Traducere din engleză de [607235]

AVUTIA
1
NATIUNILOR
1

l Co. ect1a
_,_
de economie
ADAM
AVUTIA
1
NATIUNILOR
1
Traducere din engleză de
Monica Mitarcă
11
PUBLICA

The original title of this book is:
The Wealth of Natian:; – The Ecorzomics Classic- A Se/ected Edilion far thc
Carztem porary Reader, by Adam Smith
This abridged edition copyright© Tom Butler-Bowdon, 2010
First published 2010 by Capstone Publishing Ltd. (a Wiley company)
Ali Rights Reserved. Authorised translation of the Introduction from the English
language edition published by Capstone Publishing Limited. Responsability
for the accuracy of the translation rests solely with Editura Publica Corn SRL
and is not the responsability of Capstone Publishing Limited. No part of this
Introduction may be reproduced in any form without the written permission of
the original copyright holder, Capstone Publishing Limited.
©Publica, 2011, pentre. ediția în limba română
ISBN 978-973-1931-78-4
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
SMITH,ADAM
Avuția națiunilor: clasicii economiei: ediție selectată pentru cititorul contemporan 1
Adam Smith; jntrod.: Tom Butler-Bowdon ; Lrad.: Monica Mitarcă. �București :Publica, 2011
!SBN 978-973-1931-78-4
1. Butler-Bowdon, Tom (tr;;�d.)
Il. Mitarca, Monica (trad.)
338( 1 00):929
EDITORI:
Cătălin Muraru
Silviu Dragomir
REDACTOR:
Florin Sia
DTP:
Răzvan Nasea DIRECTOR EXECUTIV:
Bogdan Ungureanu
DESIGN:
Alexe Popescu
CORECTURĂ:
Elena Bițu
Silvia Dumitrache

Cuvânt inainte
AVUTIA NAȚIUNILOR este una dintre cele mai important e
și influente cărți scrise vreodată. Ea a transformat modul în
care gândim natura vieții economice, transformându-i struc­
htra antică într-una modernă și recognosc ibilă.
Smith ne-a schimbat într-atât ideile, încât acum este dificil
chiar și să mai descriem sistemul economic care era prevalent
înainte de epoca sa. Avuția națională era măsurată în termenii
stocului de aur și argint al țării. Despre comerț se credea că
este benefic doar pentru cel care vinde, nu și pentru cel care
cumpără. O națiune putea deveni mai bogată doar dacă altele
sărăceau și mai mult. Importurile erau descurajate întrucât
acele metale prețioase trebuiau să fie trimise în afară, pentru
a le plăti. Exporturile erau favorizate pentru că le aduceau
înapoi.
Pe aceste baze, a fost pus la punct un vast edificiu de îngră­
diri comerciale, destinat să împiedice scurgerea metalelor pre­
țioase ale națiunii -taxe asupra importurilor , subvenții pentru
exportatori, protejarea muncii autohtone. Chiar și coloniile
americane ale Marii Britanii erau penalizat e, în acest sistem,
cu rezultate dezastruoase. Într-adevăr , tot comerțul era privit
cu suspiciune, iar cultura protecționismului invadase și eco­
nomia internă. Orașele îi împiedicau pe meseriașii din alte
orașe să se mute și să-și desfășoare meșteșugul; negustorii
făceau petiții adresate regelui, cerând monopol protector;
uneltele care ar fi dus la econoi!Iișirefi! .. {9rței de muncă, precum
;:1-·�-:�, : ,� ·� �:r: -�·: ����\ �: :.::·,:, .. {:')'�t:J
-. • -· �–.�rnlamte Avuția națiu"ilor 5

noua mașină de tricotat, erau interzise fiind văzute ca o ame­
nințare pentru producă torii existenți.
Smith ne-a arătat că acest edificiu era construit pe o greșea­
lă și că ridicarea de bariere împotriva comerțului liber îi sără­
cea pe toți. În cadrul liberului schimb, explică el, ambele părți
ies câștigate. Pur și simplu, niciuna din părțile implicate în
comerț n-ar intra într-o tranzacție dacă ar fi să piardă.
Cumpărătorul profită la fel de mult ca vânzătorul. Importurile
sunt la fel de valoroase pentru noi precum sunt exporturile
pentru destinatarii acestora. Nu e nevoie să îi sărăcim pe alții
pentru a ne îmbqgăți noi. În fapt, avem mai mult de câștigat
în cazul în care clienții noștri sunt bogați.
Realizarea lui Smith a fost aceea de a înțelege că, întrucât
toată lumea beneficiază de pe urma lui, liberul schimb ne creș­
te prosperitatea la fel de sigur precum o fac agricultura sau
manufactu rile. Avuția unei națiuni nu stă în cantitatea de aur
din vistieria sa, ci în volumul producției sale și al comerțului
său -adică ceea ce numim, astăzi, produsul național brut.
Aceste idei noi, dar puternice au creat o breșă intelectuală
masivă în zidurile comerciale ale Europei. Iar stilul direct și
provocator al lui Smith, inteligența sardonică și gama largă de
exemple 1-au făcut accesibil politicienilor practici, care au pus
în aplicare ideile sale, creând marea eră a piețelor libere, a
competiției și a prosperității din secolul al XIX-lea.
Chiar și astăzi, ideea de bun-simț a comerțului liber este
acceptată peste tot în lume, indiferent de dificultățile practice
de atingere a acesteia. Competiția ne apare, acum, ca fiind
evident superioară monopolului. Treptat, economia lumii s-a
deschis către noi națiuni, scoțând miliarde de oameni din sără­
cia cea mai abjectă.
Ultima idee exprimată i-ar fi produs o plăcere deosebită lui
Smith. Avuția națiunilor nu este apărătoarea unei economii
6 1 Avuția națiunilor Cuvânt înainte

bazate pe principiul "lăcomia este bună"; umanismul autoru­
lui și bunăvoința sa animă fiecare pagină. El pledează pentru
piața liberă, pentru o guvernare limitată, pentru libertatea per­
sonală și pentru domnia legii tocmai pentru că, de pe urma
acestora, cei săraci, și nu cei bogați și puternici, vor beneficia
în cel mai înalt grad. Iar acesta este un mesaj la fel de relevant
și în zilele noastre.
Eamonn Butler,
director al Institutului "Adam Smith"
Cuvânt înamte Avuția națiunilor 1 7

Prefață
AVUȚIA NAȚIUNILOR este, pur și simplu, cea mai bună
carte de economie politică scrisă vreodată. Este cu adevărat
o carte deschizătoare de drumuri, al cărei scop magistral și a
cărei sinteză nu au fost depășite, în cele două secole și un sfert
care au trecut de când a fost scrisă. Geniul lui Adam Smith
nu stă în originalitate -el se trage, mai degrabă, dintr-un șir
de reflecții produse înaintea sa, asezonate cu un acut simț al
observării istoriei și al lumii din jurul său, pentru a veni cu o
sinteză a sistemelor economice și a părților sale componente,
interconectate, care a măturat totul în cale. El s-a inspirat din
analizele economice anterioare (în special de la fiziocrați) –
deși, după standardele academice moderne, este șocant de
neglijent când vine vorba măcar de citarea lucrărilor anteri­
oare. S-a inspirat la fel de mult din tradiția scoțiano-engleză
de filozofie morală -inclusiv din propria sa Teorie a sentimen­
telor morale.
Principiul care guvernează sistemul economic smithian
este "libertatea naturală" (sau non-intervenția), care permite
"fiecărui om să-și urmărească interesele după cum dorește,
conform unui plan liberal de egalitate, libertate și echitate".
Smith spune mai departe: "Toate sistemele economice bazate
fie pe privilegii, fie de restricții, fiind, astfel, total înlăturate,
un sistem extrem de evident și simplu, sistemul libertății
naturale, s-a instaurat, prin urmare, cu de la sine putere".
Prefaț� Avuția națiunilor 1 9

Astfel, interesul propriu (conceput la modul general), dacă
este lăsat să acționeze liber, va conduce la realizarea binelui
public, în special prin maximizarea avuției națiunii.
Amendamentul crucial care trebuie făcut este că sistemul
smithian nu este echivalent cu o viziune anarho-capitalistă și
nici cu cea a unui laissez-faire pur. Mai degrabă, el depinde în
mod fundamental de un cadru adecvat de reguli ("justiție " în
terminologia lui Smith) pe care statul este însărcinat să le insti­
tuie, să le adapteze constant și să le aplice. Într-adevăr, rolul
guvernului depășește cu mult conceperea minimalistă a statu­
lui ca "paznic de noapte" din reprezentările caricaturale ale
secolelor al XIX-lea și XX. Smith îi cere statului să fie "puter­
nic" în "arbitrarea " "Marelui Joc" al economiei de piață (cum
îl denumește el în Teoria sentimentelor morale) și să furnizeze
ceea ce noi numim astăzi "bunurile publice", inclusiv educa­
rea celor săraci. Însă -și în acest punct diferă de socialiști și
de social-democrați -el ar trebui să fie "limitat", astfel încât
să nu încalce libertatea naturală (adică libertatea economică a
indivizilor) și să nu intervină în activitățile cotidiene ale pieței.
Aceasta ar însemna să fie partizan și să distorsioneze "jocul",
pe presupoziția teribil de eronată că guvernul are o înțelep­
ciune și o cunoaștere superioare față de cele ale indivizilor
aflați realmente pe piață.
Avuția națiunilor merge de la o expunere plină de culoare
a diviziunii muncii și a câștiguriior rezultate de pe urma spe­
cializării la prezentarea rațiunilor psihologice care guvernează
comportamentul piețelor, a noțiunilor de valoare și preț, a
operațiunilor capitalului și creditării, a evoluției istorice a
societății de piață și până la rolul guvernării în economie.
Avem un nucleu de economie teoretică ce leagă părțile și func­
țiile economiei unele de altele, care însă este condimentat cu
expuneri în culori vii ale istoriei lumii reale, ale politicii și
10 1 Avllția națiunilor Prefat�

instituțiilor, cu exemple și anecdote ilustrative și amuzante
prezentate pe parcurs. Smith are propriile sale reguli și pre­
cepte, dar sistemul său este departe de a fi unul rigid și doc­
trinar. De fapt, este chiar flexibil, prin aceea că ia în calcul
imperfecțiunile naturii umane ("lutul nefinisat din care este
format miezul umanității", cum spunea Smith) și este sensibil
la realitățile politice. Acestea din urmă 1-au condus pe Smith
la a face niște excepții de la prezumția sa de non-intervențio­
nism, de exemplu, atunci când pledează pentru restricțiile
impuse de guvern asupra comerțului internațional în cazul în
care siguranța națională ar putea fi amenințată ("întrucât apă­
rarea este mai importantă decât avuția", argumentează el).
Smith extinde acest sistem economic animat de libertatea
naturală dinspre spațiul intern spre cel global, de la comerțul
intern spre cel internațional. Cartea a IV-a din Avuția națiunilor
prezintă un sistem cuprinzător al comerțului internațional,
unul care face o apologie bine flancată a comerțului liber, una
care a rămas încă neegalată. Prietenul apropiat al lui Smith,
David Hume, care a fost contemporan cu acesta, are câteva
schițe strălucite pe tema comerțului internațional, însă cel care
i-a furnizat imaginea de ansamblu este Smith.
Atât Hume, cât și Smith au făcut din atacul frontal al mer­
cantilismului punctul lor de plecare. Cei doi scoțieni își rezer­
vă partea cea mai intensă a discursului lor pentru a denunța
vizinnea mercantilistă de tip "care pe care"' sau de joc cu sumă
zero asupra schimburilor internaționale. Ei vor respinge însuși
fundamentul mercantilismului -acumularea de grămezi de
aur și argint, protejarea importului și promovarea exportului,
surplusul comercial, superioritatea producției manufacturiere
în fața oricărei alte forme de activitate economică și relațiile
• În original: Dog-eat-dog (n.t.).
Prefață Avuția națiunilor [ 11

internaționale bazate pe "aducerea la sapă de lemn" a vecini­
lor -drept un nonsens economic și o otravă politică.
Smith scoate în evidență câștigurile în ceea ce privește efi­
ciența comerțului liber, întrucât importurile înlocuiesc o pro­
ducție autohtonă costisitoare, eliberând resursele autohtone
pentru utilizări mai productive, inclusiv pentru export. Însă
pentru el, chiar mai importante de atât sunt câștigurile dina­
mice, pe termen lung, ale comerțului liber, care impulsionează
progresul unei societăți bazate pe comerț. Extinderea piețelor,
geografic vorbind, permite o diviziune a muncii mai speciali­
zată și mai produ�tivă. Ea mai stimulează și îmbunătățirea
infrastructurii, a dreptului de proprietate și a altor bunuri
publice, așa încât câștigurile din comerț să poată fi maximiza­
te. În plus, duce la acumularea de capital, la investiții, la antre­
prenoriat și la diversificarea unei economii în creștere. Aceasta
este viziunea lui Smith despre "dezvoltare". Modelul său este
cel al unei economii deschise, dinamice, bogate în instituții.
Presupozițiile sale sunt realiste -departe de modele competi­
ției perfecte, ale echilibrului general și antiregularizatoare care
au dominat în secolele al XIX-lea și XX.
În final, Smith ne avertizează cu privire la guvernele care
nu sunt decât niște reprezentanți ai "insistențelor zgomotoase
ale intereselor partizane". El este îngrijorat în special de faptul
că lobby-ul făcut de interesele organizate, puternice politic,
care caută să-și protejeze "rentele" de competitorii mai efici­
enți, vor lua guvernul captiv și vor duce la protecționism.
Pornind de aici, acesta din urmă reprezintă o trăsătură struc­
turală a politicii autohtone care va iru pe sub forma conflictelor
internaționale, economice și politice. În schimb, comerțul liber
înclină balanța în defavoarea intereselor producătorilor care
caută să-și "garanteze" rentele, înspre cele ale maselor de
consumatori. Limitarea guvernului, menținerea acestuia
U 1 Avuți• noțiunilor Prefaț�

transparent și curat reprezintă o parte a unui pachet consti­
tuțional mai larg, care ne permite să ne concentrăm mai bine
asupra binelui public.
Din zilele lui Smith și până astăzi, norocul piețelor și (ceea
ce numim acum) al globalizării a înflorit (în secolul al XIX-lea),
a apus (în prima jumătate a secolului XX) și a înflorit din nou
(din 1945 și mai ales în ultimele trei decenii, prin deschiderea
Chinei, a Indiei și a altor națiuni în dezvoltare). Sloganurile
mercantiliste continuă să-și păstreze puternica atractivita­
te ideologică. Analiza economică specializată a fost revolu­
ționată, făcând ca bucăți întregi din Avuția națiunilor să pară
arhaice.
Cu toate acestea, "presupoziția-cadru" clasic-liberală a
Avuției 11ațiunilor încă mai subzistă și aruncă o lumină asupra
piețelor și a economiei lumii de astăzi și înspre viitorul secol
XXI. Libertatea și alegerea individuală -libertatea naturală –
reprezintă motorul pieței și al unei societăți progresiste bazate
pe comerț, la modul mai general. Ea dă naștere la ceea ce
Hume numește "spiritul antreprenorial" și duce la șanse mai
bune în viață nu doar pentru câțiva oameni speciali, ci pentru
indivizii din masa largă a populației, care SLrnt capabili acum
să ducă vieți mult mai variate și mai interesante. Acestea nece­
sită ca instituțiile publice și în special cele care apără dreptul
la proprietate al individului să fie protejate, însă, în același
timp, ele au nevoie să fie protejate de guvern, care-și încalcă
limitele și intervine peste tot. Prin urmare, guvernele trebuie
să fie "puternice, dar limitate". În fine, comerțul liber dincolo
de granițele țării sporește câștigurile piețelor libere autohtone.
În plus, ele produc o viziune cosmopolită prin favorizarea
contactului și a înțelegerii dintre oameni și națiuni. Aceasta
încurajează, deși nu poate garanta, relații internaționale paș­
nice și sigure.
PrefatJ Avuția națiunilor j 13

De aici și sfânta treime a comerțului liber și a piețelor libe­
re, în viziunea lui Adam Smith: libertate, prosperitate și secu­
ritate. Nu pot rezuma mai bine de atât Avuția națiunilor într-un
slogan.
Dr. Razeen Sally,
conferențiar senior în Economie politică internațională
London School of Economics
codirector al Centrului European de Economie Politică
(ECIPE)
14 1 Avuția națiunilor Prefață

O introducere
de Tom Butler-Bowdon
E ușor să uiți că, atunci când Adam Smith scria Avuția nați­
unilor, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cuvântul "economie"
nu era, de fapt, în uz. În locul său, "economia politică" era o
ramură a filozofiei care se preocupa, în general, de felul în care
guvernele colectează și cheltuiesc banii -ca profesor de filo­
zofie morală, Smith conferenția pe acest subiect.
Prin natura sa, economia politică se baza pe presupoziția
că statul era, în mod absolut necesar, cel care gestiona avuția
națională sau sursa acestei avuții. Geniul lui Smith a fost că
s-a depărtat de această presupoziție, arătând cum economia
privată și hărnicia indivizilor au creat avuția națiunilor- și nu
statul. Ca să folosim o expresie la modă, în ochii lui Smith,
guvernul era o parte a problemei, nu a soluției. Sătui de nesfâr­
șitele regulamente oficiale, de restricțiile asupra comerțului și
de obișnuitele interese venale ale oficialilo r, oamenii erau pre­
gătiți pentru mesajul lui Smith, iar, prin relevarea aproape
clinică a politicilor de stat care au stat în calea progresului
"natural" al omenirii spre "bunăstare", Avuția națiunilor a ofe­
rit o alternativă atractivă la starea de atunci a lucrurilor. Ce e
uimitor este că lucrarea continuă să furnizeze o alternativă
atractivă la starea de acum a lucrurilor, oferind un instrument
de măsură util cu ajutorul căruia să judecăm infiltrarea guver­
nului în societatea civilă.
În această introducere mă voi apleca asupra locului și a
timpului în care a apărut Adam Smith și asupra modului în
O introducere de Tom Butler· Bowdon Avuția națiunilor 1 15

care a luat viață Avuția națiunilor. Acestea vor fi urmate de o
discutare a unora dintre principalele teme ale lucrării, care se
vor concentra asupra unor aspecte ce ar putea fi relevante pen­
tru cititoml de astăzi.
Smith �i vremurile sale
Pentm a înțelege această carte, ne este de folos să cunoaș­
tem câte ceva despre mijlocul secolului al XVIII-lea și despre
viața lui Smith.
Smith a crescutîn niște vremuri în care unui vagon tras de
cai îi trebuiau șase săptămâni să facă o cursă între Londra și
Edinburgh și înapoi -și în care revoluția industrială abia dacă
se întrezărea. Primele motoare cu aburi tocmai fuseseră inven­
tate, America era doar o colonie a Marii Britanii, iar Australia
încă nu devenise astfel. De-a lungul și de-a latul Europei,
vechile structuri feudale se erodau, în timp ce fabricanții și
negustorii erau pe val.
Deși Scoția era săracă și destul de înapoiată față de Anglia,
cu care tocmai se unise într-un ultim efort de a obține prospe­
ritatea și stabilitatea, în vremurile lui Smith tocmai făcea pași
remarcabili. Portul din Glasgow avea să facă din acesta unul
dintre orașele cu cea mai rapidă creștere din lume, deservind
atât coloniile din India ale Marii Britanii, cât și pe cele ameri­
cane, iar filozofii Henry Home, David Hume și Adam Ferguson,
precum și oamenii de știință din domeniul științelor naturale
James Hutton și Joseph Black, au fost, cu toții, atât contempo­
rani de-ai lui Smith, cât și prieteni de-ai săi, într-un curent care
a devenit cunoscut sub numele de Iluminismul Scoțian.
Născut în 1723 în Kirkcaldy, dincolo de fiorduriie din
Edinburgh și de estuaml râului Forth, lângă Edinburgh, Adam
16 1 Avuția națiunilor O mtroducere de Tom Butler-8owdon

Smith avea o genealogie respectabilă. Tatăl său fusese avocat
și funcționar la vamă și murise cu câteva luni înainte să i se
nască fiul. Drept urmare, Adam și mama sa au rămas într-o
relație extrem de strânsă, pe tot parcursul lungii ei vieți, iar
cea mai mare parte a acesteia au trăit sub același acoperiș.
La numai 14 ani, a fost trimis la Universitatea din Glasgow,
unde a avut norocul să studieze sub îndrumarea lui Francis
Hutcheson, filosoful a cărui concepție despre "bunăvoință" și
despre "cel mai mare bine pentru cel mai mare număr de
oameni" avea să aibă o influență semnificativă asupra utilita­
ristului Jeremy Bentham. Accentul pus de Hutcheson asupra
libertății avea să aibă, de asemenea, un efect major asupra
minții în plină dezvoltare a lui Smith. Student eminent la
Glasgow, Smith, care știa bine greaca și latina, a câștigat o
bursă la Oxford. Și-a petrecut șase ani acolo, la Colegiu Balliol,
dar a ajuns să considere că universitatea era ultraconservatoa­
re și că predarea era săracă, iar ca scoțian se simțea un străin
pe acolo.
Întors în Edinburgh, pe parcursul următorilor trei ani,
Smith a fost plătit pentru a ține o serie de conferințe despre
retorică. Acestea I-au ajutat să obțină un post la Universitatea
din Glasgow, în 1751, la Catedra de Logică și retorică, iar mai
apoi, la cea de Filozofie morală. A rămas în Glasgow pentru
încă 13 ani, o perioadă pe care a considerat-o drept cea mai
utilă și mai fericită din viața sa.
Filozofia morală acoperea, în vremurile acelea, teme juridi­
ce și economice, chestiuni legate de politici publice, iar confe­
rințele date de Smith pe teme de jurisprudență sau de "politici,
venituri și arme" au delimitat rolul adecvat al statului cu pri­
vire la păstrarea ordinii și la apărarea națională și s-a ocupat
de modul în care aceste roluri ar trebui finanțate. Chiar din
aceste conferințe inițiale transpare lipsa sa de încredere în

reglementare. De exemplu, el nota că cea mai bună cale de
reducere a criminalității din stradă este asigurarea unui comerț
înfloritor sau existența "bogăției publice". "Nimeni nu va fi
atât de nebun încât să se expună pe stradă, dacă ar putea
câștiga o pâine mai bună într-un mod onest, prin muncă",
remarca el.
Avuția națiunilor: origini și influențe
Totuși, când avea 20-30 de ani, interesul lui Smith, ca al
multora dintre contemporanii săi, era acela de a descifra natu­
ra umană și de a încerca să identifice legile generale care o
guvernează. Prima sa lucrare, Teoria sentimentelor morale, a izo­
lat sentimentul de "simpatie", adică sentimentul de bunăvo­
ință față de ceilalți, drept cel mai puternic factor de motivație
pentru activitatea umană -împreună cu dragostea de sine.
Teoria, îl arată pe Smith drept un gânditor orientat spre filozo­
fia morală pură, disecând viața interioară și pe cea socială a
omului. Scrisă într-un stil accesibil, s-a vândut bine și a fost
influentă, iar Smith ar fi putut foarte bine să se culce pe laurii
săi de filosof.
Însă mintea lui Smith se ocupa de o arie mult mai largă ca
să rămână doar la probleme de percepție și motivație. El își
dorea să clarifice câteva dintre marile probleme politice ale
zilei. Care era nivelul adecvat al taxelor și cum ar fi trebuit ele
să fie percepute? Monopolul comercial și coloniile erau o bine­
cuvântare sau o gaură neagră, financiar vorbind, pentru stat?
Ar trebui agricultura să lase locul industriei?
Gânditorii francezi, precum Fran<;:ois Quesnay (Tableau
Economiq ue, 1758), doctor la curtea Franței, și
Anne-Robert-Jacques Turgot (Rejlections on the Formation and
18 J Avuția națiunilor O mtroducere de Tom Butler-Bowdon

Distribution ofWealth, 1776), care a devenit ulterior principalul
ministru de finanțe al Franței, creaseră deja un fundament
pentru problematicile economice, iar Smith avea să-i cunoască
pe amândoi și să fie puternic influențat de ambii. În bibliotecă
mai avea Origin of Commerce (1762) de Adam Anderson și
Universal Dictionary ofTrade and Commerce (1757). Prin urmare,
nu a fost chiar primul din acest domeniu.
În plus, în Marea Britanie fusese publicată, în 1767, An
Inquiry Into the Principles of Politica/ Economy, cartea lui James
Steuart -care a fost primul tratat cuprinzător de economie
politică, analizând majoritatea problemelor de care era intere­
sat și Smith, printre care munca, prețurile, arenda pentru
pământ și mecanismele de cerere și ofertă. Cum erau amândoi
din Edinburgh, Smith îl cunoștea pe Steuart, dar asupra mul­
tor chestiuni aveau păreri cum nu se poate mai diferite. Acolo
unde Steuart sprijinea, în esență, statu-quoul, cu bariere asu­
pra comerțului liber care să sprijine puterea statului și finan­
țele acestuia, Smith făcea o critică puternică a acestui sistem
"mercantilist", privind, în schimb, către un model bazat pe
puterea și libertatea individuală.
Dar Smith lucra anevoie. Spre deosebire de colegii săi care
au construit sisteme, -cum ar fi Charles Darwin, care s-a gră­
bit să-și publice marea capodoperă, Originea speciilor, la 16luni
după ce a fost incitat de publicarea unei lucrări a colegului
său, naturalistul Alfred Wallace, despre selecția naturală –
Smith pare să nu fi fost prea neliniștit de cartea lui Steuart.
Abia după nouă ani, în 1776, a fost publicat primul volum al
Avuției națiunilor.
Și totuși, dat fiind că Smith n-a fost în niciun caz primul
care să scrie pe probleme de economie politică, de ce lucrarea
sa a devenit standardul în acel nou domeniu? Dincolo de ana­
lizele sale pătrunzătoare și echilibrate asupra economiei de
O mtroducere de Tom Butler-Bowdon Avuția națiunilor 1 19

piață moderne, un factor important a fost însăși scriitura.
Teoria sentiment elor morale avusese un public destul de larg,
dincolo de cel academic, iar, odată, prietenul său, David
Hume, a strâmbat din nas cum că cercul de cititori al lui Smith
era prea larg. Dar Smith dorea în mod evident ca lucrarea lui
să aibă impact, așa că s-a asigurat că Avuția națiunilor era acce­
sibilâ pentru orice cititor educat. Ea nu presupunea cunoștințe
anterioare pe teme economice, fiind, după cum sugera Edwin
Seligman, mai degrabă o operă literară decât un manual.
Treceți cu vederea frazarea învechită și veți descoperi că tonul
cărții este surprinză tor de relaxat. Smith nu ne împunge cu
pronumele "eu"i:n această lucrare și nici nu se abține de la a
include anecdote care, deși cu greu s-ar putea numi științifice,
au forță retorică.
Un argument final pentru succesul cărții trebuie să fi fost
genialitatea titlului. Smith a avut același editor londonez ca
Steuart, așa încât n-ar mai fi putut să vină cu o carte care să
aibă "economia politică" în titlu. Iar aceasta a fost, de fapt, o
binecuvântare, și nu un ghinion. Alăturând conceptul atât de
atractiv de "avuție" și de grandoare a "națiunii", Smith a creat
o expresie care avea să fie și perenă, și plină de forță.
Titlul pare să sugereze că lucrarea este despre bogăția sta­
telor și, într-adevăr, părți extinse din carte sunt despre politi­
cile guvernamentale. Însă ea demonstrează că, de fapt, bogăția
unei națiuni este însăși bogăția poporului, care ar trebui să fie
lăsată să crească fără intervenția diverselor reglementări tem­
porare ale guvernului și ale suveranului. Aceasta nu înseamnă
însă că Smith ar fi cu totul împotriva guvernului- de fapt, el
chiar face apel la un cadru legislativ puternic și totuși lejer, în
special pentru protecția fizică a individulu i, dar și pentru pro­
tejarea contractelor comerciale. În plus, spre deosebire de
faimoasa remarcă a lui Margaret Thatcher: "Societatea nu
20 1 Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler� Bowdon

există", Smith credea sincer în puterea relațiilor sociale de soli­
daritate, preconizând o societate pașnică, prosperă și stabilă,
care se sprijină pe libertățile individuale. El credea că doar în
acest tip de societate politică și socială s-ar putea găsi acel înalt
grad de "bunăvoință" arătat de o ființă umană alteia.
Mai jos se află o analiză a temelor din Avuția națiunilor,
precum: specializarea prin diviziunea muncii, principiul inte­
resului propriu, rolul capitalului, legea cererii și a ofertei,
funcția banilor, beneficiile comerțului și rolul adecvat al
guvernului.
Aceste teme vor urma, în linii mari, ordinea din cele cinci
Cărți care alcătuiesc această magnifică lucrare.
Specializarea, cheia prosperității
"Nu aurul și argintul, ci munca a fost cea care putea cumpăra,
la origini, toată bogăția lumii."
Cartea I ne prezintă o superbă analiză a modului în care
funcționează o economie de piață "modernă", iar pentru
aceasta, este esențial modul în care Smith a înțeles rolul mun­
cii. Avuția unei țări, scria el, depinde de aptitudinile și jude­
cata muncitorilor săi și de procentul din populație care este
angajată în munca productivă.
Cât costă un produs sau un serviciu, în general, depinde
de cantitatea de muncă depusă pentru realizarea lor sau de
"osteneala" de care se scutește cumpărătorul, prin aceea că nu
trebuie să o facă el însuși. "Ceea ce cumpărăm pe bani cum­
părăm, de fapt, contra muncă", observa el. Și, chiar dacă o
tranzacție este facilitată de bani, ceea ce schimbăm noi de fapt
este valoarea muncii noastre contra valorii muncii altcuiva.
O introducere de Tom Butler� Bowdon Avuția națiunilor J 21

Ceea ce distinge o națiune avansată de una săracă este
"diviziunea muncii". Smith îi menționează pe oamenii din
vremea sa, care trăiau în îndepărta tele ținuturi înalte ale Scoției
și care, pentru că trăiau foarte departe de orice oraș, trebuiau
să fie 11 propriii lor măcelari, brutari și berari" și să se ocupe de
toate nevoile lor. Spre deosebire de ei, orașele și târgurile foar­
te dezvoltate sunt caracterizate de o mare diviziune a sarcini­
lor și a rolurilor. O persoană se concentrează asupra unui
singur lucru, dar o face atât de eficient, încât veniturile din
vânzarea acelui lucru sunt mai mult decât suficiente pentru a
cumpăra bunuri pe care, altminteri, ar trebui să le facă ea
însăși. Într-o soci�tate bine condusă, diviziunea muncii duce,
astfel, la "o bunăstare universală", care îi permite chiar și celui
mai modest dintre lucrători să-și satisfacă toate nevoile.
Într-adevăr, notează Smith, acești muncitori se pot bucura de
tot 11 confortul" la care regii din țări mai puțin dezvoltate abia
dacă îndrăznesc să viseze.
Faimosul exemplu al lui Smith despre diviziunea muncii
este fabrica de ace cu gămălie care exista în apropiere de casa
sa, în Scoția. În loc ca o persoană să facă un ac de la un capăt
la altul, a observat el, atelierul și-a împărțit producția în câteva
etape, având câte un muncitor responsabil pentru fiecare
etapă. O persoană îndeplinește operațiunea de trefilare, alta le
îndreaptă, alta le taie și așa mai departe. Rezultatul este uimi­
tor: ne-am putea aștepta probabil la dublarea productivității,
însă, de fapt, efectul este exponențial. Astfel, într-o săptămână,
se pot crea multe mii de alte ace cu gămălie în plus decât
într-un atelier unde o persoană trebuie să efectueze toate acți­
unile, de vreme ce lucrătorul specializat devine foarte bun la
efectuarea unei singure sarcini și nu-și pierde timpul mutân­
du-se de la o sarcină la alta. Rezumând puterea pe care o are
specializarea în transformarea perspectivei economice a
22 j A.uț;a națiunilor O introducere de Tom Butler-Bowdon

societății, Smith remarcă: "Este mult mai probabil ca oamenii
să descopere modalități mai ușoare și mai la îndemână de a
obține un obiect, atunci când întreaga atenție a minții lor se
îndreaptă spre acel obiect -decât atunci când este disipată
într-o grămadă de direcții". În plus, când o economie devine
intens specializată, produsele devin nu doar mai bune și mai
uniforme, ci și mai ieftine, deoarece aceeași cantitate de muncă
poate produce mai multe obiecte. Diviziunea muncii face ca
toată lumea să iasă în câștig.
Cu cât o economie este mai mare și mai dezvoltată, cu atât
forța de muncă este mai specializată și cu atât mai mari tran­
zacționarea și cererea de bunuri și servicii. Marile orașe sunt
bogate tocmai datorită diviziunii tot mai mari a muncii fizice
și mentale; acolo întâlnim nu doar lucrători și muncitori, ci și
inventatori, filozofi și avocați. Aceasta înseamnă că, de vreme
ce majoritatea oamenilor sunt ocupați să-și câștige traiul fără
a practica o muncă intelectuală, ei își permit să plătească pe
altcineva să "proiecteze", să "gândească" și să "vorbească"
pentru ei. "Această subdiviziune a muncii din zona filozofiei,
scrie Smith, duce, ca și în cadrul altor activități, la îmbunătăți­
rea dexterității și Ia economisirea timpului. Fiecare individ
devine mai bun în ramura sa proprie; per total, se muncește
mai mult, iar cantitatea de știință crește în consecință." Smith
întrevede, astfel, apariția societății cunoașterii, unde o "clasă
creatoare", care se îmbogățește pe sine și își îmbogățește pro­
pria țară prin capacitatea sa de a crea legături, oferă analize
aprofundate și sporește cunoașterea. Dincolo de capacitatea
lor de a scrie și de a vorbi, munca acestor "analiști simbolici",
cum i-ar fi denumit Peter Drucker în vremurile noastre, nu
implică manevrarea de obiecte fizice.
Dat fiind că oamenii sunt mai potriviți pentru un anumit
tip de muncă decât cu altul, într-o societate foarte specializată,
O introducere de Torn Butler·B owdon Avuția națiunilor 1 23

ei își pot găsi, de obicei, o piață de desfacere pentru talentul
propriu. Smith observa, de exemplu, că, în loc să ne distrăm
la un foc de tabără, într-o țară bogată, plătim actori și cântăreți
profesioniști care să ne distreze. Alegând acea muncă ce ni se
potrivește mai bine și oferindu-ne o șansă mai mare de câști­
guri, societatea va fi cea câștigată, pentru că va avea acces la
aptitudinile și la creațiile noastre rafinate și unice. Deși Smith
credea că oamenii nu diferă în mod fundamental unii de cei­
lalți, totuși, diferența dintre ei vine din ceea ce produc.
Această concepere a omului ca producător, ale cărui efor­
turi ar putea fi reduse la valoarea lor monetară, i-a deranjat pe
mulți. Criticul de "artă și gânditorul social englez John Ruskin
1-a portretizat pe Smith ca fiind cel care 1-a împins deoparte
pe Dumnezeu și a făcut din bani măsura tuturor lucrurilor. La
această acuză, Smith trebuie să pledeze "vinovat " -și, totuși,
la fel de adevărat este că, atribuind inventivității, unicității și
originalității o valoare monetară, ideea lui Smith a dus la creș­
terea cantității tuturor acestora. Prin intermediul diviziunii
muncii, se plătește un bonus pentru diferență, obligându-i,
astfel, pe oameni, să producă mereu ceva nou și valoros. Smith
a admis că sistemul fabricilor moderne ar putea foarte bine
să-i lobotomizeze pe lucrătorii care trebuie să presteze aceeași
acțiune oră de oră, zi de zi, dar, pe de altă parte, diviziunea
muncii a permis ca muncile singulare să fie recunoscute și
recompensate.
Interesul propriu
;;i cea mai bună alocare a resurselor
Diviziunea muncii a apărut, spune Smith, prin intermediul
înclinației naturale a omului de a "face troc, schimb sau
24 1 Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler·Bowdon

barter". Pur și simplu, acționăm pentru a obține ceva de valoa­
re la schimb pentru ceea ce producem noi înșine. Totuși, obser­
va el, nimeni nu s-a așteptat ca sistemul propriului interes să
producă atâta avuție la nivel de națiune.
Smith a fost influențat în ideea sa cum că "interesul pro­
priu" ar putea duce la un bine general de satiristul britanic
Bemard Mandeville, care, în Fabula albinelor (1723), afirma că
"viciile private duc la beneficii publice". Dar cum ar putea
Smith să reconcilieze această noțiune scandaloasă cu ideile sale
de "simpatie" și "bunăvoință", așa cum au fost ele exprimate
în Teoria sentimentelor morale? Fiind preocupat de modul de
funcționare efectivă a economiilor și de modul în care acțio­
nează oamenii într-un context economic, în Avuția națiunilor,
el a fost, probabil, obligat să admită că interesul propriu, și nu
grija față de alții a reprezentat motorul crucial al prosperității.
Smith observa că, spre deosebire de majoritatea celorlalte ani­
male, "omul are aproape constant nevoie de ajutor din partea
semenilor săi" și, totuși, nu se poate baza pe bunăvoința lor
naturală. Pentru a obține ce are nevoie, el va trebui să-și tra­
ducă nevoile proprii în termenii interesului propriu al celor­
lalți. Astfel, într-o economie avansată, cu toții obținem ce avem
nevoie făurind acele lucruri de care au nevoie sau duc lipsă
ceilalți -și oferindu-li-le. Cartea 1 conține următoarele rânduri
faimoase:
Nu ne așteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoința
măcelarulu i, a berarului sau a brutarul ui, ci datorită faptului că ei își
urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanității din ei, ci
iubirii lor de sine-și nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre,
ci despre avantajele lor.
În general, nu acționăm în "interesul societății", ci mai
degrabă suntem mereu în căutarea celui mai mare avantaj pe
O introducere de Tom Butler· Bowdon Avuția națiunilor 1 25

care-I putem obține din capitalul pe care-I avem. Dar, căutând
cel mai mare câștig posibil, de fapt nu facem altceva decât să
asigurăm cea mai bună alocare a capitalului, pentru societate.
Smith afirma -un alt citat faimos- că cetățeanul "este condus
de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea
nicicum parte din intențiile sale". Iar când milioane de indi­
vizi sunt lăsați să-și determine propriile destine, prin inter­
mediul încercării și al eșecului, ei vor tinde să ia decizii mai
bune, iar rezultatul colectiv va fi mult mai bun decât în cazul
în care societatea ar fi planificată de la centru. Folosindu-se
de contrastul evident dintre sănătatea poporului și șarlatania
politicilor de stat �estinate a "ajuta" o țară în drumul ei către
prosperitate, Smith scria:
Efortul uniform, constant și neîntrerupt al fiecărui om de a-și
îmbunătăți condiția, adică principiul din care derivă inițial atât
bogăția publică și națională, cât și cea privată, este adesea destul
de puternic încât să mențină progresul natural al lucrurilor spre mai
bine, în ciuda atât a extravaganțe lor guvernului, cât și a celor mai
mari greșeli ale administrației. Adesea, el este cel care redă
sănătatea și vigoarea constituției, nu doar în pofida bolii, ci și a
prescripțiilor absurde ale doctorului.
Rolul crucial al capitalului
Deși diviziunea muncii a reprezentat mecanismul prin
care a apărut prosperitatea națională, a fost nevoie, mai întâi,
de o acumulare de capital pentru ca ea să se ivească într-o
primă instanță. Așa cum explică Smith în Cărțile a II-a și a
III-a, numărul oamenilor angajați într-o muncă utilă în cadrul
societății, productivitatea lor și telmologia pe care o au la dis­
poziție nu pot ajunge nicicând la o stare mai bună decât
26 1 Avuția națluniiDI' O introducere de Tom Butler" Bowdon

cantitatea de capital disponibilă prin care sunt obținute aces­
te lucruri. Un țesător, de exemplu, nu se poate extinde dacă
nu are un stoc suficient de materiale sau suficienți bani pen­
tru a plăti salariile, astfel încât să mențină toate operațiunile
în funcțiune, până ce nu îi apar venituri din vânzarea
producției anterioare:
Un țesător nu se poate dedica în întregime ocupației sale,
până ce nu are în avans, fie în posesia sa, fie în cea a unei alte
persoane, un stoc suficient pentru a se întreține și pentru a se
aproviziona cu materiale și uneltele meseriei sale, până la
momentul la care nu doar va fi terminat de țesut pânza, ci va fi și
vândut-o.
În activitatea manufacturieră, este pus în mișcare un cerc
virtuos atunci când sumele semnificative ale capitalurilor îl
aduc pe proprietarul lor în situația de a-și maximiza investi­
ția prin intermediul celei mai eficiente utilizări a materialelor
și a muncii. Aceasta duce la o mai mare specializare a sarci­
nilor de muncă și la folosirea sau dezvoltarea de mașinării
care ajută la producerea unei mai mari cantități de produse
de calitate și uniforme, în cea mai scurtă perioadă cu putință.
Această dorință de a utiliza la maximum capitalul care con­
duce în mod natural spre o specializare și o inovație tehno­
logică permite unei firme particulare, unui oraș sau unei țări
mai mari ca, în decurs de câțiva ani, să devină liderul mon­
dial pentru piața unui anumit bun pe care îl produce. Totuși,
cu cât complexitatea unei operațiuni este mai ridicat, cu atât
capitalul de care este nevoie la început este mai mare.
Producătorii de avioane din zilele noastre depind de abilită­
țile și mașinăriile extrem de specializate ale câtorva mii de
producători de componente -pentru a produce un singur
avion. Această diviziune extremă a muncii necesită un capital
O introducere de Tom 8utler·8owdon Avuția națiunilor / 27

inițial și circulant enorm plus o perioadă foarte mare de la
luarea comenzii până la livrarea ei. Smith a observat că sto­
curile combinate ale societății -sau capitalul său -pot fi
împărțite în trei:
1. Acelea care sunt consumate imediat, care includ și lo­
cuința. Oamenii consideră, în mod eronat, că locuința
lor ar fi un "capital", observă Smith, dar, dacă nu este
închiriată la modul activ altcuiva, nu poate fi descrisă
astfel, de vreme ce nu generează vreun venit sau profit.
De fapt, reprezintă un cost;
2. Capitalul fi", care produce un venit sau un profit, indi­
ferent de cine îl deține. Capitalul fix include: mașinări­
ile sau instrumentele profesiei; locuințele sau clădirile
comerciale închiriate; pământul îmbunătățit care poate
produce o recoltă sau o producție vandabilă și niște
lucrători capabili și pregătiți, a căror cunoaștere poate
fi utilizată în mod productiv. Dimensiunea segmen­
tului de astfel de muncitori poate determina avuția
unei națiuni în aceeași măsură în care o face mărimea
suprafețelor sale arabile;
3. Capitalul circulant, care include: bani, prin intermediul
cărora celelalte forme de capital pot trece cu ușurință
de la un om la altul; rezerve de marfă, adică acele lu­
cruri care sunt pregătite să fie vându te; materiale -sau
acele lucruri necesare pentru a realiza bunurile care
se află în mâinile furnizorilor și produsele care stau în
magazine, în show roomuri sau în depozite, așteptând
să fie cumpărate.
Orice capital fix este derivat, la origini, din capitalul cir­
culant; capitalul fix necesită o injectare continuă de noi
28 \ Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler-Bowdon

capitaluri drculante, care să-1 mențină. Adică nu poți câșHga
bani dintr-o fermă decât dacă poți cumpăra semințe pe care
să le semeni sau să le plantezi; nu poți scoate profit din mași­
nării, dacă nu cumperi combustibilul care să le facă să mear­
gă și un om care să le manevreze.
Orice economisire din capitalul fix, observa Smith, e bună
nu doar pentru fermier sau fabricant, ci și pentru societate,
de vreme ce capitalul economisit poate fi cheltuit în mod
productiv în altă parte. Toată lumea iese câștigată din folosi­
rea mai productivă a capitalului. Și doar atunci când guver­
nul interferează cu acest proces natural, creșterea și
dezvoltarea unei societăți se clatină.
Smith admite că omul obișnuit nu are prea mult capital,
ci trebuie să muncească cu ora sau cu săptămâna ca să-și
satisfacă nevoile; mijloacele de trai îi vin din muncă, și nu
din ceva ce ar deține. Aceasta, remarcă el, "este situația celei
mai mari părți a muncitorilor săraci din toate țările". S-ar
putea spune că, astăzi, lucrurile nu s-au schimbat prea mult.
Majoritatea oamenilor -chiar dacă trăiesc într-o țară bogată
și nici nu visează să gândească despre ei că ar fi "sărăcimea
muncitoare" -încă mai câștigă un salariu pe baza faptului
că trebuie să meargă la locul de muncă și să îndeplineasc ă
anumite sarcini într-un anumit număr de ore. Și, chiar dacă
ar putea avea un fond de pensii sau o formă de investiție,
dacă ar fi să nu mai muncească, într-un număr de săptămâni
sau luni, n-ar mai avea nimic de pe urma căruia să trăiască.
Totuși, dacă s-ar urma logica Avuției națiunilor, indivizii ar
putea deveni ei înșiși capitaliști, prin intermediul cumpătării
lor, ajungând, treptat, să trăiască de pe urma profiturilor unei
afaceri, a chiriei obținute pentru vreo proprietate sau a
dobânzii aferente unor bani investiți, în locul salariului zilnic,
obținut cu sudoarea frunții.
O 1ntroducere de Tom Butler"Bowdon Avuția națiunilor 1 29

Diferența dintre bani și avuție
Smith face o distincție importantă între avuția reală a unei
națiuni, care constă în puterea sa productivă, și sistemul de
bani de care este nevoie ca modalitate facilă de schimb și ca
simbol al valorii. "Marea roată a circulației monetare", spunea
el, "este întru totul diferită de bunurile care circulă prin inter­
mediul ei. Venitul unei societăți constă doar din acele bunuri,
și nu din roata pe care circulă ele."
Cu alte cuvinte, cât de mulți bani se află într-o societate
(platforma gândirii mercantiliste) contează cu mult mai puțin
decât puterea de ctlmpărare a acelor bani -sau cât de bine pot
locuitorii acelei țări să trăiască cu ceea ce au, inclusiv cu ceea
ce pot cumpăra de la celelalte națiuni. Acei bani reprezintă
expresia valorii, dar a unei valori limitate, care, și ea, se afla
oarecum în opoziție cu viziunea prevalentă în timpul vieții lui
Smith, cum că avuția unei națiuni consta din cantitatea de aur
și argint pe care era capabilă să o adune în trezoreriile sale.
Din contră, el a sugerat că era mai important să ții banii într-o
continuă mișcare, astfel încât ei să poată fi puși la lucru, pentru
dezvoltarea de ferme și crearea de afaceri.
În secțiunea despre bănci, Smith ne arată cum dezvoltarea
acestora este benefică pentru societate, în special prin modul
în care banii de hârtie, care reprezintă adevăratele mijloace de
schimb -aurul și argintul -, fac ca roata unei economii să se
întoarcă mai ușor și cu costuri mai mici. El omagiază inventa­
rea conturilor bancare curente, care-i ajută pe oameni să nu
mai trebuiască să țină banii în propriile seifuri și care face ca
tranzacțiile de afaceri să fie mult mai ușoare, dar și facilitățile
descoperitului de cont, care le permite manufacturierilor să
aibă mereu destui bani să plătească materialele când au nevoie
de ele și să-i plătească pe furnizori, chiar înainte ca facturile
30 1 Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler-Bowdon

proprii să le fie plătite. Smith observă că o societate care folo­
sește bani de hârtie își construiește "autostrada " suspendată
deasupra economiei actuale, care-i va grăbi activitatea comer­
cială. Cu cât banii circulă mai ușor, cu cât cresc calitatea și
profunzimea sistemului bancar aflat în serviciul societății, cu
atât mai prosperă va fi o națiune.
Munca productivă �i cea neproductivă
În capitolul al III-lea din Cartea a 11-a, Smith ne prezintă
controversata sa distincție dintre munca productivă și cea
neproductivă.
El sugerează că doar munca din care rezultă un "lucru"
tangibil poate fi considerată cu adevărat productivă. Munca
unui lucrător dintr-o manufactură este "absorbită " în lucrul
făcut de acesta, prin urmare, munca sa reprezintă un bun cu
o valoare reală. Din contră, munca unui servitor domestic va
"pieri în însuși momentul efectuării sale", rareori lăsând vreo
fărâmă de valoare în urma sa, care să poată fi ulterior recupe­
rată în termenii cumpărării unei cantități de muncă de-a alt­
cuiva. Smith observa că "un om se poate îmbogăți dacă
angajează un număr mare de meseriași și poate sărăci dacă
întreține un număr mare de servitori domestici ".
Însă Smith percepe și munca clerului, a avocaților, a cântă­
reților de operă și a soldaților ca fiind "neproductivă ", deoa­
rece tot ce fac ei dispare, de asemenea, în momentul producerii,
i.e., cuvintele preotului sau ale avocatului, cântecul cântărețu­
lui, siguranța oferită de soldat. S-ar putea argumenta că, deși
acești oameni ar putea să nu producă niciodată un lucru fizic,
ei oferă totuși ceva (sprijin moral, divertisment, ajutor domes­
tic, siguranță) pentru care oamenii sunt dispuși să plătească și
O introducere Ue Tom Butler-Bowdon Avuția națiunilor 1 31

care, la rândul lui, poate cumpăra produsul muncii altor
oameni? Argumentul lui Smith este că toți banii plătiți lucră­
torilor "neproductivi" trebuie să provină, la origini, fie din
capitalul investit în manufacturi, fie din arenda primită pe
pământ. Adică ne permitem să plătim salariile unui avocat,
cântăreț , soldat sau servitor doar pentru că, în jurul nostru, se
află acei bani din veniturile utilizării cu adevărat producti ve a
capitalului. Cu alte cuvinte, dacă n-ar exista ferme și fabrici, o
societate nu și-ar permite siguranță națională, divertisment
sau să-și plătească oamenii care fac curățenie.
În ceea ce-i privește pe soldați, ei sunt întreținuți prin taxe
asupra rezultat el�r produc ției și, în mod absolut natural, cu
cât o guvernare va cheltui mai mulți bani pe lucruri neproduc­
tive, cum ar fi securitatea sau luxul statului; cu atât mai puțini
vor fi disponibili în societa te, pentru a li se da utilizări cu
adevărat productive. Smith menționează diferitele războaie în
care s-a implicat Marea Britanie în vremurile sale și care au
dus la o cheltuială de 200 de milioane de lire. El își imaginează
"la ce înălțimi amețitoare s-ar fi ridicat avuția reală și venitu­
rile țării" dacă Marea Britanie ar fi ales să nu se implice în niște
întreprinderi atât de evident neproductive. Această aversiune
a sa față de război se întrevede pe tot parcursul Avuției națiu­
nilor, în special pentru că Smith resimțea că reprezintă o risipă
șocantă a resurselor societății.
Smith accentuează faptul că orașele și târgurile susținute
din venituri publice (de exemplu, Fontainbleau, de Ia periferia
Parisului, reședința curții regale) tind să nu fie înclinate spre
antreprenoriat și chiar să fie corupte. Din contră, orașe precum
Rouen sau Bordeaux, marile depozite comerciale ale timpuri­
lor sale, au o populație sobră și muncitoare, de vreme ce sunt
implicate într-o utilizare productivă a capitalului și nu se
bazează pur și simplu pe venituri de stat sau regale. Aceeași
32 / Avuțianațiuni!ar O ,;ntroducere de Tom Butler- Bowdon

concluzie s-ar putea trage și astăzi. Washington DC și orașul
Canberra, din Australia , se sprijină pe armate de funcționari
care servesc în administrația publică. Ele nu sunt mari centre
de producție pentru că nu au nevoie să facă asta. După cum
explică Smith atât de categoric: "Oriunde predomină capitalul,
prevalează hărnicia; oriunde predomină privilegiile, prevalea­
ză lenea".
Prețul și cererea într-o economie de piață
Smith observă că toate sursele de venit pot fi reduse la trei
elemente: salariile, profitul sau renta. Prețul natural al oricărui
produs nu ar fi, astfel, decât o reflectare directă a costurilor
apărute pentru aducerea acelui produs pe piață, inclusiv chiria
pentru pământ sau pentru proprietate, salariile muncitorilor
și profiturile cerute de capitalistul care a investit într-o
afacere.
În orice întreprindere, recompensa muncii nu se duce doar
la muncitor – și nici măcar la cei care o "proiectează" și o
"inspectează" (adică managerii) -, ci trebuie să meargă spre
proprietarul capitalului de care depinde întreaga operațiune.
Bineînțeles, aceasta a fost și problema lui Marx legată de capi­
talism: că o persoană care nu participă cu muncă și care, ade­
sea, nu oferă nici măcar vreo directivă semnificativă în crearea
unui produs primește o parte atât de mare din produsul mun­
cii. Dar, în mintea lui Smith, acest lucru este corect, de vreme
ce, dacă acele stocuri sau acel capital nu sunt mai întâi furni­
zate, salariul muncitorului nu poate fi plătit.
Capitalul, observă Smith, este direcționat în mod natural
spre cultivarea sau producerea de bunuri care vor satisface o
cerere și care, în acest proces, vor aduce un preț bun și, prin
O introducere de Tom Butler� Bowdon Avuția națiunilor 1 33

urmare, un venit pentru capitalul investitorului. Într-o econo­
mie liberă, această ajustare constantă a producți ei, pentru a se
suprapune pe nevoile și trebuințele publice, a reprezentat un
proces pe care se putea pune destul de mult bază, iar el a ajuns
să fie cunoscut sub numele de "legea cererii și a ofertei".
Smith mai notează și factorii care afectează cererea și oferta
de muncă. El observă prețul comparativ mai mare al muncii
din America, deși aceasta nu era o țară la fel de bogată ca
Marea Britanie, în timpul vieții sale. Salariile nu depind per se
de avuția unei națiuni, argumentează el, ci de cât de rapid
crește aceasta și de cererea de muncitori. În America, lipsa de
muncitori calificați- are un efect colateral interesant: o creștere
rapidă a populației. Un fermier s-ar putea să nu-și poată per­
mite să angajeze mână de lucru la fermă, însă ar putea să aibă
o familie mare, ca un fel de "capital de muncă" propriu.
Prețul muncii mai depinde și de factori precum nivelul de
duritate a mtmcii sau de ingeniozitate implicat în crearea unui
lucru. De exemplu , ceva care poate fi creat doar într-o oră de
un meșter care a petrecut douăzeci de ani perfecți onându-se
pe acea sarcină ar putea costa mai mult decât ceva care a fost
produs "într-o lună de muncă obișnuită și vădită". Un alt fac­
tor este ușurința: un croitor câștigă mai puțin decât un miner,
deoarece munca acestuia din urmă este dificilă și murdar ă, așa
încât efectuarea ei merită un bonus. Un călău public este foarte
bine plătit deoarece munca sa este oribilă și nu prea există
oameni care ar vrea să o facă. Alte profesii sunt bine plătite,
notează Smith, datorită factorului "încreder e": "Ne încredin­
țăm sănătatea doctorului, averea și, câteodată, viața sau repu­
tația, avocatulu i".
Smith ne mai oferă o explicație și pentru faptul că puțini
oameni din câteva domenii câștigă sume imense de bani:
34 ! Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler- Bowdon

Într-o profesie, acolo unde douăzeci e;;uează pentru ca unul să
câștige, acesta ar trebui să căștige ceea ce ar fi câștigat toți ceilalți
douăzeci lipsiți de succes. Avocatul care începe, probabil, cam pe la
40 de ani să câștige ceva de pe urma profesiei sale ar trebui să
primească o retribuție nu doar pentru educația sa atât de lungă și
costisitoare, ci și pentru educația altor douăzeci de persoane care nu
au reușit să facă nimic cu ea.
Prin urmare, situația din economiile de piață libere în care
câștigătorul pare că ia totul este corectă. Prețul muncii unui
avocat de top sau a unui artist reflectă perfect cererea publi­
cului pentru serviciul oferit. Totuși, dacă ar cădea în dizgrație
sau dacă ar apărea alții care să ofere ceva mai bun sau ceva
diferit, legea cererii și a ofertei le va ajusta în mod natural
retribuțiile. Și, deși această observație poate să pară evidentă,
Avuția națiunilor a fost una dintre primele cărți care au pus în
scris, folosind exemple pline de culoare, acest gen de logică
populară.
În fine, Smith argumentează în favoarea deregularizării
piețelor muncii din vremea sa, care, în mod special în sistemul
breslelor din orașe, au creat bariere inutile pentru oamenii ce
voiau să se miște pe teritoriul Marii Britanii în căutarea unei
piețe de desfacere pentru abilitățile lor. O piață eficientă a
muncii, argumentează el foarte convingător, depinde de abi­
litatea indivizilor de a-și vinde serviciile pe principiul licitației
�i ar trebui să nu aibă nimic de-a face cu apartenența la vreo
organizație exclusivistă.
Despre avuția din comerț
În ciuda imaginii sale populare de ghid al revoluției indus­
triale incipiente, cititorii Avuției națiunilor vor observa rapid
O inrroducere de Tom Butler· Bowdon Avuția națiunilor 1 35

"aplecarea sa agrariană". Avuția națională urmează o cale
"naturală", observa Smith în Cartea a III-a, de la agricultură
spre manufacturi și apoi spre comerț, astfel că el argumentea­
ză constant în favoarea beneficiilor pe care le poate avea o țară
din dezvoltarea, mai întâi, a agriculturii sale. În același timp,
este critic față de comercianți, care, în goana după cele mai
mari venituri de pe urma banilor proprii, sunt a trași de piețele
externe, fără nicio preocupare față de dezvoltarea propriei țări.
Totuși, ei nu pot fi blamați decât până la acest punct de vreme
ce întregul sistem mercantil din vremurile sale se baza pe
puterea statelor și pe urmărirea de către ele a noilor surse de
înavuțire din colonizare. Prin intermediul monopolurilor de
stat asupra comerțului cu aceste colonii, guvernele pot câștiga
majoritatea beneficiilor comerțului extern. Smith scrie extrem
de usturător la adresa Companiei engleze a Indiilor de Est,
care a folosit împuternicirea din partea guvernului pentru a
produce averi pentru membrii săi -el de fapt susținând chiar
că Marea Britanie ar trebui să se retragă din coloniile ameri­
cane. Conducătorii Marii Britanii, scrie el, și-au imaginat întot­
deauna America drept o mină de aur, dar, de fapt, aceasta nu
a fost decât "proiectul unei mine de aur". Iar pe contribuabilul
britanic 1-a costat mai mult decât făcea.
Drept urmare a unor astfel de aventuri, observa Smith,
modul "natural" în care oamenii și comunitățile se ocupau de
pământ a fost corupt, întrucât resursele care ar fi fost altmin­
teri folosite în agricultură au fost direcțion ate spre expansiu­
nea peste mări și țări, care s-a dovedit adesea lipsită de
rezultate. Cum sugera și Laurence Dickey, în ciuda reputației
sale de comerciant liber și de cosmopolit, Smith era, înainte de
toate, un scoțian patriot și credea că o țară ar trebui să-și cul­
tive mai întâi propria grădină. Un mod cumpătat și inteligent
de administrare a pământului, credea el, reprezenta sursa
36 1 Avuția națiunilor O introducere de Tom Buller"Bowdon

originală a avuției naționale. Profiturile mari din această acti­
vitate ar fi putut fi băgate apoi în manufacturi și abia mai apoi
în comerțul extern.
În ciuda preferinței personale a lui Smith pentru crearea
avuției din agricultură, el a observat totuși că, atâta vreme cât
nu era doar un simplu mod de prădare cu scopul îmbogățirii
guvernului, din comerț puteau fi obținute beneficii foarte
mari. Și, de vreme ce diviziunea muncii și toate efectele sale
bune depindeau de mărimea acestei piețe, era logic că lărgirea
pieței naționale avea să ducă la creșterea inovării tehnologice
și la îmbo gățirea ei. De fapt, o piață autohtonă de mărime mică
ar putea fi, paradoxal, o binecuvân tare, pentru că va forța acea
țară să-și găsească piețe mai mari în alte părți. El prezintă
contras tul șocant dintre fremătătorul oraș-port Amsterdam și
China. Deși China are o populație mult mai mare, e mai dez­
voltată în privința artelor și a științei și are un sistem juridic
și fiscal bine stabilit , ea e întoarsă spre sine și nu pare să simtă
nevoia de a-și vinde mărfurile peste mări și țări. Drept urmare,
a devenit "staționară". Piața locală a Amsterdamului era limi­
tată, dar prosperă, deoarece făcea comerț. Și nu doar că avea
un câștig financiar direct din comerț, dar deschiderea către
noile idei o ajuta să adaptez e mai rapid metode comerciale
inedite și eficiente.
Viziunea mercan tilistă despre comerț spunea că acesta
reprezenta o formă de război în care căutai să câștigi pe seama
celeilalte țări, dar Smith a observat că schimbul aduce beneficii
ambilor parteneri ai unei tranzacț ii. Acest lucru era bine înțeles
de către orașele medievale europene, precum Florența, care a
adunat bogății impresionant e făcând comerț nu cu provincia
din jurul lor, ci cu "cele mai îndepărtate colțuri ale globului".
Orașele și țările care au tranzacționat, mioape, în propria ogra­
dă, din contră, au fost destinate pieirii.
O introd ucere de Tom Butler-Bowdon Avuția națiunilor \ 37

Așa cum ne indică Smith în Cartea a IV-a, comerțul liber
reprezintă o sabie cu două tăișuri, pentru că, pe lângă benefi­
ciile unui acces liber în țările partenerilor străini, guvernele au
responsabilitatea de a demonta sistemul subvențiilor, primelor,
interdicțiilor și restricțiilor asupra importurilor , care aveau ros­
tul de a cocoloși piețele autohtone . Oferind o viață mai ușoară
producătorilor și manufacturierilor autohtoni, pe termen lung,
aceste politici nu fac decât să dăuneze, în măsura în care for­
țează o alocare proastă a resurselor societății. Scoția, observa
el, ar fi putut, cu ajutorul sticlei și al serelor să devină o națiune
de viticultori, dar cu siguranță că ar fi avut mai mult sens să
investească în indu�trii carei se potriveau mai bine. El folosește
următoarea analogie:
Fiecare cap de familie prudent trebuie să aibă drept precept să
nu încerce să facă în casă ceva ce I-ar costa mai mult pentru a
produce decât pentru a cumpăra … Iar ceea ce reprezintă un
comportame nt prudent pentru o familie particul ară nu are cum să
fie considerat un compo rtament nesăbuit pentru un mare regat.
Dacă o țară străină poate să ne aprovizione ze cu un bun mai ieftin
decât putem să-I facem noi înșine, e mai bine să-I cumpărăm contra
unei părți din produsul industriei noastre, folosit de așa manieră
încât să fie avantaj os.
Libertatea naturală și rolul corect al guvernării
Avuția națiunilor a fost revoluționară când a spus că rolul
guvernării și măsura în care se poate exercita aceasta au fost,
din vremuri străvechi, "nenat urale". Europa s-ar fi îmbogățit
mult mai devreme, observa Smith, dacă suveranii nu și-ar fi
asumat rolul de conducători ai avuției naționale, mulgând tot
ce puteau de la populație pentru a-și construi ei palate și a
38 \ Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler- Bowdon

conduce războaie; în acest context, a depins de abilitatea natu­
rală a populației să sporească prosperitatea națională. În Cartea
a IV-a, el scrie:
Să interzici unui mare număr de oameni. .. să obțină tot ceea ce
se poate obține din orice parte a produselor proprii sau să-i împiedici
să-și întrebui nțeze capitalul și munca în modul pe care ei îl consideră
a fi cel mai avantajos reprezintă o violare pe față a celor mai sacre
drepturi ale omenirii.
Aici el vorbește, de fapt, despre americani, a căror abilitate
de a face comerț și tranzacții în mod liber era restricționată de
stăpânii lor coloniali britanici -dar sentimentul acesta se regă­
sește pe tot cuprinsul Avuției națiunilor. Bineînțeles, nu Smith a
fost cel care a inventat ideea de libertate naturală – și n-a fost
nici măcar cel care a legat-o de chestiunile economice -Quesnay
și Turgot o făcuseră deja. Totuși, față de Quesnay, care credea
că țările ar trebui să înflorească și să prospere doar sub un
"regim riguros al libertății perfecte și al justiției perfecte"-ghi­
dat de stat, bineînțeles -, părerea lui Smith era că libertatea,
justiția și prosperitatea ar putea fi cel mai bine servite atunci
când guvernul, în marea majoritate a timpului, se dă la o parte
din drum.
Totuși, Smith nu a fost utopic și nu a cerut abolirea guver­
nării așa cum fac astăzi libertarienii sau anarhiștii. Marea sa
influență a provenit tocmai din aceea că a oferit o rețetă clară și
rezonabilă cu privire la rolul foarte necesar, dar limitat al guver­
nului. În finalul celei de-a V-a Cărți, el schițează un sistem care
presupune existența guvernării doar în trei direcții principale:
1. Protejează cetățenii în fața "violenței și invaziilor venite
din partea celorlalte societăți independente";
O introducere de Tom Butler· Bowdon A•uția națiunilor 1 39

2. Protejează cetățenii în fața "nedreptăților sau a opresi­
unii exercitate de oricare alt membru al societății politi­
ce" și înființează un sistem judiciar corespunzător care
să sprijine contractele și să furnizeze pedepsele pentru
datornici;
3. Oferă lucrări publice, instituții și servicii care sunt prea
scumpe pentru a și le asuma un singur individ, dar de
care ar beneficia societatea, în întregu l ei.
Cu privire la punctele 1 și 2, obiectivul unui guvern național
este simplu: acela de a furniza cetățen ilor siguranță, în măsura
în care ei sunt mofivați să înceapă sau să dezvolte o afacere și
să-și protejeze banii, odată ce i-au făcut. Cu privire la punctul
3, Smith sprijină ideea fondării de școli publice elementare,
care să predea cititul, scrisul și aritmetica, pentru că simte că o
populație mai educată ar lua decizii mai bune, care ar aduce
beneficii societății în întregul său. Pe această bază, s-ar putea
argumenta că, dacă ar mai fi trăit în zilele noastre, Smith ar fi
sprijinit și sistemul universal de asigurări minimale de sănăta­
te, cu beneficiile sale clar productive pentru societate ca întreg­
dar, în majoritatea celorlalte domenii, ar fi sprijinit principiul
"utilizatorul plătește".
Descrierea pe care a făcut-o Smith rolului adecvat al guvernă­
rii rămâne foarte eficientă atunci când vine vorba despre măsura­
rea creșterii nivelului de implicare a unui stat în economie și
societate. De îndată ce un stat trece dincolo de aceste trei domenii
de bază, putem presupune că alocarea naturală și cea mai efi­
cientă a resurselor este distorsionată. Iată cuvintele lui Smith:
Efortul natural al fiecărui individ de a-și îmbunătăți propria
condiție, atunci cănd se află în situația de a-1 exersa în libertate și
siguranță, reprezintă un principiu atăt de puternic, încât fără nicio
40 1 Avuția națiunilor O )ntroducere de Tom Butler- Bowdon

asistenți:l, acesta este nu doar capabil si:l conducă societatea spre
bogăție și prosperitate, ci și să surmonteze o mie de impedimente
inutile cu care prostia legilor umane îi încurci:i mult prea adesea
operațiunile.
Cu alte cuvinte, majoritatea țărilor reușesc să ajungă la
prosperitate în ciuda distorsionării din economie și a condițio­
nării libertății economice, pe care guvernele încearcă să li le
impună.
Caracteristicile naționale �i personale
ale succesului
Smith a fost interesat de nivelul "spiritului comercial " al
unei națiuni și de modul în care comerțul afectează "moravu­
rile" unui popor. Comerțul, observă el, tinde să promoveze o
serie de virtuți, printre care încrederea, munca, prosperitatea,
punctualitatea și onestitatea. Capitaliștii începuturilor au rea­
lizat că măsura în care puteau face afaceri avea legătură cu
încrederea din partea clienților; într-un sistem de prețuri flui­
de, clienții aveau nevoie să știe că nu aveau să fie înșelați.
Această chestiune a încrederii reprezintă motivul principal
pentru care au prosperat olandezii, cu reputația de onestitate
pe care o au.
Modelul acumulării capitalului din Avuția națiunilo r este
departe de a fi mecanic, însă se sprijină pe una dintre marile
virtuți umane. "Cumpătarea ", observă el, "și nu hărnicia,
reprezintă cauza imediată a creșterii capitalului. " Cel care eco­
nomisește, și nu consumatorul, reprezintă sursa ultimă a avu­
ției unei națiuni, deoarece economiile unui individ nu doar
că-i asigură propria sa prosperitate, ci, în căutarea celui mai
O introducere de Tom Butler· Bowdon Avuția națiunilor 1 41

mare profit de pe urma capitalului său, el se va asigura indi­
rect că este folosit în mod optim de către ceilalți. Smith
remarcă și că "orice risipitor pare un inamic public, iar orice
om cumpătat , un binefăcător public".
El argumentează, în general, că principiile care fac ca un
om să ajungă bogat sunt aceleași care fac ca o națiune să fie
bogată:
Cât despre progresul în obținer ea bogăției, lucrurile stau la fel
și în privința națiunilor harnice, și în privința oamenilor muncitori …
Ban la ban trage, spune proverbul. Când ai ceva bani, adesea este
mai ușor să mai fa�i și alții. Marea dificultate este să îi faci pe aceia,
puțini.
Dacă o persoană își cheltuiește banii pe obiecte de lux în
loc să-și constituie un capital, ziua marilor socoteli financiare
va veni curând. La fel, atunci când un suveran cheltuiește
sume imense pe palate, pe pompa spectaculoasă a curții și
pe războaie inutile, caută necazul cu lumânare.
Ca un scoțian conservator din punct de vedere fiscal, care
a trăit întotdeauna în limitele mijloacelor sale de trai, Smith
manifesta o repulsie morală față de lux sau orice încercare
de a obține câștiguri pe termen scurt fără muncă. El scria că
"goana după aur" a unor țări precum Spania și Portugalia,
care credeau că jefuirea Americii de Sud avea să le îmbogă­
țească, le-a oferit prosperitate pentru o vreme, dar obținerea
de bogății pe această cale a însemnat că ele n-au avut nevoie
să-și dezvolte agricultura și industria în aceeași măsură în
care au făcut-o englezii și olandezii. Agricultura și industria
sunt sursele sustenabile de bogăție care, bine gestionate, ar
pune bazele prosperității națiunii pentru multe generați i.
42 1 Avuția națiunilor O introducere de Tom Butler- Bowdon

Concluzii
Deși în vremurile noastre, Avuția națiunilor a fost însușită
de oamenii de pe întreg spectrul politic, inclusiv de suporterii
lui Thatcher și Reagan, din anii 1980, Smith n-a fost niciodată
implicat în nicio mișcare și în niciun partid politic. Spre deo­
sebire de David Hume, nu era un radical și și-a câștigat
suporterii prin aceea că părea obiectiv . Totuși, cartea sa a avut
o influență masivă asupra politicilor guvernamentale din
ultimii 230 de ani, începând cu prim-ministrul britanic
William Pitt, care a căutat să reducă restricțiile asupra comer­
țului și să reformeze compania monopolistă a Indiilor de Est.
Smith a fost un filosof de primă mână care s-a hotărât să
se ocupe de sfera econom ică. În loc să vadă economia drept
o știință obiectivă care nu poate fi privită separat de om, el a
demonstrat că nu poate fi înțeleasă decât prin prisma nevo­
ilor, motivațiilor și dorințelor umane și în principal a dorinței
individului de a-și îmbunătăți condiția și poziția. Legea cere­
rii și a ofertei, de exemplu, deși aparent un subiect arid, este,
de fapt, legată de dorința profundă a unui om de a avea sau
deține ceva sau de sentimentul incitant pe care îl are un altul
când realizează că, oferindu-i celui dintâi acel ceva, poate
obține la schimb un lucru de care are nevoie sau pe care și-l
dorește cu ardoare.
Smith era dispus să scrie la modul profesionist despre
chestiuni aparent "ușurele", cum ar fi rentele funciare sau
prețul cărnii de vită, subiecte de care alți filozofi nu se atin­
geau. Totuși, el a realizat că aceste chestiuni, care în mod
normal îl țin în viață pe comerciant sau pe negustor sau pe
fermier, reprezentau baza societății moderne. La fel ca aris­
tocrația scoțiană, lui nu-i displăcea "comerțul "-precum cla­
selor superioare englezești -și, de altfel, nici nu-și permitea
O introducere de Tom Butler- Bowdon Avuția națiunilor 1 43

acest lucru. El a trebuit să se întrețină singur, mai întâi în
calitate de conferențiar liber-profesionist, apoi ca profesor
universitar salariat și ca tutore al fiului unui nobil, ducele de
Buccleuch, înainte să-și încheie cariera ca funcționar vamal
de rang superior.
Fiind, în fond, un filosof moral cu o înclinație pozitivistă,
diferența dintre primele scrieri filozofice ale lui Smith și
Avuția națiunilor a fost exagerată. Faptul că el nu a văzut
contradicția majoră dintre cele două lucrări este evidențiat și
de faptul că și-a revizuit doar pasager Teoria sentimentelor
morale și a republicat-o la doar câțiva ani după apariția Avuției
națiunilor. Iar în vreme ce prima carte părea să fie o teorie
generală despre natura umană, cea de-a doua a demonstrat
cum acționează indivizii în context economic. Dacă privim
ambele lucrări, este clar că Smith nu a văzut o contradicție
în faptul că suntem deopotrivă altruiști și egoiști.
De asemenea, este ironic și că realizările sale creative, ca
scriitor și conferențiar, se regăsesc în propria sa categorie de
"muncă neproductivă ".
Pe de altă parte, faptul că el nu a lucrat niciodată decât în
domeniile care 1-au fascinat se află într-un deplin acord cu
teoria sa asupra comportamentului orientat spre propriul
interes, deoarece, în cele din urmă, această orientare perso­
nală va duce la un rezultat global pozitiv pentru societate. În
fine, deși nu prea era capitalist , Smith a dat mulți bani unor
acțiuni de caritate și unor rude sărace, înainte de a muri. Prin
aceste acțiuni, el și-a urmat credința că economiile personale,
acumulate în timp datorită unui stil de viață cumpătat și
moderat , pot fi puse în slujba societății ca întreg.
Faptul că Smith și-a trăit, într-o măsură destul de mare,
viața în conformitate cu propriile teorii, accentuează motivul
pentru care Avuția națiunilor continuă să fie o inspirație și să
44 1 Avuția națlumlor O introducere de Tom Butler- Bowdon

reprezinte o valoare pentru cititorul de astăzi: că propunând
o rețetă pentru realizar ea avuției naționale , ea oferă, odată cu
aceasta, înțelepciunea necesară obținerii succesului și a pros­
perității individu ale.
Tom Butler-Bowdon, 2010
O introducere de Tom Butler� Bowdon Avuția națiunilor 1 45

Surse
Buchan, James, Adam Smith and the Pursuit of Perfect Liberty,
New York: Profile, 2006.
Butler-Bowdon, Tom, "Adam Smith, The Wealth of Nations",
cap. 45, 50 Prosperity Classics: Wisdom from the best books
on wealth creation and abundance, London & Boston: Ni­
cholas Brealey, 2008.
Dickey, Laurence, rezumat cu comentarii, An Inquiry Into the
Nature and Causes of the Wealth of Nations, Indianapolis:
Hackett, 1993.
Landes, David, The Wealth and Poverty ofNations: Why Some Are
So Rich and Some Are So Poor, London: Abacus, 1999.
Seligman, Edwin RA, Introduction to An Inquiry Into the Natu­
re and Causes of the Wealth of Nations, London: J M Dent,
1910.
Ross, lan Simpson, The Life of Adam Smith, New York: Oxford
Universit y Press, 1995.
Adam Smith, An Inquiry Into the Nature and Causes of the Wealth
of Nations by Adam Smith, editată de către Edwin Can­
nan, London: Methuen, 1904.
N.B.: O serie de site-uri oferă textul complet al Avuției Națiuni-
lor. Iată două dintre ele:
The Online Library of Liberty:
www.econlib.org/library /Smith/sm WN1.html
Project Guttenberg:
www.gutenberg.o rg/cache/epub/3300/p g3300.txt
Surse Avuția națiunilor 1 47

Biografia lui Adam Smith
1723
1737-1740
1740
1746
1748-1750
1751
1755
1759
1764-1766
1776
1778
1784 S-a născut în Kirkcaldy, Scoția.
Student la Universitatea din Glasgow.
Ajunge la Oxford, ca bursier la Colegiul Balliol.
Părăsește Oxfordul
Susține conferințe de retorică în Edinburgh.
Este numit profesor de logică la Universitatea
din Glasgow.
Obține o poziție permanentă la Catedra de
Filozofie morală, pe care continuă să o dețină
în următorul deceniu. Ulterior, a descris tim­
pul petrecut la Glasgow ca fiind perioada cea
mai fericită din viața sa.
Publică Teoria sentiment elor morale.
Renunță la poziția de la Glasgow pentru a
deveni tutorele lui Henry, viitorul duce de
Buccleuch. Ei petrec aproape trei ani în Franța,
unde Smith îi cunoaște pe Quesnay și pe
Turgot.
Trăiește la Londra, unde este publicat primul
volum din Avuția națiunilor. Îi cunoaște, prin­
tre alții, pe David Garrick, pe Samuel Johnson
și pe Joshua Reynolds.
Este numit comisar al vămilor la Edinburgh.
Îi moare mama, la vârsta de 90 de ani.
Biografia lui Adam Smith Avuția națiunilor 1 49

1787
1790 Este numit lord rector la Universitatea din
Glasgow.
Moare la Edinburgh, este înmormântat la
Canongate. Este publicată cea de-a șasea ediție
din Teoria smtiment elor morale.
50 J Avuția națiunilor Biografia lui Adam Smith

Note asupra textului
Avuția națiunilor, care a fost publicată când Smith avea 53
de ani, i-a luat un deceniu pentru a o scrie. De fapt, ea nu a
fost scrisă, ci dictată, întrucât scrisul de mână al lui Smith era
ingrozitor. El a plătit un secretar care să-i înregistreze ideile,
lucru care ar explica, probabil, stilul ușor conversațional al
lucrării sale. S-a observat că frazele sale sunt aproximativ de
,1ceeași lungime, explicația fiind aceea că Smith se plimba
încoace și-ncolo în timp ce dicta, emițând câte o frază la fiecare
tură prin cameră.
Cartea a fost publicată de către cunoscuții editori Thomas
Cadell și William Strahan, de la editura The Strand, din
1 .ondra. Inițial, era vorba de două volume și de 380.000 de
cuvinte, iar lucrarea a fost revizuită de câteva ori de Smith.
Această ediție Capstone se bazează pe o versiune mult mai
t5rzie a lucrării, care include amendamente serioase, făcute de
Smith. Unele cuvinte în forme arhaice au fost aduse la forma
de astăzi.
Avuția națiuni lor are "digresiuni" de mare întindere, articole
�i anexe care ne-au oferit spre considerare subiecte ce erau
foarte importante în vremea sa -producția de grâne, bere și
ovăz din Anglia secolului al XIII-lea, tipurile de arendă perce­
pute de lorzi și regi pentru pământurile agricole, modul în
care prețul argintului a căzut drastic după cucerirea de către
spanioli a Americii de Sud, modul în care guvernul ar
putea pune o taxă corectă asupra sării, pieilor, săpunului și
Note asupra textului Avuția națiunilor J 51

lumânărilor -, dar care sunt de un interes limitat și non-aca­
demic pentru cititorul de astăzi. Acest fapt, precum și viziu­
nea globală și riguroasă a unora dintre raționamentele lui
Smith (el a admis că "sunt întotdeauna dispus să-mi asum
riscul de a fi plictisitor, pentru a mă asigura că sunt elocvent")
ar putea face ca cititorul contemporan să fie înclinat să etiche­
teze lucrarea ca fiind, în cele din urmă, enervantă.
În consecință, această ediție este o selecție din acele părți
ale celor cinci Cărți care sunt încă relevante și care includ
multe dintre citatele și exemplele faimoase (vezi Sursele).
Aceasta a presupus extragerea multor exemple istorice, dar
este contrabalansată de faptul că cititorii vor obține o expu­
nere mai focalizată asupra principalelor argumente ale lui
Smith.
Selecțiile incluse în această ediție sunt marcate cu aldine
în lista de conținut următoare, care ne prezintă întregul con­
ținut al lucrării originale:
Introducerea editorului
Introducere și planul lucrării
Cartea 1. Despre cauzele îmbunătățirii forțelor productive
ale muncii și despre ordinea conform căreia produsele sale
sunt distribuite natural diferitelor categorii de oameni
Cap. 1. Despre diviziunea muncii
Cap. 2. Despre principiul care generează diviziunea
muncii
Cap. 3. Despre cum diviziunea muncii este limitată de
mărimea pieței
Cap. 4. Despre originea și întrebuințarea banilor
52 1 Avuția nafiunilor Note asupra textului

Cap. 5. Despre prețul real și nominal al bunurilor sau
despre prețul lor în muncă și prețul lor în bani
Cap. 6. Despre părțile care compun prețul bunurilor
Cap. 7. Despre prețul natural și prețul de piață al
bunurilor
Cap. 8. Despre salariile aferente muncii
Cap. 9. Despre profiturile capitalului
Cap. 10. Despre salarii și profit în diferitele utilizări ale
muncii și ale capitalului
Partea 1. Inegalitățile care apar din însăși natura utili­
zării lor
Partea a II-a. Inegalitățile generate de politicile Europei
Cap. 11. Despre renta funciară
Partea I. Despre producția agricolă care permite întot­
deauna existența rentei
Partea a 11-a. Despre producția agricolă care uneori per­
mite, alteori nu îngăduie existența rentei
Partea a III-a. Despre variațiile raportului dintre valorile
respective ale acelui tip de producție care permite întot­
deauna existența rentei și ale aceluia care uneori permi­
te, alteori nu îngăduie existența rentei
Cartea a 11-a. Despre natura, acumularea și întrebuințarea
capitalului
Introducere
Cap. 1. Despre diviziunea capitalului
Cap. 2. Despre bani, ca o ramură particulară a capitalului
general al unei societăți, sau despre costul pentru
menținerea capitalului național
Cap. 3. Despre acumularea de capital sau despre munca
productivă și cea neproductivă
Cap. 4. Despre capitalul împrumutat cu dobândă
Note asupra textului Avuția națiunilor 1 53

Cap. 5. Despre diferitele întrebuințări ale capitalurilor
Cartea a III-a. Despre progresul diferit al bogăției la diferite
națiuni
Cap. 1. Despre progresul natural al bogăției
Cap. 2. Despre descurajarea agriculturii în vechile state
ale Europei după căderea Imperiului Roman
Cap. 3. Despre creșterea și progresul cetăților și al orașe­
lor după căderea Imperiului Roman
Cap. 4. Despre cum comerțul orașelor a contribuit la dez­
voltarea zonelor rurale
Cartea a IV -a. Despre sistemele de economie politică
Introducere
Cap. 1. Despre principiile sistemului comercial sau
mercantilist
Cap. 2. Despre restricțiile speciale asupra importării din
țări străine a acelor bunuri care pot fi produse și în țară
Cap. 3. Despre restricțiile speciale asupra importurilor de
aproape orice tip, din țările cu care se presupune că avem
o balanță comercială dezavantajoasă
Partea 1. Despre absurditatea acestor restricții, chiar
ținând cont de principiile sistemului comercial
Partea a 11-a. Despre absurditatea acestor restricții spe­
ciale, pe baza altor principii
Cap. 4. Despre rambursări
Cap. 5. Despre prime
Cap. 6. Despre tratatele comerciale
Cap. 7. Despre colonii
Partea 1. Despre motivele înființării de noi colonii
Partea a 11-a. Cauzele prosperității noilor colonii
54 1 Avuția națiunilor Note asupra textului

Partea a III-a. Avantajele pe care le-a obținut Europa
din descoperirea Americii și a Capului Bunei Speranțe
Cap. 8. Concluzii asupra sistemului mercantilist
Cap. 9. Despre sistemele agricole sau despre acele sisteme
de economie politică din perspectiva cărora produsul
pământului este unica sau principala sursă de venit și
avuție a oricărei țări
Cartea a V -a. Despre venitul suveranului sau al statului
Cap. 1. Despre cheltuielile suveranului sau ale statului
Partea I. Despre cheltuielile pentru apărare
Partea a II-a. Despre cheltuielile cu justiția
Partea a III-a. Despre cheltuielile cu lucrările publice
și instituțiile publice.
Art. I. Despre lucrările și instituțiile publice desti­
nate facilitării comerțului dintr-o societate.
Art. II. Despre cheltuielile destinate educației
tineretului
Art. III. Despre cheltuielile destinate instrucției per­
soanelor de toate vârstele
Partea a IV-a. Despre cheltuielile necesare menținerii
demnității suveranului
Concluzie
Cap. 2. Despre sursele venitului general sau public al
societății
Partea I. Despre fondurile sau sursele de venit care pot
aparține în mod special suveranului sau statului
Partea a 11-a. Despre taxe
Art. 1. Taxele asupra rentei. Taxele asupra rentei
funciare
Art. Il. Taxele pe profit sau asupra câștigurilor pro­
duse de capital
Nole asupra textului Avuția națiunilor 1 55

Anexă la Articolele 1 și II. Taxe asupra valorii de capi­
tal a terenurilor , locuințelor și stocurilor
Art. III. Taxele asupra salariilor aferente muncii
Art. IV. Taxe care ar trebui să se aplice veniturilor, de
orice tip ar fi acestea
Cap. 3. Despre datoria publică
Anexă
Index 1. Subiecte
Index II. Principalii autori citați
Legendă:
[ … ] indică locul în care textul original a fost scos.
*** indică locul în care începutul unui capitol original a fost
omis.
56 1 Avuția noțiunilor Note asupra textului

Cuprins
Introducere și planul lucrării ………………………………… ………………………… 63
CARTEA 1
Despre cauzele îmbunătățirii forțelor productive ale muncii și
despre ordinea conform căreia produsele sale sunt distribuite
natural diferitelor categorii de oameni
1. Despre diviziunea muncii …………………………………………………………….. 69
2. Despre principiul care generează diviziunea muncii ……………………….. 81
3. Despre cum diviziunea muncii este limitată de mărimea pieței ………. 87
4. Despre originea și întrebuințarea banilor ………………………………………. 93
5. Despre prețul real și nominal al bunurilor sau despre prețul lor
în muncă și prețul lor în bani ………………………………………………………. 103
6. Despre părțile care compun prețul bunurilor ………………………………. 109
7. Despre prețul natural și prețul de piață al bunurilor ………………………. 117
8. Despre salariile aferente muncii ………………………………………………….. 129
10. Despre salarii � profit în diferitele utilizări ale muncii și
ale capitalului …………………………………………………………………………….. 145
Partea I. Inegalitățile care apar din însăși natura utilizării lor …… 146
Cuprins Avuția națiunilor 1 57

CARTEA a D-a
Despre natura, acumularea �i întrebuințarea capitalului
Introducere …….. ………… ……… ……………….. ……….. …………. ……………………. 165
1. Despre diviziunea capitalului ………………………….. …………. ………………. 169
2. Despre bani, ca o ramură particulară a capitalului general
al unei societăți, sau despre costul pentru menținerea capitalului
național ……. ………… ……………… ….. ……………….. …………….. ….. ….. ……… 179
3. Despre acumularea de capital sau despre munca productivă �i cea
neproductivă …………………………. ………. ……….. ………………… ……….. …… 185
CARTEA am-a
Despre progresul diferit al bogăției la diferite națiuni
1. Despre progresul natural al bogăției ……………………… ………….. ……. … 207
2. Despre descuraja rea agriculturii în vechile state ale Europei după
căderea Imperiului Roman ……………………. ………… ………… ……….. …….. 215
3. Despre cre�terea �i progresul cetăților �i al ora�elor după căderea
Imperiului Roman ……………… ……………… ……… ………………………………. 233
4. Despre cum comerțul ora�elor a contribuit la dezvoltarea zonelor
rurale ……………………. ………….. …………………. ….. …………………………….. 249
CARTEA a IV-a
Despre sistemele de economie politică
Introducere ……….. ….. ………… ….. ………………………. …………………………….. .. 269
1. Despre principiile sistemului comercial sau mercantilist ……….. …….. 271
2. Despre restricțiile speciale asupra importării din țări străine a
acelor bunuri care pot fi produse �i în țară ………………….. ………… …… 285
58 1 Awția națiunilor Cuprins

3. Despre restricțiile spedale asupra importurilor de aproape orice
tip, din țările cu care se presupune că avem o balanță comerdală
dezavantajoasă ….. …………………… …………………… …………………. ……….. 301
Partea a II -a. Despre absurditatea aceste restricții speciale, pe
baza altor principii ………………………………………………………………… 301
7. Despre colonii …………………………………………………….. …………….. …….. 307
Partea a II -a. Cauzele prosperității noilor colonii ……………………. 307
Partea a III-a. Avantajele pe care le-a obținut Europa din
descoperirea Americii și a Capului Bunei Speranțe …………………… 311
9. Despre sistemele agricole sau despre acele sisteme de economie
politică din perspectiva cărora produsul pământului este unica
sau prind pa la sursă de venit și avuție a oricărei țări ………………… …… 333
CARTEA a V-a
Despre venitul suveranului sau al statului
1. Despre cheltuielile suveranului sau ale statului ……………. ……… ……… 347
Partea 1. Despre cheltuielile pentru apărare ………………… ….. …….. 347
Partea a Il-a. Despre cheltuielile cu justiția …………………. ……….. 360
Partea a III -a. Despre cheltuielile cu lucrările publice și
instituțiile publice ………………………………………………………………… 363
Articolul 1. Despre lucrările și instituțiile publice destinate
facilitării comerțului dintr-o societate …………………………….. 364
Articolul II. Despre cheltuielile destinate educației
tineretului ……………………………………………………………………… 382
Concluzie ………………………………………………………………………. 389
2. Despre sursele venitului general sau public al sodetății ………………… 393
Partea !. Despre fondurile sau sursele de venit care pot
aparține în mod special suveranului sau statului ………………. 393
Partea a II-a. Despre taxe ………………………………………………… 395
3. Despre datoria publică ………………………….. ………………………………….. 401
Cuprins Avuția națiunilor J 59

Introducere �i planul lucrării
Munca anuală a fiecărei națiuni reprezint ă fondul original
prin care aceasta își procură cele necesare traiului și confortu­
lui vieții, pe care le consumă an de an și care întotdeaun a
l'onstau fie din produsul imediat al acelei munci, fie din ceea
ce se cumpără cu acest produs de la alte națiuni.
Prin urmare, în funcție de cum acest produs -sau ce se
cumpără prin intermediul său -se află într-o cantitate mai
mare sau mai mică în raport cu cei care urmează să-I consume,
națiunea va fi mai bine sau mai rău aprovizionată cu toate cele
necesare traiului și confortului vieții, atunci când are nevoie
de ele.
Însă, la fiecare națiune, această proporție trebuie reglemen­
tată de două aspecte diferite: primul reprezentând abilitățile,
îndemânarea, judecata aplicate asupra muncii, iar celălalt, pro­
porția dintre numărul celor care sunt angajați în muncă utilă
�i cei care nu sunt angajați astfel. Indiferent de sol, de climat
s<lU de mărimea teritoriului unei națiuni, abundența sau insu­
l iciența proviziilor sale anuale va depinde, în anumite situații,
de aceste două aspecte.
Abundența sau insuficiența acestor provizii pare să depin­
d il mai mult de primul aspect decât de cel din urmă. La nați­
llnile sălbatice de vânători și pescari, fiecare persoană capabilă
tk muncă este angajată, mai mult sau mai puțin, într-o ocu­
fl<lție utilă și se străduiește să procure cât de bine poate cele
nL·cesare traiului și confortului vieții, pentru sine și pentru cei
Introducere ?i planullucr�rii Avuția națiunilor 1 61

din familia sau tribul său care sunt prea bătrâni, prea tineri
sau prea bolnavi să meargă la vânătoare sau la pescuit. Astfel
de națiuni totuși sunt atât de sărace încât, din cauza lipsurilor,
oamenii sunt aduși -sau se simt aduși -frecvent în situația
ca, din necesitate, câteodată să suprime nemijlocit, alteori, să-și
abandoneze copiii, bătrânii și pe cei atinși de boli persistente
sau să-i lase să piară de foame ori să-i abandoneze pentru a fi
devorați de animalele sălbatice. La națiunile civilizate și înflo­
ritoare, din contră, deși un mare număr de oameni nu mun­
cesc deloc, dintre care unii consumă produsul unei cantități
de muncă de zece sau adesea de o sută de ori mai mare decât
consumă majoritate� oamenilor care muncesc, produsul între­
gii munci din societate este atât de mare, încât toată lumea este
aprovizionată din abundență, iar un muncitor, chiar din cea
mai joasă categorie și dintre cei mai săraci, dacă este cumpătat
și vrednic, poate să se bucure de o mai mare parte dintre
lucrurile necesare vieții și confortului decât ar putea obține
vreodată un sălbatic.
Cauzele acestei îmbunătățiri a puterii de producție a mun­
cii și cele ale ordinii care fac ca produsul său să fie distribuit
natural în rândul diferitelor clase și ranguri de oameni din
societate alcătuiesc subiectul acestei prime cărți a acestei
Investigații.
Oricare ar fi starea actuală a abilităților, îndemânării și
judecății aplicate asupra muncii în orice națiune, abundența
sau insuficiența proviziilor sale anuale trebuie să depindă, cât
timp continuă această stare, de proporția dintre oamenii care
sunt angajați, an de an, în munci utile și cei care nu sunt anga­
jați astfel. Numărul lucrătorilor utili și productivi pare, por­
nind de aici, să fie în raport direct cu cantitatea de capital
folosit pentru a le da de lucru și cu modul particular în care
este acesta folosit în asemenea scop. Prin urmare, a doua Carte
62 1 Avuția națiunilor Introducere și planullucr�rii

·"''ocupă de natura capitalului, de maniera în care se acumulea­
;;i el treptat și de diferitele cantități de muncă ce-l pun în miș­
' .m:-, în conformitate cu diferitele moduri în care este folosit.
Națiunile care sunt destul de avansate cu privire la abilită­
lile, îndemânarea și judecata aplicate muncii au urmat planuri
'' 1arte diferite de conducere și de direcționare a ei, iar aceste
pl.muri nu au fost, toate, la fel de favorabile în privința totali­
L'iții produsului muncii. Politica unor națiuni a oferit stimu­
ll'nte extraordinare muncii de la țară, iar altele, muncii de la
''ra;;. Nu prea se găsește vreo țară care să fi tratat toate tipurile
de muncă în mod egal și imparțial. De la căderea Imperiului
1\oman, politica Europei a fost mai favorabilă meșteșugurilor,
manufacturilor și comerțului, adică muncii specific urbane,
'fecât agriculturii -muncii rurale. În cea de-a treia carte, expli­
,·:1m circumstanțele care au introdus și consacrat această
politică.
Deși aceste planuri diferite au fost, poate, introduse de
,·,]tre interesele private și de prejudecățile anumitor clase de
oameni, fără vreo considerațiune -sau măcar vreo presimți­
re -a consecințelor lor asupra bunăstării generale a societății,
lotuși, ele au dus la elaborarea unor teorii foarte diferite de
l'Conomie politică, dintre care unele accentuează importanța
muncii care se desfășoară în orașe, iar altele, cea care are loc
1.1 țară. Aceste teorii au avut o influență considerabilă, și nu
doar asupra opiniilor oamenilor învățați, ci și asupra conduitei
publice a prinților și a statelor suverane. În cea de-a patra
<.'arte, m-am străduit să explic cât de complet și distinct am
putut aceste diferite teorii și principalele efecte pe care le-au
.wut în diferite epoci și la felurite națiuni.
Obiectivul acestor prime patru Cărți ale lucrării este să
,·xplice din ce constă venitul marii majorități a oamenilor sau
,-.ue a fost natura acelor fonduri care, în diferite epoci și la
Introducere�� planul lucrării Avuția națiunilor 1 63

diferite națiuni, le-au alimentat consumul anual. Cea de-a cin­
cea și ultima carte se ocupă de venitul suveran ului sau al sta­
tului'. În această carte, m-am străduit să arăt, mai întâi, care
sunt cheltuielile necesare suveranului sau statului și care din­
tre aceste cheltuieli trebuie plătite din contribuția generală a
întregii societăți și care dintre ele doar dintr-o parte anume a
acestor contribuții sau dintr-o parte a contribuțiilor unor mem­
bri anume; în al doilea rând, care sunt diferitele metode prin
care societatea poate fi făcută să contribuie la plata cheltuieli­
lor ce apasă asupra întregii societăți și care sunt principalele
avantaje și inconven iente ale fiecăreia dintre acele metode, și,
în al treilea și ultimul rând, care sunt motivele și cauzele care
au făcut ca majoritatea guvernelor moderne să-și ipotecheze o
parte a acestui venit sau să contracteze împrumuturi și care
au fost efectele acestor datorii asupra avuției reale -produsul
anual al pământului și al muncii din societate.
• În original, commonwealth, termen care desemnează, în spațiul anglo-saxon, statul ca
societate politică suverană, nu ca entitate situată deasupra și în afara societății indivizilor.
Statul, în această viziune, este de fapt o formă de asociere a indivizilor în vederea unei
bunăstări comune. Termenul se situează în tradiția conceptului politic grecesc de polis și al
celui roman de res publica {n.r.).
64 \ Awțio noțiunilor Introducere ;;i planullucr�rii

Cartea
1 Despre cauzele 1mbunătățirii
forțelor productive ale muncii
și despre ordinea conform
căreia produsele sale sunt
distribuite natural1n rândurile
diferitelor categorii de oameni

Il Despre diviziunea
muncii
Cele mai mari îmbunătățiri în privința forțelor productive ale muncii,
precum și ale majorității abilităților, îndemânării sau judecăților
direcționate spre obținerea acesteia sau aplicate astfel par să fi fost
t'rectele diviziunii muncii. Efectele diviziunii muncii, în mersul general al
',ocietății, sunt mai ușor de înțeles dacă luăm în consider are și felul în
tare se aplică ele în diverse manufacturi.
Se presupune , de obicei, că diviziunea muncii a fost dusă
cel mai departe în manufacturile mai degrabă nesemnifica tive,
poate nu neapărat pentru că în acestea diviziunea muncii a
fost dusă cu adevărat mai departe decât în cele de mai mare
importanță, ci întrucât în acele manufacturi neimport ante des­
tinate doar acoperirii nevoilor unui mic număr oameni, numă­
rul total al lucrătorilor trebuie musai să fie mic, iar cei angajați
în ramuri foarte diverse de muncă pot adesea să fie adunați
în același spațiu de lucru, sub ochii spectatorului.
În manufacturile mai mari, pe de altă parte, care au rolul
de a acoperi nevoile mai mari ale cât mai multor oameni, fie­
care ramură diferită de activitate folosește un număr atât de
mare de oameni, încât e cu neputință să-i aduni pe toți în
<lcelași loc. De cele mai multe ori nu poți să-i vezi adunați
laolaltă decât pe cei care lucrează într-o singură branșă. De
<lceea, în aceste manufactur i, munca poate realmente să fie
divizată într-un număr mare de operațiuni, față de cele mai
degrabă mici, unde diviziunea nu este nici măcar pe aproape
Cartea I Avuția națiunilor j 67

la fel de evidentă și, în consecință, este cu atât mai puțin
respectată.
Să luăm un exemplu, pentru acest scop, dintr-o manufac­
tură foarte mică, dar în care diviziunea muncii a fost observată
adesea -meșteșugul făuririi acelor cu gămălie: un muncitor
necalificat pentru meseria aceasta (care a devenit distinctă ca
urmare a diviziunii muncii), neobișnuit cu folosirea mașinări­
ilor utilizate în acest scop (care, probabil, au fost inventate tot
ca urmare a diviziunii muncii) poate că ar reuși, de-a lungul
unei zile întregi, folosindu-și toate calitățile, să facă un ac –
oricum, cu siguranță că nu ar face 20 de ace. Dar, la cum sunt
conduse azi aceste.afaceri, nu doar că întreaga sa muncă devi­
ne o ramură de activitate distinctă, dar este și divizată într-o
serie de subramuri, dintre care o mare parte reprezintă ramuri
de sine stătătoare. Cineva poate să se ocupe cu trefilarea, altul,
cu îndreptarea acelor, un al treilea le taie, al patrulea le ascute
la capăt, al cincilea le pilește la capăt pentru a le fi atașată
gămălia; producerea gămăliei poate necesita 2-3 operațiuni
distincte, iar atașarea ei, o afacere în sine; vopsitul gămăliilor
în alb, o alta – și chiar ambalarea lor poate fi o activitate dis­
tinctă; astfel, importantul proces de producere a unui ac cu
gămălie poate fi divizat în aproximativ 18 operațiuni distincte,
care, în anumite manufacturi, sunt, fiecare, realizate de altă
persoană -deși, în altele, se poate ca o singură persoană să se
ocupe de două sau trei operațiuni. Am văzut o astfel de manu­
factură, unde lucrau zece persoane, dintre care unii realizau,
din această cauză, două sau trei operațiuni. Dar, deși erau
foarte săraci și, drept urmare, nu prea obișnuiți cu mașinăriile
necesare, puteau, dacă se străduiau, să facă, împreună, apro­
ximativ șase kilograme de ace cu gămălie pe zi. Într-o jumătate
de kilogram sunt până la 4.000 de ace cu gămălie de mărime
mijlocie. În consecință, cele zece persoane ar putea face,
68 j Awția națiunilor Cartea 1

i m preună, până la 48.000 de ace cu gămălie pe zi. Ceea ce
inseamnă că fiecare persoană care ar realiza a zecea parte din
n�le 48.000 de ace cu gămălie ar face 4.800 de astfel de produse
pe zi. Dar dacă fiecare dintre ei ar fi lucrat separat și indepen­
dent -și fără ca vreunul să fi fost instruit special pentru aceas-
1,1 meserie anume-, probabil că niciunul dintre ei n-ar fi reușit
si\ facă nici 20, sau poate nici măcar unul, adică nici măcar a
două sute patruzecea parte sau, în cel mai rău caz, nici măcar
.1 patru mii opt suta parte din ceea ce sunt ei capabili să pro­
ducă în prezent, drept consecință a unei împărțiri și combinări
ildecvate a diferitelor operațiuni.
În orice alt meșteșug sau manufactură, efectele diviziunii
muncii sunt asemănătoare celor din acest domeniu mai nesem­
nificativ -deși, în multe dintre ele, munca nu poate fi nici
subdivizată prea tare, nici redusă la operațiuni atât de simple.
'lohtși, diviziunea muncii, atât cât poate ea să fie implemen­
tată, conduce, pentru fiecare meșteșug, la o creștere proporți­
I mală a forțelor productive ale muncii. Separarea meșteșuguri lor
:;;i a meseriilor unele de altele pare să fi avut loc ca o consecință
a acestui avantaj. Dar chiar și această separare este dusă pe
cele mai înalte culmi, în general, tot în acele țări care se bucură
de cel mai înalt grad de industrializare și dezvoltare -ceea ce
muncește, într-o societate rudimentară, o singură persoană
reprezintă munca mai multor persoane diferite într-o societate
mai avansată. Într-o societate avansată, fermierul e doar fer­
mier, iar manufacturierul, nimic altceva decât un manufactur ier.
Munca necesară pentru a produce un obiect de la un capăt
la altul este aproape întotdeauna împărțită între un mare
număr de persoane. Și cât de multe sunt aceste meserii diferite
folosite în fiecare dintre branșele manufacturilor care prelu­
crează inul și lâna, de la cultivatorii de in și producătorii lânii
lo înălbitorii și călcătorii de pânză, la boiangii și la cei care dau
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 69

postavul la piuă! E adevărat că agricultura, prin natura sa, nu
prea suportă atât de multe subdiviziuni ale muncii și nici o
separare atât de completă a unei meserii de alta -cum se
întâmplă cu manufacturile. E aproape imposibil să facem o
demarcație atât de clară între treburile crescătorului de anima­
le și cele ale cultivatorului de porumb, cum există între mese­
ria dulgherului și cea a fierarului. Torcătoarea este aproape
întotdeauna o persoană diferită de țesătoare, dar plugarul,
discuitorul, secerătorul și culegătorul de bumbac sunt adesea
una și aceeași persoană. Și cum necesitatea acestor tipuri de
activități este recurentă, cu fiecare anotimp, e imposibil ca o
persoană să fie angajată tot anul într-una și aceeași activitate
dintre cele de mai sus. Imposibilitatea de a separa complet și
total diferitele munci din agricultură este, probabil, și motivul
pentru care forța de producție a muncii, în această direcție, nu
a ținut pasul cu progresele acestei productivități în ceea ce
privește manufacturile. E adevărat, națiunile cele mai bogate
își depășesc, în general, toți vecinii atât în ceea ce privește
agricultura, cât și producția de bunuri -dar se disting mai
mult prin progresele în ceea ce privește cea din urmă ramură
menționată. Pământurile lor sunt, în general, mai bine cultiva­
te și, dedicându-li-se mai multă muncă și mai multe cheltuieli,
produc mai mult, în raport cu mărimea și cu fertilitatea natu­
rală a pământului. Dar, adesea, această superioritate a produc­
ției nu este doar rezultatul superiorității muncii și a investițiilor.
În agricultură, munca depusă în țările bogate nu este întot­
deauna mai productivă în sine decât cea din țările sărace-sau,
cel puțin, nu este cu mult mai productivă, așa cum se întâmplă
în cazu 1 manufacturilor. Așa încât porumbul din țările bogate
nu va fi mai ieftin, odată ajuns pe piață, decât porumbul de
aceeași calitate din țările sărace. Porumbul din Polonia este la
fel de ieftin ca porumbul de aceeași calitate din Franța, în
70 ) Avuția națiunilor Cartea 1

ciuda mai marii bogății și a mai marelui progres din această
din urmă țară. Porumbul din Franța, în provinciile cultivatoare
de porumb, este la fel de bun, iar în unii ani, e la același preț
cu cel din Anglia, deși, în termeni de bogăție și progres, Franța
este, poate, inferioară Angliei. Terenurile cultivate cu porumb
în Anglia sunt, totuși, mai bine îngrijite decât cele din Franța,
iar cele din Franța, se spune, sunt mai bine îngrijite decât cele
din Polonia. Și, deși țara mai săracă, în ciuda cultivării inferi­
oare, poate, într-o oarecare măsură, să rivalizeze în ceea ce
privește prețul scăzut și calitatea porumbului său, ea nu se va
putea ridica la același nivel al competiției în ce privește măr­
furile sale manufacturate -mai ales dacă aceste produse se
potrivesc mai bine solului, climatului sau situației țării mai
bogate. Mătăsurile franțuzești sunt mai bune și mai ieftine
decât cele englezești, deoarece manufactura de mătase, cel
puțin din cauza taxelor mari impuse importului de mătase natu­
rală neprelucrată, nu se potrivește într-atât climatului engle­
zesc precum celui francez. Dar echipamentele de prelucrare a
lânii, precum și lâna brută din Anglia sunt, dincolo de orice
comparație, superioare celor din Franța -și, de asemenea,
mult mai ieftine la aceeași calitate. În Polonia, se zice, aproape
că nu există niciun fel de manufacturi, firește, cu excepția celor
casnice, rudimentare -fără de care nicio țară nu poate subzista.
Această creștere exponențială a cantității de muncă pe care
același grup de oameni este capabil să o îndeplinească, drept
consecință a diviziunii muncii, se datorează unui set de trei
circumstanțe diferite: în primul rând, creșterii îndemânării
fiecărui muncitor în parte; în al doilea rând, economisirii ace­
lui timp care în mod obișnuit se pierdea prin trecerea de la o
operațiune la alta; și, în cele din urmă, inventării unui mare
număr de mașinării care ușurează și reduc munca, permițând
unei singure persoane să facă munca mai multor oameni.
Cartea 1 Avuția națiunilor J 71

Mai întâi, îmbunătățirea dexterității lucrătorilor duce cu
necesitate la creșterea cantității de muncă pe care aceștia o pot
efectua; cât privește diviziunea muncii, prin reducerea muncii
fiecărei persoane la o operațiune simplă și prin transformarea
acestei operațiuni în singura preocupare a vieții sale, ea duce
cu necesitate Ia creșterea exponențială a dexterității muncito­
rului. Un fierar obișnuit, care, deși învățat cu mânerul cioca­
nului, nu s-a ocupat cu fabricarea cuielor, abia de va reuși, în
anumite ocazii, dacă va fi obligat să încerce acest lucru, să facă
vreo 200-300 de cuie pe zi -și nici acelea prea reușite. Un fierar
care face de obicei și cuie, dar a cărui ocupație principală nu
este cea de făuritor de cuie, ar putea, dacă și-ar pune întreaga
măiestrie în joc, să facă ceva mai bine de 800 de cuie pe zi. Am
văzut însă niște băieți, niciunul peste 20 de ani, care nu mun­
ciseră niciodată în alt domeniu decât în producția de cuie și
care, când se străduiau, putea face, fiecare, câte 2.300 de cuie
pe zi. Oricum, realizarea unui cui este, fără îndoială, una din­
tre cele mai simple operațiuni. Aceeași persoană suflă în foale,
întețește sau astupă focul, când e cazul, tot ea încălzește fierul
și făurește fiecare parte a cuiului; pentru făurirea măciuliei,
este obligată să schimbe uneltele. Diferitele operațiuni din care
este compusă realizarea unui ac cu gămălie sau a unui nasture
de metal sunt subdivizate, devenind mult mai simple, iar înde­
mânarea persoanei a cărei viață întreagă se învârte în jurul
făuririi unei operațiuni este de obicei cu mult mai mare.
Rapiditatea cu care sunt realizate unele dintre operațiunile
acestor meșteșuguri o depășește pe cea a omului obișnuit -cei
care nu i-au văzut niciodată nici nu i-ar crede capabili să atin­
gă această viteză.
În al doilea rând, avantajul obținut prin economisirea tim­
pului pierdut în trecerea de la un gen de muncă la altul este
mult mai mare decât am fi capabili să ne imaginăm la prima
72 1 Avuția națiunilor Cartea 1

vedere. E imposibil să treci foarte repede de la o activitate la
,1lta, desfășurată într-un alt loc și cu unelte destul de diferite.
O țesătoare de la țară, care se mai ocupă și de o mică fermă,
trebuie că pierde o grămadă de timp pentru a trece de la răz­
boiul de țesut la câmp și de la câmp înapoi la război. Când
n:>le două activități se pot desfășura în același spațiu de lucru,
timpul pierdut este, fără îndoială, mai mic. Totuși, chiar și așa,
l' o pierdere considerab ilă. Oamenii lenevesc de obicei o clipă
când trec de la o activitate la alta. Când încep activitatea cea
nouă, arareori sunt pasionați și plini de tragere de inimă; nu
au mintea acolo, cum se spune, iar o vreme, mai degrabă se
joacă decât se ocupă cu seriozitate de treabă. Obiceiul de a
tândăli și cel al muncii indolente, de mântuială, dobândit natu­
ral-sau mai degrabă, în mod necesar – de către oamenii de
la țară care sunt obligați să-și schimbe la jumătate de oră acti­
vitatea și uneltele și să se ocupe, cu propriile mâini, de două­
;,eci de lucruri diferite de-a lungul unei zile, aproape în fiecare
;.i a vieții lor, îi face aproape întotdeauna să devină silnici și
kneși, incapabili să se dedice cu hotărâre chiar și necesităților
celor mai presante. De aceea, indiferent de deficiențele în
materie de dexteritate, singură, această cauză trebuie că reduce
l'onsiderabil cantitatea de muncă pe care sunt capabili să o
t•fectueze.
În al treilea și cel din urmă rând, toată lumea trebuie să
rl'alizeze că munca este mult ușurată și redusă prin folosirea
unor mașinării adecvate. Nu e nevoie să dau exemple. Mă voi
mulțumi să precizez deci că inventarea tuturor acelor mașini
l'<lre ușurează și reduc atât de mult munca pare să se fi datorat,
1.1 origini, tot diviziunii muncii. Este mult mai probabil ca
uamenii să descopere modalități mai ușoare și mai la îndemâ­
nii de a obține un obiect atunci când întreaga atenție a minții
It lr se îndreaptâ spre acel obiect -decât atunci când este
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 73

disipată într-o grămadă de direcții. Dar, ca o consecință a divi­
ziunii muncii, atenția întreagă a unui om ajunge să se direcți­
oneze în mod natural spre un obiect foarte simplu. Astfel, e
normal să ne așteptăm ca vreunul dintre oamenii angajați
într-o activitate particulară să găsească rapid metode mai
ușoare și mai la îndemână de a realiza respectiva activitate,
dacă natura acesteia permite astfel de îmbunătățiri. O mare
parte a mașinăriilor folosite în manufacturile unde munca este
subdivizată la maximum au fost, la origini, o invenție a unor
muncitori obișnuiți care, fiind ei înșiși angajați în realizarea
unei operațiuni foarte simple, și-au direcționat în mod natural
toate gândurile sp.re găsirea metodelor celor mai ușoare și la
îndemână de realizare a acesteia. Celor care sunt obișnuiți cu
vizitarea acestui gen de manufacturi trebuie că li s-au arătat
adesea mașinării foarte frumoase, care au fost invenții ale unui
muncitor sau ale altuia, pentru a-și ușura și grăbi realizarea
părții sale de muncă. La primele motoare cu ardere (acesta
fiind primul nume al actualelor motoare pe aburi), un băiat
era angajat ca, în permanență, să deschidă și să închidă, alter­
nativ, valva de comunicare dintre boiler și cilindru, în funcție
de cum cobora sau urca pistonul. Unul dintre acești băieți, care
prefera să se joace cu tovarășii săi, a observat că, dacă lega o
sfoară de mânerul valvei de deschidere de o altă parte a mași­
năriei, valva se deschidea și se închidea fără ajutorul său,
lăsându-i libertatea de a se distra cu colegii. Una dintre cele
mai mari îmbunătățiri care au fost aduse acestei mașinării, de
la inventarea sa, a fost descoperirea aceasta realizată de un
băiat care voia să muncească mai puțin.
Fără îndoială, nu toate îmbunătățirile mașinăriilor au fost
invenția celor care au avut prilejul să le utilizeze. Multe îmbu­
nătățiri au fost realizate datorită ingeniozității celor care le-au
făurit, care le-au făcut să devină obiectul unui comerț anume,
74 1 Avuția națiunilor Cartea l

iar altele, datorită acelora numiți filozofi sau oameni ai specu­
lației, a căror treabă nu este aceea de a face ceva, ci mai degra­
bă aceea de a observa totul și, pe această bază, de a fi capabili,
uneori, de a îmbina laolaltă puterile celor mai diferite și înde­
părtate obiecte ale progresului societății; filozofia sau specu­
lația devine, ca orice altă meserie, principala sau singura
profesie sau ocupație a unei anumite clase de cetățeni. Ca orice
altă meserie, și aceasta este subdivizată într-un mare număr
de ramuri diferite, fiecare dintre ele oferind o ocupație unui
anumit grup sau unei anumite clase de filozofi, iar această
subdiviziune a muncii din filozofie, ca și în alte afaceri, duce
la îmbunătățirea abilităților și la economisirea timpului.
Fiecare individ devine mai specializat în ramura sa proprie;
per total, se muncește mai mult, iar cantitatea de știință crește
în consecință.
Acea bunăstare universală care se întinde până la păturile
cele mai sărace de oameni este ocazionată, în societățile bine
guvernate, de teribila multiplicare a producției din toate
domeniile, ca o consecință a diviziunii muncii. Fiecare mun­
citor are o cantitate mai mare de produse ale muncii sale care-i
prisosește și oricare alt muncitor aflat în exact aceeași situa­
ție, va putea să dea la schimb o mare cantitate din bunurile
sale contra unei mari cantități din bunurile celuilalt sau, ceea
ce înseamnă același lucru, contra prețului unei mari cantități
din bunurile celuilalt. El îi oferă celuilalt, din abundență, ceea
ce acesta are nevoie, iar acesta din urmă îi furnizează celui
dintâi pe deplin ce are nevoie; belșugul se infiltrează în toate
păturile sociale.
Să observăm condițiile de trai ale celui mai obișnuit mese­
riaș sau zilier dintr-o societate civilizată și înfloritoare și vom
realiza că numărul de oameni din a căror muncă doar o parte –
:;;i încă una mică – a fost folosită pentru procurarea acestor
Carteâ l Avuția națiunilor 1 75

mijloace de trai ale respectivului muncitor depășește orice
calcul. De exemplu, haina de lână care-I acoperă pe muncitor,
oricât de grosolană și nefinisată ar părea, este produsul muncii
conjugate a unei multitudini de muncitori. Ciobanul, cel care
sortează lâna, cel care piaptănă sau cardează lâna, vopsitorul,
scărmănătorul, torcătorul, țesătorul, piuarul, croitorul -și
mulți alții trebuie să-și combine măiestria pentru a duce Ia bun
sfârșit acest produs casnic. Câți comercianți și cărăuși au mai
fost implicați, pe lângă ei, pentru a transporta materialele de
Ia unii dintre meseriașii de mai sus la ceilalți, care adesea tră­
iesc în colțuri îndepărtate ale țării? Cât comerț și, în special,
câtă navigație, câți.constructori de nave, marinari, producători
de pânze de navigat, de frânghii marinărești trebuie să fi fost
angajați pentru a aduce laolaltă diferitele chimicale folosite de
vopsitor, care sunt adesea aduse din cele mai îndepărtate col­
țuri ale lumii? Ce varietate a muncii e necesară pentru a pro­
duce uneltele celui mai obișnuit dintre acești muncitori! Ca să
nu mai vorbim despre complicatele mașinării precum vaporul,
moara de apă a piuarului sau chiar despre războiul de țesut­
și să luăm în considerare doar varietatea muncii necesare pen­
tru a realiza cea mai simplă unealtă, și anume foarfecele de
tăiat lâna oii, folosit de păcurar. Minerul, cel care construiește
cuptorul în care este topit minereul, tăietorul de lemne, cel
care produce cărbunele care va alimenta topitoria, cărămida­
mi, zidarul, muncitorul care stă Ia gura fumalului, cel care
construiește mori, forjorul, fierarul -toți trebuie să-și îmbine
măiestria pentru a o produce. Dacă am sta să examinăm în
același fel diferitele părți ale vestimentației sale sau mobila din
casa sa, cămașa groasă de in pe care o poartă pe piele, pantofii
care-i acoperă picioarele, patul în care doarme și toate părțile
care-I alcătuiesc, soba de bucătărie pe care-și prepară conser­
vele, cărbunii pe care-i folosește în acest scop, scoși din adân-
76 1 Avuția națiunilor Cartea 1

eul pământului și aduși la el acasă, poate, după o lungă
l"<'llătorie peste mări și țări, toate celelalte ustensile din bucătă­
ria sa, tacâmurile de pe masa sa, cuțitele și furculițele, farfuriile
de lut sau de cositor de pe care servește sau împarte mâncarea,
diferitele mâini folosite la pregătirea pâinii și berii sale, geamul
de sticlă care lasă să intre căldura și lumina și ține departe
vilntul și ploaia -și toate cunoștințele și meșteșugul necesare
pentru realizarea acestei minunate și fericite invenții fără de
l·are aceste părți nordice ale lumii abia de și-ar permite o locu­
i re confortabilă, împreună cu toate uneltele diferiților munci­
lori folosiți la producerea acestor bunuri diferite -dacă am
l'Xamina, spuneam, toate aceste lucruri și ne-am gândi ce vari­
,ltă este munca folosită pentru fiecare dintre ele, ar trebui să
realizăm că, fără asistența și cooperarea a mii de oameni, cea
mai obișnuită persoană dintr-o țară civilizată n-ar putea obține
nici cele mai ușoare și simple mijloace de trai, așa cum în mod
fals ni le imaginăm noi că ar fi simple. Evident, prin compa­
rație cu cel mai extravagant lux al celor mai importanți, obiec­
tele necesare traiului său fără îndoială că par extrem de simple
\li ușoare; și, totuși, e posibil să fie adevărat că nevoile unui
prinț european nu le depășesc pe cele ale unui țăran vrednic
�i cumpătat, de vreme ce nevoile acestuia din urmă le depă­
�esc pe cele ale unui rege african, stăpân absolut asupra vieții
�i libertății a 10.000 de sclavi goi.
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 Tl

21 Despre principiul care generează
diviziunea muncii
1 Jiviziunea muncii, din care decurg atătea avantaje, nu a fost, la origini,
rPzultatul înțelepciunii omului, care are în vedere și în intenție acea
bogăție generală pe care o provoacă aceasta. Totuși, ea este consecința,
deși teribil de lentă și gradată, a unei anumite înclinații a naturii umane,
rare nu a avut în vedere o utilitate atât de extinsă; înclinația de a face
lroc, de a schimba un lucru pe un altul. Dar nu ține de subiectul nostru
.Jctual de analiză dacă această înclinație este unul dintre principiile
originale ale naturii umane, despre care nu mai poate fi adăugat nimic,
>dU dacă -oarecum mai probabil -aceasta ar fi consecința necesară a
lacultăților de gândire și vorbire. Ea e comună tuturor oamenilor și nu se
intâlnește deloc la alte animale, care par să nu știe nici de aceasta, nici
de vreun alt fel de contract. Doi ogari care fugăresc aceeași pradă dau
impresia că ar acționa într-un mod oarecum concertat. Fiecare o împinge
>pre celălalt sau se avântă să o intercepteze atunci când tovarășul său
pare să o alunge spre el. Totuși, acesta nu e efectul niciunui contract, ci
doar concurența accidentală a pasionării amândur ora față de același
obiect, în același timp. Nimeni n-a văzut vreodată vreun câine care să facă
un schimb corect și deliberat cu un alt câine, între osul său și un altul.
Nimeni n-a văzut ca vreun animal să-i semnalizeze altuia, prin gesturi și
>trigăte naturale, ăsta eal meu, ăla eal tău, sunt dispus să ți-I dau pe
ăsta contra ăluia. Când un animal vrea să obțină ceva, fie de la un om, fie
de la un alt animal, nu are niciun alt mijloc de convingere decât să câștige
favorurile celui ale cărui servicii le reclamă. Un cățeluș se gudură pe lângă
mama sa, iar un spaniei se străduiește, printr-o mie de moduri, să atragă
Jtenția stăpânului său aflat la masă, dacă dorește să fie hrănit de acesta.
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 79

Omul obișnuiește să folosească aceleași tertipuri cu semenii săi, iar
atunci când nu are alte mijloacele de a-i face să acționeze conform cu
înclinațiile sale, se va strădui, prin intermedi ul unei atenții servi le și false,
să le obțină bunăvoința. Totuși, nu are timp să facă asta de câte ori are
nevoie. În societăți le civilizate, el are nevoie permanent de cooperare și
asistență din partea unei multitudini de oameni; întreaga sa viață nu i-ar
ajunge pentru a câștiga prietenia măcar a unora dintre aceștia. La aproape
toate rasele de animale, fiecare individ, când se apropie de maturitate,
este total independe nt, iar în starea sa naturală, nu are nevoie de
asistență din partea niciunei alte ființe vii. Dar omul are aproape constant
nevoie de ajutor din partea semenilor săi -și ar aștepta-o în van, dacă
s-ar baza doar pe bu�ăvoi nța acestora. Ar fi mult mai probabil să aibă
succes dacă ar putea îndrepta iubirea lor de sine în favoarea sa și dacă
le-ar putea arăta că e în propriul lor interes să facă pentru el ceea ce el își
dorește. Oricine se apucă să se târguiască cu un altul, pe orice temă,
practic îi propune exact acest lucru. Dă-mi ce vreau și o să-ți dau și eu ce
vrei, este de fapt înțelesul acestei oferte -aceasta este maniera în care
obținem de la ceilalți cea mai mare parte a bunurilor de care avem nevoie.
Nu ne așteptăm să primim bu catele pentru cină prin bunăvoința
măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei își
urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanității din ei, ci iubirii lor
de sine -și nu le vorbim niciodat.':l despre nevoile noastre, ci despre
avantajele lor. Numai cerșetorii aleg să depindă în cea mai mare parte de
bunăvoința concetățe nilor lor. Dar nici măcar cerșeto rul nu depinde în
întregime de aceasta. Caritatea oamenilor bine situați îi furnizează,
într-adevăr , toate lucrurile de pe urma cărora subzist.':l. Dar, cu toate că
acest principiu îi furnizează toate lucrurile care îi sunt necesare în viață,
nu i le oferă și nici n-ar putea săi le ofere exact atunci când are nevoie
de ele. Cea mai mare parte a lucrurilor de care are nevoie ocazional îi sunt
furnizate exact ca tuturor celorlalți oameni, prin înțelegere, prin troc sau
prin cumpăr are. Cu banii pr imiți de la un om își cumpără mâncare.
Hainele vechi pe care i le aruncă un altul le schimbă contra altor haine,
80 1 Avuția națiunilor Cartea 1

111.1i potrivite cu starea sa-sau le schimbă contra locuinței, alimentelor
· . .�u chiar banilor, cu care își poate cumpăra fie mâncar e, haine sau un
oii operiș deasupra capului, când are nevoie.
Așa se face că, prin acorduri, schimb sau cumpărare, obți­
Ill'm unul de la celălalt cea mai mare parte a bunurilor reciproc
IH'cesare -iar această predispoziție către relaționare este cea
l".lre a dus, la origini, la diviziunea muncii. Într-un trib de
v,'mători sau păstori, de exemplu, o persoană anume face arcu­
ri Il> și săgețile cu o ușurință și o dexteritate mai mare decât
( lricare alta. În mod frecvent, el le schimbă, contra vitelor sau
.1 vânatului, cu tovarășii lui și descoperă, în cele din urmă, că
poate, în felul acesta, să facă rost de mai multe vite sau vânat
decât dacă s-ar duce singur pe câmp să le prindă. Prin urmare,
privind prin prisma propriului său interes, fabricarea arcurilor
�i a săgeților ajunge să fie singura sa afacere, iar el devine un
soi de armurier. Un altul excelează în fabricarea de structuri
de lemn sau de acoperișuri pentru cabane sau colibe. El s-a
obișnuit să le fie, astfel, de folos vecinilor , care îl răsplătesc în
,Jcelași mod, cu vite și vânat-până când află că e în interesul
.silu să se dedice în întregime acestei ocupații și să devină un
fel de dulgher de case. În aceeași manieră, un al treilea devine
fierar sau potcovar; un al patrulea devine cojocar sau tăbăcar
de piei-principala îmbrăcăminte a sălbaticilor . Și, astfel, sigu­
ranța că este capabil să schimbe tot ceea ce-i prisosește din
produsele muncii proprii, lucruri aflate peste necesarul de
consum propriu, contra unei părți anume din munca altui om
de care poate avea nevoie, îl încurajează pe fiecare om să se
dedice unei ocupații particulare, să cultive și să ducă la per­
fecțiune orice talent ar avea spre o activitate anume.
Diferența dintre un om sau altul, în ceea ce privește talen­
tele naturale, este în realitate mai mică decât ne-am putea
Cartea I Avuția națiunilor 1 81

imagina și însăși diferitele talente naturale care par să facă
diferența între oameni de diferite profesii, odată ajunși la
maturitate, sunt, de cele mai multe ori, nu atât cauza, cât efec­
tul diviziunii muncii. Diferența dintre caracterele cele mai
deosebite -de exemplu, dintre un filosof și cel mai banal sam­
sar, pare să se tragă nu atât din natura lor, cât din obiceiurile,
tipicurile și educația lor. Când au venit pe lume, până în primii
șase sau opt ani ai existenței lor, erau, probabil, foarte asemă­
nători, și nici părinții lor, nici colegii lor de joacă nu ar fi putut
percepe vreo diferență remarcabilă între ei. Cam pe la vârsta
aceasta, ajung să fie angrenați în ocupații foarte diferite.
Diferența de talente ajung,e, atunci, să fie remarcată, crescând
foarte lent, până când vanitatea filosofului e dispusă să recu­
noască faptul că nu există prea mari asemănări. Dar, fără încli­
nația de a face schimb în natură sau de a face troc, fiecare om
ar trebui să-și procure el însuși cele necesare traiului și con­
fortului pe care și le dorește. Toți ar avea de îndeplinit aceleași
sarcini, de făcut aceleași lucruri și n-ar fi putut exista ocupații
diferite care să dea ocazia unei așa mari diversități de talente.
Iar după cum această dispoziție este cea care duce la dife­
rențierea, atât de ușor de remarcat la oamenii de profesii dife­
rite, tot ea este care reușește să facă această diferență utilă.
Multe rase de animale, cunoscute ca fiind din aceeași specie,
reușesc să derive din natură o multitudine mult mai remarca­
bilă de aptitudini decât întâlnim la oameni, înainte ca asupra
lor să-și pună amprenta obiceiurile dobândite și educația. Prin
natura sa, un filosof nu e nici măcar pe jumătate diferit de un
samsar, în ceea ce privește geniul și dispoziția sa nativă, pe cât
este de diferit un câine Mastiff de un ogar, sau un ogar de un
cocker spaniei -sau acesta din urmă față de un ciobănesc.
Totuși, aceste rase diferite de animale, deși considerate a fi de
aceeași specie, își sunt prea puțin de folos unele altora. Forța
82 1 Avuția națiunilor Cartea 1

ru1ui câine Mastiff nu este nici pe departe egalată de rapidita­
IL',l ogarului, de perspicacitatea cockerului sau de docilitatea
l iubănescului. Efectele acestor înclinații și talente, în lipsa
puterii sau a dispoziției pentru troc sau schimb, nu pot fi adu­
rt.ltc într-un fond comun și nu contribuie sub nicio formă la
1111 trai mai bun și mai confortabil, la speciile respective. Fiecare
.rnimal este încă forțat să aibă singur grijă de sine, să se apere
singur, separat și independent; el nu obține niciun fel de avan­
to�j din diversitatea de aptitudini cu care natura i-a înzestrat pe
st·menii săi. Din contră, la oameni, cele mai diferite aptitudini
SL' sprijină unele pe celelalte; iar diferitele produse ale înzes-
1 riî rilor lor diferite, prin simpla predispoziție pentru schimb
in natură al bunurilor sau pentru troc, sunt aduse, astfel,
într-un depozit comun, din care fiecare om poate să cumpere,
.rtunci când are nevoie, orice parte din produsul aptitudinilor
.1ltei persoane .
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 83

3/ Despre cum diviziunea muncii
este limitată de mărimea pieței
f\7a cum puterea schimbulu i este cea care duce la diviziunea muncii,
1năsura acestei diviziuni trebuie întotdeauna să fie limitată de măsura
o�Lestei puteri -sau, cu alte cuvinte, de limitele pieței. Când piața este
lnarte mic::\, nimeni nu se poate simți încurajat să se dedice în totalitate
unei singure ocupații, în lipsa puterii de a schimba, din produsele muncii
·.dle, ceea ce-i prisosește, după consumul propriu, pe o parte similară din
produsele muncii altor oameni, atunci când are nevoie de acestea.
Există unele tipuri de activităț i, chiar mărunte, care nu pot
fi realizate decât în marile orașe. Un portar, de exemplu, nu-și
poate găsi de lucru sau mijloace de subzistență în alt loc decât
într-un mare oraș. Un sat este mult prea mic pentru el -și
chiar și un târg obișnuit e prea mic pentru a-i permite să fie
angajat permanent. În casele răzlețe și satele mărunte răspan­
dite într-o țară atât de nepopulată ca ținuturile înalte ale
Scoției, fiecare fermier trebuie să fie și măcelar , și brutar, și
berar pentru propria sa familie. În astfel de situații, cu greu
ne-am putea aștepta să găsim vreun fierar, vreun dulgher sau
vreun zidar la mai puțin de 30 de kilometri distanță unul de
<lltul. Familiile risipite care trăiesc la 10-15 kilometri distanță
una de alta trebuie să învețe să efectueze, fiecare din ele, un
mare număr de activități pentru care, în ținuturi ceva mai
populate, ar trebui doar să solicite asistența unui meșteșugar.
Meseriașii de la țară sunt aproape întotdeauna obligați să se
ocupe de toate activitățile diferite care au ca afinitate, una față
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 85

de cealaltă, doar faptul că folosesc aceleași materiale. Un dul­
gher de la țară se ocupă de toate activitățile legate de lemn,
un fierar de la țară, de orice lucru făcut din fier. Cel dintâi nu
e doar un dulgher: el e și tâmplar, face și mobilă, ba chiar și
sculptează lemnul, face roți, pluguri de lemn, care sau căruțe.
Activitățile în care se implică cel din urmă sunt încă și mai
variate. E imposibil ca, în părțile cele mai îndepărtate din podi­
șurile Scoției, să existe ca domeniu de activitate distinct făuri­
rea de cuie. Un astfel de meseriaș ar face trei sute de mii de
cuie pe an, la o rată de o mie de cuie pe zi, în 300 de zile. Dar,
în situația de mai sus, îi va fi imposibil să vândă 1.000 de cuie,
adică munca de o zi dintr-un an. Însă, odată cu transportul pe
apă, se deschide o piață ceva mai mare pentru orice producție,
de orice fel, decât piața pe care o presupunea, singur, trans­
portul pe uscat -așa încât, de-a lungul coastelor litorale și pe
malurile râurilor navigabile, a început să se subdividă și să se
îmbunătățească producția de toate felurile, iar de multe ori, a
trecut o grămadă de timp până ce aceste îmbunătățiri să se
extindă și în interiorul continentului.
Un vagon pe osie lată, condus de două persoane și tras de
opt cai, transportă, în șase săptămâni, în câteva drumuri între
Londra și Edinburgh, aproape patru tone de marfă. În același
interval de timp, un vas condus de șase până la opt persoane
transportă, între portul din Londra și cel din Leitz, două sute
de tone de marfă, în drumuri dus-întors. Deci, datorită trans­
portului pe apă, șase sau opt persoane pot purta încoace
și-ncolo aceeași cantitate de bunuri, între Londra și Edinburgh,
pe care o pot transporta 50 de vagoane cu osie lată, de care se
ocupă 100 de oameni și trase de 400 de cai. Astfel, peste valoa­
rea celor 200 de tone de marfă, transportate terestru în cel mai
ieftin mod, de la Londra la Edinburgh, trebuie adăugată valoa­
rea întreținerii a o sută de oameni pe timp de trei săptămâni,
86 1 Avuția națiunilor Cartea 1

d.1r și a patru sute de cai și a 50 de vagoane -iar peste acestea,
'il' adaugă și uzura acestora din urmă, care costă aproape la
ll'l de mult ca întreținerea lor. Pe când, pentru aceeași cantitate
1IL• bunuri transportate pe apă, nu se mai adaugă decât costul
111treținerii a șase sau opt oameni și uzura unui vas care poate
1 r,msporta 200 de tone, plus valoarea unui risc crescut, adică
diferența de asigurare dintre transportul pe uscat și cel pe apă.
( ·,înd între aceste două locuri nu exista o altă cale de comuni­
l<lre decât cea terestră, iar bunurile nu puteau fi transportate
dintr-un loc într-altul, cu excepția acelor produse a căror
v.1loare le depășește, proporțional, greutatea, nu se putea rea­
li/.,1 transportul decât al unei mici părți din comerțul care exis­
l;i în prezent între ele; în consecință, acest lucru nu încuraja
dc•cât într-o mică măsură producția de care, acum, beneficiază
rl'ciproc ambele zone. Între părțile lumii aflate la distanță nu
Sl' poate realiza comerț aproape deloc -sau deloc. Care sunt
bunurile acelea care ar putea suporta costurile suplimentare
datorate transportului pe uscat dintre Londra și Calcutta? Or,
d,1că ar fi atât de prețioase încât să suporte aceste cheltuieli,
1<1re ar fi siguranța transportării lor pe teritoriul atâtor națiuni
b,1rbare? Între aceste două orașe se desfășoară un comerț con­
siderabil și, prin aceea că-și oferă o piață una celeilalt e, își
încurajează reciproc, într-o mare măsură, producția.
Și deci, date fiind aceste avantaje ale transportului pe apă,
�·ste natural ca primele îmbunătățiri ale muncii și industriei să
se• producă acolo unde acest avantaj duce la deschiderea unei
intregi piețe mondiale pentru produsele oricărei munci; și este
n,1tural ca îmbunătățirile să se extindă înspre interiorul terito­
riului. Zonele din interiorul țării ar putea ca multă vreme să
nu aibă o piață pe care să scoată cea mai mare parte a produ­
sl'lor lor, alta decât cea din zonele din jur și care le separă de
/.onele litorale și cele din jurul marilor râuri navigabile. De
Carrea 1 Avuția națiunilor 1 87

aceea, mărimea pieței trebuie că a fost, o lungă perioadă, core­
lată cu bogăția și cu mărimea populației unei țări; în consecin­
ță, dezvoltarea ei trebuie că a urmat, întotdeauna, progresului
țării. În coloniile Americii de Nord, plantațiile s-au situat întot­
deauna de-a lungul zonelor de coastă sau al malurilor râurilor
navigabile și cu greu s-au întins la distanțe considerabile de
acestea.
Națiunile care, conform istoriei acreditate, par să fi fost pri­
mele civilizate sunt cele care au trăit de-a lungul coastelor
Mediteranei. Această mare, de departe cea mai extinsă mare
interioară cunoscută de noi, pentru că nu are maree -și, deci,
nici valuri, except�du-le pe cele cauzate de vânt-, a fost, prin
calmul suprafeței sale, ca și prin multitudinea de insule și prin
faptul că țărmurile vecine erau situate relativ aproape, extrem
de favorabilă începuturilor navigării, pe vremea când oame­
nilor, necunoscând încă busola, le era teamă să părăsească din
ochi țărmul și să se abandoneze valurilor clocotitoare ale
oceanului, dată fiind lipsa de perfecțiune a artei construirii de
nave. Să treci de Stâlpii lui Hercule, adică să navighezi dincolo
de strâmtoarea Gibraltar , a fost considerată pentru multă
vreme, în lumea antică, cea mai minunată și periculoasă aven­
tură de navigație. A trecut mult până ce fenicienii și cartagi­
nezii, cei mai încercați navigatori și constructori de nave din
cele mai vechi timpuri, să încerce acest lucru -și, o lungă peri­
oadă, au fost singurii care au făcut această încercare.
Dintre toate țările de pe coastele Mării Mediteraneene,
Egiptul pare să fi fost prima în care atât agricultura, cât și
producția de bunuri manufacturate au fost dezvoltate și îmbu­
nătățite într-o măsură considerabilă. Egiptul Superior se întin­
dea până la câteva mile nord de Nil, iar în Egiptul Inferior,
acest mare râu se desparte în multe canale care, cu ceva meș­
teșug, se pare că au permis transportul pe apă, nu doar între
88 1 Avuția națiunilor Cartea l

IJJ,Jrile orașe, ci și între satele mai importante și chiar între
IJHdte dintre fermele din țară, aproape în același fel în care
1� inul și râul Maese funcționează, în prezent, în Olanda.
M:isura dezvoltării acestei navigări interioare, precum și ușu­
rința cu care se desfășura au reprezentat, probabil, una dintre
'o�uzele principale ale dezvoltării inițiale a Egiptului.
Progresele din agricultură și din producția de bunuri par,
dl' asemenea, să fi fost destul de vechi în provinciile din
lll'ngal, din Indiile Orientale și în câteva din provinciile de est
.tll' Chinei – deși vechim ea acestor îmbunătățiri nu este auten-
1 i ticată de nicio istoriografie din această parte a lumii, în a
';\rei autoritate să ne putem încrede. În Bengal, Gangele și
,·,îteva alte mari râuri formează un mare număr de canale
lhWigabile, cam în același mod în care Nilul împart e Egiptul.
�i în provinciile estice ale Chinei, câteva mari râuri formează,
n1 diferiții lor afluenți, o multitudine de canale care, comuni­
,·:md unele cu altele, permit o navigație interioară cu mult mai
1·xtinsă decât cea de pe Nil sau de pe Gange, sau, poate, mai
t•xtinsă decât cea de pe ambele râuri laolaltă. Este remarcabil
,·;) nici vechii egipteni, nici indienii, nici chinezii nu au încura­
j,1t comerțul cu străinătatea; toți par să-și fi obținut marea
bogăție de pe urma navigației interioare.
Toate părțile din interiorul continentului african și toate
pilrțile Asiei care se află considerabil mai la nord de Marea
Neagră și Marea Caspică, Sciția antică, țara tătarilor' și Siberia
par să fi rămas, în toate timpurile, în aceeași stare barbară și
necivilizată în care le găsim și în prezent. Marea tătarilor e un
, 1cean înghețat, care nu permite niciun fel de navigație și, deși
marile râuri ale lumii trec prin acea țară, ele se află la o prea
• în original, Tartary, termen cu ajutorul c�ruia europenii occidentali desemnau teritoriul
din Asia Centrală și de Nord cuprins între Marea (aspic�. Munții Ura li și Oceanul Pacific, locuit
de populații mongole și turci ce (n.r.).
Cartea 1 Avuția națiurrilor 1 89

mare distanță unele de altele pentru a servi comerțului și
comunicațiilor în cea mai mare parte a sa. În Africa nu se
găsesc niciunele dintre aceste mari canale, cum sunt Marea
Baltică și Adria tica, în Europa, ca Mediterana și Marea Neagră,
între Europa și Asia și golfurile Arabic, Persic, Indian, al
Bengalului sau Siamului, în Asia, pe care să se desfășoare
comerțul maritim înspre părțile interioare ale continen tului;
iar marile râuri ale Africii se află la o distanță prea mare unele
de altele pentru a permite o navigație interioară considera bilă.
Pe lângă acestea, comerțul pe care orice națiune îl desfășoară
pe un râu care nu se desparte într-un număr mare de afluenți
sau canale și care .. curge și pe un alt teritoriu înainte de a ajun­
ge la o mare nu poate fi destul de considerabil, deoarece se
află în puterea națiunii care posedă celălalt teritoriu să obstruc­
ționeze comunicațiile dintre țara aflată în amonte și mare.
Navigația pe Dunăre nu le e de prea mare folos diferitelor
state din Bavaria, Austria și Ungaria, față de cum ar fi dacă
oricare dintre ele ar poseda în întregime cursul râului, până la
vărsarea sa în Marea Neagră.
90 1 Avuția națiunilor Cartea 1

4/ Despre originea
si întrebuintarea banilor
' ,
1 l11pă ce diviziunea muncii s-a instaurat pe deplin, produsele muncii unui
·.JIIgiH individ au ajuns să acopere doar o mică par te a nevoilor acestuia.
1 1 își făcea rost de majoritatea lucrurilor de care avea nevoie schimbând
·.1Hplusul din produsele muncii sale, adică ceea ce-i prisosea consumului
propriu, pe alte părți din produsele muncii altora, atunci când avea nevoie
dP ele. Fiecare dintre noi trăiește prin intermediul schimbului -sau
devine, într-o oarecare măsură, un negustor -, iar societatea ajunge și
t•a, realmente, o societate a schimburilor comerci ale.
Dar pe când diviziunea muncii abia începuse, această pute­
re a schimbului trebuie că se bloca și se încurca adesea în
propriile-i operațiuni. Să luăm cazul unei persoane care are
dintr-un bun mai mult decât are nevoie ea însăși- în vreme
ce alta nu are destul din același bun. În consecință, cea dintâi
va fi bucuroasă să scape de ce-i prisoseșt e, pe când cea din
urmă va dori să cumpere acest surplus. Totuși, între cele două
persoane nu se poate realiza niciun schimb dacă, din întâm­
plare, cea din urmă se întâmplă să nu aibă nimic din ce are
nevoie cea dintâi. Măcelarul are, în măcelăria sa, mai multă
carne decât poate consuma el însuși, iar berarul sau brutarul
ar fi dispuși, fiecare, să cumpere o parte din carne. Dar ei nu
au nimic de oferit la schimb, cu excepția produselor negoțului
propriu, iar măcelarul deja are berea și pâinea de care are
nevoie imediat. În acest caz, între ei nu se poate realiza niciun
schimb. El nu poate fi negustor, ei nu pot fi mușterii; fiecare
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 91

dintre ei îi este foarte puțin de folos celuilalt. Pentru a evita
inconvenientele acestei situații, odată cu diviziunea muncii,
omul cumpătat, indiferent din ce vremuri, trebuia să încerce
în mod firesc să-și gestioneze afacerile de așa manieră încât să
aibă aproape, în orice moment, pe lângă produsul negoțului
propriu, o anumită cantitate dintr-un bun sau altul -cele pe
care-și va fi imaginat că puțini le vor refuza în schimbul a ceea
ce produce el. Este probabil ca multe bunuri să fi fost consi­
derate astfel și folosite, de-a lungul timpului, în acest scop. În
epoci mai puțin sofisticate, vitele, se spune, au fost folosite în
mod obișnuit ca instrument de schimb -și chiar dacă vor fi
fost un instrument _teribil de neconvenabil, în vremurile de
demult, lucrurile erau adesea evaluate în funcție de numărul
de vite plătit în schimbul lor. Homer spunea că armura lui
Diomede costase doar nouă boi, dar cea a lui Glaucos costase
100 de boi. Se spune că în Abisinia, sarea era instrumentul
comun de schimb; în unele zone de litoral ale Indiei, un tip de
cochilii; codul uscat în Terra Nova, tutunul în Virginia, zahărul
în unele colonii ale Indiilor de Vest; în alte țări, pieile de ani­
male sau pieile tăbăcite -iar în zilele noastre, există în Scoția
un sat unde, mi s-a spus, nu e neobișnuit ca o femeie să ia cu
ea cuie în loc de bani, când se duce la brutărie sau la berărie.
În toate țările, totuși, oamenii par să fi fost convinși să prefere,
în acest scop, din motive inevitab ile, metalele oricăror alte
bunuri. Metalele nu doar că pot fi păstrate cu cea mai mică
pierdere, față de toate celelalte bunuri, dar cu greu poate fi
găsit ceva mai puțin perisabil; în plus, ele pot fi și divizate,
fără pierderi, în orice număr de părți, pentru ca, mai apoi,
întregul să fie cu ușurință reunificat, prin topire -calitate pe
care nu o are niciun alt bun durabil și care, mai mult decât
orice altă calitate a lor, le face potrivite pentru a fi utilizate ca
instrumente de comerț și ca formă de circulație a bunurilor.
92 1 Awția națiunilor Cartea 1

< )mul care voia să cumpere sare, de exemplu, și n-avea nimic
.lltceva de dat la schimb decât vite, probabil că era obligat să
nunpere sare de valoarea unui bou întreg -sau, în alte vre­
muri, de valoarea unei oi. Rar se întâmpla să poată cumpăra
lll<1i puțin de atât, pentru că rareori ce avea el de oferit putea
1 i divizat fără pierderi -iar dacă și-ar fi propus să cumpere
lll<1i mult, era obligat să cumpere o cantitate dublă sau triplă,
.1d ică de valoarea a doi sau chiar trei boi sau oi. Dacă, din
cnntră, în locul unei oi sau al unui bou, ar fi avut de dat la
schimb metale, ar fi putut cu ușurință să porționeze o cantitate
1 Il-metal precisă în schimbul cantității de sare de care avea
ltt•voie la acel moment.
În acest scop, diferite țări au folosit felurite metale. Fierul
" fost instrumentul obișnuit de comerț în Sparta antică, cuprul,
în Roma antică, iar aurul și argintul au fost folosite de toate
11<1țiunile bogate și orientate spre negoț.
La începuturi, se pare că metalele au fost folosite în acest
scop sub forma unor bare rudimentare, nemarcate sau fără
vreo valoare imprimată. Astfel, Plinius ne spune (Plinius,
1/i:;toria Naturalis, vol. 33, cap. 3), citându-1 pe Timeus, un isto­
ric al lumii antice, că, până în vremea lui Servius Tullius',
romanii n-au avut monedă bătută, ci au folosit bare de cupru
nemarcate, pentru a cumpăra ce aveau nevoie. Așa încât acele
bare grosolane îndeplineau funcția de monedă de schimb.
Folosirea metalelor în această formă nefinisată a întâmpinat
două inconveniente considerabile -mai întâi, problemele lega­
IL' de cântărire, iar în al doilea rând, cele legate de testarea
purității lor. La metalele prețioase, unde o diferență mică de
e<mtitate duce la o diferență mare de valoare, chiar și acțiunea
de a cântări, cu o precizie cât mai mare, necesita măcar niște
* regele Romei între anii 578-534 î.Hr. (n.r.).
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 93

cântare și balanțe de mare precizie. Cântărirea aurului, în spe­
cial, este o operație de mare finețe, față de celelalte metale, mai
puțin nobile, unde, într-adevăr, o eroare măruntă nu produce
consecințe importante – o mai mare acuratețe ar fi, fără îndo­
ială, necesară. Dar noi găsim că e teribil de complicat ca, de
fiecare dată când un om sărac are nevoie să vândă sau să cum­
pere bunuri în valoare de un farthing', el să fie nevoit să cân­
tărească farthing-ul. Iar operațiunea de testare a purității
monedei este încă și mai dificilă, și mai plictisitoare -și, dacă
în creuzet nu este topită corect o anumită cantitate de metal,
cu dizolvanții adecvați, rezultatul este extrem de nesigur.
Totuși, înainte să apară instituția monedei bătute, dacă nu tre­
ceau prin aceste" operațiuni plictisitoare și dificile, oamenii
erau mereu expuși celor mai grosolane fraude și înșelătorii: în
locul unei livre de argint sau cupru pur, puteau primi, la
schimb pentru bunurile lor, un amestec contrafăcut din metale
comune și lipsite de valoare, dar care, cel puțin la suprafață,
erau făcute să semene cu metalele respective. Pentru a împie­
dica aceste abuzuri, a ușura schimburile și, deci, pentru a încu­
raja producția și comerțul de tot felul, s-a găsit că este necesar,
în toate țările care avansau pe calea progresului, să se ștanțeze
o marcă publică pe diferite cantități din anumite metale, cele
folosite în fiecare țară în mod obișnuit pentru cumpărarea de
bunuri. De aici, și originea baterii de monedă și a acelor insti­
tuții publice denumit e monetării , instituții de exact aceeași
natură cu cea a controlorilor calității" stofelor de lână și țesă­
turilor de in și a celor care aplicau sigiliile de calitate pe stofe.
• O subdiviziune a monedei britanice -însemnand, se pare, .. patru bucați"-în valoare
de o pătrime dintr-un penny. A fost introdusă în secolul al Xlll-lea și retrasă la 31 decembrie
1960. Întrudit valorile, în trecut, difereau mult de la un metal la altul și de la o epocă la alta,
pentru a vă face o idee puteți studia tabelul valorilor în funcție de metal și de mărime, pe
site-ul http:/ /www.coins -of-uk.co.uk/coins.html (n.t.).
•• Aulnagers, în original (n.t.).
94 \ Awția națiunilor Cartea l

Subdiviziunile monedelor par să fi exprimat, inițial, greutn­
tea cantității de metal pe care o conțineau. În vremea lui Servius
Tullius, primul care a bătut monedă la Roma, asul roman' sau
pondo-ul conținea un pfund roman .. de cupru de calitate bună.
El era divizat, ca livrele Troy de astăzi''*, în 12 uncii, fiecare cân­
tărind realmente o uncie de cupru bun. Lira sterlină engleză, în
vremea lui Eduard I, conținea o livră"", în greutatea standard a
monetăriei regale din Turnul Londrei'*�·, de argint de cea mai mare
puritate cunosc ută. Livra standard, conform etaloanelor oficiale,
pare că era ceva mai grea decât pfundul roman, dar ceva mai
ușoară decât livra Troy. Aceasta din urmă a fost bătută de către
monetărie până în secolul al XVII-lea, fiind introdusă de Henric
al VIH-lea. Târgul din Troyes, din zona Champaign, era, la vre­
mea aceea, frecvef'ltat de toate națiunile Europei, iar greutățile și
măsurile unei piețe atât de faimoase erau, în general, cunoscute
și respectate. Lira scoțiană a conținut, din vremea lui Alexandru I
până la Robert Bruce, o livră de argint de aceeași greutate și
puritate ca lira sterlină britanică. Bănuții [penny] englezi, fran­
cezi și scoțieni au conținut, cu toții, la origini, cu adevărat gre­
utatea în argint a unui penny'''*'', adică a douăzecea parte a unei
uncii și a două sute patruzecea parte dintr-o livră. Și șilingul
pare să fie fost, la origini, subdiviziunea unei greutăți.
* Monedă. inițial de bronz, ulterior de cupru, folosită în timpul Republicii Romane. cu
diviziunile bes (2/3), semis (1/2), quincux (5/12), triens (1/3), quadrans (1/4), sextans (1/6),
uneia (1/12) -și cu multiplii dupondius (2 ași), sestertius (2,5 ași), tressis (3), quniquessis (5)
și denarius (10) (n. t.).
** Aproximativ 327,168 grame (n.r.).
••• Uneia Troy cântărea 31,1034768 de grame, pe când uneia Avoirdupois, cea care este
folosită astăzi cu numele de .,uncie", cântărește doar 28,349523125 de grame. Curios lucru, 12
uncii Troy alcătuiau o livră Troy, iar 16 uncii Avoirdupois alcătuiau o livră Avoirdupois, adică
aceasta din urmă era mai grea decît cea dintâi (n.t.).
•••• Aproximativ 0,453 de kilograme (n.r.).
••••• Așa-numita Tower weight (n.t.).
****** Penny-ul este numele atât al monedei, cât și al unității de măsură (n.t.).
96 1 Avuția națiunilor Cartea r

.. 1 l.rc:î grâu) costă 12 șilingi sfertur", spunea un vechi regu­
l.rrr�<·nl din vremea lui Henric al III-lea, "atunci o pâine albă de
, .drl.llt• superioară, în valoare de un farthing, trebuie să cântă­
H'.J'•' .î 1 H șilingi și patru pence". Totuși, proporția dintre șiling,
1''' ,Il' o parte, și, de cealaltă parte, penny sau liră, pare să nu
lr Insi atât de constantă și uniformă pe cât a fost cea dintre
l''·rrny ț;i liră. În timpul primei serii de regi ai Franței, șilingul
lr.JrH't'Z ("sou"-ul) pare să fi conținut, cu diferite ocazii, 5, 12,
.'11 s, ru 40 de penny. La vechii saxoni, șilingul a apărut, la un
llr(lrnl'nt dat, cu valoarea de cinci penny și nu ar fi cu totul de
r�<·irrl<lginat să fi fost la fel de variabil pentru ei ca și pentru
,.,.,·inii lor, vechii frand. Pentru francezi, încă din vremea lui
( .1rol cel Mare-iar pentru englezi, de pe vremea lui Wilhelm
( ·utwitorul -, proporția dintre liră, șiling și penny pare să fi
l1•sl aceeași cu cea din prezent, deși valoarea fiecăreia dintre
rrHHlede a diferit, pentru că, în fiecare țară de pe lumea asta,
1 n·J eu, avariția și injustiția prinților și a suveranilor de stat,
1 ,rrl' au abuzat de încrederea supușilor lor, au dus la diminu­
.Jrl'a treptată a cantității reale de metal pe care o conțineau la
, rrigini monedele. Asul roman, în ultimii ani ai Republicii, fuse­
st• redus la a douăzeci și patra parte din valoarea sa inițială -și,
111 loc să cântărească o livră, ajunsese la doar jumătate de unde.
1 .ir<1 englezească și penny-ul nu cântăresc, în prezent, decât a
1 rt•ia parte din cât erau la origini; lira și penny-ul scoțian repre­
;.intă a treizeci și șasea parte din cât erau, iar lira și penny-ul
1 r.mțuzesc, doar a șaizeci și șasea parte din valoarea lor origi­
ll<llă. Prin intermediul aceste operațiuni, prinții și suveranii de
stdt erau, aparent, în stare să-și plătească datoriile și să-și înde­
plinească obligațiile cu o cantitate mai mică de argint decât cea
necesară. Dar doar aparent, pentru că și creditorii lor erau, de
* ,.Sfertul" acesta este echivalentul a două ,.stone" (pietre). O ,.piatră" este echivalentul
"14 livre. Un ,.sfert" de grău cântărește aproximativ 12,7 kilograme (n.t.).
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 97

Subdiviziunile monedelor par să fi exprimat , inițial, greuta­
tea cantității de metal pe care o conțineau. În vremea lui Servius
Tullius, primul care a bătut monedă la Roma, asul roman' sau
pondo-ul conținea un pfund roman" de cupru de calitate bună.
El era divizat, ca livrele Troy de astăzi"', în 12 uncii, fiecare cân­
tărind realmente o uncie de cupru bun. Lira sterlină engleză, în
vremea lui Eduard 1, conținea o livră"", în greutatea standard a
monetăriei regale din Turnul Londrei' ""', de argint de cea mai mare
puritate cunoscută. Livra standard, conform etaloanelor oficiale,
pare că era ceva mai grea decât pfundul roman, dar ceva mai
ușoară decât livra Troy. Aceasta din urmă a fost bătută de către
monetărie până în secolul al XVII-lea, fiind introdusă de Henric
al VIII-lea. Târgui din Troyes, din zona Champaig n, era, la vre­
mea aceea, frecventat de toate națiunile Europei, iar greutățile și
măsurile unei piețe atât de faimoase erau, în general, cunoscute
și respectate. Lira scoțiană a conținut, din vremea lui Alexandru 1
până la Robert Bruce, o livră de argint de aceeași greutate și
puritate ca lira sterlină britanică. Bănuții [penny] englezi, fran­
cezi și scoțieni au conținut, cu toții, la origini, cu adevărat gre­
utatea în argint a unui penny""'', adică a douăzecea parte a unei
uncii și a două sute patruzecea parte dintr-o livră. Și șilingul
pare să fie fost, la origini, subdiviziunea unei greutăți.
* Monedă, inițial de bronz, ulterior de cupru, folosită în timpul Republicii Romane, cu
diviziuni le bes (2/3). semis (1/2). quincux (5/12). triens (1/3). quadrans (1/4). sextans (1/6).
uneia (1/12)-și cu multiplii dupondius (2 ași), sestertius (2,5 ași), tressis (3). quniquessis (5)
și denarius (10) (n.t.).
** Aproximativ 327,168 grame (n.r.).
*** Uneia Troy cântărea 31,1034768 de grame, pe când uneia Avoirdupois, cea care este
folosită astăzi cu numele de .. uncie", cântărește doar 28,349523125 de grame. Curios lucru, 12
uncii Troy alcătuiau o livră Troy, iar 16 uncii Avoirdupois alcătuiau o livră Avoirdupois, adică
aceasta din urmă era mai grea decît cea dintâi (n.t.).
**** Aproximativ 0,453 de kilograme (n.r.).
***** Așa·numita Tower weight (n.t.).
****** Penny·ul este numele atât al monedei, cât și al unității de măsură (n.t.).
96 1 Avuția națiunilor Cartea 1

"Dacă grâul costă 12 șilingi sfertul'", spunea un vechi regu­
l.unent din vremea lui Henric al III-lea, "atunci o pâine albă de
'.11itate superioa ră, în valoare de un farthing, trebuie să cântă­
ll'<lscă 18 șilingi și patru pence". Totuși, proporția dintre șiling,
l'l' de o parte, și, de cealaltă parte, penny sau liră, pare să nu
1 i fost atât de constantă și uniformă pe cât a fost cea dintre
pl'nny și liră. În timpul primei serii de regi ai Franței, șilingul
1 r;mcez ("sou" -ul) pare să fi conținut , cu diferite ocazii, 5, 12,
.'0 sau 40 de penny. La vechii saxoni, șilingul a apărut, la un
1noment dat, cu valoarea de cinci penny și nu ar fi cu totul de
1wimaginat să fi fost la fel de variabil pentru ei ca și pentru
Vl'Cinii lor, vechii franci. Pentru francezi, încă din vremea lui
(·.�rol cel Mare – iar pentru englezi, de pe vremea lui Wilhelm
( ·uceritorul -, proporția dintre liră, șiling și penny pare să fi
Iust aceeași cu cea din prezent, deși valoarea fiecăreia dintre
1nonede a diferit, pentru că, în fiecare țară de pe lumea asta,
'TL'd eu, avariția și injustiția prinților și a suveranilor de stat,
,·ilre au abuzat de încrederea supușilor lor, au dus la diminu­
.m·a treptată a cantității reale de metal pe care o conțineau la
'1rigini monedele. Asul roman, în ultimii ani ai Republicii, fuse­
'il' redus la a douăzeci și patra parte din valoarea sa inițială-și,
111 loc să cântărească o livră, ajunsese la doar jumătate de uncie.
l.ira englezească și penny-ul nu cântăresc, în prezent, decât a
1 rl'ia parte din cât erau la origini; lira și penny-ul scoțian repre­
;.intă a treizeci și șasea parte din cât erau, iar lira și penny-ul
1 ranțuzesc, doar a șaizeci și șasea parte din valoarea lor origi­
llillă. Prin intermediul aceste operațiuni, prinții și suveranii de
sl,lt erau, aparent, în stare să-și plătească datoriile și să-și înde­
plinească obligațiile cu o cantitate mai mică de argint decât cea
IH'cesară. Dar doar aparent, pentru că și creditorii lor erau, de
* "Sfertul" acesta este echivalentul a două "stone" (pietre). O "piatră" este echivalentul
.. 1� livre. Un "sfert" de grâu cântărește aproximativ 12,7 kilograme (n.t.).
Cartea 1 Avuția națiunilor [ 97

fapt, văduviți de o parte din ce li se datora. Tuturor celorlalți
debitori ai statului li se acorda același privilegiu, ei putând
plăti cu aceeași sumă nominală a monedei noi, devaloriza te,
ce împrumutaseră în moneda veche.
Astfel, aceste operațiuni s-au dovedit întotdeauna favora­
bile debitorului, dar funeste pentru creditor și, din când în
când, au dus la răsturnări mai radicale și mai universale ale
averilor unor oameni decât ar fi produs o calamitate publică
foarte serioasă.
Acesta este modul în care au devenit banii, în toate națiu­
nile civilizat e, instrument ul universal de comerț, prin inter­
mediul căruia er�u cumpărate și vândute bunurile de orice
fel – sau schimbat e pe alte bunuri.
Nu mă voi apuca să examinez care sunt regulile pe care
oamenii le respectă atunci când schimbă niște bunuri, fie con­
tra banilor, fie pentru alte bunuri. Aceste reguli sunt cele care
duc la ceea ce se numește valoarea relativă sau valoarea de
schimb a bunurilor.
Cuvântul VALOARE, trebuie să observăm, are două
înțelesuri diferite: câteodată, exprimă utilitatea unui anume
obiect, iar câteodată, puterea de cumpărare a altor bunuri pe
care o poartă în sine acel obiect. Prima este "valoarea de uti­
lizare", cealaltă -"valoarea de schimb". Lucrurile care au o
mare valoare de utilizare au o mică valoare de schimb – sau
deloc. Nimic nu este mai util ca apa -dar cu greu poți cum­
păra ceva la schimb. Din contră, un diamant nu are aproape
nicio valoare de utilizare, însă, cu ajutorul lui, se poate cum­
păra o cantitate foarte mare de bunuri. Pentru a analiza prin­
cipiile care reglează valoarea de schimb a bunurilor , mă voi
strădui să arăt:
Mai întâi, care este măsura reală a acestei valori de schimb
sau în ce constă prețul real al tuturor bunurilor.
98 1 Avuția națiunilor Cartea 1

Apoi, din ce este compus acest preț real -care sunt diferi­
ll·lc sale componente.
Și, în final, care sunt acele circumstanțe diferite care duc
'"'cori la creșterea unora dintre aceste componente ale prețu­
lui sau chiar a tuturor, iar alteori, la scăderea lor, față de nive­
lul lor natural sau obișnuit -sau care sunt cauzele care
llnpiedică prețul de piață, adică prețul efectiv al bunurilor, să
•uincidă cu așa-zisul preț natural al lor.
Mă voi mai strădui să explic, cât de precis și clar voi putea,
• .. le trei subiecte în următoarele trei capitole, motiv pentru
•. ,re voi solicita întreaga răbdare și atenție a cititorului; răbda­
n•a, pentru a analiza câte un detaliu care, poate, în alte locuri,
p<�re plictisitor fără motiv, iar atenția, pentru a înțelege lucru­
rile care, și după explicația completă pe care sunt capabil să o
tlfl'r, tot rămân într-o oarecare măsură de neînțeles. Sunt întot­
,Jtoauna dispus să-mi asum riscul de a fi plictisitor, pentru a
mă asigura că sunt elocvent și, chiar și după ce mă voi strădui
,.;,t voi putea să mă exprim cu claritate, tot e posibil să mai
r:imână o umbră de îndoială asupra subiectului, prin natura
s<J, extrem de abstract.
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 99

5 Despre prețul real și nominal al bunurilor
sau despre prețullorîn muncă
și despre prețullorîn bani
( lamenii sunt bogați sau săraci în funcție de cum își permit să se bucure
de necesități le, confortul și distracțiile vieții. Dar, după ce diviziunea
rnuncii a căpătat avânt, doar o mică parte din acestea au mai putut fi
.1sigurate prin munca proprie a unui om. Cea mai mare parte a lortrebuie
·,ă și-o derive din munca altor oameni, iar el ajunge să fie bogat sau sărac
m funcție de cantitatea aceea de muncă de care poate dispune sau pe
Lare își permite să o cumpere. Deci, valoarea oricărui bun, pentru
persoana care-I posedă și care nu intenționează să-I folosească sau să îl
consume ea însăși, ci să îl schimbe pe alte bunuri, este egală cu cantitatea
de muncă pe care acesta îi permite să o cumpere sau de care poate
dispune. De aceea, munca este măsura reală a valorii de schimb a tuturor
bunurilor.
Prețul real al oricărui bun, adică atât cât îl costă realmente
pe omul care vrea să-1 cumpere, este echivalentul efortului pe
care-I depune pentru a-l achiziționa. Valoarea pe care o are un
lucru pentru un om care 1-a obținut , un lucru pe care vrea să-1
dea sau să-1 schimbe pe altceva este echivalentul efortului de
care se va scuti pe sine și pe care-1 va impune altor oameni.
Ce este cumpărat cu bani sau contra altor bunuri este, de fapt,
cumpărat contra muncă, la fel cum toate celelalte lucruri sunt
obținute cu sudoarea frunții. Acei bani sau acele bunuri ne
scutesc, într-adev ăr, de un efort. Ele conțin în ele valoarea unei
anumite cantități de muncă, pe care o dăm la schimb contra a
ceva ce se consideră, la acel moment, că ar valora o cantitate
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 101

egală de muncă. Prețul inițial al tuturor bunurilor , moneda
originară plătită, a fost munca. Nu aurul și argintul, ci munca
a fost cea care putea cumpăra, la origini, toată bogăția lumii,
iar valoarea ei, pentru cei care o dețineau și care voiau să o
schimbe pe alte bunuri noi, era egală exact cu cantitatea de
muncă pe care își permiteau să o cumpere sau de care puteau
dispune.
Hobbes spunea că bogăția înseamnă putere. Dar persoana
care fie că obține, fie că moștenește o mare avere nu obține sau
nu moștenește neapărat și puterea politică, fie ea civilă sau
militară. Averea îi oferă, poate, mijloacele de a le obține pe
ambele, însă simplii posesiune a acelei averi nu i le conferă cu
necesitate. Puterea pe care i-o conferă posesiunea imediată și
directă este doar aceea de a cumpăra sau de a dispune de toată
munca -sau de toate produsele muncii valabile pe piață, la
acel moment. Averea sa este mai mare sau mai mică, direct
proporțională cu mărimea puterii ori a cantității de muncă a
celorlalți, ori, ceea ce reprezintă același lucru, a produselor
muncii celorlalți, pe care-și permite să le cumpere sau să le
stăpânească. Valoarea de schimb a fiecărui lucru trebuie să fie
întotdeauna perfect egală cu măsura puterii pe care i-o conferă
posesorului său.
Dar, deși munca poate fi măsura reală a valorii de schimb
a tuturor bunurilor, ea nu este și lucrul prin care valoarea lor
este estimată în mod obișnuit. Adesea este dificil de dedus
proporția dintre două cantități diferite de muncă. Timpul
petrecut asupra a două tipuri diferite de muncă nu determină,
singur, această proporție. Trebuie luate în considerare și gra­
dele diferite de dificultate a muncii sau de ingeniozitate folo­
sită. Poate că e mai multă muncă într-o oră de trudit din greu,
decât în două ore de activități lejere -sau într-o oră de aple­
care asupra unei meserii care a necesitat zece ani de ucenicie,
102 \ Avuția națiunilor Cartea 1

'kcât într-o lună de muncă, într-o activitate obișnuită și sim-
1 >li'i. Dar nu e deloc ușor de găsit o măsură precisă nici pentru
1nunca grea, nici pentru cea care necesită ingeniozitate.
Intr-adevăr, făcând schimburi între produse diferite ale diferi­
ll·lor tipuri de muncă, pentru ambele produse, de obicei, se
rl'illizează o oarecare compensare a lor. Cu toate acestea, ajus-
1.'\rile nu se realizează cu ajutorul unei măsurători precise, ci
prin intermediul târguielilor și al negocierilor de pe piață, con­
Il >nn unei parități grosi ere care, deși nu este absolut precisă,
l'ste destul de corectă cât să permită continuarea afacerilor
obișnuite.
Pe lângă acestea, fiecare bun este schimbat frecvent pe alte
produse și nu contra muncă- și, de aceea, comparat cu ele.
1 'rin urmare, este mai natural să le estimăm valoarea de schimb
prin cantitatea celuilalt bun, decât prin munca pe care o pot
produce.
Cea mai mare parte a oamenilor înțeleg mai ușor ce presu­
pune o cantitate dintr-un bun anume decât o cantitate de
muncă. Primul este un obiect palpabil; celălalt, o noțiune
abstractă care, deși poate fi făcută suficient de inteligibilă, nu
L'Ste chiar atât de naturală și evidentă.
Dar, atunci când trocul a încetat să mai funcționeze, iar
banii au devenit instrumentul obișnuit de comerț, fiecare bun
in parte a început să fie schimbat mai degrabă contra bani
decât contra oricărui alt bun. Măcelarul nu prea își duce car­
nea de vită sau de oaie la brutar sau la berar, pentru a le
schimba pe pâine sau pe bere; el le duce la piață, unde le
schimbă pe bani, iar apoi schimbă banii pe pâine și pe bere.
Cantitatea de bani pe care o primește pentru carne reglează,
la rândul ei, cantitatea de păine și de bere pe care o poate
cumpăra ulterior. Pentru el, deci, este mai natural și mai evi­
dent să estimeze valoarea produselor sale printr-o cantitate de
Cartea 1 Avuția națiunilor J 103

bani, adică bunul pe care le schimbă imedia t, decât prin can­
titatea de pâine și bere, adică bunurile pe care le poate schimba
doar prin intermediul unui alt bun -așa că spunem că mai
degrabă carnea brutarului valorează trei sau patru pence livra'
decât că e în valoare de trei sau patru pâini de o livră sau de
trei sau patm sticle de bere. De aceea, se întâmplă că valoarea
de schimb a fiecărui bun este estimată mai frecvent într-o can­
titate de bani decât fie în cantitatea de muncă, fie în cantitatea
oricărui alt bun pe care l-am putea obține la schimb.
Totuși, aurul și argintul, ca orice alt bun, au o valoare vari­
abilă; câteodată, sunt mai ieftine, iar câteodată, mai scumpe,
câteodată, sunt mq,i ușor de cumpărat , alteori, mai greu.
Cantitatea de muncă pe care o poate cumpăra oricare dintre
ele -sau de care poate dispune -ori cantitatea de alte bunuri
pe care pot fi schimbate depind întotdeauna de cât de bogate
sau sterpe se dovedesc minele cunoscute la vremea la care se
realizează schimbu l. Descoperirea unor mine bogate în
America a redus, în secolul al XVI-lea, valoarea aurului și a
argintului în Europa la aproape o treime din cât fusese ante­
rior. Și, pe lângă faptul că munca necesară pentm a duce aceste
metale din mine, pe piață, costa tot mai puțin, când au fost
aduse înspre Europa aceste metale, cu ajutorul lor s-a putut
cumpâra sau comanda mai puțină muncă -iar această revo­
luție în privința valorii lor, deși e posibil să fi fost cea mai
semnificativă, este, fără îndoială, singura despre care istoria
dă prea puține detalii. Însă, ca instrumente de cuantificare a
cantității, niște măsuri cum ar fi piciorul, stânjenul marin-și
palma, care variază continuu în cantitate, nu pot reprezenta o
măsură precisă a cantității celorlalte bunuri, pentru că un bun
* Ca unitate de măsurare a greutății (n.r.).
** O măsură a adăncimii apei, variabilă în timp, de aproximativ șase picioare (între 1,5 și
1,7 metri) (n.t.).
104 1 Avuția națiunilor Cartea 1

care are o valoare într-o continuă schimbare nu poate repre­
;.enta niciodată o măsură precisă a valorii altor bunuri.
Cantități egale de muncă, indiferent de vremuri și indiferent
de loc, s-ar spune că au valoare egală pentru cel care le pre­
stează. Pentru acestea, el trebuie să renunțe la aceeași cantitate
din tilma sa, din libertatea și din fericirea sa, dacă se află într-o
stare obișnuită de sănătate, putere și stare de spirit. Prețul pe
care îl plătește trebuie să fie mereu același, oricare ar fi canti­
tJtea de bunuri pe care ar putea-o primi în schimbul acesteia.
Bunuri el va putea cumpăra câteodată mai multe, iar câteoda­
tă, mai puține, dar cea care variază este valoarea lor, și nu cea
a muncii care reușește să le cumpere. Oriunde și oricând, cel
mai scump lucru este cel pe care-I obții cel mai greu sau cel
care te costă cea mai multă muncă, iar cel mai ieftin este obți­
nut cel mai ușor sau contra a cât mai puțină muncă. De aceea,
munca în sine, pentru că nu are o valoare schimbătoare, este
singurul standard real, final, prin intermediul căruia este esti­
mată și comparată, oriunde și oricând, valoarea tuturor bunu­
rilor. Ea reprezintă prețul lor real, pe când banii nu sunt decât
prețul lor nominal.
Dar, deși cantități egale de muncă au o valoare egală pentru
cel care o prestează, celui care-I angajează pe acesta câteodată
ele îi par să fie de o valoare mai mare, iar alteori, de o mai
mică valoare. Așa încât, câteodată, el plătește pentru acea
muncă o cantitate mai mare, iar alteori, o cantitate mai mică
de bunuri, iar pentru el, prețul muncii pare să varieze exact la
fel ca prețul oricăror alte bunuri. În unele situații, munca îi
pare scumpă, iar în altele, ieftină . Totuși, în realitate, bunurile
sunt cele care sunt scumpe într-un caz și ieftine în celălalt.
În acest sens popular, se spune deci că munca -exact la fel
ca alte bunuri -are un preț real și un preț nominal. Se spune
că prețul său real este reprezentat de cantitatea de lucruri
Cartea l Avuția națiunilor 1 105

necesare traiului și confortului vieții care sunt plătite pentru
ea, pe când prețul său nominal îl reprezintă cantitatea de bani.
Muncitorul este sărac sau bogat, este răsplătit corect sau nu,
proporțional cu prețul real și nu cu cel nominal al muncii sale.
[ … ]
106 1 Avuția națiunilor Cartea 1

61 Despre părțile care compun
prețul bunurilor
În etapa inițială și rudimentară a societăți i, care precede atât acumularea
de stocuri, cât și aproprierea terenurilor, proporția dintre ca ntitatea
diferită de muncă necesară pentru obținerea diferitelor obiecte părea să
fie singurul lucru care putea să ofere o regulă privitoare la schimbarea
unora contra altora. Dacă la o națiune de vânători, de exemplu, să ucizi
un castor te costă de două ori mai multă muncă decât să ucizi un cerb,
atunci, un castor ar trebui, în mod normal, să fie schimbat pe doi cerbi­
sau să valoreze atât. E normal ca un lucru care este produsul a două ore
sau a două zile de muncă să valoreze dublu față de ceva care este produsul
unei ore sau al unei zile de muncă.
Dacă un tip de muncă ar fi mai dificil decât altul, ar trebui
ca cel mai dificil dintre ele să beneficieze de o recompensare
pentru dificultatea suplimentară, iar produsul unei ore de
muncă de acest fel ar trebui adesea să fie schimbat pe produ­
sul a două ore de muncă din celălalt fel.
Sau, dacă un tip de muncă necesită un grad neobișnuit de
îndemânare sau ingeniozitate, stima pe care oamenii o acordă
unui astfel de talent va conferi în mod natural o valoare supe­
rioară produsului muncii lor, superioară celei datorate timpu­
lui investit în el. Aceste aptitudini pot arareori să fie obținute
altfel decât după o lungă străduință, iar valoarea superioară a
produselor lor adesea poate să nu fie altceva decât o recom­
pensare rezonabilă pentru timpul și efortul investite în obți­
nerea lor. În societățile avansate, recompensările de acest gen,
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 107

acordate datorită efortului și abilităților superioare implicate,
se regăsesc de obicei în salariul plătit pentru munca depusă;
probabil că în perioadele de început, mai rudiment are, lucru­
rile au stat cam în același fel.
Așa stând lucrurile, întreg produsul muncii cuiva îi apar­
ține lucrător ului, iar cantitatea de muncă folosită în mod obiș­
nuit pentru a obține sau a produce un bun este singurul lucru
care poate reglementa cantitatea de muncă necesară pentru a-l
cumpăra, poseda sau schimba pe altele.
Dar, de îndată ce unele persoane particulare au început să
acumuleze stocuri, cele mai multe dintre acestea au fost folo­
site, în mod natur�l, pentru a pune niște oameni harnici la
muncă-oameni pe care aceste persoane îi vor aproviziona cu
materiale și cu mijloace de subzistență, pentru a face, apoi,
profit din vânzarea muncii lor sau din ceea ce munca lor adau­
gă la valoarea materialelor folosite. Schimbând produsul finit
fie pe bani, fie pe alte bunuri, după plata prețului materialelor
și a salariilor muncitoril or, ceea ce rămâne trebuie să-i revină
ca profit antreprenorului respectivei activități, care-și pune la
bătaie, în această întreprindere, propriile stocuri. De aceea,
valoarea pe care o adaugă muncitorul materialelor folosite se
va împărți în două părți componente -dintre care una servește
la plata salariilor , iar alta formează profitul angajatorului, apli­
cat la întregul stoc de materiale și la salariile pe care le dă ca
avans. El n-ar avea interesul de a angaja muncitori dacă nu
s-ar aștepta, vânzându-le munca, la ceva mai mult decât sim­
plul cost al înlocuirii stocurilor proprii – și n-ar avea interesul
de a folosi un stoc mai mare în locul unuia mai mic, dacă
profiturile sale n-ar fi corelate proporțional cu mărimea
stocurilor.
Profiturile de pe urma capitalului, s-ar putea crede, sunt
doar un alt nume pentru salariile plătite pentru un tip anume
108 J Avuția națiunilor Cartea 1

dl' muncă -munca de inspectare și conducere. Totuși, ele sunt
1 u totul altceva, fiind reglementate de principii destul de dife­
rite și nu au nicio legătură cu cantitatea de muncă de inspec­
t,Jre și conducere, cu dificultatea acesteia sau ingeniozitatea
presupusă de ea. Ele sunt reglementate de valoar ea stocurilor
lolosite și sunt mai mari sau mai mici, proporțional cu mări­
mea acestor stocuri. Să presupunem, de exemplu, că într-un
loc anume, unde profiturile anuale obișnuite ale capitalului
lolosit în producție sunt de zece procente, există două manu­
f,JCturi diferite; în fiecare dintre ele sunt angajate 20 de persoa­
ne, cu un salariu de 15 lire pe an fiecare -deci generând o
d1eltuială de 300 de lire pe an, pentru fiecare manufactură. Să
mai presupunem și că materialele folosite de una dintre ele,
materiale ceva mai rudimentare, se ridică, la un cost anual de
doar 700 de lire, pe când la cealaltă, materialele ceva mai fine
costă 7.000 de lire. Capitalul utilizat de prima se ridică, pe an,
lil doar 1.000 de lire, pe când, cel folosit de ce-a de-a doua se
va ridica la 7.300 de lire. Astfel, la o rată de 10% a profiturilor,
ilntreprenorul celei dintâi se va aștepta la un profit anual de
doar aproximativ 100 de lire, pe când cel de-al doilea va aștep­
ta cam 730 de lire profit. Dar, deși profiturile lor sunt foarte
diferite, munca lor de inspectar e și conducere poate fi cam
aceeași sau în totalitate aceeași. În multe dintre marile între­
prinderi, aproape întreaga activitate de acest gen este încre­
dințată unui administrator principal. Salariul său va exprima
în mod adecvat valoarea muncii de inspectare și conducere.
Deși în stabilirea sa se iau în calcul, de obicei, pe lângă muncă
și aptitudini, și încrederea cu care este investit, salariul nu va
avea nicio componentă direct proporțio nală cu capitalul pe
care-I gestionează managerul, iar deținătorul acestui capital,
deși este scutit de aproape toată munca, se așteaptă ca profitul
să fie încă direct proporțional cu capitalul său. Așadar, în
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 109

prețul bunurilor, profitul capitalului constituie o parte compo­
nentă cu totul diferită de salariile muncitorilor și reglementată
de principii destul de diferite.
Astfel stând lucrurile, muncitorului nu-i aparține întregul
produs al muncii sale. În cele mai multe cazuri, el trebuie să-I
împartă cu deținătorul capitalului, cel care-I angajează. Iar can­
titatea de muncă folosită în mod obișnuit pentru a obține și a
produce bunuri nu este, nici ea, singurul factor care reglemen­
tează cantitatea de bunuri pe care ar trebui, în mod obișnuit,
să le poți cumpăra, poseda sau da la schimb. Este evident că
e nevoie de o cantitate suplimentară, care trebuie alocată pro­
fiturilor obținute d� pe urma capitalului, cele care au permis
plătirea avansului salarial și care au furnizat materialele
muncii.
De îndată ce terenurile unei țări au devenit proprietate pri­
vată, proprietarilor de pământ, plăcându-le, ca tuturor celor­
lalți oameni, să culeagă pe unde n-au semănat, au cerut rentă
chiar și pentru produsele naturale ale acestuia. Lemnul pădu­
rilor, iarba câmpului și fructele naturale ale pământului care,
atrmci când terenurile erau deținute la comun, îl costau pe
muncitor doar culesul, au ajuns, chiar și pentru acesta, să aibă
fixat un preț adițional. Așa încât el trebuia să plătească un
drept pentru a le culege și trebuia să-i plătească proprietarului
pământului o parte din eforturile sale de a culege sau de a
produce. Această parte din produse, sau prețul acesteia, întru­
cât la acesta se reduce totul, constituie arenda, iar în prețul
celei mai mari părți a bunurilor, acesta constituie o a treia
parte componen tă.
Valoarea reală a tuturor acestor părți care compun prețul,
trebuie să mai observăm, este măsurată prin cantitatea de
muncă pe care fiecare dintre acestea o poate cumpăra sau de
care poate dispune. Munca măsoară valoarea și nu doar acea
110 1 Avuția națiunilor Cartea 1

p.1rte din preț în care se regăsește munca, ci și aceea în care se
n ·găsește chiria, precum și cea în care se regăsește profitul.
În orice societate, în prețul oricărui bun se regăsesc în cele
din urmă, una sau alta-sau chiar toate aceste trei părți, iar în
1 it•care societate avansată, toate cele trei intră, mai mult sau
mai puțin, ca părți componente, în prețul celei mai mari părți
.1 bunurilor.
De exemplu, în prețul porumbului, o parte plătește arenda
proprietarului pământului, cealaltă plătește salariul sau între­
(inerea muncitorului și a vitelor folosite pentru producerea
.1cestuia, iar a treia parte plătește profitul fermierului . Aceste
trei părți par să alcătuiască, fie imediat, fie în cele din urmă,
prețul complet al porumbului. O a patra parte ar putea fi pro­
babil gândită a fi necesară înlocuirii capitalului fermierului sau
pentru a compensa uzura vitelor lucrătoare sau a altor instru­
mente folosite în gospodărie. Dar trebuie luat în considerare
c5 prețul oricărei unelte folosite în agricultură, cum ar fi caii
de povară, este, și el, alcătuit din aceleași părți: arenda pentru
pământul pe care sunt crescuți, munca de îngrijire și creștere
a lor și profiturile fermierului, care plătește în avans atât aren­
da pentru pământ, cât și salariile muncitorulu i. Deși prețul
porumbului ar putea plăti, în consecință, și prețul întreținerii
calului, totuși, în întregul său, în preț se vor regăsi, fie imediat,
fie în cele din urmă, aceleași trei părți: arenda, munca și
profitul.
Prețul inului se va regăsi în aceleași trei părți ca prețul
porumbului. La prețul țesăturii de in va trebui să adăugăm
prețul salariilor melițătorului, torcătorului, ale țesătorului, ale
spălătorului etc., împreună cu profitul angajatorilor acestora.
Cu cât un bun ajunge să fie manufacturat tot mai mult,
partea din preț în care se regăsesc salariile și profitul ajunge
să fie tot mai mare, în relație cu aceea în care se regăsește
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 lll

arenda. Pe măsură ce o afacere se dezvoltă, nu doar că va crește
numărul profiturilor, dar și fiecare profit ulterior va fi mai mare
decât cel anterior, deoarece capitalul din care acesta derivă va
fi întotdeauna mai mare. Capitalul care permite angajarea de
țesători, de exemplu, trebuie să fie mai mare decât acela care-i
angajează pe torcători, deoarece nu doar că înlocuiește acel
capital cu profiturile, ci și plătește salariile țesătorilor, iar profi­
turile trebuie să fie într-o oarecare relație de proporționalitate
cu capitalul.
În societățile cele mai avansate totuși, există mereu niște
bunuri în al căror preț se regăsesc doar două părți: salariile
muncitorului și profitul de pe urma capitalului – și un număr
încă și mai mic de bunuri al căror preț constă doar din salariile
muncitorul ui. De exemplu, în prețul peștelui de mare, o parte
plătește munca pescarului, iar cealaltă, profiturile pentru capi­
talul folosit în pescuit. Arenda alcătuiește doar arareori o parte
a acestuia, deși se mai întâmplă și acest lucru, după cum voi
arăta în continuare. Se întâlnește, cel puțin în cea mai mare
parte a Europei, în crescătoriile de pește de pe râuri. Crescătoriile
de somon plătesc arendă -iar renta, deși nu poate fi numită
arendă pentru un pământ, alcătuiește o parte a prețului somo­
nului, pe lângă celelalte cheltuieli și profit. În unele părți ale
Scoției, câțiva oameni sărmani au făcut o afacere din culegerea,
de pe țărm, a acelor pietricele variate cunoscute drept pietre
scoțiene. Prețul plătit pentru acestea de către cel care le taie
reprezintă în întregime salariul aferent muncii lor – și nu este
alcătuit nici din arendă, nici din profit.
Dar în prețul întreg al unui bun trebuie, în cele din urmă, să
se regăsească una sau alta dintre cele trei părți -pentru că orice
parte ar mai rămâne după plata rentei pentru pământ și a pre­
țului întregii munci depuse în creșterea, producerea și aducerea
sa la piață trebuie să reprezinte cu necesitate profitul cuiva.
112 / Avuția națiunilor Cartea 1

Așa cum în prețul sau în valoarea de schimb a fiecărui bun
.111ume, luat separat, trebuie să se regăsească una sau alta- sau
1• l.lle cele trei părți -, și în prețul tuturor bunurilor care com­
l'"n produsul anual al muncii din fiecare țară, în complexitatea
• .. 1, trebuie să se regăsească aceleași trei părți, care trebuie
unpiirțite între diferiții locuitori ai țării respective, fie ca salarii
.llt·rente muncii lor, fie ca profituri de pe urma capitalului, fie
'.1 ,uendă pentru pământ. Totalitatea a ceea ce se colectează
..,,,u se produce prin munca fiecărei societăți sau lucrul la care
'•l' reduce aceasta -și anume totalitatea prețului acesteia-va
fi distribuit inițial, în acest mod, doar unora dintre membrii săi.
s.�lariile, profitul și arenda sunt cele trei surse originale de
venit, dar și sursa originală a tuturor valorilor de schimb. Orice
.1lt venit va fi derivat, în cele din urmă, din una sau alta dintre
.Kestea. [ … )
Cartea 1 Avufia nafiunilor 1 113

71 Despre prețul natural și prețul de piață
al bunurilor
J,, 1 ,rice societate sau comunitate există un nivel obi?nuit sau mediu atât
.rl · .. rlariilor, cât ?i al profitului, pentru fiecare tip de utilizare a muncii ?i
.1 1 .rpitalului. Acest nivel este reglat în mod natural, cum voi arăta în
, 1 11ttinuare, parțial de situația generală a societății, de sărăcia sau de
lu 'făția sa, de gradul său de progres, staționare sau declin ?i, parțial, de
""'ura fiecărui tip de utilizare a muncii ?i a capitalului.
În orice societate sau comunitate există un nivel obișnuit
· .. Ju mediu al arendei, care este reglat, și el, după cum voi arăta
111 continuare, parțial de situația generală a societății sau a
mmunității în care este situat pământul și parțial de fertilitatea
JJ.lturală sau îmbunătățită a pământului.
Aceste niveluri obișnuite sau medii pot fi numite ratele
naturale ale salariilor, profitului și arendei, în orice perioadă
s,lU loc ar apărea ele de obicei.
Atunci când prețul unui bun nu este nici mai mare, nici
mai mic decât suma care este suficientă pentru a plăti arenda
pentru pământ , salariile muncitorului și profitul capitalului
lolosit la creșterea, pregătirea și aducerea bunului la piață,
conform valorilor naturale ale acestora, bunul va fi vândut la
ceea ce poate fi numit prețul său natural.
Bunul este, deci, vândut la valoarea pe care o are sau contra
sumei care-I costă pe cel care îl aduce pe piață; totuși, când
ceea ce se numește în limbaj comun costul prim al oricărui bun
nu cuprinde profitul celui care urmează să-I vândă, dacă acesta
Cartea ! Avuția națiunilor 1 115

îl vinde la un preț care nu cuprinde rata profitului obișnuită în
acea comunitate, el este în mod evident un perdant în afacerea
respectivă, de vreme ce, utilizându-și capitalul în alt fel, ar fi
putut face profit. Pe lângă aceasta, profitul reprezintă venitul
corespunzător necesar subzistenței sale. Pregătind și aducând
bunul la piață, el plătește în avans muncitorilor săi salariile
lor -adică mijloacele de subzistență, dar își plătește și sieși, în
același fel, propriile mijloace de subzistență, care sunt, la modul
general, corelate cu profitul pe care I-ar putea aștepta, la modul
rezonabil, din vânzarea bunurilor sale. De aceea, dacă acestea
nu-i aduc profit, nu-i vor aduce înapoi ceea ce e drept să spu­
nem că I-au costat. De aceea, deși prețul care-I lasă cu acest
profit nu e întotdeauna cel mai mic preț la care un comerciant
și-ar putea vinde bunurile, el e, cu siguranță, cel mai mic preț
la care acesta e probabil să le vândă pentru un interval de timp;
cel puțin acolo unde există o libertate considerabilă sau acolo
unde-și poate schimba obiectul comerțului cât de des dorește.
Prețul efectiv la care sunt vândute de obicei bunurile se
numește prețul de piață. El se poate situa fie mai sus, fie mai
jos față de prețul lor naturaC fie să coincidă perfect cu acesta.
Prețul de piață al fiecărui bun anume este reglat de raportul
dintre cantitatea de bunuri care este adusă efectiv la piață și
cererea din partea celor care sunt dispuși să plătească prețul
natural al bunului -sau valoarea totală a arendei, muncii și
profitului care trebuie plătite pentru a-l aduce acolo. Acești
oameni ar putea fi numiți clienți efectivi, iar cererea lor, cerere
efectivă -de vreme ce această cerere este suficientă pentru a
face ca bunul să fie adus la piață. Aceasta este diferită de cere­
rea absolută. Un om foarte sărac s-ar putea spune că are nevoie
de o trăsură cu șase cai -sau că i-ar plăcea să aibă așa ceva,
dar cererea sa nu e una efectivă, iar bunul acesta nu va fi adus
niciodată la piață pentru satisfacerea unei astfel de cereri.
116 J Awția națiunilor Cartea I

( ·,înd cantitatea de bunuri de orice fel aduse pe piață este
111.1i mică decât cererea efectivă, nu tuturor acelora dispuși să
l'l.llL·ască întreaga valoare a arendei, chiriilor și profitului care
lnh1ie plătite pentru ca bunul să fie adus acolo li se va putea
11il'ri cantitatea pe care o doresc din acel bun. În loc să accepte
.u,•st lucru, unii dintre ei vor fi dispuși să plătească mai mult.
l11ll'diat, între ei se va isca o competiție, iar prețul pieței va
'n·ște mai mult sau mai putin față de prețul natural, în funcție
d1· cum se va întâmpla ca fie mărimea deficitului, fie bogăția
·.o� luxul necugetat al competitorilor să anime mai mult sau mai
l'llțin competiția. Printre competitorii de o bogăție sau de un
lux asemănătoare, același deficit al pieței ar putea genera o
wmpetiție mai mult sau mai puțin acerbă, în funcție de cum
.n·hiziționarea acelui bun se va dovedi mai mult sau mai puțin
1mportantă pentru ei. De unde și prețul exorbitant la care
.1jung bunurile necesare traiului în timpul unei blocade sau în
pl·rioadele de foamete.
Când cantitatea de bunuri de pe piață depășește cererea
dectivă, nu toate bunurile vor putea fi vândute către cei dis­
puși să plătească întreaga valoare a arendei, salariilor și pro­
fitului care trebuie plătite pentru ca bunul să poată fi adus
.1colo. O parte a lor trebuie vândute celor dispuși să plătească
mai puțin, iar prețul scăzut pe care-I oferă aceștia pentru ele
trebuie să reducă prețul întregului. Prețul de piață se va pră­
buși mai mult sau mai puțin față de prețul natural, în funcție
de cât de mult crește competiția dintre vânzători ca urmare a
mărimii excedentului -sau în funcție de cât de important este
pentru ei să scape imediat de bunul respectiv. Un excedent de
mărfuri perisabile importate va duce la o competiție mai mare
decât în cazul aceluiași excedent de mărfuri durabile; la impar­
tarea portocalelor , de exemplu, față de cea a fierului vechi.
Când cantitatea adusă la piață este suficientă pentru a stinge
Cartea 1 Avuția națiunilor J 117

cererea efectivă și nu mai mare, prețul de piață ajunge să fie
ori exact același cu ceea ce se consideră a fi prețul natural, ori
cât de cât apropiat de acesta. Se poate scăpa de întreaga can­
titate pe care o are la îndemână la acest preț, și nu la un preț
mai mare. Compet iția dintre diferiții neguțători îi obligă să
accepte acest preț, dar nu îi obligă să accepte unul mai mic.
Cantitatea din orice bun adusă la piață se va potrivi în mod
natural cu cererea efectivă. Este în interesul tuturor celor
care-și folosesc pământul, munca sau stocurile ca, atunci când
aduc un bun la piață, cantitatea de marfă să nu depășească
niciodată cererea efectivă -și este în interesul tuturor celorlalți
oameni ca această cerere să nu scadă niciodată.
*
Dacă, la un moment dat, cantitatea aceasta depășește cere-
rea efectivă, unele dintre părțile componente ale prețului vor
trebui plătite sub valorile lor naturale. Dacă e vorba de arendă,
interesul proprietarilor îi va determina imediat să-și retragă o
parte din pământuri, iar dacă e vorba de salarii sau profit,
interesul muncitorilor, pe de o parte, iar al angajatorilor , pe de
altă parte, îi va face să-și retragă din afacere partea lor de
muncă sau de capital. Curând, cantitatea adusă la piață va fi
nici mai mult, nici mai puțin decât suficientă pentru a satisface
cererea efectivă. Diferitele părți ale prețului se vor ridica din
nou la valoarea lor naturală, iar prețul întregului se va îndrep­
ta spre prețul natural.
Dacă, din contră, cantitatea adusă la piață va rămâne în
urma cererii efective, unele dintre părțile componente ale pre­
țului trebuie să se ridice peste valoarea lor naturală. Dacă e
vorba de arendă, interesul tuturor proprietarilor de pământuri
îi va determina în mod natural să exploateze mai mult pământ
pentru producerea acestui bun; dacă e vorba de salarii și pro­
fit, interesul tuturor muncitorilor și comercianților îi va deter­
mina să folosească mai multă muncă și stocuri pentru
118 J Avuția națiunilor Cartea 1

prl'gătirea și aducerea de bunuri la piață. Cantitatea adusă
o�mlo va fi în curând suficientă pentru a compensa cererea
l'il'divă. Apoi, diferitele părți ale prețului vor cădea din nou
·.prL' valoarea lor naturală, iar prețul întregului se va îndrepta
·.prL' prețul natural.
De aceea, prețul natural este, cum s-ar spune, prețul cen­
t r.1l, în jurul căruia gravitează încontinuu prețurile tuturor
h11nurilor. Diferite accidente le pot ține agățate destul de mult
1 i 111 p deasupra acestui preț -iar alteori le pot forța să coboare
·.11b acesta. Dar, oricare ar fi obstacolele care le împiedică să se
·.t.1bilizeze în acest centru de repaus și de continuitate, ele tind
111 mod constant spre acesta. Întreaga cantitate de efort pro­
d11ctiv folosită într-un an pentru a aduce toate bunurile la
piață se va potrivi natural, în acest mod, pe cererea efectivă.
1 ·:.1 va ținti în mod natural să aducă la piață acea cantitate
jlrccisă de bunuri care va fi suficientă pentru a compensa cere­
rl'a -și nu mai mult de atât.
Dar, în unele ramuri de activitat e, aceeași cantitate de
muncă va genera cantități diferite de bunuri, de la an la an-în
vreme ce, în altele, se va produce aceeași cantitate sau aproape
.JCeeași. În agricultură, același număr de muncitori va produce,
în ani diferiți, cantități foarte diferite de porumb, vin, ulei,
hamei etc. Pe de altă parte, același număr de țesători sau tor­
�·Mori va produce, în fiecare an, aceeași cantitate -sau aproape
.1ceeași cantitate -de țesătură de in sau de lână. Și doar o
cantitate medie a produsului fiecăreia dintre aceste activități
va putea să stingă, din orice punct de vedere, cererea efectivă,
i<1r dacă producția efectivă este frecvent mai mare sau frecvent
mai mică decât producția medie, cantitatea de bunuri adusă
pe piață uneori va depăși dramatic cererea efectivă, iar alteori
va scădea drastic sub aceasta. Deși această cerere ar continua,
prin urmare, să rămână aceeași, prețul de piață va fi supus
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 119

unor mari fluctuații – câteodată va scădea drastic sub prețul
natural, iar alteori va crește dramatic peste acesta. În alte
ramuri industriale, unde productivitatea unei cantități de
muncă va fi mereu aceeași sau aproape aceeași, cantitatea de
produse va putea stinge în mod precis cererea efectivă. Și, în
vreme ce această cerere continuă să fie aceeași, prețul de piață
al bunurilor va putea și el să continue să rămână același și să
coincidă celui considerat a fi prețul natural sau să fie foarte
apropiat de acesta. Fiecare om știe din experiență că prețul
țesăturii de in sau de lână nu este supus unor variații nici atât
de frecvente, nici atât de dese precum prețul porumbului.
Prețul unor tipuri pe bunuri variază doar în raport cu cererea;
cel al altora, nu doar cu cererea, ci și cu variațiile mult mai
mari și mai frecvente ale cantității aduse la piață pentru a stin­
ge această cerere.
Fluctuațiile ocazionale și temporare ale prețului de piață al
oricărui bun se vor reflecta în special asupra acelor părți din
preț care corespund salariilor și profitului. Partea cel mai puțin
afectată este cea corespunzătoare arendei. O arendă care con­
stă fie dintr-o anumită proporție, fie dintr-o anumită cantitate
a producției brute va fi, fără îndoială, și ea afectată de valoarea
anuală a fluctuațiilor ocazionale și temporare ale prețului de
piață al respectivului produs, dar este prea rar afectată de la
an la an. În stabilirea termenelor contractului de arendare, pro­
prietarul și fermierul se vor strădui, după buna lor judecată,
să ajusteze valoarea arendei nu la prețul temporar sau ocazi­
onal, ci la acela mediu, obișnuit, al produsului.
Pe de altă parte, asemenea fluctuații afectează atât valoarea,
cât și rata salariilor și a profitului, în funcție de cum se întâm­
plă să fie piața: supra-apr ovizionată sau subaprovizionată cu
bunuri sau cu muncă-cu lucrul finit sau cu lucrul care urmea­
ză a fi produs. O perioadă de doliu național va crește prețul
120 1 Avuția națiunilor Cartea 1

1'·111zei negre (cu care piața nu este niciodată aprovizionată
IIHIL·ajuns, când apar astfel de situații), crescând profiturile
' ••mercianților care dețin o cantitate considerabilă din aceasta.
1\cl'st lucru nu are însă niciun efect asupra salariilor țesători­
l,,r. Piața este subaprovizionată cu bunuri, nu cu muncă -cu
h 1vrul finit, nu cu lucrul care urmează a fi produs. Atunci nu
v.1 crește altceva decât salariile calfelor de croitor, pentru că
1•i.1ța este subaprovizionată cu munca lor. Aceasta reprezintă
,, l'L'rere efectivă de mai multă muncă, o muncă de făcut în
viitor, mai multă decât cea din prezent. De scăzut, scade prețul
111:-ităsurilor și al hainelor colorate, reducându-se, astfel, profi­
luri le comercianților care au în stoc o cantitate considerabilă
din acestea. De asemenea, scad salariile muncitorilor folosiți
111 producerea acestor bunuri, pentru că cererea este oprită
pvntru șase luni sau poate chiar pentru un an. Piața este supra­
.1provizionată atât cu bunuri, cât și cu muncă.
Dar, deși prețul de piață al oricărui bun gravitează, astfel,
încontinuu, dacă putem spune așa, către prețul natural, unele
.Kcidente particulare, câteodată, datorate unor cauze naturale,
i<1r alteori, unor reglementări de politici, pot să țină prețul pie­
\ei, pentru unele bunuri, mult peste prețul natural pentru o
pL·rioadă lungă.
Când, printr-o creștere a cererii efective, prețul de piață al
unui bun anume se întâmplă să crească mult peste prețul său
natural, cei care își folosesc capitalul pentru a aproviziona acea
piață sunt, în general, atenți să ascundă această schimbare.
Dacă se cunoștea dinainte care sunt profiturile, creșterea aces­
tora îi va tenta pe mulți rivali noi să-și folosească capitalurile
în același mod, iar ca rezultat, după ce cererea efectivă se va
fi saturat, prețul de piață va scădea curând către prețul natu­
ral -și poate, o vreme, chiar sub acesta. Dacă piața se află
la mare distanță de locul de rezidență al celor care o
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 121

aprovizionează, ei ar putea să păstreze secretul chiar și ani
întregi și să se bucure de profiturile lor extraordinare, fără să
aibă noi rivali. Totuși, trebuie să admitem, secretele de acest
gen adesea nu pot fi păstrate prea mult timp, iar profiturile
extraordinare pot dura cu doar puțin mai mult decât perioada
în care pot fi acestea păstrate.
Secretele de producție pot fi păstrate ceva mai mult decât
cele comerciale. Un vopsitor care a găsit mijloacele de a pro­
duce o anumită culoare din materiale care costă doar jumătate
din prețul celor folosite în mod obișnuit poate, cu o gestionare
bună, să se bucure de descoperirea sa cât trăie ște, ba chiar să
o lase moștenire p!;>sterități i. Profiturile sale extraordinare vor
proveni din prețul mare care este plătit pentru munca sa par­
ticulară. Ele vor consta, de fapt, în mod adecvat dintr-un sala­
riu mai mare pentru munca sa. Dar, pe măsură ce ele sunt
reiterate asupra fiecărei părți a capitalului său și pe măsură ce
întregul acestora se află, conform acestui raționament, într-o
relație de proporționalitate cu capitalul, ele sunt considerate
în mod obișnuit ca profituri extraordinare aferente capitalului.
Acest tip de creștere a prețului de piață este, evident, efec­
tul unor accidente particular e, ale căror operațiuni supravie­
țuiesc, totuși, ani la rând.
Unele producții naturale cer așa o unicitate a solului și a
situației, încât tot pământul pe care s-ar putea cultiva acestea,
dintr-o țară, nu e de ajuns pentru a stinge cererea efectivă. De
aceea, întreaga cantitate adusă pe piață va putea fi dată celor
care sunt dispuși să ofere mai mult decât e suficient pentru a
plăti arenda pământului care o produc e, împreună cu salariile
pentru muncă și profiturile aferente capitalului folosit în pre­
gătirea și aducerea lor la piață, conform ratelor lor naturale.
Acele bunuri ar putea continua să fie vându te la acest preț mai
mare secole întregi, iar în acest caz, se plătește peste rata sa
U2 \ Awția națiunilor Cartea 1

11.1turală acea parte din preț în care se regăsește arenda pămân­
tului. Arenda pământului care permite o producție atât de
unică și prețuită -cum ar fi arenda anumitor vii din Franța,
olii;Jte pe un sol și într-o situație fericite -nu se află într-o
n•I.Jție proporțională cu arenda altor terenuri la fel de fertile
· .. i 1<� fel de bine cultivate din aceeași comunitate. Din contră,
•.,d;Jriile muncii și profiturile aferente capitalului folosit pentru
.1ducerea acestor bunuri la piață nu sunt decât foarte rar dis­
proportionate față de cele aferente muncii și capitalului din
.lire afaceri din zonă.
Acest tip de creștere a prețului de piață este, în mod evi­
dent, efectul unor cauze naturale, care ar putea împiedica să
se stingă vreodată cererea efectivă și care ar putea continua să
1 •pereze la nesfârșit. Un monopol oferit fie unui individ, fie
unei companii comerciale are același efect ca un secret comer­
cial sau de producție. Monopoliștii, menținând piața constant
subaprovizionată prin aceea că nu vor stinge niciodată cererea
1 ·fectivă, își vând bunurile mult peste prețul lor natural și-și
nesc propriile recompense, fie că ele constau din salarii sau
profit, aflate mult deasupra ratelor lor naturale.
Prețul de monopol este, în fiecare caz, cel mai mare preț
l·;ue se poate obține. Din contră, prețul natural, sau prețul
competiției libere, este cel mai mic care poate fi luat-e drept,
nu în orice situație, însă pentru un interval considerabil de
timp. Primul este cel mai mare preț care, în orice situație, poate
fi scos de la cumpăr ături sau pe care se presupune că ei vor
consimți să-1 dea; celălalt este cel mai mic preț pe care vânză­
torii, la modul global, își permit să-I primească și să-și conti­
nue în același timp afacerea.
Privilegiile exclusiviste ale ghildelor, statutele speciale ale
ucenicilor, precum și toate celelalte legi care restricționează
unele ocupații, competiția dintre un număr mai mic de
Cartea l Avuția naț;unilor 1 123

întreprinzători decât ar fi fost altminteri -toate au aceeași ten­
dință, deși într-o mai mică măsură. Ele reprezintă un fel de
monopol lărgit și pot duce la menținerea, chiar timp de secole,
pentru clase întregi de ocupații, a unui preț de piață mai mare
decât prețul natural pentru anumite bunuri -ținând și salariile
pentru muncă, și profiturile aferente capitalului folosit pentru
ele întru câtva peste valoarea lor naturală.
Acest tip de creștere a prețului de piață poate dura câtă
vreme reglementările politicilor vor permite acest lucru.
Prețul de piață al oricărui bun, deși poate sta multă vreme
peste prețul natural, rareori rămâne multă vreme sub acest
preț. Indiferent ca;e ar fi partea plătită sub rata sa naturală,
persoanele al căror interes este afectat vor resimți imediat pier­
derea și-și vor retrage exact acea cantitate din pământul,
munca sau capitalul folosite, încât, în curând, cantitatea din
această marfă adusă pe piață să nu fie mai mare decât cea
suficientă pentru a stinge cererea efectivă. Astfel, prețul de
piață va crește în curând înspre prețul natural-cel puțin, aces­
ta este cazul atunci când există o libertate perfectă.
Aceleași statute ale uceniciei și legi ale corporațiilor care,
atunci când o manufactură este prosperă, permit creșterea
salariilor muncitorilor destul de mult peste rata lor naturală,
îi obligă pe aceștia, când afacerea e în declin, să le lase să scadă
destul de mult sub aceasta. Și exact la fel cum prima situație
duce la excluderea multora din acea ocupație, cealaltă situație
face ca muncitorul să fie exclus din mai multe ocupații. Cu
toate acestea, efectul acestui gen de reglementări nu este nici
pe departe la fel de consecvent când e vorba de scăderea sala­
riilor muncitorilor sub valoarea lor naturală ca atunci când e
vorba de creșterea lor peste aceasta. În primul caz, această
operațiune poate dura timp de multe secole, pe când, în celă­
lalt, poate să nu dureze mai mult decât viețile câtorva dintre
U4 [ Avuția națiunilor Cartea 1

llluncitorii care au fost instruiți în acea activitate, în vremurile
.,.,le de prosperitate. Iar atunci când ei dispar, numărul celor
, ·.1 re sunt școliți ulterior în respectiva activitate se va potrivi în
111od natural cu cererea efectivă. Politicile pot fi destul de vio­
h·nte, precum cele din Hindustan sau din vechiul Egipt (unde
1 il'care bărbat era obligat, conform preceptelor religioase, să
11 rmeze profesia tatălui său și se presupunea că face cel mai
11ribil sacrilegiu dacă o schimba) -lucru care poate, pentru
li1•care ocupație și timp de multe generații la rând, să ducă la
l'r:lbușirea salariilor aferente muncii sau a profiturilor aferente
, ·.1pitalului sub rata lor naturală. Acestea sunt lucrurile pe care
t'tl consider că trebuie să le luăm în considerar e, în prezent,
,·,înd vine vorba despre abaterile, fie ele ocazionale sau per­
lllilnente, ale prețului de piață al bunurilor de la rata lor
n.1turală. [ … ]
Cartea 1 Awția națiunilor 1 US

SI Despre salariile
aferente muncii
l'r<rdusul muncii constituie recompensa naturală sau salariul aferent
rrrllncii.
lrr c1cea stare originară a lucrurilor care a precedat atât aproprierea
l'·irnântului, cât și acumularea de stocuri, produsul muncii îi aparținea
rrrrntregime lucrătorului. Nu exista niciun latifundiar și niciun stăpân cu
, .rre să-I împartă.
Dacă această stare ar fi continuat, salariile aferente muncii
.1r fi crescut odată cu îmbunătățirea puterii sale de producție
1.1 care a dus diviziunea muncii. Încetul cu încetul, toate lucru­
ri le ar fi ajuns mai ieftine. Ele ar fi fost produse cu o cantitate
lut mai mică de muncă și, pe măsură ce bunurile produse de
l',mtități egale de muncă ar fi fost în mod natural schimbate
unele contra celorlal te, ele ar fi putut fi cumpărate, de aseme­
nea, contra produsului unei cantități mai mici de muncă.
Dar, deși în realitate multe lucruri ar fi devenit mai ieftine,
în aparență multe ar fi devenit mai scumpe decât înainte sau
.tr fi fost schimbate contra unei cantități mai mari din alte
bunuri. Să presupunem, de exemplu, că forța productivă a
muncii, în majoritatea ocupațiilor , a fost îmbunătățită de zece
( 1ri sau că o zi de muncă ar putea produce ceea ce se făcea la
începuturi în zece zile, dar că într-o activitate particulară s-a
î rnbunătățit doar de două, adică o zi de muncă ar putea pro­
duce doar dublul a ceea ce se producea înainte. Schimbând
produsele unei zile de muncă dintr-una din primele ocupații
Ca rrea 1 Avuția națiunilor 1 127

pe produsele unei zile de muncă dintre acestea din urmă, vom
cumpăra o cantitate doar de două ori mai mare dintre produ­
sele originare ale acestora din urmă pentru de zece ori canti­
tatea de produse originare ale celor din prima categorie. De
aceea, orice cantitate dintre produsele din ultima categorie, să
zicem, o livră, va părea de cinci ori mai scumpă decât înainte.
Deși ar fi nevoie de o cantitate de cinci ori mai mare de bunuri
pentru a-l cumpăra, ar presupune o jumătate din cantitatea de
muncă anterioa ră, pentru a-1 cumpăr a sau produce.
Achizițio narea sa, de aceea, ar fi de două ori mai ușoară ca
înainte.
Dar această stare inițială a lucrurilor , în care muncitorul se
bucura de între�! produs al muncii sale, nu putea să se per­
petueze, mai ales odată ce pământurile au devenit proprietate
privată, iar stocurile au început să se acumuleze. Aceasta s-a
întâmplat în cele din urmă, cu mult înainte să se fi produs
îmbunătățiri considerabile ale puterii produc tive a muncii -și
n-ar avea niciun rost să ne apucăm să identificăm care ar fi
fost efectele asupra recompensei aferente muncii sau salariului.
De îndată ce pământurile au devenit proprietate privată,
proprietarul a cerut o parte din aproape toate produsele pe
care muncitorii le cultivau sau le culegeau de pe ele. Arenda
sa era cel dintâi lucru dedus din produsul muncii depuse pe
acel pământ.
Rareori se întâmpla ca persoana care a săpat pământul să
aibă mijloacele de a se întreține până la recoltarea roadelor .
Aceste mijloace de subzistență îi erau oferite în avans din sto­
curile patronului, fermierul care-I angajase -și care n-ar fi avut
niciun interes să-I angajeze, dacă nu ar fi dorit să fie părtaș la
roadele muncii acestuia sau dacă stocurile sale n-ar fi fost înlo­
cuite, astfel, de un profit. Profitul este cea de-a doua parte
dedusă din produsul muncii depuse asupra pământului.
US 1 Avuția națiunilor Cartea 1

Produsul aproape al tuturor celorlalte tipuri de muncă este
·.upus unei deduceri similare a profitului. În toate meseriile și
nw�teșugurile, cea mai mare parte a muncitorilor au nevoie
1 h · un patron care să le ofere în avans materialele necesare
nutncii și salariile necesare traiului, până ce munca este termi­
n.tt:l. Acesta ia o parte din produsul muncii lor sau din valoa­
n ··• pe care ei o adaugă la materialele asupra cărora se aplică
.H"l',tstă muncă, iar această parte constituie profihtl său.
Într-adevăr, câteodată se întâmplă ca un singur muncitor
111dependent să aibă destule stocuri încât să-și achizițio neze
m,tterialul necesar muncii, dar și să se întrețină până ce termi­
••:1 munca. El este atât patron, cât și muncitor și se bucură de
111tregul produs al muncii sale sau de întreaga valoare adău­
g.ttă materialelor pe care-și exercită meseria. Se includ aici
1 h JUă venituri care, de obicei, sunt distincte, aparținând unor
jll'rsoane diferite -profiturile aferente stocurilor și salariile
,, ferente muncii.
Totuși, aceste cazuri nu sunt prea frecvente; în Europa, la
fiecare 20 de muncitori care servesc la un patron, există unul
independent, iar peste tot, salariile sunt privite drept ceea ce
sunt, de fapt, când muncitorul e o persoană, iar proprietarul
l·apitalului, cel care-1 angajează, alta.
Dar salariile obișnuite aferente muncii depind, peste tot, de
contractul realizat între aceste două părți, ale căror interese
coincid, fără îndoială. Muncitorii doresc să fie plătiți cât de
mult, iar patronii, să dea cât de puțin posibil. Cei dintâi sunt
dispuși să se asocieze în scopul creșterii salariilor aferente
muncii, iar cei din urmă, în scopul scăderii acestora.
Totuși, nu este dificil de prevăzut care dintre cele două
părți trebuie câ are, cu orice ocazie obișnuit ă, un avantaj în
această dispută, forțând-o pe cealaltă să-i accepte termene le.
1 'atronii, fiind mai puțini la număr, se pot asocia mult mai
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 129

ușor; pe lângă aceasta, legea îi autorizează -sau, cel puțin, nu
le interzice – să se asocieze, interzicându-le, în schimb, mun­
citorilor acest lucru. Nu avem nicio lege dată de parlament
împotriva asocierii pentru a scădea prețul muncii, dar avem
multe împotriva asocierii în scopul creșterii acestuia. În toate
disputele de acest gen, patronii sunt cei care rezistă mai bine.
Un latifundiar , un fermier , un patron de manufactură sau
comerciant, chiar dacă n-ar angaja niciun muncitor , ar putea
trăi, în general, un an sau chiar doi de pe urma capitalului
obținut anterior. Însă mulți munci tori n-ar putea subzista nicio
săptămână și cu greu s-ar găsi câțiva care să subziste un an
întreg fără să fie angajați. Pe termen lung, muncitorul poate fi
la fel de necesar patronului său, precum este patronul pentru
muncitor -dar necesitatea nu este atât de urgentă. Rareori se
aude ca patronii să se asocieze, pe când muncitorii se asociază
frecvent. Dar dacă cineva și-ar imagina, auzind aceste lucruri,
că patronii se asociază rar, știe la fel de puțin despre mersul
lucrurilor pe lumea asta ca și despre acest subiect. Patronii se
află, oriunde și oricând, într-un fel de asociație tacită, dar con­
stantă și uniformă, în scopul de a nu crește salariile aferente
muncii peste rata lor actuală. Să nesocotești această asociație
reprezintă cea mai nefericită acțiune, patronul fiind privind cu
reproș de către vecinii sau confrații săi. Despre această asoci­
ație auzim rareori, e adevărat , pentru că ea reprezintă starea
obișnuită și, ar spune unii, naturală a lucrurilor despre care
nimeni nu aude niciodată nimic. Câteodată, patronii mai intră
în anumite asociații pentru a duce și mai tare salariile aferente
muncii sub acest nivel. Acestea sunt conduse întotdeauna în
cea mai mare tăcere și cel mai mare secret, până la momentul
punerii lor în execuție, iar când muncitorii se resemnează, așa
cum fac ei câteodată, fără să opună rezistență, deși resimt
drastic efectele, ele rămân complet necunoscute celorlalți
I30 1 Avuția națiunilor Cartea 1

u.11neni. Totuși, acestor organizații li se opun frecvent niște
.tsociații defensive, de sens contrar, ale muncitorilor -care se
.tsociază și ei, fără să fie provocați și printr-un acord comun,
111 scopul creșterii prețului muncii lor. Pretextul lor obișnuit
1 •o.; te dat, câteodată, de prețul mare al alimentelor necesare vie­
( ii, iar alteori, de profitul mare pe care-I fac patronii de pe
11rma muncii lor. Dar, fie că aceste asociații sunt agresive sau
ddensive, despre ele se aude deshtl de des. Pentru a se ajunge
1.1 o decizie rapidă, ei recurg adesea la protestele cele mai zgo­
motoase, iar câteodată, chiar la violențe șocante sau la bruta­
lități. Sunt disperați și acționează cu nebunia și extravaganța
oamenilor disperați care fie vor muri de foame, fie îi vor speria
pe patronii lor de așa natură încât să-i oblige să le îndeplineas­
că cerințele. Patronii, în aceste ocazii, vor fi și ei la fel de zgo­
motoși, de partea cealaltă a baricadei -și nu vor conteni să
ceară în gura mare asistență din partea autorităților publice,
precum și aplicarea riguroasă a acelor legi care au fost adop­
tate cu atâta severitate împotriva asocierii servitoril or, munci­
torilor și ucenicilor. În consecință, muncitorii vor obține
arareori vreun avantaj din violența asocierilor lor tumultuoase,
care, parțial din cauza interpunerii autorităților publice, parțial
ca urmare a stabilității superioare a patronilor și parțial din
nevoia resimțită de majoritatea muncitorilor de a ceda, de dra­
gul subzistenței în prezent, se vor termina, în general, doar cu
pedepsirea sau cu ruinarea capilor săi.
Deși în disputele pe care le au cu muncitorii lor, patronii
au, în general, un avantaj, există totuși un nivel sub care este
imposibil să se reducă, pentru o perioadă de timp considerabi­
lă, salariile obișnuite ale până și celei mai joase forme de muncă.
Omul trebuie să poată trăi din munca sa, iar salariul trebuie
să fie suficient de mare încât să-i permită să se întrețină. În
unele situații, salariile pot fi chiar oarecum mai mari, altminteri
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 131

i-ar fi imposibil să-și întemeieze o familie, iar specia sa n-ar
trăi mai mult de o generație. Dl Cantillon pare să creadă, con­
form acestei relatări, că cel mai de jos muncitor trebuie să căș­
tige cel puțin dublu față de necesitățile sale, pentru ca,
împreună cu soața lui, să fie în stare să crească doi copii;
munca soției sale, datorită faptului că trebuie să se ocupe de
copii, este văzută aici ca fiind suficientă doar cât pentru a se
întreține pe sine. Dar s-a calculat că jumătate dintre copiii năs­
cuți mor înainte de a ajunge la maturitate. De aceea, cei mai
săraci dintre muncitori, conform acestei viziuni, trebuie,
împreună, să încerce să crească cel puțin patru copii, pentru
ca măcar doi dintr� ei să aibă șansa de a ajunge la această
vârstă. Însă cele necesare întreținerii a patru copii, se presu­
pune, sunt egale cu cele necesare întreținerii unui bărbat.
Munca unui sclav în putere, adaugă același autor, s-a calculat
că ar valora cât de două ori întreținerea sa, iar cea a celui mai
priceput muncitor, crede el, nu poate valora mai puțin decât
cea a unui sclav în putere. Până la acest punct, pare sigur că,
pentru a întreține o familie, munca soțului și soției, chiar și din
cele mai joase ocupații, puse laolaltă, ar trebui să le aducă ceva
mai mult decât ce le e necesar pentru propria lor întreținere –
dar care e proporția, fie că e cea menționată mai sus, fie multe
altele, nu mă voi apuca aici să încerc să aflu. Există totuși niște
circumstanț e, care îi oferă câteodată muncitorului un avantaj
și-1 abilitează atunci să își crească salariul considerabil peste
această valoare, care este, în mod evident, cel mai mic salariu,
omenește posibil.
Când, în orice țară, cererea de muncitori, zilieri, servitori
de orice tip – care trăiesc din salariu -crește încontinuu, când
fiecare an aduce noi ocazii de angajare pentru un număr mai
mare de oameni decât anul precedent, muncito rii nu au ocazia
de a se asocia în scopul creșterii salariilor lor. Lipsa mâinii de
132 1 Avuția naJiunilor Cartea 1

lucru duce la o competiție între patroni, care licitează unii
1rnpotriva celorlalți pentru a-și obține muncitorii , distrugând,
111 <Jcest fel, în mod voluntar, combinația naturală care-i leagă
pt• patroni, în scopul menținerii nivelului salariilor. Cererea de
o,uneni care trăiesc din salarii, este evident, nu poate să creas­
,·.1 decât direct proporțional cu creșterea fondurilor destinate
plății salariilor. Aceste fonduri sunt de două feluri: primul,
wniturile care depășesc ce e necesar pentru întreținere, iar cel
dl'-al doilea fel, capitalul care depășește partea necesară pen-
1 ru angajarea de oameni, de către patroni.
Când latifundiarul, rentierul sau omul cu bani are un venit
mai mare decât cel pe care-I consideră suficient pentru a-și
întreține propria familie, el fie îl folosește pe tot, fie doar o
parte din surplus, pentru întreținerea unuia sau mai multor
servitori domestici. Dacă acest surplus ar crește, în mod nor­
mal și numărul acelor servitori ar crește.
Când un muncitor independ ent, cum ar fi un țesător sau
cizmar, are stocuri mai mari decât cele necesare pentru cum­
părarea materialelor muncii sale și cele necesare întreținerii
sale până ce va putea dispune din nou de acestea, el va folosi,
în mod natural, unul sau mai multe calfe, în contul acelui sur­
plus, pentru a face un profit din munca lor. Dacă acest surplus
ar crește, în mod natural ar crește și numărul acelor calfe.
Astfel, cererea de persoane care trăiesc din salariu va crește
cu necesitate odată cu creșterea veniturilor și a capitalului din­
tr-o țară -și nu poate crește altminteri. Creșterea veniturilor
și a capitalului reprezintă o sporire a bogăției naționale. Prin
urmare, cererea de oameni care trăiesc din salariu va crește în
mod natural, odată cu sporirea bogăției naționale -și nu poate
crește altminteri.
De fapt, nu mărimea efectivă a bogăției naționa le, ci conti­
nua sa creștere este cea care duce la creșterea salariilor aferente
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 133

muncii. De aceea, nu în cele mai bogate țări, ci în cele care
înfloresc mai rapid sau în cele în care bogăția crește cel mai
repede se întâlnesc cele mai mari salarii aferente muncii. La
momentul acesta, Anglia este, fără îndoială, o țară mult mai
bogată decât orice parte a Americii de Nord. Totuși, salariile
aferente muncii sunt mult mai mari în America de Nord decât
în orice parte a Angliei. În provinci a New York, muncitorii
obișnuiți câștigau, în 1773, înainte să înceapă tulburările recen­
te', echivalentul a trei șilingi și șase pence pe zi (aproape doi
șilingi sterlini); dulgherii de vapoare, zece șilingi și șase pence
și o jumătate de litru de rom, în valoare de șase șilingi sterlini;
tâmplarii și zidar.ii de case, opt șilingi (aproape patru șilingi și
șase pence sterlini); croitorii zilieri, cinci șilingi (aproape doi
șilingi și zece pence sterlini). Aceste prețuri sunt mai mari
decât cele din Londra și se spune că salariile sunt la fel de mari
în celelalte colonii ca în New York. Prețul alimentelor este, în
toată America de Nord, mai mic decât în Londra. Foametea
nu a fost nicicând cunoscută acolo. În cele mai proaste sezoa­
ne, tot au avut destul pentru ei înșiși-deși poate că au avut
mai puțin pentru export. Dacă prețul în bani al muncii este,
deci, mai mare decât oriunde în țara-mamă, prețul său real,
adică puterea reală de a dispune de lucrurile necesare traiului
și confortului de către muncitor , trebuie să fie mai mare, într-o
și mai mare proporție.
Dar, deși America de Nord nu e încă atât de bogată ca
Anglia, ea este mai înfloritoare și progresează mai rapid spre
o bogăție tot mai mare. Cel mai clar semn al prosperității unei
țări este creșterea numărului locuitorilor săi. În Marea Britanie
și în majoritatea țărilor europene, nu ne așteptăm ca populația
să se dubleze mai devreme de 500 de ani. În coloniile britanice
• Revoluția americană (n.r.).
134 1 Avuția națiunilor Cartea 1

din America de Nord, s-a descoperit că populația s-a dublat
1,1 20 sau 25 de ani. Dar, în aceste vremuri, creșterea nu se
datorează în principal imigrației continue de noi locuitori, ci
marii multiplicări a numărului de oameni. Acolo, cei care
trăiesc până la vârste înaintate frecvent ajung să aibă cinci­
;.eci până la o sută urmași. Mrmca este, în acele locuri, atât de
bine recompensată, încât o familie numeroasă, care are mulți
copii, în loc să-i considere o povară, îi vede ca pe o sursă de
bogăție și prosperitate pentru părinți. Munca fiecărui copil,
inainte de a părăsi casa părintească, s-a calculat a valora o sută
de lire, câștig net pentru familie. O văduvă tânără, cu patru
sau cinci copii mici, care, în păturile sociale medii sau inferi­
oare din Europa, ar avea șanse mici să-și mai găsească un alt
soț, acolo este curtată ca reprezentând un fel de comoară.
Valoarea copiilor reprezintă una dintre cele mai mari motivații
pentru căsătorie. De aceea, nu are rost să ne mirăm că oamenii
din America de Nord se căsătoresc, de obicei, de foarte tineri.
in ciuda creșterii prilejuite de aceste căsătorii timpurii, există
o continuă lamentare cu privire la lipsa forței de muncă în
America de Nord. Cererea de muncitori, fondurile destinate
menținerii lor cresc, se pare, mai repede decât se pot găsi mrm­
citori de angajat.
Chiar dacă bogăția unei țări este mare, dacă ea stagnează
mult timp, nu ar trebui să ne așteptăm ca salariile aferente
muncii să fie foarte mari. Fondurile destinate plății salariilor,
venitur ile și stocurile locuitorilor săi pot fi oricât de mari, dar,
în cazul în care continuă să fie la același nivel fel timp de câteva
secole-sau de aproape aceeași mărime -numărul muncitori­
lor angajați într-un an ar putea suplini -sau poate chiar mai
mult decât atât -numărul necesar pentru anul următor . Prea
rar s-ar putea să apară un deficit de mână de lucru și nu s-ar
ajunge nici în situația ca patronii să fie obligați să liciteze unii
Cartea 1 Avuția na!iunilor 1 135

împotriva altora, pentru a face rost de ea. Din contră, în acest
caz, mâna de lucru s-ar multiplica natural, mai mult decât
capacitatea de ocupare a ei. Locurile de muncă ar fi deficitare,
iar muncitorii ar fi obligați să liciteze unii împotriva celorlalți
pentru a se angaja. Dacă, într-o astfel de țară, salariile aferente
muncii au fost vreodată mai mult decât suficiente pentru între­
ținerea muncitorului, permițându-i să-și întemeieze o familie,
competiția dintre muncitori, precum și interesul patronilor le
va fi redus, în scurt timp, la cel mai mic nivel omenește posibil.
China a fost, multă vreme, una dintre cele mai bogate -adică
mai fertile și mai populate -țări de pe această lume. Totuși, se
pare că a stagnat mJ.Iltă vreme. Marca Polo a vizitat-o cu mai
bine de cinci sute de ani în urmă și i-a descris agricultura,
industria și gradul de populare aproape în aceiași termeni în
care sunt descrise de către călătorii vremurilor noastre. Poate
că-și obținuse cu multă vreme înainte de timpurile lui Marca
Polo acea bogăție pe care natura legilor și a instituțiilor sale
i-o permiteau. Relatările călătorilor , deși difereau cu privire la
multe aspecte, erau consecvente cu privire la salariile mici plă­
tite și asupra dificultății de a întreține o familie în China. Erai
mulțumit dacă, pentru o zi întreagă de săpat pământul, puteai
cumpăra, seara, o mână de orez. Condiția meseriașilor era încă
și mai rea, dacă e posibil așa ceva. În loc să aștepte indolenți
în pragul atelierelor lor să fie căutați de clienți, ca în Europa,
ei aleargă întruna pe străzi, cu uneltele meseriei proprii în
spate, oferindu-și serviciile -într-un fel, cerând să fie angajați.
Sărăcia păturilor celor mai joase din China o depășeșt e cu mult
pe cea a națiunilor celor mai sărace din Europa. În zona can­
toneză se spune că multe sute sau chiar mii de familii nu au
o locuință, ci trăiesc tot timpul pe niște bărci de pescuit , pe
râuri și canale. Mijloacele de subzistență sunt atât de reduse,
încât sunt nerăbdători să pescuiască cele mai scârboase gunoaie
U6 1 Avuția națiunilor Cartea 1

.1runcate peste bord de vapoarele europene. Orice hoit, corpul
unui câine sau al unei pisici moarte, de exemplu, chiar putrezit
-;;i împuțit, este bine-venit pentru ei, ca orice mâncare sănătoa­
sti pentru oamenii din alte țări. În China, căsătoria este încu­
rajată nu de profitabilitatea copiilor, ci de libertatea de a-i
distruge. În toate marile orașe, câțiva dintre ei sunt expuși în
fiecare noapte pe străzi sau înecați ca niște pisoi în apă. Aceste
ritualuri oribile se spune chiar că ar reprezenta o afacere pe
fată prin care oamenii și-ar câștiga mijloacele de subzistență.
Totuși, deși China pare să stagneze, măcar nu dă înapoi.
Nu există, acolo, orașe părăsite de locuitori. Nu există pămân­
t uri care să fi fost cultivat e cândva, iar astăzi să fie lăsate în
paragină. An de an, trebuie să se continue a se depune ace­
l'ași -sau aproape aceeași – muncă, iar, în consecință, fondu­
rile destinate menținerii acestui nivel nu pot fi diminuate prea
mult. De aceea, cea mai joasă categorie de muncitori, în ciuda
mijloacelor reduse de subzistență, trebuie să facă într-un fel
sau altul ceva pentru a-și continua traiul de așa natură încât
să-și păstreze numărul obișnuit de membri.
Dar lucrurile ar sta cu totul altfel într-o țară în care fondu­
rile destinate menținerii nivelului de muncă ar scădea semni­
ficativ. De la an la an, cererea de servitori și muncitori ar fi tot
mai mică, în toate ocupațiile. Mulți dintre cei născuți într-o
pătură superioară, incapabili să-și găsească de muncă în pro­
fesia lor, ar fi bucuroși să o caute într-o categorie de muncă
inferioară. Însă această categorie inferioară este supraaglome­
rată nu doar cu propriii ei muncitori, ci și cu cei care dau pe
dinafară din toate celelalte pături -iar competiția pentru
muncă ar fi atât de mare, încât salariile aferente muncii ar
ajunge la un nivel mizerabil, abia permițându-i supraviețuirea
muncito rului. Mulți n-ar reuși să-și găsească de lucru nici
măcar în aceste condiții dure și ar trebui fie să moară de foame,
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 137

fie să se forțeze să caute mijloace de subzistență, prin cerșit
sau prin comiterea unor fapte monstruoase. Sărăcia, foametea
și mortalitatea vor prevala rapid la această categorie de
oameni, iar de acolo, se vor extinde spre toate clasele superi­
oare, până ce numărul locuitorilor din acea țară se va reduce
până la un nivel care poate fi întreținut de veniturile și capi­
talul rămas în ea -cele care au scăpat fie tiraniei, fie calamită­
ților care au distrus restul. Probabil că aceasta este situația
Bengalului, la acest moment , precum și a altor așezări engle­
zești din Indiile de Est. Într-o țară fertilă, care, în trecut, a fost
depopulată destul de mult, unde, în consecință, n-ar trebui să
fie greu să supravie Suiești și unde, în ciuda acestor lucruri, trei
sau patru sute de mii de oameni mor anual de foame, am
putea fi convinși că fondurile destinate traiului muncitorilor
săraci se află într-o scădere accelerată. Diferența dintre geniul
Constituției britanic e, care protejează și guvernează America
de Nord, și cel al companiilor comerciale care oprimă și domi­
nă, în Indiile de Est nu poate fi ilustrată mai bine, probabil,
decât de situațiile diferite ale acestor țări.
De aceea, recompensa generoasă acordată pentru muncă
este atât efectul necesar , cât și simptomul natural al sporirii
bogăției naționale. Pe de altă parte, mijloacele reduse de sub­
zistență ale muncitorilor săraci reprezintă simptomul natural
cum că lucrurile stagnează, iar condiția lor de muritori de
foame ilustrează faptul că ele merg îndărăt. [ … ]
Recompensa reală acordată pentru muncă, cantitatea reală
de bunuri și obiecte necesare confortului care pot fi procurate
de muncitor au crescut, în decursul acestui secol, poate, într-o
proporție mai mare decât valoarea lor în bani. Nu doar că
grânele au ajuns oarecum mai ieftine, dar multe alte lucruri
din care cei săraci, dar harnici pot produce o cantitate accep­
tabilă și sănătoasă de mâncare s-au ieftinit destul de mult.
138 1 Avuția națiunilor Cartea 1

l '<�rtofii, de exemplu, nu costă, în prezent, în cea mai mare
p.1rte a regatului, decât jumătate din prețul pe care-1 aveau
oll'Um 30-40 de ani. Același lucru poate fi spus despre napi,
morcovi, varză, lucruri care, mai înainte, nu erau cultivate, cum
�;�· obișnuiește acum, cu ajutorul plugului, ci cu sapa; și alte
ll·luri de legume au devenit tot mai ieftine. Cea mai mare parte
.1 merelor și chiar ceapa, consumate în Marea Britanie în ulti­
mul secol, erau importante din Flandra. Cele mai mari îmbu­
niîtățiri aduse manufacturilor celor mai rudimentare care
produc țesături de in și lână le oferă muncitorilor haine mai
il'ftine și mai bune, iar cele aduse manufacturilor care prelu­
tTează metalele brute au dus la unelte mai ieftine și mai bune
pentru diverse meserii – dar și piese de mobilier mai plăcute
�i mai accesibile pentru casă. Săpunul, sarea, lumânările, pie­
lea, băuturile alcoolice fermenta te, e drept, au ajuns să fie mult
mai scumpe, în special din cauza taxelor care le-au fost impuse.
Totuși, cantitatea din aceste bunuri pe care cei mai săraci dintre
muncitori trebuie neapărat să le consume este atât de mică,
încât creșterea prețului acestora nu compensează scăderea pre­
țurilor majorității celorlalte bunuri. Plângerea cel mai des auzi­
tă, cum că luxul se extinde până spre cele mai joase pături ale
populației și că sărăcimea muncitorească nu se va mai mulțumi
acum cu aceeași mâncare, aceleași haine și locuințe care o mul­
țumeau în vremurile de dinainte, ne-ar putea convinge că nu
a crescut prețul în bani al muncii, ci recompensa sa reală.
Dar oare această îmbunătățire a condițiilor de trai ale celor
mai joase pături de oameni trebuie privită ca un avantaj sau ca
un inconvenient, pentru societate? Răspunsuri par să existe din
abundență. Servitorii, muncitorii și lucrătorii de orice fel sunt
cei care alcătuiesc cea mai mare parte a celor mai mărețe soci­
etăți politice. Nicio societate nu poate cu adevărat să înfloreas­
că și să fie fericită, dacă majoritatea membrilor săi sunt săraci
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 139

și nefericiți. Și nu înseamnă altceva decât echitate ca aceia care
hrănesc, îmbracă și oferă locuință majorității oamenilor să
beneficieze de o parte suficientă din produsul muncii lor cât
să fie ei înșiși bine hrăniți, îmbrăcați și să locuiască decent. [ … ]
Prețul muncii crește câteodată atât de mult, iar alteori scade
atât de tare, întrucât cererea de muncă crește în anii de belșug
extraordinar neașteptat și scade în anii de lipsuri extraordinare
neașteptate.
Într-un an de belșug extraordinar neașteptat, majoritatea
angajatorilor de mână de lucru au fonduri suficiente pentru a
menține și a angaja un mare număr de oameni muncitori decât
angajaseră cu un a1l înainte, dar acest număr extraordinar nu
poate fi menținut mereu același. Prin urmare, acei patroni care
vor mai mulți muncitori licitează unii împotriva altora pentru
a-i obține, iar acest lucru duce, câteodată, la creșterea atât a
prețului real, cât și a prețului în bani al muncii lor.
Exact invers se întâmplă în anii de lipsuri extraordinare și
neașteptate. Fondurile destinate angajării de mână de lucru
sunt mai mici decât cele din anul precedent. Un număr consi­
derabil de mare de oameni sunt dați afară, iar ei licitează unii
contra celorlalți pentru a face rost de muncă, lucru care duce,
câteodată, la o scădere atât a prețului real, cât și a prețului în
bani al muncii. În 1740, un an de extraordinară sărăcie, mulți
oameni erau dispuși să muncească pentru salarii la limita sub­
zistenței. În anii următori, de belșug, a fost mult mai dificil să
faci rost de muncitori și servitori. Sărăcia unui an de scumpete,
prin aceea că diminuează cererea de muncâ, tinde să scadă
prețul acesteia, în timp ce prețul mare al alimentelor tinde să-I
crească. Din contră, belșugul dintr-un an ieftin, prin aceea că
duce la creșterea cererii, tinde să crească prețul muncii, în
vreme ce ieftinirea alimentelor tinde să-I scadă. Prin variațiile
obișnuite ale prețului alimentelor , cele două cauze opuse ca
140 1 Avuția națiunilor Cartea 1

s�·ns tind să se contrabalanseze una pe cealaltă -ceea ce, pro-
1 ,,1bil, reprezintă motivul pentru care salariile aferente muncii
-.unt, peste tot, mult mai stabile și mai permanente decât prețul
.1lirnentelor.
Creșterea salariilor aferente muncii duce cu necesitate la
1 Teșterea prețului multor bunuri, sporind partea din acestea
in care se regăsesc salariile și ducând, deocamdată, la scăderea
mnsumului acestora, atât în țară, cât și în străinătate. Totuși,
.u.:eeași cauză care duce la creșterea salariilor aferente muncii,
�i anume sporirea stocurilor, tinde să ducă și la creșterea forței
s;1le productive, astfel că o cantitate tot mai mică de muncă
produce o cantitate mai mare de bunuri.
Proprietarul capitalului, care angajează un număr mare de
muncitori, se străduiește cu necesitate, spre propriul beneficiu,
s5 împartă și să distribuie forța de muncă de așa manieră încât
s.:l o abiliteze să producă cea mai mare cantitate de muncă
posibilă. Din același motiv se va strădui să le furnizeze cele
mai bune utilaje la care el sau ei s-ar putea gândi. Ceea ce li
se întâmplă muncitorilor dintr-un atelier de producție li se
întâmplă, din același motiv, tuturor muncitorilor din societate.
Cu cât mai mare este numărul lor, cu atât mai natural se vor
diviza între ei în diferite clase de ocupații și subdiviziuni ale
acestora. Prin urmare, cu cât sunt mai multe minți ocupate cu
inventarea celor mai adecvate utilaje pentru executarea muncii
fiecăreia dintre acestea, cu atât e mai probabil ca acestea să fie
inventate. De aceea, multe dintre bunuri vor ajunge să fie pro­
duse cu atât mai puțină muncă decât înainte, încât creșterea
prețului lor să fie mai mult decât compensată de diminuarea
cantității muncii.
* * *
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 141

101 Despre salarii și profit în diferitele
utilizări ale muncii și ale capitalului
Ansamblul avantajelor diferitelor util izări ale muncii și ale capitalului
lrebuie, într-o zonă dată, ori să fie perfect egal cu ansamblul
dezavantajelor, ori să tindă încontinuu spre egalizare. Dacă, în același
spațiu, ar exista vreo ocupație care să fie în mod evident mai avantajoasă
sau mai puțin avantajoasă decât restul, spre aceea s-ar îndrepta atât de
mulți oameni, în primul caz, sau ar fi părăsită de atât de mulți, în al
doilea, încăt avantajele sale, respectiv dezavantajele se vor întoarce în
scurt timp la nivelul celorlalte ocupații. Acesta ar fi, cel puțin, cazul într-o
societate în care lucrurile ar fi lăsate să-?i urmeze cursul lor natural,
unde ar exista o perfectă libertate și unde fiecare om ar fi perfect liber
atât să-și aleagă ocupația pe care ar socoti-o potrivită, cât și să o schimbe
cât de des ar considera nimerit. Inter esul propriu al fiecăruia I-ar
determina să caute ocupația cea mai avantajoasă și să fugă de cea mai
dezava ntajoasă .
Salariile exprimate în bani și profitul sunt, e adevărat,
extrem de diferite de-a lungul și de-a latul Europei, de la o
ocupație la alta și de la o afacere la alta. Dar diferența apare
parțial datorită circums tanțelor variate ale diferitelor ocupații
care, fie la modul realist, fie doar în imaginația oamenilor ,
sunt compensate de câștiguri bănești mici în unele și contra­
balansate de câștiguri mari în celelalte -și parțial ca urmare
a politicilor Europei de a nu lăsa ca lucrurile să se desfășoare
în perfectă libertate. [ … ]
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 143

Partea 1. Inegalitățile care apar din insăși
natura utilizării lor
Iată cele cinci circumstanțe principale care, după câte am
putut eu observa, duc la câștiguri bănești mici în unele ocu­
pații și, în contrapartidă, la câștiguri mai mari în altele: în pri­
mul rând, caracterul agreabil sau dezagreabil al ocupației
respective; în al doilea rând, ușurința sau prețul mic al învă­
țării ei sau, din contră, dificultatea sau prețul mare al învățării
ei; în al treilea rând, caracterul lor permanent sau provizoriu;
în al patrulea rând, cantitatea mică sau mare de încredere cu
care sunt învestiți cei care o exercită; și în al cincilea rând,
prqbabilitatea mai mare sau mai mică de a avea succes în
respectiva ocupație.
Mai întâi, salariile aferente muncii diferă în funcție de cât
e de ușoară sau grea munca, de cât e de curată sau murdară,
de câte de onorabilă sau rușinoasă. Astfet în majoritatea locu­
rilor, de-a lungul unui an, o calfă de croitor va câștiga mai
puțin decât o calfă de țesător. Munca sa este mai ușoară. O
calfă de țesător câștigă mai puțin decât o calfă de fierar. Munca
sa nu este întotdeauna mai ușoară, dar este mai curată. O calfă
de potcovar, deși este un meseriaș, poate câștiga în douăspre­
zece ore cât face în opt ore un miner, care este doar un mun­
citor. Munca sa nu este atât de murdară, este mai puțin
periculoasă și se desfășoară la lumina zilei, deasupra pămân­
tului. În toate profesiile onorabile, stima constituie, și ea, o
mare parte a recompensei muncii. Din perspectiva câștigului
bănesc, una peste alta, ele sunt, în generat remunerate mai
prost, după cum mă voi strădui să arăt în continuare.
Caracterul rușinos al unor munci are un efect contrar. Munca
măcelarului e una brutală și odioasă, dar, în majoritatea locu­
rilor, mai profitabilă decât cea mai mare parte a afacerilor
144 1 Avuția națiunilor Cartea 1

, 1bișnuite. Cea mai detestabilă dintre toate ocupațiile, aceea de
dlău public este, în comparație cu cantitatea de muncă depu­
.<i, mai bine plătită decât orice ocupație cunoscută vreodată.
Vânătoarea și pescuitul, cele mai importante ocupații ale
1 11nenirii din perioada societății rudimentare, au devenit, în
11 1rmele avansate ale acesteia, cea mai plăcută dintre distracții,
1 1amenii făcând de plăcere ce făceau înainte din necesitate. În
s< Jcietățile avansate, prin urmare, cei mai săraci dintre oameni
.lll ca ocupație ceea ce pentru alții constituie un mod de petre­
cl're a timpului liber. Pescarii au avut acest statut încă de pe
vremea lui Teocrif. (Vezi Idilele xxi.) Un braconier este, în
Marea Britanie, un om foarte sărac. În țările în care rigorile
legii nu permit existența braconierilor, vânatul cu autorizație
nu se află într-o situație mai bună. Înclinația naturală către
aceste ocupații face ca ele să fie desfășurate de mai mulți
oameni decât cei care ar putea trăi confortabil de pe urma lor,
iar produsul muncii lor, raportat la cantitatea de muncă, ajun­
ge la piață cu un preț prea mic ca să le permită muncitorilor
mai mult decât mijloacele unei subzistențe anevoioase.
Caracterul dezagreabil sau rușinos afectează profihtrile afe­
rente capitalului cam în același mod ca salariile aferente mun­
cii. Un hangiu sau un cârciumar , care nici măcar nu este
proprietarul casei sale și care este expus brutalității oricărui
bețiv, nu exercită o profesie prea agreabilă și nici prea bine
creditată. Dar nu prea mai există vreo afacere obișnuită în care
un capital atât de mic să producă profituri așa de mari.
În al doilea rând, salariile aferente muncii variază în funcție
de ușurința și prețul mic al învățării meseriei sau, din contră,
în funcție de dificultatea și prețul mare al învățării acesteia.
• Poet grec (315-250 î.Hr.), creator al idilei, specie de poezie lirică. Volumul Idi/e/e a
apărut în limba română la editur a Casa Școalelor, în traducerea lui Teodor Naum, 1927 (n.r.).
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 145

Când o mașinărie scumpă este instalată, trebuie să ne
așteptăm ca munca extraordinară care va fi executată cu aju­
torul ei, înainte de a se uza, să înlocuiască capitalul investit în
ea cel puțin cu un profit obișnuit. Un om care este școlit cu o
mare cheltuială de muncă și timp pentru oricare dintre acele
ocupații care presupun o dexteritate sau aptitudini extraordi­
nare poate fi comparat cu una dintre acele mașinării scumpe.
Așa încât e de așteptat ca munca pe care el învață să o execute,
să-i aducă înapoi, prin componenta aflată deasupra salariului
obișnuit al muncii comune, întreaga cheltuială ocazionată de
educația sa, cel puțin cu profitul obișnuit pentru capitalul chel­
tuit. Acest lucru trebuie, de asemenea, să se întâmple într-o
perioadă rezonabilă de timp, luându-se în considerare și dura­
tâ nesigură a vieții omului, cam în același fel în care este luată
în calcul durata ceva mai sigură de viață a mașinăriei.
Diferența dintre salariul unui muncitor calificat și cel primit
pentru muncile obișnuite se fundamentează pe acest principiu.
Politicile din Europa consideră munca tuturor mecanicilor,
meseriașilor și meșteșugarilor din manufacturi drept muncă
calificată, iar cea a celorlalți muncitori de la țară, drept muncă
necalificată. S-ar putea presupune că munca din prima cate­
gorie ar fi de o natură mai plăcută și delicată decât cele din
ultima categorie. E posibil ca, în unele cazuri, așa să fie, dar,
în cea mai mare parte a lor, e chiar pe dos, după cum mă voi
strădui să arăt în cele ce urmează. Prin urmare, legile și obi­
ceiurile din Europa, pentru a oferi unei persoane calificarea de
a exercita muncile de mare finețe, impun ca necesară ucenicia,
e drept, cu grade diferite de rigurozitate de la un loc la altul.
Ele lasă celelalte ocupații libere, deschise oricui.
Cât timp durează ucenicia, întreaga muncă depusă de uce­
nic îi aparține stăpânului acestuia. În acest răstimp, acesta tre­
buie, în multe cazuri, să continue a fi întreținut de către părinți
146 J Avuția națiunilor Cartea 1

· .. n1 rude – iar în majoritatea cazurilor , va continua să fie
unbrăcat pe cheltuiala acestora. De obicei, stăpânului i se oferă
�.;i ceva bani pentru că-I învață pe ucenic meserie. Cei care nu
lll ll oferi bani oferă timp sau sunt legați pentru un număr mai
111.1re de ani decât cel obișnuit, aspect care, deși nu e întotdeau-
11.1 avantajos pentru stăpân, din cauza lenei obișnuite a uceni­
cului, este întotdeauna dezavanta joasă pentru ucenic. Din
mntră, în munca de la țară, lucrătorul, deși este angajat pentru
.1 efectua muncile mai ușoare, le învață, între timp, pe cele mai
11 i ficile, iar propria sa muncă este cea care-1 întreține în diferi­
Il' le etape ale angajării sale. De aceea, este rezonabil ca, în
Furopa , salariile mecanicilor , meseriașilor și meșteșugarilor
din manufacturi să fie oarecum mai mari decât cele ale lucră­
torilor obișnuiți. Ele sunt mai mari în mod justific at, iar câști­
gurile superioare îi fac, în multe locuri, pe cei dintâi să fie
mnsiderați de un rang superior. Totuși, această superioritate
l'ste, în general, destul de redusă: câștigurile zilnice sau săp­
tămânale ale unui ucenic dintr-una dintre cele mai obișnuit e
manufact uri, cum ar fi cea a țesăturilor de in sau lână, calcu­
late ca medie, sunt în cele mai multe locuri, cu doar puțin mai
mari decât salariul zilnic al lucrătorilor obișnuiți. Meseriile lor,
c adevărat , sunt mai stabile și mai uniforme, iar câștigurile lor,
luate pe un an întreg, pot fi întru câtva mai mari. Totuși, pare
evident că nu vor fi mai mari decât e nevoie pentru a compen­
sa cheltuielile mari ocazionate de școlirea lor. Educația, în meș­
teșugurile care necesită ingeniozitate, ca și în profesiile liberale,
este încă și mai obositoare, și mai scumpă. Prin urmare, recom­
pensa bănească a pictorilor și sculptorilor , a avocaților și medi­
cilor, ar trebui să fie mai generoasă -și așa și este.
Profiturile aferente capitalului par să fie foarte puțin afec­
tate de ușurința sau dificultatea învățării meseriei pentru care
este folosit acesta. Diferitele moduri în care este folosit de
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 147

obicei capitalul în marile orașe par, în realitate, să fie aproape
la fel de ușor sau de dificil de învățat. Nu există vreo afacere
care să fie cu mult mai complicată decât celelalte, fie că e vorba
despre o afacere străină sau autohtonă.
În al treilea rând, salariile aferente muncii, în diferite ocu­
pații, variază în funcție de caracterul constant sau provizoriu
al ocupației.
Munca este mult mai constantă în unele afaceri decât în
altele. În cea mai mare parte a manufacturilor, o calfă poate fi
destul de sigură că va avea de muncă în fiecare zi a anului în
care e el capabil să muncească. Un zidar sau un pietrar, din
contră, nu poate lucra nici în ger, nici pe vreme rea, iar munca
sa în restul timpului depinde de cât de multe căutat de clienti.
Prin"urmar e, el este mereu în situația de a nu avea de muncă.
În consecință, ceea ce câștigă atunci când are de muncă trebuie
nu doar să-i asigure întreținerea și pe perioada în care nu
muncește, ci și să-I recompenseze pentru momentele de neli­
niște și de descurajare la care poate conduce adesea o situație
atât de precară. Și, pe câtă vreme veniturile celei mai mari
părți a meseriașilor din manufac turi sunt, prin urmare, doar
cu o treaptă mai mari decât plata zilnică a lucrătorilor obișnu­
iți, cele ale zidarilor și constructorilor de case sunt, de obicei,
cu cel puțin jumătate mai mari, dacă nu chiar duble. Acolo
unde lucrătorii obișnuiți câștigă patru sau cinci șilingi pe săp­
tămână, zidarii câștigă frecvent șapte sau opt; acolo unde cei
dintâi câștigă șase, cei din urmă câștigă adesea nouă sau zece
și acolo unde cei dintâi câștigă nouă sau zece, cum se întâmplă
în Londra, ceilalți câștigă de obicei 15 sau 18 șilingi. Totuși,
nicio muncă nu pare mai ușor de învățat decât cea a zidarului
și cea a pietrarului. Se spune că purtătorii de sedan" se angajau
• Sedan-in Anglia secolelor XVII și XVIII -, un vehicul prevăzut cu un scaun, purtat pe
un fel de prajini de eate doi oameni (n.r.).
148 1 Avutia natiunilor Cartea 1

.Hksea ca zidari în sezonul de vară. Salariile mari ale acestor
11111ncitori, prin urmare, nu sunt atât o recompensă pentru
niște aptitudini, cât compensarea nestatorniciei muncii lor.
Un dulgher de case pare să desfășoare o activitate mai plă-
1"1115 și bazată mai mult pe ingeniozitat e decât un zidar. Totuși,
111 majoritatea locurilor , pentru că nu se întâmplă la fel peste
tol, salariul său zilnic este întru câtva mai mic. Angajarea sa
1111 depinde total de faptul că e căutat de clienți-deși depinde
dl•stul de mult de aceasta -și nu e supusă întremperilor cau­
l . .ltc de vremea rea.
Când meseriile care permit, în general, o angajare constan­
t:î, se întâmplă ca într-un loc să nu permită acest lucm, salariile
muncitorilor se ridică întotdeauna mult peste proporț ia lor
t 1bișnuită față de cele ale lucrătorilor obișnuiți. În Londra,
.1proape toate calfele de meșteșugari sunt supuse riscului de
.1 fi chemate Ia lucru sau trimise acasă de la o zi la alta, de către
potronii lor -iar în alte locuri, lucrătorii cu ziua sunt supuși
aceluiași risc de la o săptămână la alta. Cea mai de jos specie
de meșteșugar , calfa de croitor, câștigă, potrivit acestei consta­
tări, o jumătate de coroană pe zi, deși salariul unui lucrător
obișnuit s-a estimat a fi de 18 pence. În micile târguri de pro­
vincie și în satele de la țară, salariul unei calfe de croitor este
în mod frecvent aproape cât al unui lucrător obișnuit , dar în
Londra adesea există săptămâni întregi când nu e de lucru, în
special în timpul verii.
Când nestatornicia ocupației se combină și cu duritatea
muncii, cu caracterul ei dezagreabil sau murdar , salariul afe­
rent muncii celor mai obișnuiți lucrători se ridică, uneori, chiar
deasupra salariului celor mai talentați meseriași. Un miner din
minele de cărbune care este plătit Ia bucată se presupune că
va câștiga, în Newcast le, aproape dublu, iar în alte părți ale
Scoției, aproape triplu față de salariul unui lucrător obișnuit.
Cartea 1 Avu�a națiunilor \ 149

Salariul său mare se datorează parțial și durității, caracteru lui
dezagreabil și murdar ale muncii sale. Dar el poate să-și
găsească de lucru, în majoritatea cazuri lor, cu ce frecvență își
dorește. Hamalul de cărbuni din Londra exercită o meseril •
care e aproape la fel de dură, murdară și neplăcută ca cea a
minerului de cărbune, dar, din cauza inevitabilei neregulari­
tăți cu care apar în port vasele cu cărbune, angajarea, pentru
cea mai mare parte a lor, este provizorie. Prin urmare, dacă
minerii din minele de cărbune câștigă de două sau trei ori
salariul unui lucrător obișnuit , nu ar trebui să ne pară nerezo­
nabil ca acești hamali de cărbuni să câștige de patru până la
cinci ori mai mult față de acest salariu. Într-o anchetă realizată
acum câțiva ani cu privire la situația lor, s-a aflat că, la cât
simt plătiți, ar câștiga între șase și zece șilingi pe zi. Șase
șilingi înseamnă cam de patru ori mai mult salariul unui
lucrător obișnuit în Londra; oricum, în fiecare meserie, câști­
gurile cele mai scăzute pot fi considerate a fi cele plătite
numărului celui mai mare de muncitori. Oricât de extrava­
gante ar părea aceste câștiguri, dacă ar fi mai mult decât sufi­
ciente pentru a compensa toate aspectele dezagreabile ale
afacerii respective, în scurt timp ar exista un număr atât de
mare de competitori, încât, pentru o meserie care nu presu­
pune privilegii exclusiviste, salariile s-ar reduce rapid către
niveluri mai scăzute.
Constanța sau nestatornicia angajării nu pot afecta profi­
turile obișnuite aferente capitalului, în nicio afacere. Faptul
că acesta este sau nu folosit constant depinde nu de afacere,
ci de întreprinzător. În al patrulea rând, salariile aferente
muncii se află într-o oarecare relație și cu încrederea mai mare
sau mai mică cu care sunt investiți cei care o exercită.
Salariile argintarilor și giuvaergiilor sunt, oriunde în lume,
superioare celor ale muncitorilor , nu doar cu calificări egale,
150 1 Avuția națiunilor Cartea 1

1 i chiar superioare, datorită metalelor prețioase care le sunt
llll'redințate.
Ne încredințăm sănătatea doctorului, averea, și câteodată
vi.1ța sau reputația, avocatulu i. O asemenea încredere nu ar
1 •u te a fi investită în siguranță in niște oameni de condiție
11wdie sau joasă. Prin urmare, recompensa lor trebuie să fie
1 It· așa natură, încât să le ofere, în societate, rangul pe care-I
nt•cesită o încredere atât de specială. Timpul îndelungat și
dwltuiala făcută pentru educația lor, când se combină cu aces­
ll' ,1specte, neapărat duc la creșterea încă și mai mare a prețu­
illi muncii lor.
Când un om își folosește doar capitalul său într-o afacere,
1JU există încredere din partea celorlalți; iar creditul pe care
1-,u putea obține în fața celorlalți depinde nu de natura între­
prinderii sale, ci de opinia oamenilor despre averea, cinstea și
t'umpătarea sa. Prin urmare, nivelurile diferite ale profitului
din ramuri diferite de întreprinderi nu pot proveni din gradele
diferite de încredere investite în acest tip de întreprin zători.
În al cincilea rând, salariile aferente muncii în diferite ocu­
pații variază și cu probabilitatea mai mare sau mai mică de a
,1vea succes.
Probabilitatea ca o persoană anume să fie calificată pentru
munca pentru care s-a pregătit este foarte diferită, de la o
11cupație la alta. În cea mai mare parte a meseriilor mecanice,
.-;uccesul este aproape sigur-dar în cele liberale, e foarte nesi­
gur. Trimiteți-vă fiul ca ucenic la un cizmar-nu prea există
îndoială că va învăța să facă o pereche de pantofi; dar trimi­
tcți-1 să studieze Dreptul -sunt douăzeci de șanse la una ca
el să capete așa o competență care să-i permită să trăiască de
pe urma meseriei sale. Într-o loterie perfectă, cel care trage
premiul ar trebui să câștige tot ce au pierdut cei care au tras
bilete necâștigătoare. Într-o profesie, acolo unde douăzeci
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 151

eșuează pentru ca unul să câștige, acesta ar trebui să câștige
ceea ce ar fi câștigat toți ceilalți douăzeci lipsiți de succes.
Avocatul care începe, probabil, cam pe la 40 de ani să câștige
ceva de pe urma profesiei sale ar trebui să primească o retribu­
ție nu doar pentru educația sa atât de lungă și costisitoare, d
și pentru educația altor douăzeci de persoane care nu au reușit
să facă nimic cu ea. Oricât de extravagante ar putea părea câte­
odată comisioanele avocaților , retribuția lor reală nu ajunge sll
echivaleze vreodată costurile educației celorlalți. Calculați, pen­
tru un loc anume, cât e probabil să se câștige și cât e probabil
să se cheltuiască anual de către diferiți lucrători din orice mese­
rie -cum ar fi cizmarii sau țesătorii -, și veți vedea că suma
câștigată va fi în general mai mare decât cea cheltuită. Dar
faceți același calcul cu privire la toți avocații și studenții la
Drept aflați în toate pensiunile care-i găzduiesc și veți afla că
veniturile lor anuale reprezintă doar o mică proporție din chel­
tuielile lor anuale, chiar dacă primele ar fi ridicate, iar cele din
urmă, scăzute, așa cum se poate să se întâmple. Prin urmare,
loteria Dreptului e departe de a fi o loterie perfect corectă și, la
fel ca alte profesii liberale și onorabile, este, din perspectiva
câștigurilor bănești, în mod evident , prost recompensată.
Aceste profesii își păstrează, totuși, atractivitatea la nivelul
altor ocupații și, în ciuda acestor motive de descurajare, majo­
ritatea spiritelor generoase și libere vor fi domice să se bulu­
cească spre ele. Există două cauze diferite care le recomandă.
Prima, dorința unei reputații care ajunge aproape de excelență,
la oricare dintre ele, iar cea de-a doua, încrederea naturală pe
care o are fiecare om, mai mult sau mai puțin, nu neapărat în
propriile sale abilități, ci în norocul propriu.
Să excelezi într-o profesie în care puțini sunt aceia care ating
măcar un nivel mediocru este un semn decisiv de geniu – sau
de talent superior . Admirația publică față de abilități atât de
152 1 Avuția națiunilor Cartea 1

distinse face întotdeauna parte din recompensă -mai mare
· .. 1u mai mică, în funcție de cât de mare sau mic e gradul de
.1dmirație. Ea constituie o parte considerabilă a recompensei,
111 profesia de medic, și încă și mai mare, probabil, în aceea de
.1 vocat-iar pentru poeți și filozofi, constituie aproape întreaga
n ·compensă a muncii.
Există niște talente foarte plăcute și frumoase, a căror pose­
•;ic duce la un tip de admirație, dar a căror exercitare de dragul
�j�tigului e considerată, fie rațional, fie din cauza unor preju­
dL'Căți, drept un fel de prostituție publică. Prin urmare, recom­
pensa bănească a celor care le exercită astfel trebuie să fie
.,uficient de mare nu doar cât să plătească pentru timpul,
lllunca și cheltuiala ocazionate de obținerea talentului respec-
1 i v, ci și pentru disprețul pe care îl aduce folosirea lor ca mijloc
de subzistență. Recompensele exorbitante ale actorilor , cântă­
reți lor de operă sau balerinilor se fundamentează pe aceste
două principii: raritatea și frumusețea talentului lor și dispre­
! ul folosirii lor în această manieră. La prima vedere, pare
.1bsurd că-i disprețuim pe acești oameni și, totuși, îi recompen­
o.;iJm pentru talentul lor cu așa o larghețe și deschidere. Și nu
o putem face pe una fără cealaltă. Iar dacă opinia publică sau
prejudecățile se vor modifica vreodată cu privire la aceste ocu­
pații, recompensa lor bănească se va diminua rapid. Cu cât
mai mulți oameni se vor apuca de acestea, cu atât competiția
va reduce mai repede prețul muncii respective. Asemenea
talente, departe de a fi comune, sunt, fără îndoială, așa cum
ne imaginăm, destul de rare. Mulți dintre oamenii care le
dețin, chiar la perfecțiune, refuză cu dispreț să le folosească,
iar mulți ar fi capabili să și le cultive, dacă ar putea face ceva
onorabil de pe urma lor.
Îngâmfarea exagerată pe care o au oamenii când e vorba
de propriile lor abilități este o meteahnă străveche remarcată
Cartea l Avuția națiunilor 1 153

de filozofii și moraliștii din toate epocile. Încrederea lor absur­
dă în propriul noroc a fost mai puțin luată în discuție. Cu toate
acestea, ea este încă și mai universal întâlnită, dacă se poate
așa ceva. Nu există om pe lumea asta care, aflat într-o stare
acceptabilă de sănătate fizică și spirituală, să nu aibă partea
lui de îngâmfare. Șansa de câștig este mai mult sau mai puțin
supraevaluată de fiecare om, iar șansa de a pierde este mai
mult sau mai puțin subevaluată de fiecare om – și nu este
cântărită la adevărata sa valoare aproape de niciun om aflat
într-o stare acceptabilă de sănătate fizică și spirituală.
Că șansa de câștig este, în mod natural, supraevaluată o
putem vedea și din succesul universal alloteriilor. Nicăieri nu
s-a văzut -și nici nu se va vedea vreodată – o loterie perfect
corectă sau una în care întregul câștig să compenseze întreaga
pierdere, pentru că întreprinzătorul n-ar putea face nimic de
pe urma ei. În loteriile de stat, biletele nu valorează cu adevă­
rat cât prețul plătit de cei care le-au cumpărat la început -și
toh1și se vând pe piață pentru un preț cu 20, 30 sau chiar 40
de procente mai mare. Speranțele deșarte de a câștiga unele
dintre premiile mari sunt singura cauză a acestei cereri. Nici
cei mai cumpătați oameni nu prea privesc ca pe o nebunie
faptul de a plăti o mică sumă pentru a câștiga zece sau două­
zeci de mii de lire, chiar dacă știu că acea sumă este cu 20 sau
30 de procente mai mare decât șansa pe care o reprezintă.
Într-o loterie în care niciun premiu nu depășește 20 de lire,
deși, din alte puncte de vedere, e mult mai aproape de una
perfect corectă decât loteriile de stat obișnuite, nu va fi aceeași
cerere de bilete. Pentru a avea o șansă mai mare de a câștiga
unele dintre premiile mari, unii oameni cumpără mai multe
bilete, iar alții, mici părți dintr-un număr și mai mare de bilete.
Totuși, nu există nicio axiomă mai sigură în matematică decât
aceea că ești cu atât mai perdant, cu cât te aventurezi să
154 1 Avuția națiunilor Cartea l

tumperi mai multe bilete. Riscă pe toate biletele dintr-o loterie,
-;;i vei pierde sigur; cu cât va fi mai mare numărul biletelor tale,
t u atât te vei apropia mai tare de această siguranță.
Că șansa de a pierde este adesea subevaluată și aproape
11iciodată cântărită la adevărata sa valoare putem afla din pro­
fiturile foarte moderate ale asiguratorilor. Pentru a asigura o
o�facere, fie de incendii, fie de riscurile transportului pe ape,
prima obișnuită trebuie să fie suficient de mare pentru a com­
pensa toate pierderile obișnuite, pentru a plăti cheltuielile con­
ducerii și pentru a aduce un profit care să poată fi retras,
.1ferent capitalului echivalent celui folosit în orice alt domeniu.
1 'ersoana care nu plătește nimic mai mult decât atât evident
l'ol nu achită nimic mai mult decât valoarea reală a riscului sau
prețul cel mai mic la care s-ar putea aștepta, în mod rezonabil,
.-;:\ se asigure. Dar, deși mulți oameni au făcut puțini bani din
<Jsigurări, foarte puțini sunt cei care au făcut averi, iar din acest
simplu punct de vedere, pare destul de evident că raportul
obișnuit profit-pierdere nu este mai avantajos în această afa­
l·ere decât în alte afaceri obișnuite din care atât de mulți
oameni pot face averi.
Oricât ar fi de moderate primele de asigurare în mod nor­
mal, mulți oameni desconsideră prea tare riscurile pentru a
dori să le plătească. Privind la nivelul întregului regat, ca o
medie, 99 de case dintr-o sută e posibil să nu fie asigurate
contra incendiilor. Riscul transportului pe apă este mai alar­
mant pentru cea mai mare parte a oamenilor , iar proporția
vapoarelor asigurat e, față de cele neasigu rate, este mult mai
mare. Totuși, sunt mulți care navighează, pe orice vreme – și
chiar pe timp de război -, fără niciun fel de asigurare. E posibil
ca acest lucru să se întâmple, câteodată, fără să reprezinte o
imprudență. Când o mare companie -sau chiar un mare
comerciant -are 20 sau 30 de vapoare pe mare, ar putea să le
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 155

asigure doar pe unele dintre ele, lăsându-le pe celelalte neasi­
gurate. Primele economisite pentru acestea din urmă ar fi sufi­
ciente să compenseze pierderile care ar putea apărea în vreun
concurs de împrejurări. Neglijarea asigurării încărcăturii este
în cele mai multe situații, ca și în cazul caselor, efectul nu atât
al unor calcule lipsite de finețe, cât al unei grabe nechibzuite și
al disprețului față de riscurile ipotetice.
Desconsiderarea riscului și speranța unui succes ipotetic nu
sunt la nicio altă vârstă la fel de active ca la vârsta la care tinerii
își aleg profesiile. Faptul că teama față de ghinion, oricât de mică,
nu reușește să contrabalanseze marea speranță în noroc apare
mai evident în dorința oamenilor obișnuiți de a se înrola ca
soldați sau de a pleca pe mare, decât în dorința acelora dintr-o
stare socială bună de a intra în așa-numitele profesii liberale.
E destul de evident ce poate pierde un soldat obișnuit. Fără
a lua în calcul pericolul, nicicând soldații nu sunt atât de dor­
nici să se înroleze ca la începutul unui război nou și, deși nu
au aproape deloc șansa la un loc preferențial, își imaginează,
în fanteziile lor tinerești, mii de ocazii de a obține onoruri și
distincții care nu se întâmplă niciodată. Aceste speranțe roman­
tice sunt cele care alcătuiesc întreg prețul sângelui lor. Plata pe
care o primesc e mai mică decât a lucrătorilor obișnuiți, iar
munca lor efectivă e mult mai obositoare. [ … ]
Pericolele unei vieți aventuroase și situațiile când scapă "la
mustață ", în loc să-i descurajeze pe tineri, par adesea să-i facă
să considere atractivă o astfel de ocupație. O mamă mai sensi­
bilă din clasa de jos se va teme adesea să-și trimită fiul la școală
într-un oraș-port la mare, de teamă ca nu cumva vederea
vapoarelor, convers ațiile și aventurile marinarilor să-1 atragă să
plece pe mare. Perspectiva unor pericole undeva în viitor, din
care sperăm să scăpăm prin curaj și aptitudinile proprii, nu ne
este atât de neplăcută și nu duce la creșterea salariilor muncii
156 1 Avuția națiunilor Ca rrea 1

111 nicio ocupație. Altfel stau însă lucrurile cu cele în care cura­
fiii și măiestria nu sunt de niciun folos. În meserii care sunt
1 unoscute a fi periculoase, salariile sunt întotdeauna deosebit
1l1 • mari. Caracterul periculos este una din tre caracteristicile
dt•/.agreabile, iar efectele sale asupra salariilor aferente muncii
··t' regăsesc aici, în această clasificare.
Indiferent de modul de utilizar e a capitalului, nivelul obiș­
nuit al profitului variază mai mult sau mai puțin cu siguranța
· .. tu lipsa de siguranță a obținerii de profituri.
Ele sunt mai puțin nesigure în țară decât în străinătat e, iar
111 unele branșe de afaceri din străinătate, mai sigure decât în
.Il tele; în afacerile din America de Nord, de exemplu, decât în
1 de din Jamaica. Nivelul obișnuit al profitului crește întot­
tlmuna, mai mult sau mai puțin, cu acest risc. Totuși, nu pare
s;) crească direct proporțional cu acesta, încât să ajungă să-1
t·ompenseze total. Falimentele sunt mai frecvente în rândul
t'elor mai riscante afaceri. Cea mai periculoasă afacere, cea a
11nui traficant, care, atunci când aventura-i reușește, este și cea
mai profitabilă, reprezintă un drum infailibil către faliment.
Speranța ipotetică a unui succes pare să acționeze și aici, ca în
mai toate situațiile, și să atragă atât de mulți aventurieri în
<�cele afaceri periculoase, încât competiția dintre ei să le reducă
profitul sub acela necesar pentru a compensa riscul. Pentru a-l
compensa în întregime, profitul obișnuit ar trebui nu doar să
compenseze, dincolo de profitul obișnuit aferent capitalului,
toate pierderile ocazionale, ci și să permită un surplus de pro­
fit aventurieril or, de aceeași natură cu profitul asiguratorilor.
Dar, dacă veniturile obișnuite ar fi suficiente pentru toate aces­
tea, falimentele n-ar mai fi atât de frecvente în aceste afaceri
față de celelalte.
Prin urmare, dintre cele cinci circumstanțe care duc la vari­
ațiunile salariilor aferente muncii, doar două afectează și
Cartea 1 Avuția națiunilor 1 157

profiturile aferente capitalului: caracterul agreabil sau deza·
greabil al afacerii și riscul sau siguranța cu care se confrun tâ.
Din perspectiva caracterului agreabil sau dezagreabil, nu exis·
tă decât o prea mică diferență (sau poate chiar niciuna) în cea
mai mare parte a utilizărilor capitalului -dar există o mare
diferență în ceea ce privește munca, iar profitul obișnuit afe­
rent stocurilor , deși crește odată cu riscul, nu pare să creascâ
direct proporțional cu acesta. Din toate acestea, ar trebui sâ
rezulte că, într-o societate sau o comunitate dată, nivelul
mediu sau obișnuit al profitului diferitelor ocupații ar trebui
să fie cu aproape o treaptă mai mare decât salariile exprimate
în bani pentru diferitele tipuri de muncă.
Și așa se și întâmplă. Diferența dintre câștigurile unui lucră­
tor obișnuit și cele ale unui avocat sau medic bine angajat este,
în mod evident mai mare decât cea dintre profiturile obișnuite
din oricare alte două ocupații productive obișnuite. Pe lângă
aceasta, diferența aparentă dintre profiturile diferitelor afaceri
reprezintă, în general, o dezamăgire, care provine din faptul
că noi nu putem distinge întotdeauna ce ar putea fi considerat
drept salariu de ce ar putea fi considerat drept profit.
Profiturile farmaciștilor au devenit o legendă, ceea ce
înseamnă că sunt neobișnuit de extravagante. Aceste profituri
aparent uriașe sunt, cel mai adesea, nimic mai mult decât sala­
riul rezonabil aferent muncii. Un farmacist are abilități de o
mai mare finețe și delicatețe decât orice alt meseriaș, iar încre­
derea cu care este investit este mult mai mare. El este doctorul
celor săraci, în toate ocaziile, iar al celor bogați, atunci când
neplăcerile sau pericolul nu sunt chiar așa de mari. Prin urma­
re, recompensarea sa ar trebui să fie conformă cu aptitudinile
sale și cu încrederea în el și va fi, în general, mai mare decât
prețul la care-și vinde medicamentele. Dar ceea ce vinde un
farmaci st, chiar cel mai bine situat, dintr-un mare oraș cu vad
158 j Avuția națiunilor Cartea 1

•11mercial, pe parcursul unui an întreg, ar putea să nu-l coste
n1<1i mult de 30-40 de lire. Și, deși ar putea să le vândă la
!rei-patru sute de lire, adică la un profit de 1.000%, acesta ar
n ·prezenta nimic mai mult decât salariul rezonabil aferent
rnuncii sale, încărcat, în singurul fel în care-și poate el adăuga
.1n�st salariu, asupra prețului medicamentelor pe care le vinde.
t ·l'a mai mare parte a profitului său aparent reprezintă, de
1.1pt, salariul real, deghizat sub forma profitului.
***
Cartea l Avuția națiunilor 1 159

Cartea
a II-a Despre natura,
acumularea și
1ntrebuințarea capitalului

Introducere
În starea aceea rudimentară a societătii, când nu exista divi­
ziunea muncii, în care schimburile se realizau rar și în care
fiecare om își făcea rost singur de tot ce avea nevoie, nu era
necesară acumularea de stocuri sau depozitarea anticipată a
acestora, pentru ca societatea să-și continue mersul. Fiecare
om încerca să-și acopere printr-o muncă susținută nevoile pro­
prii ocazionale, pe măsură ce acestea apăreau. Când îi era
foame, mergea în pădure să vâneze; când haina i se uza, se
îmbrăca în pielea primului animal mare pe care-I ucidea, iar
când coliba începea să i se dărâme, o repara, cât de bine putea,
cu copacii sau mușchiul din apropiere.
Dar, odată ce diviziunea muncii a început să fie implemen­
tată serios, produsul muncii unui om a ajuns să nu mai poată
acoperi decât o mică parte a nevoilor sale ocazionale. Cea mai
mare parte a acestora era acoperită prin produsul muncii altor
oameni, pe care el le cumpăra cu produsul muncii sale -sau
cu prețul acestui produs. Dar această cumpărare nu se putea
produce câtă vreme produsul propriei sale muncii nu era doar
finalizat , ci și vândut. Un stoc de bunuri de diferite tipuri, prin
urmare, trebuie depozitat undeva -un stoc suficient pentru
a-1 întreține și pentru a-1 aproviziona cu materialele și uneltele
necesare muncii sale -până ce va veni vremea ca aceste două
evenimente să fie duse la îndeplinire. Un țesător nu se poate
dedica în întregime ocupației sale până ce nu are undeva, în
avans, fie în posesia sa, fie în cea a unei alte persoane, un stoc
Cartea a II-a Avuția națiunilor 1 163

suficient pentru a se întreține și pentru a se aproviziona cu
material ele și uneltele meseriei sale, până la momentul la care
nu doar va fi terminat de țesut pânza, ci va fi și vândut-o.
Această acumulare trebuie, evident, să fie anterioară aplecării
sale asupra muncii pentru o perioadă atât de mare cât necesită
munca sa anume.
Așa cum acumularea de stocuri trebuie, prin natura lucru­
rilor, să fie anterioară diviziunii muncii, așa și munca poate să
fie tot mai subdivizată, însă doar în raport cu acumularea tot
mai mare a stocurilor. Cantitatea de materiale asupra căreia
poate lucra un număr dat de oameni crește semnificativ pe
măsură ce oamenii ajung să fie tot mai subdivizați și pe măsu­
ră .ce operațiunile fiecărui lucrător sunt reduse, încetul cu înce­
tul, la un grad tot mai mare de simplita te, pe măsură ce o
varietate de noi mașinării ajunge să fie inventată pentru a
ușura și scurta aceste operațiuni. Prin urmare, pe măsură ce
diviziunea muncii avansează, pentru a oferi constant de
muncă aceluiași număr de lucrători, ar trebui acumulat în
avans un stoc egal de provizii și un stoc și mai mare de mate­
riale și unelte decât cele care ar fi fost necesare într-o stare
rudimentară a lucrurilor. Dar numărul lucrătorilor din fiecare
ramură de activitate crește, în general, odată cu diviziunea
muncii din acea ramură -sau mai degrabă această creștere a
numărului lor este cea care îi abilitează să formeze categorii
de muncă și să se subdiviz eze în această manieră.
Așa cum acumularea de stocuri era necesară, înainte, pen­
tru continuarea marilor îmbunătățiri ale puterii de producție
a muncii, și această acumulare duce în mod natural la aceeași
îmbunătățire. Persoana care-și utilizează stocurile pentru men­
ținerea nivelului muncii își va dori neapărat să le folosească
de așa manieră încât să producă cea mai mare cantitate de
muncă cu putință. Ea va încerca, prin urmare, atât să facă cea
164 1 Avuția națiunilor Cartea a ll·a

mai adecvată distribuire a sarcinilor pentru angajații săi, cât și
si.l le furnizeze cele mai bune mașinării pe care ori că le inven­
tează, ori că-și permite să le cumpere. Capacitățile sale, în ori­
care dintre aceste două direcții, sunt, în general, proporționale
n1 mărimea stocurilor sale sau cu numărul de oameni pe care-i
poate angaja. Afacerile din fiecare țară nu doar că sporesc can­
titativ odată cu stocurile care sunt folosite, dar, ca o consecintă
. .•
a acestei creșteri, același volum de afaceri produce o cantitate
mult mai mare de muncă.
La modul general, acestea sunt efectele creșterii stocurilor
asupra muncii și a productiv ității sale.
În Cărțile următoar e, mă voi strădui să explic natura sto­
curilor, efectele acumulării lor sub forma capitalurilor de orice
fel și efectele diferitelor utilizări ale acestor capitaluri. [ … ] În
primul capitol, m-am străduit să arăt care sunt diferitele părți
sau ramuri în care se divid în mod natural stocurile, fie ele
individuale sau ale societății. În cel de-al doilea, am explicat
natura banilor și operațiunile legate de ei, considerați ca o
ramură particulară a stocurilor generale ale societății. Stocul
care se acumulează sub forma capitalului poate fi utilizat fie
de persoana căreia îi aparține, fie poate fi împrumutat altei
persoane. În cel de-al treilea[ … ), m-am ocupat de examinar ea
manierei în care funcționează ambele aceste situații. [ … ]
Cartea a Il-a Avuția națiunilor J 165

li Despre diviziunea
capitalului
Când rezerva de bunuri pe care le deține un om nu îi este suficientă decât
pentru întreținerea timp de câteva zile sau câteva săptămâni, rareori el
-,eva gândi să derive vreun fel de venit din ele. Le va consuma cu cât mai
multă parcimonie și se va strădui, prin munca sa, să obțină altceva, care
să le înlocuiască pe acestea înainte de a fi consumate cu totul. În acest
caz, venitul său este derivat doar din munca proprie. Aceasta este situația
celei mai mari părți a muncitorilor săraci din toate țările.
Dar, atunci când acesta posedă stocuri suficiente pentru a
se întreține luni sau ani, el va încerca în mod natural să obțină
un beneficiu din cea mai mare parte a acestora, rezerv ându-și
pentru consumul propriu doar cât e nevoie pentru a se între­
ține până ce acest beneficiu începe să apară. Prin urmare, sto­
curile sale, în întregimea lor, se împart în două componen te.
Acea parte de la care se așteaptă să-i aducă un venit se numeș­
te capitalul său. Cealaltă e cea care-i oferă mijloacele pentru
consum imediat și care constă fie, mai întâi, din acea porțiune
din stocurile sale care erau rezervate inițial acestui scop, fie,
în al doilea rând, din veniturile derivate din orice sursă, pe
măsură ce acestea îi revin sau, în al treilea rând, din lucrurile
cumpărate în anii anteriori din oricare dintre acestea și care
nu au fost consumate în întregime, cum ar fi stocurile de
haine, mobilă pentru casă și așa mai departe. Dintr-unul sau
altul din aceste trei elemente – sau din toate trei laolaltă-con­
stau stocurile pe care oamenii și le rezervă de obicei pentru
consumul propriu imediat.
Cartea a Jf·a Avuția națiunilor / 167

Există două moduri diferite în care poate fi folosit capitalul
pentru a aduce un venit sau profit celui care-I folosește.
Mai întâi, el poate fi folosit pentru cultivarea, producerea sau
cumpărarea de bunuri și vânzarea lor pentru profit. Capitalul
folosit de această manieră nu va aduce un venit sau un profit
celui care-I folosește cât timp fie rămâne în posesia aceshtia, fie
continuă sub aceeași formă. Bunurile neguțăt orului nu-i aduc
venit sau profit până ce nu le vinde pe bani, iar banii nu-i aduc
mai nimic până ce nu-i schimbă iar în bunuri. Capitalul său
pleacă încontinuu dinspre el într-o formă și se reîntoarce la el
în altă formă și doar prin intermediul acestei circulații sau al
acestor schimburi succesive poate să-i aducă vreun profit. Aceste
caJ?italuri, prin urmare, ar putea fi numite capitaluri circulante.
În al doilea rând, el poate fi folosit pentru îmbunătățirea
pământului, pentru cumpărarea de mașinării și instrumente
utile unei afaceri sau pentru altfel de lucruri care produc profit
fără schimbarea proprietarului sau fără să circule mai departe.
Aceste capitaluri, prin urmare, ar putea fi numite capitaluri fixe.
Diferitele afaceri necesită proporții foarte diferite între capi­
talurile fixe și cele circulante folosite.
Capitalul unui negustor, de exemplu, este pe de-a-ntregul
un capital circulant. El nu are nevoie de mașinării și instrumen­
te de lucru, asta dacă nu cumva magazinul sau depozih tl său
ar fi considerate ca atare.
Unele părți din capitalul fiecărui maistru meșteșugar sau
fabricant trebuie fixate în instrumentele meseriei sale. Tohtși,
această parte este foarte mică în unele meserii și foarte mare în
altele. Un maestru croitor nu are nevoie de alte instrumente ale
meseriei decât un set de ace. Cele ale cizmarului sunt puțin mai
scumpe -doar cu puțin. Cele ale țesătorului sunt cu mult dea­
supra celor ale cizmarului. Totuși, cea mai mare parte a capita­
lului acestor maiștri meșteșugari circulă fie sub forma salariilor
168 1 Avuția națiunilor Cartea a Il �a

muncitorilor lor, fie sub forma prețului materialelor folosite,
fiindu-le răsplătit, cu profit, prin prețul muncii. Cu alte cuvinte,
L'ste nevoie de un capital fix mult mai mare. Într-o mare manu­
factură siderurgică, de exemplu, fumalul pentru topirea mine­
rcului, forja, tumătoarele reprezintă instrume ntele meseriei
care nu pot fi ridicate fără o mare cheltuială. În afacerile cu
cărbune și minele de orice tip, mașinăriile necesare, atât pentru
scoaterea apei, cât și pentru alte scopuri, sunt, de obicei, și mai
scumpe.
Acea parte a capitalului fermierului pe care o folosește sub
forma utilajelor agricole și zootehnice este fixă, iar cea folosită
ca salarii și mijloace de întreținere a servitorilor săi lucrători
este capitalul circulant. El face profit de pe urma unuia prin
păstrarea lui în posesia sa și de pe urma celuilalt prin aceea că-I
înstrăinează. Prețul sau valoarea vitelor sale de povară repre­
zintă un capital fix, cam la fel cu uneltele sale agricole; întreți­
nerea acestora e un capital circulant , cam la fel ca a servitorilor
lucrători. Fermierul face profit ținând vitele de povară, dar, în
același timp, renunțând la întreținerea lor. Atât prețul, cât și
întreținerea animalelor care sunt luate pentru a fi îngrășate, nu
pentru muncă, ci pentru vânzare, reprezintă un capital circu­
lant. Fermierul face profit din înstrăinarea lor.
O turmă de oi sau o ciurdă de vite care, într-o țară specia­
lizată în creșterea animalelor , nu sunt aduse nici pentru muncă,
nici pentru vânzare, ci pentru a face profit din lâna sau laptele
lor și prin înmulțirea lor reprezintă un capital fix. Întreținerea
lor reprezintă un capital circulant. Profitul este făcut prin
înstrăinarea lor și revine atât ca profit de pe urma lor, cât și sub
forma prețului întreg al vitei, ca preț al lânii, laptelui sau
înmulțirii lor. Valoarea întreagă a grânelor de sămânță este, și
ea, considerată corect drept capital fix. Deși se plimbă neîncetat
între pământ și grânar, nu-și schimbă niciodată proprietarul și
Cartea a Il· a Avuția națiunilor 1 169

de aceea nu circulă cu adevărat. Fermierul își face profitul nu
prin vânzarea acestora , ci prin înmulțirea lor.
Stocul general al oricărei țări sau societăți este cel al tuturor
locuitorilor sau membrilor săi și, de aceea, se va diviza natural
în cele trei părți, fiecare având o funcție sau o responsabilitate
distincte.
Prima este acea parte rezervată consumului imediat, iar
caracteristica sa este că nu aduce niciun venit sau profit. Ea
constă din stocurile de alimente, haine, mobilă pentru casă
etc., care au fost cumpărate chiar de către cei care le consumă,
dar care n-au fost consumate încă în întregime. În același fel,
întregul stoc de locuințe existent în orice moment într-o țară
fac� parte tot din această porțiune. Stocurile cheltuite cu o
casă, dacă aceasta este menită a fi locuința proprietarului ei,
încetează, de la acel moment , să servească drept capital sau să
mai ofere vreun venit proprietarului său. O locuință, ca atare,
nu contribuie cu nimic la veniturile locuitorului său și deși îi
este, fără îndoială, extrem de utilă, îi este folositoare precum
hainele și mobila -care, de altfel, alcătuiesc o parte a cheltu­
ielilor, nu a veniturilor sale. Dacă ar fi cedată unui chiriaș,
pentru chirie, de vreme ce casa în sine nu poate produce nimic,
chiriașul trebuie să-și plătească chiria dintr-un fel de venit, pe
care și-1 obține fie din muncă, fie din stocuri, fie din pămant.
Prin urmare, deși o casa îi poate aduce venituri proprietarului
ei, servind, astfel, drept capital pentru acesta, ea nu aduce
nimic celorlal ți și nici nu poate servi drept capital pentru
public, iar veniturile întregului ansamblu de oameni nu vor fi
crescute nici în cel mai mic grad de către aceasta.
Hainele și piesele de mobilier pot produce câteodată un
venit, în același fel, servind astfel drept capital pentru niște
persoane particulare. În țările unde balurile mascate sunt obiș­
nuite, există afacerea închiderii de costume pentru o noapte.
170 J Avuția națiunilor Cartea a 11-a

'lapițerii dau frecvent mobila cu chirie, cu luna sau cu anul.
Antreprenorii de pompe funebre dau cu chirie mobilier pentru
înmormântări, cu ziua și cu săptămâna. Mulți oameni dau cu
chirie case gata mobilate și iau chirie nu doar pentru folosința
casei, ci și pentru mobilă. Totuși, venitul derivat din astfel de
lucruri trebuie, în cele din urmă, să fie tras dintr-o altă sursă
de venit. Dintre toate părțile stocurilor , fie ele individuale sau
ale societății, rezervate consumului imediat, cele care sunt con­
sumate cel mai lent sunt cele stocate sub forma caselor. Un
stoc de haine poat e ține câțiva ani, unul de mobilă, jumătate
de secol sau un secol – dar un stoc de case, bine construite și
corect întreținute, poate ține mai multe secole. Deși perioada
în care sunt consumate în întregime este mai mare, ele sunt
de fapt un stoc rezervat consumului imediat, ca și hainele sau
mobila pentru casă.
Cea de-a doua dintre cele trei părți în care se împart stocu­
rile generale ale societății este reprezentată de capitalul fix, a
cărui caracteristică este că aduce un venit sau profit fără să
circule și fără să-și schimbe proprietarul. El constă, în princi­
pal, din următ oarele patru elemente.
Mai întâi, toate mașinăriile și instrumentele meseriei care
ușurează și scurtează munca.
În al doilea rând, toate clădirile profitabile care reprezintă
mijloace de procurare a unui venit-nu doar cele ale proprie­
tarului, pe care le închiriază pentru venit, ci și ale persoanei
care le ține și plătește chirie pentru ele-, cum ar fi magazinele,
depozitele, atelierele, fermele, cu toate dependințele necesare,
grajduri, grânare etc. Acestea sunt foarte diferite de clădirile
care sunt doar locuințe. Ele reprezintă un tip de unelte ale
meseriei, putând fi considerate din aceeași perspectivă.
În al treilea rând, constă din ameliorarea pământului -sau
ce s-a cheltuit în mod profitabil pentru curățarea, drenarea,
Cartea a II-a Avuția națiunilor 1 171

îngrădirea, fertilizarea și reducerea acestuia la condiția cea
mai adecvată pentru muncirea și cultivarea sa. O fermă astfel
îmbunătățită ar putea fi pe drept privită în aceeași lumină ca
acele mașinării utile, ce ușurează și scurtează munca și prin
intermediul cărora un capital circulant de aceeași valoare
poate să-i aducă venituri mult mai mari celui care le folosește.
O fermă îmbunătățită este la fel de avantajoasă și mai durabilă
decât acele mașinării, pentru că, cel mai adesea, nu necesită
alte reparații decât cea mai profitabilă aplicare a capitalului
folosit de fermier pentru cultivarea sa.
În cel de-al patrulea rând, capitalul fix constă din abilitățile
utile dobândite de toți locuitorii și membrii societății.
Obținerea acestor abilități, care se regăsește sub forma costului
în·treținerii pe perioada educației, studiului sau uceniciei ale
celui care le obține, presupune întotdeauna o cheltuială seri­
oasă, care reprezintă un capital fix și realizat, ca atare, în per­
soana respectivă. Aceste abilități, așa cum fac parte din averea
persoanei respective, fac parte și din avuția societății de care
ține aceasta. Dexteritatea crescută a unui muncitor poate fi
privită în aceeași lumină ca o mașinărie sau ca un instrument
de lucru care ușurează sau scurtează munca și care, deși pre­
supune o anumită cheltuială, recompensează acea cheltuială
prin profit.
Cea de-a treia și ultima dintre cele trei părți în care se
împart în mod natural stocurile unei societăți o reprezintă
capitalul circulant , a cărui caracteristică este aceea că permite
realizarea de venit doar prin circulație sau prin schimbarea
proprietarului. Ea este, de asemenea, compusă din patru părți.
Mai întâi, banii, prin intermediul cărora toate celelalte trei
circulă și sunt distribu ite către consumatorii lor reali. În al
doilea rând, stocurile de provizii aflate în posesia măcelari lor,
a cultivatorilor de vite, a fermierilor , neguțătorilor de porumb,
172 J Avuția națiunilor Cortea a Il·a

,1 berarilor etc., din vânzarea cărora ei se așteaptă să facă pro­
fit. În al treilea rând, din materialele, fie pe de-a întregul
nepreluc rate, fie mai mult sau mai puțin prelucrat e, din care
se fac hainele, mobila și clădirile care nu au fost deja incluse
într-una dintre cele trei părți, ci rămân în posesia crescătorilor,
manufacturierilor , negustorilor de produse de mercerie, pos­
tăvarilor, negustorilor de cherestea, tâmplarilor și dulgherilor ,
fabricanților de cărămizi etc. În cel de-al patrulea rând și ulti­
mul, constă din munca finită, completă, dar care se află încă
în mâinile comerciantului sau manufacturierului, de care nu
a scăpat încă sau pe care n-a distribuit-o către consumatorii
săi -cum ar fi produsele finite ce pot fi găsite frecvent gata
făcute în magazinele fierarilor , ale celor care fac dulapuri, ale
aurarilor, bijutierilor , negustorilor de porțelanuri etc. Capitalul
circulant constă, astfel, din proviziile, materialele și munca
finită de orice tip care se află în mâinile respectivilor comer­
cianți și din banii necesari circulației lor și distribuirii către cei
care le vor utiliza sau consuma în cele din urmă.
Din aceste patru părți, trei -proviziile, materialele și
munca finită -sunt fie anual, fie pe anumite perioade mai
lungi sau mai scurte, retrase cu regularitate și plasate fie sub
forma capitalului fix, fie în stocurile rezervate consumului
imediat.
Orice capital fix, pe lângă faptul că este derivat la origini
dintr-un capital circulant, necesită să fie încontinuu sprijinit
de acesta. Toate mașinăriile utile și instrumentele de lucru
sunt deriva te, la origini, dintr-un capital circulant , care furni­
zează materialele din care sunt făcute și întreținerea lucrăto­
rilor care le produc. Ele necesită, de asemenea, un capital de
același tip pentru repararea constantă a acestora.
Niciun capital fix nu poate produce un venit decât prin
intermediul unui capital circulant. Nici măcar cele mai utile
Cartea a II �a Avuția națiunilor j 173

mașinării și instrumente de lucru nu vor produce nimic fără
capitalul circulant , care furnizează materialele folosite și asi­
gură întreținerea muncitorilor care le folosesc. Pământul, ori­
cât de ameliorat ar fi, nu va produce un venit fără un capital
circulant , care-I întreține pe lucrătorul care-I cultivă și care-i
culege roadele.
Menținerea și creșterea stocurilor care ar putea fi rezervate
consumului imediat reprezintă singurul țel și scop atât al capi­
talurilor fixe, cât și al celor circulante. Aceste stocuri sunt cele
care îi hrănesc, îi îmbracă și le oferă adăpost oamenilor. Bogăția
sau sărăcia lor depind de cât de abundente sau limitate sunt
proviziile pe care aceste două capitaluri le pot procura pentru
consumul imediat.
Întrucât o parte atât de mare din capitalul circulant este
retrasă în mod constant din acesta, pentru a fi plasată în cele­
lalte două ramuri de stocuri generale ale societății, e nevoie
ca, la rândul său, acesta să fie reînnoit permanent, altminteri,
în scurt timp va înceta să mai existe. Aceste fonduri de reîn­
noire sunt trase, în principal, din trei surse: produsele pămân­
tului, ale minelor și ale pescăriilor. Ele permit o continuă
înnoire a proviziilor și materialelor , din care o parte este, ulte­
rior, ambalată sub forma unei munci finite cu care sunt, apoi,
înlocuite proviziile, materialele și munca finită, retrase încon­
tinuu din capitalul circulant. Și din mine provine ceea ce e
necesar pentru menținerea și creșterea acelei părți care constă
din bani. Și, deși în cursul obișnuit al afacerilor , această parte
nu este retrasă din afacere, precum celelalte trei, pentru a fi
plasată în celelalte două ramuri ale stocurilor generale ale
societății, trebuie, totuși, ca și celelalte lucruri, să se piardă sau
să se uzeze în cele din urmă-iar câteodată, chiar să fie pier­
dută sau trimisă în străinătate, prin urmare, necesitând o reîn­
noire continuă, deși, fără îndoială, mult mai mică.
174 1 Avuția națiunilor Cartea a ll·a

Pământurile, minele și pescăriile necesită atât un capital fix,
cât și un capital circulant pentru a fi exploatate, iar produsele
lor înlocuiesc , cu un profit, nu doar aceste capitaluri, ci pe
toate celelalte din societate. Astfel, fermierul îi înlocuiește
anual manufacturierului proviziile pe care le-a consumat și
materialele pe care le-a produs în anul anterior, iar manufac­
turierul îi înlocuiește fermierului produsele finite ale muncii
sale pe care le-a irosit sau epuizat în același interval de timp.
Acesta este schimbul real realizat anual între aceste două clase
de oameni, deși se întâmplă prea rar ca produsul brut anual
al unuia dintre ei și produsul manufacturat al celuilalt să fie
schimbate direct unul pe celălalt, pentru că se întâmplă arare­
ori ca fermierul să-și vândă porumbul și vitele, inul și lâna
aceleiași persoane de la care alege să-și cumpere hainele,
mobila și instrument ele de lucru pe care le dorește. Prin urma­
re, el își va vinde produsul brut pentru bani, cu care va putea
cumpăra, oricând se va întâmpla s-o facă, produsul manufac­
turat de care are nevoie. Pământul chiar înlocuiește, cel puțin
parțial, capitalurile cu care sunt exploatate pescăriile și minele.
Cu ajutorul produselor pământului sunt scoși din apă peștii,
iar produsele de la suprafața pământului sunt cele cu ajutorul
cărora sunt extrase minereurile din adâncurile sale.
Produsele pământului, minelor și pescăriilor , atunci când
fertilitatea lor naturală este similară, sunt direct proporționale
cu mărimea capitalurilor folosite asupra lor și cu buna aplicare
a acestor capitaluri. În condițiile unor capitaluri egale și la fel
de bine aplicate, produsele vor fi direct proporționale cu fer­
tilitatea nah1rală a pământului.
În toate țările unde există o siguranță acceptabilă , fiecare
om cu o înțelegere medie se va strădui să-și folosească stocurile
de care dispune, pentru procurarea ori de satisfacții în prezent,
ori de profit în viitor. Dacă ele sunt folosite pentru procurarea
Cartea a JJ�a Avuția națiunilor 1 175

de plăceri în prezent, atunci reprezintă stocuri rezervate con­
sumului imediat. Dacă sunt folosite pentru procurarea de pro­
fit în viitor, ele trebuie să-i aducă acest profit fie rămânând în
posesia sa, fie prin înstrăinarea lor. În primul caz sunt capita­
Imi fixe, în celălalt, circulante. Un om trebuie să fie perfect
nebun ca, într-un loc de o siguranță acceptabilă, să nu-și folo­
sească stocurile de care dispune, fie că sunt ale sale sau împru­
mutate de la alți oameni, în vreunul din cele trei moduri.
În acele tări nenorocite unde, într-adevăr, le este încontinuu
teamă de violențe din partea superiorilor lor, oamenii își
îngroapă sau ascund frecvent o mare parte din stocuri, pentru
a le avea întotdeauna la îndemână și a le duce cu ei în locuri
m�i sigure, în caz că ar fi amenințați cu oricare dintre dezas­
trele la care se consideră expuși în permanență. Se spune că
aceasta este o practică obișnuită în Turcia, în Hindustan și,
cred eu, în majoritatea statelor asiatice. Pare să fi fost o practică
obișnuită și pentru înaintașii noștri, în perioada violențelor
guvernărilor feudale. Tezaurele găsite îngropat e erau conside­
rate, în acele vremuri, o parte deloc de disprețuit a veniturilor,
de către marii suverani ai Europei. Ele constau din toate acele
comori care erau găsite ascunse în pământ și asupra cărora
nicio persoană nu-și putea dovedi drepturile. Acestea erau
considerate obiecte atât de importante, încât erau întotdeauna
considerate a aparține suveranului -și nu celui care le desco­
perea, nici proprietarului pământului în care erau găsite,
exceptând cazul când acest drept i-ar fi fost transferat celui din
urmă printr-o clauză specială în charta sa. Erau puse pe picior
de egalitate cu minele de aur și argint care, fără o clauză spe­
cială în charta regiunii, nu erau niciodată considera te a fi
incluse în folosirea generală a pământurilor , deși minele de
plumb, cupru sau staniu și cărbune figurau în ele, ca lucruri
de o mai mică importanță.
176 1 Avuția națiunilor Cartea a Il·a

2 Despre bani, ca o ramură particulară
a capitalului general al unei societăți,
sau despre costul pentru menținerea
capitalului național
Am arătat, în Cartea I, că în prețul celei mai mari părți a bunurilor se
regăsesc trei componente, dintre care una plătește salariile aferente
muncii, cealaltă, profiturile aferente stocurilor și cea de-a treia, arenda
pentru pământul care a fost folosit pentru producerea și aducerea pe
piață a bunurilor; că există, într-adevăr, niște bunuri al căror preț este
alcătuit doar din două părți, salariile aferente muncii și profiturile
aferente stocurilor -dar că prețul fiecărui bun se va descompune
neapărat într-una sau alta sau în toate aceste trei părți, iar acea parte
care nu este nici arendă, nici salarii, este cu necesitate profit al cuiva.
De vreme ce acesta e cazul, după cum s-a observat, al fie­
cărui bun anume, luat separat, trebuie să fie și cazul tuturor
bunurilor care compun întregul produs anual al pământului
și muncii din fiecare țară, luate în complexitatea lor. Prețul
total sau valoarea de schimb a produsului anual trebuie să se
poată descompune în aceleași trei părți și să fie împărțite între
diferiții locuitori ai țării, fie ca salarii ale muncii, profituri afe­
rente stocurilor sau arendă pentru pământ.
Dar, cu toate că valoarea acestui produs anual al pământu­
lui și al muncii este împărțită astfel între diferiții locuitori,
constituind veniturile acestora, în ceea ce privește arenda unei
proprietăți privat e, vom distinge între renta funciară brută și
renta netă -și vom face o distincție asemănătoare în ceea ce
privește veniturile locuitorilor unei țări mari.
Cartea a ll·a Avuția na�unilor 1 171

Renta brută a unei proprietăți particulare cuprinde tot ceen
ce plătește fermierul; renta netă este ce-i rămâne proprietaru­
lui, după deducerea cheltuielilor de gestiona re, reparar e și n
tuturor celorlalte taxe necesare – sau ceea ce-și permite acestn,
fără să-și primejduiască proprietat ea, să plaseze sub formă dt.•
stocuri destinate consumului imediat sau să cheltuiască pe
masă, trăsuri, înfrumusețarea casei și mobilei și plăcerile și
divertismentul private. Averea sa reală este direct proporțio­
nală nu cu renta brută, ci cu aceasta , netă.
Venitul brut al tuturor locuitorilor unei țări mari cuprinde
întreg produsul anual al pământului și muncii lor; venitul net
e ceea ce le rămâne, după deducerea, în primul rând, a chel­
tuielilor de întreținere mai întâi a capitalurilor fixe și apoi a
ceior circulante -sau ceea ce, fără să aducă atingere capitalu­
lui lor, pot plasa în stocuri rezervate consumului imediat sau
pot cheltui pentru propria subzistență, pentru lucrurile nece­
sare confortului sau pentru amuzament. Averea lor reală este,
și ea, direct proporțională nu cu venitul brut, ci cu cel net.
Cheltuielile globale dedicate întreținerii capitalului fix tre­
buie să fie excluse , evident , din venitul net al societății. Nici
materialele necesare pentru întreținerea mașinăriilor și instru­
mentelor utile ale muncii lor, clădirile de pe urma cărora se
poate face profit etc., nici produsul muncii necesare pentru
aducerea acestor materiale la forma necesară nu pot face parte
din acesta. Prețul muncii poate, într-adevăr , să facă parte din
el, de vreme ce muncitorii folosiți și-ar putea plasa toată
valoarea salariilor lor în stocuri rezervate consumului imediat.
Dar în alt e tipuri de ocupații, atât prețul, cât și produsul se
transformă în stocuri -prețul se duce în stocurile munci­
torilor, iar produsul, în stocurile altor persoane, ale căror sub­
zistență, confort sau amuzament sunt sporite prin munca
acestor lucrători.
178 1 Avuția națiunilor Cartea a )]-a

Intenția capitalului fix este aceea de a crește forța de pro­
ducție a muncii sau de a permite aceluiași număr de lucrători
s.l efectueze o cantitate mai mare de muncă. Într-o fermă
unde toate clădirile, gardurile, scurgerile, căile de comunica­
!ic etc. necesare sunt în cea mai bună stare, un număr de
lucrători și vite de povară vor crea un produs mai mare decât
<lcelași număr de oameni și vite de la o fermă de aceeași
mărime, cu pământ la fel de fertil, dar care nu este echipată
la fel de oportun. În manufactur i, același număr de oameni,
dacă sunt asistați de cele mai bune mașinării, va produce o
cantitate mai mare de bunuri decât dacă ar folosi niște instru­
mente de lucru mai puțin bune. Cheltuiala făcută cu cap, în
capital fix de orice fel, este întotdeauna răsplătită cu un profit
mai mare și crește produsul anual cu o valoare mai mare
decât susținerea pe care o necesită aceste îmbunătă țiri.
Această susținere reclamă, și ea, o anumită porțiune din pro­
dus. O anumită cantitate de material și munca unui număr
de lucrători, care, ambele, ar fi putut fi folosite pentru a crește
cantitatea de alimente, haine, locuințe și mijloace de subzis­
tență sau confort ale societății, sunt, astfel, redirecționate spre
alte folosințe, într-adevăr , extrem de avantajoase, dar diferite
de cele de mai sus. Pe această bază, astfel de îmbunătățiri
tehnologic e, care permit ca același număr de lucrători să
îndeplinească o cantitate egală de muncă cu mașinării mai
ieftine și mai simple decât se obișnuia în trecut, sunt privite
ca avantajoase pentru orice societate. O anumită cantitate de
materiale, precum și munca unui număr de lucrători, care,
înainte, fuseseră folosiți pentru întreținerea unei mașinării
mai complexe și scumpe, pot fi apoi utilizate pentru sporirea
cantității de muncă ce nu poate fi efectuată decât cu ajutorul
unei mașinării sau a alteia. Antreprenorul proprietar al unei
mari manufacturi, care cheltuiește o mie pe an pe întreținerea
Cartea a Il-a Avuția națiunilor 1 179

mașinăriei, dacă ar putea reduce această cheltuială la cinci
sute, va folosi în mod natural celelalte cinci sute pentru cum­
părarea unei cantități adiționale de materiale care se fie lucra­
te de un număr suplimentar de oameni. Prin urmare, cantitatea
de muncă pe care mașinăria sa o poate produce va crește în
mod natural și, odată cu ea, vor crește și avantajele și confor­
tul pe care societatea le va deriva din această muncă.
Cheltuiala necesară întreținerii capitalului fix, într-o țară
mare, poate fi comparată destul de corect cu cele ocazionate
de repararea unei proprietăți private.
Pentru a sprijini productivitatea unei proprietăți -și, în
consecință, atât renta brută, cât și pe cea netă a proprietaru­
lui-, sunt necesare frecvente cheltuieli cu repararea sa. Când,
prin"tr-o gestionare mai bună, totuși, aceste cheltuieli pot fi
diminuate fără a căuta o diminuare a productivității, renta
brută va rămâne cel puțin la același nivel ca înainte, iar renta
netă va crește cu necesita te.
Dar, deși cheltuiala totală pentru întreținerea capitalului
fix este astfel exclusă cu necesitate din venitul net al societăț ii,
nu același lucru se poate spune despre întreținerea capitalului
circulant. Din cele patru părți din care este compus acesta –
bani, provizii, materiale și muncă finită -, ultimele trei, s-a
observat deja, sunt retrase cu regularitate din acesta și plasate
fie în capitalurile fixe ale societății, fie în stocurile rezervate
pentru consumul imediat ale acesteia. Orice parte a acestor
bunuri consumabile care nu e folosită pentru întreținerea
celor dintâi se va duce în cele din urmă și va alcătui o parte
a venitului net al societății. Întreținerea celor trei părți ale
capitalului circulant, prin urmare, nu va duce la retrage­
rea vreunei alte porțiuni din produsul anual din venitul net
al societății, alta decât cea necesară pentru întreținerea capi­
talului fix.
180 1 Avuția națiunilor Cartea a II· a

Capitalul circulant dintr-o societate este, din acest punct
de vedere, diferit de cel al unui individ. Cel al individului este
,•xclus în întregime de la formarea oricărei părți a venitului
silu net, care trebuie să consiste în întregime din profiturile
sale. Dar, deși capitalul circulant al fiecărui individ alcătuiește
1, parte a capitalului similar al societății căreia îi aparține aces­
ta, pe această bază nu poate fi exclus total de la alcătuirea unei
părți a venitului net al acestei societăți. Deși totalitatea măr­
furilor din magazinul unui negustor nu trebuie, în niciun caz,
să fie plasate în stocurile proprii destinate consumului imedi­
.1t, ele pot fi plasate în stocurile altora de consum imediat care,
dintr-un venit derivat din alte fonduri, pot să-i întoarcă aces­
tuia cu regularitate valoarea pe care o au bunurile sale –
împreună cu profitul asupra acestei valori, fără a duce nici la
diminuarea capitalului său, nici al altora.
Prin urmare, banii reprezintă singura parte a capitalului
circulant al societății, a cărui menținere poate duce la dimi­
nuarea venitului net al acesteia.
Capitalul fix are multe puncte în care se aseamănă destul
de mult cu acea parte a capitalului circulant care constă din
bani, câtă vreme afectează venitul unei societăți.
La început, așa cum acele mașinării și instrumente de lucru
etc. necesită o anumită cheltuială, mai întâi, pentru construi­
rea lor, apoi pentru întreținerea lor -cheltuieli care, ambele,
deși fac parte din venitul brut, sunt deduse din venitul net ale
societății -, și stocurile de bani care circulă în fiecare țară
trebuie să necesite o anumită cheltuială, mai întâi pentru a fi
colectate, apoi, pentru a fi menținut e-cheltuieli care, ambele,
deși fac parte din venitul brut, sunt, în același fel, deduse din
venitul net al societății. O anumită cantitate din metalele foar­
te valoroase, aurul și argintul, și de muncă foarte deosebită,
în loc să sporească stocurile rezervate consumului imediat al
Cartea a Il-a Avuția națiunilor 1 181

indivizilor, cele pentru subzistență, confort și divertis ment,
sunt folosite pentru a menține marele însă costisitorul
instrument al comerțului, prin intermediul căruia fiecărui indi­
vid din societate îi sunt distribui te, în mod regulat, mijloacele
de subzistență, de confort și de divertisment în proporțiile
adecvate.
În al doilea rând, așa cum mașinăriile și instrumentele de
lucru etc. care compun capitalul fix fie al unui individ, fie al
unei societăți, nu fac parte nici din venitul brut, nici din cel
net al vreuneia dintre ele, nici banii, prin intermediul cărora
este distribuit cu regularitate întregul venit al societății către
diferiții săi membri, nu fac, în sine, parte din acest venit. Marea
roată a circulației banilor este întru totul diferită de bunurile
care circulă prin intermediul ei. Venitul unei societăți constă
doar din acele bunuri, și nu din roata pe care circulă ele.
Pentru a calcula fie venitul brut, fie pe cel net al unei societăți,
trebuie neapărat ca, din întreaga circulație anuală a banilor și
bunurilor , să deducem întreaga valoare a banilor, din care nici
măcar un singur farthing nu poate intra în componența acestor
venituri. [ … ]
182 J Avuția națiunilor Cartea a Il·a

31 Despre acumularea de capital sau despre
munca productivă și cea neproductivă
Există un tip de muncă ce adaugă o valoare obiectului asupra căruia este
aplicată -și există un alt tip de muncă ce nu are același efect Prima, de
vreme ce produce o valoare, poate fi numită muncă productivă; cealaltă,
muncă neproductivă. Astfel, munca unui meseriaș dintr-o manufactură
se adaugă, de obicei, la valoarea materialelor asupra cărora lucrează,
propriei sale întrețineri și profit ului patronului său. Din contră, munca
unui servitor domestic nu adaugă valoare peste nimic. Deși meseriașului
îi este plătit un avans salarial de către patron, în realitate, pe acesta nu-l
costă nimic, valoarea salariului fiindu-i în general restituită, împreună cu
profitul, prin valoarea adăugată asupra obiectului asupra căruia a fost
efectuată munca. Însă costul întreținerii unui servitor domestic nu este
niciodată înapoiat Un om se poate îmbogăți dacă angajează un număr
mare de meseriași și poate sărăci dacă întreține un număr mare de
servitori domestici. Totuși, munca acestora are, și ea, valoare și merită
răsplătită la fel ca și a celor dintâi. Dar munca unui meseriaș se fixează
și se realizează sub forma unui obiect anume -sau a unui bun care poate
fi vândut -care durează cel puțin încă ceva vreme după ce munca asupra
sa se va fi încheiat Într-un fel, el reprezintă o anumită ca ntitate de
muncă stocată și depozitată, pentru a fi folosită, dacă e nevoie, cu o altă
ocazie. Acest obiect -sau prețul său, întrucât reprezintă același lucru-va
putea, ulterior, dacă va fi nevoie, să pună în mișcare o cantitate de muncă
egală cu cea care 1-a produs inițial. Din contră, munca servitorului
domestic nu se fixează și nu se realizează în niciun obiect anume sau bun
care pot fi vândute. Serviciile sale dispar în însuși momen tul îndeplinirii
lor, rareori lăsând vreo fă râmă de valoare în urma lor, din care, ulterior,
să poată fi procurată o cantitate egală de servicii. Munca unora dintre cele
Cartea a JJ·a Avuția națiunilor / 18]

mai respectabile pături din societate, la fel ca aceea a servitorilor
domestici, nu produce nicio valoare și nu se fixează sa u realizează în
niciun produs permanent sau bun vandabil care să dureze și după ce
munca se va fi încheiat și pe care să poată fi cumpărată, ulterior, o
cantitate egală de muncă. Suveranul, de pildă, împreună cu miniștrii de
justiție și de război care sunt în subordinea sa, cu armata terestră �i
navală, reprezintă lucrători neproductivi. Ei se află în slujba societății
publice și sunt întreținuți dintr-o parte a produsului anual al muncii
celorlalți oameni. Slujba lor, oricât ar fi de onorabilă, utilă sau chiar
necesară, nu produce un lucru anume care să poată fi schimbat ulterior
pe o cantitate egală de servicii. Protecția, securitatea și apărarea statului,
efectul muncii acestor servicii prestate într-un an nu vor putea duce la
cumpărarea acelorași servicii de protecție, securitate și apărare în anul
urmitor. Astfel, cele mai serioase și mai importante profesii vor fi incluse
în aceeași clasă cu cele mai frivole dintre ele: clerul, avocații, fizicienii,
literații de orice fel, actorii, bufonii, muzicienii, cântăreții de operă și
dansatorii etc. Munca unora dintre cele mai de jos profesii are o anumită
valoare, reglementată de aceleași principii care reglementează orice alt
fel de muncă-iar cea a celor mai nobile și utile nu produce nimic prin
care să poată fi apoi cumpăr ată sau procurată o cantitate egală de mund'L
Așa sunt declamația actorului, pledoaria avocatului, cântecul
muzicantului -munca tuturor acestora piere în însuși momentul
producerii sale.
Atât muncitorii productivi, cât și cei neproductivi, dar și
cei care nu muncesc defel sunt susținuți în mod egal de pro­
dusul anual al pământului și al muncii dintr-o țară. Acest pro­
dus, oricât ar fi el de mare, nu poate fi infinit, ci trebuie să aibă
niște limite. Prin urmare, în funcție de cât de mică sau de mare
va fi proporția din acesta care trebuie folosită, într-un an oare­
care, pentru a susține mâinile neproduc tive, va rămâne cu atât
mai mult sau cu atât mai puțin pentru cele product ive -iar
184 1 Avuția națiunilor Cartea a ll·a

l'rodusul anului următor, în consecință, va fi mai mare, respec­
liv, mai mic; întregul produs anual fiind considerat, dacă
l'xcludem de aici producția spontană a pământ ului, a fi efectul
muncii productive.
Deși produsul anual al pământului și al muncii din fiecare
\<lră este, fără îndoială , destinat, în cele din urmă, aprovizio­
nării pentru consum a locuitorilor săi și procurării de venituri
pentru aceștia, atunci când apare, fie de pe urma pământului,
fie din mâinile lucrătorilor product ivi, el se divide în mod
nahtral în două părți. Prima dintre ele, care este adesea și cea
mai mare parte, este destinată înlocuirii capitalului sau reîn­
noirii provizi ilor, materialelor și muncii finite care au fost
retrase din capital; cealaltă e destinată constituirii unui venit
fie pentru proprietarul capitalului, ca profit pentru stocurile
sale, fie pentru o altă persoană, ca arendă pentru pământ.
Astfel, din produsul pământului, o parte înlocuiește capitalul
fermierului, cealaltă îi plătește profitul și arenda proprietarului
de pământ, constituind, astfel, atât un venit pentru proprieta­
rul acestui capital, cât și un profit aferent stocurilor sale, dar
și un venit aferent rentei funciare a unei alte persoane. Din
producția unei mari manufacturi, la fel, o parte, întotdeauna
mai mare, va înlocui capitalul antreprenorului activității; cea­
laltă îi va plăti profitul, constituind un venit pentru proprieta­
rul acestui capital. Acea parte din produsul anual al pământului
și al muncii unei țări care înlocuiește capitalul nu este nicio­
dată folosită imediat pentru a întreține altceva decât mâna de
lucru productivă. Ea plătește doar salariile muncii productive.
Cea care este destinată imediat constituirii unui venit, fie el
văzut ca profit sau ca arendă, poate întreține, fără deosebire,
atât mâna de lucru product ivă, cât și pe cea neproductivă.
Oricât de mare sau de mică ar fi partea din stocurile sale
pe care un om ar folosi-o drept capital, el se va aștepta
Cartea a II �a Avuția națiunilor 1 185

întotdeauna ca ea să-i fie înlocuită cu un profit. Prin urmare,
el o va folosi doar pentru întreținerea mâinii de lucru produc­
tive și, după ce îi va fi servit drept capital, va constitui un venit
al său. Iar când va folosi orice parte din aceste stocuri pentru
susținerea mâinii de lucru neproduc tive, de orice tip, de la acel
moment, acea parte este retrasă din capitalul său și plasată sub
forma stocurilor destinate consumului imediat.
Muncitorii neproductivi, precum și cei care nu muncesc
deloc sunt, toți, întreținuți printr-un venit; mai întâi, ori prin
acea parte a produsului anual care fusese destinată inițial con­
stituirii unui venit pentru anumite persoane, ori sub forma
rentei funciare sau ca profit aferent stocurilor; în al doilea
râpd, prin acea parte care, deși fusese destinată inițial înlocu­
irii capitalului și întreținerii doar a lucrătorilor productivi,
când ajunge în mâinile acestora, orice parte din ea s-ar afla
peste cele necesare subzistenței lor ar putea fi folosită pentru
întreținerea, fără deosebire, fie a mâinilor productive, cât și a
celor neproductive. Astfel, nu doar latifundiarul sau comerci­
antul bogat, ci și cel mai obișnuit dintre oameni, dacă salariul
său este oarecum considerabil, poate întreține un servitor; sau
ar putea merge Ia teatru sau la bâlci, contribuind, astfel, cu
partea sa, la întreținerea unui grup de lucrători neproductivi
sau ar putea plăti niște taxe, ajutând astfel la întreținerea unui
alt grup, mai onorabil și mai util, dar la fel de neproduct iv. Cu
toate acestea, nicio parte din produsul anual care a fost desti­
nată inițial înlocuirii capitalului nu va fi vreodată direcționată
spre întreținerea mâinii de lucru neproductive, decât după ce
va fi pus la lucru contrapartida sa de muncă productivă sau
orice ar fi putut pune la lucru în modul în care a fost ea folo­
sită. Lucrătorul trebuie să-și fi câștigat salariul prin munca
depusă, înainte de a putea folosi orice parte a acestuia în acest
mod. Dar acea parte nu este, în general, decât una mică. Este
186 1 Avuția națiunilor Cartea a Il-a

vorba despre venitul excedentar pe care lucrătorii productivi
nu prea îl dețin. Totuși, ei au ceva asemănător cu acesta, iar
prin plata taxelor , numărul lor mare poate compensa nivelul
scăzut al contribuției lor individuale. Arenda pentru pământ
�i profiturile aferente stocurilor reprezintă, peste tot în lume,
sursa principală din care mâinile neproductiv e își derivă mij­
loacele de subzistență. Acestea sunt cele două feluri de venit
din care proprietarii pot să economisească cel mai mult, în
p;eneral. Cu ajutorul lor, pot să-i întrețină pe alții, fie că sunt
productivi sau neproductivi. Totuși, ei par a avea o predilecție
pentru cei din urmă. Cheltuiala unui mare aristocrat va hrăni,
în general, mai mulți leneși decât harnici. Comerciantul bogat,
deși prin capitalul său va Întreține doar oameni harnici, va
hrăni, prin cheltuielile sale, adică prin folosirea venitului său,
cam același gen de oameni ca marele aristocrat. Totuși, rapor­
tul între mâna de lucru productivă și cea neproductivă depin­
de foarte mult, în fiecare țară, de raportul dintre acea parte a
produsului anual care, de îndată ce este obținută fie de pe
urma pământului, fie din mâinile lucrătorilor productivi, este
destinata a înlocui capitalul și acea parte care este destinată
constituirii de venit, fie sub forma rentei funciare, fie sub cea
a profitului. Acest raport este foarte diferit în țările bogate față
de cele sărace.
Astfel, în prezent, în cele mai bogate țări din Europa, o
foarte mare parte – adesea cea mai mare – a produsului
pământului este destinată înlocuirii capitalului fermierilor
bogați și independenți; cealaltă, plății profitului acestuia și
rentei proprietarului pământului. Dar în vechime, în vremu­
rile în care prevala guvernarea feudală, o foarte mică parte a
produsului era suficientă pentru înlocuirea capitalului folosit
în agricultură. Ea consta, de obicei, din câteva vite amărâte,
întreținute doar de pe urma produsului natural al pământului
Cartea a Il-a Avuția națiunilor 1 187

necultivat, astfel putând fi și ele considerate ca o parte a pro­
dusului natural. Acesta aparținea, și el, aceluiași senior, fiin­
du-le acordat celor care ocupau pământul. Și restul produselor
îi aparțineau tot lui, fie ca arendă pentru pământ, fie ca profit
aferent acestui capital ridicol de mic. Cei care ocupau pămantul
erau, în general, iobagi, care erau, ei înșiși și tot ceea ce aveau,
propriet atea aceleiași persoane. Cei care nu erau iobagi erau
arendași temporari' și, deși arenda pe care o plăteau adesea
era, la modul nominat doar cu puțin mai mult decât o com­
pensație pentru scutirea de muncă, până la urmă ajungea să se
refere la întreg produsul pământului respectiv . Seniorul lor
putea în orice moment să dis pună de munca lor în vremuri de
pace și să le solicite serviciile în vreme de război. Și, deși locu­
iau la distanță de casa acestuia, erau la fel de dependenți de el
ca slugile care locuiau sub același acoperiș cu el. Însă produsul
întreg al pământului îi aparținea fără nicio îndoială nobilului,
căci putea dispune de munca și serviciile tuturor celor pe care
îi întreținea astfel. În situația în care se afla acum Europa, par­
tea aferentă nobilului rar mai depășește o treime, dacă nu
cumva nu e nici un sfert din întregul produs al pământului.
Arenda pentru pământ, totuși, în părțile cele mai dezvolta te
ale țării, s-a triplat sau chiar multiplicat de patru ori, față de
acele vremuri din vechime, iar acea treime sau pătrime din
produsul anual, se pare, este de trei sau patru ori mai mare
decât era întregul, mai demult. În cadrul aceshti curs al dez­
voltării, arenda, deși crește direct proporțional cu mărimea
pământul ui, scade direct proporțional cu producția pământului.
În țările cele mai bogate ale Europei, marile capitaluri sunt
folosite în prezent în comerț și manufacturi. Așa cum stăteau
• În original, tenants at will, o formă de arendă pe o perioadă mai scurtă, care nu
garantează arendașului drepturi prea mari și care poate fi terminată prin invocarea unor
clauze (n.t.).
188 1 Avuția națiunilor Cartea a ll·a

lucrurile în trecut, micul comerț care se efectua și cele câteva
manufacturi domestice și rudimentare nu necesitau decât niște
capitaluri foarte mici. Totuși, acestea trebuie că aduceau pro­
fituri foarte mari. Nivelul dobânzilor nu era nicăieri mai mic
de zece procente, iar profiturile trebuie că erau destul de mari
pentru a permite acest nivel al dobânzilo r.
În prezent, nivelul dobânzii, în părțile dezvoltate ale
Europei, nu este nicăieri mai mare de șase procente, iar în
unele dintre cele mai dezvoltate, poate ajunge chiar la patru,
trei sau două procente. Deși partea de venit a locuitorilor care
este derivată din profitul aferent stocurilor este întotdeauna
mai mare în țările bogate decât în cele sărace, aceasta se întâm­
plă pentru că stocurile sunt mult mai mari; față de stocuri,
profiturile sunt cu mult mai mici.
Prin urmar e, acea parte a produsului anual care, de îndată
ce este generată de pământ sau de mâinile lucrătorilor produc­
tivi, este destinată înlocuirii capitalului nu doar că e mult mai
mare în țările bogate față de cele sărace, ci se află într-o pro­
porție cu mult mai mare în raport cu cea care este destinată
constituirii imediate a unui venit fie ca arendă, fie ca profit.
Fondurile destinate întreținerii muncii productive nu doar că
sunt cu mult mai mari pentru mâna de lucru productivă decât
pentru cea neproductiv ă, dar sunt și cu mult mai mari rapor­
tate la cele care, deși ar putea fi folosite pentru a o întreține
atât pe prima, cât și pe cea din urmă, au o predilecție pentru
cea din urmă categorie.
Raportul dintre aceste fonduri diferite determină cu nece­
sitate, în fiecare țară, caracterul general al locuitorilor , în ter­
meni de hărnicie sau lene. Suntem mai harnici decât înaintașii
noștri deoarece, în prezent, fondurile destinate pentru întreți­
nerea celor harnici sunt mult mai mari față de cele folosite
pentru întreținerea leneșilor, raportat la cum erau ele cu două
Cartea a ll·a Avuția națiunilor J 189

sau trei secole în urmă. Strămoșii noștri aveau nevoie să fie
încurajați mult prea mult, ca să lucreze. Proverbul spune dl
mai bine te joci degeaba, decât să muncești degeaba. În orașe)�
comerciale sau manufacturiere, când clasele de jos se întrețin
predominant din folosirea capitaluril or, oamenii sunt, în gene­
ral, harnici, sobri și înfloritori -cum se întâmplă în multe orașe
englezești și în majoritatea celor olandeze. În acele orașe care
sunt susținute de prezența constantă sau ocazională a Curții
regale, și în care clasa de jos se întreține prin cheltuirea unui
venit, oamenii sunt, în general, leneși, imorali și săraci -cum
se întâmplă la Roma, Versailles, Compeig ne și Fontainebleau.
Cu excepția Rouenului și a orașului Bordeaux, prea puțin
comerț sau industrie se găsesc în orașele sedii de parlamente
a'le Franței, iar clasa de jos, fiind susținută majoritar de chel­
tuielile făcute de membrii curților judecătorești și de cei care
compar în fața acestora, este, în general, leneșă și săracă.
Marele comerț din Rouen și Bordeaux pare să fie în întregime
efectul situației lor particulare. Rouen este antrepozitul majo­
rității bunurilor care sunt aduse fie din țări străine, fie din
provinciile maritime ale Franței, pentru a fi consumate în
marele Paris. Bordeaux este, la fel, antrepozitul vinurilor care
se produc pe malurile Garonnei și a râurilor care se varsă în
acesta, una dintre cele mai bogate provincii vinicole din lume
și care pare să producă vinul potrivit a fi exportat sau cel mai
potrivit pentru a fi degustat de națiunile străine. Asemenea
situații avantajoase atrag mari capitaluri prin aceea că permit
intensa folosire acestora -cauza hămiciei din cele două orașe.
În celelalte orașe parlamentare ale Franței, nu pare să fie folosit
decât un capital cu puțin mai mare decât cel necesar pentru
consumul propriu -adică, doar cu puțin mai mare decât cel
mai mic capital care poate fi folosit. Același lucru poate fi spus
despre Paris, Madrid sau Viena. Dintre cele trei orașe, Parisul
190 1 Avuția națiunilor Cartea a Il"a

1 .. �te, de departe, cel mai harnic, dar el reprezintă principala
piață a tuturor manufacturilor stabilite în regiunea pariziană,
propriul său consum fiind principalul obiect al comerțului
1·,1re se desfășoară acolo. Londra, Lisabona și Copenhaga sunt,
probabil, singurele trei orașe ale Europei care sunt și orașe de
rezidență permanentă a Curții și pot fi considerate și orașe
comerciale sau unele în care comerțul nu se desfășoară doar
pentru consumul lor propriu, ci și pentru alte orașe sau țări.
Situația tuturor celor trei este extrem de avantajoasă, lor potri­
vind u-li-se natural rolul de antrepozite pentru o parte din
bunurile destinate consumului unor locuri îndepărtate. Într-un
oraș unde o mare parte a veniturilor sunt cheltuite, este, pro­
babil, mai dificil ca acestea să fie folosite mai avantajos drept
capital pentru orice alt scop în afară de aprovizionarea cu
bunuri de consum pentru acel oraș, spre deosebire de unul
unde păturile inferioare ale populației nu au alt mijloc de a se
întreține decât ceea ce derivă din folosirea acelui capital. Lenea
celei mai mari părți a populației care se întreține din cheltui rea
veniturilor e posibil să corupă hărnicia celor care ar trebui să
se întrețină prin folosirea capitalului și face ca acolo să fie mai
puțin avantajos să te folosești de un capital decât în alte părți.
Înainte de Uniune', în Edinburgh a existat prea puțin comerț
sau industrie. Când parlamentul scoțian nu s-a mai reunit
acolo, când a încetat a fi reședința înaltei nobilimi și a oame­
nilor de vază din Scoția, a devenit un oraș cu ceva comerț și
industrie. Totuși, el continuă să fie reședința principalelor tri­
bunale din Scoția, sediul Comisiei vămilor și a accizelor etc.
Prin urmare, acolo continuă să fie cheltuit un venit considera­
bil. În ceea ce privește comerțul și industria, este mult inferior
Glasgow-ului, ai cărui locuitori se întrețin predominant din
* Tratatul de unire dintre regatul englez și cel scoțian a fost semnat la 22 iulie 1706. El a
consfințit reunirea celor două țări sub numele de Regatul Marii Britanii (n.r.).
Cartea a II·a Avuția națiunilor 1 191

folosirea capitalului. Locuitorii unui sat mai mare, s-a obst.>r·
vat câteodată, după ce au făcut un progres considerabil în
ceea ce privește manufacturi le, au devenit leneși și săraci, ca
urmare a faptului că un mare senior și-a stabilit rezidența în
apropiere.
Raportul dintre capital și venit, prin urmare, pare să regie·
menteze peste tot raportul dintre hărnicie și lene. Oriunde
predomină capitalul, prevalează hărnicia; oriunde predominA
privilegiile, prevalează lenea.
Prin urmare, orice creștere sau scădere a capitalului va
tinde natural să ducă la creșterea sau scăderea cantității reale
a hărniciei, a mâinii de lucru productive și, în consecință, a
valorii de schimb a produsului anual al pământului sau al
muncii dintr-o țară, adică a mărimii reale a bogăției și a veni­
turilor tuturor locuitorilor săi.
Capital urile cresc datorită cumpătării și scad odată cu chel­
tuielile extravagante și cu comportamentele nechibzuite.
Orice sumă ar reuși o persoană să economisească din venit,
se va adăuga la capital și, fie că-1 foloseșt e el însuși pentru
susținerea unui număr suplimentar de mâini de lucru produc­
tive, fie că va abilita o altă persoană să facă același lucru,
împrumutându-i-o cu dobândă -adică, pentru a obține o parte
din profiturile acesteia din urmă. Așa cum capitalul unei per­
soane poate fi sporit doar prin ceea ce economisește din veni­
tul său anual sau din câștigurile sale anuale, așa și capitalul
societății, care este același cu suma veniturilor tuturor indivi­
zilor care o compun, poate fi crescut în același mod.
Cumpătarea, și nu hărnicia, reprezintă cauza imediată a
creșterii capitalului. Hărnicia, într-adevăr, furnizează baza pe
care cumpătarea duce la acumulări; indiferent ce produce hăr­
nicia, dacă n-ar fi cumpătarea să economisească și să acumu­
leze, capitalul n-ar deveni niciodată mai mare.
192 J Avuția națiunilor Cartea a Il-a

Moderația, prin sporirea fondurilor care sunt destinat e sus­
(inerii mâinii de lucru productive, tinde să ducă la creșterea
numărului acelor mâini a căror muncă va adăuga o valoare
,1supra subiectului pe care se exercită. Prin urmare, ea va tinde
să crească valoarea de schimb a produsului anual al pămân­
tului și muncii din țară. Ea va pune în mișcare o cantitate
suplimentară de muncă, care va aduce o valoare suplimentară
produsului anual.
Ce este economisit an de an este consumat, cu regularita­
te – și aproape în același timp -, exact ca tot ce este cheltuit
anual, dar de către un grup diferit de oameni. Acea parte din
venitul său pe care un om bogat o cheltuiește anual este, în
cele mai multe situații, consumată de oaspeții săi leneși și de
servitorii domest ici, care nu lasă nimic în urma lor, în schim­
bul consumului lor. Acea parte din venit pe care o economi­
sește și care, de dragul profitului, este folosită imediat drept
capital, este consumată în același fel și aproape în același timp,
dar de către un cu totul alt grup de oameni: lucrători, fabri­
canți, meseriași -care reproduc , cu un profit, valoarea consu­
mului lor anual. Putem presupune că venitul îi este plătit
bogătașului în bani. Dacă 1-ar fi cheltuit pe tot pentru mânca­
rea, îmbrăcămintea și locuința pe care acest întreg 1-ar fi putut
cumpăra, ahmci acest venit ar fi fost distribuit doar în rându­
rile primului grup de oameni. Economisind o parte din aces­
ta -care, de dragul profitului, ar fi folosită imediat drept
capital, fie de el, fie de altă persoană -, mâncarea, îmbrăcămin­
tea și locuința care ar putea fi cumpărate cu acesta vor fi cu
necesitate rezervate celor din ultimul grup. Consumul este
același, dar consumatorii sunt diferiți.
Prin ceea ce economisește un om cumpătat într-un an, nu
doar că oferă mijloacele de întreținere pentru un număr supli­
mentar de mâini de lucru productive pentru anul următor,
Cartea a Il-a Avuția națiunilor 1 193

dar, în calitatea sa de fondator al unui atelier de lucru, cum
s-ar spune, va stabili un fond statornic pentru susținerea unui
număr egal de mâini de lucru, pentru viitor. Distribuirea și
direcționarea perpetuă a acestui fond, este adevărat, nu sunt
întotdeauna garantate de vreo lege pozitivă, de vreun drept
de păstrare sau de vreun act care nu permite înstrăinarea pro­
prietății. Totuși, el este întotdeauna păzit de un principiu foar­
te puternic , de interesul clar și evident al individului căruia îi
aparține fiecare bucățică din acesta pe vecie. Nicio parte a
acestuia nu va putea fi folosită după aceea pentru întreținerea
a altceva decât mâna de lucru productivă, fără o pierdere evi­
dentă pentru persoana care ar perverti, astfel, acel fond parte,
de la destinatia sa adecvată.
. .
Risipitorul viciază utilizarea acestui fond în felul următor:
prin aceea că nu-și menține cheltuielile în limitele veniturilo r,
el intră în capital. Ca și acela care pervertește veniturile unui
așezământ pios în scopuri profane, își va plăti salariul pentru
lenea sa cu acele fonduri pe care cumpătarea înaintașilor săi
le consacraseră, cum s-ar spune, menținerii hărniciei. Prin
diminuarea fondurilor destinate folosirii unei forțe de muncă
producti ve, el va diminua, cu necesitate, în măsura în care
depinde de el, cantitatea de muncă ce adaugă o valoare obiec­
tului asupra căruia se aplică și, în consecință, diminuează și
valoarea produsului anual al pământului și muncii întregii
țări, adică bogăția și venitul real al locuitorilor săi. În cazul în
care chelhtielile extravagant e ale unora n-ar fi compensate de
cumpătarea altora, conduita fiecărui risipitor, care-i hrănește
pe cei leneși cu pâinea celor harnici, nu doar că 1-ar duce la
sapă de lemn pe el însuși, ci ar împovăra și restul țării.
Și, deși cheltuielile făcute de cei risipitori ar fi în întregi­
me făcute pe produse indigene și deloc pe produse străine,
efectul asupra fondurilor productive ale societății ar rămâne
194 1 Avuția națiunilor Cartea a Il-a

.lCelași. În fiecare an, tot ar mai fi o anumită cantitate de mân­
l'<lre și îmbrăcămint e care ar trebui să susțină mâna de lucru
productivă, dar care ar fi folosită pentru susținerea celei
neproductive.
Totuși, trebuie spus că, într-adevăr , această cheltuială nefi­
ind făcută pe bunuri din străinătat e, nu va ocaziona exporturi
de aur și argint -în țară ar rămâne aceeași cantitate de bani
ca mai înainte. Dar, în cazul în care cantitatea de hrană și
îmbrăcăminte consumată de către cei neproductivi ar fi distri­
buită către cei productivi, ei ar reprodu ce, cu un profit, întrea­
ga valoare a consumului lor. În această situație, în țară ar
rămâne aceeași cantitate de bani, iar pe lângă aceasta, ar exista
și o reproducere a unei valori egale de bunuri de consum. Ar
exista două valori în loc de una.
Pe lângă acestea, într-o țară în care valoarea produsului
anual se diminuează, nu poate rămâne aceeași cantitate de
bani. Singura utilizare a banilor este aceea de a face să circule
bunurile de consum. Prin intermediul lor, proviziile , materia­
lele și bunurile finite sunt cumpărate, vândute și distribuite
către consumatorii lor finali. De aceea, cantitatea de bani care
poate fi folosită anual într-o țară trebuie să fie determinată de
valoarea bunurilor de consum care circulă anual în ea. Aceasta
trebuie să consiste fie din produsul imediat al pământului și
muncii respectivei țări, fie din ce a fost cumpărat cu o parte
din acest produs. Valoarea lor, prin urmare, trebuie să scadă
pe măsură ce scade valoarea acestui produs -și, împreună cu
el, și cantitatea de bani care poate fi folosită pentru a-l face să
circule. Dar banilor care, prin această diminuare anuală a pro­
dusului, sunt aruncați anual spre circulația internă nu li se va
permite să zacă degeaba. Interesul celui care-i posedă îi va cere
acestuia să-i folosească, iar dacă acasă nu-și vor găsi întrebu­
ințarea, vor fi trimiși în străinătat e, în ciuda tuturor legilor și
Cartea a Il-a Avuția națiunilor 1 195

interdicții lor, și vor fi folosiți pentru cumpărarea de bunuri de
consum care ar putea fi de ceva folos în țară. În acest fel,
exportarea lor anuală va continua, pentru o vreme, să adauge
ceva la consumul anual al țării, dincolo de valoarea propriului
produs anual. Ce a fost economisit în vremurile de prosperi­
tate din produsul anual și folosit pentru cumpărarea de aur și
argint, va contribui, pentru scurtă vreme, la sprijinirea consu­
mului în vremuri grele. Exportarea aurului și argintului este,
în acest caz, nu cauza, ci efectul declinului unei țări -iar câte­
odată, pentru scurtă vreme, poate alina sărăcia produsă de
acest declin.
Din contră, cantitatea de bani trebuie să crească în mod
n'!tural, în fiecare țară, pe măsură ce crește valoarea pro­
dusului anual. Întrucât valoarea bunurilor de consum care
circulă în societate, an de an, va fi mai mare, va necesita o
cantitate mai mare de bani care să o facă să circule. Prin urma­
re, o parte a acestui produs crescut va fi folosită în mod natural
pentru cumpărarea, oriunde ar avea loc aceasta, a unei canti­
tăți suplimentare de aur și argint necesare circulării restului
produsului. Sporirea acestor metale va fi, în acest caz, efectul
și nu cauza prosperității publice. Aurul și argintul sunt cum­
părate peste tot în același fel. Hrana, îmbrăcămi ntea și locuin­
ța, venitul și mijloacele de întreținere ale tuturor celor a căror
muncă sau ale căror stocuri sunt folosite pentru a-i aduce de
la mină la piață reprezintă prețul plătit pentru ele atât în Peru,
cât și în Anglia. Țara care are de plătit acest preț nu va rămâne
prea mult timp fără cantitatea din acele metale de care are
nevoie – și nicio țară nu va reține prea mult o cantitate de care
nu are nevoie.
Prin urmare, din orice ne-am imagina că sunt alcătuite
bogăția sau veniturile reale ale unei țări, fie din valoarea pro­
dusului anual al pământului sau muncii sale, după cum pare
196 1 Avuția națiunilor Cartea a ll·a

să dicteze simpla rațiune, fie din cantitatea de metale prețioase
care circulă între granițele sale, cum presupun preconcepțiile
populare, din orice perspectivă am privi lucrurile, orice om
risipitor pare un inamic public, iar orice om cumpătat, un
binefăcător public.
Efectele comportamentelor nechibzuite sunt adesea aceleași
cu ale cheltuirii extravagante. Fiecare proiect nejudicios și lip­
sit de succes din agricultură, minerit, pescuit, comerț sau
manufacturi tinde să diminueze în aceeași manieră fondurile
destinate susținerii muncii productive. În fiecare dintre aceste
proiecte, deși capitalul este consumat doar de mâna de lucru
productivă, prin maniera nejudicioasă în care este folosit,
întrucât nu reproduce întreaga valoare a consumului lor, tre­
buie să existe întotdeauna o diminuare a ceea ce ar fi constituit
altminteri fondurile productive ale societății.
Într-adevăr, rar se întâmplă ca situația unei mari națiuni să
fie afectată major de risipa extravagantă sau de comportamen­
tul neadecvat al indivizil or, extravaganța sau imprudența
unora fiind mai mult decât compensate de cumpătarea și buna
conduită a celorlalți.
Cu privire la cheltuielile exorbitante, principiul care
îndeamnă la cheltuire este pasiunea pentru bucuriile prezen­
tului care, deși câteodată sunt dificil de restricționat, în general
sunt doar momentane și ocazionale. Dar principiul care
îndeamnă la cumpătare este dorința de îmbunătățire a condi­
ției noastre -o dorință care, deși în general este calrnă și lipsită
de patimă, se află în noi încă din pântecul mamei și nu ne
părăseșt e până nu intrăm în pământ. În întregul interval care
separă cele două momente, rar dacă există vreo instanță în
care omul să fie atât de perfect și complet satisfăcut de situația
sa, încât să nu-și dorească să facă modificări sau îmbunătățiri
de vreun fel sau altul. O creștere a averii sale reprezintă
Cartea a li ·a Awția națiunilor 1 197

mijloacele prin care cea mai mare parte a oamenilor își propun
și își doresc să-și îmbunătățească condiția. Ea reprezintă mij­
locul cel mai obișnuit și cel mai evident, iar calea cea mai sigu­
ră de creștere a averii este dată de economisirea și acumularea
unei părți din ceea ce se obține, fie regulat și anual, fie cu
anumite ocazii extraordinare. Deși principiul cheltuitor preva­
lează, prin urmare, la aproape toți oamenii în anumite ocazii
și doar la unii în aproape toate ocaziile, totuși, la cei mai mulți
oameni, dacă facem o medie a întregului curs al vieții lor, prin­
cipiul cumpătării pare nu doar să predomine, ci să predomi ne
într-o foarte mare măsură.
Cu privire la comportamentele nechibzuite, numărul între­
pținderilor prudente și de succes este peste tot mai mare decât
al celor nejudicioase și lipsite de succes. După toate plângerile
noastre legate de frecvența faliment elor, nefericiții peste care
dă ghinionul nu alcătuiesc decât o foarte mică parte a celor
angajați în comerț și în alte tipuri de afaceri -poate nu mai
mult de unul dintr-o mie. Falimentul reprezintă, poate, cea
mai mare și mai umilitoare calamitate care poate cădea pe
capul unui om nevinovat. Prin urmare, cea mai mare parte a
oamenilor este suficient de atentă să-1 evite. Unii, într-adevăr,
nu-l evită, așa cum alții nu evită spânzurătoarea. [ … ]
Venitul unui individ poate fi cheltuit fie pe lucruri care sunt
consumate imediat, prin care cheltuielile unei zile nu pot nici
ușura, nici sprijini cheltuielile alteia -sau poate fi cheltuit pe
lucruri mai durabile, care, prin urmare, pot fi acumulate și în
care cheltuiala unei zile poate, după bunul plac, fie să ușureze,
să sprijine sau să crească efectele sale în ziua următoare. Un
om cu avere, de exemplu, poate fie să-și cheltuiască venitul în
mod nechibzuit și somptuos, pentru menținerea unui mare
număr de servitori domestici și a unei multitudini de câini și
cai, fie, mulțumindu-se cu o masă frugală și câțiva servitori,
198 1 Avuția națiunilor Cartea a Il·a

poate cheltui cea mai mare parte a lor pentru decorarea casei
sale sau a vilei de la țară, pe construcții utile sau decorative,
pe mobilă utilă sau ornamentală; pe colecționarea de cărți,
statui, picturi sau pe lucruri ceva mai frivole, zorzoane inge­
nioase de toate felurile-sau, mai frivol decât orice, pe aduna­
rea unei garderobe imense de haine de calitate, ca favoritul și
adjunctul unui mare prinț, care a murit acum câțiva ani.' Dacă
doi oameni de averi egale ar trebui să-și cheltuiască averile,
unul predominant într-un fel, iar celălalt, predominant
într-altul, măreția persoanei ale cărei cheltuieli au fost făcute
predominant pentru bunuri durabile ar fi într-o continuă creș­
tere, cheltuiala fiecărei zile contribuind cu ceva la sprijinirea
și înmulțirea efectului cheltuielilor zilei următoare; pe când a
celuilalt, din contră, nu ar fi mai mare la sfârșitul perioadei
decât fusese la început. Am avea un stoc de bunuri de un fel
sau altul care, deși n-ar mai valora cât au costat, tot ar mai
valora ceva. Nicio urmă sau vestigiu al cheltuielilor celui din
urmă n-ar rămâne, iar efectul a zece sau douăzeci de ani de
belșug ar fi complet anihilat, de parcă n-ar fi existat vreodată.
Așa cum un mod de a cheltui este mai favorabil decât un
altul bogăției individului, tot astfel se întâmplă și referitor la
cea a unei națiuni. Casele, mobila, îmbrăcămintea bogaților, în
scurt timp, devin utile clasei de jos și celei medii. Ele vor fi
capabile să le cumpere când superiorii lor se vor fi săturat de
ele, traiul general al tuturor oamenilor îmbunătâțindu-se, ast­
fel, treptat, când acest mod de a cheltui va deveni universal la
oamenii cu avere. În țări care au fost bogate pentru o lungă
perioadă, poți vedea frecvent că oameni din clasa de jos dețin
atât locuințe, cât și mobilă în stare perfectă și întreagă, dar pe
care nici nu ar fi putut să le construiască ei înșiși, nici n-au fost
* Aluzie la George Brummel (1778·1840), favoritul regelui George al IV-lea; figură iconică
a dandismului modern. A murit în sărăcie la Caen (n.r.).
Cartea a II·a Avuția națiunilor 1 199

făcute pentru uzul lor. Ceea ce fusese cândva sediul familiei
de Seymour acum este un han, aflat pe drumul către Bath'.
Patul nupțial al lui James I al Marii Britanii, pe care regina 1-a
adus cu ea din Danemarca, drept dar de nuntă potrivit de la
un suveran la altul, era, acum câțiva ani, o decorațiune de
interior într-o tavernă din Dunfermline. În unele orașe vechi,
care fie au stagnat un lung interval de timp, fie au cunoscut o
ușoară decădere, cu greu ai putea găsi chiar și o singură casă
care să fie construită pentru actualii săi locatari. Iar dacă intri
în acele case, vei găsi frecvent piese de mobilier vechi aflate în
stare excelentă, foarte potrivite pentru a fi folosite de actualii
proprietari, dar care e prea puțin probabil să fi fost făcute
pent� aceștia.
Palate nobiliare, vile magnifice, mari colecții de cărți, statui,
picturi și alte curiozități reprezintă adesea atât o podoabă, cât
și o onoare, nu doar pentru vecinătatea imediată, ci pentru
întreaga regiune căreia îi aparțin. Versailles-ul este un podoa­
bă și o onoare pentru Franța, Stowe și Wilton, pentru Anglia;
Italia continuă, încă, să atragă un anume tip de venerație prin
numărul monumentelor de acest gen pe care le posedă, deși
bogăția care le-a produs a decăzut și deși geniul care le-a pla­
nificat pare să fi dispărut, probabil pentru aceea că nu a mai
fost folosit.
De asemenea, cheltuiala făcută pentru bunuri durabile este
favorabilă nu doar acumulării, ci și cumpătăr ii. Dacă o persoa­
nă face excese, la orice moment, ar putea cu ușurință să-și
revizuiască comportamentul, fără să se expună oprobriului
public. Să-și reducă foarte mult numărul servitoril or, să aban­
doneze mesele copioase în favoarea unora frugale, să renunțe
la trăsuri odată ce le va fi avut, toate acestea sunt schimbări
• Drumul care leaga Londra de orașul Bath, centru balnear foarte popular începand cu
jumătatea secolului al XVIII-lea (n.r.).
200 1 Avuția națiunilor Cartea a ll·a

care nu pot scăpa simțului de observație al vecinilor, lucru care
se presupune că implică o anumită mărturisire a proastei con­
d uite anterioare. De aceea, puțini sunt aceia care, după ce au
fost când va destul de nechibzuiți încât să se lanseze prea mult
în genul acesta de cheltuieli, să aibă ulterior curajul de a-și
reforma comportamentul, înainte ca ruina și falimentul să-i
oblige. Dar, dacă o persoană a cheltuit, vreodată, prea mult
pentru o clădire, pentru mobilă, cărți sau picturi, schimbarea
sa de conduită nu va putea fi considerată un lucru umilitor.
Acestea sunt lucruri a căror cumpărar e face frecvent ca o achi­
ziție ulterioară să nu mai fie necesară, iar când o persoană
pune capăt brusc acestui comportam ent, în ochi celorlalți ea
pare să facă asta nu pentru că și-a terminat averea, ci pentru
că și-ar fi satisfăcut dorința.
Pe lângă acestea, cheltuielile făcute în bunuri durabile oferă
mijloace de subzistență, de obicei, unui număr de oameni mai
mare decât cele făcute pentru ospitalitatea generoasă. Din
două sau trei sute de porții de mâncare care sunt, câteodată,
servite la un mare festival, o jumătate e posibil să fie aruncate
la gunoi; întotdeauna o grămadă de mâncare este irosită sau
distrusă. Dar, dacă această cheltuială ar fi făcută pentru a da
de lucru unor zidari, dulgheri, tapițeri, mecanici etc., o canti­
tate de alimente de o valoare egală ar fi distribuite în rândurile
a și mai mulți oameni, care le-ar cumpăra cu bani buni și nu
ar distruge sau arunca nici măcar un gram. În primul caz,
această cheltuială susține mâna de lucru productivă, iar în
celălalt, pe cea neproductivă. Prin urmare, în primul caz, ea
duce la creșterea valorii de schimb a produsului anual al
pământurilor și muncii din acea țară, iar în celălalt, nu produ­
ce această creștere.
Nu aș dori să se înțeleagă, prin toate acestea, că vreau să
spun că un tip de cheltuieli presupune un spirit mai darnic
Cartea a Il-a AvuJianaJiunilor 1 201

sau mai generos decât celălalt. Când un om cu avere își chel­
tuiește venitul predominant pentru a fi ospitalier, el împarte
cea mai mare parte a acestuia cu prietenii și tovarășii săi, dar,
când îl folosește pentru a cumpăra astfel de bunuri durabile,
el cheltuiește adesea tot întregul pentru sine și nu oferă nimic
altcuiva, dacă nu primește ceva în schimb. Cel din urmă tip
de cheltuieli, prin urmare, mai ales când este direcționat spre
obiecte frivole, micile ornamente ale hainelor și mobilei, biju­
teriile, zorzoanele, podoabele, indică frecvent o dispoziție nu
doar ușuratică, ci și josnică și egoistă. Ce vreau să spun este
că primul tip de cheltuieli conduce mai mult decât celălalt la
creșterea bogăției publice, prin aceea că ocazionează întot­
dea!-ma o acumulare de bunuri de valoare, că este mai favora­
bilă cumpătării individuale și, în consecință, creșterii
capitalului public și pentru că susține mai degrabă mâna de
lucru productivă decât pe cea neproductivă.
* * *
202 1 Avuția națiunilor Cartea a Il·a

Cartea
a III-a Despre progresul diferit
al bogăției la diferite națiuni

Il Despre progresul natural
al bogăției
Marele comerț al fiec�rei societ�ți civilizate este acela dintre locuitorii de
la oraș și cei de la țară_ El const� în schimbul de produse neprelu crate pe
produse manufacturate, fie imediat, fie prin interpunerea banilor sau a
vreunui fel de hârtii care reprezint� bani.
,.Țara" aprovizio nează ,.orașul" cu mijloace de subzistență
și cu materie primă pentru manufacturi. Orașul îi răsplătește
pentru aceasta, trimițând înapoi o parte din produsul manu­
facturat către locuitorii de la țară. Orașul, unde nici nu există
și nici nu poate există vreo formă de multiplicare a materiei
prime, s-ar putea spune, pe drept, că își câștigă atât bogăția,
cât și mijloacele de subzistență de la țară. Totuși, pe această
bază, noi nu trebuie să ne imaginăm că, dacă orașul câștigă,
atunci ,.țara" pierde. Câștigurile sunt reciproce și egale pentru
ambele părți, iar diviziunea muncii este, în acest caz, ca și în
toate celelalte, avantajoasă pentru toate persoanele angajate în
diferitele ocupații în care aceasta este subdivizată. Locuitorii
de la țară își cumpără de la oraș o mai mare cantitate de bunuri
manufacturate cu produsul unei cantități mai mici din munca
proprie decât i-ar fi costat dacă ar fi încercat să le producă ei
înșiși. Orașul oferă o piață pentru surplusul de produse de la
țară, adică ceea ce se află peste cele necesare întreținerii culti­
vatorilor-acesta fiind locul în care locuitorii de la țară schim­
bă aceste produse pe altele, de care au nevoie. Cu cât este mai
mare numărul locuitorilor orașului și venitul acestora, cu atât
Cartea a 111-a Avuția națiunilor 1 205

mai mare va fi piața pe care el le-o oferă celor de la țară – și,
cu cât piața este mai mare, cu atât mai avantajoasă este pentru
un număr tot mai mare de oameni. Porumbul care crește la un
kilometru de oraș se vinde la același preț ca acela care crește
la douăzeci de kilometri. Dar prețul acestuia din urmă trebuie,
în general, nu doar să plătească cheltuielile de cultivare și adu­
cere la piață, ci și să permită profitul obișnuit din agricultură,
fermierului. Prin urmare, proprietarii și cultivatorii de la țară,
care trăiesc în apropiere de orașe, vor câștiga, peste profitul
obișnuit din agricultură, prin prețul lucrurilor pe care le vând,
întreaga valoare a transportului produselor similare care sunt
aduse din ținuturi mai îndepărtate -și vor economisi întreaga
vaware a acestui transport în lucrurile pe care le cumpără.
Comparați cultivarea pământurilor din vecinătatea oricărui
oraș de mărime considerabilă cu a acelora aflate la o oarecare
distanță de el și veți fi satisfăcuți cu ușurință de cât de mult
beneficiază "țara" de pe urma comerțului cu orașul. Printre
speculațiile cele mai absurde care s-au propagat cu privire la
balanța comercială dintre aceste două părți, nimeni n-a pretins
vreodată că fie "țara" pierde din comerțul cu orașul, fie orașul
prin acela cu "țara" care-I susține.
Și, cum supraviețuirea vine, prin natura lucrurilor , înaintea
confortului și a luxului, industria care se ocupă de cea dintâi
trebuie cu necesitate să fie prioritară în fața celei care are grijă
de cele din urmă. Prin urmare, agricultura și ameliorarea solu­
lui, care oferă mijloacele de subzistență, trebuie neapărat să fie
prioritare în fața dezvoltării orașelor, care nu furnizează decât
mijloace de confort și lux. Și doar surplusul producției de la
țară, sau ceea ce se află deasupra mijloacelor de subzistență
ale cultivatoril or, lucrul care constituie mijloacele de subzis­
tență ale orașului, poate, deci, să crească, însă doar odată cu
creșterea surplusului producției. Într-adevăr , orașul poate să
206 1 Avuția națiunilor Cartea a !II�a

nu-și derive întotdeauna toate mijloacele de subzistență din
satele din jur și nici chiar din regiunea mai întinsă din care
face parte, ci din țări îndepărtate, iar acest lucru, deși nu con­
stituie o excepție de la regula generală, a dus la variațiuni
considerabile în progresul bogăției, în diferite timpuri și la
diferite națiuni.
Acea ordine a lucrurilor pe care o impune necesitatea, la
modul general, deși nu neapărat pentru fiecare țară în parti­
cular, este promovată, în fiecare țară, de înclinația naturală a
omului. Dacă instituțiile umane n-ar fi zădărnicit aceste încli­
nații nahtrale, orașele nu ar fi crescut dincolo de limitele în
care ar fi sprijinite de ameliorarea și cultivarea pământurilor
din acea zonă -adică cel puțin până la punctul la care tot
pământul din jur ar fi fost complet cultivat și îmbunătățit. În
ideea unui profit egal sau aproape egal, majoritatea oamenilor
și-ar folosi mai degrabă capitalul pentru ameliorarea și culti­
varea pământului decât pentru producția manufacturieră sau
în comerțul extern. Cel care-și folosește capitalul asupra
pământului îl are sub ochi și la îndemână mai mult decât se
întâmplă în comerț, iar averea sa este mult mai puțin supusă
accidentelor decât în negoț, unde ar fi obligat frecvent să-llase
în mâinile celorlalți, nu doar să înfrunte vânturile și valurile,
ci și elementele mai nesigure ale nebuniei și ale nedreptății
umane -prin aceea că acordă multă încredere, peste mări și
țări, unor oameni cu ale căror caracter și situație rareori poate
fi familiarizat pe deplin. Din contră, capitalul deținătorului de
pământuri, care este fixat în exploatarea pământului, pare să
fie în siguranță -cel puțin în măsura în care poți fi în siguranță
când faci afaceri cu oamenii. Pe lângă aceasta, frumusețea pei­
sajului și plăcerile vieții la țară, liniștea mentală pe care o pro­
mite și, acolo unde nedreptatea legilor umane nu o perturbă,
independența pe care o oferă cu adevărat au un farmec care
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 207

atrage pe oncme, într-o măsură mai mare sau mai mtca,
și, întrucât omul a fost destinat inițial cultivării pământului,
el pare să aibă încă o predilecție pentru această ocupație
primitivă.
Într-ade văr, fără ajutorul unor meșteșugari, cultivarea
pământului n-ar putea fi continuată decât cu mari inconveni­
ente și cu întreruperi continue. Fierari, dulgheri, ratari și fău­
ritori de pluguri, zidari și constructori, tăbăcari, pantofari și
croitori -fermierul are adesea nevoie de serviciile fiecăruia
dintre aceștia. Acești meseriași au, la rândul lor, nevoie unii
de serviciile celorlalți, ocazional, și, întrucât locuința lor nu
este legată neapărat, precum cea a fermierului, de un loc
anup1e, ei se vor stabili în mod natural în apropiere unii de
alții, formând, astfel, un mic oraș sau sat. Măcelarul, berarul
și brutarul li se vor alătura după scurt timp, împreună cu
mulți alți meseriași și vânzători, necesari sau utili pentru sati­
sfacerea nevoilor lor ocazionale -care vor contribui și mai
mult la creșterea orașului. Locuitorii orașului și cei de la țară
își aduc reciproc servicii unii altora. Orașul reprezintă un târg
sau o piață statornică, la care recurg locuitorii de la țară, pen­
tru a-și schimba produsele lor brute pe altele, manufacturate.
Acesta este comerțul care le furnizează oamenilor de la oraș
atât materialele muncii lor, cât și mijloacele de trai. Cantitatea
de muncă finită pe care ei o vând locuitorilor de la țară va
reglementa cu necesitate cantitatea de materiale și de alimente
pe care aceasta o cumpără. Așadar, nici cantitatea de lucru,
nici mijloacele de trai nu pot spori decât în raport proporțional
cu sporirea cererii de produse finite din partea celor de la țară,
iar această cerere nu poate spori decât proporțional cu dimen­
siunea pe care o capătă cultivarea și dezvoltarea din agricul­
tură. Prin urmare, dacă instituțiile umane n-ar fi influențat
niciodată acest curs natural al lucrurilor , bogăția progresivă și
208 1 Avuția națiunilor Corteo a /fl-a

creșterea orașelor, în orice societate politică, s-ar afla într-o
relație cauzală și într-un raport de proporționa litate cu îmbu­
nătățirea și cultivarea pământurilor de pe cuprinsul țării.
În coloniile noastre nord-americane, unde pământurile
necultivate pot fi deținute în condiții destul de lejere, în niciun
oraș nu s-au introdus bunuri manufacturate destinate vânzării
la distanță. Când un meșteșugar din America de Nord reușeș­
te să strângă niște stocuri cu puțin mai mari decât cele nece­
sare continuării afacerii sale prin care aprovizionează zonele
învecinate, el nu va încerca să deschidă, cu acești bani, o
manufactură pentru a le vinde la o mai mare distanță, ci-i va
folosi pentru a cumpăra și îmbunătăți pământ necultivat. Din
meseriaș, el devine plantator și nici salariul mare, nici câștiga­
rea lejeră a traiului, pe care le oferă această țară meșteșugari­
lor, nu-l vor putea mitui să lucreze pentru oameni, în loc să
lucreze pentru el însuși. El simte că a fi meseriaș înseamnă a
fi servitorul clienților săi, cei de la care-și câștigă mijloacele de
subzistență și că un plantator care-și cultivă pământul propriu
și-și obține cele necesare traiului din munca propriei sale fami­
lii este cu adevărat un stăpân, independent față de toată lumea.
Din contră, în țările unde fie nu există pământ necultivat ,
fie pământul nu poate fi deținut în condiții destul de lejere,
fiecare meșteșugar care a obținut mai multe stocuri decât pot
fi folosite pentru prestarea unor servicii ocazionale în vecină­
tatea sa se va strădui să producă prin muncă bunuri care pot
fi vândute la mare distanță. Fierarul va deschide vreun tip de
manufactură pentru produse din fier, țesătorul, pentru in sau
lână. Aceste diferite manufacturi vor ajunge, cu timpul, să se
subdivizeze gradat, îmbunătățindu-se și rafinându-s e, prin
aceasta, într-o mare varietate de feluri, care pot fi cu ușurință
concepute, motiv pentru care nu mai este nevoie să le explic
mai departe.
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 209

În căutarea modalităților de folosire a capitalului, manu­
facturile vor fi preferate în mod natural, pentru un profit egal
sau asemănă tor, comerțului extern, pentru același motiv pen­
tru care agricultura este preferată manufacturilor. Și, așa cum
capitalul unui proprietar de pământuri sau fermier este mai
sigur decât cel al unui fabricant, și capitalul acestuia din urmă,
aflându-se tot timpul sub privirile acestuia și în stăpânirea sa,
este mai în siguranță decât cel al unui negustor străin.
Într-adev ăr, în orice vremuri și în orice societate, partea care
prisosește, atât din produsele brute, cât și din cele manufactu­
rate, sau acele lucruri pentru care nu există cerere acasă tre­
buie trimise în străinăta te, pentru a fi schimbate pe ceva pentru
care există cerere autohtonă. Dar nu prea are importanță dacă
acesl capital care transportă un astfel de surplus de produse
este unul străin sau autohton. Dacă societatea nu a acumulat
destul capital, nici pentru a-și cultiva toate pământurile, nici
pentru a prelucra la modul cel mai complet produsul brut al
acestora, în întregimea sa, atunci exportarea sa prin interme­
diul unui capital străin are avantaje considerabile -pentru ca
întregile stocuri ale societății să fie folosite în scopurile cele
mai utile. Bogăția Egiptului antic, cea a Chinei și Hindustanului
demonstrează cu prisosință faptul că o națiune poate atinge
un grad foarte înalt de bunăstare, chiar dacă cea mai mare
parte a exporturilor sale sunt realizate de către străini.
Progresul nord-americanilor și cel al coloniilor din lndiile de
Vest ar fi fost cu mult mai puțin rapid dacă ar fi fost folosite
doar propriile lor capitaluri pentru exportarea surplusului de
produse.
Prin urmare, conform cursului natural al lucruril or, cea mai
mare parte a capitalului din orice societate în creștere este, mai
întâi, direcționată către agricultură, apoi, către manufacturi și,
la urmă de tot, către comerțul extern. Această ordine a
210 1 Avuția natiunilor Cartea a III-a

lucrurilor este atât de naturală, încât, în orice societate, oriun­
de s-ar afla, a fost, cred eu, respectată într-o anume măsură.
Unele dintre pământuri trebuie că au fost cultivate înainte ca
orice oraș considerabil să poată apărea, iar vreun tip de pro­
ducție rudimentară de natură manufacturieră trebuie că s-a
realizat în aceste orașe, înainte ca ele să se fi gândit să se ocupe
de comerț extern.
Dar, deși această ordine naturală a lucrurilor trebuie că a
avut loc, într-o oarecare măsură, în orice societate, ea s-a inver­
sat pe de-a-ntregul, în multe privințe, în toate statele moderne
ale Europei. Comerțul extern al unora dintre orașele sale a
introdus peste tot unele dintre cele mai moderne manufac­
turi -sau măcar pe cele ale căror produse se puteau vinde la
distanță mare, iar împreună, manufacturile și comerțul extern
au dus la nașterea principalelor progrese din agricultură.
Modurile de trai și obiceiurile pe care natura guvernării lor
inițiale le-a introdus și care au rămas și după ce guvernarea
respectivă s-a alterat, în mare măsură le-au forțat inevitabil
spre această ordine nefirească și retrogradă.
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 211

2 Despre descurajarea agriculturii
în vechile state ale Europei
după căderea Imperiului Roman
După ce națiunile germanice și scite au invadat provinciile vestice ale
Imperiului Roman, confuzia care a urmat acestei revoluții atât de
importa nte a durat câteva secole. Jaful și violența la care s-au dedat
barbarii, pe seama vechilor locuitori, au întrerupt comerțul care exista
între orașe și sate. Orașele au fost părăsite, pământurile de la țară au
rămas necultivate, iar provinciile vestice ale Europei, care se bucuraser�
de un grad crescut de bunăstare în timpul Imperiului Roman, au căzut în
cea mai joasă stare de sărăcie și barbarism. Cât a continuat această
confuzie, șefii și principalii conducăt ori ai acelor națiuni au obținut-sau
au uzurpat pentru ei înșiși- cea mai mare parte a pământur ilor din acele
țări. O mare parte din ele era necultivată, dar nicio parte, fie ea cultivată
sau nu, nu a rămas fără proprietar. Toate erau ocupate, cea mai mare
parte a lor aparținând, acum, unei mâini de proprietari.
Această ocupare inițială a terenu rilor necultivate, deși a
reprezentat un rău considerabil, n-a fost decât unul tranzito­
riu. Curând, ele au fost divizate din nou și "sparte" în parcele
mici, fie ca urmare a succesiunii, fie prin înstrăinare. Dreptul
de primogenitură împiedica împărțirea lor ca urmare a succe­
siunii, iar introducerea substituțiunii" a împiedicat "spargerea"
lor în loturi mai mici prin înstrăinare.
* Dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmit ă, la moartea sa, bunurile
moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu; dispoziție prin care este
numit un al doilea moștenitor pentru cazul când primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra
sau nu va accepta să intre în drepturile sale. Sursa: DEX (n.r.).
Cartea a III-a Avuția naț;unilor 1 213

Când pământul, la fel ca bunurile mobile, este considerat
doar ca un mijloc de obținere a celor necesare traiului și a
divertismentului, legea naturală a succesiunii îl împarte, ase­
menea acestora, tuturor copiilor dintr-o familie -subzistența
și fericirea fiecăreia dintre acestea presupunându-se că sunt la
fel de dragi tatălui.
Astfel, romanii aplicau această lege naturală a succesiunii,
întrucât nu făceau distincție între cel mai în vârstă și cel mai
tânăr, între femeie și bărbat, nici când venea vorba de moște­
nirea pământului, așa cum nu o făceau nici când era vorba de
bunuri mobile. Dar, când pământul a început să fie considerat
nu atât mijloc de subzisten ță, cât de putere și protecție, s-a
considerat că este mai bine să fie moștenit fără să fie împărțit.
În âcele vremuri de mari dezordini, fiecare mare latifundiar
era un fel de mic prinț. Servitorii îi erau supușii. El era jude­
cătorul lor și, în anumite privințe, legislatorul lor în vremuri
de pace și conducătorul lor, în vremuri de război. El pornea
război după bunul plac, cel mai adesea împotriva vecinilor săi,
și, câteodată, chiar împotriva suveranului său. Securitatea unui
domeniu era, prin urmare, protecția pe care proprietarul său
le-o putea acorda celor care locuiau pe acesta, în funcție de
mărimea sa. Să îl împarți însemna să îl distrugi și să expui
fiecare parte a sa oprimării și anexării, în urma incursiunilor
vecinilor. Legea primogeniturii, prin urmare, a ajuns să fie
aplicată nu imediat, într-adevăr, ci în timp, în cadrul procesu­
lui de succesiune a proprietăților agrare, din același motiv
pentru care a fost aplicată și în privința monarhiil or, deși nu
întotdeauna de la prima lor instituire. Pentru ca puterea -și,
în consecință, securitatea monarhiilor – să nu fie slăbită prin
divizare, ea trebuia să fie moștenită în întregime de un singur
copil. Căruia dintre ei avea să i se dea o așa de mare preferință
trebuia să se determine printr-o regulă generală, întemeiată nu
214 1 Avuția națiunilor Cartea a lll-a

pe distin cțiile îndoielnice ale merihtlui personal, ci pe o dife­
rență clară și evidentă, care nu poate da loc la dispute. Între
copiii aceleiași familii nu pot exista alte diferențe indiscutabile
decât cele legate de sex și de vârstă. Sexul masculin este pre­
ferat la modul univers al celui feminin, iar când celelalte aspec­
te nu contează, cel mai vârstnic are întâietate față de cel mai
tânăr. De aici, și originea dreptului primului născut și a
așa-numitei succesiuni lineare.
Legile adesea continuă în forță încă multă vreme după ce
situația care le-a prilejuit inițial, singura care le poate face să
fie rezonabile, a încetat să mai existe ca atare. În situația pre­
zentă a Europei, proprietarul unui singur hectar de pământ
este la fel de în siguranță ca proprietarul a o sută de mii de
hectare. Cu toate acestea, dreptul de primogenitură continuă,
încă, să fie respectat și, întrucât dintre toate instituțiile, este cel
mai apt să sprijine orgoliul nobleței familiale, este probabil să
mai reziste multe secole. În orice altă privință, nimic nu pare
să fie mai contrar intereselor reale ale unei familii numeroase
decât un drept care, pentru a-1 îmbogăți pe unul, îi transformă
în cerșetori pe toți ceilalți copii. Substituțiunea reprezintă con­
secința naturală a dreptului de primogenitură. Ambele au fost
introduse pentru a conserva o anumită succesiune lineară, iar
dreptul întâiului născut a venit tocmai în această idee și pentru
a împiedica alienarea oricărei părți a averii spre o altă linie
decât cea propusă inițial, fie prin donație, fie printr-o șmeche­
rie sau prin simpla înstrăinare, fie dintr-o nebunie sau din
ghinionul oricăruia dintre urmașii următori. Aceste lucruri
erau cu totul străine romanilor. Nici substitutele lor, nici fidei­
comisurile ·, nu semănau cu clauzele de îngrădire a moștenirii,
• Fideicomis, dispoziție cuprinsă într-un testament sau contract de donație prin care
testatorul dispune ca succesorii săi în drepturi să transmită anumite bunuri persoanelor
desemnate de el (n.t.).
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 215

deși unii avocați francezi au considerat adecvat să îmbrace
instituțiile moderne în limbajul și în forma celor antice.
Când marile domenii erau un fel de principat e, se poate ca
restricțiile impuse moștenirii să nu fi fost atât de nerezonabile.
Ca și acele reglementări considerate a fi legile fundamentale
ale unor monarhii, ele ar fi putut adesea să împiedice ca secu­
ritatea a mii de oameni să fie pusă în pericol de capriciu! sau
extravaganța unui singur om. Dar, în situația prezentă a
Europei, când atât domeniile mai mici, cât și cele mari își obțin
securitatea în baza legilor țării, nimic n-ar putea fi mai absurd.
Ele se fondează pe cea mai absurdă dintre presupoziții, cea
potrivit căreia generațiile succesive de bărbați nu au același
�rept la pământ și la ceea ce posedă acesta și că proprietatea
generației actuale trebuie restrânsă și reglementată conform
fanteziei celor care au murit poate chiar și cu 500 de ani mai
înainte. Cu toate acestea, substituțiile sunt respectate încă, în
cea mai mare parte a Europei. În particul ar, în acele țări unde
sângele albastru reprezintă o calificare necesară pentru a te
bucura fie de onoruri civile, fie de distincții militare. Dispozițiile
de îngrădire a moștenirii sunt, totuși, considerate a fi necesare
pentru menținerea privilegiului exclusiv al nobilimii asupra
înaltelor funcții și onoruri din țara lor, iar întrucât acea ordine
a uzurpat un avantaj nedrept față de toți ceilalți concetățeni,
de teamă ca sărăcia acestora să nu-i facă să pară ridicoli, s-a
considerat rezonabil să mai aibă încă un avantaj. Despre com­
mon law-ul din Anglia se spune, într-adevăr, că ar detesta
inalienabilitatea drepturilor de proprietate' și că acestea sunt
mult mai restricționate acolo decât în orice altă monarhie euro­
peană; totuși, nici Anglia nu este total scutită de ele. În Scoția,
mai bine de o cincime, sau mai degrabă mai bine de o treime
• În original, perpetuities (n.t.).
216 1 Avuția națiunilor Cartea a 111-a

din toate pământurile din țară se presupune că s-ar afla, în
prezent, sub un regim juridic strict de îngrădire a moștenirii.
Mari întinderi de pământ necultivat au fost, astfel, nu doar
comasate în mâna anumitor familii, dar, în măsura în care s-a
putut, a fost exclusă pe vecie posibilitatea ca ele să mai fie
împărțite vreodată. Totuși, se întâmplă, din când în când, ca
un mare proprietar de pământuri să fie și un mare inovator.
În vremurile haotice care au dat naștere acestor instituții bar­
bare, seniorul era destul de ocupat cu apărarea propriilor teri­
torii sau cu extinderea jurisdicției și autorității proprii peste
pământul vecinilor săi. El nu avea timp liber să se ocupe de
cultivarea sau îmbunătățirea pământurilor sale. Când instau­
rarea legii și a ordinii i-a oferit acest timp liber, el și-a dorit
adesea să aibă această înclinație și aproape întotdeauna și-a
dorit să aibă aptitudinile necesare. În cazul în care cheltuielile
casei sale și cele proprii erau egale cu veniturile sale sau chiar
le depășeau, cum se întâmpla frecvent, nu avea niciun stoc pe
care să-1 folosească în acest mod. Dacă era strângător , desco­
perea, în general, că e mai profitabil să-ți folosești economiile
anuale pe cumpără turi, decât pe îmbunătățirea vechiului
domeniu. Să dezvolți exploatarea pământului cu profit, ca
orice alt proiect comercial, necesita o atenție precisă la micile
economisiri și micile câștiguri, lucru de care un om născut cu
o mare avere, chiar dacă ar fi fost cumpătat de la natură, nu
era decât arareori capabil. Situația unei astfel de persoane o
predispune mai degrabă să se ocupe de înfrumusețare, care
place fanteziei, decât de profit, de care atât de puțină nevoie.
Eleganța hainelor sale, a trăsurilor , a casei și a mobilelor sale
este un lucru față de care, încă din copilărie, s-a obișnuit să
aibă o anumită preocupare. Deformarea pe care acest obicei îl
exercită asupra minții îl urmărește atunci când ajunge să se
gândească la îmbunătățirea cultivării pământului. El va
Cartea a Ill·a Avuția națiunilor 1 217

înfrumuseța, poate, vreo patru-cinci hectare din imediata
apropiere a casei sale, cheltuind de zece ori mai mult decât ar
valora pământul respectiv după acea îmbunătățire și va afla
că, dacă ar fi să-și îmbunătățească întregul domeniu în acest
fel, ar da faliment încă înainte de a fi terminat de făcut a zecea
parte din acesta. Încă mai există, în ambele părți ale Regatului
Unit, unele mari domenii care au continuat să se afle, fără
întreruper e, în mâinile aceleiași familii încă de pe vremea
anarhiei feudale. Dacă ați compara situația actuală a acestor
averi cu posesiunile micilor proprietari din vecinătatea lor,
n-ați mai avea nevoie de niciun argument care să vă convingă
cât de defavorabilă este, pentru progres, deținerea unor pro­
pr_ietăți atât de extinse.
Dacă de la marii proprietari erau de așteptat unele îmbu­
nătățiri agricole, și mai puțin era de la cei care dețineau
pământurile de la cei dintâi. În situația în care se afla Europa
în vechime, ocupanții pământului erau cultivatori aflați la
"voia" proprietarului . Erau toți, sau aproape toți, sclavi, dar
sclavia lor era de un tip mai blând decât cea cunoscută din
vremurile vechilor greci sau romani sau chiar și față de cea
din coloniile din Indiile de Vest. Ei erau mai degrabă legați
direct de pământ decât de un stăpân. Prin urmare, puteau fi
vânduți odată cu pământul, dar nu separați de el. Puteau să
se căsătorească, cu condiția ca stăpânul să fie de acord, iar el
nu mai putea după aceea să strice căsătoria, vânzând femeia
și bărbatul unor persoane diferite. Dacă-1 mutila sau îl omora
pe vreunul dintre ei, trebuia să plătească despăgubiri, deși de
obicei destul de mici. Totuși, ei nu puteau să cumpere propri­
etăți. Tot ceea ce obțineau aparținea stăpânului lor, care putea
să le ia totul, după bunul-plac. Orice proces de cultivare sau
de îmbunătățire care putea fi realizat cu ajutorul acestor sclavi
se chema că este făcut de către stăpân. Totul se făcea pe
218 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

cheltuiala sa. Semințe le, vitele și uneltele de lucru erau ale
sale, toate. Totul era în beneficiul său. Acești sclavi continuau
să nu obțină altceva decât mijloacele pentru supraviețuirea de
la o zi pe alta. Prin urmare, pământul era, de drept, al stăpâ­
nului, care-I cultiva prin intermediul robilor săi. Acest tip de
sclavie încă mai subzistă în Rusia, Polonia, Ungaria, Boemia,
Moravia și în unele părți ale Germaniei. Doar în provinciile
vestice și sud-vestice ale Europei a fost abolită total.
Dar dacă de la marii proprietari se așteaptă arareori mari
îmbunătățiri, și mai puțin se poate aștepta acest lucru de la
cei care folosesc ca mână de lucru sclavi. Experiența tuturor
epocilor și a națiunilor demonstrează, cred, că munca făcută
de sclavi, deși pare că întreținerea lor nu costă mare lucru,
este cea mai scumpă posibil. O persoană care nu poate să
dețină o proprietate nu poate avea niciun alt interes decât să
mănânce cât poate de mult și să facă pe cât posibil mai puțină
muncă. Orice muncă ar face dincolo de ceea ce e de ajuns
pentru răscumpărarea propriei sale întrețineri nu îi poate fi
smulsă decât prin violență, și nu din propriul său interes. În
Italia antică, Plinius și Columella au remarcat ce mult a dege­
nerat cultivarea porumbului și cât de neprofitabilă a devenit
pentru stăpân, după ce a început să fie gestionat de sclavi. În
vremea lui Aristotel, în vechea Grecie, nu era cu mult mai
bine. Vorbind despre republica ideală descrisă în Legile lui
Platon, întreținerea a 5.000 de oameni care nu muncesc
(numărul luptătorilor despre care se credea că ar fi necesari
apărării), împreună cu familiile și copiii lor ar fi necesitat,
spunea el, un teritoriu de o mărime și o fertilitate fără limite,
precum câmpiile babiloniene.
Mândria omului îl face să-i placă să domine, iar nimic nu-l
poate ofensa mai tare decât să fie obligat să se coboare la a-i
convinge pe cei care-i sunt inferiori. De câte ori legea îi va da
Cartea a lll·a Avuția națiunilor 1 219

voie, iar natura muncii i-o va permite, prin urmare, va prefera,
la modul general, serviciile sclavilor celor ale oamenilor liberi.
Plantarea zahărului și a tutunului permite cheltuielile cultivă­
rii cu ajutorul sclavilor. Cea a porumbul ui, în vremurile de azi,
se pare că nu. În coloniile engleze, unde se pare că producția
principală este cea de porumb, cea mai mare parte a muncii
este făcută cu oameni liberi. Hotărârea recentă a quakerilor'
din Pennsylvania de a reda libertatea tuturor sclavilor negri ar
putea să ne dea satisfacția că numărul lor nu poate fi prea
mare. Dacă ei ar fi constituit o mare parte din proprietățile
acestora, nimeni n-ar fi fost de acord cu o astfel de hotărâre.
În coloniile noastre unde se produce zahărul, din contră,
întreaga muncă este făcută de sclavi, iar în coloniile noastre
unde se cultivă tutun, o foarte mare parte din aceasta.
Profiturile unei plantații de zahăr din oricare din coloniile
noastre din Indiile de Vest sunt, în general, mai mari decât cele
din orice altă cultură agricolă, fie ea din Europa sau America­
iar profiturile unei plantații de tutun, deși inferioare celor de
pe plantațiile de zahăr, sunt superioar e celor obținute de pe
urma porumbului, după cum am observat deja. Ambele supor­
tă cheltuielile cultivării cu sclavi, dar zahărul le suportă mai
bine decât tutunul. În consecință, numărul negrilor de pe plan­
tațiile de zahăr este mai mare, raportat la numărul albilor,
decât cel din coloniile unde se cultivă tutun.
Cultivatorilor sclavi din vremurile vechi le-a urmat o specie
nouă de agricultori, cunoscuți în prezent în Franța drept meta­
yers … În latină, denumirea lor este coloni partiarii. În Anglia, a
trecut atâta vreme de când n-au mai fost folosiți, încât în
• Membri ai unei confesiuni creștine protestante, întemeiate în secolul al XVII-lea și
răsp�ndite în Anglia și S.U.A. Adepții săi se distingeau prin convingeri pac ifiste (refuzau s�
îndeplinească serviciul militar) și printr-un comportament auster (n.r.).
•• Un fel de țărani clăcași, dijmași, concept fără echivalent (n.t.).
220 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

engleză nu avem, la acest moment, un nume pentru ei.
Proprietarul le oferă semințele, vitele și uneltele de lucru, pe
scurt, întregul stoc necesar pentru cultivarea fermei. Produsul
se împărțea în mod egal între proprietar și cultivatori, după
ce se punea deoparte ceea ce se considera că ar ajunge pentru
menținerea stocurilor care îi erau înapoiate proprietarului,
atunci când cultivatorul fie pleca, fie era îndepărtat de la
fermă.
Pământul ocupat de acești cultivatori este lucrat, pro­
priu-zis, pe cheltuiala proprietarilor , ca și cel ocupat de sclavi.
Totuși, există o diferență fundamentală între ei. Acești cultiva­
tari, fiind oameni liberi, sunt capabili să obțină proprietăți, iar
faptul că obțin o anumită proporție din produsele unei bucăți
de pământ îi face să fie pe deplin interesați ca produsul total
să fie cât mai mare cu putință, astfel încât și partea lor să fie
mare. Din contră, un sclav, care nu-și poate câștiga decât mij­
loacele de subzistență, nu se va gândi decât la cum să mun­
cească mai puțin, pentru a face ca pământul să producă doar
cu puțin mai mult decât ce le este necesar lor. Probabil că, –
parțial datorită acestui avantaj și parțial din cauza uzurpării
drepturilor teritoriale prin care vasalii, mereu invidioși pe
seniorii lor, i-au încurajat treptat pe șerbi să le calce autorita­
tea -au fost de așa natură, încât au făcut ca acest tip de servi­
ciu să devină de-a dreptul neconvenabil, iar lucrarea
pământului cu șerbi de acest gen să decadă, pe tot cuprinsul
Europei. Totuși, timpurile în care s-a înfăptuit această revoluție
atât de importantă și maniera în care s-a produs au fost printre
cele mai obscure momente din istoria modernă. Biserica de la
Roma pretinde că are un mare merit în toată treaba aceasta;
ce este sigur este că, încă din secolul al XII-lea, Alexandru al
III-lea a emis o bulă papală pentru emanciparea generală a
sclavilor. Totuși, se părea că a fost vorba mai degrabă despre
Cartea a lll·a Avuția națiunilor 1 221

o recomandare pioasă decât de o lege care să ceară obediențll
precisă din partea credincioșilor . Sclavia a continuat la modul
universal încă vreo câteva secole după aceea, până a fost abo­
lită treptat datorită reunirii celor două interese menționat e
anterior într-unul singur: cel al proprietarului, pe de o parte,
și cel al suveranului, pe de altă parte. Un șerb căruia i s-a
acordat libertatea și, în același timp, posesinnea asupra pămân­
tului, pentru că nu are stocuri proprii, 1-ar putea cultiva doar
prin mijloacele pe care proprietarul pământului i le-ar oferi,
devenind, astfel, ceea ce francezii numesc un metayer.
Totuși, n-ar putea fi nici măcar în interesul acestei ultime
specii de cultivatori să cheltuiască, pentru îmbunătățirea ulte­
rioară a pământului, vreo parte cât de mică din stocurile
minuscule pe care le-ar fi putut strânge din partea care le revi­
ne lor din ceea ce produce pământul, din cauză că proprietarul
pământului, care nu a cheltuit nimic, urmează să primească
jumătate din producție. Zeciuiala, care reprezenta a zecea
parte din produse, s-a dovedit a fi o mare piedică în calea
progresului din agricultură. De aceea, o taxă care ar fi mers
până la jumătate trebuie să fi fost nn obstacol eficient. Ar putea
fi în interesul metayer-ului să facă astfel încât produsul pămân­
tului să fie cât de mare se poate obține de la acesta, prin inter­
mediul stocurilor furnizate de proprietar, dar n-ar putea
niciodată să fie în interesul său să își amestece stocurile proprii
în această treabă. În Franța, unde cinci părți din șase din tot
regatul se zice că ar fi ocupate de acest gen de cultivatori,
proprietarii se plâng că metayer-ii lor profită de orice ocazie să
folosească vitele stăpânului mai degrabă la căruța proprie
decât în agricultură , deoarece, în prima situație, ei obțin între­
gul profit doar pentru sine, pe când în cealaltă, ei împart acest
profit cu latifundiarul. Această specie de ocupanți încă mai
subzistă în unele părți ale Scoției. Ei sunt denumiți cultivatori
222 J Avuția națiunilor Cartea a III-a

.�teel-bow'. Acei arendași englezi din vechime, despre care lor­
dul Gilbert Geoffrey .. și dr. Blackstone spun că ar fi mai degra­
bă niște administratori ai proprietarului de pământuri decât
agricultori numiți astfel de drept, probabil erau de același fel.
Acestui gen de arendaș i-au urmat, deși cu un progres lent,
fermierii liberi, numiți astfel pe drept cuvânt, întrucât cultivau
pământul cu capitalul lor propriu și plăteau o rentă anume
proprietarului de pământ. Când acest gen de agricultori au
un contract de arendă pentru un număr de ani, câteodată ar
putea să considere că e în propriul lor interes să-și cheltuiască
o parte a capitalului propriu în îmbunătățirea continuă a fer­
mei, deoarece uneori s-ar putea să se aștepte să recupereze
acea parte, cu un profit mare, înainte să expire contractul de
arendă. Totuși, posesiunea -chiar și pentru acest gen de fer­
mieri -, a fost pentru multă vreme extrem de precară, iar în
multe părți ale Europei încă mai e astfel. Ei puteau fi scoși
afară de pe teritoriul arendat înainte de expirarea contractu­
lui, în mod legal, de către un eventual cumpărăt or; iar în
Anglia, chiar și printr-un banal act născocit de recuperare.
Dacă ar fi fost înlăturați ilegal, prin intermediul violenței, de
către stăpân, acțiunea prin care ar fi obținut reabilitarea ar fi
fost destul de imperfectă. Nu i-ar fi reinstaurat imediat în
posesiunea asupra pământului, ci le-ar fi acordat despăgubiri,
care nu se ridicau niciodată la mărimea pierderii reale. Chiar
și în Anglia, țara din Europa în care țăranii din categoria yeo­
menilor … a fost întotdeauna respectată, acțiunea de evacuare
• Categorie de dijmași din Scoția. Steel (oțel) indică natura contractului, iar bow (arc)
arată cuprinsul contractului, prin carei se încredințau cultivatorului și alte bunuri, pe lângă
pământ (n.r.).
•• jurist și baron al Trezoreriei regale (1674·1726). Este autorul volumului The Law of
Evidence (n.r.) .
… Țărani liberi cu mici proprietăți funciare. Veomamy, în sens larg, se referă la țărănimea
liberă (n.r.).
Cartea a lll· a Avuția națiunilor 1 223

a fost inventată abia prin secolul al XIV-lea, în vremea lui
Henric al VII-lea, iar prin aceasta, i se restituiau arendașu lui
nu doar despăgubi rile, ci și posesiunea, iar cererea sa nu era
neapărat încheiată cu decizia nesigură a unui tribunal civil.
Această acțiune s-a descoperit că este un remediu atât de efi­
cient încât, în practica modernă, când proprietarul de pământ
are nevoie să dea în judecată pentru a intra în posesia pămân­
htlui, rareori face uz de acțitmile pe care le are la îndemână ca
proprietar al pământului, acțiunea de drepf sau acțiunea dl•
intrare .. pe pământul propriu, ci o face în numele arendașu lui
său, prin acțiunea de evacuare. Prin urmare, în Anglia ocroti­
rea legală a arendașilor este deopotrivă cu cea a proprietarulu i.
Pe lângă asta, în Anglia, un contract de arendare pe viață pen­
tru "o rentă în valoare de 40 de șilingi anual este echivalentul
unui drept de posesiune liberă''', care-i dă arendașului dreptul
la un vot pentru alegerea unui membru în parlament -și cum
o bună parte a țăranilor liberi au acest gen de drepturi echiva­
lente celor ale unui proprietar , întreg ordinul lor devine
respectabil în fața proprietarilor de pământuri, pe baza consi­
derației pe care acestea le-o conferă. Cred că nicăieri în Europa,
cu excepția Angliei, nu există vreun chiriaș de vreun fel care
să construiască pe pământul asupra căruia nu are un contract
de arendă și să aibă încredere în onoarea proprietarului
pământului că nu va profita de o astfel de îmbunătățire a
pământului. Acele legi și obiceiuri atât de favorabile yeome­
nilor probabil că au contribuit mai mult la măreția prezentă a
Angliei decât toate reglementările excesive referitoare la
comerț, luate laolaltă.
• Writ of right, noțiune specifică dreptului procedural englez din secolul al XVIII-lea;
asemănătoare cu acțiunea posesorie din dreptul civil modern (n.r.).
•• Writofentry, corespunde întru câtva acțiunii petitorii din dreptul civil contemporan (n.r.).
••• În original, freehold, o formă de arenda re a pământului care acordă și drepturi civile (n.t.).
224 1 Avuția națiunilor Cartea a ll!·a

Legea care asigură cele mai lungi arende, în ciuda succeso­
rilor de orice fel este, din câte știm, specifică Marii Britanii. Ea
a fost introdusă în Scoția încă din 1449, printr-o lege a lui Iacob
al II-lea. Influența sa benefică, tohtși, a fost obstrucționată des­
tul de mult de clauzele de restricționare a moștenirii proprie­
tăților funciare; moștenitorilor unor astfel de proprietăți
nefiindu-Ie permis să dea în arendă pentru un număr mai
mare de ani, de cele mai multe ori fiind vorba doar de un an.
Un act târziu al parlamentului le-a mai tăiat din aripi, din acest
punct de vedere, deși ele erau, deja, destul de ciuntite. În plus,
în Scoția, întrucât, pe lângă arendă nu primeai și dreptul la un
vot pentru un membru în parlament, categoria yeomenilor
este, din acest punct de vedere, mai puțin respectabilă în fața
proprietarilor de pământ decât în Anglia.
În alte părți ale Europei, după ce s-a descoperit că este con­
venabil ca arendașii să obțină o oarecare siguranță atât în fața
moștenitorilor, cât și a cumpărătorilor , termenul acestei sigu­
ranțe era, totuși, limitat la o perioadă foarte scurtă: în Franța,
de exemplu, la nouă ani de la începerea contractului de aren­
dă. Într-adevăr , în această țară a fost extins recent la 27 de ani,
o perioadă încă prea scurtă pentru a-l încuraja pe arendaș să
facă îmbunătățirile cele mai importante. Proprietarii de
pământuri erau, în vechime, legislatori, în orice parte a
Europei. Prin urmare, legile referitoare la pământ au fost cal­
culate, toate, ca să apere interesul proprietarului. Ei își imagi­
nau că este în interesul propriu ca niciun contract de arendă
făcut de vreun predecesor să nu-i împiedice pe ei să se bucure,
pe o perioadă mare de ani, de întreaga valoare a pământului
lor. Avariția și nedreptatea sunt întotdeauna oarbe -ele nu au
capacitatea de a prevedea cât de mult pot aceste reglementări
să împiedice îmbunătățir ea proprietății funciare, lovind, pe
termen lung, în interesele reale ale proprietarului de pământ.
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 225

La rândul lor, fermierii liberi, pe lângă aceea că plăh.'Sl'
arendă, se presupune că erau din vechime obligați să îi facă o
grămadă de servicii proprietarului de pământ, care nu erau
decât rareori fie specificate în contract, fie reglementate dl'
niște reguli precise -în rest, depindeau de uzanțele și obice­
iurile domeniului. Prin urmare, întrucât aceste servicii erau
aproape în întregime arbitrare, îl expuneau pe arendaș multor
frustrări. În Scotia, abolirea tuturor acestor servicii care nu
erau stipulate în contract a modificat , în decurs de câțiva ani,
destul de mult în bine condiția de țăran liber din această țară.
Serviciile publice la care erau obligați yeomenii erau nu mai
puțin arbitrare decât cele particulare. Să facă și să mențină
d;umuri, o servitute care încă mai subzistă, cred, cam peste
tot, deși cu grade diferite de opresiune de la o țară la alta, nu
era singurul serviciu de acest fel. Când trupele regelui, când
suita sa ori ofițerii de orice fel, trec prin orice parte a țării,
yeomenii aveau obligația de a le oferi cai, trăsuri și provizii la
un preț reglementat de fumizorul regal. Marea Britanie este,
cred eu, singura monarhie din Europa unde opresiunea furni­
zorilor regali a fost abolită în totalitate. Ea încă mai subzistă
în Franța și în Germania.
Taxele publice pe care ei trebuie să le plătească sunt la fel
de haotice și opresive ca serviciile. Vechii lorzi, deși extrem de
lipsiți de dorința de a oferi ajutor bănesc suveranului lor, le-au
permis cu ușurință acestora să impună biruri asupra arenda­
șilor lor-le-au lipsit cunoștințele care să-i ajute să prevadă cât
de mult le va afecta acest lucru propriile lor venituri. Taxa
denumită "taille"', în forma care, astăzi, mai subzistă în Franța,
* Impozit pe care, în Franța medieval�. erau obligați să-I plătească toate persoanele care
nu aveau statutul de nobil sau cleric, sau care nu erau scutite de la plata sa. Denumir ea vine
de la obiceiul colectori lor de impozite de a însemna pe un răboj (tai fier= a ciopli) contribuția
încasat� (n.r.).
226 j Avuția națiunilor Cartea a lll·a

ne poate servi drept exemplu al acestor biruri din vechime. Ea
reprezintă o taxă aplicată asupra profiturilor pe care se presu­
pune că le face fermierul liber, care sunt estimate după mări­
mea stocurilor pe care le folosește la fermă. Prin urmare, este
în interesul său să pară că are cât de puține cu putință și, în
consecință, să folosească la cultivarea terenului cât de puține
sau chiar deloc pentru îmbunătățirea pământului. Dacă s-ar
întâmpla să se acumuleze ceva stocuri în mâinile unui fermier
francez, această taxă este aproape echivalentul unei interdicții
de folosire vreodată a acestor stocuri asupra pământului. Pe
lângă acestea, taxa se presupune că mai și dezonorează pe
oricine devine subiect al ei, coborându-1 nu doar sub nivelul
unui gentleman, ci chiar sub cel al unui târgovef, iar oricine
ar lua cu arendă pământurile cuiva care a plătit-o, devine, la
rândul său, subiect al acestei taxe.
Niciun gentleman -și nici chiar un biirger -care are capi­
taluri nu se va supune acestei umilințe. Prin urmare, această
taxă nu doar că împiedică stocurile care se acumulează de pe
urma pământului să fie folosite pentru îmbunătățirea lui, dar
și îndepărtează toate celelalte stocuri de el. Vechile zeciuieli și
cincisprezecimi, atât de obișnuite în Anglia în vremurile stră­
vechi, par, în ceea ce privește efectul asupra pământului, să fi
fost taxe de aceeași natură cu taille-ul francez.
Cu toate aceste descurajări, ne putem aștepta la prea puține
îmbunătățiri din partea ocupanților pământului. Acel gen de
oameni, cu toată libertatea și siguranța pe care le-o oferă legea,
trebuie mereu să realizeze îmbunătățiri în condiții foarte dez­
avantajoase. Prin comparație cu proprietarul, care e ca un
neguțător care tranzacționează banii proprii, fermierul liber
este un neguțător care tranzacționează pe bani împrumutați.
* În original, burger, locuitor al unui burg, oraș sau târg de provincie (n.t.).
Cartea a Jll a Avuția națiunilor 1 227

Stocurile amândurora ar putea suferi îmbunătățiri, însă într-un
mod diferit: ale celui dintâi întotdeauna o vor face mai lent, în
condițiile unei conduite la fel de corecte din partea amânduro­
ra, decât ale celui din urmă, din cauza porțiunii mari din pro­
fituri care este consumată ca dobândă la împrumut. În același
fel, pământurile cultivate de fermier trebuie să fie îmbunătăți tt•
mai lent decât cele cultivate de proprietar , în condițiile unei
conduite la fel de corecte din partea amândurora, din cauza
părții mari din produse care se duce pe arendă și pe care fer­
mierul, dacă ar fi el proprietarul, ar putea-o folosi pentru ame­
liorarea continuă a pământului. Pe lângă acestea, poziția
fermierului este, prin natura lucrurilor, inferioară poziției pro­
p_rietarului. În cea mai mare parte a Europei, țăranii liberi sunt
priviți ca o categorie inferioară de oameni, inferioară chiar cla­
selor superioare de comercianți și mecanici, iar peste tot în
Europa, sunt inferiori celei mai mari părți a neguțătorilor și a
meșteșugarilor din manufacturi. Prin urmare, rar se poate
întâmpla ca un om care are niște stocuri considerabile să-și
părăsească poziția superioară pentru a se plasa pe o poziție
inferioară. Așa încât, chiar și în situația prezentă a Europei,
prea mici sunt stocurile care pot pleca din orice altă profesie
către îmbunătățirea pământului prin agricultură.
Și totuși, asta se întâmplă în Marea Britanie mai mult decât
în orice altă țară, deși, chiar și aici, marile stocuri, care, în unele
locuri, sunt folosite în agricultură, au fost obținute din vântu­
rarea grânelor, afacerea în care, probabil mai mult decât în ori­
care alta, stocurile se acumulează mai greu. Totuși, după micii
proprietari, marii arendași bogați sunt, în fiecare țară, princi­
palii agenți ai progresului. Și, poate că dintre aceștia, Anglia
are mai mulți decât orice altă monarhie europeană. În guver­
nările republicane din Olanda, precum și în Berna elvețiană, se
spune că fermierii liberi sunt mai prejos decât cei englezi.
228 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

Vechea politică europeană era, dincolo de toate acestea,
defavorabilă îmbunătățirii și cultivării pământului, fie ele rea­
lizate de către proprietar sau de fermierul liber; mai întâi, prin
prohibiția generală referitoare la exportarea porumbului fără
o licență specială, care pare să fi fost o reglementare generală,
iar, în al doilea rând, prin restricțiile impuse asupra comerțului
intern, și nu doar asupra porumbului, ci asupra aproape ori­
cărui alt produs al fermei, prin legile absurde împotriva angro­
siștilor, speculanților și monopoliștilor și prin privilegiile
acordate târgurilor și piețelor . S-a observat deja în ce fel pro­
hibiția asupra exportării porumbului, împreună cu încurajările
oferite importării de porumb străin au obstrucționat cultivarea
vechii Italii, în mod natural cel mai fertil pământ al Europei și,
în același timp, sediul celui mai mare imperiu din lume. Ne e
ușor, probabil, să ne imaginăm în ce măsură aceste restricții
asupra comerțului continental cu acest produs , împreună cu
prohibiția generală asupra exportului trebuie să fi descurajat
cultivarea în țări mai puțin fertile și aflate în situații mai puțin
favorabile.
Cartea a III-a Avuția națiurrilor 1 229

3 Despre creșterea și progresul
cetăților și al orașelor, după căderea
Imperiului Roman
După căderea Imperiului Roman, locuitorii cetăților și orașelor nu erau
mai favorizați decăt cei de la țară. Într-ade văr, erau cu totul alt gen de
oameni față de primii locuitori ai anticelor republici ale Greciei și Italiei.
Aceștia din urmă erau compuș i majoritar din proprietarii de pământur i
între care se împărțise inițial teritoriul public și care consider aseră că e
convenabil să-și construiască locuințele aproape unii de ceilalți, de dragul
apărării comu ne. Din contră, după căderea Imperiului Roman, proprietarii
de pământuri par să fi trăit în general în castele fortificate, pe propriile
lor domenii, înconjurați de propriii lor arendași și slujitori. Orășelele erau
locuite predominant de meseriași și meca nici, care par, în zilele acelea,
să se fi aflat într-o situație de servitute sau foarte aproape de acest statut.
Privilegiile pe care le-am găsit acordate prin anumite charte locuitor ilor
unora dintre principalele orașe ale Europei ne arată suficient de clar care
era statutullorînainte de aceste charte. Oamenii cărora li se acordă drept
privilegiu posibilitatea de a-și căsători fiicele fără consimțământul
lordului, dreptul ca, la moartea lor, propriile odrasle, și nu lordul, să le
moștenea scă bunurile sau dreptul de a dispune de propriile lor bunuri
trebuie că au fost, înainte să li se acorde aceste dr epturi, fie comple t, fie
aproape de statutul de iobagi pe care-I aveau locuitorii de pe pământur ile
de la țară.
Într-adevăr, pare că au fost o specie foarte săracă și inferi­
oară de oameni, care e posibil să fi rătăcit, împreună cu bunu­
rile lor, dintr-un loc într-altul, de la un târg la altul, ca vânătorii
Cartea a III-a Avuția națiunilor / 231

de șoimi sau ca vânzătorii ambulanți din vremurile noastn•.
Pe atunci, în toate țările Europei – iar acum, doar în câteva
dintre guvernările tătare din Asia -, se obișnuia ca taxele si'\
fie impuse asupra persoanelor și bunurilor călătorilor atunci
când treceau pe anumite domenii sau când treceau peste anu­
mite poduri, când își transportau bunurile dintr-un loc
într-altul la un târg, când își ridicau o dugheană sau un adă­
post unde să și le vândă. Aceste diferite taxe au fost cunoscutl'
în Anglia drept taxe de trecere, de pontaj, de adăstare și de
etalare a mărfii.
Uneori, fie regele, fie vreun mare lord care avea, se pare,
în anumite ocazii, autoritatea necesară acordau anumitor
�eseriași, în special dacă locuiau pe domeniile lor, o scutire
generală de la aceste taxe. Acești meseriași, deși în unele pri­
vințe erau într-o situație de servitute sau foarte aproape de
acest statut, se numeau, din acest punct de vedere, meseriași
liberi. În schimb, ei plăteau, de obicei, protectorului lor un fel
de capitație'. În acele vremuri, protecția era rareori acordată
fără să se plătească o recompensă de valoare, iar această taxă
ar putea să fie considerată drept o compensare pentru ceea ce
stăpânii ar fi putut pierde prin scutirea de la celelalte taxe. La
început, atât taxele, cât și scutirile par să fi fost întru totul
personale, afectând doar anumite persoane , fie pe toată peri­
oada vieții lor, fie atât timp cât protectorii lor aveau această
plăcere. În relatările destul de imprecise care au fost publicate
pornind de la Registrul Doomsday", în anumite orășele din
Anglia, se menționează frecvent fie taxele pe care anumiți târ­
goveți le plăteau, fiecare dintre ei, ori regelui, ori altui senior
de rang înalt, pentru acest tip de protecție, fie doar suma
* În original, poli tax, impozit fix perceput în Evul Mediu, pe fiecare cap de locuitor (n.r.).
** Doomsday Book, cu varianta Domesday Book, registru cadastral întocmit în Anglia,
în 1086 (n.t.).
232 1 Avuția națiunilor Cartea a lll·a

generală la care se ridicau toate aceste taxe. (Vezi An Historical
Treatise Of Cities And Boroughs, a lui Brady'.)
Dar, oricât de servilă ar fi fost condiția locuitorilor orășele­
lor, la începuturi, pare evident că ei și-au câștigat libertatea și
independența mult mai devreme decât ocupanții pământurilor
de la țară. Acea part e a veniturilor regelui care se alcătuia din
astfel de capitații din fiecare oraș se obișnuia să fie împrumu­
tată pentru a fi folosită în agricultură, timp de un număr de
ani, pentru o arendă precisă, unui șerif. al ținutului sau, câte­
odată, altor persoane. Înseși târgoveții primeau frecvent credit
destul cât să li se permită să folosească în agricultură veniturile
de acest gen care proveneau din propriul lor oraș, ei devenind
responsabili în comun, la modul drastic, pentru integritatea
arendei. (Vezi Madox, Firma Burgi, p. 18 și History of the
Exchequer, cap. 10, secț. V, p. 223, prima ediție.) Să arendezi o
întreagă fermă în acest mod era destul de bine, cred eu, pentru
economia obișnuită a suveranilor din diferitele țări europene,
care obișnuiau frecvent să arendeze domenii întregi tuturor
celor care le ocupau, aceștia devenind, la modul conjugat, res­
ponsabili de o manieră severă pentru arenda totală -dar, în
schimb, li se permitea să o colecteze în mod propriu și să o
plătească spre vistieria regelui prin mâna propriului adminis­
trator, eliberați fiind astfel de insolența slujbașilor regelui, o
situație care, în acele vremuri, era privită ca fiind de o mare
importanță.
La începuturi, ferma burgului probabil că era închiriată de
locuitorii acestuia, cam la fel cum fusese arendată altor
* Robert Brady, An Historical Treatise ofCities and Burghs ar Boroughs, Londra, 1777 (n.r.).
** Sheriff, in original-un funcționar civil important in comitatele englezești, echivalentul
unui prefect, care era însărcinat cu punerea in aplicare a legii, cu aplicarea deciziilor
judecătorești și cu păstrarea păcii; in latină, mai era numit vice comes, deoarece in Anglia era
reprezenta ntul în teritoriu al unui conte (n.t.).
Cartea a lll·a Avuția națiunilor 1 233

persoane, însă doar pentru un anumit număr de ani. În timp,
totuși, pare că a devenit un fel de practică obișnuită ca această
fermă să le fie acordată in fee', adică pentru totdeauna, contra
unei arende precise care nu avea să mai fie niciodată crescută.
Întrucât plata devenea, astfel, permanentă, scutirea pe care o
ocaziona, la schimb, devenea, și ea, permanentă. Prin urmare,
acele scutiri au încetat să mai fie personale, iar ulterior, n-au
mai putut fi considerate ca aparținând indivizilor , ca persoane
particular e, ci târgoveților , ca locuitori ai unui anumit burg
care, din această perspectivă, era denumit un burg liber -din
același motiv pentru care ei erau denumiți biirgeri liberi sau
comercianți liberi.
Odată cu acest drept, privilegiile importante menționate
m�i sus, cum că-și puteau căsători fetele, că odraslele lor
puteau să-i moștenească și că puteau dispune de bunurile lor
după cum pofteau, au fost acordate la modul general tuturor
locuitorilor din orașele cărora le fuseseră acordate. Nu știu
dacă și înainte astfel de privilegii fuseseră acordate în mod
obișnuit, odată cu libertatea de practicare a meseriei, unor
anumiți târgoveți, ca persoane individuale. E posibil să se fi
întâmplat , deși nu pot să ofer nicio dovadă directă în favoarea
acestui lucru. Dar, oricum ar fi stat lucrurile, întrucât fuseseră
eliberați de principalele atribute ale șerbiei și sclaviei, acum
deveniseră cu adevărat liberi, în sensul curent al termenului
libertate.
Dar asta nu era tot. În același timp, ei erau adunați într-un
fel de asociație politică autonomă sau corporație, având privi­
legiul de a avea propriii magistrați și un consiliu orășenesc
propriu, de a face legi locale pentru propria guvernare și de
a-și construi ziduri de apărare, supunându-i pe toți locuitorii
* In ff'f', în original -drept de folosire a pamantului superiorului sau al suveranului, ca
plată pentru serviciile aduse acestuia; pa mântui deținut astfel (n.t.).
234 1 Avuția națiunilor Cartea a lll·a

unui tip de disciplină militară, forțându-i să facă de pază și să
vegheze -adică, așa cum se înțelegea pe atunci acest lucru, să
păzească și să apere acele ziduri împotriva tuturor atacurilor
și surprizelor, atât noaptea, cât și ziua. În Anglia, ei erau scutiți
în general și de a compărea în fața tribunalelor locale· și ale
comitatelor , iar toate procesele care se iscau între ei, exceptân­
du-le pe cele care intrau sub jurisdicția regelui, erau lăsate la
latitudinea propriilor lor magistrați. În alte țări, li se acordă
frecvent o jurisdicție mult mai mare și mai extensă. (Vezi
Madox, Firma Burgi. Vezi și Pfeffel, în The Remarkable Events
under Frederick II. and his Successors of the House of Suabia.)
Probabil că ar fi necesar ca acelor orașe cărora li s-a dat
dreptul de a-și administra propriile venituri în ferme să le fie
acordat vreun tip de jurisdicție coercitivă, care să-i forțeze pe
cetățeni lor să răspundă în fața legilor. În acele vremuri tul­
buri, trebuie să fi fost teribil de neconvenabil să fie lăsați să-și
caute acest gen de justiție de la vreun alt tribunal. Dar trebuie
să pară neobișnuit ca suveranii tuturor diferitelor țări ale
Europei să fi schimbat pe o rentă precisă, care nu mai putea fi
crescută, acea ramură a veniturilor lor care era cel mai probabil
să fie îmbunătățită prin mersul natural al lucrurilor, fără vreo
cheltuială sau atenție specială și că, astfel, ei vor fi creat în mod
voluntar un soi de republici independente în inima marilor lor
domenii.
Pentru a înțelege de ce s-a întâmplat așa, trebuie să ne
amintim că, în acele vremuri, probabil niciunul dintre suvera­
nii Europei nu era în stare să protejeze, pe tot cuprinsul dome­
niilor lor, partea cea mai slabă a supușilor lui de opresiunea
marilor seniori. Iar aceia pe care legea nu-i putea proteja și
care nu erau destul de puternici să se protejeze singuri erau
• În original, hundreds, subdiviziune teritorial� a comitatelor engle zești (n.t.).
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 235

obligați fie să recurgă la protecția vreunui mare senior și,
pentru a o obține, să devină sclavii sau vasalii acestuia, fie să
intre într-o asociație de apărare reciprocă, pentru protecția
comună a tuturora. Locuitorii orașelor și burgurilor, luați ca
persoane individuale, nu aveau puterea de a se apăra pe ei
înșiși, dar, intrând într-o asociație de apărare reciprocă împre­
ună cu vecinii lor, erau capabili să opună o rezistență care nu
era de disprețuit. Seniorii îi disprețuiau pe locuitorii burguri­
lor, pe care nu doar că-i considerau a fi dintr-o altă clasă, ci îi
priveau ca pe un grup de sclavi emancipați -aproape ca pe o
specie diferită.
Bogăția orășenilor reușea aproape întotdeauna să le pro­
voace invidia și indignarea, iar seniorii îi prădau cu fiecare
o�azie, fără milă sau remușcare. În mod natural, biirgerii îi
urau pe lorzi, de care se temeau. Și regele îi ura pe aceștia din
urmă și se temea de ei -dar, deși e posibil să-i fi disprețuit pe
biirgeri, el nu avea niciun motiv să-i urască sau să se teamă
de ei. Prin urmare, interesul reciproc îi împingea pe aceștia
să-1 ajute pe rege, iar pe rege îl predispunea să-i sprijine pe
biirgeri împotriva lorzilor. Ei erau inamicii inamicilor regelui
și era în interesul său să îi facă pe acești inamici să fie cât de
în siguranță și de independenți îi stătea în putere. Asigurându-le
magistrați proprii, privilegiul de a-și croi legi locale, pentru
guvernarea proprie și pentru menținerea locuitorilor sub o
disciplină aproape militară, el le-a dat toate mijloacele de secu­
ritate și independență pe care le aveau și baronii -mijloace
care stăteau în puterea lui să fie acordate. Fără statornicirea
unei guvernări regulate de acest gen, fără vreo autoritate care
să-i convingă pe locuitori să se comporte conform unui anumit
plan sau sistem, nicio asociație voluntară de apărare reciprocă
nu și-a fi permis nici să le ofere membrilor săi o securitate
permanentă, nici să-i abiliteze să-i ofere regelui vreun sprijin
236 J Avuția națiunilor Cartea a III-a

considerab il. Oferindu-le ferma propriului lor oraș in fee, el
le-a luat celor pe care ar fi vrut să-i aibă drept prieteni sau –
dacă s-ar putea spune astfel, aliaților săi -toate motivele de
invidie și suspiciune cum că ar mai putea vreodată să-i opri­
me -fie prin creșterea arendei aferente fermei orașului, fie
prin oferirea acesteia unei alte persoane.
Prinții care se aflau în cele mai proaste relații cu baronii lor
par, în consecință, să fi fost cei mai generoși în acordarea de
privilegii de acest gen burgurilor de pe domeniile lor. Regele
Ioan al Angliei, de exemplu, pare să fi fost cel mai generos
binefăcător pentru orașele sale. (Vezi Madox.) Filip 1 al Franței
și-a pierdut orice autoritate în fața baronilor. Spre finalul dom­
niei sale, fiul său Ludovic, cunoscut sub numele de Ludovic
cel Gras, s-a consultat, după spusele Părintelui Daniel, cu epis­
copii domeniilor sale regale, cu privire la cele mai adecvate
mijloace de limitare a violenței marilor seniori. Sfaturile lor au
constat în două propuneri diferite. Una era aceea de creare a
unui nou tip de jurisdicție, prin stabilirea unui regim cu
magistrați proprii și un consiliu orășenesc în orice oraș de o
mărime considerabilă aflat pe domeniile sale. Cea de-a doua
era de a forma o nouă miliție, făcându-i pe locuitorii orașelor,
aflați sub comanda propriilor lor magistraț i, să sară, când este
cazul, în ajutorul regelui. Din această perioadă datează insti­
tuția magistraților și consiliile orășenești din Franța, conform
cărturarilor francezi. Cea mai mare parte a orașelor libere din
Germania și-au primit primele drepturi și privilegii exact sub
acest tip de domnii lipsite de prosperitate ale casei de Suabia­
și tot atunci a devenit de temut și faimoasa Ligă Hanseatică.
(Vezi Pfeffel.)
Milițiile orașelor par să nu fi fost, în acele vremuri, inferi­
oare celor de la țară și, întrucât puteau fi adunate mult mai
ușor, cu orice ocazie neașteptată, aveau frecvent un avantaj în
Cartea a III �a Avuția națiunilor 1 237

disputele lor cu lorzii din vecinătate. În țări precum Italia sau
Elveția, în care, fie din cauza distanței dintre orașe și sediul
principal al guvernării, fie din cauza avantajelor naturale ale
țării înseși sau din orice alt motiv, suveranii au ajuns să-și
piardă autoritatea lor totală, orașele au ajuns, în general, un
fel de republici independente și au cucerit întreaga nobilime
dimprejur, forțând-o să-și dărâme castelele de la țară și să tră­
iască, precum toți ceilalți locuitori pașnici, la oraș. Aceasta este,
pe scurt, istoria republicii Berna, ca și cea a multor altor orașe
din Elveția. Cu excepția Veneției, oraș a cărui istorie este întru
câtva diferită, aceasta a fost istoria unora dintre cele mai
importante republici italiene, dintre care multe au apărut și au
pierit undeva între sfârșitul secolului al XII-lea și începutul
secolului al XVI-lea.
În țări precum Franța și Anglia, unde autoritatea suvera­
nului, deși adesea era foarte scăzută, nu a fost niciodată dis­
trusă total, orașele nu au avut ocazia de a deveni întru totul
independente. Totuși, ele au devenit atât de importante, încât
suveranul nu le mai putea impune nicio taxă pe lângă arenda
pentru ferma orașului, fără consimțământul lor. De aceea, li
s-a cerut să-și trimită reprezentanți în adunarea generală a
stărilor regatului, unde urmau să se alăture clerului și baroni­
lor și să acorde, în situațiile de urgență, ajutor extraordinar
regelui. Deoarece erau, în general, mai favorabili puterii aces­
tuia, reprezentanții lor adesea au părut să fi fost întrebuințați
de către rege pentru a contrabalansa, în aceste adunări, auto­
ritatea marilor seniori. De aici, și originea reprezentării burgu­
rilor în adunarea generală a stărilor din toate marile monarhii
ale Europei.
Ordinea și buna guvernare și, împreună cu ele, libertatea
și securitatea indivizilor au fost statornicite astfel în orașe,
într-o vreme când ocupanții pământului de la țară erau expuși
238 1 Avuția națiunilor Ca nea a ll!"a

la tot felul de violențe. Dar oamenii aflați în această situație
fără apărare se mulțumeau, în mod natural, să trăiască la limi­
ta subzistenței deoarece, pentru a obține mai mult ar fi însem­
nat să atragă injustiția din partea opresorilor lor. Din contră,
când sunt liberi să se bucure de fructele vredniciei lor, ei o vor
exersa în mod natural spre a-și îmbunătăți condiția și a obține
nu doar lucrurile strict necesare, ci și lucrurile necesare con­
fortului și bunăstării vieții. Prin urmare, această hărnicie care
țintește spre ceva mai mult decât strichtl necesar a fost stator­
nicită în orașe înainte de a fi putut fi practicată în mod obișnuit
de ocupanții pământului de la țară. Dacă pe pământul unui
cultivator sărac, oprimat de servituțile șerbiei, s-ar fi acumulat
niște stocuri, oricât de mici, el ar fi trebuit, în mod natural, să
le ascundă cu mare atenție de stăpânul său, căruia i-ar fi apar­
ținut altminteri și să profite de prima oportunitate de a fugi la
oraș. Legea era, la vremea aceea, destul de indulgentă cu locu­
itorii orașelor și într-atât de dornică să diminueze autoritatea
seniorilor asupra celor de la țară, încât, dacă ei ar fi putut să
se ascundă timp de un an la oraș, să scape de urmărirea stă­
pânului lor, urmau să fie liberi pentru totdeauna. Prin urmare,
oricât de mici ar fi stocurile acumulate în mâinile acelei părți
mai vrednice a locuitorilor de la țară, ele și-ar căuta în mod
natural refugiu în orașe, ca singurele sanctuare în care ar fi
sigure pentru persoana care le-a obținut.
E adevărat că locuitorii orașelor trebuie, în cele din urmă,
să-și derive mijloacele de subzistență, precum și materialele și
uneltele muncii, tot de la țară. Dar cei din orașele situate
aproape de coastă sau de malurile unui râu navigabil nu sunt
neapărat constrânși să și le derive de pe pămânh1rile înveci­
nate. Ei au o gamă mult mai largă de posibilități și pot să și le
tragă din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, fie în schimbul
produsului manufacturat al muncii lor, fie prin îndeplinirea
Cartea a III·a Avuția națiunilor 1 239

oficiului de cărăuș între țări îndepărtate și de schimbare a pro­
duselor unele pe celelalte. Astfel, un oraș ar putea să ajungă
la o mare bogăție și splendoare în timp ce nu doar restul
pământurilor din jurul său, ci și toate celelalte orașe cu care
face comerț se luptă cu sărăcia și mizeria. Luate individual,
poate că fiecare dintre aceste țări ar putea furniza doar o mică
parte din mijloacele de subzistență sau din locurile de muncă,
însă luate împreună, ele pot furniza mult mai multe mijloace
de subzistență și locuri de muncă. Totuși, în cercul restrâns al
comerțului acelor vremuri, erau câteva țări care erau deja pros­
pere și muncitoare. Așa era Imperiul Grec, câtă vreme a exis­
tat, și cel al sarazinilor, în timpul domniei Abasizilor. Tot așa
er�u și Egiptul, până să fie cucerit de turci, unele părți ale
coastei Africii de Nord" și acele provincii ale Spaniei care se
aflau sub guvernarea maurilor .
Orașele Italiei se pare că au fost primele din Europa care
s-au ridicat datorită comerțului la un grad considerabil de
bunăstare. Italia se află în centrul a ceea ce, la acea vreme, era
partea dezvoltată și civilizată a lumii. Și cruciade le, deși, prin
marea risipă a stocurilor și prin distrugerile pe care le-au pro­
vocat, trebuie că au întârziat progresul celei mai mari părți a
Europei, au fost extrem de favorabile unora dintre orașele ita­
liene. Marile armate care au mărșăluit din toate părțile Italiei
pentru cucerirea Pământului Sfânt au stimulat extraordinar
transportul pe ape al Veneției, Genovei și Pisei, parțial prin
transportarea armatelor într-acolo și, de cele mai multe ori,
prin furnizarea de provizii acestora. Ele au reprezentat, dacă
putem spune așa, popota acestor armate – iar frenezia cea mai
distructivă care a copleșit vreodată Europa a reprezentat sursa
de bogăției a acelor republici.
* În original, Barbary (n.r.).
240 1 Avuția națiunilor Cartea a lll·o

Locuitorii orașelor comerciale, prin importarea de bunuri
manufacturate și obiecte scumpe de lux din țările mai bogate,
au oferit materia primă vanității marilor latifundiari, care le-au
achiziționat cu lăcomie, contra unor cantități mari din produ­
sul brut al propriilor lor pământuri.
În consecință, comerțul unei mari părți a Europei din acele
vremuri consta predominant din schimbul produsului brut
propriu pe produsele manufacturate ale națiunilor mai civili­
zate. Astfel, lâna din Anglia se obișnuia să fie schimbată contra
vinurilor franțuzești, iar stofele fine de Flandra, în același fel
ca porumbul polonez astăzi, se schimbau pe vinuri și coniacuri
franțuzești și pe mătăsuri și catifele franțuzești și italienești.
Gustul pentru produse manufacturate mai fine și mai bune
a fost, astfel, introdus, prin intermediul comerțului străin, în
țări unde astfel de obiecte nu se făureau. Dar, când acest gust
a devenit atât de generalizat, încât a dus la o cerere conside­
rabilă, comercianții, pentru a scuti cheltuielile de transport,
s-au străduit, în mod natural, să-și deschidă niște manufacturi
de același fel în țara lor. De aici, și originea primelor manufac­
turi pentru vânzare la distanță, care par să fi fost deschise în
provinciile vestice ale Europei după căderea Imperiului
Roman.
Trebuie să remarcăm că nicio țară mare n-a rezistat vreo­
dată și nici nu va putea rezista fără să existe în ea manufacturi
de vreun fel, iar când se spune despre o țară de acest fel că nu
are manufacturi, trebuie să înțelegem întotdeauna că e vorba
despre cele care produc cele mai fine produse sau cele potri­
vite vânzării la distanță. În orice țară mare, atât îmbrăcămin­
tea, cât și mobila pentru casă a celei mai mari părți a oamenilor
reprezintă produsul industriei proprii. Acesta este mai degra­
bă cazul națiunilor celor mai sărace, despre care se spune de
obicei că nu au manufacturi, decât cel al țărilor mai bogate,
Cartea a III-a Avuția națiunilor / 241

despre care se spune că au din abundență. La aceste din urm•'
țări vom găsi, în general, atât în ceea ce privește îmbrăcăm in­
tea, cât și mobila celor mai joase categorii de oameni, o mni
mare proporție de produse străine decât la cele dintâi.
Acele manufacturi care sunt potrivite pentru vânzarea la
distanță par să fi fost introduse, în diferite țări, în două moda­
lități principale.
Câteodată, ele au fost introduse în maniera mai sus-menti­
onată, prin operațiunea violentă, dacă putem spune astfel, a
stocurilor comercianților și întreprinzătorilor particulari, cart'
le-au deschis ca o imitație a unor manufacturi străine de ace­
lași fel. Prin urmare, aceste manufacturi reprezintă odraslele
comerțului străin -și așa par să fi fost vechile manufacturi de
mătase, catifele și brocarturi, care au înflorit în Lucea în secolul
al XIII-lea. Ele au fost alungate de acolo de tirania unuia dintre
eroii lui Machiaveli, Castruccio Castracani. În 1310, nouă sute
de familii au fost alungate din Lucea, dintre care 31 s-au retras
spre Veneția și s-au oferit să deschidă acolo manufacturile lor
de mătase. (Vezi Sandi, Istoria civile de Venezia, partea a 2-a, vol.
I, pp. 247 și 256.) Oferta lor a fost acceptată, le-au fost acordate
multe privilegii și și-au început manufactura cu 300 de anga­
jați. La fel se pare că au fost și manufacturile de stofe fine care
au înflorit în vechime în Flandra și care au fost introduse în
Anglia la începutul domniei elisabetane -și tot așa au fost și
manufacturile de mătase actuale din Lyons și Spitalfields.
Manufacturile astfel introduse funcționează în general cu
materiale din străinătate, ele fiind imitații ale unor manufac­
turi străine. Manufacturile străvechi din Lucea erau și ele ope­
rate cu materiale străine. Cultivarea dudului și împerecherea
viermilor de mătase par să nu fi fost o activitate obișnuită în
părțile nordice ale Italiei, înainte de secolul al XVI-lea. Acest
meșteșug nu a fost introdus în Franța până la domnia lui Carol
242 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

al IX-lea. Manufacturile din Flandra au funcționat predomi­
nant cu lână din Spania și Anglia, dar au fost destinate de la
început vânzării la distanță. Mai bine de jumătate din materia
primă a manufacturilor din Lyons este, în prezent, dată de
mătasea străină -însă, când au fost deschise, întreaga materie
primă era din străinătate -sau aproape toată. Nicio parte a
materiei prime a manufacturii din Spitalfields nu e posibil să
fie produsă în Anglia. Sediul acestor manufacturi, întrucât ele
au fost în general introduse ca proiecte personale ale câtorva
indivizi, este, câteodată, stabilit în câte un oraș maritim, iar
câteodată, într-unul aflat pe continent -în funcție de cum se
întâmplă să dicteze interesele, judecățile sau capriciile.
Alteori, manufacturile pentru vânzare la distanță apar
natural, fără nicio intervenție externă, prin perfecționarea trep­
tată a acelor manufacturi mai mici, gospodărești sau mai rudi­
mentare, care trebuie că au existat în toate timpuril e, chiar și
în cele mai sărace și rudimen tare țări. Aceste manufacturi
întrebuințează în general materialele prime pe care le produce
țara și se pare că frecvent ele au fost cele perfecționate și îmbu­
nătățite mai întâi în acele țări de pe continent care, e adevărat,
nu se găsesc la o distanță foarte mare, ci doar la una conside­
rabilă de mări, iar câteodată chiar la distanță de orice transport
pe ape. O țară din interiorul continen tului, fertilă și ușor de
cultivat în mod natural produce un mare surplus de provizii,
dincolo de cele necesare pentru întreținerea cultivatoril or, iar
din cauza cheltuielilor de transport pe uscat și inconvenientu­
lui navigării riverane, adesea poate fi dificil de trimis acest
surplus peste hotare. Prin urmare, abundența face ca proviziile
să fie ieftine și încurajează un mare număr de muncitori să se
stabilească în acele vecinătăți unde consideră că hărnicia pro­
prie le poate aduce mai mult din cele necesare vieții și con­
tortului decât alte locuri. Ei vor prelucra materialele de
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 243

manufactură pe care pământul le produce și vor schimba pro­
dusele finite sau prețul acestora, întrucât reprezintă același
lucru, pentru alte materiale sau provizii. Ei vor da o nouil
valoare surplusului din produsul burt, economisind cheltuiala
de transport până la apă sau până la vreo piață aflată la mare
distanță și le vor furniza cultivatorilor ceva la schimb pentru
cele ce le sunt fie necesare, fie agreabile , în condiții mai lejere
decât cele în care le-ar fi putut obține mai înainte. Cultivatorii
obțin un preț mai bun pentru producția care le prisoseșt e și
pot cumpăra mai ieftin acele bunuri de care au nevoie. Astfel,
ambii sunt încurajați și ajutați să-și crească surplusul de pro­
duse printr-o îmbunătățire continuă a pământului și printr-o
mai bună cultivare a lui și, așa cum fert ilitatea pământului este
cea care a dus la nașterea manufacturilor , progresul manufac­
turilor va avea consecințe asupra pământului, crescându-i încă
și mai mult fertilitatea. Manufacturile vor aprovizi ona, mai
întâi de toate, vecinătățile lor și apoi, pe măsură ce funcționa­
rea lor se îmbunătățește și se rafinează, piețele aflate mai
departe. Totuși, deși nici produsele brute, nici măcar cele
manufactu rate mai mdimentar n-ar putea, fără să întâmpine
cele mai mari dificultăți, să suporte cheltuielile unui transport
considerabil pe uscat, produsele de manufactură mai rafinate
și îmbunătățite pot suporta cu ușurință aceste costuri. O can­
titate mică adesea conține în ea prețul unei mari cantități din
produsul brut. O stofă fină, de exemplu, care cântăreșt e doar
un sfert de kilogram de lână, în prețul său va cuprinde nu
doar cele 250 de grame de lână, ci, câteodată, și vreo câteva
mii de kilograme de porumb, pentru întreținerea diferiților
muncitori și a celor care i-au angajat. Pommbul, care nu ar
putea fi transportat în străinătate prea ușor în forma în care se
află, va fi exportat , în acest mod virtual și trimis cu ușurință
în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. În acest fel au fost
244 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

ridicate, în mod liber și natural, cum s-ar spune, manufacturile
din Leeds, Halifax, Sheffield, Birmingham și Wolverhampton.
Aceste manufacturi sunt odraslele agriculturii. În istoria
modernă a Europei, extinderea și îmbunătățirea lor au urmat,
în general, celor ale manufacturilor care au fost rezultatul
comerțului străin. Anglia a fost remarcată pentru manufactu­
rile de stofe fine realizate din lână adusă din Spania, cu mai
bine de un secol înaintea oricăreia dintre cele care au înflorit
acum în locurile sus-menționat e ca fiind potrivite comerțului
străin. Extinderea și îmbunătățirea acestora din urmă nu ar fi
avut loc decât ca o consecință a extinderii și îmbunătățirii agri­
culturii, ultimul și cel mai mare efect al comerțului extern, și
al manufacturilor introduse ca efect imediat al acestuia, pe
care mă voi apuca să le explic în cele ce urmează.
Cartea a III� a Avuția națiunilor 1 245

41 Despre cum comerțul orașelor
a contribuit la dezvolta rea zonelor rurale
Creșterea și îmbogățirea orașelor comerciale și manufacturiere au
contribuit la îmbună tățirea și cultivarea țărilor cărora le aparțin, în trei
moduri diferite:
Mai întâi, prin aceea că au oferit o mare piață de desfacere
de-a gata pentru produsele brute ale țării, au încurajat agricul­
tura și dezvoltarea ei continuă. Acest beneficiu nici măcar nu
s-a limitat la țările în care erau situate ele, ci s-a extins mai
mult sau mai puțin și asupra tuturor celor cu care acestea
făceau afaceri . Tuturor acestora le-a oferit o piață pentru o
anumită parte, fie a produsului lor brut, fie manufacturat,
încurajând, în consecință, munca și progresul de tot felul. Pe
temeiul acestei vecinătăți, propria lor țară trebuie că și-a obți­
nut cel mai mare beneficiu din această piață. Produsul lor brut
având încărcat în preț mai puține cheltuieli de transport, negu­
țătorii au putut plăti cultivatorilor un preț mai bun pentru
acesta, oferindu-1, totuși, la fel de ieftin ca și consumatorilor
din țările aflate la o distanță mai mare.
În al doilea rând, bogăția obținută de locuitorii orașelor a
fost frecvent folosită pentru cumpăr area pământurilor care
erau de vânzare, dintre care o bună parte era frecvent necul­
tivată. Comercianții au, de obicei, ambiția de a deveni mici
boiernași de țară și, când reușesc acest lucru, sunt, în general,
cei mai buni avocați ai progresu lui din agricultură. Un comer­
ciant este obișnuit să-și folosească banii în special pe proiecte
Cartea a III� a Avuția națiunilor 1 247

profitabile , pe când un boiernaș de țară este obișnuit în special
să-i cheltuiască. Adesea, unul vede cum banii pornesc de la el,
dar se întorc cu profit; celălalt, de îndată ce se despart e de ei,
foarte rar se mai așteaptă să-i mai vadă vreodată. Acele obiCl'­
iuri diferite le afectează în mod natural caracterul și înclinați­
ile, în orice tip de afacere. Comerciantul este, de obicei, un
întreprinzător îndrăzneț, iar boiemașul de țară este unul timid.
Unuia nu-i este frică să cheltuiască dintr-odată un capital marl!
pentru îmbunătățirea pământului, atunci când are perspectiva
probabilă de creștere a valorii acestuia proporțional cu cheltu­
iala; celălalt, în caz că are vreun capital, ceea ce nu se întâmplă
întotdeauna, rareori se va aventura să-I folosească de această
m�nieră. Iar dacă face ceva îmbună tățiri, de obicei nu le face
cu un capital, ci cu ceea ce poate economisi din venitul său
anual. Oricine a avut norocul de a trăi într-un oraș comercial,
situat într-o zonă cu pământuri neîmbunătățite, trebuie să fi
observat frecvent cât de pline de avânt sunt operațiunile
comercianților , față de ale celor care nu sunt mai mult decât
niște boiernași de țară. Pe lângă aceasta, obiceiul discipli nei,
al economiei și al atenției, prin care o afacere comercială îl
formează în mod firesc pe comerciant, îl face pe acesta mult
mai capabil să execute, cu profit și succes, orice proiect de
îmbunătățire.
În al treilea și cel din urmă rând, comerțul și manufacturile
au introdus, treptat, ordinea și o bună guvernare și, odată cu
ele, libertatea și securitatea indivizi lor, în rândurile locuitorilor
de la țară, care trăiseră înainte aproape într-o continuă stare
de război cu vecinii lor și de dependență servilă față de supe­
riorii lor. Iar acesta – deși a fost cel mai puțin remarcat – este
de departe cel mai important dintre toate efectele. 01 Hume
este singurul scriitor care, din câte știu eu, a luat până acum
act de acest lucru.
248 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

Într-o țară în care nu există nici comerț extern și nici vreun
fel de bunuri mai pretențioa se, un mare proprietar de pămân­
hlri, neavând pe ce să-și schimbe cea mai mare parte a produ­
sului pământului său, adică ceea ce se află peste întreținerea
cultivatorilor , va consuma întregul acest produs în casa sa, în
mijlocul unei ospitalități provinciale. Dacă acest surplus de
produse este suficient pentru a întreține o sută sau o mie de
oameni, el nu-l va putea utiliza decât pentru a întreține o sută
sau o mie de oameni. Prin urmare, în orice moment el va fi
înconjurat de o multitudine de slugi și însoțitori care, neavând
nimic echivalent ce să ofere la schimb, contra întreținerii lor,
fiind deci hrăniți în întregime prin generozitatea sa, trebuie
să-1 asculte din același motiv pentru care soldații trebuie să-1
asculte pe prințul care-i plătește. Înainte de extinderea comer­
țului și a manufacturilor în Europa, ospitalitatea celor bogați
și măreți, de la suverani la cel mai mic baron, depășea orice
lucru-am putea să ne facem o idee, astăzi, dacă ne-am gândi
că Westminster HaU ar fi sala de ospețe a lui William Rufus·
și poate că, de cele mai multe ori, nici nu ar fi prea mare pen­
tru compania pe care o întreținea. S-a considerat o dovadă de
măreție că Thomas Beckef" a împrăștiat pe podeaua sălii sale
de ospețe fân curat sau rumeguș, în sezon, astfel încât cavalerii
și boiemașii care nu-și găseau un loc să nu-și murdărească
hainele alese când se așezau pe jos să mănânce.
Se spune că marele conte de Warwick întreținea zilnic, pe
diferitele sale domenii, 30.000 de oameni și, deși numărul aces­
ta poate să fi fost exagerat, e posibil totuși să fi fost unul de o
mărime considerabilă, pentru a se accepta o astfel de exagera­
re. O ospitalitate de aproape același tip exista, nu cu mulți ani
• William al Il-lea, rege al Angliei în perioada 1087·1100 (n.r.).
•• Arhiepiscop de Canterbury din 1162 pân� în 1170, c�nd a fost asasinat la ordinul regelui
Henric al Il-lea (n.r.).
Cartea a Il!· a Avuția națiunilor 1 249

în urmă, în multe părți din nordul Scoției. Se pare că era un
lucm obișnuit la toate națiunile unde comerțul și manufactu­
rile erau puțin cunoscute. Am văzut, spunea dr. Pocock, un
conducător arab care s-a oprit să ia masa pe străzile unui oraș
unde venise să-și vândă vitele și care-i invita pe toți trecătorii,
fie ei și cerșetori obișnuiți, să stea jos alături de el și să ia parte
la festin.
Țăranii arendași erau, din orice punct de vedere, la fel de
dependenți de marele latifundiar ca servitorii acestuia. Și,
chiar dacă aceștia nu erau într-o situație de șerbie, ci erau aren­
dași la voia proprietarului, plăteau o arendă care nu era, sub
nicio formă, echivalentă cu mijloacele de subzistență pe care
pă,!Uântul li le oferea. O coroană, o jumătate de coroană, o oaie,
un miel erau, acum câțiva ani, în ținuturile înalte ale Scoției,
arenda obișnuită pentm o bucată de pământ de pe urma căru­
ia trăia o familie. În unele locuri, lucrurile au rămas la fel până
astăzi; totuși, banii de astăzi nu vor cumpăra o cantitate mai
mare de bunuri decât în alte părți. Într-o țară unde surplusul
de produse al unui mare domeniu trebuie consumat pe acel
domeniu, pentm proprietarul pământului, adesea va fi mai
convenab il ca acea parte să fie consumată la o oarecare distan­
ță de casa sa, cu condiția ca aceia care-1 consumă să fie la fel
de dependenți de el precum angajații săi sau ca servitorii săi
domestici. Prin aceasta, va fi scutit de neplăcerea de a avea fie
o companie prea numeroasă, fie o familie prea mare. Un aren­
daș la voia proprietarului, care are pământ suficient cât să-și
întrețină familia pentru o sumă cu puțin mai mare decât mica
sa arendă, este la fel de dependent de proprietaml de pământ
ca orice servitor sau angajat și trebuie să asculte de el fără cea
mai mică rezervă. Un astfel de proprietar , așa cum își hrănește
servitorii și suita în propria sa casă, îi va hrăni și pe arendași,
în casele lor. Subzistenta ambelor tipuri de persoane este dată
250 [ Avuția națiunilor Cartea a III-a

de generozitatea sa, iar continuitatea acesteia depinde de
bunul său plac.
Pe autoritatea pe care marii seniori o aveau, în acea stare
de fapt, asupra arendașilor și servitorilor săi s-a fondat puterea
vechilor baroni. Ei au devenit cu necesitate judecătorii pe timp
de pace și conducătorii în război ai tuturor celor care trăiau pe
domeniile lor.
Ei puteau menține ordinea și aplica legea pe respectivele
domenii, deoarece acolo era locul unde fiecare dintre ei putea
întoarce forța tuturor locuitorilor împotriva nelegiuirii unuia.
Nicio altă persoană nu avea destulă autoritate să facă asta. În
special, regele nu o avea. În acele vremuri străvechi, el nu era
decât cel mai mare proprietar de pământuri de pe domeniile
proprii, căruia, de dragul apărării comune în fața dușmanilor
comuni, ceilalți mari proprietari îi acordau nn anume respect.
Dacă regele ar impune cu forța plata unei mici datorii pe
pământurile unui mare latifundiar , ai cărui locuitori snnt, toți,
înarmați și obișnuiți să stea umăr lângă umăr, 1-ar costa, dacă
ar încerca să facă asta prin propria sa autoritate, tot atât efort
ca pentru stingerea nnui război civil. Așa încât el era obligat
să lase administrarea justiției în cea mai mare parte a țării sale,
în mâinile celor capabili să o administreze și, din același motiv,
să lase comanda asupra milițiilor de la țară celor de care ar
asculta aceste miliții.
Este o greșeală să ne imaginăm că aceste jurisdicții terito­
riale își au originea în legile feudale. Nu doar cele mai înalte
jurisdicții, atât din sfera civilă, cât și penală, ci și puterea de a
ridica armate, de a bate monedă și chiar cea de a face legi
locale pentru guvernarea propriilor oameni au fost drepturi
deținute alodiar de către marii proprietari de pământuri, cu
• O formă de proprietate scutită de servitu(i feudale (n.t.).
Cartea a Jll·a Avuția națiunilor 1 251

câteva secole înainte chiar ca numele de lege feudală să fie
cunoscut în Europa. Autoritatea și jurisdicția seniorilor
saxoni din Anglia par să fi fost la fel de mari, înainte de
Cucerire, ca a seniorilor normanzi, după aceasta. Dar legea
feudală nu va fi devenit common law-ul englez decât după
Cucerire. Că autoritatea și jurisdicțiile cele mai largi au fost
deținute alodial de către marii seniori francezi, cu mult îna­
inte ca legea feudală să fi fost introdusă, reprezintă un fapt
care nu lasă loc îndoielilor. Acea autoritate și acele jurisdictii
decurgeau, toate, din starea proprietății și situațiile pe care
tocmai le-am descris. Fără să mai facem recurs la starea din
vechime a monarhiilor -fie engleză, fie franceză -, putem
descoperi, în vremuri mult mai apropiate, multe dovezi că
�cele efecte decurg întotdeauna din respectivel e cauze. Nu
sunt nici 30 de ani de când dl Cameron din Lochiel, gentle­
man de Lochaber în Scoția, fără să aibă vreun mandat legal,
fără să fie ceea ce se numea pe atunci un aristocrat de sânge
regal și nici măcar un arendaș-șef , ci doar un vasal al ducelui
de Argyll și fără să fie măcar judecător de pace, a exercitat,
în ciuda tuturor acestor lucruri, competențele cel ei mai înalte
jurisdicții penale asupra oamenilor săi. Se spune că a făcut
lucrul acesta cu multă echitate, deși fără vreuna dintre for­
malitățile justiției; nu e imposibil ca situația de la acel moment
a acelei părți din țară să fi făcut necesară asumarea acestei
autorități de către el, pentru menținerea liniștii publice. Acest
gentleman, a cărui arendă nu a depășit niciodată 500 de lire
pe an, a reușit, în 1745, să convingă 800 dintre oamenii săi să
se alăture revoltei:
* După instaurarea dinastiei de Hanovra, o parte a nobilimii scoțiene a continuat să
susțină cauza dinastiei Stuart, așa cum s·a întămplatîn 1745, cănd debarcarea prin�ului Carol
Edward Stuart pe țărmurile scoțiene a fost sprijinită de-o rebeliune condusă de familia
Cameron din Loc hiel (n.r.).
252 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

Introducerea legii feudale, în măsura în care s-a extins, a
putut fi privită drept o încercare de moderare a autorității
marilor seniori alodiali. Ea consacra un sistem de subordonare
reglementat, însoțit de un lung șir de servicii și îndatoriri, de
la rege spre cei mai mici proprietari. Cât timp un proprietar
era minor, arenda, împreună cu gestionarea pământului său
cădeau în mâinile seniorului imediat superior; la fel, cele ale
marilor proprietari cădeau în mâinile regelui, care era însărci­
nat cu întreținerea și educația copilului și care, din autoritatea
sa ca tutore, se presupunea că avea dreptul de a decide în
legăhtră cu căsătoria sa, cu condiția să nu fie într-un fel nepo­
trivit rangului său. Dar, deși această instituție tindea cu nece­
sitate să întărească autoritatea regelui și să o slăbească pe cea
a marilor proprietari, ea nu a putut să facă suficient de multe
pentru restabilirea ordinii și a bunei guvernări a locuitorilor
țării, pentru că nu putea să modifice suficient de mult starea
proprietății și modali tățile în care apăreau dezordinile.
Autoritatea guvernării continua să fie, ca și mai înainte, mai
slabă pentru membrii din fruntea sa și prea puternică pentru
membrii săi inferiori, iar puterea excesivă a membrilor inferi­
ori era cauza slăbiciunii celor aflați în frunte. După instituirea
subordonării feudale, regele era la fel de incapabil să limiteze
violența marilor lorzi ca mai înainte. Aceștia continuau încă să
se războiască după bunul plac, aproape încontinuu, unul cu
celălalt- și foarte des cu regele-, iar țara neorânduită continua
încă să fie o scenă pentru violențe, jafuri și dezordini.
Însă toate aceste violențe specifice instituțiilor feudale nu
au putut niciodată afecta operațiunile tăcute și inconștiente ale
comerțului extern și ale mărfurilor noi introduse încetul cu
încetul. Acestea ofereau, treptat, marilor proprietari, ceva pe
care aceștia puteau schimba întreg surplusul din produsul
pământurilor lor, ceva pe care-I puteau consuma ei înșiși, fără
Cortea a III a Avuția națiunilor 1 253

să îl împartă nici cu arendașii lor, nici cu servitorii săi. Totul
pentru noi înșine și nimic pentru alții, aceasta pare să fi fost,
în orice epocă, preceptul malign al stăpânilor din toată lumea.
Prin urmare, de îndată ce au găsit o metodă de a consuma ei
înșiși întreaga valoare a arendei, n-au mai avut înclinația de a
o împărți cu alte persoane. Pentru o pereche de catarame cu
diamante sau pentru altceva la fel de frivol și inutil ei dădeau
la schimb întreținerea sau echivalentul acesteia în bani, a HXX)
de oameni pe an și, împreună cu ele, întreaga prețuire și auto­
ritate pe care acestea li le-ar fi oferit. Totuși, cataramele aveau
să fie ale lor în întregime și nicio altă ființă umană nu avea
cum sâ aibă vreo parte din ele, pe când, în vechea metodă de
cheltuire, ar fi trebuit să le împartă cu cel puțin 1.000 de
o�meni. Pentru cei ce aveau de ales între cele două tipuri de
cheltuieli , această diferență era hotărâtoare; și astfel, pentru
satisfacerea celei mai copilărești, răutăcioase și sordide vanități
dintre toate, ei și-au dat la schimb întreaga putere și autoritate.
Într-o țară în care nu există comerț extern și nici vreunul
dintre produsele de manufactură de mare finețe, un om cu
10.000 de lire pe an nu-și poate folosi venitul în alt mod decât
pentru întreținerea a, poate, 100 de familii, care se vor afla
inevitabil la cheremul său. În situația curentă a Europei, un
om cu un venit de 10.000 de lire pe an își poate cheltui întregul
venit – și o și face -fără să întrețină în mod direct nici măcar
20 de persoane sau să fie capabil să dispună de mai mult de
zece servitori, care nici nu merită să fie amintiți. Probabil că,
indirect, întreține un număr mai mare sau chiar mult mai mare
decât ar fi făcut-o după metoda veche de cheltuire. Deși can­
titatea de produse prețioase pe care își schimbă întregul venit
este atât de mică, încât numărul lucrătorilor folosiți pentru
colectarea și pregătirea lor trebuie neapărat să fi fost foarte
mare. Prețul mare al acestora decurge, în general, din salariile
254 1 Avuția națiunilor Cartea a III ·a

muncii lor și din profiturile angajatorilor lor imediați. Plătind
acest preț, el plătește toate aceste salarii și profituri, contribu­
ind, astfel, indirect, la întreținerea tuturor muncitorilor și a
celor care i-au angajat. Toh1și, el contribuie , într-o foarte mică
proporție, la fiecare dintre acestea – la un număr foarte mic
dintre ele nici măcar a zecea parte, iar la cele mai multe, nici
a suta parte; la câteva, nici măcar a mia parte sau chiar a zecea
mia parte din întreaga valoare a întreținerii lor anuale. Și
totuși, deși contribuie la întreținerea tuhuor acestora, ei sunt
mai mult sau mai puțin independenți de el, deoarece, la modul
general, fiecare dintre ei poate să se întrețină și fără el.
Când marii proprietari de pământ își cheltuiesc rentele
pentru întreținerea țăranilor sau a celor din serviciul lor, fie­
care dintre ei își întreține, în întregime, atât propriii arendași,
cât și propriii slujitori. Dar, atunci când le cheltuiesc pentru
întreținerea negustorilor și meșteșugaril or, ei toți ar putea să
întrețină tot atâtea persoane sau, dacă luăm în discuție și risipa
care acompaniază ospitalitatea rustică, un număr și mai mare
de oameni decât înainte. Totuși, fiecare dintre ei, luat separat,
adesea nu contribuie decât cu o mică parte la întreținerea
vreunei persoane anume, din acest mare număr de oameni.
Fiecare negustor sau fabricant își derivă mijloacele de trai din
faptul că are nu unul, ci o sută sau o mie de clienți diferiți.
Prin urmare, deși, într-o anumită măsură, este obligat față de
fiecare dintre aceștia, el nu este dependent de absolut niciunul
dintre ei.
Și, pentru că în acest fel cheltuielile personale ale marilor
proprietari au crescut treptat, era imposibil ca numărul servi­
tarilor acestora să nu scadă treptat, până ce aveau să fie con­
cediați toți. Aceeași cauză a dus la renunțarea treptată la
arendașii considerați inutili. Fermele au fost extinse, iar ocu­
panții pământului , în ciuda plângerilor legate de depopular e,
Cartea a lll �a Avuția națiunilor 1 255

reduși până la numărul minim necesar pentru cultivarea !ii
îmbunătățirea aceshiia, în acele vremuri. Prin înlăturarea aceli­
tor guri inutile și prin solicitarea de la fermier a întregii valori
a fermei, pentru proprietar rămânea un mai mare surplus sau
echivalentul în bani al unui surplus mai mare, căruia negus­
torilor și meșteșugarilor aveau să le ofere curând o metodă de
a-1 cheltui pentru propria sa persoană, la fel cum cheltuise și
restul venitului. Și, întrucât cauza continua să opereze, el era
dornic să crească valoarea rentei pentru pământurile sale, cât
o permitea gradul lor curent de îmbunătățire. Arendașii săi
puteau fi de acord cu aceasta cu o singură condiție, și anume
aceea ca posesiunea să le fie asigurată un număr de ani care
să le dea ocazia de a-și recupera, cu profit, ceea ce au investit
pentru îmbunătățirea în continuare a pământului. Vanitatea
cheltuitoare a proprietarilor de pământ i-a făcut să fie dornici
de a accepta această condiție -și de aici, și originea arendelor
pe o mare perioadă de timp.
Nici măcar un arendaș la voia proprietarulu i-care plătește
întreaga valoare a pământului -nu e întru toh1l dependent
de proprietarul pământului. Avantajele în bani pe care le
primesc unul de la celălalt sunt mutuale și egale, iar un astfel
de arendaș nu-și va pune nici viața, nici averea, în serviciul
proprietar ului. Dar, dacă are un contract pentru un număr
mare de ani, el este întru totul independent, iar proprietarul
pământului nu va trebui să se aștepte de la el nici măcar la
servicii minore, dincolo de ce este stipulat expres în contractul
de închiriere sau de ce îi impun legile obișnuite și cunoscute
ale țării.
Astfel, arendașii devenind independenți și servitorii fiind
concediați, marii proprietari n-au mai fost capabili să întrerupă
exercitarea regulată a justiției sau să tulbure pacea țării.
Vânzându-și dreptul prin naștere -nu precum Esau, pentru o
256 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

ciorbă în vremuri de foamete și sărăcie, ci, în vremuri de dez­
măț al belșugului, pentru niște zorzoane și tinichele, mai potri­
vite să fie jucării pentru copii decât o ocupație pentru oameni
în toată firea -, au devenit la fel de nesemnificativi ca orice
biirger mai răsărit sau ca orice negustor de la oraș.
O guvernare regulată a fost stabilită atât la țară, cât și la
oraș; nimeni nu mai avea destulă putere pentru a tulbura
traiul în niciuna dintre ele.
Poate că nu are legătură cu subiectul de față, dar nu pot să
mă abțin să nu remarc că familiile foarte vechi, cum ar fi cele
care au posedat averi considerabile din tată-n fiu timp de mai
multe generații, sunt foarte rare în orașele comerciale. În țările
unde se face puțin comerț, precum Țara Galilor sau în regiu­
nile muntoase ale Scoției, din contră, ele sunt foarte obișnuite.
Istoriile arabe par să fie, toate, pline de genealogii; există o
istorie scrisă de un han tătar, care a fost tradusă în câteva limbi
europene, care aproape că nu conține nimic altceva -o dovadă
că vechile familii sunt ceva obișnuit la acele nații. În țările
unde un om bogat nu poate să-și cheltuiască venitul în niciun
alt fel decât întreținând cât de mulți oameni are posibilitatea,
el poate rămăne fără venit, iar generozitatea sa este adesea, se
pare, atât de pasională, încât va încerca să întrețină mai mulți
decât își permite. Dar acolo unde-și poate cheltui cea mai mare
parte a venitului pe propria sa persoană, frecvent nu va avea
nicio limită a cheltuielilor , întrucât adesea nu are nicio limită
în ceea ce privește vanitatea sau prețuirea propriei sale per­
soane. Prin urmare, în țările comerciale, averile, în ciuda celor
mai violente reglementări legale de împiedicarea risipei, foarte
rar rămân pentru mult timp în aceeași familie.
Cât privește națiunile simple, din contră, ele rămân fără
vreo lege care să reglementeze situația; iar în ceea ce privește
națiunile de păstori, cum ar fi tătarii sau arabii, natura
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 257

consumabilă a proprietății lor face ca orice reglementare de
acest gen să fie imposibilă.
O revoluție de cea mai mare importanță pentru fericirea
publică a fost declanșat ă, astfel, de două clase diferite de
oameni, care n-aveau nici cea mai mică intenție de a servi
binelui public. Singurul motiv al marilor seniori era satisface­
rea celei mai copilăroase vanități. Negustorii și manufacturie­
rii, mult mai puțin ridicoli, au acționat doar din perspectiva
propriului interes, urmărind principiul vânzătorului ambulant
de a face un ban din tot ceea ce găsește la îndemână. Niciunul
dintre ei nu putea nici să știe, nici să prevadă marea revolu­
ție pe care aveau să o producă nebunia unora și vrednicia
celorlalti.
. '
Așa s-a întâmplat că, în cea mai mare parte a Europei,
comerțul și producția manufacturată din orașe, în loc să repre­
zinte efectul, au reprezentat cauza și prilejul pentru îmbună­
tățirea și cultivarea pământului.
Totuși, întrucât această ordine este contrară mersului natu­
ral al lucrurilor, ea este inevitabil înceată și nesigură. Comparați
progresul lent al acelor țări europene a căror bogăție depinde
în mare măsură de comerț și de manufacturi cu avansul rapid
al coloniilor noastre din America de Nord, a căror bogăție se
bazează pe agricultură. În cea mai mare parte a Europei,
numărul locuitorilor nu se așteaptă să se dubleze în mai puțin
de 500 de ani. În câteva dintre coloniile noastre din America
de Nord, se presupune că se va dubla în 20 sau 25 de ani. În
Europa, dreptul primului născut și feluritele clauze de inalie­
nabilitate împiedică divizarea marilor averi, împiedic ând, prin
aceasta, multiplicarea micilor proprietari. Totuși, un mic pro­
prietar care-și cunoaște fiecare părticică a micului său dome­
niu îl privește cu întreaga afecțiune pe care proprietatea, în
special mica propriet ate, o inspiră în mod natural și, pe care,
258 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

din acest motiv, va avea plăcerea nu doar de a-1 cultiva, ci de
a-l înfrumuseța, va fi, dintre toți cei care se ocupă cu îmbună­
tățirea pământului, cel mai vrednic, cel mai inteligent și cel mai
de succes. Pe lângă aceasta, aceleași reglementări țin pământul
în afara pieței, astfel că întotdeauna va fi mai mult capital dis­
ponibil pentru a-1 cumpă ra, decât pământ de vânzare, așa încât
ce se va vinde se vinde întotdeauna la preț de monopol.
Arenda nu va reuși niciodată să plătească dobânda banilor
destinați cumpărării -în plus, va fi împovărată de reparații și
alte cheltuieli ocazionale, la care nu este supusă și dobânda
aplicată asupra banilor. Oriunde în Europa, a cumpăra pământ
reprezintă cea mai neprofitabilă folosire a unui capital mic. E
adevărat că, de dragul unei siguranțe crescute, un om de situ­
ație medie, când se va retrage din activitat e, va alege câteodată
să-și investească micul capital în pământ.
Unui profesionist, ale cărui venituri sunt derivate dintr-o
altă sursă, adesea îi va plăcea să-și asigure economiile în același
mod. Dar un om tânăr care, în loc să se apuce de comerț sau
de vreo profesie, își va folosi un capital de 2.000-3.000 de lire
pe cumpărarea și cultivarea unei mici bucăți de pământ, poate
într-adevăr să se aștepte să trăiască foarte fericit și foarte inde­
pendent, dar își va lua adio pentru totdeauna de la orice spe­
ranță la vreo mare avere sau de la a ajunge ilustru, poziții la
care, printr-o altă folosire a investițiilor sale, ar fi avut șansa.
În plus, aceeași persoană, deși nu poate spera să ajungă un
mare proprietar , va disprețui adesea ideea de a fi fermier. Prin
urmare, cantitatea mică de pământ care este scoasă la vânzare
și prețul mare cu care este scoasă pe piață vor împiedica un
mare număr de capitaluri să fie folosite în cultivarea și îmbu­
nătățirea acestuia, capitaluri care, altminteri, ar fi urmat aceas­
tă cale. În America de Nord, din contră, se consideră că 50 sau
60 de lire sunt de ajuns pentru a încropi o plantație.
Cartea a III-a Avuția națiunilor 1 259

Cumpăr area și îmbunătățirea pământului necultivat repre­
zintă, acolo, cea mai profitabilă folosire atât pentru capitalurilt •
cele mici, cât și pentru cele mai mari -și instrumentul cel mai
direct de care e nevoie pentru a dobândi avere și faimă în acea
țară. Într-adevăr , în America pământul de acest fel poate fi
cumpărat pe mai nimk sau pe un preț mult mai mic decât
valoarea produsului său natural -lucru imposibil în Europa
sau în orice altă țară unde toate pământurile sunt, de multă
vreme, în proprietate privată. Totuși, dacă domeniile ar fi să
fie împărțite în mod egal între toate odraslele, la moartea ori­
cărui proprietar care a lăsat în urmă o mare familie, domeniu l,
în general, ar ajunge să fie vândut. Pe piață ar apărea atât de
mvlt pământ, încât n-ar mai putea fi vândut la preț de mono­
pol. Arenda liberă a pământului nici măcar nu s-ar apropia de
valoarea dobânzii pentru banii cu care a fost cumpărat, iar un
mic capital ar putea fi folosit pentru cumpărarea de pământ
într-un mod la fel de profitabil ca oricare altul.
Anglia, datorită fertilității naturale a solurilor sale, a dimen­
siunii mari a pământurilor de pe coastă raportatâ la restul
terenurilor și a multor râuri navigabile care curg prin ea, care
fac să fie convenabil transportul pe apă până în părțile sale
aflate în inima țării, este, probabil, la fel de dăruită de natură
ca orice altă mare țară din Europa pentru a reprezenta fieful
comerțului extern, al manufacturilor pentru vânzări la distanță
și al tuturor dezvoltărilor la care duc acestea. În plus, încă de
la începuturile domniei reginei Elisabeta, legislativul englez a
fost deosebit de atent la interesele comerțului și manufacturi­
lor; în realitate, nu există nicio țară în Europa, iar Olanda nu
face, nici ea, excepție, unde legea să fie, la modul global, mai
favorabilă acestor activități.
Comerțul și manufacturile au continuat , în consecință, să
progreseze, în toată această perioadă. Fără îndoială, cultivarea
260 1 Avuția națiunilor Cartea a III� a

și îmbunătățirea pământului au avansat și ele, treptat, dar se
pare că au urmat ceva mai lent și la o oarecare distanță progre­
sului mai rapid al comerțului și al manufacturilor . Cea mai
mare parte a țării trebuie că era deja cultivată, înainte chiar de
domnia reginei Elisabeta, iar o mare parte a sa încă a rămas
necultivată; cultivarea celei mai mari părți ale sale fiind, încă,
inferioară celei care ar fi putut exista altminteri. Totuși, legea
Angliei favorizează agricultura, nu doar indirect, prin proteja­
rea comerțului, ci și prin niște stimulente directe. Exceptând
vremurile de sărăcie, exportarea porumbului nu era doar libe­
ră, ci și încurajată prin intermediul primelor. În vremuri de
producție moderată, importarea de porumb străin era împovă­
rată cu taxe care echivalau cu o interdicție. Importar ea de ani­
male vii, cu excepția Irlandei, era interzisă, indiferent de vremuri,
abia de curând fiind permisă. Prin urmare, cei care cultivau
pământul aveau un monopol, față de oamenii care locuiau la
țară, asupra a două dintre cele mai importante articole pe care
le produce pământul, și anume pâinea și carnea măcelarului.
Deși, în fond, aceste încurajări erau, probabil, cum mă voi
strădui să arăt în continuare, întru totul iluzorii, ele demon­
strează suficient măcar bunele intenții ale legislativului, de
favorizare a agriculturii.
Dar ceea ce este de cea mai mare importanță printre toate
acestea, țărănimea liberă engleză este pe cât de sigură, inde­
pendentă și respectabilă îi permite legea. Prin urmare, nicio
țară în care dreptul de primogenitură funcționează, care plă­
tește zeciuieli și unde clauzele de inalienabilitate a proprietăți­
lor funciare, deși contrare spiritului legii, sunt admise în
anumite cazuri, nu poate încuraja agricultura mai mult decât
Anglia. În ciuda tuturor acestor lucruri, aceasta este starea agri­
culhtrii. Care ar fi fost ea, dacă legea n-ar fi oferit încurajări
directe agriculturii, pe lângă cele care izvorăsc indirect din
Cartea a lll·a Avuția națiunilor 1 261

progresul comerțului și dacă țărănimea liberă ar fi fost lăsatll
în aceeași situație în care este în majoritatea țărilor Europei?
Acum au trecut mai bine de două secole de la începutul dom­
niei reginei Elisabeta, o perioadă cam la fel de lungă ca cea fX'
care o necesită parcursul către bunăstare.
Franța pare să fi avut o parte considerabilă de comerț
extern, cu aproape un secol înainte ca Anglia să se distingll
drept țară comercială. Marina franceză era considerabilă, dupll
estimările vremii, încă dinainte de expediția lui Carol al
VIII-lea în Napoli. Totuși, agricultura și progresul economic
înregistrat în Franța sunt, la modul global, inferioare celor din
Anglia. Legile țării nu au acordat niciodată aceleași stimulentc
directe agriculturii.
Comerțul extern al Spaniei și Portugaliei, către celelalte
părți ale Europei, deși purtat predominant pe vase străine, este
de o mărime considerabilă. Acela către coloniile lor este trans­
portat pe vasele proprii și este mult mai extins, datorită mari­
lor bogății și a mărimii acestor colonii. Dar nu a introdus
niciun tip de bunuri manufacturat e destinate vânzării la dis­
tanță în niciuna dintre aceste două țări, iar o mare parte din
ambele a rămas necultivată. Comerțul extern al Portugaliei are
o origine mai veche decât oricare altă țară mare din Europa,
cu excepția Italiei.
Italia este singura mare țară in Europa care pare să fi fost
cultivată și exploatată în întregime, prin intermediul comerțu­
lui extern și al manufacturilor destinate piețelor îndepărtate.
Înainte de invazia lui Carol al VIII-lea, Italia, conform lui
Guicciardini, nu era mai puțin cultivată în părțile sale mun­
toase și aride decât în cele de câmpie și mai fertile. Situația
avantajoasă a acestei țări și marele număr de regimuri inde­
pendente care subzistau la acel moment în ea au contribuit, și
nu puțin, probabil, la cultivarea sa. Așa încât nu este imposibil
262 1 Av�a națiunilor Cartea a III-a

ca, în ciuda acestei exprimări generale a unuia dintre cei mai
judicioși și rezervați istorici, Italia să nu fi fost, la acea vreme,
mai bine cultivată decât este la acest moment Anglia.
Totuși, capitalul care este obținut, în fiecare țară, prin inter­
mediul comerțului și manufacturil or, este întotdeauna o pose­
siune foarte precară și nesigură, până ce unele părți ale sale
nu vor fi securizate și destinate cultivării și îmbunătățirii
pământului. S-a spus, și pe bună dreptat e, că un neguțător nu
este neapărat cetățeanul unei țări anume. Într-o destul de mare
măsură, îi este indiferent unde-și desfășoară negoțul, și chiar
și cea mai mică neplăcere îl va face să-și mute capitalul -și,
împreună cu el, toată munca pe care acesta îl sprijină, dintr-o
țară în alta. Nicio parte a acestuia nu s-ar putea spune că apar­
ține unei țări sau alteia, până ce nu se va fi împrăștiat pe
suprafața țării, cum s-ar spune, fie sub forma clădirilor, fie ca
îmbunătățiri durabile ale pământului. Nicio urmă istorică nu
a mai rămas acum din marile averi care se spune că au fost
posedate de o mare parte a orașelor hanseatic e, cu excepția
istoriilor ceva mai obscure din secolele al XIII-lea și al XIV -lea.
Nu este destul de sigur nici unde se află cu exactitate unele
dintre ele și nici cărora dintre ele le-au fost acordate noile
nume latine ale orașelor europene. Dar, deși nenorocirile care
au lovit Italia la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul seco­
lului al XVI-lea au diminuat drastic comerțul și manufacturile
din orașele Lombardiei și Toscanei, aceste teritorii continuă să
fie dintre cele mai populate și mai bine cultivate din Europa.
Războaiele civile din Flandra și guvernarea spaniolă care le-a
urmat au alungat marele comerț din Anvers, Ghent și Bruges.
Dar Flandra continuă încă să fie una dintre cele mai bogate,
bine cultivate și mai populate provincii din Europa. Ciclicitatea
obișnuită război-guv ernare seacă ușor sursele bogăției care
apare doar din comerț. Cea care apare din progresele mai
Cartea a III-a Avuția naț;unilar 1 263

consistente ale agriculturii este mai durabilă, neputând fi dis­
trusă decât de convulsiile violente ocazionate de jafurile pe
care națiunile mai ostile și barbare le-au continuat timp de un
secol sau două la rând -cum ar fi cele care s-au întâmplat , o
lungă perioadă, înainte și după căderea Imperiului Roman, în
provinciile vestice ale Europei.
264 1 Avuția națiunilor Cartea a III-a

Cartea
a IV-a Despre sistemele
de economie politică

Introducere
Economia politică, privită ca ramură a științei omului de
stat sau a legislatorului, își propune două obiective distincte:
mai întâi, acela de a oferi din plin un venit sau mijloace de trai
oamenilor sau, mai adecvat, acela de a-i abilita să-și ofere un
astfel de venit sau mijloace de trai lor înșile și, în al doilea
rând, a furniza suveranului sau statului" un venit suficient
pentru serviciile publice. Ea își propune să-i îmbogățească atât
pe oameni, cât și pe suveran.
Progresul diferit al bunăstării, raportat la diferite națiuni și
epoci istorice, a dus la crearea a două sisteme diferite de eco­
nomie politică, din perspectiva îmbogățirii oamenilor . Unul
poate fi numit sistemul comerțului, iar celălalt, sistemul agri­
culturii. Mă voi strădui să le explic pe fiecare pe cât de complet
și distinct îmi stă în putință -și voi începe cu sistemul comer­
țului. Este sistemul modern și e cel mai ușor de înțeles în pro­
pria noastră țară și în vremurile noastre.
• Cu sensul de societate politică, de asociere a indivizilor în vederea unui bine comun (n.r.).
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 267

li Despre principii le sistemului comercial
sau mercanti list
Că bogăția constă în bani, sau în aur și argint, reprezintă o concepție
populară care apare în mod natural din dubla funcție a banilor, ca
instrument de comerț și ca măsură a valorii. Drept consecință a faptului
că sunt un instrument al comerțului, când avem bani, putem obține
mai ușor orice am avea nevoie, decât prin intermedi ul oricărui alt bun.
Marea afacere, vom descoperi întotdeauna, este aceea de a face bani.
Când îi obținem, nu mai avem nicio dificultate în a face orice alte
cumpăr ături. Drept consecință a faptului că reprezintă o măsură a valorii,
estimăm valoarea tuturor celorlalte bunuri prin cantitatea de bani pentru
care le schimbăm. Spunem despre un om bogat că .. face" mulți bani, iar
despre unul sărac, că .,face" puțini bani. Despre un om cumpătat-sau
despre unul dornic să se îmbogățească -spunem că îi plac banii, iar
despre unul lipsit de griji, generos sau cheltuitor , se spune că nu-i pasă
de ei. Să te îmbogățești înseamnă să faci bani, iar bogăția și banii, pe
scurt, sunt, în limbajul comun, considerate drept sinonime din toate
punctele de vedere.
O țară bogată, cam la fel ca un om bogat, se presupune că
e o țară în care abundă banii, iar să strângi aur și argint, într-o
țară, se presupune că e cea mai rapidă cale de îmbogățire. O
bună perioadă de timp după descoperirea Americii, prima
întrebare a spanioli lor, odată ajunși pe coastele necunoscut e,
avea să fie, "s-a găsit ceva aur sau argint în vecinătate ?". În
funcție de informația pe care o primeau, decideau dacă merita
să ridice acolo o așezare sau chiar dacă țara merita cucerită.
Cartea a IV·a Avuția națiunilor 1 269

Plana Carnipo, un călugăr trimis ca ambasador de către regelt•
Franței la unul dintre fiii faimosului Gingis Han, spunea că
tătarii obișnuiau să-1 întrebe frecvent dacă era plin de oi și boi
în regatul Franței. Întrebările lor aveau același obiect ca cele
ale spaniolilor. Ei voiau să știe dacă țara era destul de bogată
încât să merite să fie cucerită. La tătari, ca și la alte nații de
păstori, care nu cunosc, în general, utilizarea banilor, vitele
reprezintă instrumentul de comerț și de măsurare a valorii.
Prin urmare, pentru ei, bogăția constă în vite, așa cum pentru
spanioli, ea constă în aur și argint. Dintre cele două, probabil
că cel mai aproape de adevăr e noțiunea tătărească.
01 Locke· remarca distincția dintre bani și alte bunuri mobi­
le. •Toate celelalte bunuri mobile, spunea el, sunt de o natură
atât de consumabilă, încât pe bogăția pe care o presupun ele
nu te poți baza, iar o națiune în care acestea se găsesc din
abundență într-un an poate să ajungă, chiar fără să le exporte,
doar prin simpla lor risipă sau cheltuire extravagantă, să aibă
mare nevoie de ele în anul urmă tor. Din contră, banii sunt un
prieten stabil, prea puțin expuși risipei sau consumului, dacă
pot fi împiedicați să iasă din țară, deși pot circula din mână-n
mână. Prin urmare, aurul și argintul sunt, în viziunea sa, cea
mai solidă și substanțială parte a bogăției mobile a unei nați­
uni, iar multiplicarea acestor metale ar trebui, din această per­
spectivă, spune el, să fie marele obiect al economiei politice.
Alții admit că, dacă o națiune s-ar putea separa de restul
lumii, acest lucru n-ar reprezenta o consecință a cât de mulți
sau cât de puțini bani circulă în ea. Bunurile consumabile, care
circulă prin intermediul acestor bani, n-ar putea decât să fie
preschimbate pe o cantitate mai mare sau mai mică de mone­
de, însă bogăția sau sărăcia reală a unei țări pe care o permit
• john Locke, filosof iluminist englez (1632·1704) (n.r.).
270 1 Avu�a națiunilor Cartea a IV-a

aceștia depind întru totul de abundența sau raritatea acestor
bunuri consumabile. Dar lucrurile stau cu totul altfel, cred
aceștia, cu țările care au legături cu națiunile străine, care sunt
obligate să poarte războaie externe și să întrețină flote și armate
în țări aflate la mare distanță. Ei spun că acest lucru nu se poate
realiza decât prin trimiterea de bani în străinătate pentru a le
plăti, iar o națiune nu poate trimite mulți bani în afara sa, dacă
nu are o grămadă de bani în interiorul ei. Prin urmare, fiecare
națiune de acest tip trebuie să se străduias că, în vreme de pace,
să acumuleze aur și argint din care să poată lua, de câte ori are
nevoie, pentru a-și purta războaiele străine.
Drept urmare a acestor noțiuni populare, toate națiunile
Europei au studiat, deși fără prea mare rezultat, orice mijloc
posibil de acumulare a aurului și a argintului în interiorul lor.
Spania și Portugalia, proprietarele principalelor mine care
aprovizionează Europa cu aceste metale, fie au interzis expor­
tul lor, cu pedepse dintre cele mai severe, fie I-au supus unor
taxe considerabile. Se pare că acest gen de prohibiții, în vechi­
me, au făcut parte din politica majorității celorlalte națiuni
europene. A fost găsită chiar în unele documente vechi scoțiene
ale parlamentului, care interziceau, sub pedepse grele, trecerea
aurului și a argintului dincolo de granițele regatului. Acest gen
de politici se re găseau, în vechime, atât în Franța, cât și în Anglia.
Când au devenit țări comerciale, negustorii au aflat că pro­
hibiția este extrem de neconvenabilă, în cele mai multe situații.
Cu ajutorul aurului și al argintului puteau cumpăra produsele
străine pe care le doreau mai avantajos decât cu orice alte
bunuri- fie pentru importarea în propria țară, fie pentru duce­
rea lor în altă țară străină. Prin urmare, au pledat din nou
împotriva acestor interdicții, dăunătoare comerțu lui.
Mai întâi, și-au dat seama că exportarea aurului și a argin­
tului, pentru a cumpăra bunuri din străinătate, nu duce
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 271

întotdeauna la diminuarea cantității acelor metale din regat și
că, din contră, cantitatea lor poate, frecvent, să crească, deoa­
rece, chiar dacă prin aceasta nu ar crește și consumul de bunuri
străine în acea țară, acele bunuri ar putea fi reexportate în alte
țări străine, fiind vândute acolo cu mare profit, ele ar putea
aduce mult mai multă bogăție decât a fost trimisă inițial în
străinătate pentru cumpărarea lor. Dl Mun compară aceste
operațiuni de comerț extern cu vremea semănatului și vremea
recoltei, din agricultură. "Dacă ar fi să luăm în considerare,
spunea el, doar acțiunile gospodarului de la vremea semăna­
tutui, când el aruncă în pământ boabe bune de porumb, l-am
lua drept un nebun, nu un gospodar. Dar când ne raportăm
la f\\Unca sa din vremea recoltei, care reprezintă sfârșitul stră­
daniilor sale, vom descoperi sensul și sporul acțiunilor sale".
În al doilea rând, și-au dat seama că această prohibiție nu
putea împiedica totuși exportarea aurului și a argintului care,
datorită disproporției dintre mărimea sa și valoarea sa, putea
cu ușurință să fie traficat în afara țării. Că această exportare
nu putea fi împiedicată decât printr-o atenție adecvată la ceea
ce se numește balanța comercială. Că, atunci când țara exportă
de o valoare mai mare decât importă, balanța comercială face
ca națiunile străine să-i fie datoare, datorie care va fi plătită cu
necesitate în aur și argint, crescând, prin aceasta, cantitatea din
acele metale din regat. Dar, când se importă mai mult decât
se exportă, o balanță opusă ne face să devenim datori națiu­
nilor străine, datoria fiindu-le plătită neapărat în același mod,
astfel diminuându-se această cantitate: că, în acest caz, să inter­
zici exportarea acelor metale nu poate împiedica această scă­
dere, ci doar o poate face să fie și mai periculoasă, și mai
scumpă: că schimbul, prin aceasta, se întoarce și mai tare
împotriva țării care e datoare, în cadrul acestei balanțe; comer­
ciantul care a cumpărat o bancnotă de la țara străină fiind
272 1 Avuția națiunilor Cartea a IV·a

obligat să plătească bancherului care i-a vândut-o nu numai
riscul natural, efortul și cheltuiala de a transmite banii într -aco­
lo, ci și riscul extraordinar care decurge din prohibiție; dar că,
cu cât schimbul este mai dezavantaj os față de o țară, cu atât
balanța comercială se întoarce mai mult împotriva sa; banii din
interiorul țării ajungând inevitabil să aibă o valoare cu atât mai
mică, în comparație cu cea a țării pe care balanța o face datoa­
re. Că dacă, de exemplu, schimburile dintre Anglia și Olanda,
erau cu 5% defavorabile Angliei, era nevoie de 105 uncii de
argint, în Anglia, ca să cumperi o banmotă de valoarea a 100
de uncii de argint în Olanda; prin urmare, că 105 uncii de
argint, în Anglia, ar valora doar cât 100 de uncii în Olanda,
putând cumpăra doar o cantitate de bunuri olandeze propor­
țională; dar că, din contră, 100 de uncii de argint în Olanda ar
valora cât 105 uncii în Anglia, putând cumpăra o cantitate
proporțională de bunuri englezești; că bunurile englezești care
ar fi fost vândute în Olanda ar fi vândute mult mai ieftin și că
bunurile olandeze care ar fi vândute în Anglia, ar fi vândute
mai scump, proporțional cu diferența de schimb: că prima ar
atrage mai puțini bani în Anglia, iar cealaltă, mai mulți bani
în Olanda, proporțional cu această diferență și că balanța
comercială, prin urmare, ar fi inevitabil împotriva Angliei și
ar necesita ca o mai mare cantitate de aur și argint să fie expor­
tată în Olanda, în aceeași proporție.
Aceste argumente erau parțial solide și parțial sofistice.
Erau solide în măsura în care ele afirmau că exportarea auru­
lui și a argintului, în comerț, putea frecvent să fie avantajoasă
pentru țară. Erau solide și pentru că afirmau că nicio interdic­
ție nu putea împiedica exportarea lor, când persoanele parti­
culare găseau că există avantaje în exportarea lor. Dar ele erau
sofistice prin aceea că presupuneau că e nevoie de o atenție
mai crescută din partea guvernării, fie pentru menținerea, fie
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 273

pentru creșterea cantității din aceste metale, decât pentru păs­
trarea sau creșterea cantității oricărui alt bun, pe care libertatea
comerțului, fără vreo atenție specială, ar reuși oricum să k'
ofere în cantitatea adecvată. Erau sofistice, probabil, și pentru
că afirmau că prețul mare de schimb duce cu necesitate la
creșterea a ceea ce se numește o balanță comercială defavora­
bilă și că ar ocaziona exportarea unei și mai mari cantități dt.'
aur și argint. Într-adevăr, prețul mare era extrem de dezavan­
tajos pentru comercianții care aveau bani de plătit unor țări
străine. Ei plăteau cu atât mai mult pentru banmotele pe care
bancherii li le dădeau în aceste țări. Dar, deși riscul care decur­
ge din prohibiție poate duce la niște cheltuieli extraordinar e
pe11tru bancheri, ea nu va duce neapărat la scoaterea mai mul­
tor bani din țară. Această cheltuială va fi investită tot în țară,
pentru scoaterea ilicită a banilor afară -arareori putând duc e
la exportarea măcar a unei monede de șase pence dincolo de
suma exactă datorată. În plus, prețul mare al schimbului îi va
predispune în mod natural pe comercianți să se străduiască să
facă astfel încât exporturile să contrabalanseze cât de mult
importurile, pentru a plăti acest cost al schimbului pentru o
sumă cât de mică posibil. Pe lângă acestea, prețul mare al
schimbului trebuie neapărat să opereze ca o taxă, crescând
prețul bunurilor străine și, prin aceasta, diminuând consumul
lor. Prin urmare, el va tinde nu să crească, ci să reducă ceea ce
ei au numit balanța comercială defavorabilă și, în consecință,
exportarea aurului și a argintului. [ … J
lmportarea aurului și a argintului nu reprezintă cel mai
important -și cu atât mai puțin singurul -beneficiu pe care
o națiune și-1 derivă din comerțul extern. Oricare ar fi locurile
între care se desfășoară, ambele părți își deduc aceleași două
beneficii distincte din acest comerț. Surplusul de produse ale
pământului și ale muncii, pentru care nu există cerere înăuntru,
274 / Avuția națiunilor Cartea a IV-a

este dus în afară, în schimbul său fiind adus înapoi ceva pen­
tru care există cerere. El oferă o anumită valoare produselor
aflate din abundență, schimbându-le pe altceva, care ar putea
satisface o parte a nevoilor și crește satisfacțiile. Prin interme­
diul său, caracterul limitat al pieței proprii nu împiedică divi­
ziunea muncii din orice tip de producție artizanală sau
manufacturată să fie dusă pe cele mai înalte culmi ale perfec­
țiunii. Prin deschiderea unei piețe mai largi pentru orice parte
din produsul muncii care ar putea depăși consumul domestic,
el va încuraja îmbunătățirea puterii de producție a acesteia și
creșterea producției sale anuale până la limita posibilului, cres­
cându-se, prin aceasta, venitul real și bogăția societății.
Comerțul extern face în mod continuu aceste servicii atât de
importante pentru toate țările între care se desfășoară el. Toate
obțin beneficii de pe urma sa, deși cele mai mari beneficii le
obține țara în care locuiește comerciantul, de vreme ce el este,
în general, mai implicat în satisfacerea nevoilor propriei sale
țări și în transportarea excesului de produse în afara granițelor
ei, decât de nevoile oricărei alteia. Importul de aur și argint
care ar putea fi dorit în țările care nu au mine este, fără îndo­
ială, o parte a afacerii numite comerț extern. Cu toate acestea,
reprezintă cea mai insignifiantă parte a sa. O țară care-și fon­
dează comerțul extern predominant pe această bază abia dacă
are nevoie să trimită un vapor într-un secol.
Nu prin importul de aur și argint s-a îmbogățit Europa
după descoperirea Americii. Datorită abundenței de mine
americane, aceste metale au devenit mai ieftine. Un serviciu
de masă din aur sau argint poate fi cumpărat, acum, contra
unei treimi din cantitatea de porumb sau a unei treimi din câtă
muncă ar fi costat în secolul al XV-lea. Cu aceeași cheltuială
anuală de muncă și bunuri, Europa poate cumpăra anual
aproximativ de trei ori mai multe servicii de masă din aur sau
Cartea a lV a Avufia nafiunilor 1 275

argint decât ar fi putut cumpăra în acele vremuri. Dar, când
un bun ajunge să fie cumpărat pentru o treime din prețul său
obișnuit, nu numai că aceia care 1-au cumpărat și înainte pot
cumpăra o cantitate triplă față de înainte, dar produsul este
adus la nivelul la care poate fi cumpărat de mai mulți oameni,
poate de zece sau chiar de 20 de ori mai mult decât numărul
inițial. Așa încât, în Europa, este posibil ca, în prezent, să existe
nu doar de trei ori, ci poate de 20 sau 30 de ori mai multe
servicii de masă din metale prețioase decât ar fi fost, chiar și
în stadiul actual de progres, dacă nu ar fi fost descoperite
minele din America. Până acum, Europa a obținut un avantaj
real, deși, evident, unul destul de inconsistent. Prețul scăzut
al avrului și al argintului face ca aceste metale să fie mai puțin
potrivite ca bani decât erau înainte. Pentru a cumpăra aceleași
lucruri, trebuie să avem la noi o cantitate mai mare din ele și
să avem în buzunar un șiling, unde înainte ajungeau patru
pence. E greu de spus ce e mai ușor, acest inconvenient sau
opusul convenabilului. Nici una, nici cealaltă n-ar fi produs o
schimbare esențială în situația Europei.
Totuși, descoperirea Americii a produs, cu siguranță, o
schimbare esențială. Deschizând o piață nouă și inepuizabilă
pentru bunurile europene, ea a dus la o nouă diviziune a mun­
cii și la îmbunătățirea meșteșugurilor care, în cercul restrâns
al vechiului comerț, nu s-ar fi produs, din lipsa unei piețe care
să preia cea mai mare parte a producției lor. Puterea de pro­
ducție a muncii a fost îmbunătățită, iar produc ția, crescută pe
tot cuprinsul Europei, împreună cu venitul real și bogăția locu­
itorilor. Bunurile europene erau aproape întru totul noi pentru
America -iar unele dintre acestea erau aproape în întregime
noi pentru Europa. Prin urmare, a început să se desfășoare un
nou set de schimburi, pe care nimeni nu și I-ar fi putut imagi­
na înainte și care trebuie să se fi dovedit în mod na tural la fel
276 \ Avuția națiunilor Cartea a lV·a

de avantajos noului continent, precum a fost, cu siguranță,
pentru vechiul continent. Nedreptatea sălbatică a europenilor
a făcut ca un eveniment, care ar fi trebuit să fie benefic pentru
toți, să devină falimentar și distructiv pentru câteva dintre
acele țări nenorocite.
Descoperirea unei căi navigabile spre Indiile Orientale,
prin Capul Bunei Speranțe, care s-a produs cam în aceeași
perioadă, a deschis probabil calea celui mai extensiv comerț
extern, poate chiar mai extensiv decât cel desfășurat cu
America, în ciuda marii distanțe. Nu existau decât două nați­
uni în America care să fie superioare sălbaticilor din orice
punct de vedere, iar acestea au fost distruse aproape imediat
ce au fost descoperite. Celelalte erau aproape sălbatice. Dar
imperiile Chinei, Japoniei, Hindustanului , precum și alte câte­
va din Indiile de Vest, fără să aibă mine de aur și argint mai
bogate, erau, din toate punctele de vedere, mai prospere, mai
bine cultivate și mai avansate în toate meșteșugurile și manu­
facturile decât Mexic și Peru, chiar de-ar fi să dăm crezare
acelor relatări exagerate ale scriitorilor spanioli, referitoare
la starea antică a acelor imperii, care, în mod clar, nu merită
crezare.
Însă națiunile bogate și civilizate pot oricând să facă între
ele schimburi de o valoare mult mai mare decât cu sălbaticii
și barbarii. De la acel punct încolo, Europa a obținut avantaje
mult mai mici din comerțul său cu Indiile de Est decât din
acela cu America. Portughezii monopolizaseră comerțul cu
Indiile Orientale timp de aproape un secol, iar celelalte țări ale
Europei nu puteau nici trimite, nici primi alte bunuri din
această țară decât indirect, prin intermediul lor. Când olande­
zii, la începutul secolului trecut, au început să intre peste ei,
și-au plasat banii întregului lor comerț cu Indiile de Est într-o
companie anume dedicată. Atât englezii, cât și francezii,
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 2"n

suedezii și danezii le-au urmat exemplul, așa încât nicio mare
națiune din Europa n-a mai avut vreodată avantajul unui
comerț liber cu Indiile Orientale. Nu e nevoie să oferim niciun
motiv pentru care acesta n-a mai fost niciodată la fel de avan­
tajos precum comerțul cu America, care, între aproape fiecare
națiune europeană și propriile sale colonii, este liber pentru
toți supușii națiunii respective. Privilegiile exclusiviste ale ace­
lor companii din Indiile Orientale, marea lor bogăție, marile
favoruri și protecția pe care acestea le-au adus-o din partea
respectivelor guverne au suscitat împotriva lor multă invidie.
Această invidie a făcut ca, frecvent, comerțul lor să fie prezen­
tat ca fiind în întregime dăunător, din cauza marii cantități de
a�gint care se exporta anual de către țările care făceau acest
comerț. Părțile implicate au replicat că acest comerț purtat
printr-o continuă exportare a argintului ar tinde, într-adevăr,
să împovăreze Europa, însă nu neapărat acea țară anume din
care se desfășoară, deoarece, prin exportul unei părți din
lucrurile cumpărate astfel către alte națiuni europene, anual
se întoarce, în țară, o cantitate de metal mai mare decât cea
care este trimisă departe. Atât obiecțiile, cât și răspunsul se
bazează pe conceptul popular pe care tocmai îl analizăm. De
aceea nu este nevoie să mai adăugăm nimic referitor la niciuna
dintre ele. Prin intermediul exportului anual de argint către
Indiile Orientale, este posibil ca, în Europa, serviciul de masă
din aur sau argint să fie mai scump decât ar fi fost, altminteri,
iar moneda de argint e posibil să cumpere o cantitate mai mare
atât de muncă, cât și de bunuri. Primul dintre aceste două
efecte reprezintă o pierdere foarte mică, iar cel de-al doilea, un
foarte mic avantaj -iar ambele sunt prea puțin semnificativ e
pentru a merita orice fel de atenție publică.
Comerțul cu Indiile Orientale, prin deschiderea unei piețe
pentru bunurile europene -sau, ceea ce se reduce la același
278 J Avuția națiunilor Cartea a IV-a

lucru, pentru aurul și argintul care sunt cumpărate cu aceste
bunuri-, trebuie că a tins să sporească producția europeană
de bunuri și, în consecință, bogăția reală și veniturile Europei.
Că e posibil ca ele să nu fi crescut, de la acel punct, decât prea
puțin, este cauzat, probabil, de restricțiile sub care comerțul a
operat cam peste tot.
Am considerat necesar, deși cu riscul de a fi plictisitor, să
analizez în întregime această concepție populară cum că bogă­
ția constă în bani sau în aur și argint. Banii, în limbajul obiș­
nuit, după cum am amintit deja, semnifică adesea bogăția, iar
ambiguitatea exprimării a făcut ca această concepție populară
să ne fie atât de familiară, încât chiar și cei care sunt convinși
de absurditatea ei sunt în stare să-și uite propriile principii și,
în decursul propriei argumentări, să o ia de bună, drept ade­
văr sigur și care nu poate fi negat. Unii dintre cei mai buni
scriitori englezi pe teme de comerț au pornit argumentarea
prin a remarca faptul că bogăția unei națiuni nu constă doar
în aur și argint, ci și în pământ uri, case și bunuri consumabile
de diferite tipuri. Pe parcursul argumentării însă, pământurile,
casele și bunurile consumabile par să le fi dispărut din memo­
rie, iar firul rationamentului lor a presupus adesea că toată
bogăția constă din aur și argint și că marele obiect al hărniciei
și al comerțului național îl reprezintă multiplicarea acestor
metale.
Cu toate acestea, după ce două mari principii au stabilit că
bogăția constă în aur și argint și că aceste metale pot fi aduse
într-o țară care n-are mine doar prin intermediul balanței
comerciale sau prin exporturi de o valoare mai mare decât
importurile, marele obiect al economiei politice a devenit cu
necesitate diminuarea pe cât posibil a importurilor de bunuri
străine pentru consumul autohton și creșterea pe cât posibil a
exporturilor de produse ale muncii din țară. Prin urmare, cele
Cartea a IV-a Avuția națiunilor [ 279

două mari motoare de îmbogățire a țării au fost restricțiile
asupra importurilor și încurajarea exporturi lor.
Restricțiile asupra importurilor erau de două feluri.
Mai întâi, restricții asupra importării acelor bunuri străine
pentru consumul autohton care puteau fi produse și în țară,
indiferent de țara din care erau importate.
În al doilea rând, restricțiile asupra importului de bunuri
de aproape orice tip, din acele țări anume cu care se presu­
punea că există o balanță comercială dezavantajoasă.
Aceste restricții diferite constau câteodată din tarife mari,
iar alteori, dintr-o interdicție absolută.
Exportul era încurajat uneori prin rambursări, alteori prin
recompense, uneori prin tratate avantajoase de comerț cu sta­
tel"e străine, iar alteori prin stabilirea unor colonii în țări aflate
la mare distanță.
Rambursările erau acordate cu două mari ocazii. Când
produsele manufacturate în țară erau supuse tarifelor vamale
sau accizelor , la exportarea lor era rambursată fie toată valoa­
rea impozitelor, fie o parte a acestora, iar când bunurile stră­
ine supuse unei taxe vamale erau importate, pentru a fi din
nou exportate, se rambursa fie taxa în întregime, fie o parte a
acesteia, odată cu exportul.
Recompensele erau oferite ca încurajare fie pentru unele
manufacturi aflate la început, fie pentru acel gen de muncă
despre care se presupunea că ar merita anumite favoruri.
Prin tratatele de comerț avantajoase, anumite privilegii
erau obținute în unele țări străine pentru bunurile și comer­
cianții țării respective, peste cele acordate celor din alte țări.
Prin deschiderea de colonii străine în țări aflate la mare
distanță, se obțineau nu doar anumite privilegii, ci adesea
un monopol pentru bunurile și comercianții țării care le
deschidea.
280 J Avuția națiunilor Cartea a IV"a

Cele două tipuri de restricții asupra importurilor , mențio­
nate mai sus, împreună cu aceste patru încurajări acordate
exporturilor constituie principalele șase mijloace prin care sis­
temul comercial își propune creșterea cantității de aur și argint
din țară, înclinând balanța comercială în favoarea sa. Le voi
discuta pe fiecare dintre ele în parte în câte un capitol aparte
și, fără să mă mai preocup de presupusa lor tendință de a
aduce bani în țară, voi examina predominant care este cel mai
probabil să fie efectele fiecăreia dintre ele asupra produsului
anual al industriei acesteia. Iar, în funcție de cum tinde să
crească sau să scadă valoarea produsului său anual, ele vor
înclina, în mod evident, fie să crească, fie să scadă bogăția
reală a țării și veniturile acesteia.
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 281

2 Despre restricțiile speciale impuse
importării din țări străine a acelor bunuri
care pot fi produse și în țară
Prin restricțiile impuse, fie prin intermedi ul taxelor mari, fie printr-o
interdicție absolută, asupra importă rii din țări străine a acelor bunuri ca re
pot fi produse și în țară, este asigurat un monopol, într-o măsură mai
mare sau mai mică, al muncii autohtone folosite la producerea lor. Astfel,
interdicția de importare fie a vitelor vii, fie a sării, din țări străine, le va
asigura crescătorilor din Marea Britanie monopolul pe piața internă, în
ceea ce privește carnea de la măcelăr ie. Taxele vamale mari, la importul
de porumb, care, în perioadele de belșug moderat, devin prohibitive,
oferă un avantaj crescătorilor acestor produse. Interdicția de importa re a
lânii din străinătate este la fel de favorabilă pentru producătorii de lână.
Manufacturi le care produc mătase, deși folosesc în întregime materiale
străine, au obținut recent aceleași avantaje. Cele care prelucrează inul nu
le-au obținut încă, dar fac pași mari în această direcție. Multe alte tipuri
de manufacturi au obținut, în aceeași manieră, în Marea Britanie, fie de-a
dreptul un monopol, fie aproape un monopol, în dauna concetățenilor
lor. Varietatea de bunuri a căror importa re este interzisă fie total, fie în
anumite circumstanțe, depășește orice imaginație a oricărei persoane
care nu este obișnuită cu legile vamale.
Nu există îndoială că acest monopol al pieței autohtone
încurajează adesea acea ramură de activitate care se bucură de
un astfel de monopol și face ca, adesea , o parte mai mare din
munca și stocurile din societate să fie direcționate înspre aceas­
tă ramură decât ar fi fost direcționate altminteri. Dar nu este
Cartea a IV-a Avuția națiunilor J 283

atât de evident că tinde să crească hărnicia generală a societății
sau că îi oferă o direcție mai avantajoasă.
Cantitatea generală de muncă din societate nu poate nici­
odată să depășească capitalul pe care societatea îl poate utiliza.
Și, așa cum numărul de lucrători care pot fi angajați de către
o persoană anume trebuie să se afle într-un raport direct pro­
porțional cu acest capital, și numărul celor care pot fi angajați
în mod continuu, dintre toți membrii societății ca întreg, tre­
buie să se afle într-o relație direct proporțională cu capitalul
total al societății, neputând niciodată depăși această proporție.
Nicio reglementare a comerțului nu va putea crește canti­
tatea de muncă dintr-o societate, dincolo de ce poate fi susținut
prip intermediul capitalului. N-ar putea face nimic mai mult
decât să deturneze o parte a acesteia într-o direcție în care nu
s-ar fi dus altminteri -și nu e defel sigur că această direcție
artificială va să fie mai avantajoasă pentru societate decât cea
în care s-ar fi dus acesta, dacă ar fi fost lăsat liber.
Fiecare individ se străduiește să găsească cea mai avanta­
joasă întrebuințare a capitalului de care dispune, oricât de
mare sau mic ar fi acesta. Într-adevăr, el are în vedere propriul
său avantaj, și nu pe cel al societății. Dar studierea propriului
său interes îl va face, în mod natural sau, mai degrabă, în mod
necesar, să prefere acea folosire a acestuia care este cea mai
avantajoasă pentru societate.
Mai întâi, fiecare individ se va strădui să-și utilizeze capi­
talul cât de aproape de casă posibil; în consecință, va sprijini
pe cât se poate munca din zona sa, cu condiția să poată obține
profitul obișnuit – sau unul nu cu mult mai mic decât acesta.
Apoi, în condițiile unui profit egal sau asemănător , fiecare
angrosist va prefera, în mod natural, comerțul intern celui
extern și comerțul extern în scopul consumului afacerilor
comerciale bazate pe transporturi. În cadrul comerțului intern,
284 1 Avuția națiurrilar Cartea a IV-a

capitalul său nu-i va scăpa de sub ochi atât de frecvent ca în
cazul comerțului extern destinat consumului. El poate ajunge
să cunoască situația și caracterul persoanelor în care își pune
încrederea și, dacă se va întâmpla ca încrederea să-i fie trădată,
el va cunoaște cel mai bine legile țării cărora li se va adresa. În
afacerile care implică transporturi, capitalul comerciantu lui
este, cum s-ar spune, împărțit între cele două țări străine, nicio
parte din acesta nefiind neapărat adusă acasă sau plasată
tmdeva sub privirile sale sau la dispoziția sa. Capitalul pe care
comerciantul din Amsterdam îl folosește pentru transportul
porumbului de la Kăningsberg la Lisabona și a fructelor și
vinului de la Lisabona la Kăningsberg ar trebui să se afle o
jumătate la Kăningsberg, iar cealaltă la Lisabona. Nicio parte
din acest capital nu e nevoie să se afle vreodată la Amsterdam.
Așa încât acest comerciant ar trebui să locuiască fie în
Kăningsberg, fie în Lisabona și doar anumite circumstanțe
foarte speciale ar trebui să-1 facă să prefere să locuiască în
Amsterdam. Totuși, neliniștea pe care o are atunci când este
atât de departe de capitalul său îl va determina, în general, să
aducă atât o parte din bunurile din Kăningsberg, pe care le-a
destinat pieței din Lisabona, cât și o parte din bunurile din
Lisabona, pe care le destinase pieței din Kăningsberg, la
Amsterdam -și deși aceasta îl va supune cu necesitate unui
efort dublu de încărcare și descărcar e, cât și plății unor impo­
zite și taxe vamale, totuși, de dragul de a avea o parte din
capital sub privirile sau sub controlul său, se va supune de
bunăvoie acestor cheltuieli excepționale și, astfel, s-a ajuns că
fiecare țară care deține o parte semnificativă în comerțul bazat
pe transporturi devine inevitabil un centru comercial, o piață
generală pentru bunurile din toate țările lumii; astfel, pe cât
posibil, el își va converti afacerile cu transporturi într-un comerț
extern destinat consumului. În același mod, un comerciant
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 285

care este implicat în comerțul extern destinat consumului, când
strânge mărfuri pentru piețele externe, va fi bucuros, în condi­
țiile unui profit egal sau asemănător, să vândă cât mai mult
poate dintre acestea pe piața autohtonă. El se scutește astfel de
riscurile și complicațiile exportului când, în măsura posibilului,
își convertește comerțul extern destinat consumului într-un
comerț intern. Locul numit "acasă" este, astfel, centrul, dacă se
poate spune așa, unor cercuri pe care circulă încontinuu capi­
talurile locuitorilor fiecărei țări și spre care acestea tind mereu,
deși, din anumite cauze, ele ar putea adesea să fie îndepărtat l'
și deturnate către utilizări la distanțe ceva mai mari. Dar un
capital utilizat în comerțul intern, cum am arătat deja, pune
inevitabil în mișcare o mai mare cantitate de muncă autohtonă,
oferind venituri și ducând la angajarea mai multor oameni,
dintre locuitorii unei țări, decât un capital similar , folosit în
comerțul extern destinat consumului; iar cel din urmă are ace­
lași avantaj, în fața celui de o valoare egală, folosit în transpor­
turi. Prin urmare, în condițiile unui profit egal sau asemănător,
fiecare individ ar fi înclinat în mod natural să-și folosească
capitalul în modul care este cel mai probabil să ofere cel mai
mare sprijin muncii autohtone și să ofere venit și locuri de
muncă unui număr mai mare de oameni din propria sa țară.
În al doilea rând, fiecare individ care-și folosește capitalul
în sprijinul muncii indigene se va strădui neapărat să direcțio­
neze această muncă de așa natură încât produsul acesteia să
aibă cea mai mare valoare cu putință.
Produsul muncii este acel lucru care se adaugă la obiectul
sau materialele asupra cărora este folosită această muncă. Iar
profiturile angajatorului vor fi la fel de mici sau mari ca valoa­
rea acestui produs. Însă un om își va folosi capitalul în sprijinul
muncii doar de dragul profitului; prin urmare, el se va strădui,
întotdeauna, să-1 folosească în sprijinul acelei munci al cărei
286 j Avuția națiunilor Cartea a IV-a

produs este posibil să aibă cea mai mare valoare -sau să-1
schimbe contra celei mai mari cantități de bani sau de alte
bunuri cu putință.
Însă venitul anual al fiecărei societăți este întotdeauna
egal cu valoarea de schimb a întregului produs anual al mun­
cii sale sau, mai precis, este exact același lucru cu această
valoare de schimb.
Prin urmare, așa cum fiecare individ se va strădui, în măsu­
ra posibilităților sale, atât să-și folosească capitalul în sprijinul
muncii autohtone, cât și să direcționeze această muncă, astfel
încât produsul acesteia să aibă cea mai mare valoare cu putin­
ță, el va face toate eforturile ca venitul anual al societății să fie
cât de mare cu putință. În general, el nu intenționează să pro­
moveze interesul public și nici nu-și dă seama cât de mult îl
promov ează.
Preferând să sprijine munca autohtonă, în locul celei din
străinătate, el nu se gândește decât la propria sa siguranță;
direcționând această muncă de așa manieră încât produsul său
să aibă cea mai mare valoare, el se gândește doar la propriul
său câștig -și astfel, ca și în alte situații, el este condus de o
mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum
parte din intențiile sale. Iar pentru societate nu este nici mai
bine, nici mai rău că nu face parte din intențiile sale. Prin
urmărirea propriului său interes, el îl va promova adesea pe
cel al societății, și încă mai eficient decât în cazul în care ar
avea intenția să-I promoveze. N-am auzit niciodată ca cei care
au pretins că-și dedică afacerile binelui public să fi contribuit
prea mult Ia acesta. E adevărat că nu e o înclinație obișnuită
Ia comercianți, și nu e nevoie să folosești prea multe cuvinte
ca să-i convingi să n-o facă.
Este evident că fiecare individ, în situația sa particulară,
poate judeca mai bine decât orice om de stat sau legislator care
Cartea a IV-a A•uția națiunilor 1 287

este acea ramură a muncii anume unde-și poate folosi capita­
lul, astfel încât produsul acesteia să aibă cea mai mare valoare.
Omul de stat, care ar trebui să încerce să ajute persoanele par­
ticulare să găsească modul de folosire a capitalurilor lor, nu
numai că s-ar împovăra cu o atenție care nu-i folosește, dar ar
prelua o autoritat e care n-ar trebui să se afle depozitată nici
măcar într-un consiliu sau senat, darămite într-o singură per­
soană-și care n-ar fi nicăieri atât de periculoasă ca în mâinill'
unei persoane care a avut nebunia și îndrăzneala de a se con­
sidera apt de a o exercita.
Să oferi pieței interne un monopol asupra produselor mun­
cii autohtone, într-un domeniu anume, înseamnă, într-o anu­
lTlită măsură, să-i îndrepți pe oameni spre un mod de utilizare
a capitalurilor , iar în aproape fiecare caz, se va dovedi fie o
reglementare inutilă, fie una dăunătoare. Dacă produsele
muncii autohtone pot fi aduse pe piață la fel de ieftin ca pro­
dusele muncii din străinătate, reglementările sunt, evident,
inutile. Fiecare cap de familie prudent trebuie să aibă drept
precept să nu încerce să facă în casă ceva ce 1-ar costa mai mult
să producă decât să cumpere. Croitorul nu va încerca să-și facă
propriii pantofi, ci îi va cumpăra de la cizmar. Cizmarul nu va
încerca să-și facă propriile haine, ci le va cumpăra de la croitor.
Fermierul nu va încerca să facă nici una, nici cealaltă, ci se va
servi de diferiți meseriași. Fiecare dintre ei va găsi că este în
interesul propriu să-și folosească întreaga pricepere de așa
manieră încât să aibă un avantaj în fața vecinilor și să cumpere
ce are nevoie cu o parte dintre produsele proprii sau echiva­
lentul în bani al acestei părți, ceea ce reprezintă același lucru.
Iar ceea ce reprezintă un comportament prudent pentru o
familie particulară nu are cum să fie considerat un comporta­
ment nesăbuit pentru un mare regat. Dacă o țară străină poate
să ne aprovizioneze cu un bun mai ieftin decât putem să-I
288 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

facem noi înșine, e mai bine să-I cumpărăm contra unei părți
din produsul industriei noastre, folosit de așa manieră încât
să fie avantajos. Și, întrucât cantitatea generală de muncă din­
tr-o țară se află întotdeauna într-o relație direct proporțională
cu capitalul care o produce, acesta nu se va diminua , așa cum
nu se diminuează nici cel a meseriașilor mai sus-menționați;
el va fi doar lăsat să-și găsească propria cale prin care să fie
folosit cu cel mai mare avantaj. Și cu siguranță că nu este folo­
sit cu cel mai mare avantaj atunci când este direcționat către
un obiect pe care îl poți cumpăra mai ieftin decât îl poți face.
Valoarea produsului anual al acestui capital este cu siguranță
diminuată, într-o măsură mai mare sau mai mică, atunci când
este deturnat de la producerea de bunuri de o valoare evident
mai mare decât valoarea celor înspre care este direcționat să
le producă. Conform acestei supoziții, acel bun ar putea fi
cumpărat din țări străine mai ieftin decât ar putea fi produs
în țară – prin urmare, ar fi cumpărat contra unei părți a bunu­
rilor pe care un capital egal, investit în muncă, le-ar produce
în țară, dacă ar fi fost lăsat să-și urmeze cursul natural -sau,
ceea ce înseamnă același lucru, contra unei părți din prețul
acestor bunuri. Munca dintr-o țară, prin urmare, este, astfel,
deturnată dinspre o folosire mai avantajoasă spre una mai
puțin avantajoasă, iar valoarea de schimb a produsului său
anual, conform intenției legislatorului, va scădea cu necesitate,
odată cu fiecare astfel de reglementare.
Într-adevăr , prin intermediul acestor reglementări, o marfă
anume poate, uneori, să fie obținută mai repede decât ar fi fost
obținută altminteri -iar, după o vreme, ar putea ajunge să fie
produsă și acasă la fel de ieftin sau chiar mai ieftin decât în
orice țară străină. Dar, deși munca unei societăți poate, astfel,
să fie desfășurată avantajos într-o direcție anume, mai repede
decât ar fi fost altminteri, rezultă, fără îndoială, că totalul, fie
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 289

al muncii din societate, fie al veniturilor sale, nu va putea fi
niciodată crescut prin astfel de reglementări. Cantitatea de
muncă din societate poate crește doar în raport cu creșterea
capitalului său, iar capitalul poate crește doar în raport cu ceea
ce se economisește, treptat, din acest venit. Însă efectul imediat
al acestor reglementări este acela de diminuare a venituril or,
iar ceea ce duce la scăderea veniturilor cu siguranță că nu e
de natură să ducă la creșterea capitalurilor mai rapid decât ar
fi crescut de capul lor, dacă atât capitalul, cât și munca ar fi
fost lăsate să-și găsească utilizarea în mod natural.
Deși, în lipsa acestor reglementări, societatea n-ar trebui
niciodată să achiziționeze bunurile pe care și-a propus să le
cumpere, totuși, ea n-ar rămâne, din această cauză, mai săracă,
în orice perioadă. Cât timp durează ea, întregul său capital și
putere de muncă trebuie să fie folosite, deși asupra unor obiec­
te diferite, în maniera care este cea mai avantajoasă la acel
moment. În fiecare perioadă, veniturile sale ar trebui să fie cele
mai mari pe care le poate aduce capitalul ei, iar atât capitalul,
cât și venitul trebuie să fie crescute cu cea mai mare rapiditate .
Avantajele naturale pe care le are o țară asupra alteia, când
e vorba despre producerea anumitor bunuri, sunt, câteodată,
atât de mari, încât toată lumea realizează că nu are rost să li
te împotrivești. Prin intermediul sticlei, al răsadnițelor și al
serelor, în Scoția pot fi crescuți struguri de foarte bună calitate,
iar din ei pot fi produse vinuri foarte bune -la o cheltuială
cam de 30 de ori mai mare decât cea la care pot fi aduse vinuri
la fel de bune din țări străine. Ar fi oare rezonabilă o lege care
să interzică importul tuturor vinurilor străine, doar pentru
încurajarea producerii de vinurilor de Bordeaux și Burgundia
în Scoția? Dar, dacă există o absurditate evidentă în deturnarea
unui capital și a unui efort de 30 de ori mai mare decât ar fi
fost necesare pentru cumpărarea din țări străine a unei cantități
290 J Avuția națiunilor Cartea a IV-a

egale din bunurile dorite, trebuie că există o iraționalitate simi­
lară, deși nu în aceeași măsură, în a deturna a treizecea parte –
sau chiar a trei suta parte din acest capital de la această
utilizare. Și, fie că avantajele pe care le are o țară sunt naturale
sau dobândite, din această perspectivă, n-are nicio importanță.
Câtă vreme o țară are aceste avantaje, iar cealaltă și le dorește,
va fi întotdeauna mai avantajos pentru cea din urmă mai
degrabă să le cumpere de la cealaltă, decât să le producă.
Avantajul pe care un meșteșugar îl are asupra vecinului său
care profesează o altă meserie nu este decât un avantaj care se
dobândește în timp; totuși, ambii găsesc că e mai avantajos să
cumpere unul de la celălalt, decât să facă, fiecare, cu mai mult
efort, ceva care nu face parte din meseria lor. [ … ]
Și, cum există două cazuri în care este, în general, mai
avantajos să îngreunezi comerțul cu străinătatea, pentru încu­
rajarea muncii autohtone, există, deci, două situații în care,
câteodată, e posibil să se supună discuției cât de mult se poate
continua importarea liberă a anumitor bunuri străine, în pri­
mul dintre ele, iar în celălalt, cât de mult-sau în ce manieră –
ar fi adecvat reluată importarea liberă, după ce, o vreme, a fost
întreruptă.
Cazul în care, câteodată, e posibil să se supună discuției cât
de mult se poate continua importarea liberă a anumitor bunuri
străine este cel în care unele țări străine restricționează, prin
taxe mari sau interdicții, importarea unora dintre mărfurile
produse de noi, în respectivele țări. În acest caz, răzbunarea
va dicta în mod normal să se ia măsuri de represalii, iar noi să
impunem același gen de taxe și interdicții la importarea unora
sau a tuturor produselor lor manufacturate în țara noastră. În
consecință, națiunile arareori reușesc să se răzbune cu acest
gen de represalii. Francezii au fost în mod special fruntași în
ceea ce privește favorizarea produselor manufactura te proprii,
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 291

prin restricționarea importării acelor bunuri străine care ar fi
putut intra în competiție cu ale lor. Din asta a constat o bună
parte a politicii dlui Colbert, care -în ciuda marilor sale abi­
lități -pare, în acest caz, să-i fi fost impusă de sofismele
comercianților și ale manufacturierilor , care au solicitat întot­
deauna un monopol împotriva concetățenilor. La acest
moment, opinia celor mai inteligente persoane din Franța este
că aceste operațiuni ale sale nu au fost benefice țării. Acest
ministru, după tarifele din anul 1667, a impus taxe vamale
foarte mari asupra unei serii de produse manufacturate străi­
ne. După refuzul său de a le tempera, în favoarea olandezil or,
aceștia au interzis, în 1671, importarea vinurilor, coniacurilor
și .produselor manufacturate din Franța. Războiul din 1672
pare să fi fost, măcar în parte, ocazionat de această dispută
comercială. Pacea de la Nimeguen i-a pus capăt, în 1678, prin
temperarea unora dintre aceste taxe în favoarea olandezi lor,
care, drept urmare, au ridicat interdicția. Cam prin aceeași
perioadă, Franța și Anglia au început să-și persecute una celei­
lalte produsel e, prin taxe și interdicții similare; totuși, se pare
că Franța a fost prima. De atunci, spiritul de ostilitate, care a
continuat să existe între ele, le-a împiedicat pe ambele să și le
tempereze. În 1697, englezii au interzis importul de dantelă,
produsul tipic flamand. Guvernul acelei țări, aflate, la acel
moment, sub suveranitat e spaniolă, a interzis, în schimb,
importul de produse din lână englezești. În 1700, interdicția
de importare a dantelei în Anglia a fost ridicată, cu condiția
ca importarea produselor de lână englezești în Flandra să revi­
nă la aceeași situație ca mai înainte.
Poate că represaliile de acest gen sunt niște politici bune,
când există posibilitatea ca ele să ducă la abrogarea taxelor
mari sau a interdicțiilor care constituiseră obiectul plângerilor.
Recuperarea unei mari piețe străine, în general, va compensa
292 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

cu vârf și-ndesat inconvenientul tranzitoriu de a plăti mai
mult, pentru o scurtă perioadă, pentru unele bunuri. Iar să
judeci dacă aceste represalii e posibil să producă asemenea
efecte nu ține atât de mult, poate, de știința legislatorului, ale
cărui deliberări ar trebui să fie guvernate de principii generale,
mereu aceleași, cât de abilitățile acelui animal insidios și
viclean, denumit, vulgar, om de stat sau politican, ale cărui
sfaturi sunt direcționate de fluctuațiile de moment ale afaceri­
lor. Când nu există probabilitatea să fie obținute aceste abro­
gări, pare o metodă proastă să întoarcem răul făcut unei
anumite clase de oameni, făcând noi înșine un rău nu doar
acelorași clase, ci tuturor. Când vecinii noștri interzic anumite
bunuri de-ale noastre, noi vom interzice, în general, nu ace­
leași bunuri, pentru că, dacă ar fi doar acelea, arareori i-ar
afecta semnificativ , ci și alte bunuri manufacturate de-ale lor.
Fără îndoială, acest lucru ar stimula o anumită categorie de
muncitori de-ai noștri și, excluzându-le rivalii, i-ar putea ajuta
să ridice prețurile, pe piața internă. Totuși, acei muncitori care
suferă din cauza interdicției vecinilor nu vor beneficia de pe
urma interdicției noastre. Din contră, ei – și, odată cu ei, aproa­
pe toate categoriile noastre de cetățeni – vor fi, prin aceasta,
obligați să plătească mai mult pentru anumite produse. Prin
urmare, orice lege de acest gen impune o taxă reală asupra
întregii țări-și nu în favoarea acelei categorii anume de mun­
citori care a fost lezată prin interdicția impusă de vecinii noștri,
ci a altor clase.
Cazul în care, câteodată, s-ar pune problema cât de mult –
sau în ce manieră -ar fi adecvat să fie reluată importarea libe­
ră, după ce, o vreme, va fi fost întreruptă, apare atunci când
anumite manufacturi, prin intermediul unor mari taxe vamale
și interdicții de importare a tuturor bunurilor din străinătate
care ar putea să le facă concurență, se extind destul de mult,
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 293

încât să poată angaja cât mai multă mână de lucru. Umanitaten
ar putea să ceară, în acest caz, ca libertatea comerțului să fie
restaurată, însă doar treptat și cu multe rezerve și circumspecți e.
Dacă acele taxe și interdicții ar fi ridicate toate deodată,
mărfurile străine mai ieftine, de același tip, ar inunda atât de
repede piața domestică, încât ar priva simultan multe mii de
oameni dintre ai noștri de slujbele și de mijloacele de subzis­
tență obișnuite. Tulburările care ar apărea ar fi, fără îndoială,
de mare amploare. Totuși, ele ar fi, după toate probabilitățile,
mult mai mici decât ne-am imagina, iar aceasta din două
motive.
Mai întâi, toate acele mărfuri din care se exportă o parte în
alte țări europene, fără nicio primă, n-ar putea să fie afectate
decât într-o mică măsură chiar și de cel mai liber import de
bunuri străine. Aceste bunuri ar trebui să fie vândute, în stră­
inătate, la fel de ieftin ca orice alt bun străin de aceeași calitate
și de același fel și, în consecință, trebuie vândut chiar mai ieftin
acasă. Astfel, el ar avea asigurată piața internă și, chiar dacă
un om capricios, supus modei, ar putea câteodată să prefere
bunurile străine, doar pentru că sunt străine, bunurilor mai
ieftine și mai bune, de același fel, produse în țară, această
absurditate n-ar putea, prin nahua lucrurilor , să se extindă
decât asupra atâtor de puțini oameni, încât să nu lase vreo
urmă prea semnificativă asupra gradului de angajare a mâinii
de lucru. Însă o mare parte dintre diferitele noastre produse
de lână, de piele tăbăcită, sau de fierărie este exportată anual
către alte țări europene fără vreo primă, iar acestea provin din
manufacturile care folosesc cea mai multă mână de lucru.
Manufacturile de mătase sunt cele care ar suferi, probabil, cel
mai mult de pe urma acestei libertăți a comerțului, iar după
ele, cele care prelucrează inul, deși acestea din urmă într-o
măsură mult mai mică decât primele.
294 J Avuția națiunilor Cartea a IV-a

În al doilea rând, întrucât un mare număr de oameni ar
trebui, dacă s-ar restabili astfel libertatea comerțului, să fie dați
afară de la serviciile lor obișnuite, toți odată, și să-și piardă
mijloacele obișnuite de trai, fără îndoială că ar urma ca ei să
fie privați, prin aceasta, fie de serviciu, fie de mijloacele de
subzistență. La sfârșitul ultimului război', prin reducer ea
armatei și a forțelor navale, un număr de 100.000 de soldați și
marinari și-au pierdut, deodată, slujbele lor obișnuite -un
număr egal cu cei angajați în cele mai mari manufacturi; dar,
deși au suferit, fără îndoială, niște inconveniente, prin aceasta
nu au fost total privați de serviciu sau de mijloacele de trai.
Cea mai mare parte a marinarilor e probabil să se fi îndreptat
treptat spre comerțul naval, pe măsură ce s-a ivit ocazia, între
timp fiind absorbiți, și ei, și ceilalți soldați, de marea masă de
oameni angajați într-o mare varietate de ocupații. Nu numai
că n-au existat mari convulsii sociale, dar nici măcar tulburări
semnificative nu s-au ivit dintr-o schimbare atât de mare a
situației a peste 100.000 de oameni, toți obișnuiți să folosească
arme, iar mulți dintre ei, obișnuiți cu jefuitul și prădatul.
Numărul vagabonzilor nu a crescut aproape nicăieri în mod
semnificativ și nici măcar nu se poate spune că salariile afe­
rente muncii s-ar fi redus în vreo ocupație, cel puțin din câte
am reușit eu să aflu -cu excepția salariilor marinarilor și ale
negustorilor. Dar, dacă ar fi să comparăm obiceiurile unui sol­
dat cu cele ale unui lucrător din orice manufactură, vom des­
coperi că cele ale acestuia din urmă nu tind atât de mult să-I
descalif ice de la a se angaja într-o ramură nouă, precum îl
descalifică pe primul de la a se angaja în orice domeniu.
Lucrătorul din manufacturi s-a obișnuit să-și ducă traiul doar
din roadele muncii sale, iar soldatul așteaptă ca mijloacele de
* Războiul de Șapte Ani, desfășurat între anii 1756 și 1763 (n.r.).
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 295

trai să-i vină din soldă. Dedicarea și hărnicia i-au fost familiart•
celui dintâi; lenea și risipa, celuilalt. În plus, s-a observat deja
că, pentru marea parte a manufacturilor , există alte manufac­
turi complementare de o natură atât de asemănătoare, încât un
muncitor și-ar putea transfera cu ușurință munca dintr-o parh.'
într-alta. Iar o bună parte a lucrătorilor de acest gen este anga­
jată ocazional în muncile de la țară.
Stocurile întrebuințate înainte vreme într-o anumită manu­
factură vor rămâne în continuare în țară, pentm a da de lucru,
în vreun fel sau altul, unui număr egal de lucrători. Capitalul
țării rămânând același, cererea de muncă va fi aceeași sau
aproape aceeași, deși ar putea să fie exercitată în alte locuri și
pevtru alte ocupații. E adevărat că, atunci când soldații și
marinarii sunt lăsați la vatră din armata Maiestății Sale, sunt
liberi să exercite orice meserie, în orice oraș sau loc din Marea
Britanie sau Irlanda. Și, dacă aceeași libertate naturală de
desfășurare a oricărei munci le-ar fi redată tuturor supușilor
Maiestății Sale, în același fel ca soldaților și marinaril or, adică
privilegiile exclusiviste ale corporațiilor să fie sparte, iar
statutul uceniciei să fie revocat -ambele reprezentând ade­
vărate încălcări ale Libertății naturale -și, dacă am adăuga
la acestea și abrogarea legilor privitoare la rezidență, astfel
încât un lucrător sărac, dacă-și pierde slujba dintr-o anumită
industrie sau dintr-un anumit loc, să-și poată căuta de lucru
fie în alt domeniu, fie în alt loc, fără să se teamă că ar putea fi
persecutat sau înlăturat -nici publicul, nici indivizii nu vor
suferi ca urmare a desființării vreunei bresle anume de mește­
șugari mai mult decât au suferit când soldații au fost lăsați la
vatră. Meșteșugarii noștri sunt, fără îndoială, vrednici de toată
stima, în ochii țării, dar nu mai mult decât cei care o apără cu
sângele lor – și nici nu merită să fie tratați cu mai multă deli­
catețe decât aceștia.
296 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

E adevărat că ar fi absurd să ne așteptăm ca libertatea comer­
țului să fie vreodată restabilită în Marea Britanie, cam la fel de
absurd ca Oceania sau Utopia să-și facă vreodată sediul aici.
Nu doar prejudecățile publicului, ci și interesul privat al multor
indivizi, care e cu mult mai greu de cucerit, i s-ar opune în mod
irepresibil. Dacă ofițerii armatei s-ar fi opus reducerii efectivelor
sale, cu același zel și în aceeași unanimitate cu care fiecare meș­
teșugar din manufacturi s-ar împotrivi legii care ar încerca să
crească numărul rivalilor lor de pe piața internă, aceștia ar fi
reușit să-i anime și pe soldații lor. Și în același mod în care cei
din urmă îi mobilizează pe lucrători să-i atace cu violență și să
comită atrocități împotriva celor care propun astfel de regle­
mentări, încercarea de reducere a efectivelor armatei ar fi la fel
de periculoasă acum, ca și cea de tentativă de reducere, din
orice punct de vedere, a monopolului pe care manufacturierii
de la noi I-au obținut împotriva noastră. Acest monopol a cres­
cut într-atât numărul diferitelor grupări, încât, exact ca o armată
supradimensionată, staționară, au ajuns de temut pentru guver­
nare și, în multe situații, intimidează legislativul. Acel membru
al parlamentului care sprijină fiecare propunere de întărire a
acestui monopol sigur va obține nu doar reputația că înțelege
afacerile, ci și o mare popularitate și influență în rândurile unei
categorii de oameni al căror număr și a căror bogăție îi fac să
fie foarte importanți. Dacă, din contră, i s-ar opune sau, mai
mult decât atât, dacă ar avea destulă autoritate încât să reușeas­
că să le împiedic e, nici cea mai mare probitate recunoscută de
toți, nici rangul cel mai înalt, nici marile funcții publice nu I-ar
putea proteja de cele mai infame abuzuri și detractări, de insul­
tele personale și, câteodat ă, chiar de pericolele reale ivite din
furia insolentă a monopoliștilor furioși și dezamăgiți.
Întreprinzătorul care are o mare manufactură și care, odată
ce piețele interne se deschid brusc competiției străine, ar fi
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 297

obligat să renunțe la afacere, ar suferi, fără îndoială, destul de
mult. Acelei părți a capitalului său care este, de obicei, folosită
pentru cumpărarea de materiale și pentru plata lucrătorilor ar
putea să-i găsească altă utilizare, fără prea multe dificultăți.
Dar de acea parte care este fixată sub forma atelierelor și a
uneltelor afacerii respective cu greu ar putea scăpa fără pier­
deri considerab ile. O viziune echitabilă asupra intereselor sale
ar necesita, prin urmare, ca schimbările de acest gen să nu se
producă brusc, ci cu încetul, treptat, și doar după o lungă peri­
oadă de avertizare. Legislativul, dacă s-ar putea ca deliberările
sale să fie direcționate nu de deranjantele și zgomotoasele inte­
rese parțiale, ci de o imagine globală asupra binelui general,
ar trebui, din acest punct de vedere, să fie extrem de atent­
nici să nu producă noi monopoluri de acest gen, nici să nu le
extindă și mai tare pe cele deja exist ente.
Fiecare reglementare de acest tip aduce un anume grad de
dezordine în organizarea statului, care va fi foarte dificil de
rezolvat ulterior, fără producerea de noi dezordini.
Puțin mai încolo, când voi trata subiectul taxelor, mă voi
ocupa de mărimea adecvată pe care o pot atinge taxele impuse
asupra importului de bunuri străine, astfel încât nu doar să fie
împiedicat importul lor, ci să se ajungă chiar la creșterea veni­
tului guvernului. Taxele impuse în vederea împiedicării sau
chiar a diminuării importurilor sunt în mod evident la fel de
distructive asupra veniturilor vamale, cât și asupra libertății
comerțului.
298 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

3 Despre restricții le speciale impuse
importurilor de aproape orice tip,
din țările cu care se presupune că avem
o balanță comercială dezavanta joasă
***
Partea a 11-a. Despre absurditatea
acestor restricții spedale, pe baza altor prindpii*
În preambulul la acest capitol, m-am străduit să arăt cât de inutil este să
impui, chiar și după principiile sistemului comercial, restricții speciale
asupra importului de bunuri din țările cu care se presupune că avem o
balanță comercială dezavantajoasă .
Oricum, nimic nu poate fi mai absurd decât doctrina aceas­
ta a balanței comerciale pe baza căreia se fondează nu doar
aceste restricții, ci aproape toate celelalte reglementări ale
comerțu lui. Când două localități fac comerț, această doctrină
ar vrea să spună că, atunci când balanța e echilibrată, niciuna
dintre ele nu are nici de pierdut, nici de câștigat, dar că, dacă
se înclină oricât de puțin într-una din părți, una dintre ele va
pierde, iar cealaltă va câștiga, în raport cu înclinarea balanței.
Ambele supoziții sunt false.
Un comerț care este sprijinit prin intermed iul stimulentelor
și al monopolurilor poate să fie dezavan tajos -și, de obicei,
* În afara celor ale sistemului comercial, discutate în Partea 1 a capitolului (n.r.).
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 299

chiar este -pentru țara căreia s-a intenționat a-i fi favorabilă –
după cum mă voi strădui să demonstrez în continuare.
Dar comerțul care, fără vreo forță sau constrângere, este
desfășurat în mod natural și regulat între oricare două locuri
este întotdeauna avantajos, deși nu la fel de avantajos pentru
ambele părți.
Prin avantaje sau câștiguri eu înțeleg nu creșterea cantității
de aur și argint, ci a valorii de schimb a produsului anual al
pământului și muncii dintr-o țară – sau creșterea venitului
anual al locuitorilor săi. [ … ]
Fiecare națiune s-a obișnuit să privească cu invidie prospe­
ritatea tuturor celorlalte națiuni cu care face comerț și să vadă
câștiyuile acestora drept pierderea sa. Comerțul, care ar tre­
bui să fie, în mod normal, pentru națiuni, ca și pentru indivizi,
o legătură strânsă, de prietenie, a devenit cea mai fertilă sursă
a discordiei și a animozității. Ambiția capricioasă a regilor și
a miniștrilor nu a fost atât de fatală pentru Europa, în secolul
acesta și în cel trecut, precum invidia impertinentă a comerci­
anților și manufacturierilor . Violenței și injustiției conducăto­
rilor omenirii nu prea li se poate găsi remediu – dar rapacitatea
cea mai meschină, spiritul monopolizator al comercianților și
al manufacturierilor care nici nu sunt conducătorii omenirii ,
nici nu ar trebui să fie, deși poate că nu pot fi corectate, ar
putea cu ușurință să fie împiedicate a tulbura liniștea oricui
altcuiva, cu excepția celor care le-au provocat.
Nu există îndoială că spiritul monopolist este cel care, la
origini, a inventat și a propagat această doctrină -iar cei dintâi
care I-au predicat au fost, cu certitudine, la fel de proști ca
aceia care le-au dat crezare. În orice țară, întotdeauna este -și
ar trebui să fie -în interesul maselor mari de oameni să cum­
pere orice își doresc de la cel care vinde cel mai ieftin. Afirmația
este atât de evidentă, încât ar fi ridicol să ne dăm osteneala să
300 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

o dovedim și nici n-ar fi fost vreodată pusă în discuție, dacă
sofismele interesate ale comercianților n-ar fi zăpăcit bunul
simț al umanității. Interesul lor, din această perspectivă, se
opune direct interesu lui majorității oamenilor. Și, așa cum este
în interesu l oamenilor liberi din corporații să-i împiedice pe
restul locuitorilor să folosească altă mână de lucru decât a lor,
este în interesul comercianților și al manufacturierilor din
orice țară să își asigure monopolul asupra pieței interne. De
aici, și extraordinarele taxe vamale, în Marea Britanie, precum
și în majoritatea țărilor europene, impuse aproape asupra
tuturor bunurilor importate de către comercianții străini. De
aici, și marile taxe și interdicții asupra tuturor bunurilor stră­
ine manufacturate care ar putea intra în concurență cu ale
noastre. De aici, și extraordinarele restricții asupra aproape
tuturor tipurilor de importuri din țările cu care se presupune
că avem o balanță comercială dezavantajoasă -adică din toate
cele împotriva cărora animozitatea noastră națională se întâm­
plă să fie cel mai violent inflamată.
Bogăția națiunilor vecine, deși periculoasă în războaie și în
politică, este cu siguranță avantajoasă în comerț. Într-o situație
belicoasă, ea i-ar putea abilita pe dușmanii noștri să-și mențină
flotele și armatele la un nivel superior celui de care dispunem
noi, dar, în vremuri de pace și comerț, e evident că îi ajută să
aibă cu noi schimburi de o mai mare valoare, oferind o piață
mai bună, fie pentru produsul imediat al propriei noastre hăr­
nicii, fie pentru orice am cumpăra cu acel produs. Așa cum un
om bogat este mai probabil să fie un client mai bun pentru
omul harnic din vecinătat ea sa decât un om sărac, la fel se
întâmplă și cu o națiune bogată. Într-adevăr , un om bogat care
are o manufactură este un vecin foarte periculos pentru toți
cei care au aceeași afacere. În ciuda acestui lucru, toți ceilalți
vecini, în număr incomparabil mai mare decât concurenții lui,
Cartea a IV�a Avuția națiunilor 1 301

profită de vânzările avantajoase pe care li le înlesnesc cheltuie­
lile lui. În același mod, manufacturierii dintr-o națiune bogată
pot, fără îndoială, să fie rivali foarte periculoși pentru cei ai
țărilor vecine. Aceeași competiție este, cu toate acestea, avanta­
joasă pentru majoritatea oamenilor, care beneficiază enorm de
piața bună pe care marile cheltuieli pe care le face o astfel de
națiune le-o oferă din orice alt punct de vedere. Persoanele
particulare care vor să facă avere nu se gândesc niciodată să se
retragă spre provinciile mai îndepărtate și sărace ale țării, ci
recurg fie la capitală, fie la vreunul dintre marile orașe comer­
ciale. Ei știu că, acolo unde circulă prea puțină bogăție, se poate
obține prea puțin și că, acolo unde se află în mișcare multă
bogăție, o parte a acesteia ar putea ajunge la ei. Același precept
care ar direcționa judecata comună a unei persoane, a zece sau
douăzeci de indivizi ar trebui să reglementeze judecata uneia,
a zece sau a douăzeci de milioane și ar trebui să conducă o
națiune să privească bogăția vecinilor drept cauză probabilă și
ocazie pentru ea de a obține bogăția. O națiune care s-ar îmbo­
găți de pe urma comerțului extern e mai probabil să o facă
atunci când vecinii săi sunt națiuni bogate, muncitoare și ori­
entate spre comerț. O mare națiune, înconjurată din toate păr­
țile de sălbatici rătăcitori și barbari săraci, ar putea să obțină
bogății prin cultivarea pământurilor proprii și prin propriul
comerț intern, dar nu prin comerț extern. Așa se pare că și-au
obținut vechii egipteni și chinezii contemporani marea bogăție.
Se spune că vechii egipteni au neglijat comerțul extern, iar des­
pre chinezii contemporani se știe că-I privesc cu dispreț și că îl
consideră prea puțin demn pentru a-i asigura o protecție decen­
tă din partea legii. Maximele moderne ale comerțului străin,
prin aceea că țintesc spre sărăcirea h1h1ror vecinilor noștri, în
măsura în care sunt capabile să producă efectele intenționate,
tind să facă acel comerț nesemnificativ și demn de milă. [ … ]
302 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

Nu există națiune comercială în Europa a cărei apropiată
ruinare să nu fi fost adesea prezisă de pretinșii doctori ai sis­
temului, din cauza balanței de comerț nefavorabile. Și, după
toate emoțiile pe care ni le-au produs, după toate încercările
în van, ale aproape tuturor națiunilor comerciale, de a întoarce
balanța în favoarea lor și împotriva vecinilor lor, nu prea pare
ca vreo națiune de-a Europei să fi sărăcit din această cauză.
Din contră, fiecare oraș și fiecare țară, în măsura în care și-au
deschis porturile către toate celelalte țări, în loc să se fi ruinat
ca urmare a acestui comerț liber, cum ne-ar fi făcut să credem
principiile sistemului comercial, s-au îmbogățit de pe urma lui.
Și, cu toate că în Europa nu există decât pu ține orașe care să
merite, din acest punct de vedere, numele de porturi libere, nu
există nicio țară care să fie pe de-a-ntregul astfel. Dintre toate,
Olanda, poate, se apropie cel mai mult de această caracteristi­
că, deși este încă departe; iar Olanda, se știe, nu doar că-și
derivă întreaga bogăție, ci și o parte din cele necesare traiului
din comerțul extern.
Există, într-ade văr, o altă balanță care a fost deja explicată,
și care, după cum se întâmplă să fie ori favorabilă, ori defavo­
rabilă, duce cu necesitate la prosperitatea sau la declinul ori­
cărei națiuni. Aceasta este balanța produsului și a consumului
anual. Dacă valoarea de schimb a produsului anual, după cum
observam, o depășeșt e pe cea a consumului anual, capitalul
societății ca întreg trebuie neapărat să crească proporțional cu
acest exces. În acest caz, societatea trăiește în limitele venituri­
lor sale, iar ceea ce se economisește anual din aceste venituri
se adaugă în mod natural la capitalul său, fiind folosit astfel
încât să crească și mai mult produsul său anual. Dacă, din
contră, valoarea de schimb a produsului anual se află sub nive­
lul consumului anual, atunci capitalul societății trebuie să
scadă, anual, în raport cu acest deficit.
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 303

Cheltuielile societății, în acest caz, îi depășesc veniturile, iar
acest lucru face să se consume capitalul. Prin urmare, capitalul
său trebuie neapărat să scadă și, odată cu el, valoarea de
schimb a produsului anual al muncii sale.
Această balanță a produsului și a consumului este cu totul
diferită de acel lucru numit balanță comercială. Ea poate să
existe într-o națiune care nu are defel comerț extern și care este
chiar total separată de restul lumii. Ea poate exista pe glob,
oriunde bogăția, populația și îmbunătățirile fie cresc, fie scad
treptat.
Balanța produs-consum poate să fie constant favorabilă
pentru o națiune a cărei balanță comercială îi este, în general,
defa.vorabilă. O națiune poate să importe mai mult decât
exportă, probabil , timp de o jumătate de secol; aurul și argin­
tul care intră în ea în tot acest timp pot fi trimise înapoi, afară,
imediat; monedele aflate în circulație în ea pot decădea treptat,
fiind înlocuite cu diferite bancnote și, pe lângă asta, chiar și
datoriile pe care le are față de principalele națiuni cu care face
comerț pot crește treptat -și totuși, bogăția sa reală, valoarea
de schimb a produsului anual al pământurilor și muncii poate,
în aceeași perioadă, să crească într-o proporție mult mai mare.
Starea coloniilor noastre nord-americane și cea a comerțului
pe care-I desfășoară cu Marea Britanie (acest paragraf a fost
scris în 1775) pot servi drept dovadă că aceasta nu este, în
niciun caz, o supoziție imposibilă.
***
304 1 Avuția națiunilor Ca,tea a JV�a

71 Despre
colonii
***
Partea a 11-a. Cauzele prosperit ății noilor colonii
[ … ]În timp ce Marea Britanie încurajează, în America, producerea de
lingouri și bare de fier, scutindu-le de taxele la care mărfurile de acest
gen sunt supuse la importul din orice altă țară, impune, pe de altă parte,
o interdicție absolută asupra ridicării de furnale și turnătorii pe oricare
dintre plantații le sale americane. Ea nu acceptă ca, în colonii le sale, să se
muncească în vreuna dintre aceste manufacturi mai moderne, nici măcar
pentru consumul lor propriu, și insistă ca ele să fie cumpăr ate de către
negustorii și producătorii de bunuri de acest gen, când aceștia au nevoie
de ele.
Ea interzice exportarea pălăriilor, a lânii și a stofelor de lână
dintr-o provincie în alta, pe ape – și chiar pe uscat, dacă se
desfășoară pe cai sau în căruțe- dintre cele care sunt produse
în America; o reglementare ce, efectiv, împiedică deschiderea
oricărei manufacturi care să producă aceste bunuri destinate
vânzării la distanță, limitând munca oamenilor din colonii la
acele produse rudimentare și la cele produse în gospodărie,
pe care o familie le face pentru consumul propriu sau pentru
câțiva dintre vecinii din aceeași provincie.
Totuși, să oprești un mare număr de oameni să facă tot ceea
ce pot din orice parte a produselor proprii sau să-i împiedici
Cartea a IV ·a Avuția nafiunilor 1 305

să-și folosească stocurile și munca în modul în care consideră
că e mai avantajos pentru ei reprezintă o violare pe față a celor
mai sacre drepturi ale omenirii. Cu toate acestea, oricât de
nedrepte ar fi interdicțiile de acest gen, de acum încolo ele, nu
mai pot dăuna coloniilor. Pămânhrl este, în continuar e, atât de
ieftin – și, drept urmare, munca este atât de scumpă -, încât
ei pot importa din țara-mamă aproape toate bunurile manu­
facturate de mai mare finețe și mai avansate, mai ieftin decât
le-ar putea produce ei înșiși. Și, deși nu li s-a interzis să înfi­
ințeze acest gen de manufacturi, în acest stadiu al progresului,
probabil că i-a împiedicat să o facă o simplă privire aruncată
asupra interesului propriu. În stadiul actual de progres, aceste
interdicții -fără a le restricționa munca sau fără a o deturna
de 1� utilizările care i s-ar da, dacă ar fi lăsată să se desfășoar e
liber-sunt doar niște însemne ale sclaviei impuse asupra lor,
fără suficiente motive, din cauza invidiei nejustificat e a comer­
cianților și a manufacturierilor din țara-mamă. Într-un stat mai
avansat, ele ar putea fi cu adevărat opresive și insuportabile.
Însă Marea Britanie, pentru că dedică în exclusivit ate pieței
proprii, drept compensație, unele dintre produsele cele mai
importante ale coloniil or, ea le dă unora dintre acestea un
avantaj pe piață britanică, câteodată impunând taxe vamale
mai mari la importarea unor produse similare din alte țări, iar
alteori acordând bonificații la importarea lor din colonii.
În primul caz, ea oferă un avantaj pe piața autohtonă zahăru­
lui, tutunului și fierului din propriile colonii; în cel de-al doi­
lea, mătăsii neprelucrate, cânepii și inului, indigoului,
materialelor de construcție a navelor și lemnului pentru con­
strucții. Cel de-al doilea mod de încurajare a producției colo­
niilor, prin bonifica ții acordate la import, este, din câte am
aflat eu, specific Marii Britanii; primul, însă, nu. Portugalia nu
se mulțumește să impună taxe vamale mai mari la importul
306 1 Avuția națiunilor Cartea a IV·a

de tutun din orice altă țară, ci îl și interzice, cu pedepse dintre
cele mai severe.
Cât privește importul de bunuri europene în coloniile
nord-americ ane, Anglia s-a arătat mai liberală cu propriile ei
colonii decât oricare altă națiune. Marea Britanie permite ca o
parte, de cele mai multe ori jumătat e -în general, o mare
parte -, iar, în unele cazuri, aproape întreaga taxă plătită la
importarea unui bun străin să fie returnată la reexportarea lor
în orice altă țară. Nicio țară străină independentă, e ușor de
imaginat acest lucru, nu le va primi dacă vor veni împovărate
cu taxele zdravene la care sunt supuse aproape toate bunurile
străine la importarea lor în Marea Britanie. Prin urmare, dacă
o parte dintre aceste taxe n-ar fi rambursate la reexportarea
lor, n-ar mai exista comerț extern -un comerț atât de favorizat
de sistemul mercantil.
Totuși, coloniile noastre nu sunt, fără îndoială, țări străine
independente, iar Marea Britanie, pentru că și-a asumat drep­
tul exclusiv de a le aproviziona cu bunuri din Europa, poate
că le-a forțat (la fel cum au făcut alte țări cu coloniile lor) să
primească acele mărfuri împovărate cu exact aceleași taxe pe
care le plăteau în țara-mamă. Până în 1763 însă, din contră,
aceste rambursări erau plătite la exportarea celei mai mari
părți a bunurilor străine trimise în coloniile noastre, ca în orice
altă țară străină independentă. Într-adev ăr, din 1763, prin al
patrulea an al domniei lui George al III-lea, această indulgență
a fost redusă într-o mare măsură, stabilindu-se "că nicio parte
a taxei numite «vechea contribuție» să nu fie rambursată pen­
tru niciun bun crescut, produs sau fabricat în Europa sau în
Indiile de Est care ar fi exportat din acest regat către oricare
colonie sau plantație britanică din America; cu excepția vinu­
rilor, a pânzei albe, simple și a muselinei". Înainte de această
lege, multe tipuri de produse străine puteau fi cumpărat e mai
Cartea a IV�a Avuția națiunilor 1 307

ieftin pe plantații decât în țara-mamă, iar unele dintre ele încă
mai pot fi cumpărate astfel.
Cei care au făcut principalele propuneri pentru cea mai
mare parte a reglementărilor privitoare la comerțul coloniilor ,
trebuie să remarcăm, par să fi fost înșiși comercianții care-I
desfășoară. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că, în cea mai
mare parte a acestora, interesul lor a fost luat în considerare
mai mult decât cel al coloniilor sau al țării-mamă. Prin privi­
legiile exclusive de aprovizionare a coloniilor cu toate bunurile
pe care le doreau din Europa și de cumpărare a acelei părți
din surplusul de produse care n-ar fi interferat cu niciunul
dintre negoțurile pe care le desfășurau acasă, interesul coloni­
ilor C: fost sacrificat în favoarea interesu lui acestor comercianți.
Prin oferirea acelorași rambursări la reexportarea celei mai
mari părți a bunurilor europene și est-indiene către colonii, ca
și la reexportarea lor către oricare altă țară independentă, inte­
resul țării-mame a fost sacrificat, și el, în favoarea celui al
negustorilor , chiar și potrivit imaginii mercantiliste asupra
acestui interes național. A fost în interesul comercianților să
plătească pentru bunurile străine pe care le trimiteau în colonii
cât de puțin posibil-și, în consecință, să primească înapoi cât
mai mult cu putință din taxele pe care le plăteau la importarea
lor în Marea Britanie. Prin aceasta, ei ar fi putut să vândă în
colonii fie aceeași cantitate de bunuri, cu un profit mai mare,
fie o cantitate mai mare de bunuri, cu același profit -și, deci,
să câștige ceva în plus, prin oricare dintre modalități. La fel,
este în interesul coloniilor să obțină toate aceste bunuri pe cât
de ieftin posibil și într-o cantitate cât mai mare.
Însă acest lucru e posibil să nu fi fost întotdeauna în inte­
resul țării-mame. Ea ar fi putut să sufere frecvent, atât în ceea
ce privește veniturile, prin faptul că returna o parte a taxelor
plătite la importarea acestor bunuri, cât și din perspectiv a
308 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

bunurilor sale manufacturat e, care ar fi ajuns să fie vândute
pe piața din colonii sub prețul normal, ca urmare a condițiilor
lejere în care pot fi duse bunurile străine într-acolo, prin inter­
mediul acestor rambursări. Se spune că progresul făcut de
manufacturile de in din Marea Britanie a fost întârziat într-o
mare măsură de rambursările de taxe la reexportarea produ­
selor din in din Germania către coloniile americane.
Dar, deși politica Marii Britanii cu privire la comerțul colo­
niilor sale a fost dictată de același spirit mercantilist ca al celor­
lalte națiuni, per total, ea a fost mai puțin restrictivă și opresivă
decât a oricărei alteia. [ … )
Deci, în ce mod a contribuit politica Europei fie la stabilirea
inițială a coloniilor sale din America, fie la grandoarea actuală
a lor? Dintr-un punct de vedere -dintr-un singur punct de
vedere, de fapt -, a contribuit într-o foarte mare măsură.
Magna virum materf' Ea i-a hrănit și i-a format pe oamenii care
au fost capabili de acțiuni atât de mărețe, de punerea bazelor
unui imperiu atât de mare- și nu există niciun alt colț de lume
a cărui politică să fi fost capabilă să formeze sau să fi format
deja astfel de oameni. Coloniile datorează politicii europene
educația și viziunea măreață ale primilor lor fondatori activi
și întreprinzători, iar unele dintre cele mai mari și mai impor­
tante dintre ele, când vine vorba despre propria lor guvernare
internă, nu le datorează nimic altceva.
Partea a Ill-a. Avantajele pe care le-a obținut Europa
din descoperi rea Americii �i a Capului Bunei Speranțe
[ … ] Prin urmare, monopolul asupra comerțului cu coloni­
ille, în măsura în care a întors spre acest comerț o mai mare
* În latină, în original: "Marea mamă a bărbaților!" (n.r.).
Cartea a IV· a Avuția națiunilor 1 309

proporție din capitalul din Marea Britanie decât s-ar fi putut
altminteri, l-a transformat, în toate cazurile, dintr-un comerț
extern în scop de consum desfășurat cu un vecin într-unul
desfășurat cu o țară aflată la mare distanță; în multe situații,
dintr-un comerț extern direct destinat consumului, într-un
comerț indirect, în circuit, iar în unele situații, dintr-un comerț
extern destinat consumului, într-un comerț bazat pe transport.
Prin urmare, în toate cazurile, a fost deturnat dintr-o direcție
în care ar fi susținut o cantitate mai mare de muncă productivă
într-una în care nu poate susține decât o cantitate mult mai
mică. Pe lângă aceasta, pentru că o parte atât de mare din
munca și comerțul Marii Britanii era destinată unei singure
piețe, s-a ajuns la situația că toată munca și tot comerțul să fie
mal precare și mai puțin sigure decât dacă produsele lor ar fi
fost adaptate pentru o mai mare varietate de piețe.
Trebuie să distingem cu multă grijă între efectele comerțu­
lui cu coloniile și cele ale monopolului asupra acestui comerț.
Cele dintâi sunt întotdeauna și cu necesitate benefice; cele din
urmă, întotdeauna și neapărat dăunătoare. Dar primele sunt
atât de benefice, încât comerțul cu coloniile -deși subiectul
unui monopol și în ciuda efectelor dăunătoare ale acelui
monopol -este, încă, la modul global, benefic -și încă într-o
mare măsură, deși mai mică decât ar fi fost posibil, fără
monopol.
Un efect al comerțului cu coloniile, în starea sa naturală și
liberă, este acela de a deschide o mare piață, deși la distanță,
pentru acea parte a produsului muncii britanice care poate
depăși cererea de pe piețele aflate mai aproape de casă, cum
ar fi piețele europene și cele ale țărilor care mărginesc Marea
Mediterană. În form� sa naturală și liberă, comerțul cu colo­
niile, fără a aduce de pe acele piețe vreo parte din produsele
care au fost trimise într-acolo, încurajează Marea Britanie să-și
310 1 Avuția națiunilor Cartea a IV" a

crească mereu produsul excedentar, prin prezentarea continuă
de produse echivalente pe care acesta să fie schimbat. În starea
sa naturală și liberă, comerțul colonial tinde să ducă la crește­
rea cantității de muncă productivă din Marea Britanie, însă
fără să altereze, din niciun punct de vedere, direcția în care
fusese ea folosită mai înainte. În starea naturală și liberă a
comerțului colonial, competiția tuturor celorlalte națiuni ar
face ca rata profitului să nu se ridice peste nivelul obișnuit, fie
pe piețe noi, fie pentru noile utilizări. Piața nouă, fără să atragă
nimic de pe cea veche, ar crea, dacă s-ar putea spune astfel, o
producție nouă pentru consum propriu, iar această nouă pro­
ducție ar constitui un nou capital pentru a continua folosirea
acestuia în noua direcție, neatrăgând, astfel, fondurile dinspre
vechile direcții.
Monopolul comerțului cu coloniile, din contră, prin exclu­
derea competiției între celelalte națiuni, crescând, deci, rata
profitului, atât pe piața nouă, cât și pentru noile utilizări ale
capitalului, va atrage atât produsele de pe vechile piețe, cât și
capitalul, dinspre vechile sale utilizări. Scopul mărturisit al
monopolului este creșterea părții care ne revine nouă din
comerțul colonial, dincolo de partea care ne-ar fi revenit în
mod normal. Dacă partea noastră din acest comerț n-ar fi mai
mare dat orită monopolului decât este fără el, n-ar exista niciun
motiv pentru instituirea acestuia. Dar indiferent ce ne împinge
cu forța într-o ramură a comerțului ale cărui venituri sunt mai
lente și mai distante decât cea mai mare parte a acestui comerț,
o parte din capitalul oricărei țări -mai mare decât cea care s-ar
duce spre acea ramură dacă lucrurile ar fi fost lăsate de capul
lor-ar face ca întreaga cantitate de muncă productivă menți­
nută acolo, întreg produsul anual al pământului și muncii din
acea țară să fie mai mici decât ar fi fost posibil. Aceasta va face
ca venitul locuitorilor acelei țări să fie mai mic decât ar fi fost
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 3ll

el în mod natural, diminuându-s e, astfel, puterea de acumu­
lare a acestora.
Și nu doar că împiedic ă, în orice moment, capitalul să sus­
țină toată cantitatea de muncă productivă pe care ar putea să
o întrețină altminteri, dar împiedică și sporirea lui în ritmul în
care ar putea spori-și, prin urmare, capacitatea lui de a între­
ține o și mai mare cantitate de muncă productivă.
Totuși, efectele naturale pozitive ale comerțului cu coloniile
contrabalansează pe deplin, în favoarea Marii Britanii, efectele
negative ale monopolului , astfel încât, cu monopol cu tot, acel
comerț, chiar în forma în care are el loc în prezent, este nu doar
avantajos, ci foarte avantajos. Noua piață și noile utilizări ale
capitalului care sunt prilejuite de comerțul cu coloniile sunt
de o ·amploare mult mai mare decât acea porțiune a pieței
vechi și a vechilor utilizări care au fost pierdute ca urmare a
monopolului. Noua producție și noul capital create în acest
mod, dacă am putea spune astfel, din comerțul cu coloniile,
vor duce la susținerea, în Marea Britanie, a unei cantități mai
mari de muncă productivă decât cea care ar fi fost concediată
ca urmare a retragerilor bruște de capital din celelalte ramuri
de comerț, unde există retururi frecvente de stocuri nevându­
te. În cazul în care comerțul cu coloniile, chiar și așa cum este
el desfășurat în prezent, este avantajos pentru Marea Britanie,
aceasta nu se datorează monopolului , ci se întâmplă în ciuda
acestui monopol.
Comerțul colonial deschide o piață nouă mai degrabă pen­
tru produsele manufacturate ale Europei, decât pentru cele
brute. Agricultura este afacerea cea mai potrivită pentru toate
noile colonii – o afacere pe care prețul mic al pământului
o face mai avantajoasă decât oricare alta. Așa încât coloni­
ile abundă de produse ale pământului și, în loc să le importe
din alte țări, au, de obicei, o mare cantitate de surplus din
3ll 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

abundenta produselor de exportat. În noile colonii, agricultura
fie retrage o parte din forța de muncă de la alte utilizări ale
sale, fie o împiedică să se direcționeze spre alte utilizări. Prea
puțină forță de muncă este disponibilă pentru produsele
manufacturate de mare necesitate și aproape deloc penhu pro­
ducția de obiecte decorative. Iar cea mai mare parte a produ­
selor manufacturate de ambele tipuri [coloniștii, n.n.] consideră
că e mai ieftin să o cumpere din alte țări decât să o producă ei
înșiși. Comerțul colonial încurajează indirect agricultura aces­
tora predominant prin încurajarea manufacturierilor europeni.
Fabricanții Europei cărora acest comerț le dă de lucru consti­
tuie o piață nouă pentru produsul pământului -și cea mai
avantajoasă dintre piețele posibile. Piața internă a porumbului
și a vitelor, care aducea Europei pâinea și carnea, este, astfel,
extinsă mult prin intermediul comerțului cu America.
Exemplul Spaniei și al Portugaliei demonstrează cu priso­
sință că monopolul asupra comerțului cu coloniile populate și
înfloritoare nu este, singur, suficient pentru a deschide sau
chiar a menține manufacturi, în nicio țară. Spania și Portugalia
au fost țări manufacturiere încă înainte de a avea colonii con­
siderabile. Dar, întrucât le aveau pe cele mai bogate și fertile
din lume, au încetat, ambele, să mai fie astfel de țări. [ … ]
Prin urmare, monopolul comerțului cu coloniile, ca toate
celelalte tertipuri meschine și dăunătoare ale sistemului mer­
cantilist, au dus la scăderea hărniciei din toate celelalte țări, cu
excepția celei din colonii, fără măcar să o crească -ba, din
contră, diminuând-o – pe cea din țara în favoarea căreia se
desfășura acest monopol.
Monopolul frânează capitalul unei țări-oricare ar fi mări­
mea acestui capital, la orice moment -de la a susține cantitatea
de muncă productivă pe care ar putea-o face și de la a aduce
locuitorilor harnici venitul pe care I-ar putea aduce. Dar,
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 313

întrucât capitalul nu poate crește decât prin economisirea lui
din venituri, monopolul, prin aceea că-I împiedică să produci'!
veniturile pe care le-ar putea produ ce, neapărat îl va împiedica
și să crească pe cât ar putea crește-și-1 va împiedica să susțină
o cantitate și mai mare de muncă productivă și să ofere un
venit încă și mai mare locuitorilor harnici ai acelei țări. Prin
urmare, monopolul va face ca una dintre marile surse origi­
nale de venit, salariile aferente muncii, să fie mai puțin abun­
dente decât ar fi putut fi.
Prin creșterea ratei profitului comercial, monopolul descu­
rajează ameliorarea proprietăților funciare. Profitul îmbunătă­
țirii acesteia depinde de diferența dintre ce produce efectiv
pământul și ce ar putea produce el, prin aplicarea unui anumit
capital asupra lui. Dacă această diferență duce la un profit mai
mare decât cel care poate fi obținut prin folosirea unui capital
egal în orice comerț, atunci îmbunătățirea exploatării pămân­
tului va atrage capitalul de la orice utilizare a sa în scopuri
comerciale. Prin urmare, indiferent ce ar fi acel ceva ce ar creș­
te rata profitului din comerț, fie va reduce profiturile mari ale
îmbunătățirii pământului, fie va crește profiturile mici ale aces­
teia-în primul caz, împiedicând capitalul să se îndrepte spre
acea îmbunătățire a exploatării agricole, iar în celălalt, atră­
gând capitalul; însă, prin descurajarea acestor îmbunătățiri,
monopolul va întârzia sporirea naturală a celeilalte surse ori­
ginale de venit, arenda pentru pământ. De asemenea, prin
creșterea ratei profitului, monopolul va ține în mod necesar
ratele dobânzilor mai ridicate decât ar fi fost altminteri. Însă
prețul pământului, în raport cu arenda pe care o aduce acesta,
cu numărul de ani în care este el plătit de obicei', va scădea cu
* În sistemul feudal, o bucată de pămant putea fi cumpărată contra arendei pe o perioadă
de ani, de obicei 30. Astfel, arenda pe care o aducea anual era importantă pentru estimarea
valorii pământului respectiv (n.t.).
314 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

necesitate, în măsura în care rata dobânzilor crește și va crește
în raport cu scăderea ratei dobânzilor. Prin urmare, monopolul
lovește interesul proprietarilor de pământ în două moduri
diferite, prin aceea că întârzie creșterea naturală -mai întâi a
arendei, apoi a prețului care poate fi obținut de pe urma
pământului , în raport cu arenda pe care o poate el primi.
Într-adevăr , monopolul crește rata profitului comercial,
crescând întru câtva, prin aceasta, câștigul comercianților noș­
tri. Dar, întrucât împiedică sporirea naturală a capitalului,
tinde mai degrabă să diminueze decât să crească totalul veni­
turilor pe care locuitorii unei țări și le obțin din profiturile
aferente stocurilor; un profit mic de pe urma unui capital mare
va duce, în general, la venituri mai mari decât un profit mare
de pe urma unui capital mic. Monopolul crește, astfel, rata
profitului, dar împiedică totalul profitului să urce până la
nivelul la care ar putea urca.
Monopolu l face ca toate sursele originale de venit -salariile
aferente muncii, arenda pentru pământ și profiturile aferente
stocurilor -să fie mai mici decât ar fi putut fi. Promovarea
intereselor mărunte ale unei clase mici de oameni dintr-o țară
dăunează interesului tuturor claselor de oameni din acea țară,
dar și ale oamenilor din toate celelalte țări.
Și, doar prin creșterea ratelor obișnuite ale profitului,
monopolul s-a dovedit sau s-ar putea dovedi avantajos vreu­
nei categorii de oameni. Însă, dincolo de toate efectele negative
asupra țării la modul general, care deja au fost menționate ca
rezultând cu necesitate dintr-o rată ridicată a profitului, există
unul mai fatal, poate, decât toate celelalte luate împreună, dar
care, dacă ar fi să judecăm după experiență, este legat insepa­
rabil de acestea. Nivelul mare al profitului pare să distrugă
peste tot cumpătarea care, în alte circumstanțe, este parte inte­
grantă a caracterului comercia ntului. Când profitul este mare,
Cartea a IV-a Avuția națiunilor j 315

sobrietatea virtuoasă pare să fie superfluă, iar luxul cheltuitor
pare a se potrivi mai bine situației de belșug. Dar proprietarii
marilor capitaluri implicate în comerț sunt, cu necesitat e, și
liderii și conducătorii muncii din orice țară, iar exemplul lor
are o mai mare influență asupra manierelor celor care muncesc
decât exemplul oricărei alte clase de oameni. Dacă cel care l-a
angajat demonstrează considerațiune și cumpătare, este pro­
babil ca muncitorul să fie și el la fel; dar, dacă patronul este
risipitor și dezordonat , lucrătorul, care-și va desfășura munca
după tiparele pe care i le prescrie stăpânul, își va desfășura și
viața în funcție de exemplul pe care acesta i-l oferă. Astfel, este
zădămicită acumularea în mâinile celor care sunt cei mai pre­
dispuși la acumulare, iar fondurile destinate menținerii muncii
productive nu vor primi nicio suplimentare din venitul celor
care ar trebui să le alimenteze cel mai mult. Capitalul țării, în
loc să crească, se va disipa treptat, iar cantitatea de muncă
productiv ă menținută în acea țară va crește tot mai puțin. Oare
profiturile exorbitante ale negustorilor din Cadiz și din
Lisabona au crescut capitalul Spaniei și al Portugaliei? Au reu­
șit ele să reducă sărăcia, să promoveze munca acestor țări atât
de sărace? Iar tonul acestor cheltuieli frivole din aceste două
orașe comerciale a fost de așa natură, încât aceste profituri
exorbitant e, departe de a fi sporit capitalul general al țării, par
să fi fost abia atât de mari încât să susțină capitalul care le
produsese. Aproape zilnic, capitalurile străine par să-și facă
loc, dacă putem spune așa, tot mai mult în comerțul Cadizului
și Lisabonei. Și, pentru a alunga capitalurile străine dintr-un
comerț pentru a cărui desfășurare propriile lor capitaluri par
să fie de la o zi la zi tot mai insuficiente, spaniolii și portughe­
zii se străduiesc zilnic să țină tot mai strâns iritantele frâie ale
monopolului lor absurd. Comparați obiceiurile comerciale ale
Cadizului și ale Lisabonei cu cele ale Amsterdamului și veți
316 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

vedea cât de diferit sunt afectate conduita și caracterul negus­
torilor de nivelurile mari sau mici ale profiturilor aferente sto­
curilor. Într-adevăr, comercianții din Londra nu au ajuns încă
niște seniori atât de magnifici ca aceia ai Cadizului și Lisabonei;
dar ei nu sun t, în general, niște bi.irgeri atât de atenți și cum­
pătați ca aceia din Amsterd am. Totuși, se consideră că mulți
dintre ei ar fi cu mult mai bogați decât cea mai mare parte a
celor dintâi și nu destul de bogați ca mulți dintre cei din urmă,
însă nivelul profiturilor lor este de obicei mai mic decât al
celor dintâi, și deshll de mare față de cei din urmă. Cum au
venit, așa s-au dus, spune proverbul, iar tonul obișnuit al chel­
tuielilor pare să fi fost reglementat, peste tot, nu atât în funcție
de capacitatea reală de a cheltui, cât de presupusa ușurință cu
care sunt produși banii de cheltuit.
Așa se face că singurul avantaj pe care-1 oferă monopolul
unei singure categorii de oameni este, din multe puncte de
vedere, dăunător interesului general al societății. Să fondezi
un mare imperiu cu singurul scop de a crea un popor de cli­
enți pare, la prima vedere, un proiect potrivit doar unei nați­
uni de patroni de magazine. Totuși, el nu este un proiect
potrivit pentru acest tip de societate, ci foarte potrivit pentru
o națiune al cărei guvern este influențat de patronii de maga­
zine. Acești oameni de stat- și numai ei -sunt capabili să-și
imagineze că se va găsi vreun avantaj din folosirea sângelui și
averilor concetățenilor lor pentru fondarea și menținerea unui
astfel de imperiu. Spune-i unui patron de magazin:
"Cumpără-mi domeniul și-mi voi cumpăra întotdeauna de la
tine hainele, chiar dacă le voi plăti ceva mai scump decât aș
plăti pe ele în alte magazine" -și o să vezi că nu o să fie prea
dornic să îmbrățișeze această propunere. Dar, dacă vreo altă
persoană ți-ar cumpăra domeniul, proprietarul magazinului îi
va fi foarte îndatorat binefăcătorului tău dacă el ți s-ar alătura
Cartea a JV�a Avuția națiunilor 1 317

în ideea de a vă cumpăra amândoi hainele de la magazinul
său. Anglia a cumpărat, pentru câțiva dintre supușii săi care
se găseau într-o oarecare dificultate financiară acasă, o mare
proprietate funciară aflată într-o țară îndepărtată. Într-adevăr ,
prețul era foarte mic și, în loc să le cumpere în 30 de ani, prețul
obișnuit al pămânh.Ilui în aceste vremuri, el s-a ridicat cu puțin
peste cheltuiala pe diferitele echipamente folosite pentru des­
coperirea acestuia, pentru explorarea coastei și pentru posesi­
unea asumată asupra țării. Pământul era bun și mare, iar
cultivatorii, având la îndemână destul pământ de bună calitate
pe care să-1 lucreze și având de ceva vreme libertatea de a-și
vinde produsele unde doreau, au devenit, în decurs de 30-40
de ani (între 1620 și 1660), o populație atât de numeroasă și
înfloritoare, încât proprietarii de magazine și ceilalți comerci­
anți din Anglia și-au dorit să-și asigure monopolul asupra
vămii acestora. Prin urmare, fără să pretindă că au plătit vreo
parte fie din prețul de cumpărare inițial, fie din cheltuielile
ulterioare pentru îmbunătățire, ei au făcut o petiție către par­
lament, prin care cultivatorii din America nu ar fi avut voie să
cumpere decât din magazinele lor -mai întâi, pentru cumpă­
rarea tuturor bunurilor pe care le doreau din Europa, apoi,
pentru vinderea acelei părți a produselor lor pe care acești
comercianț i găseau că e convenabil să le cumpere. Pentru că
nu era convenabil pentru ei să cumpere orice parte a acestora.
Dacă anumite părți din ele ar fi fost importate în Anglia, ele
ar fi interferat cu unele negoțuri pe care le desfășurau ei înșiși
acasă. Prin urmare, ei și-ar fi dorit ca acea parte anume să fie
vândută de către coloniști oriunde ar fi putut -cu cât mai
departe, cu atât mai bine -și pe această bază au propus ei ca
piața acestora din urmă să fie limitată la țările aflate la sud
de Capul Finisterre·. O clauză a faimosului act de navigație
• Situat la extremitatea nord·vestică a Peninsulei Iberice (n.r.).
318 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

transforma această propunere aparținând clar unor comer­
cianți într-o lege.
Menținerea acestui monopol a fost, de la acel punc t, prin­
cipalul sau, mai corect spus, singurul scop al dominației pe
care Marea Britanie a impus-o asupra coloniilor sale. În acest
comerț exclusivist , se presupune că a constat marele avantaj
de a avea provincii care să nu-și fi permis vreodată fie venitu­
rile, fie forța militară pentru sprijinirea unei guvernări civile
autohtone sau pentru apărarea țării-mamă. Monopolul este
principala trăsătură a dependenței lor, fiind singurul fruct care
a fost cules, de la acel moment încoace, de pe urma acestei
dependențe. Și oricât ar fi cheltuit de la acel punct Marea
Britanie pentru menținerea acestei dependenț e, a făcut-o de
fapt pentru sprijinirea acestui monopol. Costul aparatului des­
tinat menținerii păcii din colonii a urcat, înainte de începerea
tulburărilor recente, la plata a douăzeci de regimente de infan­
teriști, plus cheltuielile pentru artilerie, depozitele și proviziile
alimentare extraordinare necesare pentru aprovizionarea lor
și cheltuielile pentru o forță navală considerabilă, care era
menținută constant în acțiune pentru a proteja imensele coaste
ale Americii de Nord și ale insulelor noastre din lndiile de Vest
față de pătrunderea ilicită a altor vase, în special ale națiunilor
străine. Întregul cost al acestui aparat de menținere a păcii
reprezenta o povară asupra veniturilor Marii Britanii și era, în
același timp, cea mai mică parte a costurilor pe care le ocazi­
ona dominația asupra coloniilor pentru țara-mamă. Dacă am
cunoaște suma totală, ar trebui să adăugăm la costul întreți­
nerii acestui aparat de menținere a păcii dobânda la suma pe
care, ca o consecință a considerării propriilor sale colonii drept
provincii supuse dominației sale, Marea Britanie a chelh1it-o
pentru apărarea acestora, în diferite ocazii. În particular , ar
trebui să adăugăm întregul cost al războiului trecut și o mare
Cartea a IV"a Avuția națiunilor j 319

parte a războiului care l-a precedat. Ultimul război a reprezen­
tat, în întregime, o ceartă între colonii, iar întreg costul său,
oriunde în lume ar fi fost cheltuiți respectivii bani, fie că în
Germania sau în Indiile de Est, ar fi trebuit trecut în contul
coloniilor. El s-a ridicat la peste 90 de milioane de lire sterline,
incluzând aici nu doar noile datorii contractate, ci și o taxă pc
pământ mai mare cu doi șilingi pentru fiecare liră, plus sumele
împrumutate în fiecare an de la fondurile aflate în prăbușire.
Războiul spaniol care a început în 1739 a fost principala dis­
pută dintre colonii. Principalul său obiect a fost să prevină
efortul de a căuta vasele coloniilor, care făceau comerț de con­
trabandă cu Spania. Această cheltuială este, în realitate, o boni­
fic�ție pentru sprijinirea monopolului. Scopul pretins a fost
acela de încurajare a manufacturilor și de sporire a comerțului
Marii Britanii. Dar efectul său real a fost acela de creștere a
nivelului profitului comercial și de a-i abilita pe comercianții
noștri să direcționeze o mai mare parte a capitalurilor lor spre
o ramură a comerțului unde profiturile pot fi mai lente și mai
îndepărtate decât cele ale majorității ramurilor comerciale,
decât ar fi direcționat înainte-două evenimente care, dacă ar
fi putut fi împiedicate printr-o bonificație, probabil că aceasta
ar fi meritat să fie oferită.
Drept urmare, în actualul sistem de guvernare, Marea
Britanie nu obține altceva decât pierderi de pe urma domina­
ției pe care și-a asumat-o asupra coloniilor sale. Propunerea
ca Marea Britanie să renunțe de bunăvoie la autoritatea asupra
coloniilor și să le lase pe ele să-și aleagă magistra ții, să-și facă
propriile legi și să facă pace și război după cum consideră
potrivit ar presupune niște măsuri care n-au fost și nici nu vor
fi adoptate vreodată de vreo națiune a lumii. Nicio națiune nu
va renunța de bunăvoie la dominația vreunei provincii, oricât
de dificil ar fi ea de guvernat și oricât de mic ar fi venitul pe
320 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

care-I aduce, în raport cu cheltuielile pe care le ocazionează.
Aceste sacrificii, deși adesea ar putea fi benefice pentru inte­
resul națiunii, întotdeauna se dovedesc umilitoare pentru
mândria sa și contrare -iar acest lucru are cele mai mari con­
secințe -interesului privat al celor care le guvernează, care,
astfel, se văd lipsiți de posibilitatea de a dispune de multe
dintre locurile din care se pot obține profit și respectab ilitate,
de multele oportunitățile de a acumula avere și distincții, pe
care dominația asupra celor mai turbulente și, după părerea
majorităț ii, a celor mai neprofitabile provincii nu prea reușește
să le ofere. Nici măcar acei entuziaști cu spiritul cel mai vizi­
onar nu prea ar fi capabili să propună o astfel de măsură și să
se aștepte să fie adoptată vreodată. Dacă totuși ar fi adoptată,
Marea Britanie nu doar că s-ar elibera imediat de întreaga
cheltuială anuală a aparatului de menținere a păcii din colonii,
însă ar reuși să semneze cu ele un tratat de comerț care i-ar
asigura efectiv un comerț liber, mult mai avantajos pentru
majoritatea oamenilor , deși mai puțin avantajos pentru comer­
cianți decât monopolul de care se bucură în prezent.
Despărțindu-ne, astfel, prieteni, afecțiunea coloniilor față de
țara-mamă, pe care recentele disensiuni mai că n-au stins-o, ar
reveni rapid. Acest tratat de comerț pe care I-ar fi încheiat cu
noi la despărțire i-ar predispune nu doar la secole întregi de
respect, ci la a ne acorda sprijinul lor în război, ca și în comerț –
și, în locul unor supuși turbulenți și separaționiști, ar deveni
cei mai fideli, iubitori și generoși aliați, iar între Marea Britanie
și coloniile sale ar putea reînvia genul acela de dragoste părin­
tească, de o parte, și respect filial, de cealaltă parte, care se pare
că au subzistat între orașele Greciei antice și orașele-mamă din
care au descins.
Pentru ca o provincie să fie avantajoasă pentru imperiul din
care face parte, ea ar trebui, în vremuri de pace, să producă
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 321

un venit public suficient nu doar pentru a suporta costurile
propriilor sale instituții de menținere a păcii, ci și pentru a con­
tribui cu partea sa la finanțarea generală a guvernării imperiu­
lui. Orice provincie duce, cu necesitate, la creșterea, într-o
măsură mai mare sau mai mică, a cheltuielilor generale de
guvernare. Prin urmare, dacă o provincie anume nu contribuie,
cu partea sa din cheltuieli, pe umerii celeilalte părți a imperiului
va apăsa o sarcină inegal distribuită. Așa încât, printr-un rațio­
nament similar, veniturile extraordinare pe care le oferă fiecare
provincie în vreme de război trebuie să reprezinte aceeași pro­
porție din veniturile imperiului ca întreg, ca și veniturile obiș­
nuite pe timp de pace. Se admite cu ușurință faptul că nici
veniturile obișnuite, nici cele extraordinare, pe care Marea
Britanie le obține din coloniile sale, nu respectă această propor­
ție din venitul total al Imperiului Britanic. Într-adevăr, s-a pre­
supus că monopolul, prin creșterea veniturilor private ale
populației Marii Britanii, adică prin faptul că oamenii pot plăti
taxe mai mari, compensează deficitul de venituri publice pro­
venite din colonii. Însă acest monopol, cum mă voi strădui să
demonst rez, deși reprezintă o taxă împovărătoare asupra colo­
niilor și deși poate duce la creșterea veniturilor unor categorii
de oameni din Marea Britanie, va scădea, în loc să crească abi­
litatea majorității oamenilor de a-și plăti taxele. Și aceia ale căror
venituri au fost sporite datorită monopolului constituie o cate­
gorie anume care nu poate fi impozitată într-o proporție mai
mare decât celelalte categorii și care ar fi destul de lipsit de
înțelepciune să fie taxată dincolo de acel nivel, așa cum mă voi
strădui să demonstrez în următoarea Carte. Prin urmare, nicio
resursă nu poate fi obținută de pe urma acestei categorii. [ … )
Descoperirea Americii și a canalului navigabil spre lndiile
de Est prin Capul Bunei Speranțe sunt cele mai mari și mai
importante evenimente înregistrate de istoria omenirii. Ele deja
322 1 AvuJia națiunilor Cartea a IV-a

au avut consecințe mărețe, dar, în scurta perioadă de două sau
trei secole care au trecut de la descoperirea lor, e imposibil să
fi dat întreaga măsură a consecințelor producerii lor. Nicio
minte luminată nu poate prevedea ce beneficii sau ce nenoro­
ciri ar putea decurge, de aici încolo, pentru umanitat e, din ele.
Datorită conectării, într-o anumită măsură, a părților celor mai
îndepărtat e ale lumii, lucru care le ajută să-și satisfacă reciproc
necesitățile, să-și crească reciproc satisfacțiile și să-și încurajeze
reciproc hărnicia, evoluția generală a acestor părți pare să fie
benefică. Toruși, pentru nativi -atât cei din India de Est, cât și
cea de Vest -, toate beneficiile comerciale care puteau să fi
rezultat din aceste evenimente par să se fi îngropat și pierdut
în îngrozitoarele nenorociri pe care le-au provocat. Toruși, aces­
te nenorociri par să se fi născut mai degrabă din accidente
decât din vreun lucru inerent naturii acestor evenimente. La
vremea la care au fost făcute aceste descoperiri, superioritatea
forțelor europene pare să fi fost atât de mare, încât ei erau
capabili să comită, fără impunitat e, orice nedreptat e în acele
țări îndepărtate. E posibil ca, de acum, nativii acestor țări să
devină mai puternici sau măcar ca europenii să-și mai piardă
din puteri, iar locuitorii din orice alt colț de lume ar putea
ajunge să egaleze curajul și forța care, prin aceea că inspiră o
teamă reciprocă, vor putea, doar ele, să intimideze națiunile
independente și să transforme nedreptățile acestora într-un soi
de respect față de dreprurile celorlalte. Dar nimic nu pare să
restabilească această egalitate de forțe mai bine decât acea
transmitere bidirecțională a ideilor și a oricărei forme de pro­
gres, pe care le atrage după sine în mod normal, sau mai
degrabă în mod necesar, comerțul extensiv al tuhlror țărilor cu
toate țările.
Între timp, unul dintre principalele efecte ale acestor desco­
periri a fost acela de a dezvolta sistemul comercial la un nivel
Cartea a IV-a Avuția națiunilor j 323

de splendoare și glorie la care nu s-ar fi putut ajunge alt­
minteri. Obiectul acestui sistem este acela de a îmbogăți
o mare națiune mai degrabă prin inter mediul comerțului
și manufacturilor decât prin îmbunătățirea și cultivarea
pământului -mai degrabă prin munca orașelor decât prin cea
a satelor. Dar, ca o consecință a acestei descoperiri, orașele
comerciale ale Europei, în loc să devină centre producătoare
și furnizoare doar pentru o mică parte a lumii (acea parte a
Europei ale cărei țărmuri sunt spălate de Oceanul Atlantic,
precum și țările din jurul mărilor Mediterană și Baltică), au
devenit producători pentru cultivatorii numeroși și înfloritori
ai Americii și, în unele privințe, producători chiar pentru
aproape toate națiunile din Asia, Africa și America. Două piețe
noi s-au deschis hărniciei lor, fiecare dintre ele, mai mare și
mai extinsă decât cea veche -iar una dintre piețe crește tot
mai mult, cu fiecare zi.
Țările care au posedat colonii în America și care făceau
comerț direct cu Indiile de Est s-au bucurat, într-adevăr , de
întreaga gamă de produse și de toată splendoarea acestui mare
comerț. Totuși, și alte țări, în ciuda restricțiilor invidioase prin
care s-a intenționat excluderea lor, se bucură adesea de o parte
mai mare de beneficii. Coloniile Spaniei și ale Portugaliei, de
exemplu, oferă o încurajare reală muncii din alte țări decât
Spania și Portugalia. Pentru un singur articol din in, vânzările
în aceste colonii urcă -s-a spus (dar nu pot garanta pentru
această cantitate) -la mai bine de trei milioane de lire sterline
pe an. Dar acest consum imens este aproape în totalitate apro­
vizionat de Franța, Flandra, Olanda și Germania.
Spania și Portugalia nu aprovizionează decât o parte a aces­
tuia. Capitalul care duce spre colonii această imensă cantitate
de produse din in se distribuie anual în rândurile locuitorilor
tuturor celorlalte țări, oferindu-le un venit. În Spania și în
324 1 Avuția națiunilor Cartea a IV·a

Portugalia sunt cheltuite doar profiturile, unde vor sprijini
doar risipa somptuoasă a negustorilor din Cadiz și Lisabona.
Chiar și reglementările prin care fiecare națiune se strădu­
iește să-și asigure doar pentru sine comerțul exclusiv al pro­
priilor colonii sunt, adesea, mai dăunătoare pentru țările în
favoarea cărora sunt date decât pentru cele împotriva cărora
au fost date. Oprimarea nedreaptă a muncii din celelalte țări
se va răsfrânge, dacă pot spune așa, înapoi, asupra opresorilor
și le va nimici munca mai mult decât pe cea a altor țări. Prin
aceste reglementări, de exemplu, negustorul din Hamburg
trebuie să-și trimită produsele din in pe care le-a destinat pie­
ței americane spre Londra și trebuie să aducă tot pe acolo
tutunul pe care 1-a destinat pieței germane – pentru că el nu
poate nici să le trimită pe primele direct spre America, nici să
le aducă pe celelalte direct de acolo. Prin această restricție, el
este, probabil, obligat să le vândă pe primele ceva mai ieftin
și să le cumpere pe celelalte oarecum mai scump decât ar fi
făcut-o altminteri, iar profiturile sale sunt întru câtva reduse
din cauza lor. Cu toate acestea, în acest comerț dintre Hamburg
și Londra, el își va scoate profitul aferent capitalului său mult
mai repede decât ar fi putut să o facă prin comerțul direct cu
America, chiar dacă ar trebui să presupunem că plățile, din­
spre America, sunt la fel de punctuale ca cele dinspre Londra.
Prin comerțul la care este obligat de către aceste reglementări
negustorul din Hamburg, capitalul său poate menține o mai
mare cantitate de muncă germană într-o stare de angajare con­
stantă decât ar fi putut, prin comerțul de la care este exclus.
Și, deși această folosire a capitalului poate să fie pentru el mai
puțin avantajoasă decât pentru alții, pentru țara sa, ea nu are
cum să fie mai puțin avanta joasă. Lucrurile stau cu totul altfel
în ceea ce privește folosirea capitalului unui negustor londo­
nez, în modul pe care monopolul îl favorizează, dacă putem
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 325

spune așa. Această utilizare poate fi mai profitabilă pentru el
decât majorita tea celorlalte, dar, pe baza acestei lentori a mea­
sării profiturilor, ea nu poate fi mai avantajoasă pentru țara sa.
Prin urmare, după toate încercările nedrepte ale fiecărei țări
din Europa de a monopoliza doar pentru sine toate avantajele
comerțului cu propriile-i colonii, nicio țară nu a mai fost în
stare să monopolizeze altceva decât cheltuielile de sprijinire,
pe timp de pace, și de apărare, în vreme de război, a autorității
opresive pe care și-a asumat-o. Fiecare țară a monopolizat
complet inclusiv inconvenientele care decurg din posedarea
de colonii. Au fost obligați însă ca avantajele care decurg din
comerțul cu acestea să le împartă cu multe alte țări.
F"3.ră îndoială, la prima vedere, monopolul asupra marelui
comerț al Americii pare să fie o achiziție de cea mai mare
valoare. Pentru ochiul miop al unui ambițios nesocotit, acesta
se prezintă, în mijlocul noianului haotic de politici și războaie,
drept un obiect uimitor pentru care merită să lupți. Totuși,
exact această splendoar e fascinantă a obiectului, amploarea
comerțului constituie calitatea care face ca acest monopol să
fie atât de dăunător sau care face ca un mod de utilizare, prin
natura sa cu necesitate mai avantajos pentru țară decât cele­
lalte utilizări, să absoarbă o proporție mult mai mare a capi­
talului unei țări decât altminteri.
Stocurile comerciale ale fiecărei țări, după cum s-a arătat în
Cartea a doua, își caută în mod natural, dacă s-ar putea spune
așa, utilizarea care este cea mai avantajoasă pentru țară. Dacă
sunt folosite în negoțul de tip "cărăușie", țara care-I desfășoară
ajunge ca un imens bazar de bunuri din toate țările, pe care
acel comerț le-a adus în țară prin intermediul acelor stocuri.
Dar proprietarul acestor stocuri va dori, în mod natural, să
scape de o parte cât mai mare din acestea, acasă. De aceea, el
se va scuti pe sine de neplăcerile, de riscurile și de cheltuielile
326 1 Avuția națiunilor Cartea a IV·a

exportului, iar, în această idee, va fi mulțumit să le vândă
acasă, pentru un preț nu cu mult mai mic, dar cu un profit
întru câtva mai mic decât cel la care s-ar fi așteptat prin trimi­
terea lor peste graniță. Prin urmare, el se va strădui, în mod
natural, să-și transforme comerțul de tip "cărăușie" într-un
comerț extern destinat consumului. Din nou, dacă stocurile
sale sunt folosite într-un comerț extern destinat consumului,
el va fi bucuros, din același motiv, să vândă, acasă, o parte cât
mai mare din bunurile autohtone pe care le-a achiziționat în
scopul exportării lor către niște piețe străine – și, astfel, se va
strădui, în măsura posibilului, să-și transforme comerțul
extern destinat consumului într-un comerț intern. Stocurile
comerciale ale fiecărei țări vor atrage după sine, în acest fel,
utilizări la distanță mai mică, îndepărtându-le pe cele mai
îndepărtate: vor curta în mod natural utilizările care duc la
profit frecvent și le vor alunga pe cele unde acestea sunt înde­
părtate în timp și lente; vor curta în mod natural utilizările
care vor menține cea mai mare cantitate de muncă productivă
în țara căreia îi aparțin sau în care locuiește proprietarul lor,
alungându-le pe cele care pot menține o cantitate mai mică.
Dar dacă, în oricare dintre aceste utilizări la distanță a sto­
curilor, care, în cazurile obișnuite sunt mai puțin avantajoase
pentru țară, s-ar întâmpla ca profitul să se situeze oarecum
mai sus decât ar trebui să fie pentru a contrabalansa preferința
naturală pentru utilizările mai apropiate, acest profit mai mare
va atrage stocurile dinspre aceste utilizări mai apropiate, până
ce profiturile ambelor se vor întoarce la nivelurile lor adecvate.
Totuși, aceste profituri mai mari sunt o dovadă că, în situația
actuală a societății, acele utilizări la mai mare distanță sunt
mai degrabă aprovizionate deficitar cu stocuri decât celelalte
utilizări și că stocurile unei societăți sunt distribuite în maniera
cea mai adecvată spre diferitele utilizări ale acestora. Este o
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 327

dovadă că ori un anumit lucru este cumpărat mai ieftin, ori că
este vândut mai scump decât ar trebui și că o categorie anume
de cetățeni este mai mult sau mai puțin oprimată, fie prin aceea
că plătește mai mult, fie că obține mai puțin decât se cade con­
form acelei egalități care ar trebui să aibă loc și care are loc în
mod natural între diferite categorii. Și, deși un capital nu va
menține niciodată aceeași muncă productivă printr-o utilizare
la distanță ca atunci când este utilizat la mai mare apropiere,
totuși, o utilizare la distanță poate fi la fel de necesară pentru
bunăstarea societății ca una în apropiere, bunurile care se tran­
zacționează prin utilizarea sa la distanță fiind necesare, poate,
pentru continuarea multor activități în care acesta este utilizat
mai �proape. Dar, dacă profiturile celor care tranzacționează
acest gen de bunuri se situează peste nivelul adecvat, acele
bunuri vor fi vându te mai scump decât ar trebui sau întru câtva
peste prețul lor natural, iar cele angajate în utilizările din zone
apropiate vor fi mai mult sau mai puțin oprimate de acest preț
mare. Prin urmare, interesul lor, în acest caz, cere ca o parte a
stocurilor să fie retrasă din aceste utilizări din zone apropiate
și direcționate spre utilizarea la distanță, în scopul reducerii
profiturilor aferente lor la nivelul adecvat, iar prețul bunurilor
astfel tranzacționat e, la prețul lor natural. În acest caz extraor­
dinar, interesul public cere ca o parte a stocurilor să fie retrase
din acele întrebuințări care, în cazurile obișnuite, sunt mai
avantajoase, și direcționate spre acea utilizare care, în situațiile
obișnuite, este mai puțin avantajoasă pentru public -iar, în
acest caz extraordinar , interesele și înclinațiile naturale ale
oamenilor coincid la fel de precis cu interesele publice ca în
toate cazurile obișnuit e, făcându-i să-și retragă stocurile din­
spre utilizările la mică distanță spre cele la distanțe mai mari.
Așa se face că interesele și pasiunile private ale indivizilor
îi predispun pe aceștia în mod natural să-și direcționeze
328 1 Avuția națiunilor Cartea a IV·a

stocurile spre utilizări care, în cazurile obișnuite, sunt cele mai
avantajoase pentru societate. Dar dacă, drept urmare a acestei
preferințe naturale, vor deturna prea mult din ele către aceste
utilizări, scăderea profiturilor , în acestea, și creșterea lor, în alte
utilizări, îi vor determina imediat să-și modifice această distri­
buție defectuoasă.
Prin urmare, fără vreo intervenție a legii, interesele și pasi­
unile particulare ale oamenilor îi vor conduce spre a împărți
și a distribui stocurile fiecărei societăți înspre toate utilizările
posibile ale acestora, cât de precis cu putință în proporția care
să fie cea mai adecvată pentru interesul întregii societăți.
Orice reglementare a sistemului comercial va perturba cu
necesitate, însă într-o măsură variabilă, această distribuție
naturală a stocurilor , care este și cea mai avantajoasă. Dar ace­
lea legate de comerțul cu America și cu lndiile de Est le vor
perturba, probabil, mai mult decât oricare altele; deoarece
comerțul cu cele două mari continente va absorbi o mai mare
cantitate de stocuri decât orice alte ramuri ale comerț ului.
Totuși, reglementările prin care aceste perturbări au loc în
acele două ramuri diferite de comerț nu sunt întru totul ace­
leași. Monopolul este marele motor al amândurora -însă e
vorba de un cu totul alt tip de monopol. Monopolul de un tip
sau altul -acesta pare să fie singurul motor al sistemului
comercial.
***
Cartea a IV·a Awția națiunilor 1 329

9 Despre sistemele agricole sau despre
acele sisteme de economie politică
din perspectiva cărora produsul
pământului este unica sau principala
sursă de venit și avuție a oricărei țări
[ … ] Politica Chinei favorizeaz ă agricultura mai mult decât orice altă
ramură de activitate. În China, se spune că situația lucrătorului este mult
superioară celei a meșteșugarului. În China, cea mai mare ambiție a
fiecărei persoane este aceea de a obține posesiunea asupra unei bucăți
de pământ, cât de mici, fie ca proprietar, fie în arendă -iar arendele, se
spune, sunt acordate în termeni foarte moderați și sunt destul de sigure
pentru arendaș. Chinezii au prea puțin respect față de comerțul extern.
"Comer țul vostru calic", așa s-au exprimat mandar inii din Beijing în fața
trimisu lui diplomatic al Rusiei, dl De Lange. (Vezi "Jurnalul" dlui De
Lange, în revista Bel/'s Travel, voi. ii, pp. 258, 276, 293.) Cu excepția celui
cu Japonia, chi nezii nu desfășoară aproape deloc comerț străin ei înșiși
și nici măcar nu admit intrarea vaselor națiunilor străine decât într-unul
sau două dintre porturile regatului lor. Prin urmare, comerțul străin este,
în China, limitat din toate punctele de vedere la un cerc mult mai strâmt
decât cel la care s-ar putea ex tinde dacă i-ar fi acordată mai multă
libertate -fie pe vase proprii, fie pe cele ale națiunilor străine.
Principalul sprijin al comerțului extern îl reprezintă, în
majoritatea țărilor, bunurile manufacturate care, în cantitate
mică, conțin adesea o mare valoare și pot, pe această bază, să
fie transportate cu cheltuieli mai mici dintr-o țară într-alta
decât cea mai mare parte a produsului brut. Pe lângă aceasta,
Cartea a IV·a AvUția națiunilor 1 331

țările mai mici și care au o situație mai puțin favorabilă comer­
țului intern decât China necesită adesea sprijin din partea
comerțului extern. Fără o piață externă extensivă, ele n-ar
putea înflori, fie în țări moderat de mari, care nu permit decât
o piață domestică limitată, fie în țări în care comunicațiile din­
tre o provincie și alta sunt atât de dificile, încât devine impo­
sibil ca bunurile dintr-un loc anume să se bucure de întreaga
piață domestică pe care o presupunea respectiva țară.
Perfecționarea industriei manufacturiere, să ne amintim,
depindea în întregime de diviz iunea muncii, iar măsura în
care această diviziune putea fi introdusă, într-o manufactură,
era determinată cu necesita te, după cum s-a arătat deja, de
mărip1ea pieței. Dar imensitatea Imperiului Chinez, multitu­
dinea locuitorilor săi, varietatea climatului și, în consecință,
varietatea producției diferitelor sale provincii, plus comunica­
țiile facile prin intermediul transportului pe apă din cea mai
mare parte a sa fac ca piața domestică a acestei țări să aibă așa
o mărime, încât să fie, singură, în stare să sprijine manufacturi
foarte mari și să suporte o considerabilă subdiviziune a mun­
cii. E posibil ca piața domestică a Chinei să nu fie, ca mărime,
cu mult mai mică decât piața tuturor țărilor din Europa, luate
laolaltă. Totuși, un comerț extern mai extensiv , care a adăugat
la această imensă piață domestică piața externă a întregii lumi,
în special dacă o parte considerabilă a acestui comerț ar fi
purtat de vasele chinezești, n-ar avea cum să dea greș în încer­
carea de a spori manufacturile din China și de a îmbunătăți
foarte mult productivitatea muncii din manufacturi. Printr-o
navigație mai extensivă, chinezii ar învăța în mod natural arta
de a utiliza și construi ei înșiși toate mașinăriile de care se
folosesc toate celelalte țări, precum și celelalte progrese ale
meșteșu gurilor și muncii care sunt puse în practică în diferitele
părți ale lumii. Conform planului lor actual, ei au prea mici
332 1 Avuția naj"iunilor Cartea a IV -a

oportunități de a progresa ei înșiși luând exemplu de la vreo
altă națiune, cu excepția Japoniei.
Și politica Egiptului antic, și cea a guvernării Gentoo din
Hindustan par să fi favorizat agricultura, mai mult decât orice
altă utilizare a capitalului.
Atât în Egiptul antic, cât și în Hindus tan, întreaga popu­
lație era împărțită în diferite caste sau triburi, în care fiecare
era limitată, din tată-n fiu, la o anumită ocupație sau clasă de
ocupații.
Fiul unui preot devenea neapărat preot; fiul unui soldat,
soldat; fiul unui lucrător, lucrător; fiul unui țesător devenea
țesător, fiul unui croitor, croitor, și tot așa. În ambele țări, casta
preoților deținea cel mai înalt rang, iar cea a soldaților, pe cel
imediat următor; în ambele țări, casta fermierilor și a lucrăto­
rilor era superioară celei a negustorilor și a manufacturierilor.
Guvernarea ambelor țări era atentă în mod deosebit la
interesele agriculturii. Lucrările construite de vechii suverani
ai Egiptului pentru o distribuirea adecvată a apelor Nilului au
fost faimoase încă din Antichitate, iar ruinele rămase din unele
dintre acestea încă suscită admirație din partea călătorilor.
Cele de același fel construite de suveranii Hindustanului
pentru distribuirea adecvată a apelor Gangelui, ca și a multor
altor râuri, deși au fost mai puțin admirate, par să fi fost la fel
de mărețe. În consecință, ambele țări, deși ocazional supuse
foametei, au fost celebre pentru marea lor fertilitate. Deși
ambele erau extrem de populate, totuși, în anii de belșug
moderat, au fost capabile să exporte mari cantități de grâne
către vecinele lor.
Egiptenii antici aveau o aversiune superstițioasă față de
mare și, cum religia gentu nu le permitea adepților săi să
aprindă un foc sau să pregătească hrana lângă ape, ea le inter­
zicea, de fapt, acestora toate călătoriile la distanță, realizate pe
Cartea a IV-a Avuția națiunilor 1 333

mare. Atât egiptenii, cât și indienii trebuie să fi depins întru
totul de navigația celorlalte națiuni, pentru a-și exporta sur­
plusul de produse, iar această dependență, în măsura în care
limita piața, trebuie că descuraja sporirea acestui surplus de
produse. E posibil să fi descurajat și sporirea producției manu­
facturate, față de cea a produselor brute. Mărfurile manufac­
turate au nevoie de o piață mult mai extinsă decât cea mai
mare parte a produsului brut al pământului. Un singur cizmar
va face mai bine de 300 de perechi de pantofi pe an, iar propria
sa familie probabil că nu va folosi mai mult de șase perechi pe
an. Prin urmare, dacă nu are drept clienți cel puțin 50 de fami­
lii ca a sa, nu va putea să scape de întregul produs al muncii
sale. Îfltr-o țară mare, cea mai numeroasă categorie de mește­
șugari arareori se va afla într-o proporție mai mare decât unul
la 50 sau chiar unul la o sută de familii. Dar , într-o țară mare,
precum Franța sau Anglia, numărul oamenilor angajați în agri­
cultură a fost socotit, după unii autori, ca fiind o jumătate,
după alții, ca reprezentând o treime și după niciun autor pe
care să-I fi citit eu, mai puțin de o cincime din totalul locuito­
rilor țării. Așa încât, de vreme ce producția agricolă atât a
Franței, cât și a Angliei este consumată în marea ei majoritate,
în țară, fiecare persoană angajată astfel trebuie, conform aces­
tor calcule, că are nevoie să aibă drept clienți ceva mai bine de
una, două sau, în cel mai rău caz, de patru familii ca ale sale,
pentru a scăpa de întregul produs al muncii sale. Prin urmare,
agricultura se poate susține pe sine, chiar și în situația descu­
rajantă a unei piețe limitate, mai bine decât manufacturile.
Într-adevăr, atât în Egiptul antic, cât și în Hindustan, limitarea
pieței externe a fost, într-o oarecare măsură, compensată de
avantajele unei navigații interioare extensive, care a deschis,
în cea mai avantajoasă manieră, întreaga piață internă pentru
fiecare parte a produselor diferitelor regiuni ale acestor țări. Și
334 / Avuția națiunilor Cartea a IV-a

mărimea Hindustanului a făcut ca piața sa internă să fie foarte
mare și suficientă pentru a suporta o mare varietate de bunuri
manufacturate. Dar mărimea mică a Egiptului antic, care nu
era nici măcar cât Anglia, trebuie că a făcut ca, mereu, piața
internă a țării să fie prea îngustă pentru a sprijini o mare vari­
etate de bunuri manufacturate. La fel, Bengalul, acea provincie
a Hindustanului care exportă, de obicei, cea mai mare cantitate
de orez, a fost mereu remarcată pentru exportul unei mari
varietăți de produse de manufactură, decât pentru cel de
grâne. Din contră, Egiptul antic, deși exporta ceva produse
manufacturat e, în special produse fine din in, precum și alte
bunuri, a fost mereu mai cunoscut pentru marele său export
de grâne. Multă vreme a fost grânarul Imperiului Roman.
Suveranii Chinei, ai Egiptului antic și ai diferitelor regate
în care Hindustanul a fost împărțit, de-a lungul timpului și-au
obținut mereu toate veniturile -sau cea mai mare parte a lor –
din vreun tip de taxă sau arendă pentru pământ. Această taxă
pentru pământ sau arendă pentru pământ, cum era zeciuiala
în Europa, consta, într-o anumită proporție – o cincime, se
spune-, din producția pământului , care fie era livrată regelui,
fie era plătită în bani, în funcție de o anumită echivalență și
care, prin urmare, diferea de la an la an, în funcție de variațiile
producției. Prin urmare, era natural ca suveranii acestor țări
să fie în mod special atenți la interesele agricultu rii, de a cărei
prosperitate sau declin depindea imediat creșterea sau dimi­
nuarea anuală a propriilor lor venituri.
Politica vechilor republici grecești și cea a Romei, deși
onora mai mult agricultura decât produsele manufacturate sau
comerțul extern, pare mai degrabă să fi descurajat această din
urmă ocupație decât să ofere vreun stimulent direct sau inten­
ționat celei dintâi. În câteva dintre cetățile antice ale Greciei,
comerțul extern era interzis cu totul, iar în alte câteva state,
Cortea a IV-a Avuția națiurrilor J 335

ocupațiile de meșteșugar și producător se considera atât că
sunt dăunătoare pentru forța și agilitatea corpului uman, cât
și că îi fac pe oameni incapabili de acele obiceiuri pe care exer­
cițiile lor militare și gimnastice se străduiau să le formeze în
ei, descalificându-i, mai mult sau mai puțin, pentru a suporta
oboseala și pentru a face față pericolelor din războaie. Chiar
și în acele state în care nu exista această prohibiție, cum ar fi
Roma sau Atena, cea mai mare parte a oamenilor era, în fapt,
exclusă de la orice meserie pe care nu o exercitau, de obicei,
decât cele mai joase categorii de locuitori ai orașelor. În Roma
și Atena, aceste meserii erau, toate, desfășurate de sela vii celor
bogați, care le exercitau în beneficiul stăpânilor lor, ale căror
bogățje, putere și protecție făceau ca oamenilor liberi să le fie
imposibil să găsească o piață pentru această muncă, atunci
când intrau în competiție cu sclavii celor bogați.
Totuși, sclavii erau prea rar persoane intuitive, iar majori­
tatea celor mai importante îmbunătăț iri, fie ale mașinăriilor ,
fie ale aranjării și ale distribuirii muncii, care ușurau și scurtau
munca, au fost descoperiri făcute de oamenii liberi. Dacă un
sclav ar fi propus o îmbunătățire de acest gen, stăpânul său ar
fi fost în stare să considere propunerea drept un îndemn la
lene și o dorință de cruțare a muncii proprii pe cheltuiala stă­
pânului. Sclavul sărman, în loc de recompensă, ar fi întâmpi­
nat doar mari abuzuri, probabil însoțite și de pedepse. Prin
urmare, în manufacturile operate de sclavi, probabil că era
folosită, în general, mai multă muncă pentru executarea ace­
lorași operațiuni decât cea depusă de oamenii liberi. Din ace­
lași punct de vedere, munca fermierului trebuie că era, în
general, mai scumpă decât a acestora din urmă. Minele W1gtl­
rești, remarca dl Montesquieu, deși nu mai bogate, au fost
întotdeauna operate cu mai puține cheltuieli, și deci cu mai
mult profit decât minele turcești din aceeași regiune. Minele
336 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

turcești sunt lucrate cu sclavi, iar brațele acelor sclavi sunt
singurele unelte pe care turcii s-au gândit vreodată să le folo­
sească. Minele ungurești sunt exploatate cu oameni liberi, care
folosesc într-o mare măsură mașinării, prin care își ușurează
și își reduc propria muncă. Din puținul cât se cunoaște despre
prețul bunurilor manufacturat e din vremea grecilor și a roma­
nilor, se pare că produsele de mai mare finețe erau excesiv de
scumpe. Mătasea era vândută contra greutății sale în aur.
Într-adevăr, în acele vremuri, nu existau produse manufactu­
rate europene; ele erau, toate, aduse din Indiile de Est, iar
distanța pe care erau transportat e poate că era responsabilă
într-o anumită măsură, pentru prețul lor mare. Totuși, prețul
pe care o doamnă obișnuia, după cum se vorbește, să-1 plă­
tească pentru o țesătură de in de mare finețe pare să fi fost la
fel de exorbitant și, întrucât produsele din in erau ori europe­
ne, ori, în cel mai rău caz, egiptene, de prețul mare nu puteau
fi răspunzătoare decât marile cheltuieli cu munca folosită pen­
tru ele -iar aceste costuri ale muncii, din nou, nu puteau pro­
veni din altceva decât din proasta funcționare a mașinăriilor
utilizate. La fel și prețul produselor din lână, deși nu atât de
exorbitant, el pare, totuși, să fi fost cu mult deasupra celui din
timpurile noastre. Unele țesături, ne spune Plinius (Plin. 1.
ix.c.39), vopsite într-un anume fel, costau o sută de dinari,
adică trei lire, șase șilingi și opt penny, livra de stofă. Altele,
vopsite în alt mod, costau o mie de dinari livra, sau 33 de lire,
șase șilingi și opt penny. Pfundul roman, să ne amintim, con­
ținea doar 12 uncii avoirdupois. Într-adev ăr, prețul mare pare
să se fi datorat în principal vopselei. Dar, dacă aceste stofe n-ar
fi fost cu mult mai scumpe decât cele care se produc astăzi,
probabil că n-ar fi fost folosită asupra lor o vopsea atât de
scumpă. Disproporția ar fi fost mult prea mare între valoarea
accesoriului și valoarea produsului principal. Prețul menționat
Cartea a fV�a Avuția națiurrilor 1 337

de același autor (Plin. 1. viii.c.48) al unor triclinaria, un fel de
perne de lână făcute pentru sprijin, când oamenii se întindeau
pe sofale pentru a mânca, depășea orice imaginație: unele din­
tre ele, se spune, costau mai mult de 30.000 de lire, iar altele,
chiar mai bine de 300.000 de lire. Și despre acest preț mare se
spune că nu se datora vopselei. Dr. Arbuthno t a observat că,
în vestimentația persoanelor la modă, de ambele sexe, pare să
fi existat o mult mai mică varietate în vremurile antice decât
în timpurile moderne, iar mult prea mica varietate pe care o
întâlnim la statuile antice confirmă această observație.
Din acestea, el deduce că vestimentația lor trebuie că era,
la modul global, mai ieftină decât a noastră, însă concluzia nu
pare să vină de la sine. Acolo unde costurile unei vestimen tații
la modă sunt foarte mari, varietatea trebuie că este foarte mică.
Dar acolo unde, prin îmbunătățirea productivității meșteșu­
gului și a muncii din manufacturi, costul oricărei vestimentații
ajunge să fie foarte moderat, varietatea va ajunge să fie foarte
mare, în mod natural. Cei bogați, pentru că pot să se distingă
de ceilalți prin cheltuiala făcută pe o singură vestimentație, se
vor strădui să se distingă prin multitudinea și varietatea veș­
mintelor lor.
Cea mai mare și mai importantă ramură de comerț a fiecă­
rei națiuni, s-a observat deja, este cea care se desfășoară între
locuitorii orașelor și cei de la țară. Locuitorii orașelor își obțin
de la țară produsele brute, care constituie atât materialele
muncii, cât și produsele necesare traiului, și plătesc, pentru
aceste produse brute, trimițând înapoi la țară o anumită part e
din ele, manufacturate și pregătite pentru consum imediat.
Comerțul care se desfășoară între aceste două categorii diferite
de oameni constă, în cele din urmă, dintr-o anumită cantitate
de produse manufacturat e. Prin urmare, cu cât sunt mai scum­
pe cele din urmă, cu atât au fost mai ieftine primele – și orice
338 1 Avuția națiunilor Cartea a IV-a

ar tinde, într-o țară, să ducă la creșterea prețului produselor
manufactura te, va tinde, de asemenea, să scadă prețul produ­
sului brut al pământu lui, descurajând, astfel, agricultura. Cu
cât cantitatea de bunuri manufacturate ce poate fi cumpărată
cu o anumită cantitate de produse brute sau cu prețul unei
anumite cantități a produselor brute, întrucât reprezintă ace­
lași lucru, este mai mică, cu atât va fi mai mică valoarea de
schimb a acelei cantități date a produsului brut și cu atât va fi
mai mică încurajarea pe care o va resimți fie proprietarul
pământului, de a crește această cantitate prin îmbunătățirea
pământului, fie fermierul, pentru a-1 cultiva. Pe lângă aceasta,
orice ar tinde să diminueze, în orice țară, numărul meșteșuga­
rilor și pe al fabricanților tinde să diminueze și piața autoh­
tonă-cea mai importantă dintre toate piețele -a produse­
lor brute ale pământului, descurajând, astfel, în continuare,
agricultura.
Prin urmare, acele sisteme care, preferând agricultura tutu­
ror celorlalte ocupații, pentru a o promova pe aceasta, vor
impune restricții asupra manufacturilor și a comerțului extern,
vor acționa chiar în contra scopului pe care și 1-au propus,
descurajând, indirect, chiar acel tip de muncă pe care au inten­
ționat să-1 promoveze.
Ele sunt, probabil, până la acest moment, mai inconsecven­
te chiar decât sistemul comercial. Acel sistem, încurajând
manufacturile și comerțul extern mai mult decât agricultura,
va deturna o mai mare parte a capitalului societății de la spri­
jinirea unei specii de muncă mai avantajoase, spre sprijinirea
uneia mai puțin avantajoase. Însă, într-un final, nu va face
altceva decât să încurajeze acel tip de muncă pe care și-a pro­
pus să-1 promoveze.
Din contră, acele sisteme agricole ajung într-adevăr, în cele
din urmă, să descurajeze exact tipul de muncă preferat.
Cartea a lV-a Avuția națiunilor [ 339

Așa se întâmplă că fiecare sistem care se străduieșt e – fie
prin stimulări extraordinare, să atragă spre un anumit tip de
muncă o mai mare parte a capitalului unei societăți decât s-ar
fi îndreptat altminteri spre acel tip, fie, prin restricții extraor­
dinare -să ia cu forța o anumită parte a capitalului dintr-o
anumită ocupație unde ar fi fost folosit altminteri este, în rea­
litate, subversiv tocmai față de marele scop pe care și-a propus
să-1 promoveze. În loc să accelereze progresul societății spre o
avuție și o măreție reale, el îl va întârzia -și va scădea în loc
crească valoarea reală a produsului anual al pământurilor și
muncii acesteia.
Prin urmare, toate sistemele economice bazate fie pe privi­
legii, fie pe restricții, fiind, astfel, total înlăturate, sistemul
libertății naturale, unul extrem de evident și simplu, s-a con­
sacrat fără să fie impus din afară. Fiecare om, atâta vreme cât
nu încalcă legile justiției, este lăsat perfect liber să-și urmeze
interesul după cum îl taie capul și să-și întrebuințeze atât
munca, cât și capitalul, în competiție cu cele ale altor oameni
sau categorii de oameni. Suveranul este complet despovărat
de acea îndatorire care, în încercările sale de a o îndeplini,
trebuie că 1-a expus mereu Ia nenumărat e dezamăgiri; și pen­
tru a cărei exercitare corectă, nicio înțelepciune sau cunoaștere
umană nu vor fi vreodată suficiente -datoria de supervizare
a muncii oamenilor particulari și de direcționare a ei spre uti­
lizări, mai potrivite intereselor societății. Conform sistemului
libertății naturale, suveranul are doar trei mari îndatoriri, trei
obligații de mare impo rtanță, într-adevăr , însă clare și de înțe­
les pentru înțelegerea comună: mai întâi, datoria de a proteja
societatea de violența și invazia celorlalte societăți indepen­
dente; în al doilea rând, datoria de a proteja, pe cât posibil,
fiecare membru al societății de nedreptățile și opresiunea ori­
cărui alt membru al său, sau datoria de a pune bazele unei
340 1 Awțianațiunilo• Cartea a IV-a

administrări cât mai corecte a justiției și, în al treilea rând,
datoria de a ridica și a întreține anumite lucrări publ ice și anu­
mite instituții publice, ale căror ridicare și întreținere nu pot fi
în interesul niciunui individ sau al unor mici grupuri de indi­
vizi, deoarece profiturile nu vor putea niciodată să răscumpere
cheltuiala vreunui individ sau a unor grupuri mici de indi­
vizi-deși adesea pentru societate ar putea să o răscumpere,
cu vârf și-ndesat.
Îndeplinirea adecvată a acestor câteva îndatoriri ale suve­
ranului presupune, în mod necesar, o anumită cheltuială, iar
această cheltuială va avea nevoie, din nou, în mod necesar, de
un anumit venit care să o sprijine. Prin urmare, în Cartea
următoare, mă voi strădui să explic, mai întâi, care sunt acele
cheltuieli necesare ale suveranului sau ale statului; care, dintre
aceste cheltuieli, ar trebui suportate din contribuția generală a
întregii societăți, și care doar din cea a unei anumite părți a
acesteia sau a unor membri anume ai societății; în al doilea
rând, care sunt diferitele metode prin care se poate ajunge ca
întreaga societate să fie făcută să contribuie prin suportarea
acelor cheltuieli care apasă asupra întregii societăți și care sunt
principalele avantaje și inconveniente ale fiecăreia dintre aces­
te două metode și, în al treilea rând, care sunt motivele și
cauzele care au convins majoritatea guvernelor moderne să-și
ipotecheze o parte a acestui venit sau să contracteze împru­
muturi și care este posibil să fi fost efectele acelor datorii asu­
pra avuției reale, adică produsul anual al pământului și al
muncii unei societăți. Prin urmare, următoarea Carte va fi, în
mod natural, împărțită în trei capitole.
Cartea olV"a Avuția națiunilor J 341

Cartea
a V-a Despre venitul suveranului
sau al statului

Il Despre cheltuielile suveranului
sau ale statului
Partea 1. Despre cheltuielile pentru apărare
Prima îndatorire a suveranului, aceea de protejare a societății de violențil
și de invaziile altor societilți independente, poate fi exercitată doar prin
intermedi ul forței militare. Dar cheltuiala de a pregăti aceastil forță
armată pe timp de pace, cât și de a o fo lasi în vreme de război este foarte
diferită, în funcție de starea societilții și de gradul de progres al acesteia,
din diferite perioade.
La națiunile de vânători, cea mai joasă și rudimentară stare
a societății, așa cum mai găsim la triburile de nativi din
America de Nord, fiecare bărbat este atât un războinic , cât și
un vânător. Când merge la război, fie pentru a apăra societa­
tea, fie pentru a răzbuna pagubele care i-au fost produse de
către celelalte societăți, se întreține din propria muncă -cam
la fel ca acasă. Societatea din care face parte (pentru că, în
această stare a lucrurilor , nu există nici suveran, nici stat, la
modul propriu) nu este obligată la niciun fel de cheltuieli, nici
pentru a-l pregăti pentru câmpul de luptă, nici pentru a-l între­
ține câtă vreme se află acolo. La națiunile de păstori, care au
o societate mai avansată, așa cum întâlnim la tătari și la arabi,
fiecare bărbat este un războinic, din această perspectivă. Aceste
națiuni nu au, de obicei, locuințe permanente, ci trăiesc fie în
corturi, fie într-un fel de căruțe acoperite, care sunt ușor de
transportat dintr-un loc într-altul. Întregul trib-sau națiunea –
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 345

își schimbă situația în funcție de anotimp, dar și în funcție de
alte accidente. Când turmele lor au păscut tot ce se putea paște
dintr-o parte a țării, se mută într-alta și, de acolo, într-un al
treilea loc. În sezonul uscat, coboară spre malurile râurilor; în
sezonul umed, se retrag în zona înaltă a țării. Când o astfel de
națiune pleacă la război, războinicii nu-și lasă turmele în seama
apărării slabe pe care o pot oferi bătrânii, femeile și copiii lor –
așa încât bătrânii, femeile și copiii lor nu vor fi lăsați în urmă,
fără apărare și fără mijloace de trai. Pe lângă asta, întreaga
națiune, fiind obișnuită cu acest trai nomad, chiar și pe timp
de pace, va ieși pe câmpul de luptă foarte ușor, în vreme de
război. Și, fie că vor merge pe jos, ca o armată, sau se vor
deplasa în grup, ca un grup de păstori, stilul de viață este foar­
te asemănăt or, deși obiectivul propus este foarte diferit. Prin
urmare, ei merg cu toții la război și fiecare face ce poate. La
tătari, s-a pomenit adesea că femeile se angajau în luptă. Orice
aparținea tribului ostil devenea recompensa pentru victorie a
celui care câștiga; iar dacă erau învinși, se pierdea totul -și nu
doar turmele, ci și femeile și copiii deveneau prada câștigăto­
rului. Și chiar și cea mai mare parte a celor care au supraviețuit
acțiunii erau obligați să se supună acestora, de dragul supra­
viețuirii imediate. Restul oamenilor erau, de obicei, împinși și
dispersați în deșert. [ … ]
La societățile mai avansate, existau două mari cauze care
contribuiau la a face să fie de-a dreptul imposibil ca cei care
plecau la război să se întrețină ei înșiși. Aceste două cauze au
fost progresul manufacturilor și progresul artei războiului.
Într-o expediție, putea fi folosit și un agricultor, cu condiția
să înceapă după semănat și să se termine înainte de recoltat,
iar întreruperea treburilor sale n-ar fi dus întotdeauna la o
diminuare considera bilă a venitului său. Și, fără intervenția
muncii sale, Natura va face ea însăși cea mai mare parte a
346 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

muncii care a mai rămas de făcut. Dar, în momentul în care un
meșteșugar , un fierar, un dulgher sau un țesător, de exemplu,
își părăsește atelierul, singura sa sursă de venit se va stinge.
Natura nu face nimic pentru el -el face totul pentru sine. Prin
urmare, când va pleca la război, pentru a apăra populația, întru­
cât nu are niciun venit cu care să se întrețină, va trebui neapărat
să fie întreținut de către populație. Însă, într-o țară în care cea
mai mare parte a locuitorilor e formată din meșteșugari și din
manufacturieri, din aceste categorii se va alege o mare parte a
celor care pleacă la război, ei trebuind, în consecință, să fie între­
ținuți de popor, câtă vreme se află în serviciul acestuia.
Iar atâta vreme cât arta războiului a ajuns, treptat, să fie o
știință foarte complexă și complicată, când evenimen tul numit
război a încetat să mai reprezinte, ca în primele epoci ale socie­
tății, o singură dispută sau bătălie și când luptele au ajuns să se
prelungească, în general, la câteva campanii diferite, fiecare
dintre ele durând cea mai mare parte a anului, devine necesar,
la modul universal, ca poporul să-i întrețină în război pe cei
care-I servesc sub arme, cel puțin câtă vreme ei sunt angajați în
acest serviciu. Și, oricare ar fi ocupațiile obișnuite pe timp de
pace ale celor care merg la război, oricât de obositor și scump
ar fi acest serviciu, ar reprezenta o povară mult prea grea asu­
pra lor. Astfel, după cel de-al Doilea Război Greco-Persan,
armatele Atenei păreau să fi fost alcătuite, la modul general, din
trupe de mercenari, care, într-adevăr, erau compuse parțial din
cetățeni, dar parțial și din străini -ambele tipuri fiind angajate
și plătite la fel, pe cheltuiala statului. Și încă de pe vremea ase­
diului cetății Veir, armatele Romei și-au primit plata pentru
serviciul lor pe perioada cât au rămas pe câmpul de luptă. În
timpul guvernărilor feudale, serviciul militar, atât al marilor
* Importantă cetate etruscă, situată la 16 kilometri nord-vest de Roma. Asediul a avut loc
in jurul anului 406 i.Hr. (n.r.).
Cartea a V·a Avuția națiunilor 1 347

seniori, cât și al celor imediat dependenți de ei, a fost, după o
anumită perioadă, schimbat la modul universal pe o plată în
bani, care era folosită pentru a-i întreține pe cei care serveau în
locul lor.
Numărul celor care puteau merge la război, raportat la
întreaga populație, este, în mod necesar, mult mai mic într-o
societate civilizată decât într-una rudimentară. Într-o societate
civilizată, întrucât soldații sunt întreținuți în întregime din
munca civililor, numărul celor dintâi nu poate niciodată să fie
mai mare decât numărul de oameni pe care cei din urmă îl pot
întreține -adică dincolo de cele necesare pentru întreținerea,
de o manieră adecvată pentru rangurile respective, atât a lor,
cât și .a celorlalți oficiali ai guvernului și ai legii pe care sunt
obligați să-i întrețină. În micile state agrare ale Greciei antice,
o pătrime sau o cincime din întreaga populație se considerau
soldați și se spune că, din când în când, plecau la război.
La națiunile civilizate ale Europei moderne, s-a calculat că,
la modul obișnuit, nu mai mult de a suta parte a locuitorilor
din fiecare țară poate fi folosită drept solda ți, fără ruinarea țării
care le plătește cheltuielile pentru acest serviciu.
Cheltuiala destinată pregătirii armatei pentru a pleca în
luptă pare să nu fi devenit substanțială, la nicio națiune, decât
la multă vreme după ce cheltuiala pentru întreținerea ei în
vreme de război a fost transferată în întregime asupra suvera­
nului sau a națiunii. La diferitele republici ale Greciei antice,
învățarea exercițiilor militare făcea neapărat parte din educația
impusă de stat asupra fiecărui cetățean liber. În fiecare oraș
pare să fi existat un câmp public unde, sub protecția magistra­
tului public, tinerii erau învățați diferite exerciții de către dife­
riți maeștri.
Întreaga cheltuială pe care orice polis grec pare să o fi făcut
pentru pregătirea cetățenilor săi în vederea războiului se
348 [ Avuția națiunilor Cartea a V·a

concentra probabil asupra acestei practici foarte simple. În
Roma antică, exercițiile de pe Câmpui lui Marte răspundeau
aceluiași scop ca acelea care se petreceau în Gymnasium, în
Grecia antică. În perioada guvernărilor feudale, multele ordo­
nanțe publice potrivit cărora cetățenii din fiecare district tre­
buiau să practice trasul cu arcul, precum și alte câteva exerciții
militare, intenționau a promova același scop, dar par să nu-l
fi promovat prea bine. Fie din lipsa interesului, din partea
ofițerilor cărora li se încredința executarea acestor ordonanțe,
fie din vreo altă cauză, ele par să fi fost neglijate la modul
universal -iar, în contextul progresu lui tuturor acestor guver­
nări, exercițiile militare par să fi ajuns, treptat, să nu mai fie
efectuate de către majoritatea oamenilor.
În republicile Greciei și Romei antice, pe toată perioada
existenței lor, dar și în timpul guvernărilor feudale, o perioadă
de timp considerabilă după ce acestea au fost consacrat e, ocu­
pația de soldat nu reprezenta o meserie separată, distinctă,
care să constituie singura sau principala ocupație a unei cate­
gorii anume de cetățeni; fiecare supus al statului, oricare ar fi
fost ocupația sau meseria sa obișnuită, prin care-și câștiga tra­
iul, se considera, în toate situațiile obișnuite, la fel de apt să
exercite meseria de soldat și, în multe ocazii extraordinar e,
chiar obligat să o exercite.
Totuși, arta războiului, întrucât este cu siguranță cea mai
nobilă dintre ocupații, în contextul progresului, trebuie să
devină, în mod necesar, una dintre cele mai complicate.
Avântul cunoscut de meseriile mecanice, precum și de altele
cu care acestea sunt în mod necesar interconectat e va determi­
na gradul de perfecțiune la care este capabilă să fie adusă în
orice moment. Dar, pentru a fi adusă la acest grad de perfec­
țiune, este necesar ca ea să devină singura sau principala ocu­
pație a unei categorii anume de cetățeni, iar diviziunea muncii
Cartea a V"a Avuția națiunilor 1 349

este la fel de necesară pentru îmbunătățirea sa, ca și a celorlalte
ocupații. În ceea ce privește alte meseril, diviziunea muncii
este introdusă în mod natural datorită prudenței indivizilor,
care descoperă că-și promovează mai bine interesul particular
propriu dacă se limitează la o ocupație anume, decât dacă
exercită un număr mai mare de ocupații. Însă doar înțelepciu­
nea statului, care poate transforma ocupația de soldat într-o
meserie anume, o va separa și diferenția de toate celelalte. Un
cetățean care, în vremuri obișnuite de pace și fără vreo încu­
rajare particulară publică, își va petrece cea mai mare parte a
timpului făcând exerciții militare ar putea, fără îndoială, să
devină foarte bun și în acest domeniu, dar și să se amuze
foarte bine -însă, cu siguranță, nu-și va promova interesul
propriu. Doar înțelepciunea statului este cea care va face să
devină în interesul său să-și dedice cea mai mare parte a tim­
pului său acestei ocupații anume, iar statele nu au avut întot­
deauna această înțelepciune, nici măcar atu nci când
circumstanțele deveniseră de așa natură încât chiar conserva­
rea existenței lor le-ar fi cerut să facă acest lucru.
Un păstor are o grămadă de timp liber; un cultivator, în
starea rudimentară a agriculturii , are, și el, ceva timp liber –
însă meșteșugarul sau manufacturierul nu au deloc. Primul ar
putea să-și folosească o bună parte din timp pentru exercițiile
marțiale, fără vreo pierdere; cel de-al doilea ar putea să folo­
sească o mai mică parte, însă cei din urmă nu pot folosi nici
măcar o oră în acest fel, fără să înregistreze pierderi, iar atenția
acordată propriului interes îl va conduce, în mod natural, spre
neglijarea amândurora.
Totuși, acele îmbunătățiri din agricultură pe care progresul
din arte și manufacturi le aduce în mod obligatoriu îi lasă
agricultorului la fel de puțin timp ca meșteșugarului. Exercițiile
militare ajung să fie la fel de neglijate de către locuitorii de la
350 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

țară, ca și de cei ai orașelor, iar cea mai mare parte a oamenilor
devin incapabili să lupte în război. În același timp, acea avuție
care urmează întotdeauna progresului din agricultură și
manufacturi – și care, în realitate, nu reprezintă altceva decât
produsul acumulat al acelor îmbunătățiri, va provoca invazii
din partea tuturor vecinilor. O națiune harnică și, pe această
bază, bogată, este, dintre toate celelalte națiuni, cel mai proba­
bil să fie atacată, iar dacă statul nu ia măsuri noi de apărare
publică, obiceiurile naturale ale oamenilor îi vor face întru
totul incapabili să se apere ei înșiși.
În aceste circumstanțe, par să nu existe decât două metode
prin care statul să-și poată face provizii acceptabile pentru
apărarea publică. În primul rând, el ar putea să impună exer­
cițiile militare, prin intermediul unei poliții foarte stricte și în
ciuda efortului de a modifica interesul, talentul și înclinațiile
oamenilor -și să-și oblige fie toți cetățenii de vârstă militară,
fie o anumită parte a lor să se dedice într-o oarecare măsură
meseriei de soldat, pe lângă cealaltă meserie sau profesie pe
care s-ar întâmpla să o desfășoare.
Sau, în al doilea rând, prin întreținerea și folosirea unui
anumit număr de cetățeni care să practice constant exerciții
militare, ar putea să transforme ocupația de soldat într-o mese­
rie, separată și distinctă de toate celelalte.
Dacă statul recurge la primul dintre cele două tertipuri,
despre forțele sale militare se poate spune că sunt alcătuite
dintr-o miliție; dacă recurge la cea de-a doua, se spune că are
o armată permanentă. Practicarea de exerciții militare repre­
zintă unica sau principala ocupație a soldaților unei armate
permanente, iar întreținerea lor sau plata pe care statul le-o
oferă constituie sursa principală sau obișnuită de trai. Practica
exercițiilor militare reprezintă doar ocupația ocazională a sol­
daților dintr-o miliție, ei derivându-și fondurile principale de
Cartea a V"a Avuția națiunilor 1 351

trai dintr-o altă ocupație. Într-o miliție, caracteristica de lucră­
tor, meșteșugar sau comerciant predomină, în dauna celeilal­
te -iar în această distincție pare să se afle diferența esențială
dintre cele două tipuri diferite de forță armată.
Milițiile au fost de câteva tipuri diferite. În unele țări, cetă­
țenii destinați apărării țării par doar să fi exersat arta militară,
fără să fie, dacă pot spune așa, înregimentați -adică fără să fie
împărțiți în regimente separate și distincte, fiecare din ele înde­
plinind exercițiile sub niște ofițeri proprii și permanenți. În
republicile Greciei și Romei antice, fiecare cetățean, câtă vreme
se afla acasă, pare să-și fi practicat exercițiile, fie separat și inde­
pendent, fie cu câțiva dintre egalii săi, care-i conveneau mai
mult-nefiind atașat niciunui regiment, până ce nu era chemat
pe câmpul de luptă. În alte țări, miliția nu doar că făcea exer­
ciții, ci era înregimentată. În Anglia, în Elveția și, cred, în ori­
care altă țară din Europa modernă unde s-a mai înființat acest
tip imperfect de forță militară, fiecare om din miliție era, chiar
și pe timp de pace, atașat unui regiment anume și-și realiza
exercițiile sub comanda propriilor săi ofițeri permanenți.
Înainte de inventarea armelor de foc, armata era superioară,
prin aceea că soldații aveau, fiecare dintre ei, cea mai mare
abilitate și dexteritate în folosirea armei proprii. Puterea și agi­
litatea trupului erau de cea mai mare importanță, determinând,
de obicei, soarta bătăliilor. Dar abilitatea și dexteritatea în ceea
ce privește folosirea armelor nu puteau fi obținute decât prin
intermediul practicii, cum se întâmplă astăzi cu scrima, și nu
în grupuri mari, ci separat, într-o școală privată, cu un maestru
particular sau cu propriii egali și tovarăși.
De la inventarea armelor de foc, puterea și agilitatea trupu­
lui și chiar extraordinara dexteritate și abilitate în folosirea
armelor, deși sunt departe de a mai fi vitale, sunt, toh1și destul
de importante.
352 1 Avuția națiunilor Cartea a V·a

Natura armei de foc, deși nu îl așază pe cel neîndemânatic
pe aceeași treaptă cu cel abil, îl apropie de acesta mai mult
decât oricând.
Toată dexteritatea și toate abilitățile despre care se presu­
pune că ar fi necesare pentru utilizarea unor arme pot fi foarte
ușor obținute prin practicarea în grupuri mari. Regularitat ea,
ordinea și ascultarea promptă de comenzi sunt calități care, la
armatele moderne, sunt de o mai mare importanță, când vine
vorba de hotărârea sorții bătăliei, decât îndemânarea și abili­
tatea soldaților în folosirea armei proprii. Dar zgomotul arme­
lor de foc, fumul și moartea invizibilă la care se simte expus
în fiecare moment fiecare dintre ei, de îndată ce intră în raza
de acțiune a tunului, precum și lunga perioadă care, adesea,
trebuie să treacă înainte să se poată spune că a început bătălia
fac să fie foarte dificil de menținut un grad considerabil de
regularitate, ordine și ascultare promptă -chiar și la începutul
unei bătălii moderne. În bătălia din vechime, nu exista alt zgo­
mot decât cel al vocilor umane; nu exista fum și nici vreo
cauză invizibilă a rănilor sau a morții. Fiecare om, până ce
vreo armă mortală să se apropie de el, vedea clar că nu există
vreo astfel de armă aproape. În aceste circumstanțe, la trupele
care aveau ceva încredere în propria abilitate și îndemânar e în
folosirea propriilor arme, trebuie să fi fost mult mai ușor de
păstrat un anumit grad de regularitate și ordine, nu doar la
început, ci pe întreaga desfășurare a bătăliei din vechime –
până ce una dintre armate era învinsă în mod corect. Însă
obiceiuri precum regularitatea, ordinea și ascultarea promptă
a comenzilor nu pot fi obținute decât de trupele care fac exer­
ciții în număr mare.
Totuși, o miliție, oricare ar fi modalitatea prin care fie că
învăța disciplina, fie exersa, trebuie că a fost întotdeauna infe­
rioară unei armate permanent e, bine disciplinate și exersate.
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 353

Soldații care exersează doar o dată pe săptămână sau o dată
pe lună nu pot ajunge niciodată la fel de buni în folosirea arme­
lor precum aceia care exersează zilnic sau tot la două zile și,
deși acest aspect poate să nu fie la fel de important în vremurile
moderne, cum era în vremuri străvechi, totuși, superioritat ea
recunoscută a trupelor prusace care se datora, se spune, într-o
mare măsură nivelului lor superior de pregătire prin exerciții,
poate să ne dea dreptate când afirmăm că, și în zilele noas tre,
încă este de o foarte mare importanță.
Soldații care sunt obligați să asculte de ofițerul lor doar o
dată pe săptămână sau o dată pe lună și care, în restul timpului,
sunt liberi să se ocupe de treburile proprii, în ce mod doresc,
fără să fie, din niciun punct de vedere, răspunzători în fața
acesttiia, nu vor putea nicicând să aibă, în prezența sa, același
sentiment de reverență precum aceia cărora întreaga viață și
conduită zilnică le sunt dirijate de acesta și care, în fiecare zi,
se trezesc și se duc la culcare sau chiar se retrag să se odihneas­
că după ordinele acestuia. În ceea ce privește disciplina sau
obiceiurile de ascultare fără preget, o miliție întotdeauna va fi
inferioară unei armate permanent e, decât va fi în ceea ce pri­
vește exercițiile manuale sau chiar gestionarea și folosirea
armelor proprii. Dar, în războaiele moderne, obiceiul ascultării
rapide și instantanee este de o mult mai mare importanță decât
superiorita tea în ceea ce privește manevrarea armelor.
Acele miliții care, precum cele tătărăști sau arabe, merg la
război sub comanda acelorași căpetenii de care sunt obișnuite
să asculte și pe timp de pace sunt, de departe, cele mai bune.
Din respect pentru ofițerii lor, prin obiceiul ascultării fără pre­
get, această abordare se apropie cel mai tare de armatele per­
manente. Milițiile din teritoriile înalte ale Scoției, când servesc
sub căpeteniile proprii, au exact același gen de avantaj. Totuși,
întrucât muntenii scoțieni nu sunt păstori rătăcitori, ci staționari
354 J Avuția națiunilor Cartea a V-a

și, întrucât toți au locuințe permane nte, nu sunt obișnuiți ca,
pe timp de pace, să-și urmeze căpeteniile dintr-un loc
într-altul -așa încât, în vreme de război, ei sunt mai puțin
dispuși să le urmeze pe distanțe considerabile sau să rămână
un interval lung de timp pe câmpul de luptă.
Când obțin vreo pradă de orice fel, devin dornici să se
întoarcă acasă, iar autoritatea căpeteniilor arareori e suficientă
pentru a-i opri. În ceea ce privește obediența, ei au fost mereu
inferiori în comparație cu cele care se afirmă despre tătari și
arabi. Și, întrucât și muntenii scoțieni, în viața lor obișnuită,
petreceau mai puțin din timpul lor în aer liber, erau mai puțin
obișnuiți cu exercițiile militare și mai puțin experți în folosirea
armelor decât se spunea despre tătari și arabi.
Trebuie totuși să observăm că o miliție, de orice fel ar fi ea,
care servește timp de câteva campanii la rând pe câmpul de
luptă, devine, din orice punct de vedere, o armată permanentă.
Soldații exersează în fiecare zi folosirea armelor și, aflându-se
constant sub comanda ofițerilor lor, sunt obișnuiți cu aceeași
ascultare promptă care are loc în armatele permanente. Nu mai
contează ce erau ei înainte de a fi plecat la război. După ce trec
prin câteva campanii împreună, ei devin, în mod necesar, din
toate punctele de vedere, o armată permanentă. Dacă războiul
din America s-ar mai lungi cu încă o campanie, miliția ameri­
cană ar deveni, din toate punctele de vedere, o contrapartidă
a unei armate permanente, a cărei vitejie a părut, cel puțin în
ultimul război, să nu fi fost cu nimic inferioară vitejiei vetera­
nilor celor mai încercați ai Franței și ai Spaniei.
Distincția fiind, de acum, clară, vom descoperi că istoria
tuturor timpurilor depune mărturie pentru irezistibila superi­
oritate pe care o armată obișnuită o are în fața unei miliții.
Una dintre primele armate permanente despre care există
o relatare distinctă într-o istorie autentică este cea a lui Filip,
Cartea a V-a Avuția națiunilor J 355

regele Macedoniei. Războaiele sale frecvente cu tracii, ilirii,
tesalienii și cu unele orașe grecești din vecinătatea Macedoniei
au făcut, treptat, ca trupele sale, care, la începuturi, probabil
că erau un fel de miliție, să ajungă la disciplina precisă a unei
armate permanente. Pe timp de pace, lucru care se întâmpla
arareori și nu pentru prea mult timp la rând, era atent să nu-și
demobilizeze această armată. Ea a cucerit și a supus, într-ade­
văr, după lupte lungi și violente, milițiile galante și bine exer­
sate ale principalelor republici ale Greciei antice-iar apoi, cu
foarte puțin efort, miliția efeminată și fără exercițiu a marelui
Imperiu Persan. Căderea republicilor grecești și a Imperiului
Persan au fost efectul superiori tății irezistibile pe care o armată
permC\,Tlentă o are în fața oricărui tip de miliție. Aceasta a
reprezentat prima mare revoluție din evoluția militară a ome­
nirii despre care istoria va fi păstrat o descriere distinctă și
detaliată. [ … ]
Adesea, soldații unei armate permanent e, chiar dacă nu
și-au văzut încă inamicul, par că sunt la fel de curajoși ca tru­
pele veterane, iar la momentul plecării pe câmpul de luptă,
par capabili să facă față celor mai duri și experimentați vete­
rani. În 1756, când armata rusă a mărșăluit spre Polonia, vitejia
soldaților ruși nu a părut să fie inferioară celei a soldașilor
prusaci, la vremea aceea presupunându-se că sunt cei mai duri
și mai experimentați veterani din Europa. Totuși, Imperiul Rus
se bucurase de o pace lungă, cu aproape 20 de ani în urmă,
iar la vremea aceea, poate că mai avea puțini soldați care să fi
văzut vreodată dușmanul. Când a izbumit Războiul Spaniol,
în 1739, Anglia se bucura de pace de vreo 28 de ani. Cu toate
acestea, vitejia soldaților săi, departe de a fi fost coruptă de
lunga pace, nu s-a distins niciodată mai bine ca în bătălia de
la Cartagina, prima nefericită faptă vitejească din acel nefericit
război. Într-o situație de pace prelungită, e posibil ca generalii
356 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

să-și uite abilitățile -dar acolo unde este menținută o armată
permanentă bine reglementată, soldații par să nu-și uite nici­
odată vitejia.
Când o națiune civilizată depinde, pentru apărare, de o
miliție, ea este expusă oricând cuceririlor de către națiunile
barbare care se întâmplă să se afle în vecinătate. Desele cuce­
riri ale tuturor țărilor din Asia de către tătari demonstrează
suficient superioritatea naturală pe care miliția barbarilor o are
în fața celei care aparține unei națiuni civilizate. O armată per­
manentă bine reglementată este superioară oricărei miliții. O
astfel de armată, care poate fi menținută cel mai bine de o
națiune bogată și civilizată, poate cel mai bine să o apere, sin­
gură, pe acea națiune de invazia vecinilor săraci și barbari.
Prin urmare, doar prin intermediul unei armate permanente
poate fi perpetuată civilizația unei națiuni -sau măcar păstra­
tă pentru o perioadă considera bilă.
Și, așa cum o țară civilizată se poate apăra doar prin inter­
mediul unei armate permanente bine puse la punct, o țară
barbară se va putea civiliza brusc și într-un mod tolerabil tot
doar prin intermediul unei astfel de armate. O armată perma­
nentă va pune în aplicare, cu o forță căreia nu i te poți împo­
trivi, legea suveranului în cele mai îndepărtate provincii ale
imperiului și va menține un nivel normal de guvernare în țări
care poate că, altminteri, n-ar suporta așa ceva. Oricine ar exa­
mina cu atenție îmbunătățirile pe care Petru cel Mare le-a
introdus în Imperiul Rus poate vedea cum aproape toate se
regăsesc în organizarea unei armate permanente bine puse la
punct. Gradul de ordine și pace internă de care s-a bucurat
imperiul, de atunci încoace, se datorează în întregime influen­
ței acestei armate. [ … ]
Prin urmare, prima îndatorire a suveranului -de apărare a
societății de violența și nedreptatea altor societăți independente,
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 357

va ajunge, treptat, să fie din ce în ce mai scumpă, pe măsură
ce societatea avansează pe calea civilizației. Forța militară a
societății, care, la începuturi, nu-l costa pe suveran nimic, fie
pe timp de pace, fie în vreme de război, trebuie, odată cu
îmbunătățirile datorate progresului, să fie menținută de către
acesta în vreme de război, iar apoi, chiar și pe timp de pace.[ … ]
În războaiele moderne, marile cheltuieli cu armele de foc
oferă un avantaj evident națiunii care-și permite mai mult
această cheltuială și, în consecință, nu națiunii celei mai sărace
și barbare, ci națiunii celei mai prospere și civilizate. În vre­
muri străvechi, cele bogate și civilizate găseau că e dificil să se
apere de națiunile sărace și barbare. Inventarea armelor de foc,
o invenție care, la prima vedere, pare atât de vătămăto are, este
cu siguranță favorab ilă atât perenității, cât și extinderii
civilizației.
Partea a 11-a. Despre cheltuielile cu justiția
Cea de-a doua îndatorire a suveranului, aceea de a proteja,
pe cât posibil, fiecare membru al societății de nedreptăți sau
de opresiune din partea oricărui alt membru al acesteia – sau
datoria de a organiza o administrare corectă a justiției, necesită
două tipuri foarte diferite de cheltuieli, în perioade diferite ale
societății.
La națiunile de vânători, întrucât nu prea există proprietăți
sau, cel puțin, nu există nimic care să depășească valoarea a
două-trei zile de muncă, arareori există vreun magistrat con­
sacrat sau vreo administrare regulată a justiției. Oamen ii care
nu au proprietate nu-și pot vătăma unii altora decât trupurile
și reputația. Dar, atunci când un om îl omoară, rănește,
bate sau defăimează pe un alhtl, deși cel care pătimeșt e această
358 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

nedreptate suferă, cel care o face nu obține niciun beneficiu.
Adesea, beneficiul persoanei care face nedreptatea este egal cu
pierderea celui care o suferă. Invidia, răutatea sau resentimen­
tele sunt singurele patimi care-I pot determina pe un om să-I
lovească pe un altul, fizic sau în ceea ce privește reputația. Însă
cei mai mulți dintre oameni nu sunt prea des sub influența
acestor patimi, iar cei mai răi dintre oameni se află în această
situație doar ocazional. Și, întrucât satisfacțiile violenței, oricât
de plăcute ar fi pentru anumite caractere, nu sunt însoțite și de
vreun avantaj real sau permanent, cea mai mare parte a oame­
nilor se abțin, de obicei, din considerente legate de prudență.
Oamenii pot trăi împreună în societate, cu un grad tolerabil de
securitate, chiar dacă nu există vreun magistrat civil care să-i
protejeze de nedreptățile născute de aceste patimi. Dar avariția
și ambiția, la bogați, iar la săraci, ura față de muncă și dragos­
tea față de timpul liber și distracții reprezintă pasiunile care îi
vor determina să invadeze proprietățile altora -pasiuni cu
manifestări mult mai stabile și cu influențe mult mai universa­
le. Oriunde există o mare proprietat e, există și o mare inegali­
tate. Pentru un singur om foarte bogat trebuie să existe cel
puțin cinci sute de săraci, iar averile unora înseamnă lipsuri
pentru mult mai mulți. Averea bogaților stârnește indignarea
săracilor , care sunt, adesea, atât conduși de nevoi, cât și îmbol­
diți de invidie să le invadeze acestora posesiunile. Și doar sub
oblăduirea magistratului civil poate dormi măcar o noapte
liniștit proprietarul acelei proprietăți valoroase, care este obți­
nută prin munca multor ani sau poate chiar a mai mul tor gene­
rații succesive. El este înconjurat, în orice moment, de dușmani
necunoscuți, pe care, deși nu i-a provocat niciodată, nu-i poate
potoli și de a căror nedreptate nu poate fi apărat decât de bra­
țul puternic al magistratului civil, ținut mereu sus pen tru a o
pedepsi. Prin urmare, obținerea de proprietăți valoroase și de
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 359

mare întindere necesită neapărat organizarea unei guvernări
civile. Acolo unde nu există proprietate -sau cel puțin nu una
care să depășească valoarea a două sau trei zile de muncă -,
guvernarea civilă nu este atât de necesară.
Guvernarea civilă presupune o anumită subordonare. Dar,
așa cum necesitatea unei guvernări civile crește, treptat, cu
obținerea de proprietăți valoroase, și cauzele principale care
induc, în mod natural, subordonarea vor crește treptat, odată
cu creșterea valorii acelei proprietăți importante. [ … ]
Separarea puterii judecătorești de cea executivă pare să se
fi datorat, la început, sporirii interacțiunii sociale ca o conse­
cință a progresului în continuă creștere. Administ rarea justiției
a devepit o îndatorire atât de laborioasă și complicată, încât a
ajuns să necesite atenția neîmpărțită a persoanei căreia îi este
încredințată. Întrucât persoana căreia i se încredințează pute­
rea executivă nu avea răgazul să se ocupe ea însăși de deciziile
în cauzele particula re, i s-a desemn at un adjunct care să decidă
în locul său în aceste cauze. În progresul pe care 1-a atins măre­
ția romană, consulul era mult prea ocupat cu afacerile politice
ale statului, încât să se mai ocupe și de administ rarea justiției.
Prin urm are, un pretor a fost desemnat pentru a o adminis tra
în locul său. La gradul de progres al monarhiilor europene,
care s-au ridicat pe ruinele Imperiului Roman, suveranii și
marii seniori ajunseseră, la modul universal, să considere
administrarea justiției drept un oficiu mult prea laborios și
nedemn ca să îl execute ei înșiși. Prin urmare, s-au despovăra t,
cu toții, de acest oficiu, numind un deputat, un vătaf sau un
judecător.
Când puterea judecătorească se unește cu puterea executi­
vă, nu prea este posibil ca justiția să fie apărată pentru a nu
ajunge să fie sacrificată în numele acelui lucru numit, la modul
vulgar, politică. Persoanele cărora li s-au încredințat marile
360 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

interese ale statului ar putea, chiar în lipsa unei viziuni corup­
te, să-și imagineze câteodată că e necesar să sacrifice drepturile
unei persoane private în fața acestor interese.
Dar libertatea fiecărui individ și sentimentul pe care-I are
acesta referitor la propria sa siguranță depind de administra­
rea imparțială a justiției. Și, pentru a face ca fiecare individ să
se simtă în perfectă siguranță, în posesia tuturor drepturilor
pe care le are, nu doar că este necesar ca puterea judecătoreas­
că să fie separată de cea executivă, dar trebuie să fie și menți­
nută cât mai independentă posibil de acea putere. Judecătorul
nu trebuia să fie expus riscului de a fi înlocuit din funcție după
capriciile acestei puteri. Plata regulată a salariului său nu tre­
buia să depindă de bunăvoința și nici măcar de buna gestio­
nare a acelei puteri.
Partea a III-a. Despre cheltuielile
destinate lucrărilor "i instituțiilor publice
Cea de-a treia și ultima dintre îndatoririle suveranului sau
ale statului este aceea de a ridica și întreține acele instituții și
acele lucrări publice care, deși pot fi avantajoase în cel mai
înalt grad pentru societate, sunt, totuși, de o așa natură, încât
profiturile n-ar putea nicicând să recompenseze cheltuiala,
dacă ar fi făcută de o persoană sau de un număr mic de indi­
vizi și pe care, prin urmare, nu ne așteptăm să le ridice sau să
le mențină un individ sau un număr mic de oameni.
Îndeplinirea acestei îndatoriri necesită, și ea, două tipuri
foarte diferite de cheltuieli, în perioade diferite ale societății.
După instituțiile și eforturile publice necesare pentru apă­
rarea societății și pentru administrarea justiției, care au fost,
ambele, menționate deja, celelalte lucrări și instituții de acest
Cartea o V-a Avuția națiunilor J 361

tip sunt, în special, destinate facilitării comerțului societății și
cele destinat e promovării instruirii oamenilor . Instituțiile de
instruire sunt de două tipuri: cele pentru educarea tinerilor și
cele pentru instruirea oamenilor de toate vârstele.
Considerațiunile despre maniera cea mai corectă de acoperire
a acestor cheltuieli pentru diferitele tipuri de lucrări și insti­
tuții publice vor împărți această a treia parte a prezentului
capitol în trei articole diferite.
Articolul I. Despre lucrările și instituțiile publice
destinate facilitării comerțului dintr-o societate
Și, mâi Întâi, despre cele necesar e facilitării comerțului
În general
Este evident și nu e nevoie să demonstrăm faptul că
ridicarea și menținerea de lucrări publice care să faciliteze
comerțul, în orice țară -cum ar fi drumurile, râurile, canalele
navigabile, porturile etc. -, necesită grade foarte diferite de
cheltuială, în diferitele epoci ale unei societăți. Cheltuiala de
a face și menține drumurile publice, în orice țară, trebuie să
crească, în mod evident, cu produsul anual al pământului și
muncii din acea țară sau cu cantitatea și volumul bunurilor
care trebuie să fie aduse și transportate pe aceste drumuri.
Rezistența unui pod trebuie să fie adecvată la numărul de
căruțe care e posibil să treacă peste el și la greutatea lor.
Adâncimea și debihtl apei pentru un canal navigabil trebu­
ie să fie proporționale cu numărul șlepurilor care este posibil
să transporte bunuri pe el și cu tonajul acestora; mărimea
unui port, cu numărul vaselor care e probabil să se adăpos­
tească acolo.
362 Avuția națiunilor Cartea a V-a

Nu pare necesar ca cheltuiala făcută pentru aceste lucrări
publice să fie acoperită din acele venituri publice, cum sunt
ele denumite de obicei, ale căror colectare și aplicare sunt atri­
buite puterii executive, în majoritatea țărilor. Cea mai mare
parte a acestui gen de lucrări publice ar putea fi lejer gestio­
nate de așa natură încât să aducă un venit particular , suficient
pentru acoperirea propriilor cheltuieli, fără să reprezinte o
povară asupra venitului general al societății.
O șosea, un pod, un canal navigabit de exemplu, ar putea,
în majoritatea cazurilor, să fie și făcute, și menținute, cu ajuto­
rul unei mici taxe impuse asupra căruțelor care le folosesc; un
port printr-o taxă vamală moderată, impusă proporțional cu
tonajul vaselor care se încarcă și descarcă acolo. Monetăria, o
altă instituție care facilitează comerțul, în multe țări nu doar
că-și scoate propriile cheltuieli, dar aduce și un mic venit suve­
ranului din taxa pentru dreptul de a bate monedă. Serviciile
poștale, o altă instituție cu același scop, dincolo de faptul că-și
scot cheltuielile, aduc, în aproape toate țările, un venit consi­
derabil suveranului.
Când căruțele care trec peste o șosea sau un pod și șlepurile
care trec pe un canal navigabil plătesc o taxă proporțională cu
greutatea sau cu tonajullor, ele plătesc de fapt pentru întreți­
nerea acelor lucrări publice proporțional cu uzura pe care o
produc ele însele asupra acestora. Nu prea pare posibil să se
inventeze o manieră mai echitabilă de întreținere a acestor
lucrări. Această taxă de trecere, deși este plătită în avans de
cărăuș, în cele din urmă este plătită de consumator, fiind întot­
deauna încărcată în prețul bunurilor. Și, întrucât cheltuielile
de transport sunt, toh1și, reduse într-o mare măsură prin inter­
mediul acestor lucrări publice, bunurile, în ciuda taxei, ajung
la consumator mai ieftine decât ar fi putut altminteri ajunge­
prețul lor nu este atât ridicat de taxă, cât este scăzut ca urmare
Cartea a V�a Avuția națiunilor 1 363

a ieftinirii transportulu i. Persoana care plătește, în cele din
urmă, taxa, va câștiga din apl icarea ei mai mult decât va pierde
prin plata ei. Plata pe care o face este proporțională cu câștigul
său. În realitate, nu este mai mare decât o mică parte din câștig,
pe care este obligat să o cedeze, pentru a obține restul câștigu­
lui. Pare imposibil de imaginat o metodă mai echitabilă de
colectat o taxă. Când taxa asupra caleștilor de lux, a trăsurilor ,
a poștalioanelor etc. este mai ridicată întru câtva, raportat la
greutatea lor, decât cea asupra mijloacelor de transport nece­
sare de obicei -care, vagoane etc. -, indolența și vanitatea celor
bogați sunt făcute să contribuie, de o manieră foarte lejeră, la
ușurarea situației săracilor, prin aceea că transportarea bunu­
rilor g�ele către diferite părți ale țării ajunge să fie mai ieftină.
Atunci când drumurile, podurile, canalele etc. sunt făcute
și sprijinite în acest mod de comerțul care se desfășoară prin
intermediul lor, ele nu pot fi făcute decât acolo unde comerțul
o cere și, în consecință, unde este indicat să fie făcute.
Cheltuielile prilejuite, grandoarea și măreția lor trebuie să fie
adecvate sumei pe care comerțul își permite să o plătească. În
consecință, ele trebuie făcute așa cum trebuie. Nu poate fi făcu­
tă o șosea magnifică într-un colț nepopulat de țară, unde nu
există comerț deloc sau aproape deloc -sau doar pentru că se
întâmplă să ducă spre vila de la țară a intendentu lui provinciei
sau spre cea a unui mare aristocrat, căruia intendentul găsește
că e convenabil să-i facă curte. Un pod măreț nu poate fi arun­
cat peste un râu într-un loc unde nu trece nimeni sau doar
pentru a înfrumuseța priveliștea de la ferestrele unui palat din
vecinătate -lucruri care se întâmplă câteodată în țări unde
lucrări de acest gen sunt ridicate din alte venituri decât cele pe
care ele însele sunt capabile să le genereze. [ … ]
Dar chiar și acele lucrări publice care sunt de o așa natură
încât nu vor aduce niciun venit care să le facă să se întrețină
364 [ Avuția națiunilor Cartea a V-a

singure și ale căror avantaj e sunt aproape limitate la o anumită
zonă sau la un anumit district, sunt aproape întotdeauna între­
ținute mai bine de un venit local sau al unei provincii, sub
conducerea unei administrații locale sau a provinciei, decât de
venitul general al statului, unde întotdeauna va conduce pute­
rea executivă. Dacă străzile din Londra ar fi să fie pavate și
luminate pe cheltuiala trezoreriei, ar fi oare posibil să fie tot
atât de bine iluminate și pavate cum sunt în prezent -sau
măcar cu o cheltuială la fel de mică? În plus, cheltuiala, în loc
să fie plătită sub forma unei taxe locale aplicate locuitorilor
fiecărei străzi, parohii sau district londonez, ar fi, în acest caz,
plătită din venitul general al statului, fiind, în consecință,
colectată ca o taxă aplicată asupra tuturor locuitorilor regatu­
lui, din care cea mai mare parte nu obțin niciun fel de benefi­
ciu de pe urma iluminăr ii și pavării străzilor Londrei.
Abuzurile care se strecoară câteodată în administrarea
locală și regională a venitului local și al provinciei, oricât de
enorme ar putea ele să pară vreodat ă, în realitate, în majo­
ritatea cazurilor, sunt absolut mărunte față de cele care au
loc, de obicei, în administrarea și în cheltuirea veniturilor
unui mare imperiu. Sub administrarea locală sau provincială
a judecătorilor de pace din Marea Britanie, cele șase zile de
muncă pe care fiecare om de la țară este obligat să le cedeze
pentru repararea drumurilor poate că nu sunt întotdeauna
aplicate în mod judicios, dar aproape niciodată impunerea lor
nu a fost însoțită de cruzimi sau de persecuții. În Franța, sub
administrarea prin intendenți, aplicarea nu este mereu mai
judicioasă, iar colectarea se face adesea prin cruzime și perse­
cuții. Această dacă, așa fiind numită, reprezintă unul dintre
principalele instrumente ale tiraniei prin care acei ofițeri
pedepsesc sever orice obște sau comunitat e care a avut neno­
rocul să-i cadă în dizgrație.
Cartea a V-a Avuția națiunilor j 365

Despre lucrările și instituțiile publice care sunt necesar e
pentru facilitarea anumitor ramuri ale comerțului
Obiectul lucrărilor și al instihițiilor publice mai sus-menți­
onate este acela de a facilita comerțul în general. Dar, pentru
a facilita anumite ramuri ale acestuia, sunt necesare anumite
instituții care, din nou, necesită o cheltuială particulară,
extraordinară.
Unele ramuri anume de comerț care se desfășoară cu nați­
uni barbare și necivilizate necesită o protecție extraordinară.
Un magazin obișnuit sau un birou de contabilitate nu prea
oferă siguranță pentru bunurile unui negustor care desfășoară
comerț cu coastele vestice ale Africii. Pentru a le apăra de bar­
barii nativi ai acelor țări, este nevoie ca locul unde sunt depo­
zitate să fie într-o oarecare măsură fortificat. Tulburările
politice din Hindustan se presupune că au făcut să fie necesară
o precauție similară, chiar la acei oameni blânzi și gentili, iar
atât companiilor franțuzești, cât și celor engleze din Indiile de
Est li s-a permis să ridice primele forturi pe care le-au deținut
în acea țară doar sub pretenția protejării persoanei și proprie­
tății lor de violențe. La alte națiuni, ale căror guverne puterni­
ce nu acceptă ca străinii să posede fortificații pe teritoriul lor,
poate fi necesară menținerea unui ambasador, ministru sau
consul care ar putea să ia decizii, atât în funcție de obiceiurile
proprii, în diferendele care apar între conaționalii săi, cât și în
disputele acestora cu nativii, prin funcția sa publică, să se
interpună cu mai multă autoritate și să le ofere o protecție mai
puternică decât ar putea aceștia aștepta de la orice persoană
particulară. Interesul comerțului a făcut ca adesea să fie nece­
sară menținerea de miniștri în țări străine, acolo unde nici
intențiile de război, nici cele de alianță militară n-ar fi necesitat
așa ceva. Comerțul cu o companie turcească a dus, pentru
366 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

prima oară, la stabilirea unui ambasador obișnuit la
Constantinopol. Primii ambasadori englezi în Rusia au apărut
în întregime datorită intereselor comerciale. Interferența con­
stantă cu aceste interese produsă în mod necesar între supușii
diverselor state ale Europei e posibil să fi introdus obiceiul
păstrării, în toate țările vecine, de ambasadori sau miniștri care
locuiesc permanent acolo, chiar și pe timp de pace. Acest obi­
cei, necunoscut în vremuri străvechi, pare să nu fi apărut mai
devreme de sfârșitul secolului al XV-lea, începutul secolului
al XVI-lea -adică vremurile în care comerțul abia începea să
se extindă în cea mai mare parte a națiunilor Europei, când
ele au început pentru prima oară să se ocupe de interesele
acestuia.
Nu pare nerezonabil că extraordinarele cheltuieli la care
poate duce protejarea unei anumite ramuri a comerțului să fie
plătite sub forma unei taxe moderate asupra acelei ramuri
anume: de exemplu, printr-o taxă moderată care să fie plătită
de negustori, când intră prima dată în acea ramură, sau, mai
echitabil de atât, printr-o anumită taxă vamală procentuală
asupra bunurilor care fie sunt importate în țara cu care se
desfășoară acest comerț, fie exportate de acolo. Protejarea de
pirați și contrabandiști a comerțului, în general, se zice că ar
fi dus la crearea primei instituții a taxei vamale. Dar, dacă s-a
considerat rezonabil să fie impusă o taxă generală asupra
comerțului, pentru a acoperi cheltuie lile pentru protejarea
comerțului în general, ar putea să pară la fel de rezonabil să
fie impusă o taxă și asupra unei ramuri comerciale anume,
pentru acoperirea cheltuielilor extraordinare prilejuite de pro­
tejarea acelei ramuri.
Protejarea comerțului, în general, a fost considerată întot­
deauna drept vitală pentru apărarea statului și, din acest punct
de vedere, o parte necesară a îndatoririlor puterii executive.
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 367

Prin urmare, colectarea și aplicarea taxelor vamale generale au
fost întotdeauna lăsate în sarcina acestei puteri. Dar protejarea
unei anumite ramuri a comerțului reprezintă o parte din pro­
tejarea generală a comerțului și, în consecință, o parte a înda­
toririlor acestei puteri, iar dacă națiunile ar acționa mereu
consecvent, ar trebui să le fie lăsate tot în grija lor chiar acele
taxele vamale, colectate în scopul acelui anume tip de prote­
jare. Însă, în această privință, la fel ca și în altele, națiunile nu
au acționat întotdeauna consecvent, iar în cea mai mare parte
a statelor comerciale ale Europei, anumite companii ale unor
negustori au avut abilitatea de a-l convinge pe legislator să le
încredințeze lor exercitarea acestei părți a îndatoririi suvera­
nului, dimpreună cu puterile care le vor fi fost conferite în
mod necesar, odată cu aceasta.
Acele companii, deși este posibil să fi fost utile pentru
introducerea pentru prima oară a anumitor tipuri de comerț,
prin aceea că au făcut, pe cheltuiala lor, un experiment pe care
statul n-a considerat că ar fi prudent să-1 facă, s-au dovedit, pe
termen lung și la modul universal, împovărătoare sau inutile,
fie conducând prost acel comerț, fie limitându-1. [ … )
Vechea companie engleză a Indiilor de Est a fost înființată
în 1600, printr-o chartă a reginei Elisabeta. În primele 12 călă­
torii pe care le-a întreprins în India, ele· par să fi făcut comerț
ca o companie normală, cu stocuri separate, însă doar pe vase­
le generale ale companiei. În 1612, s-au reunit într-o societate
pe acțiuni. Charta sa avea un caracter exclusivist și, deși nu a
fost confirmată printr-un act al a parlamentului, în acele zile
se presupunea că ar conferi un privilegiu exclusivist real. Prin
urmare, timp de mulți ani, nu a fost prea mult deranjată de
traficanți. Capitalul său, care nu a depășit niciodată 744.000 de
* Autorul folosește pluralul întrucât, inițial, compania era mai degrabă o formă de
asociere a mai multor comercianț i, fără o structură centralizată (n.r.).
368 1 Avuția națiunilor Cartea a V·a

lire, cu acțiuni care costau 50 de lire, nu era atât de exorbitant
și nici afacerile nu erau atât de extinse încât să le ofere pretex­
tul pentru neglijențe sau risipe masive sau o acoperire pentru
delapidări.
În ciuda unor pierderi extraord inare, generate parțial de
răutatea companiei olandeze din India de Est și parțial de alte
incidente, compania a desfășurat timp de mulți ani un comerț
de succes. Dar, cu trecerea timpului, pe măsură ce principiile
libertății au ajuns să fie tot mai bine înțelese, era tot mai îndo­
ielnic în ce măsură o chartă regală, neconfirmată de un act al
parlamentului, putea oferi un astfel de privilegiu exclusiv.
Asupra acestei probleme, deciziile curții de justiție nu au fost
consecvente, ci au depins de autoritatea guvernului și de toa­
nele vremurilor . Traficanții s-au multiplicat, iar spre sfârșitul
domniei lui Carol al II-lea, pe tot parcursul domniei lui Iacob
al II-lea și, parțial, în timpul lui Wilhelm al III-lea, le-au pro­
vocat mari pierderi. În 1668, în parlament a fost făcută o pro­
punere de împrumut are a guvernului cu două milioane, cu o
dobândă de 8%, cu condiția ca cei care contribuiau să fie adu­
nați într-o nouă companie pentru comerțul din India de Est,
cu privilegii exclusive. Vechea Companie a Indiilor de Est ofe­
rea 700.000 de lire, adică aproape tot capitalul său, cu o dobân­
dă de 4%, în aceleași condiții. Dar situația creditării publice,
în acele vremuri, era de așa o natură, încât era mai ușor pentru
guvern să împrumute două milioane, cu o dobândă de 8%,
decât 700.000, cu o dobândă de 4%. Propunerea pentru o nouă
subscripț ie a fost acceptată, și, drept consecință, noua compa­
nie pentru comerțul cu Indiile de Est a fost înființată. Totuși,
vechea companie pentru comerțul cu India de Est avea dreptul
să-și continue comerțul până în 1701. La acea vreme, subscri­
sese cu multă viclenie, în numele trezorierului său, 315.000 de
lire la capitalul celei noi. Din cauza unei exprimări neglijente
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 369

în actul parlamentului, care plasa comerțul cu Indiile de Est
în mâinile celor care au contribuit la împrumutul de două
milioane, nu apărea în mod clar că ei erau obligați să se reu­
nească într-o societate pe acțiuni. Câțiva comercianți particu­
lari, ale căror contribuții abia se ridicau la 7.200 de lire, au
insistat asupra privilegiului de a face comerț separat, fiecare
cu capitalul său și pe riscul său. Vechea Companie a Indiilor
de Est avea dreptul la un comerț separat, cu stocurile proprii,
până în 1701; dar membrii săi aveau, acum, dreptul -ca orice
alt negustor particular -atât înainte de această perioadă, cât
și după, la un comerț separat, pe baza celor 315.000 de lire pe
care le subscriseseră la stocurile noii companii. Competiția
dintre cele două companii și negustorii particulari -dar și
competiția dintre ele – se spune că aproape le-ar fi ruinat pe
amândouă. Asta până la următoarea ocazie, care s-a ivit în
1750, când parlamentului i-a fost înaintată o propunere de
plasare a acestui comerț sub conducerea unei companii regle­
mentate oficial, prin aceasta, lăsându-1 oarecum deschis oricui,
Compania lndiilor de Est, pentru a se opune acestei propuneri,
a prezentat în termeni foarte vii efectele mizerabile, așa cum
le considerau ei, ale acestei competiții. În India, spuneau ei,
prețurile bunurilor ar crește atât de mult, încât nici nu ar mai
merita cumpărate, iar în Anglia, prin supraaprovizionarea pie­
ței, le-ar scădea prețul atât de mult, încât nu s-ar mai putea
scoate niciun profit. Faptul că, printr-o ofertă mai bogată, care
oferă un avantaj și niște oportunități statului, se va reduce
foarte mult prețul bunurilor din India pe piața din Anglia, nu
poate fi pus la îndoială -dar că le-ar crește așa de mult prețul
pe piața din India, nu prea pare probabil, de vreme ce această
cerere extraordinară la care ar duce această competiție trebuie
că nu e cu mult mai mare decât o picătură de apă în oceanul
imens al comerțului Indiei. Pe lângă aceasta, creșterea cererii,
370 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

deși la început s-ar putea considera că ar duce, câteodată, la
creșterea prețului, pe termen lung nu va avea cum să evite
scăderea sa. Va încuraja producția, prin aceasta ducând la creș­
terea competiției dintre producători care, pentru a-l face pe
celălalt să vândă mai puțin, vor fi recurs la o nouă diviziune
a muncii și la noi îmbunătățiri ale meșteșugu lui lor, care n-ar
fi fost imaginate altminteri. Efectele mizerabile de care se plân­
gea compania erau ieftinirea consumului și încurajările oferite
producției, adică exact acele două efecte care reprezintă marele
scop al economiei politice. Totuși, competiției, pe care au rela­
tat-o atât de jalnic, nu i s-a permis să continue mult timp. În
1702, cele două companii au fost reunite, într-o oarecare măsu­
ră, printr-un contract-document tripartit, unde a treia parte era
regina, iar în 1708, printr-un act al parlamentului, au fost con­
solidate perfect într-o singură companie, cu numele pe care-1
are și astăzi, United Company of Merchants, care desfășoară
negoț cu Indiile de Est. S-a considerat nimerit ca, în acest act,
să fie adăugată o clauză care să permită comercianților indi­
viduali să-și continue comerțul până în 29 septembrie 1711
(ziua Sfântului Mihai), împuternicindu-i, în același timp, pe
directori, cu o notif icare prealabilă de trei ani, să-și recupereze
micul lor capital de 7.200 de lire, convertind, pentru aceasta,
întregul stoc al companiei într-o societate pe acțiuni. Prin ace­
lași act, capitalul companiei, drept consecință a unui nou
împrumut acordat guvernului, a fost crescut de la două mili­
oane la trei milioane două sute de mii de lire. În 1743, compa­
nia a înaintat un alt milion guvernului. Dar, pentru că acest
milion a fost strâns nu printr-un apel la acționari, ci prin vân­
zarea de anuități și prin contractarea de datorii cu obligațiuni,
aceasta nu a dus la creșterea nivelului stocurilor de la care
acționarii puteau pretinde dividende. Totuși, a dus la creșterea
stocurilor cu care se desfășura negoțul, fiind la fel de expuse
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 371

ca și celelalte trei milioane două sute de mii de lire la pierde­
rile suferite și la datoriile contractate de către companie, în
derularea proiectelor sale comerciale. Din 1708 și până cel
puțin în 1711, compania, fiind scăpată de toți competitorii și
fiind bine statornicită în monopolul englez asupra comerțului
din Indiile de Est, a continuat să desfășoare un negoț de succes
și, din profituri, a constituit dividende anuale moderate pentru
acționari. În timpul Războiului Francez, care a început în 1741,
ambiția dlui Dupleix, guvernatorul francez din Pondiche rry,
i-a implicat în războiul din Carnatic' și în politicile prinților
indieni. După multe semnale succesive care vesteau ba victo­
ria, ba înfrângere, Madrasul a fost, în cele din urmă, pierdut –
la vrem�a aceea fiind principala lor așezare din India. Le-a fost
restituită prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle " și, cam pe la acea
vreme, spiritul războinic și cuceritor părea să-i fi cuprins și pe
servitorii lor din India, iar de atunci nu i-a mai părăsit nicio­
dată. În perioada Războiului Francez, început în 1755"', arma­
tele lor au beneficiat de norocul general al trupelor Marii
Britanii. Au apărat Madrasul, au luat controlul asupra
Pondicherr y-ului, au recuperat Calcutta și au pus mâna pe
veniturile unui teritoriu bogat și extins, care urca, s-a spus pe
atunci, până la trei milioane pe an. S-au bucurat timp de câțiva
ani de o posesiune liniștită a acestui venit, dar, în 1767, admi­
nistrația a ridicat pretenții asupra achiziției teritoriale făcute
de ei și a venitului de pe urma acesteia, ca drept care aparține
• Război purtat de-a lungul a două decenii (1746-1748; 1749-1754; 1757-1763) între
diverșii prin ți indieni și vasalii lor, după disoluția Imperiul Mogul, în care, pentru a-și susține
interesele comerciale, s-au implicat, de pe poziții adverse, Compania franceză a Indii lor de Est
și omoloaga ei britanică. Războiul a fost căștigat de engle zi, consfințind, în final, supremația
comercială și politică a acestora în peninsula indiană (n.r.).
** A pus capăt Războiului pentru Succesiunea Austriacă. A fost semnat la 18 octombrie
1748 (n.r.) .
… Luptele purtate între Anglia și Franța, pe continentul nord-american (1754-1763) (n.r.).
372 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

Coroanei- iar compania, pentru a compensa această pretenție,
a fost de acord să plătească guvernului 400.000 de lire pe an.
Înainte de acest moment, ei își crescuseră treptat dividende le,
de la șase, la zece procente -adică, la capitalul lor de trei
milioane două sute de mii de lire, le-au crescut cu 128.000 de
lire – sau le-au crescut de la 192.000 de lire la 320.000 de lire.
Cam în aceeași vreme, au încercat să le crească și mai mult, la
12,5%, ceea ce ar fi făcut ca plățile anuale către acționari să
crească până la suma pe care fuseseră de acord să o plătească
anual către guvern, adică la 400.000 de lire pe an. Dar în acei
doi ani în care urma să aibă loc înțelegerea lor cu guvernul, li
s-a restricționat dreptul de a crește dividendele, prin două acte
ale parlamentului al căror obiectiv era acela de a se ajunge la
un progres în ceea ce privește plata datoriilor lor, care, la acel
moment, erau estimate la mai bine de șase sau șapte milioane
de lire sterline. În 1769, ei și-au reînnoit acordul cu guvernul
pentru încă cinci ani și au stipulat că, în decursul acelei peri­
oade, li se va permite să crească, treptat, dividendele la 12,5%­
totuși, nu cu mai mult de un procent pe an.
Prin urmare, această creștere a dividendel or, când s-au ridi­
cat la cel mai înalt nivel atins de ele, a dus și la creșterea plă­
ților anuale efectuate către acționari și guvern laolaltă, dar
doar cu 680.000 de lire față de plățile făcute înainte de achizi­
țiile lor teritoriale. Deja am menționat la cât se presupunea că
se ridică venitul brut al acelor achiziții teritoriale; conform
relatării aduse pe vasul Cruttenden East Indiaman, în 1769,
venitul net, după toate deducerile fiscale și taxele militare, era
declarat a fi de 2.048.747 de lire. Se spunea despre ei, la acea
vreme, că mai au un alt venit, realizat parțial din pământuri
și predominant din vămile ridicate în diferitele lor așezări, care
se ridica la 439.000 de lire. Și profitul din comerț, conform
dovezilor aduse de președin tele lor înaintea Camerei
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 373

Comunel or, se ridica, la acea vreme, la cel puțin 400.000 de lire
pe an, iar conform contabilului lor, era cel puțin egal cu cel mai
mare dintre dividendele care aveau să fie plătite acționaril or.
Un venit atât de mare ar fi putut cu siguran�ă să permită o
creștere de 680.000 de lire a plăților anuale – iar, în același
timp, ar fi permis existența unui fond de amortizar e suficient
pentru reducerea grabnică a datoriei lor. Cu toate acestea, în
1773, datoriile lor, în loc să fie reduse, au crescut, cu o restanță
către trezorerie din plata a 400.000 de lire; una către vamă,
pentru taxe vamale neplătite; un debit imens la bancă, pentru
banii împrumutap și o a patra, pentru bancnotele luate de ei
din India și acceptate cu neglijență, în valoare de cel mult
1.200.oqo de lire. Neplăcerile pe care aceste datorii acumulate
li le-au adus i-au forțat nu doar să-și reducă de îndată dividen­
deie la 6%, dar și să se lase la mila guvernului și să implore,
mai întâi, să-i scutească pe viitor de plata sumei stipulate, de
400.000 de lire pe an și, în al doilea rând, să le acorde un
împrumut de 1.400.000 de lire, pentru a-i salva de la un fali­
ment imediat. Marea creștere a averii lor se pare că nu a făcut
decât să le servească drept pretext pentru o și mai mare risipă
a celor care-i reprezentau în colonii și ca acoperire pentru dela­
pidări chiar mai mari, raportate la creșterea respectivă.
Conduita reprezentanților lor din India și starea generală a
afacerilor, atât din India, cât și din Europa, au devenit subiect
al unei anchete parlamentare, în urma căreia s-au produs câte­
va modificări importante în ceea ce privește constituirea modu­
lui lor de administrar e -atât a celei din țară, cât și din afară.
În India, principalele lor așezări, adică Madras, Bombay și
Calcutta, care, până atunci, fuseseră întru totul independente
una de cealaltă, au devenit supuse unui guvernator-general,
asistat de un consiliu de patru consilieri, parlamentul asumân­
du-și rolul de a face prima numire a acestui guvernator și a
374 1 Avuția națiunilor Cartea a V·a

consiliului, care aveau să domicilieze în Calcutta – acum ora­
șul devenind ce fusese mai înainte Madrasul, și anume cea mai
importantă dintre așezările englezești din India. Curtea pri­
marului Calcuttei, care fusese instituită inițial pentru judecarea
cauzelor comerciale care izbucneau în oraș sau în împrejurimi,
își extinsese treptat jurisdicția, odată cu extinderea imperiului.
Acum, era redusă și limitată la scopul inițial al instituției. În
locul ei, o nouă curte supremă de justiție a fost instaurată , care
consta dintr-un judecător suprem și trei judecători obișnuiți,
care aveau să fie numiți de Coroană. În Europa, calificările
necesare pentru a autoriza un acționar să voteze la Curtea
generală' au crescut, de la 500 de lire, prețul inițial al unei
acțiuni la capitalul companiei, la 1.000 de lire. Pentru a vota,
conform acestei calificări, se mai declarase că este necesar ca
acțiunile să fie posedate ca urmare a achiziționării lor prin
cumpărare și nu ca moștenire, iar acest lucru să dateze de cel
puțin un an, în loc de șase luni, adică termenul care fusese
precizat înainte.
Mai înainte, curtea de 24 de directori era aleasă anual, dar
acum s-a stabilit ca fiecare director, pe viitor, să fie ales pentru
o perioadă de patru ani – și tohtși, șase dintre ei să iasă din
funcție în fiecare an, prin rotație, și să nu mai poată fi realeși
la scrutinul pentru cei șase directori noi din anul următor. Ca
o consecință a acestor modificări, s-a așteptat ca atât curțile
acționaril or, cât și cele ale directorilor să se comporte cu mult
mai multă demnitate și stabilitate decât o făcuseră în trecut.
Dar părea că este imposibil ca, printr-o modificare, oricare ar
fi fost ea, aceste curți să fie făcute capabile a guverna sau chiar
a lua parte la guvernar ea unui mare imperiu -pentru că marea
majoritate a membrilor lor aveau, mereu, un interes prea mic
• Echivalentul adunării generale a aqionarilor din zilele noastre (n.t.).
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 375

referitor la prosperitatea acelui imperiu, pentru a acorda serios
atenție acelor lucruri care ar fi promovat această prosperitate.
Adesea, un om cu o mare avere- dar chiar și unul cu una mai
mică -va fi dornic să cumpere o acțiune de o mie de lire, ca
stocuri în comerțul cu India, mai degraba pentru influența pe
care se așteaptă să o capete, prin votul din curtea acționarilor.
Aceasta îi va aduce un drept, însă nu la jefuirea Indiei, ci la
numirea jefuitoril or, curtea directorilor aflându -se, în mod
necesar, mai mult sau mai puțin sub influența acționari lor,
care nu doar că-i aleg pe acești directori, dar câteodată resping
numirile acestor funcționari ai lor din India. Iar în condițiile
în care s-ar putea bucura de această influență timp de câțiva
ani, fav�rizându-și, astfel, o serie de prieteni, s-ar putea ca
adesea să nu-i mai pese de dividende și nici măcar de valoarea
stocului pe care se bazează votul său. Cat de prosperitatea
unui mare imperiu, la guvernarea căruia votul său îi oferă o
parte, adesea nu-i pasă defel.
Niciun alt suveran n-a fost vreodată -și, prin natura lucru­
rilor, nici n-ar putea fi -atât de indif erent față de fericirea sau
sărăcia supușilor săi, față de progresul sau risipa din domini­
oanele sale, de gloria sau dizgrația administrației sale, așa
cum, din motive morale irepresibile, este cea mai mare parte
a acționarilor unei astfel de companii comerciale; cum de altfel
și trebuie să fie. Această indiferență este mai probabil să fie
sporită decât diminuată de noile reglementări care au fost sta­
bilite ca o consecință a anchetei parlamentare. Printr-o rezolu­
ție a Camerei Comunelor, de exemplu, s-a declarat că atunci
și numai atunci când cele 1.400.000 de lire împrumut ate de
guvern companiei ar urma să fie plătite, iar datoria însoțită de
obligațiuni ar fi redusă la 1.500.000 de lire, își vor putea ridica
dividendele de 8% asupra capitalului lor; și că orice parte din
venituri și profitul net ar mai rămâne acasă, ar trebui împărțit
376 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

în patru părți: trei dintre ele ar trebui plătite către vistierie,
pentru folosință publică, iar a patra, să fie rezervată ca fond
fie pentru reducerea datoriei lor însoțite de obligațiuni, fie
drept acoperire pentru celelalte situații de criză, neprevăzut e,
cu care s-ar putea confrunta compania. Dar, în cazul în care
compania a fost prost administrată și prost condusă, atunci
când întreg venihtl său net se afla la dispoziția sa, cu siguranță
că nu avea să fie mai bine guvernată atunci când trei sferturi
din acesta avea să aparțină celorlalți oameni și o a patra parte,
chiar dacă avea să fie păstrată în beneficiul companiei, se va
afla sub supervizarea și la cheremul altora. [ … ]
Drept urmare, aceste reglementări din 1773 nu au pus
capăt neregulilor legate de conducerea din India a companiei.
Totul a fost distrus și pierdut, chiar dacă în timpul unui episod
temporar de bună conduită reușiseră să colecteze în trezoreria
din Calcutta mai bine de 3.000.000 de lire sterline și chiar dacă
ulterior și-au extins fie dominația, fie jaful asupra unei zone
vaste din cele mai bogate și mai fertile pământuri ale Indiei.
S-au regăsit, dintr-odată, total nepregătiți să oprească sau să
se opună incursiunii lui Hyder Ali", și, ca o consecință a acestor
tulburări, compania se află, acum (1784) în cea mai mare difi­
cultate din toate timpurile; pentru a preîntâmpina falimentul,
se vede adusă încă o dată în situația de a cerși ajutorul guver­
nului. Au fost propuse diferite planuri din partea diferitelor
partide din parlament, pentm o gestionare mai bună a aface­
rilor sale, iar toate aceste planuri par să cadă de acord cu ideea
care era, într-adevăr, destul de evidentă, că este destul de
nepotrivit ca o companie să guverneze niște posesiuni terito­
riale. Însăși compania, până la acest moment, pare să se fi
convins de propria sa incapacitate și pare dispusă să le cedeze
guvernarea, din acest motiv.
* Conduc�tor al Regatului Mysore din sudul Indiei (n.r.).
Cartea a V·a Avuția națiunilor 1 ln

De dreptul de a poseda forturi și gamizoane în țări barbare,
aflate la mare distanță, se leagă în mod necesar și dreptul de a
face pace și război în acele țări. Companiile pe acțiuni, care au
avut primul dintre aceste drepturi, și I-au exercitat în mod con­
stant și pe celălalt, iar adesea chiar și I-au arogat. Iar cât de
nedrept, cât de capricios și cât de crud și I-au exercitat deja se
știe destul de bine, din experiența recentă.
Când o companie de negustori își asumă, pe propriul risc
și pe propria cheltuială, înființarea unui comerț nou cu vreo
națiune barbară și aflată la mare distanță, nu e chiar nerezona­
bil ca statul să-i adune pe comercianți în cadrul unei companii
pe acțiuni și să-i acorde acesteia, în caz de succes, monopol
asupra cqmerțului pentru un anumit număr de ani. Este calea
cea mai ușoară și naturală prin care statul îi poate recompensa
pentru faptul de a se fi hazardat într-un experiment atât de
periculos și costisitor, ale cărui beneficii urmează să fie culese
apoi în mod public.
Un monopol temporar de acest gen ar putea fi revendicat
pe aceleași principii prin care monopolul asupra unui nou utilaj
i-ar fi acordat inventatorului său și o carte nouă, autorului ei.
Dar, la expirarea termenului, monopolul ar trebui cu siguranță
să se încheie; forturile și gamizoanele, dacă s-a considerat nece­
sar să se înființeze așa ceva, să fie preluate de guvern, valoarea
lor să fie plătită companiei, iar comerțul să fie declarat deschis
tuturor supușilor acelui stat. Printr-un monopol perpetuu, toți
ceilalți supuși ai statului vor fi taxați în mod absurd în două
feluri diferite: în primul rând, prin prețul mare al bunurilor –
pe care, în cazul unui comerț liber, le-ar fi putut cumpăra mult
mai ieftin -și, în al doilea rând, prin excluderea lor totală din­
tr-un tip de afacere care ar fi putut fi desfășurată atât convena­
bil, cât și profitabil pentru mai mulți. Ei sunt taxați în acest mod
pentru unul dintre cele mai inutile scopuri dintre toate.
378 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

Iar acesta este numai acela de a abili ta compania să sprijine
neglijența, risipa și corupția propriilor lor funcționari, a căror
conduită imorală nu face decât arareori ca dividendele com­
paniei să depășească nivelul obișnuit al profitului din alte
tipuri de comerț în întregime liber -iar câteodată, ajung să fie
chiar cu mult mai mici decât acest nivel. Totuși, în lipsa acestui
monopol, o companie pe acțiuni, s-a văzut din experiență, nu
poate continua să desfășoare niciun alt tip de comerț extern
prea mult timp. Să cumperi de pe o piață, pentru a vinde cu
profit pe alta, când există mai mulți competitori pe ambele
piețe; să veghezi nu doar asupra variațiilor întâmplătoare ale
cererii, ci și asupra variațiilor mult mai mari și mai frecvente
ale competiției sau ale ofertei pe care acea cerere este probabil
să le obțină de la ceilalți oameni și să potrivești cu multă dex­
teritate și dreaptă judecată atât cantitatea, cât și calitatea fiecă­
rui tip de bunuri la toate aceste aspecte, reprezintă un soi de
conflict armat ale cărui operațiuni sunt într-o continuă schim­
bare, care cu greu ar putea fi gestionat cu succes fără exerci­
tarea perseverentă a unei vigilențe și atenții care nu poate fi
așteptată de la directorii unei companii pe acțiuni. Compania
Indiilor de Est, după recuperarea fondurilor sale și după expi­
rarea acestui privilegiu exclusiv, avea dreptul, printr-un act al
parlamentului, să continue ca o corporație pe acțiuni și să facă
comerț, în capacitatea sa corporatistă, cu Indiile de Est, la
comun, cu restul supușilor Coroanei. Dar în această situație,
vigilența și atenția crescute ale întreprinzătorului particu­
lar i-ar face, după toate probabilitățile, să se sature curând de
acest comerț.
Abbe Morellet, un eminent autor francez, cu o mare cunoaș­
tere în chestiuni de economie politică, ne dă o listă de 55 de
companii pe acțiuni, implicate în comerțul extern, care s-au
înființat din 1600 până acum, în diferitele părți ale Europei și
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 379

care, după el, au eșuat din cauza proastei conduceri, în ciuda
privilegiilor lor exclusive. A fost dezinform at cu privire la isto­
ricul a două sau trei dintre ele, care nu erau companii pe acți­
uni și nici nu eșuaseră.
Dar, în compensație, au existat câteva companii pe acțiuni
care eșuaseră și pe care le-a omis. [ … ]
Articolul II. Despre cheltuielile destinate
instituțiilor de educare a tineretului
Instituțiile de educare a tineretului ar putea, și ele, să aducă
un venit .suficient cât să-și plătească propriile cheltuieli, în ace­
lași mod. [ … ]
Acele părți din educație, trebuie observat, pentru a căror
predare nu e nevoie de instituții publice, sunt, în general, cel
mai bine predate.
Când un tânăr merge la o școală de scrimă sau de dans,
într-adevăr , nu învață întotdeauna să mânuiască sabia sau să
danseze foarte bine; însă doar arareori pur și simplu nu reu­
șește să învețe scrirna sau dansul. Efectele fantastice ale școli­
lor de călărie nu sunt prea vizibile de obicei. Cheltuielile
pentru o școală de călărie sunt atât de mari, încât, în cele mai
multe locuri, acestea reprezintă o instituție publică. Cele mai
importante trei părți ale educației școlare, cititul, scrisul și
socotitul, încă se obișnuiește să fie obținute mai degrabă prin
intermediul educației private decât în școlile publice și rar se
întâmplă ca cineva să nu reușească să le stăpânească la nivelul
la care este necesar să le dețină.
În Anglia, școlile publice sunt mult mai puțin corupte decât
universitățile. În școală, tinerii sunt învățați -sau măcar se
încearcă a li se preda -greaca și latina, adică ce pretind
380 [ Avuția națiunilor Cartea a V-a

profesorii că predau sau ce se așteaptă ca ei să predea. În
universități, tinerilor nici nu le sunt predate, nici nu găsesc
mijloacele de a le fi predate științele, adică exact treaba pen­
tru care sunt reuniți acolo profesor ii. Recompensa unui pro­
fesor de școală, în cele mai multe cazuri, depinde în
principal -iar în unele cazuri, depinde în întregime -de taxe­
le și onorariile de la elevi. Școlile nu au privilegii exclusiviste.
Pentru a obține onoarea de a absolvi, nu e nevoie ca o persoa­
nă să aducă un certificat că a studiat un anume număr de ani
la o școală publică. Dacă, în timpul examinării, pare că înțe­
lege ce se predă pe-acolo, nu mai este întrebat unde a învățat
acele lucruri.
Acele părți ale educației care sunt, de obicei, predate în
universități, probabil că ar trebui spus, nu sunt predate prea
bine. Dar, dacă aceste instituții nu ar fi existat, ele nu ar mai
fi fost predate deloc și atât individul, cât și societatea ar fi
suferit într-o mare măsură în lipsa acestor părți importante
ale educației. [ … )
Am putea să ne întrebăm dacă ar trebui, oare, prin urmare,
ca societatea publică să se preocupe de educația oamenilor?
Iar, dacă ar trebui să se preocupe, care sunt acele părți diferite
ale educației pe care ar trebui să le urmeze diferitele categorii
de oameni și în ce fel ar trebui să le urmeze?
În unele cazuri, starea societății pune cea mai mare parte
a indivizilor în anumite situații care vor duce la formarea, în
mod natural, în ei, fără vreo preocupare din partea guvernu­
lui, a aproape tuturor abilităților și virtuților pe care le nece­
sită acea stare sau pe care le permite. În alte cazuri, starea în
care se află societatea nu pune cea mai mare parte a indivizi­
lor în aceste situații, fiind necesară preocuparea îndeaproape
a guvernului, pentru a putea să împiedice coruperea aproape
în întregime și degenerarea majorității oamenilor .
Car te a a V-a Avuția națiunilor 1 381

În cadrul dezvoltării diviziunii muncii, ocupațiile celei mai
mari părți a oamenilor care trăiesc din munca lor -adică ale
majorității oamenilor -ajung să fie limitate la câteva operați­
uni -cel mai adesea, la una sau două. Dar gradul de cunoaștere
specific acestei majorități a oamenilor este format în mod nece­
sar de ocupațiile lor obișnuite. Omul care și-a petrecut întreaga
viață îndeplinind câteva operațiuni simple, ale căror efecte
sunt, și ele, probabil aceleași mereu sau aproape aceleași, nu
are ocazia să-și exerseze capacitatea de cunoaștere sau să-și
exerseze inventivitatea pentru găsirea unor soluții practice de
îndepărtare a dificultă ților, dacă aceste dificultăți nu apar nici­
odată. El își va pierde, în mod natural, obiceiul exersării lor și,
în general, va deveni pe cât de prost și de ignorant e posibil să
devină creatura umană. Amorțeala minții sale îl va face nu doar
să devină incapabil de a se bucura de o conversație rațională
sau de a lua parte la ea, ci și de a concepe ceva generos, nobil;
de a avea sentimente tandre și, în consecință, de a-și forma
orice judecată justă privind multe dintre îndatoririle obișnuite
ale vieții sale particulare. El este cu totul incapabil să judece cu
privire la marile și extinsele interese ale țării sale și, exceptând
cazul în care cineva nu-și va da osteneala să facă ceva, astfel
încât lucrurile să stea altfel, el va fi la fel de incapab il să-și apere
țara în război. Uniformitatea vieții sale civile îi va corupe în
mod natural curajul minții și-1 va face să privească cu aversiune
viața neregulată, nesigură și aventuroasă a soldatului. Ea îi va
corupe până și activitățile corpului, făcându-1 incapabil să-și
exercite puterea cu vigoare și perseverență în orice altă ocupa­
ție, decât cea pentru care s-a pregătit. Îndemânarea cu care-și
îndeplinește meseria pare, astfel, să fi fost obținută cu prețul
virtuților sale intelectuale, sociale și marțiale. Dar, în orice soci­
etate progresistă și civilizată, aceasta este starea în care trebuie
că vor cădea muncitorii săraci, adică cea mai mare parte a
382 / Avuțianaliunilor Cartea a V-a

oamenilor , dacă guvernul nu-și dă osteneala de a împiedica
acest lucru. [ … ]
Educația omului obișnuit necesită, probabil, într-o societate
civilizată și comercială, o preocupare publică mult mai mare
decât cea îndreptată către educația oamenilor cu statut și avere.
Oamenii de acest fel au, în general, 18-19 ani când intră în afa­
cerea, profesia sau meseria prin care-și propun să se distingă
în fața lumii. Înainte de acest moment, ei au tot timpul din lume
să obțină -sau cel puțin să devină capabili de a obține după
aceea -educația care să le aducă respectul concetăț enilor sau
să-i facă demni de acesta. Părinții sau tutorii lor sunt, în general,
destul de neliniștiț i cu privire la educația lor, fiind, în majori­
tatea cazurilor, suficient de dispuși a face cheltuielile necesare
în acest scop. Iar dacă aceștia nu au întotdeauna nivelul de
educație corespunză tor, aceasta nu e decât arareori din cauza
lipsei cheltuielilor făcute cu educația lor -ci, mai degrabă,
proastei aplicări a acestor cheltuieli. El este cauzat, cel mai ade­
sea, nu de lipsa unor profesori, ci de neglijenta și incapacitatea
celor existenți și de dificultatea sau, mai degrabă, de imposibi­
litatea, în starea actuală a lucrurilor , de a găsi unii mai buni.
Iar ocupațiile în care oamenii cu ceva statut și avere își
petrec cea mai mare parte a vieții lor nu sunt, nici ele, simple
și uniforme, precum cele ale oamenilor obișnuiți. Aproape toate
sunt extrem de complicate și de așa natură, încât își folosesc
mai mult capul decât mâinile. Capacitatea de cunoaștere a celor
care sunt angajați în astfel de ocupații nu se întâmplă prea des
să amorțească din lipsă de exercițiu. Pe lângă aceasta, ocupațiile
oamenilor cu ceva statut și avere arareori sunt de așa natură
încât să-i chinuiască de dimineața până noaptea. Ele presupun,
de obicei, o mare cantitate de timp liber, timp în care ei pot să
se perfecționeze în orice domeniu de cunoaștere, fie ea utilă sau
doar amuzantă, a cărei bază poate să le fi fost pusă în prima
Cartea a V�a Avuția națiurrilor 1 383

parte a vieții – sau pentru care e posibil să fi dezvoltat încă de
atunci o pasiune.
Altfel stau lucrurile cu oamenii obișnuiți. Ei nu au timp de
pierdut cu educația. Părinții lor abia de-și permit să-i întrețină,
chiar și la începutul copilăriei. De îndată ce sunt capabili să
muncească, trebuie să se apuce de vreo meserie, prin care să-și
câștige traiul. Acea meserie e, în general, atât de simplă și
uniformă, încât nu permite exercitarea niciunui tip de cunoaș­
tere -și, în același timp, munca lor e atât de constantă și de
dură încât nu prea le Iasă timp liber, nepermițându-le să se
dedice vreunei înclinații sau chiar să se mai gândească la
altceva.
Dar, d�și oamenii obișnuiți nu pot, într-o societate civiliza­
tă, să ajungă la fel de instruiți ca oamenii cu ceva statut și
avere, partea cea mai importantă a educației lor, totuși -scri­
sul, cititul și socotitul -, poate fi dobândită la o vârstă atât de
fragedă, încât chiar și cei care sunt formați pentru cele mai
joase meserii au destul timp să le dobândească înainte de a se
angaja în alte ocupații. Iar cu o cheltuială foarte mică, admi­
nistrația publică poate ușura, poate încuraja și poate chiar
impune, asupra întregului corpus de oameni, necesitatea
dobândirii componentelor esențiale ale educației.
Administrația publică poate facilita această realizare, prin
înființarea în fiecare parohie sau district a unei mici școli unde
copiii să poată fi învățați contra unei taxe atât de moderate,
încât chiar și cel mai obișnuit muncitor să și-o permită, învă­
țătorul fiind plătit parțial, dar nu pe de-a-ntregul, din bani
publici -pentru că, dacă ar fi plătit în totalitate sau măcar în
principal din bani publici, în curând ar învăța să-și neglijeze
treaba. În Scoția, înființarea unor astfel de școli parohiale a
făcut ca aproape toți oamenii obișnuiți să știe să citească, iar
o mare parte a lor, să scrie și să socotească. În Anglia, înființarea
384 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

școlilor de caritate a avut un efect asemănăt or, deși nu la
modul general, deoarece nici ele nu erau înființate pe tot
cuprinsul țării. Dacă în acele mici școli, cărțile de pe care copiii
învățau să citească ar fi fost cu puțin mai educative decât erau
și dacă, în locul unei spoieli de latină, care este predată adesea
copiilor obișnuiți acolo și care nu le poate fi decât de un prea
mic folos, ar fi învățați niște geometrie și mecanică elementară,
educația școlară a acestei categorii de oameni ar fi, probabil,
pe cât de completă cu putință. Aproape că nu există o meserie
obișnuită unde să nu existe niște oportunități de aplicare a
principiilor geometriei și mecanicii și care, prin urmare, să nu
ducă la o exercitare și îmbunătățir e treptată a acestor principii
de către oamenii obișnuiți -o introducere necesară în cele mai
sublime, dar și cele mai utile dintre științe.
Statul poate încuraja dobândirea acestor părți mai impor­
tante ale educației prin oferirea unor mici premii sau diplome
de distincții copiilor obișnuiți care excelează în acestea.
Statul poate impune asupra întregii populații necesitatea
dobândirii celor mai necesare părți ale educației, obligând fie­
care om să treacă printr-o examinare sau testare la fiecare din­
tre ele, înainte de a obține libertatea, în orice corporație sau
înainte de a i se permite să se apuce de orice afacere, fie ea
într-un oraș sau într-un târg. [ … ]
O persoană care nu se află în posesia facultăților intelectu­
ale demne de un om este, dacă e posibil așa ceva, mai demn
de milă chiar decât un laș și pare mai mutilat și deformat
într-un aspect și mai important al caracterului naturii umane.
Deși statul nu obține niciun fel de avantaj din instruirea cate­
goriilor inferioare de oameni, totuși aceasta merită atenția sta­
tului, pentru ca ei să nu ajungă cu totul neinstr uiți. Cu toate
acestea, statul nu obține nici măcar avantaje mărunte din
instruirea lor. Cu cât sunt mai instruiți, cu atât sunt mai puțin
Cartea a V-a Awția națiunilor 1 385

expuși iluziilor entuziaste și superstițiilor care, la națiunile mai
ignorant e, duc adesea la cele mai îngrozitoare tulburări.
În plus, o populație instruită și inteligentă e întotdeauna
mai cuviincioasă și mai ordonată decât una ignorantă și proas­
tă. Fiecare dintre ei se va simți, ca persoană, mai respectat și
va fi mai ușor să obțină respectul din partea superiorilor săi
legiuiți, fiind, prin urmare, mai dispuși să-și respecte superi­
orii. Ei vor fi mai înclinați să examineze și chiar mai capabili
să înțeleagă cu adevărat revendicările interesate ale diferitelor
facțiuni și răzvrătiți; și, din această cauză, mai puțin înclinați
să fie împinși către excese și împotriviri inutile față de măsu­
rile guvemământului. În țările libere, acolo unde siguranța
guvernului depinde, în mare măsură, de judecata favorabilă
pe care și-o formează oamenii despre conduita acestuia, cu
siguranță că este de cea mai mare importanță ca ei să nu fie
dispuși a o judeca pripit sau capricios. [ … ]
386 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

Concluzie
Cheltuielile pentru apărarea societății și cele pentru spriji­
nirea demnității magistratului suprem sunt, ambele, făcute în
beneficiul general al întregii societăți. Prin urmare, e rezonabil
ca ele să fie acoperite prin contribuțiile generale ale întregii
societăți, toți membrii participând, cât de precis cu putință, în
raport cu capacitatea lor.
Și cheltuielile pentru administrarea justiției pot fi conside­
rate, fără îndoială, ca fiind făcute în beneficiul întregii societăți.
Drept urmare, nu e impropriu ca ele să fie acoperite de con­
tribuțiile generale ale întregii societăți. Totuși, persoanele care
justifică prin comportamentul lor aceste cheltuieli sunt cele
care, prin nedreptățile lor, într-un fel sau altul, fac necesare
căutarea dreptății sau protecția din partea curților de justiție.
Persoanele care beneficiază în mod direct de această cheltuială
sunt cele pe care curțile de justiție fie le repun în drepturi, fie
le mențin în drepturi. În consec ință, cheltuielile pentru admi­
nistrarea justiției ar trebui acoperite, în mod adecvat, de con­
tribuțiile private ale unuia sau altuia dintre cele două categorii
de persoane, sau ale amândurora, în funcție de cum pot cere
circumstanțele -adică, prin taxe plătite curții. Nu e necesar să
se recurgă la contribuțiile generale ale întregii societăți, excep­
tând pentru condamnarea acelor infractori care nu au nicio
proprietate sau fonduri suficiente pentru plata acestor taxe.
Cheltuielile locale sau ale unei provincii, de exemplu, al
căror beneficiu este unul la nivel local sau provincial (adică
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 387

ceea ce se cheltuiește pentru poliția unui anumit târg sau a
unei anumite zone), ar trebui acoperite din veniturile locale
sau ale provinciei și nu ar trebui să reprezinte o povară asupra
veniturilor generale ale societății. Este nedrept ca întreaga soci­
etate să contribuie la aceste cheltuieli, al căror beneficiu este
limitat doar la o parte a societății.
Cheltuielile de menținer e a unor drumuri și căi de comu­
nicație în stare bună sunt, fără îndoială, benefice pentru întrea­
ga societate; prin urmare, fără să reprezinte o nedreptate, ele
vor fi acoperite din contribuția generală a întregii societăți.
Totuși, această cheltuială este benefică în mod direct și imediat
celor care călătoresc și transportă bunuri dintr-un loc într-altul
și celor .care consu mă acele bunuri. Taxele de barieră din
Anglia și taxele vamale numite peages" din alte țări se sprijină
în întregime pe aceste două categorii diferite de oameni, des­
cărcând, prin aceasta, veniturile generale ale societății de o
povară considerab ilă.
Cheltuielile instituțiilor școlare și de instruire religioasă
sunt, și ele, fără îndoială, benefice pentru întreaga societate și
ar putea, în consecință, fără ca acest lucru să fie nedrept, să fie
acoperite prin contribuția generală a întregii societăți. Totuși,
este posibil ca această cheltuială să fie acoperită, la fel de adec­
vat și chiar cu ceva avantaje, în întregime de la aceia care bene­
ficiază imediat de o astfel de educație și instrucție sau prin
contribuția voluntară a celor care consideră că au nevoie fie
de una, fie de cealaltă.
Când instituțiile sau lucrările publice care sunt benefice
pentru întreaga societate fie nu pot fi, fie nu sunt susținute în
întregime din contribuția acelor membri particulari ai societă­
ții care beneficiază imediat de pe urma lor; această deficiență
• Termenul care desemne ază taxa de drum în Franța și țările francofone (n.r.).
388 1 Avuția națiunilor Cartea a V·a

ar trebui compensată, în majoritatea cazurilor , prin contribuția
generală a întregii societăți. Venitul global al unei societăți,
dincolo de ce este necesar pentru acoperirea cheltuielilor de
apărare a societății și de cele pentru sprijinirea demnității
magistratului suprem, trebuie să compenseze deficiențele mul­
tor ramuri particulare de venit. Mă voi strădui în continuare
să explic în următorul capitol sursele acestui venit general sau
public.
Cartea a V·a Awția națiunilor \ 389

21 Despre sursele venitului general
sau public al societă ții
Veniturile care trebuie să acopere nu doar cheltuieli le făcute pentru
apărarea societății și pentru sprijinirea demnității magistratului suprem,
dar și toate celelalte cheltuieli necesare pentru guvernare, pentru care
modul de constituire al unui stat nu a oferit niciun venit particular, pot fi
luate fie, mai întâi, din unele fonduri care aparțin în mod anume
suveranului sau ale națiunii și care sunt independen te de veniturile
publice, fie, în al doilea rând, din veniturile oameni lor.
Partea 1. Despre fondurile sau sursele de venit
care pot aparține in mod special suveranului
sau statului
Fondurile sau sursele de venit care ar putea în mod special
să aparțină suveranului sau națiunii constau fie în stocuri, fie
în pământ. [ … ]
Deși nu există, în prezent, în Europa, niciun stat civilizat,
de niciun fel, care să-și obțină cea mai mare pare a veniturilor
sale din arenda pământului care se află în proprieta tea statu­
lui, totuși, în toate marile monarhii ale Europei, există încă
mari loturi de pământ care aparțin coroanei. Ele sunt, în gene­
ral, păduri, iar uneori, păduri în care, după ce mergi mai mulți
kilometri, abia de mai găsești vreun copac – o risipă și o pier­
dere pentru țară, atât în ceea ce privește producția, cât și
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 391

pentru populație. În fiecare mare monarhie din Europa, vân­
zarea pământului coroanei ar produce o mare sumă de bani
care, dacă ar fi folosită pentru plata datoriei publice, ar scăpa
de ipotecă un venit mult mai mare decât cele pe care le-au
produs ele vreodată coroanei. În țările unde pămânh1l, îmbu­
nătățit și cultivat foarte bine, și care aduce, la momentul vân­
zării sale, cea mai mare arendă pe care ar putea-o aduce la acel
moment, se vinde de obicei la un preț care echivalează cu
arenda pe 30 de ani, pământurile Coroanei, care sunt neîmbu­
nătățite, necultiv ate și care aduc o arendă scăzută, ne-am putea
aștepta să se vândă contra arendei pe 40, 50 sau chiar 60 de
ani. Coroana ar putea să se bucure imediat de venitul cu care
acest preț bun ar amortiza valoarea ipotecii. În decurs de câți­
va ani, probabil că s-ar bucura de un alt venit. Iar când toate
pământurile coroanei vor fi devenit proprietate privată, în
decursul a câțiva ani, ar ajunge foarte bine lucrate și cultivate.
Creșterea produsului lor ar duce la creșterea populației țării,
prin creșterea venitului și a consumului oamenilor . Dar veni­
turile pe care Coroana le obține din taxe vamale sau accize vor
crește și ele, odată cu venitul și consumul oamenilor .
Venitul pe care, în orice monarhie civilizată, aceasta și-1
obține de pe urma pământurilor Coroanei, deși pare să nu-i
coste nimic pe indivizi, în realitate costă mai mult societatea
decât poate s-o facă orice alt venit de aceeași mărime de care
se bucură coroana. În toate cazurile, ar fi în interesul societății
ca acest venit al Coroanei să fie înlocuit de orice alt venit de
aceeași mărime, iar aceasta să împartă pământurile la oameni,
lucru care n-ar putea fi făcut mai bine, probabil, decât prin
scoaterea lui către vânzare publică.
Pământurile destinate desfătării și asigurării măreției -par­
curile, grădinile și aleile publice (posesiuni care sunt conside­
rate, peste tot, drept motiv de cheltuieli și nu sursă de
392 1 Avuția națiunilor Cartea a V"a

venituri) – par să fie singurele care, într-o monarhie grandioa­
să și civilizată, ar trebui să aparțină coroanei.
Prin urmare, întrucât stocurile publice și domeniul public,
cele două surse principale de venit care ar trebui să aparțină
în mod special suveranului și națiunii, reprezintă fonduri
care sunt atât neadecvate, cât și insuficiente pentru acoperirea
cheltuielilor necesare unui stat mare și civilizat , rămâne ca
aceste cheltuieli să fie acoperite prin taxe de-un tip sau altul,
poporul aducând drept contribuție o parte din propriile sale
venituri private, pentru a alcătui venitul public al suveranului
și națiunii.
Partea a 11-a. Despre taxe
Veniturile particulare ale indivizilor, după cum am arătat
în prima carte a acestei investigații , se constituie, în cele din
urmă, din trei surse foarte diferite: arenda, profitul și salariul.
Fiecare taxă, în cele din urmă, va fi plătită din una sau alta
dintre cele trei surse diferite de venit sau din toate trei. Mă voi
strădui să ofer cea mai bună descriere posibilă, mai întâi, a
acelor taxe care au fost concepute în mod intenționat pentru
a fi aplicate asupra arendei; în al doilea rând, a celor care
s-a intenționat să se răsfrângă asupra profihllui; în al treilea
rând, a celor care s-a intenționat să se răsfrângă asupra sala­
riilor și, în al patrulea rând, a celor care vor cădea în mod
nediferențiat asupra uneia dintre cele trei surse ale venituri­
lor particulare. Considerațiunile diferite cu privire la cele
patru tipuri diferite de taxe vor împărți cea de-a doua parte a
acestui capitol în patru articole, dintre care trei vor privi câteva
alte subdiviziuni. Multe dintre aceste taxe, după cum se va
vedea din următoarea trecerea în revistă, nu sunt plătite, în
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 393

cele din urmă, din fondul sau sursa de venit asupra cărora s-a
intenționat să fie aplicate.
Înainte să ne apucăm de examinar ea diferitelor taxe, este
necesar să postulăm următoarele principii cu privire la taxe în
general:
1. Supușii fiecărui stat ar trebui să contribuie la sprijinirea
guvernământului, cât de precis cu putință, proporțional cu
capacita tea fiecăruia -adică, proporțional cu venitul de care
se bucură fiecare sub protecția statului. Cheltuielile guvernu lui
pentru indivizii dintr-o națiune mare sunt similare cu cheltu­
ielile conducerii tuturor ocupanților unui mare domeniu, care
sunt, toți, obligați să contribuie proporțional cu interesele fie­
căruia Î!1 ceea ce privește domeniul respectiv . Din respectarea
sau neglijarea acestui postulat constă acel lucru numit echita­
tea impozitării -sau inechitatea sa. Fiecare taxă, trebuie să
precizăm odată pentru totdeauna, care se va răsfrânge asupra
unuia sau a altuia dintre cele trei tipuri de venit mai sus-men­
ționate, este, în mod necesar, inechitabilă, atâta vreme cât nu
o afectează pe nicitma dintre celelalte două. În analizarea de
mai jos a diferitelor taxe, nu prea voi lua în discuție acest tip
de inechitate, în majoritatea situațiilor limitându-mi observa­
țiile la acea inechitate care este ocazionată de o anumită taxă
care se va răsfrânge inegal asupra unui tip anume de venit
particular, care este, astfel, afectat de aceasta.
2. Taxa pe care este obligat să o plătească fiecare individ
trebuie să fie precis fixată și nu arbitrară. Timpul la care tre­
buie plătită, modul de plată, suma care trebuie plătită, toate
aspectele trebuie să-i fie clare și simple plătitorului de taxe și
oricărei alte persoane. Dacă lucrurile nu stau așa, fiecare per­
soană supusă plății taxei se va afla mai mult sau mai puțin la
mâna celui care o colectează, care poate fie să o înăsprească,
asupra vreunui contributor mai recalcitrant, fie să-i smulgă,
394 1 Avuția națiurrilor Cartea a V-a

amenințându-1 că o va înăspri, vreun dar sau vreun câștig
suplimentar. Nesiguranța cu privire la impozitare încurajează,
la un soi de oameni care sunt, de felul lor, recalcitranți, inso­
lenta și favorizează coruperea lor-chiar dacă ei nu sunt inso­
lenți și nici corupți. În sistemul de taxare, siguranța cu privire
la ce trebuie să plătească fiecare persoană este o chestiune de
o așa mare importanță, încât un grad foarte mare de inegalități
par să fie, cred eu, din experiența tuturor națiunilor , un rău
nu atât de mare precum este chiar și cel mai mic grad de
nesiguranță.
3. Fiecare taxă trebuie percepută la vremea -sau în
maniera -care este cel mai probabil să fie convenabilă pentru
plătitori. O taxă asupra rentei funciare sau asupra chiriei case­
lor, care poate fi achitată exact la același termen la care sunt
plătite de obicei astfel de chirii și arende, va fi colectată la
momentul care este cel mai probabil să fie convenabil pentru
plătitor sau când este cel mai probabil să aibă suma necesară
plății. Taxele asupra bunurilor consumabile, cum ar fi artico­
lele de lux, sunt, în cele din urmă, plătite de consumator și în
general într-un mod foarte convenabil pentru acesta. El le va
plăti încetul cu încetul, pe măsură ce va avea nevoie să cum­
pere bunurile. Și, de vreme ce are libertatea fie de a cumpăra,
fie de a nu cumpăra, după cum voiește, va fi doar vina sa dacă
va suferi vreodată vreun inconvenient considerabil de pe urma
acestor taxe.
4. Fiecare taxă trebuie să fie gândită de așa natură încât să
scoată cât mai puțin din buzunarul fiecăruia și să se țină cât
mai departe de acestea, dincolo de ceea ce este necesar să ajun­
gă în trezoreria publică a statului. O taxă poate să scoată din
buzunarul fiecăruia -sau să împiedice să ajungă acolo -cu
mult mai mult față de ceea ce este necesar să ajungă în trezo­
reria publică a statului doar în următoar ele patru mari situații.
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 395

Mai întâi, perceperea ei poate necesita un mare număr de func­
ționari, ale căror salarii ar putea înghiți cea mai mare parte a
produsului acestei taxe, iar aceste câștiguri suplimentare ar
putea impune o altă taxă suplime ntară asupra oamenilo r. În al
doilea rând, ea ar putea obstrucționa hărnicia oamenilor și i-ar
putea împiedica să se aplece asupra altor ramuri de afaceri care
ar oferi mijloacele de întreținere și ocupație pentru mari gru­
puri de oameni. Obligându-i pe oameni să plătească, ar putea
diminua sau poate chiar distruge unele dintre fondurile care
i-ar putea ajuta pe oameni să se întrețină mai ușor. În al treilea
rând, prin confiscare și prin alte penalizări cu care s-ar putea
confrunta acei nefericiți indivizi care ar încerca fără succes să
eludeze.taxele, i-ar putea ruina, punând capăt, astfel, benefici­
ilor pe care comunitatea le-ar fi putut avea prin utilizarea capi­
talului acestora. O taxă nedreaptă duce la tentații mari de
evazionism. Dar pedepsele pentru evazionism trebuie să fie
proporționale cu tentația. Legea, contrar oricărui principiu juri­
dic, este cea care creează mai întâi tentația, iar apoi îi pedep­
sește pe aceia care îi cedează -iar pedeapsa va fi sporită, de
obicei, și ea, proporțional chiar cu circumstanțele care cu sigu­
ranță ar trebui să ușureze tentația de a comite infracțiunea.
(Vezi Schițe pentru o istorie a umanității, p. 474 și următoarele.)
În al patrulea rând, supunând oamenii la frecventele vizite și
examinări odioase ale colectorilor de taxe, le-am putea provoca
necazuri, frustrări și opresiuni inutile; și, deși frustrarea nu
reprezintă, stricta sensu, o cheltuială, este, cu siguranță, echiva­
lentă cu cheltuiala pe care fiecare om ar trebui să fie dispus să
o amortizeze. Taxele sunt adesea mai împovărătoare pentru
oameni decât sunt ele benefice pentru guvern, într-unul sau
altul dintre aceste patru diferite moduri.
Evidenta dreptate și utilitate a principiilor de mai sus le-au
adus, mai mult sau mai puțin, în atenția tuturor națiunilor.
396 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

Toate națiunile s-au străduit, cântărind foarte bine lucrurile,
să-și conceapă taxele cât mai echitabil cu putință: pe cât de
sigure și convenabile pentru plătitor, atât în ceea ce privește
vremea plății, cât și modalitatea și, proporțional cu venitul pe
care-1 aduc prințului, pe atât de puțin împovărătoare pentru
popor. Următoarea scurtă trecere în revistă a principalelor taxe
care au existat în diferite epoci și în diferite țări ne va arăta că
strădaniile națiunilor n-au avut, din acest punct de vedere,
același succes. [ … ]
Cartea a V·a Avuția națiunilor 1 397

31 Despre datoria
publică
În acea stare rudimentară a societății care precedă extinderea comerțu lui
și progres ul manufacturilor, când acele bunuri de lux, scumpe, pe care
nu le pot introduce doar comerțul și manufacturile, erau întru totul
necunoscute, persoana care avea un venit mare, cum m-am străduit să
arăt în prima Carte a acestei investigații, nu își poate cheltui acest venit
sau nu se poate bucura de el decât întreținând cât de mulți oameni poate
întreține. În orice vremuri, un venit mare constă în a avea control asupra
unei mari cantități de bunuri necesare traiului. În acea stare rudimentară
a lucrurilor, el era plătit sub forma unor mari cantități din cele necesare
traiului, din materia primă pentru mânca rea simplă și pentru hainele mai
grosolane, din porumb și vite, din lână și piei netăbăcite. Atunci când nici
comerțul, nici manufacturi le nu produceau nimic din ceea ce proprieta rul
ei putea să cumpere cu cea mai mare parte a acelor materiale care-i
depășeau nevoile proprii de consum, cu ceea ce-i prisosea el nu putea
face nimic altceva decât să hrănească și îmbrace cât de mulți oameni
putea hrăni și îmbrăca. Cauza principalelor cheltuieli făcute de cei bogați
și mă reți, în acea stare a lucrurilor, consta într-o ospitalita te lipsită de lux
și într-o generozitate lipsită de ostentație. Dar acestea, așa cum m-am
străduit să arăt, în aceeași Ca rte, sunt cheltuieli prin care oamenii nu prea
se pot ruina. Probabil că nu se poate să nu existe plăceri egoiste atât de
frivole a căror urmărire cu asiduitate să nu fi ruinat oameni altminteri
chiar raționali. Pasiunea pentru luptele cu cocoși a ruinat mulți oameni.
Dar exemplele de oameni care să se fi ruinat din cauza ospitali tății și
generozității de genul acesta, cred eu, nu sunt atât de numeroase, deși
ospitalitatea de lux și generozitatea ostentativă i-au ruinat pe mulți. La
Cartea a V·a Avuția națiunilor / 399

înaintașii noștri feudali, perioada lungi:i în care o avere a continuat si:i se
afle în aceeași familie demons trează cu suficiență predispoziția oamenilor
de a trăi în limitele veniturilor proprii Deși ospitalitatea rustică, afișată
constant de marii seniori proprietari de domenii, n-ar putea să pară -cel
puțin nouă, în vremurile noastre -consecventă cu acea ordine a lucrurilor
pe care noi suntem înclinați să o considerăm ca fiind corelată cu o
economie bună, trebuie totuși să acceptăm că au fost cel puțin atât de
cumpătați, încât să nu-și fi risipit întregul venit. Aveau posibilitatea de a
vinde pe bani o parte din lâna și pieile neti:ibăcite. Poate că o parte din
acești bani îi cheltuiau pe cumpărarea unor obiecte legate de vanitate și
lux, cu care împrejurările acelor vremuri puteau să îi aprovizioneze -însă
o parte a acestora probabil că, de obicei, era păstrată . Într-adevăr , nu prea
puteau face altceva cu banii economis iți decât să-i strângă. A face comerț
era dezonorant pentru un gentleman; să dea bani cu dobândă, care, la
vremea aceea, se consider a a fi cami:iti:i și era pedepsită de lege, ar fi fost
încă și mai dezonorant. În plus, în acele vremuri de mari violențe și
tulburări, era convenabil să ai un sac de bani la îndemână, pentru ca, în
cazul în care ai fi fost scos din propria casă, să ai ceva de o valoare
cunoscută, pe care să-I poți lua cu tine într-un loc mai sigur. Aceeași
violență care a făcut ca acumularea banilor să fie convena bilă a făcut să
fie la fel de convenabil să ascunzi acest comportament.
Frecvența cu care se găseau îngropate averi sau comori al
căror proprietar nu era cunoscut demonstrează din plin recu­
rența, în acele vremuri, atât a acumulării banilor, cât și a
ascunderii acestora. Comorile îngropat e erau, pe atunci, con­
siderate o parte importantă a veniturilor suveranu lui. În zilele
noastre, toate comorile îngropate abia de ar reprezenta o parte
importantă a veniturilor unui gentleman cu o situație bună.
Aceeași predispoziț ie, de a economisi și strânge, a prevalat
și la suveran, și la supușii săi. La națiunile cărora comerțul și
manufacturile le sunt prea puțin cunoscute, suveranul, după
400 1 Avuția națiunilor Cartea a V·a

cum remarcam deja în Cartea a IV-a, se află într-o situație
care-I predispune în mod nahtral către cumpătarea necesară
acumulării. În această sihtație, chelhtielile, chiar și ale unui
suveran, nu pot fi dictate de vanitatea care se bucură de găte­
lile ieftine și de prost gust de la curte. Ignoranța din acele
vremuri făcea ca gătelile să nu fie altceva decât niște zorzoane.
Pe arunci, armatele permanente nu erau necesare, astfel încât
chelruielile, chiar și cele ale unui suveran, dar și ale unui mare
senior, nu puteau fi îndreptate spre altceva decât către gene­
rozitatea față de ocupanții pămânhtlui și ospitalita tea față de
angajații și servitorii săi. Însă generozitatea și ospitalita tea duc
arareori la extravag anțe, pe când vanitatea duce aproape întot­
deauna. În consecință, toți vechii suverani ai Europei, s-a
observat, aveau tezaure. Chiar și conducătorul tătar din vre­
murile noastre se spune că ar avea unul.
Într-o țară comercială, în care există din abundență toate
felurile de produse scumpe de lux, suveranul, la fel ca aproape
toți ceilalți proprietari de pe domeniul regal, își va chelrui în
mod natural o mare parte din venihlrile sale pentru a cumpăra
acele produse de lux. Propria sa țară, precum și cele vecine îi
vor furniza din abundență toate acele zorzoane costisitoare
care alcătuiesc pompa splendidă, dar nesemnificativă a curții.
De dragul unei străluciri de același tip, dar mai reduse, nobilii
săi își vor concedia angajații, le vor oferi independența aren­
dașilor lor și vor ajunge, treptat, la fel de lipsiți de importanță
ca cea mai mare parte a biirgerilor bogați din domeniile sale.
Aceleași pasiuni frivole care le influențează conduita acestor
nobili o influențează și pe a sa. Cum am putea să ne gândim
că el este singurul om bogat din regarul său insensibil la plă­
cerile de acest fel? De vreme ce nu așa stau lucrurile, este
foarte probabil să cheltuiască pe acele plăceri o parte atât de
mare din venihtrile sale, încât să-și șubrezească într-o mare
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 401

măsură puterea de apărare a statului sau ne-am putea aștepta
să cheltuiască pe acele lucruri tot ceea ce trece peste cheltuie­
lile de sprijinire a acestei puteri de apărare. Cheltuielile sale
extraordinare vor egala veniturile sale obișnuite și ar fi bine
dacă nu s-ar întâmpla frecvent chiar să le depășească. Nu ne
mai putem aștepta să adune averi, iar atunci când niște situații
de criză extraordinare necesită cheltuieli extraordinar e, el va
trebui cu necesitate să apeleze la supușii săi pentru un ajutor
extraordinar. Actualul prinț al Prusiei și cel precedent sunt
singurii mari prinți ai Europei care, de la moartea lui Henric
al IV-lea al Franței, adică din 1610 încoace, se pare că au mai
adunat vreun tezaur considerabil. Cumpătarea care duce la
acumular � a devenit aproape la fel de rară în cazul guvernă­
rilor republicane ca în cel al guvernărilor monarhice.
Republicile italiene, Provinciile Unite ale Olandei -toate sunt
înglodate în datorii. Cantonul Bemei este singura republică
din Europa care a strâns o avere considera bilă. Celelalte repu­
blici elvețiene nu au reușit. Gustul pentru anumite tipuri de
spectacole publice, pentru clădiri somptuoase și pentru alte
ornamente publice adesea prevalează atât în aparent sobrele
clădiri ale senatului din micile republici, cât și la curțile risipi­
toare ale celor mai mari regi.
Absența cumpătării, pe timp de pace, impune necesitatea
contractării de datorii în vreme de război. Când începe războ­
iul, în trezorerie nu există alți bani decât cei necesari pentru
cheltuielile obișnuite pe timp de pace. În război, pentru apă­
rarea statului este nevoie de un venit de trei sau chiar patru
ori mai mare decât aceste cheltuieli; în consecință, un venit de
trei până la patru ori mai mare decât venitul pe timp de pace.
Să presupun em că suveranul ar avea ceva de care nu prea
dispune vreodată, și anume mijloacele imediate de creștere a
veniturilor sale proporțional cu creșterea cheltuielilor; totuși,
402 1 Avuția națiunilor Cartea a V-a

produsul acestor taxe, din care se va trage această creștere,
probabil că nu va începe să curgă în vistierie decât după zece
sau 12 luni după ce sunt impuse. Dar, la momentul la care
începe războiul -sau, mai degrabă, la momentul la care pare
cel mai probabil că va începe războiul -, armata trebuie spo­
rită, flotele trebuie echipate, orașele cu garnizoane trebuie
puse într-o poziție de apărare; toate acele armate, flote și ora­
șe-garnizoană trebuie aprovizionate cu arme, muniție și pro­
vizii. O cheltuială imediată și imensă apare încă de la momentul
pericolului iminent, care nu va aștepta rezultatele treptate și
lente ale noilor taxe impuse. În această stare de necesitate,
guvernul nu poate recurge la altceva decât la împrumut.
Aceeași situație comercială a societății care, ca urmare a
funcționării legilor morale, a adus în acest mod guvernul în
situația de a trebui să se împrum ute, produce, la supușii aces­
tuia, atât capacitat ea, cât și înclinația de a da bani cu împru­
mut. Iar dacă acestea aduc după sine necesitatea de a lua bani
cu împrumut, vor aduce și ușurința de a face acest lucru.
O țară în care abundă negustorii și fabricanții va fi neapărat
plină și de un soi de oameni prin mâinile cărora vor trece nu
doar capital urile lor, ci și capital urile celor care fie împrumută
bani, fie le încredințează bunuri -la fel de frecvent sau poate
chiar mai frecvent decât îi trece prin mâini venitul propriu
unei persoane particulare care, fără a avea vreun negoț sau
vreo afacere, trăiește din venitul său. Venitul unui astfel de om
poate să-i treacă prin mâini doar o dată pe an, de obicei. Însă
întreg capitalul și creditul unui comerciant, care face afaceri
într-un domeniu în care profiturile apar foarte repede, pot
câteodată să-i treacă prin mâini de două, trei sau chiar patru
ori pe an. O țară unde există mulți negustori și fabricanți, prin
urmare, va fi plină de un tip de oameni care au în orice
moment puterea de a da, dacă aleg să facă asta, o sumă foarte
Cartea a V-a Avuția națiunilor 1 403

mare de bani guvernului. De aici, și capacitatea supușilor unui
stat comercial de a da bani cu împrumut.
Comerțul și manufacturile rar pot înflori într-un stat care
nu se bucură de o administrare regulată a justiției, în care
oamenii nu au un sentiment de siguranță cu privire la propri­
etate, în care încrederea în contracte nu este sprijinită de lege
și în care autoritatea statului nu este folosită cu regularitate
pentru impunerea plății datoriilor asupra tuturor celor capa­
bili să plătească.
Pe scurt, comerțul și manufacturile pot arareori să înflo­
rească în orice stat în care nu există un anumit grad de încre­
dere în justiția acelei guvernări. Aceeași încredere care-i
predispune, în situații obișnuite, pe marii negustori și fabri­
canți să-și pună proprietatea sub protecția unei guvernări
anume, îi va predispune ca, în situații extraordi nare, să aibă
încredere în guvernare și să-i încredințeze folosința proprietă­
ții sale.
Împrumutâ nd bani guvernului, ei nu-și vor restrânge cu
niciun chip capacitatea de a-și desfășura negoțul sau activită­
țile de producție-din contră, ei le vor spori. Necesitățile pe
care le are statul vor face ca guvernul, în majoritatea ocaziilor,
să fie dispus să împrumute în condiții extrem de avantajoase
pentru împrumutăt or. Sentimentul de securitate pe care i-l
oferă creditorului inițial este transferabil asupra oricărui alt
creditor, iar din această încredere universală în justiția statului,
pe piață se va ajunge ca prețul să fie mai mare decât ce s-a
plătit inițial. Comerciantul sau omul cu lichidități, împrumu­
tând guvernul, va face bani, nu va pierde. Prin urmare, el va
considera, în general, o favoare că administrația îi va permite
să aibă o parte din prima subscripție pentru un nou împru­
mut. De aici, și înclinația sau dorința supușilor unui stat
comercial de a da cu împrumut bani.
404 1 Avuția națiunilor Cartea a V"a

Guvernarea rmui astfel de stat poate să se sprijine pe aceas­
tă abilitate și dorință a supușilor săi de a-i împrumuta bani în
situații extraordinare. Ea va anticipa această ușurință cu care
poate lua cu împrumut, în consecință scutindu-se pe sine de
datoria de a economisi. [ … ]
Cartea a V�a Avufia națiunilor 1 405