analiză a riscului de faliment. Indicatorii de profitabilitate au o pondere mai mică în cadrul modelului Altman, spre deosebire de modelul Conan Holder unde apare rata rentabilității valorii adăugate.

50 CONCLUZII Societățile Electrica și Transelectrica sunt două societăți de maximă importanță la nivelul economiei României. Ele activează într-un domeniu de importanta strategică (transport și distribuție de energie Electrica), iar Statul Român este în continuare acționarul majoritar. Cu toate acestea, aceste societăți sunt listate la Bursa de Valori București, statul vânzând prin intermediul Bursei anumite pachete minoritare de participare în cadrul acestor societăți. Din punctul de vedere al performanțelor financiare, cele două societăți înregistrează profit în perioada 2014-2017, singura excepție fiind anul 2014 când Electrica a raportat pierdere. În plus, profiturile acestor societăți au fost în creștere. Analizând valorile absolute ale profiturilor, Electrica a raportat profituri superioare celor raportate de Transelectrica, însă aceasta din urmă are o dimensiune a activității mult mai mică decât Electrica (prin compararea activelor totale sau ale cifrelor de afaceri). În schimb, prin intermediul ratelor de profitabilitate sau rentabilitate, rezultatele acestor rate indica performante financiare mult mai bune pentru societatea Transelectrica în comparație cu societatea Electrica. Această concluzie este susținută și de evoluția cursului acțiunilor celor două companii: acțiunile Transelectrica s-au apreciat puternic în ultimii 3 ani de zile (+140%) în condițiile în care a distribuit și dividende consistente. În schimb, în primul an de la listare, acțiunile companiei Electrica au avut o evoluție oscilantă cu aprecieri și deprecieri într-un interval cuprins între 11 și 13 lei/acțiune. Aplicând modele Altman și Conan Holder pentru analiza riscului de faliment s-a putut observa că prin modelul Conan Holder cele două societăți înregistrează un scor Z foarte bun care le plasează în zona intervalului de siguranță, în timp ce prin aplicarea modelului Altman, scorurile Z înregistrate sunt în afară intervalului de siguranță, ceea ce suegreaza un anumit risc privind falimentul. Indiferent de modelul aplicat, scorurile Z sunt în creștere pentru ambele companii și trebuie menționat că Electrica înregistrează scoruri Z superioare celor înregistrate de Transelectrica.

51 Bibliografie 1. Achim M, Borlea S (2014), Analiza financiară actualizata cu prevederile IFRS, Presa Universitara Clujeana 2. Albu N, Albu C (2005), Soluții practice de eficientizare a activităților și de creștere a performantelor organizaționale, Editura CECCAR, București 3. Lacatuș V (2007) , Gestiunea financiară a instituțiilor publice, Editura Risopront, Cluj Napoca. 4. Lacatuș V (2013) , Finanțele întreprinderii – Note de curs, Editura Risopront, Cluj Napoca. 5. Nistor I. (2004)., Teorie și practică în finanțarea întreprinderilor, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca. 6. Pintea M. (2011), Performanta entităților economice în contextul dezvoltării durabile, Editura Risoprint, Cluj Napoca 7. Stancu I. (1997) – Finanțe – Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiară, Editura Economică, București 8. Toma M., Brezeanu P.(1996) – Finanțe și gestiune financiară, Editura Economică București.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Beatrice Licenta Final (1) [607333] (ID: 607333)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Beatrice Licenta Final (1) [607333]

Copyright Notice

Activități de PR pentru promovarea clubului S.C. TAN TAN S.R.L. Coordonator științific: Conf. univ. dr. Jelev Viorica Absolvent: Bîrzotescu… [302431]

Potențialul turistic al județului Alba Coordonator științific Lect. univ. dr. Emil Marinescu Absolvent Marius Sorin Colac CRAIOVA, Anul 2017 CUPRINS… [305482]

Licenta Pop Orsolya 1 [617178]

PENTRU OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC: Lect.dr. Remus ROTARIU CANDIDAT: Profesor : Adrian GAROIU ARTE PLASTICE… [603567]

Mulțimea numerelor complexe [600208]

Teza de licenta [303935]

Copyright Notice

Similar Posts