BIBLIOTERAPIA ÎN FORMAREA DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI PLANUL LUCRĂRII Argument …………………………………………………………………. Capitolul I. Biblioterapia – delimitări… [607316]

LUCRARE DE DISERTA ȚIE

BIBLIOTERAPIA ÎN FORMAREA DEZVOLTĂRII
LIMBAJULUI

PLANUL LUCRĂRII

Argument ………………………………………………………………….
Capitolul I. Biblioterapia – delimitări conceptuale
I.1. Definirea conceputului de biblioterapie
I.2 . Biblioterapia ca modalitate de dezvoltare și autocunoaștere a personalității
I.3. Biblioterapia digitală – o soluție terapeutică
I.4. Poveștile terapeutice
I.5. Tărîmul imaginaței – Întâlnire cu poveștile terapeutice și cu bucuria de “a fi”
Capitolul al II -lea. Dezvoltarea limbajului – activitate principală în învățământul preșcolar.
II.1. Aspecte psihopedagogice în dezvoltarea limbajului la preșcolari
II.2. Dominantele limbajului vârstei preșcolare
II.3 Dezvoltarea și îmbogățirea limbajului prin activitățile de povestire din grădiniță
II.4. Rolul poveștilor și basmelor în educaț ia copiilor
Capitolul al III -lea. Studiu privind opinia profesorilor din învățământ preșcolar despre
posibilitatea dezvoltării limbajului preșcol arilor prin activități de educarea limbajului
(povești, basme )
III.1. Ipoteza și obiectivele cercetării
III.2 . Metodologia cercetării
III.2.1 . Metode, tehnici și instrumente de cercetare
III.2.2 . Lotul investigației
III.2.3 . Etapele studiului
III.3 Elaborarea și aplicarea chestionarului
III.4 Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Declarație de autenticitate
Raport antiplagiat

ARGUMENT
“Biblioteca ar trebui să fie ca o oglindă a noastră.”

Se știe că, la vârsta preșcolară, limbajul capătă noi valențe. Prin intermediul limbajului,
copilul își dezvoltă propria experiență și învață din experiența altora. Cu ajutorul limbajului, se
formează și se organizează sisteme în care sunt integrate cunoștințele, ceea ce contribuie la
sistematizarea și la complicarea condițiilor interioare, de formare a personalităț ii.
Etapa preșcolară este caracterizată de achiziții intelectuale formate într -un ritm rapid,
achiziții ce contribuie formativ la dezvoltarea gândirii copilului. El combină, exprimă, în același
timp acționează, gândește acțiunea și o verbalizează.
Drumul parcurs de copil în lumea limbajului, cu ajutorul educatoarei, reprezintă etapa
propriei dezvoltări, care îi deschide în etapa următoare, școlară, șanse egale, indiferent de mediul
social sau preșcolar din care provine.
Pe de altă parte, lărgirea relațiil or cu mediul, complicarea procesului de comunicare cu
ceilalți oameni, sporirea cunoștințelor copilului preșcolar despre obiectele și fenomenele lui reale,
presupun și determină îmbogățirea vocabularului. Astfel, în condiții normale de educație, în
perioad a preșcolară, copilul își însușește în esență lexicul de bază al limbii materne. În felul acesta,
sub aspectul compoziției lexicale, cerințele impuse limbajului de relațiile copilului cu cei din jur
sunt pe deplin satisfăcute.
Preșc olarii sunt la vârsta câ nd poveștile fac parte integrantă din activitatea lor. Poveștile
facilitează procesul de asimilare, fixare și consolidare a cunoștințelor, și influențează pozitiv
dezvoltarea personalității preșcolarilor.
Biblioterapia nu este o ramură a psihologiei, este un ansamblu de tehnici care implică
folosirea lecturii și a scrisului pentru a trata anumite probleme de viață și/sau pentru a ajuta la
tratarea anu mitor tulburări psihice. Aceste tehnici pot fi folosite de medici, psihiatri, asistenți
sociali, psihologi, terapeuți, pedagogi etc. Astăzi, biblioterapia este un ansamblu de tehnici folosite
în special de specialiștii în sănătate mintală, care presupun recomandarea anumitor lecturi
(ficțiune, non -ficțiune, benzi desenate, articole, poezie etc. ) și vizionarea unor materiale
audiovizuale, redactarea de texte, desfășurarea unor activități artistice, în special legate de lectură
și scris, în funcție de preferințele unei persoane .

În această lucrare îmi propun să cercetez care ar fi rolul biblioterapiei și avantajele lecturii
din această perspectivă. Lectura are o mulțime de beneficii – dezvoltarea limbajului și a
imaginației, stimularea gândirii, cizelarea empatiei și a abilităților sociale, oferă experiențe
emoționale și cognitive omplexe, susține procesul de învățare în diverse domenii de activitate etc.
Lucrarea Biblioterapia în formarea dezvoltării limbajului este structurată pe trei capitole,
dintre care primele două formează partea teoretică și ultimul capitol cuprinde partea aplicativă.
Primul capitol, cu titlul Biblioterapia – delimitări conceptuale , include aspecte despre
definirea conceputului de biblioterapie, biblioterapia ca modalitate de dezvoltare și autocunoaștere a
personalității , biblioterapia digitală – o soluție terapeutică , poveștile terapeutice și tărîmul imaginaței
– o întâlnire cu poveștile terapeutice și cu bucuria de “a fi”
Al doilea capitol, Dezvoltarea limbajului – activitate princ ipală în învățământul preșcolar
conține aspecte psihopedagogice în dezvoltarea limbajului la preșcolari , dominantele limbajului
vârstei preșcolare , dezvoltarea și îmbogățirea limbajului prin activitățile de povestire din grădiniță ,
rolul poveștilor și basmelor în educaț ia copiilor .
Cel de -al treilea capitol, Studiu referitor la opinia educatoarelor cu privire la posibilitatea
dezvoltării limbajului preșcolarilor prin activități de educarea limbajului (povești, basme ),
prezintă punctul de vedere al profesorilor din învățămân tul preșcolar despre importanța
biblioterapiei în activitățile de educarea limbajului la preșcolari, cu privire la posibilitatea
dezvoltării vocabularului lingvistic al preșcolar ilor prin activități de povești, basme terapeutice.
Motivul alegerii temei Dezvoltar ea creativității la preșcolari prin activități integrate nu
este întâmplător. Există multiple posibilități de formare a unei personalități creative. Consid er că una
dintre cele mai eficiente la vârsta preșcolară este dezvoltarea creativității prin activități integrate.
Numai că lectura nu este doar un instrument, ea trebuie să aibă un scop, altfel e ca și cum
am pleca să navigăm pe mare fără destinație. Nu știi unde ajungi, nu știi dacă o să -ți placă unde
ajungi, nu știi dacă ai resur sele să ajungi undeva, nu știi dacă nu cumva aventura asta o să te
bucure sau nu.
Biblioterapia promovează lectura (de la lectura unei cărți, a unei reviste până la lectura unui
mesaj publicitar sau a unor benzi desenate) și scrisul ca metode de autocunoaștere, de
autodezvoltare și de autoterapie. A -ți identifica trebuințele, interesele, dorințele și a -ți stabili clar
obiectivele în viață, a -ți cunoaște bine abilitățile și a învăța să le folosești pentru a obține
performanțe, a deveni împlinit prin a fi și a face ceea ce te reprezint ă sunt scopurile biblioterapiei.

CAPITOLUL I. BIBLIOTERAPIA – DELIMITĂRI CONCEPTUALE

I.1. Definirea conceputului de biblioterapie

Biblioterapi a este un termen care provine din alăturarea a două cuvinte grecești biblion
(carte) și therapeia (vindecare). Samuel McChord Crothers un preot american unitarian și eseist
în 1916 a utilizat termenul pentru a descrie literatura folosită pentru consilierea oamenilor cu
tulburări mentale. În Grecia Antică, la intrarea în biblioteci se regăsea mesajul Medicament pentru
suflet , ceea ce înseamnă că efectele benefice ale lecturii se cunoșteau încă de pe atunci, iar acest
termen este asociat astăzi prin biblioterapie , domeniu ce este aplicat în multe biblioteci din
străinătate.
Biblioterapia cuprinde un ansamblu de tehnici care îi ajută pe oameni să descopere
cărțile potrivite lor și să învețe să le selecteze eficient pentru ei înșiși. Bibliotecarul este
persoana cea mai indicată pentru a recomanda cărți utilizatorilor și pentru a crea condiții
comode de a petrece timpul în mod util și relaxant.
Principalele obiective ale biblioterapiei sunt:
 Oferirea de informații cititorului cu privire la problemele pe care le are ca să-l ajute să
pătrundă în esența acestora;
 Discutarea valorilor și atitudinilor care ar putea genera exemple, cunoștințe despre
alte persoane care s-au confruntat cu probleme similare.
Scopul biblioterapiei este:
 De a ghida utilizatorii să se cunoască îndeajuns de bine pentru a ști să găsească cărțile
necesare lor;
 De a respecta criteriile personale de selectare a cărților;
 Conștientizarea lecturii ca beneficiu: de a experimenta idei; de a te dezvolta emoțional;
de a-ți cizela abilitățile; de a intra în contact cu persoane și mentalități diferite; de a găsi
soluții la propriile preocupări / probleme.
Se cunosc următoarele forme de biblioterapie :
 Terapia individuală;
 Terapia de grup.

Biblioterapia individuală este orientată spre dezvoltarea personalității, lucru care se întâmplă
în contextul procesului de lectură. Utilizatorul citește o carte, care este selectată special pentru
stimularea dezvoltării sale, pentru a i se distrage atenția de la trăiri neplăcute și pentru a-l ajuta să
facă față problemelor sale.
Biblioterapia de grup presupune:
 implicarea utilizatorului /pacientului în procesul de terapie;
 identificarea problemelor personalității;
 dispariția sentimentelor de izolare față de ceilalți;
 diminuarea procesului de izolare socială;
 adaptarea și integrarea în societate.
Metodele de organizare a ședințelor de biblioterapie sunt diverse și sunt adaptate
individual bibliotecilor care doresc să implementeze această activitate /serviciu. Îndrumarul de
biblioterapie înserează câteva metode recomandate de biblioterapeuți:
1. Noaptea de lectură în bibliotecă – se organizează și se derulează în colaborare
cu unitățile de învățământ. O noapte de lectură poate fi dedicată unui subiect anume care va
reprezenta cadrul pentru toate activitățile, jocurile și cărțile alese în seara respectivă.
Această situație neobișnuită, în care se vizitează o bibliotecă, noaptea, creează pentru tinerii
participanți o atmosferă specială.
2. Mentoratul lecturii – constă în instruirea tinerilor, elevi de liceu (voluntari) care pot
să devină mentori ai lecturii . Aceștia se întâlnesc o dată pe săptămână, formează echipe de
câte doi și se adresează unor grupe de șase până la opt elevi din ciclul primar. Voluntarii
propun activități bazate pe jocuri de cuvinte și povești. Se citește și se povestește, se cântă, se
joacă piese de teatru și se fac jocuri de mișcare. Proiectul este unic, deoarece urmărește două
obicetive la fel de importante: promovează abilitățile de citire ale elevilor din ciclul primar,
precum și competențele cheie sociale și culturale ale tinerilor.
3. Ziua Recunoștinței în bibliotecă. Tehnica folosită: jurnalul Recunoștinței – eficiența
tehnicii de a ține un jurnal al Recunoștinței a fost testată în cadrul mai multor experimente
psihologice. În urma acestora, psihologii au putut creiona câteva recomandări cu privire la
redactarea unui astfel de jurnal.
4. Ziua Basmului – o tehnică de biblioterapie pentru copiii preșcolari și școlari mici (2 – 8

ani), care poate fi folosită eficient de către bibliotecari. Utilizând această tehnică, dezvoltăm
imaginația și creativitatea copiilor, îi ajutăm să-și îmbogățească vocabularul și să-și fixeze
cunoștințele de limbaj. Această tehnică oferă posibilitatea copiilor să găsească soluții la
anumite probleme într-un cadru jucăuș și relaxant pentru ca ei să poată comunica cu ușurință.
5. Terapie prin lectură – se stabilește un program de activități de lectură și scris, combinate
eventual și cu alte activități după caz: evaluarea personalității, a intereselor, a abilităților, după
stabilirea clară a obiectivelor biblioterapiei. Un cărțile alese în seara respectivă. Această situație
neobișnuită, în care se vizitează o bibliotecă, noaptea, creează pentru tinerii participanți o
atmosferă specială
6. Mentoratul lecturii – constă în instruirea tinerilor, elevi de liceu (voluntari) care pot
să devină mentori ai lecturii . Aceștia se întâlnesc o dată pe săptămână, formează echipe de
câte doi și se adresează unor grupe de șase până la opt elevi din ciclul primar. Voluntarii
propun activități bazate pe jocuri de cuvinte și povești. Se citește și se povestește, se cântă, se
joacă piese de teatru și se fac jocuri de mișcare. Proiectul este unic, deoarece urmărește două
obicetive la fel de importante: promovează abilitățile de citire ale elevilor din ciclul primar,
precum și competențele cheie sociale și culturale ale tinerilor.
7. Ziua Recunoștinței în bibliotecă. Tehnica folosită: jurnalul Recunoștinței – eficiența
tehnicii de a ține un jurnal al Recunoștinței a fost testată în cadrul mai multor experimente
psihologice. În urma acestora, psihologii au putut creiona câteva recomandări cu privire la
redactarea unui astfel de jurnal.
8. Ziua Basmului – o tehnică de biblioterapie pentru copiii preșcolari și școlari mici (2 – 8
ani), care poate fi folosită eficient de către bibliotecari. Utilizând această tehnică, dezvoltăm
imaginația și creativitatea copiilor, îi ajutăm să-și îmbogățească vocabularul și să-și fixeze
cunoștințele de limbaj. Această tehnică oferă posibilitatea copiilor să găsească soluții la
anumite probleme într-un cadru jucăuș și relaxant pentru ca ei să poată comunica cu ușurință.
9. Terapie prin lectură – se stabilește un program de activități de lectură și scris, combinate
eventual și cu alte activități după caz: evaluarea personalității, a intereselor, a abilităților, după
stabilirea clară a obiectivelor biblioterapiei. Un exemplu ar fi cel al unei tinere de 22 de ani (sau
al unui grup de tineri cu probleme identice) care are o greutate mai mare decât cea recomandată
pentru sănătatea ei. Aceasta decide să scape de kilogramele în plus și astfel este nevoie
de o atenție deosebită față de alimentele care favorizează luarea în greutate și de introducerea

unui program de mișcare (fie un abonament la fitness, fie un CD cu exerciții pe care aceasta să
le facă acasă).
10. Olimpiada lecturii – copiii și adolescenții sunt stimulați să citească, fiind recompensați cu
mici cadouri. Obiectivul olimpiadei: fiecare utilizator trebuie să citească în total șase cărți la
alegere, care sunt discutate ulterior și evaluate împreună cu bibliotecara.
Bibioterapia tradițională se face prin romane și cărți de ficțiune, poveștile citite
determinându – ne să trăim efectiv cartea. Publicațiile de specialitate, chiar și atunci
când sunt scrise pentru popularizare, pierd pe drum ceva din încărcătura afectivă deoarece
se concentrează pe latura intelectuală.
Recomandările de lectură în biblioterapie sunt diverse și depind în mare parte de profilul
utilizatorului: trăsături de personalitate, interese profesionale, pasiuni personale, abilități native
și dobândite, cunoștințe în anumite domenii. Instrumentele de măsură sunt testele psihologice
care ne ajută să depistăm anumite probleme și să cunoaștem mai profund utilizatorul.
Cu toate acestea, există forme de biblioterapie care se realizează cu ajutorul cărților de
filosofie sau de psihologie. Aceste lecturi sunt recomandate celor care au înclinații conceptuale
sau care, prin formare, sunt atrași spre dileme intelectuale. Fiecare carte își are cititorii săi,
important este ca ei să se întâlnească. Acesta este rolul biblioterapeutului – să facă oamenilor
cunoștiință cu cărțile potrivite.
Se cunosc câteva principii de testare psihologică recomandate de Ю. Н. Дрешер
în cartea Библиотерапия Теория и практика:
1. Testele conțin informația de care utilizatorul are nevoie și întrebările ce pot apărea pe parcursul
comunicării;
2. Testele trebuie să ajute utilizatorul să evalueze și să conștientizeze situația în care se află cu
scopul de a fi rezolvată;
3. Responsabilitatea veridicității răspunsurilor acordate îi aparține utilizatorului;
4. Utilizatorul are dreptul de a-și alege singur testele pe care dorește să le parcurgă.
А. Е. Алексейчик în manualul Руководстве по психотерапии oferă o listă de genuri literare
aplicate în biblioterapie :
 Literatura medicală specială este aplicată atunci când utilizatorul are nevoie în

stabilirea unui echilibru emoționat calmant și liniștitor. Principalul obiectiv al acestui tip de
literatură este de a oferi informația necesară privind eliminarea concepțiilor greșite despre boală
și stimularea activităților de ansamblu;
 Literatura filosofică ajută o persoană să obțină o viziune asupra lui și asupra lumii
în general;
 Literatura spirituală oferă informații despre diverse experiențe de viață, este
recomandată celor credincioși. Promovează dragostea față de oameni, de mediul înconjurător;
 Literatura biografică și autobiografică descrie viața personalităților care aduc
exemple și modele remarcabile;
 Critica, publicistica oferă idei generale despre scriitori și diverse lucrări;
 Literatura umoristică și satirică permite cititorilor să se exprime liber în situații dificile;
 Folclorul, poveștile sunt recomandate în special copiilor;
 Cărțile de ficțiune sunt recomandate pentru a înțelege situațiile extreme;
 Cărțile de aventură, polițiste sunt foarte populare, acestea dezvoltând curajul,
asumarea riscului, creativitatea, inovația;
 Dramaturgia poate avea un impact mai impunător în identificarea cititorului cu
protagonistul, decât în lecturarea unui roman;
 Literatura pedagogică dezvoltă competențe și abilități și oferă soluții în depășirea
unor dificultăți;
 Literatura juridică oferă posibilitatea de a rezolva diverse cauze când se fac
anumite nedreptăți;
În concluzie, bibliotecarul poate:
 să ofere descrieri ale celor mai bune cărți din bibliotecă, să creeze baze de date
sau marcaje online pentru cărțile aflate în bibliotecă, dar și pentru cele care nu există în
patrimoniul instituției, cum ar fi cărțile motivaționale, cele de dezvoltare personală etc.
 să elaboreze liste bibliografice pentru diferite categorii de beneficiari pe care să le propună
spre lectură, promovând astfel biblioterapia ;
 să aplice tehnicile biblioterapiei, astfel ca utilizatorul să se desprindă de calculator, să
se elibereze de munca zilnică, să se relaxeze.
Scopul final al biblioterapiei este acela de a-i determina pe utilizatori să aplice tehnicile
biblioterapeutice care îi ajută în identificarea și rezolvarea problemelor personale.

Lectura este și va rămâne un remediu împotriva stresului, un leac pentru suflet, de regăsire și
împlinire, iar biblioteca își are rostul său, prin diversificarea serviciilor și satisfacerea cerințelor
utilizatorilo Într-o lume în permanentă mișcare și schimbare este necesar ca biblioterapia să fie
promovată în biblioteci și în rândurile utilizatorilor .
Dă o șansă sănătății tale – ia pastila de lectură este drept motto al clubul ui de biblioterapie
Descoperă -te prin lectură . Au participat un grup de adolescente, care au aflat că biblioterapia sau
terapia prin lectură te poate ajuta să faci pași importanți în cunoașterea de sine, să-ți descoperi
abilitatea de a selecta lecturile și de a le folosi eficient pentru dezvoltarea personală.
Adolescentele participante au rezolvat un test de autocunoaștere al cărui scop a fost acela de a
depista nevoile personale. În baza rezultatelor testului, acestora le-a fost propusă o rețetă de
lectură .
Citim Împreună România este o organiza ție, un grup format din autori de cărți pentru copii,
ilustratori, editori, educatori, bibliotecari, dar și părinți sau bunici care au în comun nu doar
dragostea pentru cărți, ci și bucuria de a vedea copii și adulți citind împreună. Acest grup Citim
Împreună România promovează beneficiile și frumusețea cititului împreună în rândul copiilor .
A citi împreună cu copiii este cea mai bună metodă de a-i obișnui să citească și singuri. Așa
se cresc cititorii pasionați de lectură pe viață, nu cei ce citesc doar pentru că li se impune de
la școală.
Preșcolarii, școlarii și elevii de liceu reacționează fascinant la lectură. Cei foarte mici sunt
timizi, cel puțin la început, ascultă și privesc cu ochi mari tot ceea ce li se povestește; copii de
generală pun întrebări, fiind foarte curioși, și se distrează zgomotos la fiecare pățanie a
eroilor din cărți, iar pe adolescenți lectura i-a determinat să gândească mai mult.

1.2 Biblioterapia ca modalitate de dezvoltare și autocunoaștere a personalității

„Cărțile sînt cei mai tăcuți și constanți prieteni, sînt cei mai accesibili ci cei
mai înțelepți consilieri, sînt cei mai răbdători profesori” C. W. Eliot

Biblioterapia, conform diverselor surse, se definește ca sinteza a biblioteco nomiei, psihologiei
și psihoterapiei. În biblioteconomie , biblioterapia este utilizată ca o metodă de îndrumare și dezvoltare a

culturii de lectură a cititorului. Obiectivul principal al activității biblioterapeutice în biblioteci este
realizarea unei armonii informaționale și spirituale a personalității, formarea la tineri a deprinderilor de
auto- reglare, precum și abilităților psihologice specifice necesare pentru o activitate de succes.
Crearea unei culturi de lectură și, bineînțeles, dirijarea lecturii sunt aspecte ale psihologiei lecturii
de actualitate deosebită. În procesul educațional contemporan o problemă foarte importantă este
formarea unui astfel de mediu socio -cultural, în care cărțile și lectura ar încuraja implicarea activă
a tinerilor ca subiecți în procesul de însușire profesională și de autodeterminare personală. Prin
renovarea sistemului de învățămînt se necesită identificarea unor noi sensuri ale activității educative,
utilizarea tuturor mijloacelor pentru formarea unei personalități creative, bogate spiritual, umane. Un
mijlo c eficient pentru a face față provocărilor de dezvoltare personală poate fi biblioterapia.
Utilizarea cărții ca instrument terapeutic are o istorie îndelungată , deci, chiar și în cele mai vechi
timpuri se recunoștea importanța cărții. Bibliotecii i se mai poate spune: Medicina pentru suflet ,
Balsamul sufletului . La multe conferințe medicale biblioterapia se descrie ca fiind o parte importantă a
medicinii tradiționale .
Cu toate acestea, biblioterapia a primit justificarea științifică doar la începutul secolului XX. Prin
intermediul bibliotecilor de spital cartea a devenit nucleul unor structuri complexe care implică:
lectura lucrărilor de informație generală (formă de terapie prin instruire), a operelor beletristice
(artterapie), organizarea unor lecturi sau discuții asupra cărților citite (psihoterapie de grup), oferind
prilejul de a organiza activități desfășurate în bibliotecă (terapie ocupațională: fișarea și aranjarea
volumelor în rafturi etc.)
În Rusia , N. Rubakin , are rolul de lider în fundamentarea metodelor bibliot erapiei ,autor al unor
teorii bibliopsihologice. În lucrarea intitulată „Printre cărți” N. Ruba kin amintea că într-o carte sunt
cuprinse trei forțe mari – cunoașterea, înțelegerea, starea de spirit .
N. Drescoer a exprimat opinia că, biblioterapia e știința care vizează formarea competențe lor și
abilități lor umane pentru a rezista în situații excepționale : boli, stres, depresie , avînd menirea să
consolideze puterea de voință, să sporească nivelul intelectual și educațional. Principalele obiective ale
biblioterapiei sînt:
 a oferi cititorului informații despre probleme;
 a acorda suport pentru a pătrunde în esenșa problemelor;
 a pune în discuție noile valori și atitudini;
 a empata cu alte persoane ce s-au confruntat cu probleme similare;

 a cunoalte modul în care au fost rezolvate problemele.
Se cunosc 2 tipuri de biblioterapie :
1. orientată – promovează educația voinței, optimismului, afirmarea încrederii în propriile forțe.
2. neorientată – servește pentru a stimula starea sufletească, pentru a sustrage cititorul de la gândurile
obsesive asupra problem ei.
Subliniem c ă biblioterapia este deosebit de utilă și importantă, deoarece în mod direct a
adaptat și a asimilat din psihiatrie și în special din psihoterapie, cele mai recente idei și tehnici legate de
capacitatea de influență pozitivă asupra oamenilor. După Fleshman și Fryrear (1981) conceptele cheie
ale biblioterapiei universalizarea, identificarea, catharsis și sondarea psihologică sunt derivate din teoria
psihanalitică. Pentru optimizarea procesului de comunicare cu cartea și serviciile bibliotec are sunt
valoroase cunoștințele, ideile, tehnicile și metodele psihoterapeutice . Una dintre problemele curente este
determinarea literaturii pentru influența bibliotera peutică în condiții de bibliotecă. Nu orice carte poate
fi recomandată cu scop biblio terapeutic. Atitudine a diferențiată față de cititor și preferințel e lui este
firească și necesară pentru biblioterapie, deoarece ea reprezintă o metodă de influență asupra personalității
lui. În lectura de specialitate se găsește mai ușor o carte decât identificarea literaturii beletristice pentru
suflet . Literatura artistică poate fi uneori singura soluție de salvare pentru o persoană expusă la stres.
Cărțile pot astfel deveni:
 un fel de cură universală ;
 pot ajuta într-o stare de oboseală, singurătate, disconfort psihologic, în lipsa unei prieteni i, a
dragoste i, înțeleger ii, autorespectului;
 sunt utile într-o situație de apatie, lipsă de sprijin;
 ajutor la înțeleg erea de sine a unui adolescent – pentru a trece o vîrstă critică ;
 tratament contra incertitudin ii, anxietății , autoapre cierii diminuate .
Prin urmare, cititorul care are nevoie de odihnă va citi cartea lui J. Verne, acela care vrea să se
înțeleagă sine însuși va citi povestirile lui A. Cehov, care tinde spre acțiune activă „Cei trei muschetari"
de Alexandre Dumas. O serie de cărți pot fi considerate ca fiind factori de stres și, eventual, excluse din
cercul de lectură.
Materialul de lectură selectat în mod corespunzător are o valoare terapeutică, în special, în cazul în
care citirea înlocuiește emoțiile negative cu cele pozitive. Persoana care utilizează biblioterapia,
trebuie să dispună de competență literară. Motivele pentru care literatura este folosită pentru tratament

de spirit , sunt: distragerea atenției de la gândurile triste și frică, excluderea indiferenței inutile sau a
nerăbdării, a manipulării sporite, îndemnul către examinarea problemelor sale din altă perspectivă.
Problema selecției cărților se află în procesul studierii și discutării de către diferiți experți.
William Shakespeare, E. Voynich, A. Saint – Exupery, V. Kaverin, I. Bunin, K. Paustovsky, J.
Verne. R. Bradbury sunt autori de cărți care ajută la restabilirea echilibrului sufletesc și liniștii .
Starea fizică și mentală a citito rului t rebuie luate în considerare când se recomandă literatura adecvată
Pentru biblioterapie nu toate operele literare, genurile și autori i sunt potrivite. Sunt indezirabile pentru
utiliza rea în practica biblioterapeutică istoriile sumbre, depresive, textele triste
În prezent se disting trei mari orientări biblioterapeutice :
1. cărțile cu sfaturi directe ajută -te singur ,
2. cărțile pentru cunoașterea de sine
3. cărțile de ficțiune care provoacă declicuri interioare.
Aceste texte este necesar să suscite speranța spre normalizare și să incite cititorul la o schimbare
interioară.
Vremurile actuale necesită crearea în biblioteci a unor servicii psihologice – centre de biblioterapie,
care coordonează activitatea biblioterapeutică pentru dezvolta rea personalității cititorului în condiții
favorabile. Aceste servicii pot deveni pentru cititori centre de informare și de sănătate intelectuală,
precum și de protecție informațională a persoanei .
În anumite direcții ale activității biblioterapeutice practica presupune următoarele etape de lucru :
 Instruirea bibliotecarilor;
 Studiul cititorilor;
 Analiza gradului de stres, necesitățile biblioterapeutice;
 Identificarea și formarea g rupurilor de cititori pentru desfășurarea activității
biblioterap eutice;
Concluz ii:
Din analiza datelor rezultă că oamenii conștientizează importanța biblioterapiei ca soluție a
multor probleme cu care se confruntă zilnic și care le permite să se descopere pe ei înșiși, să regăsească
bucuria de a trăi și starea de bine, să îndrume pe acei care se află într-o căutare spirituală. Putem decide că
utilizarea biblioterapiei contribuie la susținerea și promovarea sănătății emoționale și spirituale.
Biblioteca constituie baza dezvoltării personale, un loc pentru a obține o anumită armonie
informațională a lumii spirituale

E de menționat că nu numai cărțile favorizează formarea personalității. Biblio tecarul, care fiind
omul cărții, cunoscător al problemelor umane, prin atitudinea binevoitoare, abilitățile sale de
comunicare și abilitățile impersonale crează atmosf era benefică ce influențează pozitiv cooperarea,
sprijinul, îndrumarea, motivarea utilizatorului către autoperfecționarea emoțională și spirituală.
Orientarea spre direcția biblioterapeutică va răspunde nevoilor cititorilor, va crește
prestigiul bibliotecii care poate ajuta personalității pentru a corecta efectele schimbărilor sociale și
personale. Utilizarea biblioterapiei poate ajuta, în mod semnificativ, îmbunătățirea eficienței
procesului de comunicare cu cartea și serviciilor de bibliotecă.

I.3. Biblioterapia digitală – o soluție terapeutică

O formă de terapie autoadministrată, a cărei eficiență este susținută științific, este
biblioterapia . Biblioterapia poate fi o parte esențială a serviciilor pe care un psiholog clinician
sau un psihoterapeut (de asemenea, un medic de familie sau de medicina muncii) le oferă
pacienților săi. Mai precis, biblioterapia este tehnica de a recomanda pacienților cărți sau
alte materiale cu conținut educativ și terapeutic, în format tipărit sau digital, pentru a-i ghida în
rezolvarea problemelor pentru care aceștia solicită asistență.
Drumul spre atingerea obiectivelor se parcurge atât în cadrul orelor de terapie sau de
consiliere, cât, mai ales, în afara lor, în mediul de viață al individului. Oferind constant
resurse terapeutice ușor accesibile, biblioterapia poate fi un instrument creativ și o soluție
complementară în tratamentul tulburărilor psihice și în desfășurarea unor programe de
dezvoltare personală, menite să potențeze și să mențină efectele terapiei dincolo întâlnirile
față în față cu psihologul.
Biblioterapia în epoca digitală presupune utilizarea cărților digitale sau a e-book -urilor
multimedia ca o modalitate de intervenție psiho terapeutică.
Cercetările din ultimii 20 de ani susțin eficiența cărților și a materialelor de self-help, cu
precădere a celor cu specific cognitiv -comportamental, în practica clinică.
Biblioterapia contribuie la optimizarea stilului de viață, la îmbunătățirea atitudinii față de
tratament, la creșterea stării de confort psihic și la diminuarea nivelurilor de stres resimțite de
persoanele care beneficiau de servicii de sănătate mentală (Starker ,1988, Mathews și Lonsdale,
1992 apud McMillen și Pehrsson, 2010).

Biblioterapia poate fi mai eficientă în abordarea anumitor probleme precum training -ul
asertivității, tulburări de natură sexuală și de anxietate de intensități ușoare (Marrs, 1995 apud
Jacobs și Mosco, 2008).
Există studii de metaanaliză care au arătat că biblioterapia este la fel de eficientă ca
terapia cognitiv -comportamentală (Gregory și colab., 2004, Gould și Clum, 1993 apud Broten,
2011 și Kaltenthaler, 2006) . Astfel, rezultatele unui studiu care a comparat efectele
biblioterapiei cu cele ale psihoterapiei cognitiv – comportamentale în ameliorarea
simptomelor depresive, au arătat că eficiența celor două forme de tratament este asemănătoare.
(Cuijpers, 1997 și McKendree -Smith și colab. 2003 apud Jacobs și Mosco, 2008)
Biblioterapia este o tehnică mai intensivă decât psihoeducația, deoarece oferă atât
informații despre problema specifică, cât și o serie de exerciții, activități și tehnici pe care persoana
le poate realiza fără asistență. Prezentarea acestor conținuturi prin intermedi ul mijloacelor audio –
video reprezintă dimensiunea multimedia a biblioterapiei, cu efecte importante asupra creșterii
eficienței intervenției terapeutice și a implicării persoanei în sarcină .
În conte xt psihoterapeutic perspectiva cognitiv -comportam entală a biblioter apiei , înseamnă
utilizarea de material scris, digital sau a unui program computerizat care ghidează persoana
să devină mai funcțională și să dobândească abilități de rezolvare de probleme. Este
administrată sub formă de self-help, fără implicarea terapeutului sau cu implicare minimă
din partea acestuia.
Practicienii psihoterapiei cognitiv -comportamentale folosesc biblioterapia pentru a- și
personaliza intervenția, recomandând pacienților cărți, capitole de cărți, articole potrivite
tipului de problemă și complexității acesteia.
După Baruth, 1998 și Orton, 1997, apud Green și Slessor, 2010, obiectivele
biblioterapiei includ:
 oferirea de informații specializate,
 stimularea discuțiilor pe o anumită temă/ problemă,
 comunicarea/ transmiterea de noi valori și atitudini,
 conștientizarea faptului că persoanele nu sunt singurele care se confruntă cu problemele
respective,
 oferirea de soluții la probleme.

Biblioterapia în epoca digitală se bazează pe conceptul de psihoterapie centrat ă pe proces,
în cadrul căreia persoana este agentul activ care implementează schimbarea, utilizând
resursele existente pentru a produce efecte psihoterapeutice.
Cu ajutorul biblioterapiei, psihologul sau psihoterapeutul poate ajuta pacientul să
înțeleagă mai bine anumite probleme. Astfel, conținuturile tipărite sau digitale sunt folosite
pentru a educa clientul despre o anumită tulburare sau pentru a crește aderența la
tratament. Studiile arată, totodată, că implicarea și participarea activă a pacientului în afara orelor
de terapie crește nivelul de responsabilitate a acestuia în propriul proces de tratament.
Există o serie de aspecte importante în utilizarea biblioterapiei, de care trebuie să se
țină seamă în demersul terapuetic. Astfel, Scogin și colab. (2003) apud Jacobs și Morso,
(2008), sugerează că biblioterapia trebuie utilizată ca o formă de terapie complementară
și nu de sine stătătoare, pentru anumite tipuri de probleme de sănătate mental ă și pentru
anumite tipologii de clienți.
După Cuijpers, 1997, Mains și Scogin un protocol al utilizării biblioterapiei ar include
(Cuijpers, 1997, Mains și Scogin,2003 apud Broten, 2011):
 evaluarea eligibilității pentru biblioterapie,
 introducere scurtă despre biblioterapie,
 relevanța conținuturilor în raport cu problemele persoanei,
 recomandarea cărților
 stabilirea unui plan de lectură,
 5-15 minute de conversații săptămânale la telefon, pentru monitorizare și feedback,
 modificări în intervenție în funcție de răspunsul la tratament și de progresul înregistrat.
Biblioterapia a fost utilizată cu succes în cazul:
 tulburărilor de comportament alimentar, tulburărilor deanxietate, dependenței de de
substanțe și a tulburărilor de adaptare sau a celor legate de stres,
 simptomatologiei ușoare și medii în depresie (Beutler și colab., 1991, apud Jacobs și
Morso, 2008),
 persoanelor interesate de tratamente auto-administrate pentru depresia recurentă
(Anderson și colab.,2005 apud Jacobs și Morso, 2008),
 persoanelor cu stiluri de coping internalizate (Campbell și Smith, 2003, apud Jacobs și
Morso, 2008),

 persoanelor foarte motivate pentru schimbare.

Concluzii:
Biblioterapia în epoca digitală reprezintă o modalitate eficientă de intervenție
psihoterapeutică în cazul persoanelor care, altfel, nu ar beneficia de servicii psihologice,
precum persoane în vârstă, a căror deplasare este dificilă sau imposibilă, persoane lipsite de
resurse financiare sau cu domiciliu în zone unde asemenea de servicii nu sunt încă
disponibile.
Avantajele intervenției biblioterapeutice prin intermediul e -book -urilor multimedia includ:
flexibilitate și adaptabilitate (e-book -urile se pot accesa în ritmul propriu, atunci când
pacientul dorește), costuri mai reduse (nu presupune deplasarea la cabinetul unui
psihoterapeut), menținerea interesului și procesare mai adânc ă a informa ției prin operare
interactivă asupra informației, posibilitatea de a vedea și de a auzi exemplificate tehnici și
exerciții cu valoare psihoterapeutică prin accesarea elementelor multimedia .

I.3. Modalități de de zvoltare a abilităților socio -emoționale la preșcolari

Primii șapte ani din viața sunt considerati un adevarat laborator, este perioada importantelor
achiziții, când se pun bazele personalității, când se însușesc primele norme și reguli de condui tă in
grup, când se învață cum să te adaptezi la mediu și să pui stăpânire pe el, când se învață cum să te
joci cu altul, când se învață să scrii și să citești. Preșcolaritatea este însoțită de o mare curiozitate
față de realitatea înconjurătoare, frecvenț a mare a întrebărilor fiind un indiciu al acesteia. În acest
pelerinaj, relația preșcolarului cu adultul poate deveni o veritabilă sursă de emoții și sentimente
specifice. O metodă foarte eficientă în depășirea acestor provocări apărute în viața de zi cu z i a
copiilor este biblioterapia. Termenul provine din limba greacă, din termenii vivlio (care înseamnă
carte) și therapia (terapie). O primă formă a biblioterapiei a apărut în jurul anilor 1930, fiind o
formă ,,reactivă”. Cea de -a doua formă, apărută recen t a fost numită ,,interactivă” și se axează pe
procesul de transformare, de vindecare pe care -l parcurge copilul. Biblioterapia face parte din
categoria metodelor terapeutice creative, în care putem să mai includem strategii precum tehnica
desenului, Jocul de rol în care fiecare participant interpretează un anumit rol. Biblioterapia este o

metoda terapeutică expresivă și creativă, este o simplă folosire a cărților pentru a -i ajuta pe copii
să-și rezolve problemele. Pot fi folosite cărți ce se bazează pe o l iteratură fictivă și non – fictivă.
Ficțiunea des folosită duce la stabilirea unei distanțe optime între personajul din poveste și copil.
De multe ori, copiii pot să discute mult mai deschis despre un personaj fictiv, decât despre propria
persoană, proiect andu -și experienta și problemele asupra acestui personaj.
Scopul central al biblioterapiei este acela de a -l ajuta pe copil să depășească situatiile diferite
cu care se confruntă la un moment dat. Specialiștii au stabilit mai multe scopuri ce pot fi atinse
prin această metodă ca:
 Instrument de diagnosticare;
 Mijloc de îmbunătățire a relați ilor;
 Ca strategie complementară (instrument cartea);
 Transmiterea și asimilarea unor cunoștinte, informaț ii.
Fiecare mijloc terapeutic are instrumente specifice, de exemplu: Jocul de rol are ca
instrument dramatizarea, tehnica desenului – desene le realizate de copii, iar poveș tile terapeutice
se axeaza pe utilizarea meta forelor.
Cuvantul cheie în utilizarea poveș tilor terapeutice este identificarea copilu lui cu personajul
din text. Dacă acest lucru nu se realizează, povestea terapeuti că nu are finalitate. Metaforele
terapeutice sunt acele mijloace prin intermediul caror a poveștile intră -n sufletul copiilor și îi ajută
să analizeze propriile gânduri și emoții, folosind animația, ficț iunea, simbolurile. Unele metafore
terapeutice au un n ivel mai scă zut de abstractizare, fapt ce duce la o accentuare mai rapidă a
asemă narilo r dintre poveste ș i realitatea cu care se confruntă copilul. Limbajul no n-verbal poate
reprezenta o altă modal itate prin care copilul poate să -și exp rime metaforic stare a emoțională prin
care trece în acel moment. Eficiența apare în momentul î n care percep ția copil ului asupra
problemei se schimbă. Când percepția se schimbă, emoțiile și comportamentele vor fi și ele
modificate.
Biblioterapia – terapia prin lectură cuprinde, de fapt, un ansamblu de metode care să -i
ajute pe oameni să descopere cărțile „potrivite” lor și să învețe să le selecteze eficient pentru ei
înșiși.
Scopul biblioterapiei nu este doar să recomande cărți, ci mai degrabă de a -i ghida pe cititori
să se cunoască îndeajuns de bine pentru a ști să găsească cărțile necesare lor. Fiecare dintre noi
avem anumite nevoi, dorințe, interese și, mai ales, o personalitate unică. Astfel, criteriile de selecție

ale cărților trebuie să țină co nt de tot acest panel de trăsături singulare. Acesta este principalul scop
al biblioterapiei – fiecare să citească ceea ce îi aduce un beneficiu maxim, fie că vorbim doar de o
oră de relaxare și retragere din cotidian, fie că vorbim de învățatul pentru exa mene, fie că citim
pentru a descoperi soluții pentru anumite probleme, fie că explorăm un domeniu tematic pentru că
ne preocupă.
Oamenii pasionați de lectură folosesc, în mod natural, criterii personale de a alege cărțile pe
care le citesc – recomandările c riticilor, prietenilor, ale blo gerilor de carte, citesc recenzii, se
interesează de autor și, desigur, țin cont de preferințele lor pentru anumite genuri literare sau
preocuparea pentru o anumită temă etc. Fiecare dintre noi este un sistem unic de trăsături fizice și
psihologice și numai această „hartă personală” a fiecăruia decide eficient cea mai bună lectură.
Biblioterapeutul, care este preocupat de psihologia cititorului, poate fi doar un ghid în clarificarea
și prioritizarea acestor criterii personale în selecția cărților. În plus, el îi poate ajuta pe cititori să
identifice „capcanele” personale care îi împiedică să descopere anumite cărți, teme, autori etc. –
„capcane” care țin de unele patternuri (majoritatea inconștiente) de acțiune și de cizie pe care le
integrăm în personalitatea noastră de -a lungul timpului, dar mai ales în copilărie.
Un alt scop al biblioterapiei este acel a de a -i face pe oameni să conștientizeze că lectura este
doar începutul unui drum. Pornind de la ce ai citit, poți construi propriile idei, poți găsi soluții
personale la anumite probleme, te poți inspira pentru a realiza ceva creativ, deci poți aduce tot ce
a imaginat sau discutat scriitorul unui text în realitatea ta și îl poți transforma pentru a schimba
ceva în bine în viața ta și a celorlalți. Lectura ajunge să facă parte din viața noastră prin ceea ce
rămâne în mintea și în sufletul nostru după ce am terminat de citit ceva. Asta deoarece ceea ce am
citit ne poate influența să luăm anumite decizii și să acționăm într -un anumit fel în realitate. Cei
care se gândesc acum că influența poate fi și negativă, au dreptate să o facă. Multe texte pot fi
manipulatorii și ne pot induce în eroare. De aceea, unele dintre tehnicile biblioterapiei au ca scop
ca cititor ii să învețe să identifice elementele manipulatorii și să știe să verifice informațiile dacă e
cazul.
Experiențele cognitive și emoționale din timpul lecturii se „extind” firesc în viața de zi cu zi
a cititorilor – de pildă, cineva pasionat de gătit poate face în propria bucătărie rețete din cărțile
unui scriitor, cineva pasionat de muzică poate compune o melodie pentru o poezie preferată, cineva
talentat la desen poate face grafica unui roman îndrăgit, cineva pasionat de design interior poate
gândi aranjamentul propriei case după cartea lui favorită și cineva interesat de design vestimentar

se poate inspir a din volume din epoci trecute pentru a se îmbrăca original. Astfel, lectura este doar
„pretextul” de a experimenta idei, de a te dezvolta emoțional, de a -ți îmbogăți cunoștințele, de a –
ți cizela abilitățile, de a intra în contact cu minți diferite de a ta pentru a gândi apoi soluții personale
la propriile preocupări și/sau probleme de viață.
Lectura poate fi oricând un mijloc prin care, descoperindu -ne pe noi, vom afla cum să
înfruntăm – mai puternici, mai creativi și mai curajoși – realitatea în care trăim.
Biblioterapia promovează lectura (de la lectura unei cărți, a unei reviste până la lectura unui
mesaj publicitar sau a unor benzi desenate) și scrisul ca metode de autocunoaștere, de
autodezvoltare și de autoterapie. A -ți identifica t rebuințele, interesele, dorințele și a -ți stabili clar
obiectivele în viață, a -ți cunoaște bine abilitățile și a învăța să le folosești pentru a obține
performanțe, a deveni împlinit prin a fi și a face ceea ce te reprezintă sunt scopurile biblioterapiei.
Biblioterapeutul este un ghid în lumea lecturii și a scrisului . Nu este un expert în literatură
universală, nici un istoric al filosofiei sau un profesor de limba și literatura română; este un
terapeut -mediator care, înarmat cu câteva tehnici de a folosi eficient lectura și scrisul, îi ajută pe
cei interesați să folosească aceste mijloace pentru a se autodescoperi, pentru a evolua și a se
dezvolta conform scopurilor lor și pentru a se autoajuta când au probleme de viață. Nu e suficient
să citești s au să scrii. E necesar să devii conștient de ceea ce lectura și scrisul îți oferă – abilități,
cunoștințe, experiențe. E util să te concentrezi pe ceea ce obții din partea lecturii și a scrisului
pentru a te dezvolta, pentru a -ți atinge scopurile, pentru a -ți satisface nevoile și pentru a -ți îndeplini
dorințele. De aceea, e bine să știi cum să le folosești ca instrumente de evoluție și introspecție
personală, nu doar ca instrumente de evadare din cotidian. Iar ele îți pot fi utile doar dacă ții cont
de para metrii ce te definesc – personalitate, obiective în viață, plăceri personale, dorințe anume.
Biblioterapia te ajută să pui totul cap la cap, într -un puzzle cu sens pentru tine; te poate învăța
cum să alegi cărțile din care poți trage beneficiul max im; îți oferă tehnici de a afla ce lecturi te pot
ghida spre scopurile tale și de a folosi cărțile ca instrumente în planurile tale de viață. Nu e
important să citești mult sau să citești anumite cărți. Listele de lecturi obligatorii sunt o aberație.
Poți să citești mii de cărți și să fii în continuare depresiv, nefericit, sărac, neîmplinit profesional,
fără prieteni. E esențial să citești cărțile care te pot ajuta să ajungi acolo unde îți dorești sau să obții
ceea ce e bine pentru tine. Dar cum le găsești printre milioa nele de titluri din lumea asta?
Bibiloterapia nu este o ramură a psihologiei , este un ansamblu de tehnici care implică
folosirea lecturii și a scrisului pentru a trata diferite probleme de viață sau pentru a ajuta la tratarea

anumitor tulburări psihice. Datează ca ramură a psihoterapiei . Aceste tehnici pot fi folosite de
medici,psihiatri, asistenți sociali, psihologi , terapeuți, pedagogi. Astăzi, biblioterapia este un
ansamblu de tehnici folosite în special de specialiștii în sănătate mintală, care presupun
recomandarea anumitor lecturi (ficțiune, non -ficțiune, benzi desenate, articole, poezi e) și
vizionarea unor materiale audiovizuale, redactarea de texte, desfășurarea unor activități artistice,
în special legate de lectură ș i scris, în funcție de preferințele unei persoane.
Biblioterapia s -a dovedit a fi eficientă în probleme de viață: insomnie, divorț, probleme în
relațiile copii -părinți, dezvoltarea abilităților de comunicare, depășirea dificultăților de învățare și
în anumite tulburări psihice precum anxietate a, depresia, atacuri de panică și mai puțin eficientă
în tulburări grave psihice cum sunt psihozele.
Biblioterapia s -a dezvoltat mult în America și în Occident mai ales după ce au apărut studii în
neuroșt iințe care dovedesc eficiența lecturii și a scrisului ca metode adiacente în rezolvarea unor
probleme de viață sau în tratarea anumitor tulburări psihice. Fiecare terapeut decide dacă și când
poate folosi acest ansamblu de tehnici cu un pacient sau altul. Cred că la noi în țară e folosită prea
puțin, de aceea a fost conceput un site pentru a populariza biblioterapia atât în rândul terapeuților,
cât și pentru publicul larg. Multe dintre tehnicile biblioterapiei pot fi folosite fără probleme de
oricine pentru a-și atinge scopurile. Oamenii cumpără multe cărți pe care în cele din urmă nu le
vor citi deloc sau le vor abandona după câteva pagini. De ce? Nu le sunt „potrivite”. Însă o carte
cum îți dai seama că îți place, că te poate ajuta sau că îți va servi la u n anume scop? Ce tehnici să
folosești pentru a o alege tocmai pe aceea de care ai cu adevărat nevoie? Unul dintre beneficiile
biblioterapiei este că îți oferă acces la aceste tehnici. Specialiștii le cunosc și îți pot recomanda ei
cărți, dar scopul final e ste să ajungi să alegi tu, să fii propriul biblioterapeut.
Rolul biblioterapiei și avantajele lecturii din această perspectivă sunt diverse. Lectu ra are o
mulțime de beneficii :
 dezvoltarea limbajului și a imaginației,
 stimularea gândirii,
 cizelarea empatiei și a abilităților sociale,
 oferă experiențe emoționale și cognitive complexe,
 susține procesul de învățare în diverse domenii de activitate etc.
Numai că lectura este doar un instrument, ea trebuie să aibă un scop, altfel e ca și cum am
pleca să navigăm pe mare fără destinație . Nu știi unde ajungi, nu știi dacă o să -ți placă unde ajungi,

nu știi dacă ai resursele să ajungi undeva, nu știi dacă nu cumva aventura asta o să te bucure sau
nu. Putem spune că, după ce ai citit o carte trebuie să te simți bucuros să te întorci la realitate și
întărit în a înfrunta provocările vieții. Altfel, lectura devine, un televizor care ne arată tot ce ratăm
și ne întoarcem fără energie și fără resurse interioare la problemele cotidiene. Evad area în lumile
imaginare trebuie să fie o călătorie care să dea minții și sufletului nostru aripi pentru a ne dezvolta
armonios și pentru a fi fericiți în viața reală. Biblioterapia oferă tehnici pentru a atinge aceste țeluri.
În general, oamenii sunt curioși, dar reticenți. Ei cred că totul se rezumă la a le recomanda
niște cărți și, gata, ei le vor citi și își vor rezolva vreo problemă. Însă, nu e chiar așa. A recomanda
o carte, trebuie făcută o anamneză și o radiografie a personalității, a in tereselor și problemelor
fiecăruia. De -abia apoi îi pot sfătui să citească anumite cărți. Și, desigur, scopul este să învețe să
aplice ei înșiși tehnicile biblioterapiei pentru a se autoajuta ori de câte ori au nevoie. Lucrurile
astea cer însă răbdare, tim p și nițel efort. Termenul de prescripție literară a fost folosit mai mult
pentru impact mediatic, până la urmă biblioterapetul doar recomandă cărți, nu le prescrie efectiv.
Oricine, ind iferent de vârstă, profesie , poate recomanda o carte. O poate face scriind despre
ea sau doar vorbind despre ea prietenilor. O poate face în scop de reclamă sau doar din dorința de
a împărtăși sentimente, trăiri, idei inspirate de respectiva carte citită. Indiferent de situație, fac e
asta intuitiv și pentru publicul larg, nu doar pentru un individ anume.
Biblioterapeutul recomandă cărți unei anumite persoane, în funcție d e particularitățile ei. El
face:
 o anamneză (personală, familială, socială, profesională),
 creionează trăsăturile de personalitate ale persoanei,
 descoperă intere sele și abilitățile acesteia
 identifică împreună cu ea problemele care o preocupă.
De-abia apoi se pot face r ecomandări de lectură și clientul e învățat să găsească singur, cu
ajutorul unor tehnici, lecturile sau activitățile care să conducă la rezolvarea problemelor.
Practic învață să -și folosească propriile resurse interioare ghidat de aceste tehnici.
Biblioterapeutul se axează strict pe un individ, el poate sa u nu să recomande cărți și, în
funcție de problemele subiectului, îl ghidează în învățarea unor metode de a se autoajuta.
Un exemplu poate fi următorul caz: “Tânără de 22 de ani, profesoară de matematică,
pasionată de lectură și teatru, se îndră gostește și este cerută în căsătorie. E măcinată de întrebarea:
el este cel potrivit pentru ea? Îl cunoaște suficient pentru a face pasul de a se căsători cu el?”. Ea a

citit până atunci multe cărți, multe dintre ele despre iubire, despre relații, despre f amilie. Nu e deci
cazul să recomandăm citirea unor cărți. Știe deja că îl iubește și că au o relație frumoasă. Are totuși
momente când se întreabă dacă se potrivesc, dacă nu cumva sunt prea diferiți, dacă nu cumva îl
cunoaște totuși prea puțin. Trebuie să o ajutăm să -și folosească pasiunea pentru citit pentru a -și
cunoaște mai bine partenerul (sau ca să se convingă că îl cunoaște). Iată, pe scurt, patru tehnici pe
care le -ar putea folosi:
1. Să -l roage să -i recomande o carte pentru a o citi. Apoi, să discut e cu el despre acea carte. Să -l
întrebe de ce a ales tocmai acea carte, ce personaje i -au plăcut, cu care s -a identificat, ce personaje
l-au intrigat, ce ar face el în anumite situații prezentate în carte, care ar fi versiunea lui pentru
finalul cărții?
2. Să-l roage să -i povestească basmul lui preferat din copilărie. Să observe ce a reținut din poveste,
ce personaje i -au rămas în minte mai clar, pe care le -a uitat sau le -a „transformat”, ce își aduce
aminte din acțiune și cum simte că l -a influențat acel b asm.
3. Să -i propună să meargă la o piesă de teatru despre familie. Să -l întrebe apoi ce personaj ar alege
să fie în piesă (ar fi tatăl, amantul, copilul, prietenul de familie, bunicul etc.?) și de ce s -a simțit
mai apropiat de acel personaj.
4. Să -i propu nă să citească amândoi o piesă de teatru despre un cuplu. Să învețe replicile dintr -o
scenă și să le facă o surpriză prietenilor seara la o cină jucând acea scenă din piesa de teatru. Să
observe ce discuții se iscă apoi între prieteni despre conversația cu plului din piesă și ce comentarii
face el asupra personajului interpretat.
Toate acestea o pot ajuta pe tânără să descopere din perspective inedite personalitatea
iubitului ei și să decidă dacă simte că el este cel potrivit pentru ea. Descoperim t rei puncte esențiale
deci:
1. A recomanda cărți de citit unei persoane este doar una dintre metodele biblioterapiei și nu trebuie
să confundăm biblioterapia doar cu această metodă.
2. A recomanda cărți fără a trece prin etapele de mai sus (anamneză, cunoașt erea personalității,
intereselor și abilităților, identificarea problemelor) nu este biblioterapie.
3. Biblioterapia nu are ca scop rezolvarea/tratarea unei probleme, ci oferirea de metode pentru ca
individul să -și descopere resursele interioare de a defin i o problemă și de a căuta soluții la ea.
Biblioterapia nu oferă răspunsuri, ci oferă mijloace de a căuta răspunsuri. Nu citești o carte și, gata,

ți s-a rezolvat problema. Deci, tehnicile biblioterapiei nu sunt medicamente care vindecă, ci îți
oferă idei despre cum să -ți prepari singur medicamentul.
O carte nu îți rezolvă problemele, lectura în general nu -ți rezolvă problemele. Cărțile te pot
motiva și te pot inspira să -ți găsești resursele să -ți rezolvi problemele. Există însă metode în
biblioterapi e ce utilizează fenomenul autosugestiei pentru a -l ajuta pe individ să găsească
răspunsuri la unele întrebări sau să ia o decizie.
În condițiile în care suntem bombardați cu mii de titluri și nu știm cum să facem alegerile
corecte de lectură pentru no i înșine, cred că biblioterapia ne oferă metode -ghid în aceast ocean de
posibile lecturi. În plus, biblioterapia ne ajută :
 să facem pași importanți în cunoașterea de sine,
 să ne dezvoltăm abilitatea de a selecta lectur ile
 de a ne folosi de ele eficient pentru dezvoltarea personală.
Diferența dintre recomandarea unui prieten de a citi o carte și a unui biblioterapeut ar fi:
prietenul îți recomandă cărți ținând cont în mare măsură de preferințele sale, de ceea ce i -a plăcut
lui și presupune că-ți va plăcea și ție. În schimb, biblioterapeutul mai întâi face un profil al
cititorului – trăsături de personalitate, interese profesionale, hobby -uri personale, abilități native și
dobândite, cunoștințe în anumite domenii și, cel mai important, te înt reabă ce probleme întâmpini
în diferite arii ale vieții și cum încerci să le rezolvi. Apoi, împreună cu cititorul, biblioterapeutul
stabilește care probleme sau preocupări sunt prioritare la momentul respectiv și caută să recomande
acele cărți de ficțiune și non -ficțiune „potrivite” cititorului. În plus, biblioterapeutul poate folosi
diverse tehnici de biblioterapie (care includ metode de a scrie, metode de a organiza lectura,
metode de a alege tematica volumelor citite, metode de a asocia cititul cu alte a ctivități artistice –
de exemplu, desenul, muzica sau sculptura).
Practic, asta și promovează biblioterapia – ideea că orice carte pe care o lecturezi trebuie să
te determine să ai mai multă energie să trăiești frumos, să te bucuri de ceea ce faci, să îți ofere mii
de perechi de ochelari prin care să privești realitatea și acest fapt să te facă să trăiești din
plin. Problema este că în perioada asta în care trăim suntem bombardați cu milioane de titluri și nu
știm să selectăm ce avem nevoie. Ci tim de -a valma, fără nici un obiectiv anume sau doar cu scopul
de a ne relaxa și atât. Nu tragem toate foloasele posibile din lectură pentru că nu citim ce avem noi
nevoie. Ne ghidăm după criterii superficiale, false, care aparțin altora și nu avem încrede re să
facem chiar noi selecția după niște criterii personale. S implul gest de a te așeza pe un fotoliu

confortabil și de a citi o carte, reprezintă o rupere a ritmului cotidian, care tinde a fi prea agitat și
prea rapid. Citirea unei cărți este un moment d e liniște sufletească și de reîncărcare a bateriilor
minții și trupului.
În funcție de gravitatea problemei tehnicile de biblioterapie s -ar putea să fie nevoie să fie
susținute și de alt tip de terapie. Se stabilește un program de activități de l ectură și scris, combinate
eventual și cu alte activități după caz, după evaluarea personalității, a intereselor, abilităților și
după stabilirea clară a obiectivelor biblioterapiei, în fiecare caz.
Biblioterapia promovează lectura de la lectura u nei cărți, a unei reviste până la lectura unui
mesaj publi citar sau a unor benzi desenate și scrisul ca metode de autocunoaștere, de
autodezvoltare și de autoterapie. A -ți identifica trebuințele, interesele, dorințele și a -ți stabili clar
obiectivele în vi ață, a -ți cunoaște bine abilitățile și a învăța să le folosești pentru a obține
performanțe, a deveni împlinit prin a fi și a face ceea ce te reprezintă sunt scopurile biblioterapiei.
În „Poetica”, Aristotel folosește pentru prima dată termenul de catharsis pentru a se referi
la impactul pe care îl au operele tragice asupra cititorilor și spectatorilor – acela de a elibera sufletul
de suferință. De aici și până la biblioterapie – tendință care în ultimii ani câștigă din ce în ce mai
mult teren în toată lumea – nu a mai fost decât un pas. Deși, la prima vedere, ideea că operele de
ficțiune pot ameliora suferințele sufletești pare exagerată, această metodă, care nu este nouă, se
aplică experimental de zeci de ani. Specialiștii au constatat că lectur a este foarte eficientă pentru
eliberarea stresului. Astfel, după numai șase minute petrecute cu o carte în față, subiecții care au
participat la teste au avut nivelul de stres redus cu până la 68%. Veteranilor celui de -al doilea
război mondial le erau rec omandate cărți pentru a -i ajuta să depășească mai ușor stresul post –
traumatic, iar cluburile de lectură au fost întotdeauna de un real ajutor pe lângă instituțiile cu profil
psihiatric, de îngrijire a bătrânilor sau a tinerilor cu tulburări de comportament . Deși nimeni nu
susține că terapia cu cărți poate înlocui munca unui psiholog, biblioterapia se dezvoltă din ce în ce
mai mult atât în Europa, cât și peste Ocean. Bibliotecarii, patronii de librării împătimiți de lectură
și profesorii de literatură au fos t primii care au aplicat metoda terapiei prin lectură , iar mai apoi
medicii psihologi, biblioterapeuții, și -au tratat pacienții cu romane.
La o ședință de biblioterapie, pacientul răspunde la întrebări de genul : „Cum ai descrie relația
ta cu cărți le?”, „Termini întotdeauna cărțile pe care le începi?”, „Ce anume consideri că lipsește
din viața ta?” și până la întrebări mult mai personale. De la pierderea locului de muncă, un divorț
dureros, decesul unei persoane dragi și până la anxietatea provocată de diverse situații de viață,

pacienții care au citit cărți după „prescripție medicală” au constatat o reală alinare a suferințelor
lor. Un psihoterapeut poate afirma că nu există cineva mai recunoscător decât acea persoană căreia
i-ai oferit exact cartea de care sufletul lui avea ne voie, însă nu știa acest lucru
Terapia prin lectură pentru sănătatea sufletului – Grecii antici îi avertizau pe cei care
intrau în biblioteci prin inscripții așezate deasupra ușilor că pătrund într -un loc în care își pot
vindeca sufletul. În secolul al XIX -lea, medicii și asistentele de la spitalele de psihiatrie din Anglia
obișnuiau să le citească pacienților de la romane și jurnale de călătorie, până la Biblie și alte lecturi
religioase. Aceasta pentru că operele de ficțiune oferă cititorilor posibilitatea de a evada într -un alt
univers, de a se identifica cu personajele favorite și de a fi inspirați de ele. Astăzi, majoritatea celor
care apelează la biblioterapie sunt tineri între 30 și 40 de ani care se străduiesc s ă depășească
anxietatea provocată de situații foarte variate: de la o carieră foarte solicitantă și apariția primului
copil, până la probleme amoroase și găsirea unui sens în viață. Pentru t oți aceștia, recomandarea
este Î nsă de fiecare dată aceeași: „Citi ți o carte!” – cartea potrivită!

I.4. Poveștile terapueutice
Din cele mai vechi timpuri și până astăzi, oamenii au observat puterea uluitoare a artei de a
vindeca sufletul, de a elibera emoțiile negative și a le înlocui cu o stare de pace și armonie.
Poveștile terapeutice pot fi luate din literatura existentă sau pot fi construite de consilieri,
psihologi școlari, cadre didactice sau chiar părinți. Materialele literare se pot clasifica în materiale
didactice și non -didactice. Diferențele dintre cele două reies din faptul c ă cele didactice au un
mesaj educațional ( de exemplu: Greierașul fără rost, Întâmplări în împărăția cerului etc.). Aceste
mesaje sunt cel mai frecvent întâlnite.
Temele abordate prin poveștile didactice sunt cele legate de dezvoltarea trasături lor
caracteriale pozitive cum ar fi: hărnicia, bunătatea, prietenia, dar și trăsături negative (ironia, lauda,
lenea). Materialele non –didactice sunt acele povești care au substrat psihologic. Mesajele
transmise de câtre aceste povești sunt de natură terap eutică. Temele abordate de aceste povești
sunt anumite situații problematice cu care se confruntă un copil la un moment dat (ex. deces în
familie, frica d e întuneric ) . În cadrul alegerii biblioterapiei de către cadrul didactic aceasta îl ajută:
 Să prezin te o situație similară cu problema copilului;

 Să prezinte un caz asemă nator (pentru a -i exemplifica multitudinea de soluții ce pot sta la
baza rezolvă rii unei singure probleme);
 Să dezvolte și să îmbunătățească imaginea de sine a copilului;
 Să ajute cop iii să -și exprime emoțiile și să comunice liber problema lor;
 Să dezvo lte capacitatea copilului de a înț elege comportamentul uman ș i motivele care stau
la baza lor.
Cadrele didactice doritoare să utilizeze biblioterapia trebuie să colaboreze cu bibliotec arul,
consilierul, psihologul. Pentru c a o activitate biblioterapeutică să se finalizeze cu success, trebuie
respectate câ teva etape:
1. premergătoare – etapa în care cadrele didactice aleg materialele potrivite și încearcă să
motiveze copiii în participarea activă și afectivă;
2. propriu – zisă – se realizează citirea materialului terapeutic propriu – zis;
3. post-povestire – cadrele didactice vor completa activitatea cu alte mijloace, discuții,
analize , asocieri.
Poveștile terapeutice :
 Pentru cine?
Beneficiar – copilul în functie de specificul copilului și al problemei. Poveș tile pot fi spuse:
– copilului î n familie;
– copilului în demersul terapeutic î n cabinetul de consiliere psiho – pedagogică ;
– întregul colectiv de copii;
– în grupuri mici.
 Prin cine? Prin colaborare:
– cadre didactice – psihologi – părinți
 De ce?
– poveș tile ca instrumente de lucru în scop educativ și terapeutic;
– conducătorii activității ș i beneficiarii :
– stare afectivă de deschidere
– relație bazată pe î ncredere
– evitarea stigmatizării și a prejudecăț ilor
 Unde? – Activitatea educativ / terapeutică se poate realiza:
– în sal a de grupă

– în cabinetul psiho -pedagogic,
– într-un cadru familiar, plă cut,securizant pentru copil, ferit de factori ce ar putea perturba
activitatea.
Dezvoltându -ne puterea de înțelegere pentru nevoile, dorințele și așteptările preșcolarilor,
reușim să ne înțelegem mai bine propriile trăiri și reacții și să le acordăm acestora mai multă atenție
și înțelegere. Arta de a construi relații interp ersonale pozitive ne evidențiază inteligența
emoțională, care n -are limită de vârstă.

I.5. Tărîmul imaginaței – Întâlnire cu poveștil e terapeutice și cu bucuria de “a fi”

A fost odată ca niciodată … și fantezia se instalează, iar noi ne lăsăm purtați într -o călătorie
pe Tărâmul Imaginației. Învățarea se îmbogățește într -o realitate suspendată, atenția se
concentrează și începem să împărtășim emoțiile eroului ficțional. (Drugas , I., Biblioterapia –
Educă și vindecă prin poveste Ed. Universitatii din Oradea 2008 )
De ce dezvoltare personală prin povești terapeutice ?
 Pentru că ai noștri copii au nevoie de magie, să fie purtați în alte lumi și alte experiențe.
 Pentru că au nevoie să descopere ceva nou în ei înșiși, au nevoie să fie într -o relație inti mă
și specială cu noi, părinții
 Pentru că astfel putem găsi fericirea și starea de bine, putem găsi mijloace de a crea și
menține stări emoționale pozitive.
 Pentru a informa, educa, transmite valori și disciplină, pentru a oferi experiență, a facilita
rezolvarea problemelor, schimbarea și vindecarea.
 Pentru că poveștile ne modelează modul în care vedem lucrurile și reacționăm la
evenimente.
 Poveștile pot distruge ș i construi relații, pot să ne încețoșeze sau lumina gândirea, pot să
ne împovăreze sau îmbogățească lumea.
 Poveștile sunt interactive, educă prin atracție, trezesc și hrănesc imaginația, invită la o luare
a deciziilor independentă.

Obie ctive propuse prin p oveștile terapeutice
 Încurajarea și dezvoltarea capacității de comunicare verbală, nonverbală, asertivă, ascultare
activă, exprimare autentică a emoțiilor.
 Creșterea gradului de conștientizare atât a propriilor nevoi, cât și ale celorlalți, a
autocontrolul ui și autonomiei personale.
 Încurajarea copiilor să se exprime liber în a cere, a da, a primi sau refuza – baza solidă
pentru o interrelaționare sănătoasă.
 Creșterea capacității de concentrare a atenției – aceasta ajutând copilul să acționeze optim
în act ivitățile cotidiene, atât în mediul școlar, cât și familial.
 Creșterea încrederii în sine și implicit dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă.
 Stimularea inițiativei și a motivației pentru diverse activități, astfel încât să se evite
clasicul “m-am plic tisit”.
Cum se desfășoară? – Depănăm povești împreună cu copiii . Copilul e un participant activ la crearea
poveștii, rezolvarea problemei și atingerea obiectivului, fiind implicat în actul povestirii. Așadar,
citim povești terapeutice, povestim, realizăm jocuri de rol, desenăm, facem modelaje și colaje,
miscare și dans, care le vor permite copiilor să experimenteze anumite trăiri, emoții, sentimente,
să se descopere pe sine, să -și rezolve o serie de conflicte și nu în ultimul rând să -i descopere pe
ceilal ți și faptul că normele de grup duc la o mai bună comunicare în cadrul acestuia.
Creăm metafore experiențiale – Sunt construite pentru a stimula o învățare practică și
benefică experimentând. Copiii crează metafore, iar noi ascultăm, explorând imaginile c onstruite,
analizăm sentimente și emoții, propunem schimbări pe care le consolidăm.
Manevrăm marionete, păpuși și jucării ca metafore – Jocul e esențial pentru procesul
maturizării și pentru procesul vindecării, îndeplinind mai multe funcții: biologic, intrapersonal,
interpersonal, socio -cultural. Se creează bună dispoziție, intensifică relațiile pozitive dintre
terapeut și copil sau dintre părinte și copil. Jocul ajută la crearea unui context favorabil învățării,
el poate atrage atenția asupra propriil or resurse și competențe, dezvoltă noi abilități, fiind un
puternic context de învățare
Facem teatru și joc de rol – Punerea în scenă a unei istorioare îi ajută pe copii să se identifice cu
personajul, să descopere mijloacele de rezolvare a problemelor și să obțină rezultatul dorit,
deblocând resurse interne neconștientizate și având funcție cathartică în depășirea unor emoții sau
stări negative.

Râdem – Veselia o emoție naturală, înnăscută, de bună dispoziție. Cine râde mai mult e predispus
mai puțin la st ări anxioase și la depresie. Folosim umorul pentru a intra în conexiune cu alți oameni,
pentru a gestiona diferitele situații cu care ne confruntăm în viață, aplanăm conflicte, ne
îmbunătățim percepția asupra vieții. Dezvoltăm abilitatea de a vedea partea amuzantă a vieții
Cum se procedează? – Copiii vor fi stimulați prin biblioterapie, artterapie, meloterapie,
dansterapie, tehnici d e relaxare. Î n cadrul atelierelor, copiii au ocazia să exprime liber, sub forma
simbolică a tehnicilor creativ -corporale, ceea ce îi preocupă în prezent și nu sunt capabili să
verbalizeze concret. În acest fel, ei sunt ajutați să se dezvolte emoțional, cor poral și cognitiv :
 se realizează în grupuri de 8 -10 participanți
 se adresează grupului, însă au în centru particularitățile p ersonale ale fiecărui participant
 activitățile sunt conduse de către doi terapeuți, care au abilități de lucru cu copiii, capabili
să-i asculte, să -i înțeleagă, să le identifice nevoile și să caute o cale de a le răspunde.
Alături de copiii între 3 și 10 ani, în acest drum explorator vor fi psihopedagogii . (Birch,
A.2000, – Psihologia dezvoltării, București, Ed. Tehnica Bibliography )

CAP II. DEZVOLTAREA LIMBAJULUI – ACTIVITATE PRINCIPALĂ ÎN
ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR.

II.1 ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE ÎN DEZVOLTAREA LIMBAJULUI LA
PREȘCOLARI:
,,Via ța omului nu este posibilă în afara comunicării pentru că omul comunică în mediul în
care trăiește, iar dezvoltarea lui psihică este legată de comunicare” (D.Gherghina, C. Novac,
Didactica activităților instructiv -educative pentru învățământul primar , Editura Didactica Novac,
Craiova, 2005, p.18. )
Dezvoltarea limbajului reprezintă o latură esențială în dez voltarea și integrarea psiho –
socială a copilului. Acum se integrează și se îmbunătățesc competențele lingvistice, copilul poate
proba că înțelege ce i se comunică, poate comunica efectiv.
În etapa preșcolară are loc o impresionantă dezvoltare a limbajului. Vocabularul pasiv
crește către sfârșitul stadiului până la 3000 -3500 de cuvinte, cel pasiv cuprinde 700 -800 cuvinte.
Încep sa fie mult mai clare și mai corecte semnificațiile cuvintelor deși nu sunt integrate încă
sensurile figurate ale structurilor verba le. Influențați și de comportamentul lingvistic al adulților,
copiii au acum o preferință pentru diminutive, își dezvoltă o atitudine importantă față de limbaj,
denumesc obiecte și situații noi, crează cuvinte.
Limbajul dobândește capacitate generativă, copilul reușește să integreze un cuvânt nou
însușit în numeroase alte combinații verbale.
Limbajul capătă acum funcții noi:
 îmbogățește și fixează experiența cognitivă;
 organizează activitatea (ex. când desenează, exprimă intenții, exclamații, face aprecie ri).
Deși preșcolarul poate susține o conversație, totuși limbajul acestuia se deosebește de cel
al adultului prin:
 pronunție imperfectă – mai ales la începutul preșcolarității, prezența unor omisiuni,
substituiri, inversiuni de sunete ( ș și j înlocuite c u s și z – zoc în loc de joc, r cu l – lață în loc de
rață);
 structură gramaticală – în utilizarea verbelor cel mai bine se fixează timpul prezent care

se extinde și asupra celorlalte timpuri;
 structura limbajului – (situații particulare), are caracter situativ. Treptat se face trecerea
spre limbajul contextual, când trece la monolog și începe să povestească ce a văzut, ce a auzit.
Cele 2 forme inițial coexistă, pentru ca la 6 ani să se diminueze caracterul situat iv.
Se mențin diferențe între vocabularul activ (cel utilizat, valorificat în performanță) și cel
pasiv (doar înțeles și implicat în competență lingvistică).
Structurile verbale construite de copil capătă forme de integrare noi:
 în comunic area cu mama apare forma cea mai liberă și expresivă ca topică, sunt prezente
construcții eliptice;
 în comunicarea cu ceilalți copii apar diferențe, pre școlarul mare impunându -se prin
propoziții bogate, cu unele adjective;
 comunicarea cu educatoarea evoluează de la reticență la articularea unor propoziții
complete, cu tendința de a se înscrie în unele scheme, sau în clișeele verbale.
Crește volumul memoriei și astfel copilul este capabil să -și însușească multe date de
exper iență personală și multe cunoștințe.
Alături de memorarea involuntară se dezvoltă cea voluntară, intenționată, chiar dacă
înțelesul nu este dobândit în totalitate și acționează pe baza memorării mecanice. Memorarea
inteligibilă apare când informațiile au o anume semnificație pentru copil. Memoria verbală
progresează preșcolarul reținând cu succes multe poezii, cântece, povești, legende, date legate de
sine și de familia lui.
Conținutul memoriei este divers: experiența explorărilor perceptive, dialogul, miș cările,
trăirile afective dar și povești, poezii, reguli de conduită. Este o memorie concretă prin excelență.
Conținutul îl atrage prin tonalitate, ritm, caracter, morală. În jurul a 4 -5 ani apare memorarea
voluntară, mai întâi în joc apoi se extinde și la altă activitate. La 3 ani preșcolarul memorează
două -trei cifre, reproduce poezii din două strofe, recunoaște forma obiectelor prin pipăit, păstrează
informația în memorie câteva luni. La 4 -5 ani memorează 3 -5 cifre, reproduce cu multă ușurință
și plăcer e poezii, recunoaște elementele omise din desene incomplete ce reprezintă obiecte
cunoscute, indică momentele zilei, păstrează informația în memorie până la un an . La 6 ani
recunoaște câteva litere, îndeosebi cele din numele său, recunoaște elementele omi se din desen,
compară din memorie două obiecte, enumeră zilele săptămânii, păstrează informația în memorie

circa 3 ani. Reproducerea va fi manifestată și voluntar. Apar și unele procedee specifice memorării
precum repetarea.
Privită ca un privilegiu dobând it ereditar de o minoritate, creația nu a ocupat un loc special
în învățământ. Școala nu s -a ocupat în mod special de acest aspect, deși, în ultimul timp s -au creat
diferite clase speciale pentru supradotați. Introducerea acțiunilor dirijate de calculatoa re elimină
toate muncile monotone, stereotipe și deci omului îi revin mai mult sarcini de perfecționare, de
înnoire, cultivare a gândirii inovatoare – sarcină importantă acum a școlilor de masă. Pe lângă
efortul tradițional de educare a gândirii critice, stimularea fanteziei apare și ea ca un obiectiv major.
Aceasta implică schimbări importante. În primul rând, trebuie schimbat climatul, pentru a elimina
blocajele culturale și emotive, puternice în școala din trecut. Se cer relații democratice, între ele vi
și profesori, ceea ce nu înseamnă a coborî statutul social al celor din urmă. Apoi, modul de predare
trebuie să solicite participarea, inițiativa elevilor – acele metode active utilizate în școala
românească. Bineînțeles, fantezia trebuie și ea apreciat ă corespunzător, alături de temeinicia
cunoștințelor, de raționamentul riguros și spiritul critic.
„Creativitatea este ca o stare individuală sau de grup, cu dinamică specifică, ce difuzează și se
integrează în fenomenul unitar mai larg, al excepționalității umane, în interdependență cu alte stări,
saturate preponderent de factori cognitivi, motivaționali, afectivi și atitudinali. Această stare
conduce la apariția unui produs nou și original, cu val oare în mediul comunității de referință, la un
anumit moment”. (C. Crețu, Psihopedagogia succesului , Editura Polirom, Iași, 1997, p.9).
Dezvoltarea și educarea creativității la copii este absolut necesară și se poate realiza prin
anumite sarcini didactice , utile în acest scop:
 realizarea unor desene care exprimă ce le -a sugerat aud ierea unui fragment musical
 realizarea unor desene după povești;
 dezlegarea și crearea unor ghicitori;
 recunoașterea unor personaje, acțiuni, profesii sugerate cu ajutorul gestur ilor sau al mimei;
 alcătuirea a cât mai multor propoziții ale căror cuvinte să înceapă cu anumite litere;
 crearea unor povești după imagini;
 inventarea unor noi episoade adăugate unei povești cunoscute;
 încadrarea diferitelor figuri geometrice în cât mai multe desene originale;
 găsirea a cât mai multor și a cât mai originale titluri la un anumit tablou;
 exprimarea a cât mai multor cuvinte care le trec prin minte;

 recunoaștere obiectelor când li se spun însușirile;
Pe baza acestor exemplificări fiecare cad ru didactic va putea contribui la educarea,
dezvoltare diferiților factori ai creativității copiilor.
În cadrul acestor activități, însăși atmosfera din clasă trebuie să fie propice invenției, creativității.
Copiii vor fi lăsați să exprime liber tot ce le trece prin minte, să formuleze orice idee, completare.
Procedând astfel se va realiza un antrenament continuu al creativității copiilor.
Vârsta preșcolară oferă multiple premise favorabile pentru cultivarea potențialului creativ:
dinamismul, impetuozitat ea și expresivitatea ce -i sunt proprii, disponibilitățile de exteriorizare
spontană, de auto -expresie însuflețită, analoge oricărui elan creativ. La acestea se adaugă tendințe
spre autonomie, mobilitatea și spiritul de inventivitate ce face ca obiectele, d ar și ființele, să capete
roluri dictate de nevoia de moment a copilului.
Analizând procesul cognitiv, chiar de la 3 -5 ani se remarcă unele particularități pe care se
pot baza exercițiile de creativitate. Percepția, memoria, imaginația, gândirea, limbaju l se constituie
și se dezvoltă prin acțiuni în situații concrete cu obiectele.
Activitățile ludice au devenit valențe formative asupra dezvoltării psihice generale și
implicit asupra dezvoltării creativității. Astfel, ele angajează copilul într -o comunic are
multilaterală cu partenerii de joc, oferă prilejul de a trăi din plin, cu pasiune fiecare moment al
jocului. Dinamismul imaginativ intelectual se manifestă din plin în jocurile de creație, jocul oferind
și o anumită în planul resurselor afectiv -motivaț ionale.
Diferențierea dintre limbă și limbaj o face acesta prin compararea lor, după anumite criterii:
istoric, ontogenetic, funcțional -instrumental.
Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea prezentându -se individului ca o
realitate obiectivă, pe care el trebuie să o cunoască și s -o asimileze pentru a putea intra în relație
adecvată cu semenii.
Din punct de vedere instrumental -funcțional, limba constituie o mulțime de bază, constituită
din următoarel e elemente: repertoriul de combinații -cod (vocabularul), alfabetul (literele cu
ajutorul cărora se formează combinațiile -cod sau cuvintele) și reguli gramaticale (care definesc
modul de combinare, de punere în corespondență și de utilizare a elementelor vo cabularului).

II.2. Dominantele limbajului vârstei preșcolare

Comunicarea reprezintă schimbul de informații între două persoane, între o persoană și un
grup. Omul nu poate trăi în afara comunicării, fiind strans legat de aceasta în relaționarea și
interrelaționarea socială. Fundamental, dezvoltarea lui psihică este legată de comunicare: verbală,
nonverbală, paraverbală, directă, indirectă, orală, gestuală, de mimică, consumatorie,
instrumentală, etc.
Limbajul, ca formă de comunicare interumană prin intermediul limbii și al tuturor resurselor
ei, este interpretat ca un ansamblu ordonat de semne, structurat după reguli semantico -sintactice,
ce fac posib il transferul de informații între sistemul emitent și cel de tip destinatar . (Cornel Novac,
Didactica activităților instructiv -educative pentru învățământul preprimar, Ed. Didactica Nova,
Craiova, 2005, p.16 ).
Cercetările privind achiziția limbajului, în prima jumătate a secolului xx au fost mai mult
descriptive, evidențiind reperele care caracterizează creșterea și dezvoltarea copiilor în general,
indiferent de cultura din care provin: gânguritul din pri ma jumatate de an, rostirea primelor cuvinte
între 8 si 18 luni, combinații de cuvinte la începutul celui de – al treilea an de viață și construcții
gramaticale în jurul vârstei de 4 -5 ani.
Regularitatea acestor achiziții indiferent de limba matern ă a copiilor conduce la ideea unui
proces de maturizare similar cu rostogolitul, mersul sprijinit și mersul în picioare.
Faptul că o asemenea stadialitate este prezentă la toate culturile, demonstrează că acele
componente înnăscute ale limbajului s unt atât de specifice, încât copiii parcurg traseul normal al
achiziției limbajului, chiar și în condițiile în care mediul în care cresc nu le oferă modele de vorbire.
Noile teorii privind achiziția limbajului accentuează faptul că un copil activ, bine înzestrat
pentru învățarea limbajului, observă și se angajează în schimburi sociale cu ceilalți.
Din această experiență, copilul își construiește un sistem lingvistic, care relaționează forma
și conținutul limbajului, cu sensul social al limba jului. Atât înzestrările native, cât și un mediu
bogat în comunicare îl ajută pe copil să descopere funcțiil e și regularitățile limbajului.
Dezvoltarea limbajului cuprinde urmatoarele etape: (Grațiela Sion, Psihologia vârstelor, Editura
Fundației România De Mâine, București, 2003, pp. 99 -101).
1. Lalațiunea – Pregătirea prelingvistică

Între 3 și 6 luni copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor. Debutează perioada
gânguritului, în care copilul își va exercita capacitățile de expresie cu o bucurie din ce în ce mai
clară timp de aproape un an și jumătate. Chiar și după pronunțarea primelor cuvinte, lalațiunea
continuă, ceea ce sugerează cercetătorilor faptul că, această etapă este una importantă, de pregătire
a producerii limbajului.
2. Dezvolta rea fonologică
Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele forme apar puțin mai târziu ca altele,
cu precădere consoanele constrictive (s, z, f, j, l, r, etc) chiar dacă copilul le discriminează cu mult
timp înainte, articularea lor este mai dificilă . Pronunția corectă este un proces complicat, care
depinde de capacitatea copilului de a controla aparatul fonoarticulator, de continua îmbunătățire a
capacității de a urmări secvențe fonologice complexe, de capacitatea de a -și monitoriza și corecta
produc țiile eronate, pentru a fi cât mai aproape de vorbirea adultă. Între 1 și 4 ani, copiii fac un
remarcabil progres în acest sens.
De la faza lalațiunii la vorbirea propriu -zisă, comportamentul copilului se află într -un
continuu efort de încercare și eroare în pronunțarea cuvintelor, iar rezultatele se descriu în aceeași
manieră, unele cuvinte mai pronunțate cu o surprinzătoare acuratețe fată de altele care suferă
unele transformări. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea produc e o mare
bucurie copilului și este de fapt momentul unui continuu exercițiu al capacităților sale fonologice.
În aceasta perioadă apare jargonul extins, care derivă din lalațiune și cuprinde cuvinte ale limbii
vorbite în jurul copilului, dublate de o mimic ă dedicată, totul pe un fond clar al intenționalității
comunicării.
Pronunția copiilor se îmbunătățește simțitor în perioada preșcolară ca urmare a maturării
aparatului fonoarticulator și a exercițiilor active ale copilului. La intrarea în școală, pronunți a
copilului este aproape corectă în cele mai multe cazuri.
3. Dezvoltarea codului lingvistic care cuprinde :
 dezvoltarea semantic ă
 dezvoltarea sintactică
Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondenței între concept și etichetă verbală.
Copiii sunt angajați într -un efort cognitiv considerabil, constând în conectarea conceptelor cu
etichetele lor verbale după o foarte scurtă familiarizare c u întelesul acestora.

Ordinea achizițiilor verbale arată o conexiune importantă între dezvoltarea cognitivă și
creșterea vocabularului. Ca urmare, obiectele sunt printre primele etichetate verbal, în timp ce
acțiunile și atributele persoanelor sau obiectelor, ajung mai târziu să fie numite.
Dezvoltarea sintactică privește achizițiile vorbirii corecte din punct de vedere gramatical.
Primul episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului -frază sau propoziție , cel al holofrazelor.
Cercetăt orii care susțin existența acestui moment ca fiind distinct în dezvoltarea limbajului
consideră că fraza -cuvânt transmite un înțeles de sine stătător. Acest cuvânt -fraza este de cele mai
multe ori însoțit de o mimica aferentă și de o anume intonație . Prime le cuvinte combinate în
propoziții sunt în consecință primul pas spre sintaxă. Vorbirea complexă apare între 2 și 3 ani, prin
apariția propozitiilor simple.
4. Dezvoltarea capacităților metalingvistice : apar relativ târziu la copii și se referă la
capacitatea de a privi dinafară și de a reflecta asupra limbajului ca sistem.
Această capacitate presupune cunoașterea explicită a limbajului la diferite niveluri, respectiv
la nivel fonetic (de exemplu, despărtirea în silabe), la nivel semantic (î nțelegerea sinonimiei), la
nivel sintactic (judecățile gramaticale), deși copilul devine capabil de a enunța propoziții simple
înainte de a le putea evalua corectitudinea gramaticală. Activitatea metalingvistică este asociată
activității școlare și se exer sează în acest context.
Evoluția limbajului la copil este strâns legată de evoluția gândirii, pentru că limbajul
impune gândirii exigențele sale culturale, contribuind în felul acesta la restructurarea ei. Extinderea
și complicarea raporturilor dintre copil si realitatea înconjurătoare, sporirea independenței
copilului, se răsfrâng direct asupra limbajului său. Copilul apelează la realitate, dar prin limbaj se
depărtează de ea, îi amintește situațiile trecute, stabilește raporturi, face deducții corecte. La
preșcolar i, limbajul se îmbogățește sub raport cantitativ. În Psihologia copilului se arată faptul că
la un an copilul pronunță 5 -10 cuvinte, la 2 ani vocabularul activ crește la 300 -400 cuvinte, iar la
vârsta de 5 ani ajunge la circa 3000 de cuvinte, pentru ca la 6 ani să depășească 3500 cuvinte.
(Mielu Zlate, Psihologia copilului, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1994, pp. 91 -92).
De la limbajul situativ specific antepreșcolarității, se trece la limbajul contextual care
cunoaște o dezvoltare coerentă, este un limbaj închegat și structurat.
Limbajul situativ de la antepreșcolar are forma dialogului cu caracter extre m de concret
pentru că este legat de împrejurările și situațiile particulare la care participă copilul, pe când

limbajul preșcolarului ia înfățișarea monologului, deoarece el povestește ce a văzut, ce a auzit, fără
ca ascultătorii să cunoască neapărat situ ația despre care se vorbește.
Aceste două forme de limbaj situativ și contextual coexistă pe toată perioada preșcolarității,
însă importanța, locul și rolul lor se schimbă în funcție de sarcinile și condițiile în care are loc
comunicarea.
Ca o tendință generală, se manifestă diminuarea caracterului situativ al limbajului odată cu
trecerea spre școlaritatea mare.
Procesul de formare a limbajului interior are loc la preșcolar între 3 ani și jumătate și 5 ani
și jumătate. Apariția limb ajului interior sporește enorm de mult posibilitățile copilului de a -și
planifica mintal activitatea, de a și -o regla permanent. Copilul vorbește cu sine și pentru sine mai
ales atunci când se află în situații dificile, problematice. Vorbind cu sine, copil ul găsește soluții,
își ordoneaza acțiunile. Limbajul interior are o mare importanță în dezvoltarea intelectuală a
copilului, pentru ca limbajul interior este mecanismul de bază al gândirii.
Tot la preșcolar se dezvoltă foarte mult latura fonetică a limbajului, cu toate că pronunția
cuvintelor nu este corectă din cauza unor particularități ale aparatului fonator, ale analizatorului
verbo -motor și analizatorului auditiv. Sunt posibile omisiuni, substituiri și inversiuni de sunete,
dar spre sfârșitul preșcolarității scad greșelile de pronunție. Copiii își însușesc fondul lexical, dar
și semnificația cuvintelor (noțiunile). Problema cea mai importantă a preșcolarității o reprezintă
însușirea structurii gramaticale a limbajului. (Cornel Novac, Didactic a activităților instructiv –
educative pentru învățământul preprimar, Editura Didactica Nova, Craiova, 2005, p.30 ).

II.3. Dezvoltarea și îmbogățirea limbajului preșcolarilor prin activitățile de povestire

,,Drumul parcurs de copil în lumea limbajului, cu ajutorul educatoarei, este un drept
incontestabil al etapei sale de dezvoltare, care îi conferă, în etapa următoare ( școlară), șanse egale
cu cele ale celorlalți copii, indiferent de mediul sau unitatea preșcolară din care provin” . (V. Preda ,
Educația pentru știință -investigație, descoperire, creaticitate, Editura Compania, București, 2000,
p.17).

Conduita verbală și afirmarea personalității fac progrese prin dezvoltarea capacității de
exprimare verbală: crește volumul vocabularului ac tiv; se manifestă intens limbajul situațional; se
exersează structurile gramaticale corecte ale limbii. Vorbirea, ca necesitate și ca formă de
comunicare a încolțit și a evoluat in cadrul grupului, a societății. Gândirea și vorbirea sunt un
rezultat al mat eriei superior organizată – creierul omenesc. La rândul său vorbirea contribuie la
dezvoltarea creierului.
Vorbirea nu apare în mod spontan sau întamplător. Ea este un rezultat al educării copilului și
al unei normale dezvoltări a organismului acestuia. Până când vorbirea să servească drept mijloc
de comunicare cu cei din jur, este nevoie de un lung pro ces de învățare, de asimilare, care durează
de la naștere pana la un an și jumătate, un an și opt luni.
„Vocabularul sau lexicul unui limbaj cuprinde toate cuvintele existente în limba română, din
perioada formării ei și până în prezent” . (I. Lobiuc, T eoria limbii române: pentru practica
examenelor , Editura Spiru Haret, Iași, 1996, pg.11 ).
Cele circa 1500 de cuvinte aparținând vocabularului fundamental al limbii române se
caracterizează prin vechime, stabilitate sensurilor și răspând ire pe întreg teritoriul românesc, prin
marea capacitate de divizare și de compunere, prin frecvența ridicată în vorbirea curentă, prin
bogata sferă semantică (sens propriu de bază, sens propriu secundar, sens figurat, metaforic și sens
contextual), prin d iversitatea de sinonime și antonime pe care le au.
Vocabularul fundamental conține clase de cuvinte care definesc obiecte de strictă necesitate
omului, părți ale corpului omenesc, alimente și băuturi importante, păsările și animalele din
imediat a apropiere, unii arbori și fructele lor, numele unor culori, numele românești de persoane
si gradele de rudenie, unele părți de vorbire (articole, pronumele, prepozițiile, conjuncțiile,
numeralele până la zece, verbele auxiliare, verbe care arată acțiuni, stări, existențe, deveniri
importante).
Categoriile de cuvinte care aparțin masei vocabularului sunt, în general reprezentate de
arhaisme, regionalisme, termeni populari, termeni ai limbajului uzual, termeni tehnici, termeni
științifici, neologi sme, cuvinte internaționale, elemente de jargon, termeni argotici, alte categorii.
Arhaismele sunt pronunțări, forme gramaticale (morfologice și sintactice) cuvinte, expresii,
locuțiuni și sintagme ieșite din uz. Apar, în literatura de inspirație istorică, pentru a se sugera
atmosfera de epocă, având efectul artistic de obținere a percepției tempor ale și în textele literare și
istorice vechi. Copilul preșcolar întâlnește în cadrul activităților de povestire, lectură a educatoarei,

arhaismele gramaticale. Educatoarea va cere copiilor să găsească sinonime, după ce momentul
artistic creat de aceste arh aisme și -a facut efectul și sensul acestuia a fost bine înteles.
Regionalismele sunt pronunțări, forme gramaticale (morfologice și sintactice), cuvinte,
expresii, locuțiuni și sintagme specifice vorbirii dintr -o anumită zonă a țării. Pentru a cun oaște
sensurile cuvintelor și a anumitor expresii folosite în altă zonă geografică decât cea în care locuim,
se poate desfășura cu copiii jocul: “ Hai, învârte roata! “. Scopul jocului este dezvoltarea vorbirii
curente, activarea vocabularului și înțelegerea sensurilor cuvintelor specifice anumitor zone
(cucuruz -porumb, cartof -barabulă, lubeniță -pepene).
Cuvintele și construcțiile populare – sunt fapte lingvistice de mare circulație în vorbirea
omului comun, înțelese și folosite ca atare pe întreg ter itoriul țării, sau pe arii regionale întinse.
În practica școlară și cu atât mai mult în grădiniță, diferențierea regional -popular -limbaj uzual
este dificilă, mai ales că între aceste categorii de cuvinte granițele sunt mobile, circulația făcându –
se cu ușurință de la o zona la cealaltă.
Limbajul uzual – are o compoziție eterogenă, granițe mobile, deschise și o mare capacitate
de adaptare la nevoia comunicării curente. Este reprezentat de totalitatea cuvintelor, construcțiilor,
expresiilor și pronunțărilor folosite în actualitate, de vorbitorii limbii comune, în împrejurările
obișnuite ale vieții indiferent de gradul lor de instruire.
Prin întregul proces instructiv -educativ, dar mai ales prin activitățile de educare a limbajului,
se încearcă în grădiniță o apropiere cât mai mare a acestuia de normele limbii literare.
Termenii tehnici – denumesc materiale, produse, acțiuni, unelte, instrumente specifice unei
profesiuni care își găsesc materializarea într -un obiect concret.
Termenii științifici – denumesc obiecte, procese sau însușiri specifice unor științe (fizică,
biologie, matematică, istorie etc).
Neologismele – sunt cuvinte împrumutate din alte limbi sau create recent prin derivare,
compunere și abreviere , cu mijloace proprii limbii române.
Și în grădiniță, ca și în școală, se încearcă pe cât posibil combaterea în vorbirea curentă a
neologismelor, dar și combaterea dorinței de substituire a cuvântului vechi, cu un sinonim
neologic, întrucât sinonimi a rareori este totală .
Cuvintele de circulație internațională – sunt mai ales neologisme recente. Problemele ridicate
de folosirea lor privesc deopotrivă scrierea și pronunțarea corectă stabilite prin normele limbii
literare.

Elementele de jargon – sunt reprezentate de cuvinte (expresii, sintagme) de origine străină,
de cele mai multe ori preluate deformat de către anumite grupuri cu intenția de a impresiona prin
cultură. Jargonul este legat de o anumită modă lingvistică (modă a grecismelo r în secolul al
XVIII -lea, a franțuzismelor în a doua jumătate a secolului al XIX -lea și de una a cuvintelor
englezești chiar în contemporaneitate.
Argoul – este caracteristic vorbitorilor unor grupuri sociale restrânse care îl folosesc cu
intenția evidentă de a nu fi înteleși de către ceilalți din jur. Argoul joacă astfel rolul unui limbaj
secret, sensurile cuvintelor întrebuințate în comunicare părând în aparență a fi cele obișnuite, în
realitate capătând alte semnificații, înțelese numai de către cei inițiați în tainele ei.
„Exprimarea corectă este un instrument de bază al muncii intelectuale”. (Gabriela
Kelemen, Psihopedagogia copiilor cu dificultati de învățare, Editura Universității „Aurel Vlaicu”, Arad,
2006, p.93).
Vorbirea corectă este instrumentul de care copilul și mai târziu, adultul nu se va despărți
niciodată, indiferent de profesiunea pe care și -o va alege, indiferent de mediul în care va trăi și va
lucra.
Ca educatori avem obligația de a -l învăț a să-l mânuiască cu ușurință, ajutându -l să-și exprime
clar ideile, opiniile, intențiile privind lumea înconjurătoare.
Comunicarea reprezintă fundamentul relaționării umane, felul în care oamenii se pot exprima
și își pot transmite unul altuia idei, nevoi, gânduri, sentimente. Este forma prin care se urmărește
maximizarea valențelor psiho -sociale. Acest proces începe încă de la naștere, conturat prin forme
neșlefuite, urmând să evolueze în funcție de zestrea nativă, și mai ales de condițiile de mediu, care
pot fi mai mult sau mai puțin favorabile. Această dezvoltare duce, în timp, la crearea unor note
diferențiatoare între oameni, și mai ales, la definirea, în ansamblu, al profilului psihologic al
omului.
Limbajul face posibilă definirea omului, cu toate atributele sale și contribuie la crearea unui
anumit statut în cadrul societății, prezentându -i particularitățile individuale. Prin limbaj, oamenii
au posibilitatea de a coopera în muncă, de a -și comunica experiența de viață, de a -și fixa experie nța
social -istorică, de a -și organiza ideile și activitatea, de a se forma ca personalități și de a -și dezvolta
conștiința individuală și socială, limbajul fiind forma cea mai înaltă de exprimare și manifestare
individuală a omului. Limbajul conservă exper iența generațiilor anterioare, devenind un bun al
omenirii și, în același timp, modalitate de cunoaștere și de relevare a existenței înconjurătoare.

Limbajul, ca fenomen social, se îmbogățește și se dezvoltă în permanență, atât din p unctul
de vedere al exprimării, cât și al multiplelor influențe ce acționează asupra sa.
În ceea ce privește vârsta preșcolarității, limbajul, implicit comunicarea, ajută individul să
atragă atenția celor din jur asupra a ceea ce îl interesează, să se fac ă auzit și să îți dezvolte cât mai
bine sinele. Impregnată de egocentrism, această perioadă își găsește notele definitorii în „eu”. În
felul acesta, prin limbaj, copilul are grijă să evidențieze ceea ce face, ceea ce vrea sau ceea ce
simte.
Grădinița reprezintă primul mediu organizat, structurat după reguli și norme, cu care
copilul ia contact, după familie. Rigoarea ei și faptul că preșcolarul trebuie să se adapteze acestui
mediu, determină schimbări majore în conduita lui.
Activitățile or ganizate în grădiniță au rolul major de pregăti individul pentru societate, prin
stimularea creativității. Însă, la temelia creativității se află limbajul, așadar, un individ apt pentru
cerințele societății este individul care are un limbaj dezvoltat.
Povestirile în activitățile de educare a limbajului sunt un mijloc instructiv -educativ cu eficiență în
grădinița de copii. Ele contribuie la lărgirea orizontului copiilor, la dezvoltarea proceselor lor
psihice, a limbajului sub toate aspectele sale, la educaț ia morală și estetică a preșcolarilor.
Povestirea este metoda didactică ce constă în prezentarea, prin narare, a unei succesiuni de
episoade. În practica învățământului preșcolar din țara noastră, activitățile de povestire au fost
grupate în două mari cat egorii: povestirile educatoarei și povestirile copiilor. Ele sunt valorificate
ca variante precum: povestire propriu -zisă, repovestire, povestire cu început dat sau repovestire cu
modificarea uneia dintre perspectivele povestirii inițiale. Poate fi realiza tă la persoana I, a II -a sau
a III-a, iar în ceea ce privește expunerea, povestirea se diferențiază de alte metode prin prezentarea
unor informații într -o manieră impresionistă, așadar, reflectă subiectivitatea povestitorului.
Prin varietatea, bogăția și noutatea ideilor pe care le cuprind, dar mai ales prin felul în care
scriitorul și apoi povestitorul le prezintă și reușesc să îl emoționeze pe ascultător, povestirile
contribuie la cunoașterea mai adâncă a vieții.
În procesul ascultării unei povestiri este antrenată întreaga activitate psihică a copilului. El
iese din pasivitate, urmărește, compară și analizează materialul furnizat. Astfel, gândirea copilului
este viu stimulată.
Un rol deosebit îl au povestirile în dezvoltarea limbajului. Pe lângă fapt ul că oferă
posibilitatea de a învăța să înțeleagă gândurile și sentimentele oamenilor, povestirile, prin folosirea

cuvântului și a imaginii artistice, îl familiarizează su structura limbii, cu bogăția formelor sale
gramaticale, cu frumusețea și expresivit atea limbii. Copiii, ascultând povestiri sau basme, întâlnesc
noi și noi expresii care, odată cunoscute, devin un bun al lor.
Povestirile au o deosebită valoare etică. Ele contribuie la formarea conștiinței morale, a
unor trăsături pozitive de voință și c aracter. Prin ascultarea povestirilor și apoi prin reproducerea
lor, copilul preșcolar are prilejul să -și însușească expresiile frumoase, artistice, îmbinarea
armonioasă a cuvintelor, precum și diferite figuri de stil.
Copiilor le sunt accesibile, încă de la 3 ani, atât povestirile realiste, cât și cele fantastice,
respectiv poveștile și basmele. Tematica acestor povestiri prevăzute de programe este variată. O
bună parte dintre ele au ca temă centrală copilul, lumea copilăriei sau confruntarea dintre bine și
rău. Orientarea acestor acțiuni preponderent în lumea animalelor face aceste povestiri atractive și
pe înțelesul lor.
La 3/4 ani, povestirile prezentate sunt scurte, cu intrigă plasată în lumea cunoscută, care
trezesc emoții plăcute și educă atirudinea pozitivă. La 4/5 ani, copiii sunt familiarizați cu diferite
aspecte de viață și domenii de activitate. Iar la 5/6 ani, prin povestirile educatoarei se vor
familiariza copiii cu aspecte mai complexe din natura și viața înconjurătoare, cu expresii poetice
și trăiri de valoare etică.
Povestirile preșcolarilor au rolul de a deprinde pe aceștia cu libera exprimare. Sunt
fundamentul unei bune comunicări și baza manifestării artistice în planul logosului.
Primele narațiuni libere sunt repovestirile. Prin acest ea ei sunt solicitați să expună, într -o
formă mai simplă sau mai dezvoltată, conținutul unui text literar. Chiar dacă contribuția copiilor
este restrânsă, ei fiind puși să reproducă textul, aceste activități sunt exercițiile pentru comunicarea
elaborată de mai târziu.
Repovestirile au ca scop principal formarea deprinderii copiilor de a expune cursiv și logic
firul poveștii, povestirii sau al basmului și exercitarea vorbirii sub toate aspectele ei. Reușita
acestor activități este în strânsă legătură cu gra dul de însușire al poveștii de către preșcolari.
Compunerea povestirii de către copii constituie o verigă principală a acestui tip de
activitate. Ea urmărește valorificare și interpretare de către copii a datelor observate, închegarea
pe baza acestora a u nor povești proprii.

Povestirea reprezintă una dintre cele mai valoroase tipuri de activități, prin prisma
valențelor multiple. Ea acționează pe mai multe planuri, de la cel verbal la cel moral, determinând
schimbări multiple în comportamentul preșcolarul ui.
Rolul terapeutic al povestirii sau r olul poveștilor tera peutice este de a pune copilul î n
contact cu nevoile, dorințele, problemele sale. În momentul în care se întâmplă acest lucru, copilul
se identifică cu personajul respectiv din poveste și găsește soluții posibile la problemele sale.
Desigur ca acest lucru nu se întâmplă în primul moment în care copilului i se citește povestea. El
are nevoie s -o interiorizeze și să proceseze informațiile acumulate. Povestea terapeutică reprezintă
câștiga rea unei experiențe pentru copil. Copiii învață prin experiențe.
Povestea terapeutică mai poate fi numită și poveste vindecătoare. Și asta pentru că scopul
final al acesteia este de a aduce o vindecare sau o alinare a copilului, indiferent de problema cu
care acesta se confruntă.
Povestea terapeutică nu îl critică, etichetează, somează pe copil spre schimbare, ci
favorizează identificarea copilului cu anumite personaje și implicit transpunerea soluției din
poveste și în situația sa. Și totuși, povestea te rapeutică nu se poate explica, ea nu dă nici soluții și
nici verdicte, ci se lasă înțeleasă de cel ce o înțelege. Deci, cu ce este diferită o poveste clasică (o
narațiune) de povestea terapeutică?
Poveștile terapeutice au teme variate. Ele se focalizează, în general, pe aspecte negative
cum ar fi: agresivitatea, furia, tristețea, decesul, separarea etc., dar au ca teme și evenimente
frumoase din viața copilului, dar care pot crea anxietate: adopția, terminarea grădiniței, începerea
școlii, nașterea unui fr ățior/surioară etc. Nu orice poveste este terapeutică. În primul rând, aceste
povești sunt alese în funcție de situația în care se află copilul la momentul respectiv. Adică, o
poveste terapeutică este cea care se potrivește cu problema ascultătorului, dar care se folosește de
alte personaje pentru a o relata. Astfel, copilul nu se simte direct implicat, nu simte nevoia sa opună
rezistență, pentru că „nu este vorba despre el”. Totodată, copilul poate realiza că nu este singur în
a avea trăiri sau experiențe negative, că sunt și alții care trec prin situații similare și care găsesc
rezolvări la problemele lor.
Poveștile pot ține locul dojenilor, cicălelilor, moralei, observațiilor personale pe care
părinții/cadrele didactice le fac copiilor. Astfel, copiii se pot regăsi în personaje și NU se simt
jigniți, deranjați personal, ci devin critici și obiectivi.

Povestea terapeutică se povestește (se spune) și nu se citește. Ea trebuie să fie liantul dintre
trup și suflet, gând și gestică, trăire și exprimare. Ea n u poate fi spusă de către oricine, oriunde și
oricum. Trăind în simbioză cu cel suferind, povestea terapeutică își are legile nescrise ale
vulnerabilității sale, ceea ce Povestea terapeutică face ca simpla virgulă, să mai acorde o șansă, iar
punctul, o cer titudine și o reușită. Pornind de la un caz real sau fantastic, povestea terapeutică își
îndeplinește menirea de mediator a durerii și suferinței, aducând mult mai aproape pe cel aflat într –
un impas, sincopă a vieții, de lumea în care legile care guverneaz ă pot declanșa apariția unor
resurse vitale de a învinge:frica, teama, neliniștea, neputința, nesiguranța și a descoperi speranța și
șansa, conjugând verbele „a vrea”, „a putea” și „a dori”, la timpul pretent. În acel moment,
povestea terapeutică își doved ește utilitatea, făcând prin puterea cuvântului ca lumea pentru cel în
suferință, „să se miște altfel”, să fie percepută prin prisma noilor conotații cognitive ale elementelor
de identitate personală , dând unicitate clipei trăite.
Așadar, povestirea poat e căpăta și un rol terapeutic în rezolvarea diferitelor probleme
întâlnite în mediul preșcolar.
Consider că activitatea de povestire are valențe formative și informative. Copiii asimilează
diverse informații, dar în același timp prin povestiri, povești și basme li se satisface nevoia de
cunoaștere și afectivitate, se stimulează imaginația și se constituie cadrul optim de exersare a
capacității de comunicare. Aceste povestiri ale educatoarei au avut rolul de a -i dezvolta
preșcolarului limbajul, ca mijloc fu ndamental de receptare și comunicare, memoria voluntară –
prin reținerea desfășurării evenimentelor și expunerea lor pe baza unor procedee și mijloace
specifice (pe baza întrebărilor formulate de educatoare, pe baza unor planșe sau ilustrații).
De asemene a, i-au fost dezvoltate gândirea logică – datorită succesiunii evenimentelor din
povestire, atenția – prin memorarea numelor personajelor, a unor elemente ce apar în povești a
succesiunii întâmplărilor, a unor expresii sau versuri reprezentative, imaginați a – prin crearea unor
imagini noi pe baza prelucrării reprezentărilor și a experienței cognitive. Aceste povestiri au avut
și un rol terapeutic, scopul final al acestora fiind de a aduce o „vindecare” sau o alinare a copilului,
indiferent de problema cu ca re acesta se confruntă. Poveștile au ținut locul dojenilor, cicălelilor,
moralei, observațiilor personale pe care părinții/cadrele didactice le fac copiilor.
Acești ani ai fanteziei, ai poveștilor, trebuie valorificați maximal în perioada vârstei
preșcolare. Copiii trăiesc cu adevărat întâmplările din povești, se identifică cu personajele, iar
datoria noastră este aceea de a le da aripi să zboare în depărtări, să le clădim palate de azur în

grădini fermecate în care se plimbă zânele cele bune sub clarul lunii. Organizate ca activități
comune cu întreaga grupă, sau pe grupuri mici de copii, povestirile copiilor constituie un exercițiu
de compunere și trebuie priv ite ca un produs al creativității copiilor, care trebuie stimulat ș i
dezvoltat . Povestirile influențează în mod indirect estetica comportării copiilor, contribuie la
lărgirea orizontului de cunoaștere prin multitudinea de aspecte din ambianța înconjurătoare la care
face apel

II.5. Rolul poveștilor si basmelor în educaț ia copiilor

Vârsta copilăriei, poveștile și basmele reprezintă un instrument foarte important aflat la
îndemâna părinților, pentru a stimula dragostea de lectură și cărti, curiozitatea intelectuală a
micutului, dar și un instrument pentru a consolida legătura afectivă copil -parinte.
La vârsta copilăriei, poveștile și desenul sunt principalele mijl oace de exprimare a vieții
afective a copilului. În această etapă de vârstă se fixează principalele valori și modele de viață, iar
copilul se identifică cu personajul care corespunde cu modelului educațional existent. Personajele
din basme ne însoțesc în a nii copilăriei și ne oferă modele pe care să le urmeze în viața adultă.
Poveștile joacă un rol foarte important din punct de vedere educativ. Prin intermediul
poveștilor, copilul descoperă lumea și se poate plasa în situații de viață în afara con textului
familial. Prin lupta dintre bine și rău și situațiile conflictuale întâlnite, copilul învață strategii de
viață, descoperă consecințele unor fapte și atitudini și își însușește comportamente sociale pozitive.
Fară a fi obl igat să treacă printr -o experiență negativă, copilul poate învăța astfel, să
descopere lumea din jur, oamenii și modul în care aceștia acționează în diferite situații de viață.
Multe dintre poveștile pentru copii semnalează, la nivel metaforic, lupta dintr e bine și rau,
identifică principalele tipologii comportamentale, precum și modul în care anumite situații
concrete de viață iîși pot găsi rezolvarea.
Astfel, în povești precum “Capra cu trei iezi” sau “Scufi ța Roșie” se transmit copiilor
anumite modele de viață. În “Capra cu trei iezi”, copiii înțeleg prin intermediul metaforei faptul
că până la o anumită vârstă trebuie să asculte și să respecte sfatul părinților pentru a evita pericolele

iminente. Aceasta povestire este plină de exemple educative prin care copilul este expus în plan
imaginar unor primejdii cu care se confruntă adunci când iese din cuvântul părinților. “Scufița
Roșie”, de asemnea, vorbește despre riscul și primejdiile cu care ne putem confrunta atunci când
ne abatem de la drumul st abilit pentru a ajunge la un obiectiv. Finalul acestor povești aduce,
întotdeauna, soluția salvatoare prin implicarea factorilor educaționali, reprezentați de familie și
ceilalți formatori din viața copilului.
Poveștile stimulează dorința de cuno aștere, imaginația și creativitatea copilului. Contextul
narativ al basmului facilitează accesul copilului la cuvinte și expresii noi, permite înțelegerea
sensului unor cuvinte abstracte sau metaforice, dezvoltând astfel limbajul și gândirea. Imaginația
și creativitatea joacă un rol important în viața copilului pentru că ea este cea care îl ajută pe copil
să stabilească o legatură între lumea sa internă și cea externă, să își construiască propria imagine
de sine și să dezvolte pe viitor strategii de succes pentru rezolvarea problemelor și identificarea
soluțiilor.
În basmele fantastice copilul descoperă existența unor lumi complexe, ce sunt guvernate de
reguli și principii. Astfel, copilului îi este activat interesul pentru înțelegerea și fixarea unor
concepte care altfel ar fi fost foarte greu de înțeles. Atunci când zmeul cel mare, din Greuceanu, a
furat de pe cer soarele și luna, copilului îi va fi stârnit interesul să descopere funcționalitatea
universului. El va întreba, de exemplu, cum se aju nge la soare, cum este format cerul sau ce este
luna. Părinții în aceste situații trebuie să reacționeze pozitiv în sensul explicării acestor concepte,
în functie de vârsta și cunoștintele deja existente.
Poveștile îmbogățesc viața afectivă a cop ilului, prin intermediul acestora copilul ajungând
să trăiască alături de personaje, din punct de vedere afectiv, experiențele la care acestea sunt supuse
și să învețe să își exprime propria agentă emotională în funcție de contextul și desfășurarea
povesti rii. Copiii pun întrebări părinților, se bucură pentru victoria personajului cu care se
identifică, devin triști sau îngrijorați atunci când personajul respectiv se află în dificultate și învață
să își definească propriile emoții în raport cu anumite situa ții de viață. Tot în acest context, copilul
învață să își definească emoțiile pozitive în raport cu cele negative și dezvoltă anumite
comportamente de tip social.
Poveștile consolidează legătura dintre copil și părinte prin implicarea ambelor păr ti într -o
activitate care îi reunește prin cuvinte, comportamente și trăiri afective. Părintele este cel care
creează contextul, devenind regizorul unei scene de viață, iar copilul o trăiește. Poveștile reprezintă

pretextul cel mai favorabil pentru a stabi li o legătura profundă între părinte și copil, prin alocarea
unui timp unic, comun, în care părțile consolidează relatța. Astfel, cititul sau nararea unei povești
poate deveni un ritual al familiei, contribuind astfel la definirea unui program comun.
Pove știle au un rol important în dezvoltarea anumitor abilități specifice necesare în
viață. Povești, precum “Greuceanu,” “Făt Frumos” sau “Harap Alb” au un profund caracter
inițiatic, oferindu -le copiilor anumite repere despre cum să acționeze în v iață, în situații
nemaiîntâlnite. Copiii se identifică cu personajul și înțeleg că atunci când ies de sub tutela familiei
trebuie să învețe anumite comportamente care se dovedesc a fi vitale pentru dezvoltarea, adaptarea
și reușita acestora pe viitor.
Deși poveș tile pentru copii aduc beneficii ș i sunt recomandate ca principal factor edu cativ
pentru aceasta etapa de vârstă, sunt situații când părinț ii trebuie să filtreze și să explice copilulu i
anumite cadre sau evenimente în funcț ie de personali tatea celui mic.
Unele povești oferă scene intense de violență pe care părintele trebuie să le estompeze mai
ales atunci când copilul este sensibil și reacționează negativ la acestea. În Alba ca Zăpada, de
exemplu, vrăjitoarea îi cere vână torului să îi aducă drept dovada a morț ii acesteia, fic atul, imagine
care poate declanșa anumite emoț ii negative, temeri sau frici din partea copilului. De asemene a,
anumite personaje negative, întruchipate î n balaur sau zmeu, sunt folosite dept mijloace educa tive
pentru pedepsirea copilului. Afirmații de genul “ O să vină balaurul să te mănânce dacă nu eș ti
cuminte” pot fixa anumite frici c are ulterior se pot transforma î n fobii sa u dependențe de alte
persoane. Prezența părintelui î n preajma copilului devine a stfel un factor de echilibru și securitate
care poate declanșa anumite dependenț e.
În zilele noastre, părinții preferă să cumpere un DVD sau să permită accesul excesiv al
copilul ui la televizor sau calculator î n detrim entul timpului alocat unei relați i comu ne, în care
ambii parteneri au de câș tigat: c opilul se va dezvolta armonios și va ști să îș i rezolve c onflictele,
iar parintele va câștiga un timp ală turi de propriul copil, pe care altfel nu l-ar mai fi primit niciodată .

Capitolul al III -lea. Studiu privind opinia profesorilor din învățământ preșcolar despre
impactul poveștilor asupra form ării și dezvoltării personalității preșcol arilor prin activități
de educarea limbajului

III.1. Ipoteza și obiectivele cercetării

În organizarea și desfășurarea cercetării am pornit de la următoarea ipoteză : Dacă utilizăm
tehnica biblioterapiei prin folosirea lecturii și a scrisului în activită țile de educarea limbajului,
atunci se va manifesta o creștere semnificativă a nivelului vocabularului lingvistic al preșcolarului .
Pentru a verifica validitatea ipotezei , am stabilit următoarele obiective :
1. Cunoașterea/caracterizarea eșantionului din punct de vedere al experienței profesorilor
din învățământul preșcolar la grupă;
2. Identificarea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire l a noțiunea de
biblioterapie prin folosirea lecturii și a scrisului ,în tratarea anumitor probleme de viață sau
tulburări psihice ;
3. Cunoașterea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația
dintre rolul lecturării prin povești și biblioterapie ;
4. Identificarea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația
dintre biblioterapi e și dezvol tarea personalității preșcolarilor ;
5. Stabilirea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația dintre
posibilitatea formării și dezvoltării preșcolarilor prin activitațile de educarea limbajului ;
6. Evidențierea corelației dintre nivel ul vechimii profesorilor din învățământul preșcolar
și opinia lor cu privi re la posibilitatea formării și dezvoltării personalității preșcolarilor prin
activități de educarea limbajului.

III.2. Metodologia cercetării

„Cercetarea pedagogică este o activitate care urmărește identificarea unor noi dimensiuni
ale componentelor acțiunii educative și relațiilor dintre acestea în scopul construirii, pe această

bază, a unor răspunsuri actualizate în raport cu interogațiile spe cifice arealului educațional.”
(Cojocariu, V. -M., 2007, pag.76)
Metodologia cercetării se referă la principiile generale care orientează procesul cunoașterii,
în ansamblul său. Este expresia unor legități privitoare atât la realitatea obiectivă, cât și la
interacțiunea dintre subiect (cel care realizează cercetarea) și această realitate. Metodologia
implică „adoptarea unei concepții generale cu privire la fenomenul educațional, iar în funcție de
aceasta folosirea unor metode, procedee și tehnici adecvate p articularităților acestuia.” (Nicola, I.,
2000, pag. 62)

III.2.1. Metode, tehnici și instrumente de cercetare

Prin esența sa, cercetarea pedagogică reprezintă un demers cognitiv întreprins în vederea
surprinderii relațiilor funcționale și cauzale dintre variabilele fenomenului educațional. Un loc
central în cadrul demersului investigativ îl ocupă metodele de cercetare.
Metoda de cercetare este definită ca un sistem de reguli sau principii de cunoaștere și de
transformare a realității obiective. P. Popescu -Neveanu (1978, pag. 445) definește metoda ca
„structură de ordine, program după care se reglează acțiunile practice și intelectuale în vederea
atingerii unui scop”.
După criteriul scopului folosirii lor, V. -M. Cojocariu (2007, pag. 82) clasifică metodele de
cercetare pedagogică astfel:
 metode de acumulare a datelor (de cunoaștere) ;
 metode de prelucrare a rezultatelor (statistico -matematice).
Metodele de acumulare a datelor pe care le – am utilizat în reali zarea demersului
experimental au fost experimentul psihopedagogic și ancheta, realizată pe baza chestionarului.
Chestionarul este definit ca un sistem de întrebări elaborat în așa fel încât să obținem date
cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social (Cosmovici, 1996, 34). Chestionarul de
cercetare reprezintă „o tehnică și, corespunzător, un instrument de investig are constând dintr – un
ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate logic și psihologic, care, prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea
persoanelor anchetate răspunsuri ce urm ează a fi înregistrate în scris.” (Chelcea, S., 2007, pag.212)

Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode și implică
parcurgerea mai multor etape:
 stabilirea obiectului anchetei, a problemei de cercetat;
 documentarea;
 formula rea ipotezei;
 determinarea populației anchetei și eșantionarea;
 alegerea tehnicilor și redactarea chestionarului;
 pretestarea – pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat;
 redactarea definitivă a chestionarului;
 alegerea metodelor de administrar e a chestionarului – prin operatori de anchetă sau
autoadministrare;
 recoltarea și prelucrarea informațiilor;
 analiza rezultatelor obținute în raport cu obiectivele formulate;
 redactarea raportului final de anchetă/ cercetare.
Elaborarea chestionarului ca metodă de cercetare științifică, precum și interpretarea
rezultatelor necesită calificare, competență, experiență. De aceea, trebuie acordată o atenție
deosebită operaționalizării conceptelor, modului de formulare a întrebărilor, stabilirea conținutului
acestora, tipul, forma și succesiunea întrebărilor .
Chestionarul prezintă avantajul că permite investigarea unui număr mare de subiecți într –
un timp relativ scurt, oferă posibilități multiple de cunoaștere a preferințelor, opiniilor subiecților,
datele obți nute pot fi prelucrate și analizate cantitativ, facilitează analiza statistică a răspunsurilor
și prelucrarea lor rapidă, determină o oarecare disponibilitate a subiecților pentru a răspunde la
întrebările chestionarului. În schim, chestionarul are și anum ite limite teoretice și tehnice care pot
genera anumite deformări ale rezultatelor.
Ca metode de prelucrare a rezultatelor am folosit metode statistico -matematice, logice, de
reprezentare grafică – tabele analitice și sintetice, diagrame areolare, histogra me.

III.2.2. Lotul investigației

În vederea verificării ipotezei și a realizării obiectivelor, am procedat la stabilirea lot ului
investigativ al cercetării. Pentru a demonstra importanța biblioterapiei în activitățile de educarea
limbajului la preșcolari , am realizat un studiu , pe baza chestionarului, cu privire la posibilitatea
dezvoltării vocabularului lingvistic al preșcolar ilor prin activități de povești și basme terapeutice.
Experimentul s -a desfãșurat pe un lot de 50 de profesori pentru învățământul preșcolar din
orașul Roman, județul Neamț și localitățile limitrofe. Răspunsurile d oamnelor educatoare rămân
confidențiale și sunt destinate exclusiv analize i statistice.

III.2.3. Etapele studiului

Pentru realizarea acestui studiu am urmat următoarele etape: î n luna februarie m -am
documentat , în martie am î ntocmit chestionarul și în luna aprilie a fost pretestat. Începând cu luna
mai l -am aplicat , după care am realizat scorarea și interpretarea chestionarul ui, pe baza
răspunsurilor primite de la colege.

III. 3. Elaborarea și aplicarea chestionarului

În luna martie 2018 am întocmit chestionar ul, Pentru a verifica validitatea ipotezei, am
stabilit următoarele obiective :
1. Cunoașterea/caracterizarea eșantionului din punct de vedere al experienței profesorilor
din învățământul preșcolar la grupă;
2. Identificarea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la noțiunea de
biblioterapie prin fo losirea lecturii și a scrisului , în tratarea anumitor probleme de viață sau
tulburări psihice;
3. Cunoașterea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația
dintre rolul lecturării prin povești și biblioterapie;
4. Identificarea opiniei profesorilor din în vățământul preșcolar cu privire la corelația
dintre biblioterapie și dezvoltarea personalității preșcolarilor ;

5. Stabilirea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația dintre
posibilitatea formării și dezvoltării preșcolarilor prin activitațile de educarea limbajului;
6. Evidențierea corelației dintre nivelul vechimii profesorilor din învățământul preșcolar
și opinia lor cu privire la posibilitatea formării și dezvoltării personalității preșcolarilor prin
activități de educarea limbajului.

La întrebarea nr . 1 a chestionarului: Care este experiența didactică pe care o aveți
în învățământul preșcolar ? (0 – 2 ani, 2 – 15 ani, 15 – 30 ani, peste 30 ani) am obținut următoarele
date pe care le prezint în tabelele următoare:

Tabel analitic pentru întrebarea nr. 1
Eșantion
experimental Experiența didactică
Ani vechime în
învățământ 0-2 ani 2-15 ani 15-30 ani Peste 30 ani
Nr. participanți 6 19 15 10

Tabel sintetic pentru întrebarea nr. 1

Eșantion
experimental Experiența didactică
Ani vechime în
învățământ 0-2 ani 2-15 ani 15-30 ani Peste 30 ani
Nr. participanți 12% 38% 30% 20%

Histograma pentru întrebarea nr. 1

INTERPRETAREA REZULTATELOR
Faza următoare cotării chestionarului o constituie intrepretarea rezultatelor. Această etapă
reprezintă un moment esenți al în stabilirea diagnosticului, ajutându -mă totodată să stabilească
pașii ce trebuie urmați . Intrepretarea rezultatelor se bazează răspunsurile doamnelor educatoare
care au do rit să participe la completarea chestionarului.
Raportarea la etalon a fost făcută după cercetarea răspunsurilor , pentru a se cunoaște
categoria în care se încadrează subiectul. Aceasta întrucât fiecărui scor brut notat pe chestionar îi
corespunde câte o categorie de vârstă .
02468101214161820
0-2 ani 2 -15 ani 15 -30 ani Peste 30 aniNr.
participanți
12%
38%
30%20%Diagrama areolară pentru întrebarea nr. 1
0-2 ani
2-15 ani
15-30 ani
peste 30 ani

INTERPRETARE STATISTICĂ
În privința interpretării statistice am redat în diagrama de mai sus rezultatele obținute de
subiecți la întrebarea numărul 1 .
Din punct de vedere statistic rezultatele indică :
 Între 0 – 2 ani sunt încadrate un număr de 6 educatoare, ce reprezintă 12%;
 2 – 15 ani sunt încadrate un număr de 19 educatoare , ce reprezintă 38%;
 15 – 30 ani sunt încadrate un număr de 15 educatoare , ce reprezintă 30% ;
 peste 30 ani sunt încadrate un număr de 10 educatoare , ce reprezintă 20%.
Concluzii:
 există o pondere largă privind experiența didactică, în fiecare categorie de ani încadrându –
se un număr de educatoare;
 putem cunoaște și caracteriza eșantionului din punct de vedere al experienței profe sorilor
din învățăm ântul preșcolar la grupă.
INTERPRETARE PSIHOLOGICĂ
Din punct de vedere psihologic putem aprecia , cunoaște și caracteriza eșantionul din
punct de vedere al experienței profesorilor din învățământul preșcolar la grupă.

La întrebarea nr. 2 a chestionarului: În ce măsură credeți că tehnica biblioterapiei
care implică folosirea l ecturii și a scrisului, ajută la tratarea anumite probleme de viață și a
anumitor tulburări psihice: ( în foarte mare măsură, În mare măsură, În mică măsură, Deloc)
am obținut următoarele date pe care le prezint în tabelele următoare:

Tabel analitic pentru î ntrebarea nr. 2

Implicarea biblioterapiei la
tratarea anumitor probleme de
viață/tulburări psihice În foarte
mare
măsură În mare
măsură În mică
msură Deloc
Nr. participanți 24 16 6 4

Tabel sinte tic pentru întrebarea nr. 6

Histograma pentru întrebarea nr. 6

051015202530
8%
32%
48%12%Diagrama areolară pentru întrebarea nr. 6Implicarea biblioterapiei la
tratarea anumitor probleme de
viață/tulburări psihice În foarte mare
măsură În mare
măsură În mică
msură Deloc
Procente 48% 32% 12% 8%

INTERPRETAREA REZULTATELOR
Raportarea la etalon a fost făcută după cercetarea răspunsurilor, pentru a se identifica
cunoașterea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația dintre elementele
componente ale curriculumului preșcolar actual și abordarea integrată .
INTERPRETARE STATISTICĂ
În privința interpretării statistice am redat în diagrama de mai sus rezultatele obținute la
întrebarea numărul 6.
Din punc t de vedere statistic rezultatele indică:
 4 educatoare consideră că activitatea integrată, din perspectiva stimulării creativității, corelează
cu competențele/finalitățile curriculumului preșcolar , reprezentând un procent de 29%;
 16 educatoare consideră că activitatea integrată, din perspectiva stimulării creativității,
corelează cu conținuturile, ca elemente componente ale curriculum -ului preșcolar actual ,
reprezentând un procent de 32%;
 24 educatoare consideră că activitatea integrată, din perspectiva st imulării creativității
preșcolarilor, corelează cu strategiile, ca elemente componente ale curriculum ului preșcolar actual ,
reprezentând un procent de 48 %;
 6 educatoare consideră că activitatea integrată, din perspectiva stimulării creativității, coreleaz ă
cu evaluarea, ca element component ale curriculum ului preșcol ar actual , reprezentând un procent
de 12 %;
CONCLUZII:
 S-a reușit identifica rea și cunoașterea opiniei profesorilor din învățământul preșcolar cu privire
la corelația dintre elementele componente ale curriculumului preșcolar actual și abordarea
integrată.
 Ordinea elementelor componente ale curriculumului preșcolar, în funcție de corelarea cu
abordarea integrată este următoarea: strategii, conțin uturi, evaluare, finalități.
INTERPRETARE PSIHOLOGICĂ
Din punct de vedere psihologic putem aprecia că , dacă se identifică cunoașterea opiniei
profesorilor din învățământul preșcolar cu privire la corelația dintre eleme ntele componente ale
curriculum ului preșcola r actual și abordarea integrată, atunci proiectarea didactică va putea să fie
realizată în funcție de această ordine aleasă de subiecții noștri, stimulând astfel dezvoltarea
creativității.

CHESTIONAR
1. Care este experiența didactică pe care o aveți în învățământul preșcolar?
a. 0 – 2 ani
b. 2 – 15 ani
c. 15 – 30 ani
d. peste 30 ani
2. În ce măsură credeți că tehnica biblioterapiei care implică folosirea lecturii și a scrisului, ajută
la tratarea anumite probleme de viață și a anumitor tulburări psihice:
a. În foarte mare măsură
b. În mare măsură
c. În mică măsură
d. Deloc
3. Alegeți care credeți că sunt scopurile biblioterapiei :
a. A-ți identifica trebui nțele, interesele, dorințele
b. a-ți stabili clar obiectivele în viață,
c. a-ți cunoaște bine abilitățile
d. a învăța să le folosești pentru a obține performanțe,
e. a deveni împlinit prin a fi și a face ceea ce te reprezintă
4. Credeți că biblioterapia ne ajută:
a. să facem pași importanți în cunoașterea de sine,
b. să ne dezvoltăm abilitatea de a selecta lecturile
c. de a ne folosi de ele eficient pentru dezvoltarea personală
5. În ce măsură considerați că poveștile contribuie la dezvoltarea personalității preșcolarilor ?
a. În foarte mare măsură
b. În mare măsură

c. În mică măsură

6. Cât de des citiți copi ilor o poveste fie ea cât de scurtă ?
a. În fiecare zi
b. O dată pe săptămână
c. De două ori pe săptămână
d. O dată pe lună
7. Cât de des vă solicită preșcolarii să le citiți povești?
a. Zilnic
b. Săptâmânal
c. Foarte rar
8. Când le citiți o poveste au interes mai mare decât la altă activitate?
a. Întotdeauna
b. Uneori
c. Niciodată
9. Este important ca basmele și poveștile să conțină anumite morale?
a. Da
b. Nu
10. Ați constatat îmbunătățirea comportamentului preșcolarilor în urma înțelegerii moralelor
desprinse din povești?
a. Da
b. Nu
11. Ați sesizat utilizarea unor cuvinte sau expresii din povești în limbajul preșcolarilor?
a. Frecvent
b. Rar
c. Nu
12. În ce măsură credeți că unele trăsături de caracter se formează prin intermediul folosirii
poveștilor în activități?
a. În foarte mare măsură
b. În mare măsură

c. În mică măsură
d. Deloc
13. Alegeți primele zece trăsături de caracter, care credeți că se pot dezvolta prin audierea
poveștilor cu anumită morală:
o Ascular e Dreptate Punctualitat e
o Atenție Flexibilitate Prudență
o Blândețe Generozitate Răbdare
o Bunătate Hărnicie Recunoștință
o Bunăvoință Hotărâre Respect
o Compasiune Iertare Responsabilitate
o Conștiinciozitate Înțelepciune Rezistență
o Creativitate Modestie Sensibilitate
o Credință Ordine Sinceritate
o Curaj Perseverență Toleranță