Lista abrevierilor … … ..2 [607232]

1
CUPRINS

Lista abrevierilor ………………………………………………………………………… ………………………… ..2
Introducere ………………………………………… ………………….. ………………….. ……………………….. ..3-8
Capitolul I
Evoluția istorică și afirmarea principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța în
dreptul internațional public
1.1 Evoluția juridică și afirmarea principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța în
dreptul internațional public ……………………………………. ……………………… ……………… ……………9
1.2 Evoluța istorică a principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța (principiul
neagresiunii) …………………………………………………………………………………………….. …….. ……..9-13
1.3 Fundamentarea principiului ne recurgerii la forță și amenințarea cu forța în dreptul
internațional public …………………………………… …………… …………………….. …………….. …………14-23
Capitolul II
Conținutul juridic al principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța
2.1 Conținutul juridic al principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța ……….. …..24
2.2 Carta ONU – instrument ul fundamental în reglementarea principiului nerecurgerii la forță și
amenințarea cu forța în rel ațiile interstatale……………………………………………… ….24-27
2.3 Agresiunea ca formă de încălcare flagrantă a principiului nerecurgerii la forță și amenințarea
cu forța în dreptul internațional public ……………………….. ………… ……… ………………… ………..28 -36
2.4 Dreptul la legitima apărare …………………………………………………….. ……………………… …..37-45
2.5 Consiliul de Securitate – rolul în menținerea păcii și securității internaționale ………. ……45-55

Concluzii și recomandări ……………………………………………………………………… ……………….56-58
Bibliografie ………………………………………………………………………………. ……….. ………….. …….59-62

2

LISTA ABREVIERILOR
AG – Adunarea Generală
CS – Consiliul de Securitate
CSI – Comunitatea Statelor Independente
CDI – Comisia de drept internațional
CIJ – Curtea Internațională de Justiție
CIP – Curtea Internațională Penală
CPJI – Curtea Permanentă de Justiție Internațională
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
DIU – Drept Internațional Umanitar
ONU – Organizația Națiunilor Unite
OSA – Organizației Statelor Americane
NATO – Organiz ația Tratatului Nord -Atlantic
LN – Liga Națiunilor
RM – Republica Moldova
SUA – Statele Unite ale Americii
TIM – Tribunalul Internațional Militar
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

3
Introducere
Actualitatea și importanța problemei abordate . Reglementarea întrebărilor în sfera
raport urilor internaționale se realizează prin mai multe căi, dar cele mai des folosite sunt: atingerea
unui echilibru între interese , care va permite într -oarecare măsură să satisfacă necesitățile mai
multor state. În situația cînd echilibrul este periclitat, statele ca să -și atingă scopurile recurg la cea
de a doua cale, care constă în creș terea puterii armate și recurgerea la forță pentru a prejudicia
statul vecin, în folosul său, astfel, statu l victimă să n u aibă posibilitat ea să riposteze împotriva
actelor agresive ale inamicului.
Actualitatea temei cercetate constă în analiza aprofundată a fundamentului normativ de
aplicare a principiului neagresiunii în contextul raportur ilor interstatale, precum și evi dențierea
rolului organizațiilor internaționale care dețin dreptul de a recurge la aplicarea principiului
neagresiunii, în contextul situațiilor precum războiul din Iugoslavia, Iraq, Siria, Libia și chiar
situația agravantă din Ucraina . În linii gene rale, remarcăm că instituția războiului reprezintă un
subiect controversat pentru comunitatea internaț ională, în continuare evi dențiem etapele generale
de reglementare a instituției date.
La începutul sec. XX statele au întreprins pa și de reglementare a războiului și anume a
războiului agresiv, deoarece doar el aduce cele mai destructive și oribile pagube pentru un stat.
Astfel, apariția principiului neagresiunii are ca fundament mai multe etape de reglementare a
acestuia, o primă et apă în privința scoaterii în afara legii a războiului a fost înregistrată în perioada
interbelică prin interzicerea războiului în calitate de instrument al politicii naționale prin Pactul
Briand -Kellog din 27 august 1928. În aceeași perioadă au fost întrep rinse unele tentative de
definire a agresiunii armate, în calitate de cea mai gravă formă a războiului și anume, Convențiile
de la Londra din 1933. Totuși, înreaga întreprindere a comunității internaționale de scoatere a
războiului în afara legii, s -a sold at cu un eșec total, prin iscarea celui de -al doilea război mondial.
Totuși, nu poate fi negat aportul depus de către LN, fiind o inovație într -un anumit mod pentru
aceea perioadă, deoarece o asa întreprindere de scoatere a războiului din afara legii contrazicea
unor interese statale, dar prin însăși tendința de a nu permite ivirea unui astfel de eveniment precum
primul război mondial, LN a demonstrat că posibilitatea există atîta timp cît coincid e cu voința
statelor membre, în caz contrar suntem prezenți la apariția unor noi conflicte armate.
Sfârșitul celui de -al doilea război mondial aduce comunității internaționale o nouă organizație
internațională cu vocație universală a cărei scop primordial este menținerea păcii și securității
internaționale. Art. 2, alin. (4) din Carta Organizației Națiu nilor Unite (ONU) expres a prevăzut
interzicerea aplicării forței sau amenințării cu aceasta în relațiile internaționale.
Din context se remarcă faptul că statele sunt ținute să nu aplice forța, ca un act ilegal de
reglementare a conflictelor. Scopul prin cipal al folosirii unui astfel de termen în Carta ONU a fost

4
oferirea Consiliului de Securitate (CS) a unui spațiu de acțiune mult mai larg. Aceasta se explică
prin faptul că sub incidența termenului de „forță” pot cădea diverse acțiuni care pe lângă folos irea
acțiunilor militare directe pot include și alte acțiuni directe sau indirecte care pot pune în pericol
pacea și securitatea internațională. În linii generale, acest spațiu de acțiune al CS reprezintă un
teritoriu conflictual și periculos, dacă să fie luat din punct de vedere al emiterii unor decizii, pe
marginea unui conflict sau diferend existent.
Totuși rămîne necondiționat următorul fapt că , apariția principiului neagresiunii a fost
consecința celor două războaie mondiale dar mai ales a ulti mului, statele dorind ca catastrofe de
acest gen să nu aibă loc și în relațiile lor interstatale să fie utilizate doar mijloace pașnice. Un
moment cheie , pentru aplicarea principiului nerecurger ii la forță și amenințarea cu forța constă în
definirea agresi unii, deoarece reglementarea noțiunii de agresiune a fost un punct culminant în
activitatea ONU, divergențele între state după cel de -al doilea război mondial s -au evinde țiat prin
activitatea întreprinsă de către statele membre ONU de a da o noțiune a agre siunii, care va cuprinde
cele mai principale aspecte. Astfe l, încît să fie pus capăt discutiilor ce țin de aplicarea principiului
dat, încît să nu fie nici o îndoială privind legaliatea activității CS a ONU. De aceea, pe parcursul
activității ONU, OSCE și a altor organizații internaționale care au menirea de a menține pacea și
securitatea internațională, se remarcă numeroase acte normative, scopul cărora este definirea
exactă a termenului de agresiune, avînd în linii generale caracter de recomandare pentru statele
membre.
Definirea agresiunii a deven it o problemă importantă, atît pentru comunitatea internațională
cît și pentru cadrul normativ al dreptului inte rnațional public, ceea ce se evi dențiază în numeroase
lucrări științifice, care predispun ma i multe definiri ale termenului de agresiune. Astfel, definirea
acestui termen duce la aplicarea corespunzătoare a principiului nerecurgerii la forță în contextul
unui conflict sau diferend, vorbind din punct de vedere al intereselor fiecărui stat membru l a una
din organizațiile menționate mai sus.
Din următoarele rezultă că, comunitatea internațională în mod direct se bazează pe o anumită
codificare de id ei, principii și norme, care permite conlucrarea și stabilirea unor raporturi pașnice
între state, același lucru se referă la reglementarea principiului neagresiunii, respectarea căruia este
o obligație, prestabilită în Carta ONU, care la rîndul său, semnifică faptul că statele membre își
cunosc întinderea drepturilor și obligațiilor, în caz contrar, nerespectarea principiului neagresiunii
duce la suportarea răspunderii penale, care se efectuează de către CIJ sau Tribunalul militar
internațional, ce judecă persoanele care au periclitat pacea și securitatea internațională. De
asemenea, pe lîngă rolul instituțiilor enumerate, în lucrare se specifică importanța CS ONU, care
constă în menținerea păcii și securității internaționale, îndeosebi rolul actual al CS în aplanarea
conflictelor atît milita re, economice cît și politice pe de o parte, acesta rezultă din scopul consfințit

5
al ONU, care în totalitate formează ideea despre menținerea păcii și securității internaționale și
anume securitatea colectivă a statelor în fața pericolului războiului agres iv sau în general în fața
oricărei agresiuni. Din cîte se observă, prioritatea cea mai generală a statelor o constituie
securitatea, o problemă actuală, raportată la aplicarea principiului neagresiuii, care în prezent a
devenit în colaborare cu alte princ ipii un mecanism foarte puternic de implementare a diferitor
măsuri de control a statelor membre la Carta ONU, ceea ce se evedențiază tot mai des în situația
cînd pacea și securitatea internațională devine ținta unor atacuri teroriste, precum argumentează
comunitatea internațională și anume autoritățile statale.
De aceea, este important de a evedenția cadrul normativ și în primul rînd legal al reglementării
principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța, în cadrul relațiilor internaționa le, atîta
timp cît există scopul formulat în Carta ONU privind pacea și securitatea internațională, deoarece
dinamicitatea acestor raporturi duce la apariția numeroaselor modificări de ordin terminologic,
politic, social sau cultural, ce condiționează comp ortamentul la general al unui stat, de asemenea,
schimbările date condiționează comportamentul față de prevederile ce țin de pacea și securitatea
internațională.
Scopul și obiectivele propuse în teză . Scopul prezentei lucrări constă în realizarea unei
cercetări ample, privind aplicarea principiului neagresiunii în contextul num eroaselor conflicte ce
se iscă într -un stat sau între mai multe state, care nemijlocit duce la aplicarea necondiționată a
principiului dat . Începînd cu evoluția ș i fundamenta rea principiului menționat în dreptul
internațional public și activitatea CS ONU , în contextul a astfel de situații tulburătoare pe ntru
comunitatea internațională. Astfel, a fost examinat sistemul ONU cu privire la stabilirea și
calificarea actelor de agre siune și sistemul jurisdicțional internațional referitor la tragerea la
răspundere internațională a statului care a recurs la forță. În lucrare au fost expuse tendințele
actuale în dreptul internațional în domeniul codificării agresiunii și rezultatele înr egistrate în acest
context atât la nivel internațional, cât și la nivel național. Din totalitatea surselor cercetate , se
evidențiază un lucru incontestabil, și anume reglementarea detaliată a principiului neagresiunii atît
la nivel internațional cît și la cel regional, iar cunoașterea ambelor numeroaselor sisteme normative
de reglementare a principului menționat a permis stabil irea scopului principal în această lucrare,
precum și prestabilirea obiectivelor generale, care va permite evidențierea tuturor detaliilor ce țin
de cunoașterea principiului neagresiunii.

Pentru atingerea scopului propus au fost prestabilite următoarele obiective:

6
• examinarea sub aspect istoric a etapelor apariției și consolidării principiului
neagresiunii în dreptul internațional;
• identificarea și realizarea unei analize sistemice și complete ale
instrumentelor juridice internaționale relevante care au tangență cu principiul
neagresiunii;
• determinarea rolului ONU în procesul de contracarare a actelor de
agresiune, codificare și definire a acestora, precum tendințele existente de aplicare
a principiului neagresiunii în mod legal;
• efectuarea unui studiu d etaliat privind problematica definirii agresiunii în
dreptul internațional;
• analiza practicii jurisdicțiilor internaționale și rolul CS ONU în
reglementarea principiului neagresiunii;
• formularea propriilor concluzii și recomandări practice în vederea
codificării și definirii agresiunii și crimei de agresiune și acordării unei atenții
sporite acestei instituții la nivel național.
Gradul de investigație a temei. În cadrul elaborării prezentei lucrări, au fost studiate
materialele științifice din dom eniul dreptului internațional public precum manualele autorilor ruși
ale Ușacov N.A., Ignatenco G.V., Șarmanazașvili G.V.,Tunkin G.I. , printre autorii străini poate
fi evedențiat Beatrice Onica -Jarka, de asemenea, din doctrina națională lucrare a dnului Alexei
Barbăneagră , precum și doctrina juridică română în persoana dnului Geamănu Grigore sau
activitatea autorilor Iordache Constantin, Știr Mihai Operațiile în sprijinul păcii și dreptul
conflictelor armat , de asemenea, a fost studiată practica normativ ă a CS ONU și a AG prin
cercetarea aprofundată a rezoluțiilor aprobate întru reglemen tarea principiului neagresiunii, de
asemenea, au fost cercetate numeroase articole științifice, ce oferă un spectru larg de studiu,
precum articolele dnului Roșca Valenti n Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu
forța: Evoluție și Codificare. Revista științifică – Studia Universitatis, nr. 8 (38), Principiile
universale aplicabile răspunderii individuale în cadrul dreptului internațional pentru comiterea
crimei de agresiune, care în principiu oferă o analiză a evoluției și aplicării pe larg a principiului
neagresiunii. Pe lâ ngă aceasta a fost realizat studiul detaliat a articolelor științifice străine, care
definesc agresiunea și modul de reglementare a princ ipiului cercetat din mai multe pucte de vedere ,
întreaga informație privind expunerea autorilor și materialelor cercetate sunt expuse în
compartimentul bibliografiei, care oferă posibilitatea de a remarca numeroase studii și cercetări
ample, ce s -au reliz at pe marginea temei expuse.
Suportul metodologic și teoretico -științific a l lucrării . În cadrul studiului realizat, în linii
generale , pentru elucidarea completă a scopurilor propuse, studiul a fost efectuat ți nînd cont de

7
următoarele metode, aplicarea cărora a permis elucidarea numeroaselor aspecte ce țin formularea
ideilor și concluziilor generale, astfel sunt evidențiate următoarele metode:
– Metoda anal itica sistematica a întregului cadru normativ cu privire la principiul
neagresiunii ;
– Metoda istorică, ce ține de analiza datelor și evenimentelor istorice, care în mod
direct au influențat instituirea principiului neagresiunii ;
– Metoda logică în cercetarea juridică a temai expuse ;
– Metoda analizei comparative sau analogia ;
Cuvintele -cheie ale tezei. Principiul neagresiunii, agresiunea armată, diferend internațional,
organizația internațională, forța armată, legitima apărare, folosirea forței, conflict armat, război,
securitatea internațională, intervenția umanitară.
Structura tezei elaborate . Următoarea lucrare este structurată în două capitole, într -o formă
logică, introducerea ține să inițieze studierea materialului prezentat, încheierea se prezintă prin
formularea concluziilor și recomandărilor, bibliografia în funcție de suport documentar ș i doctrinar
al lucrării.
În Introducere se argumentează actualitatea temei și gradul de investigare a acesteia, se enunță
scopurile și obiectivele tezei, metodele aplicate în activitatea de cercetare precum și gradul de
investigație a temei expuse anterior.
În Capitolul I sub denumirea de “ Evoluția istorică și afirmarea principiului nerecurgerii la
forță sau amenințarea cu forță în d reptul internațional public” este consacrat investigării cerceterii
științifice și a cadrului normativ internațional și național în domeniu. Sunt identificate și expuse
un număr de surse științifice relevante ale doctrinarilor străini care au ca obiect de cercetare
subiectul definirii, codificării principiului neagresiunii în dreptul internațional sau a domeniului
care are tangență directă cu aceasta și anume, folosirea forței în relațiile internaționale.
În Capitolul II intitulat “ Conținutul juridic al principiului nerecurgerii la forță sau
amenințarea cu forță „ a fost reali zată o cercetare complexă a principiului neagresiunii în dreptul
internațional, prin cercetarea amplă a activității organizațiilor internaționale, activitatea cărora ține
de implementarea corespunzătoare a principiului neagresiunii, care poate fi observat prin analiza
în următoarele paragrafe și anume se elucidează activitatea internațională și umanitară a ONU, a
CS și AG a ONU, a tribunalelor internaționale juridice care reglementează răspunderea pentru
actele de agresivitate a statelor sau răspunderea ind ividuală a persoanelor învinuite. Fiecare capitol
se finalizează cu expunerea concluziilor, care generalizează ideile prezentate în cadrul capitolului.
La rîndul său, lucrarea se finalizează cu expunerea concluziilor și recomandărilor ce țin de
evidențierea momentelor cheie a lucrării și expunerea propriilor opinii pe lîngă subiectul cercetat,
urmat de expunerea listei autorilor și materialelor studiate pe parcursul elaborării tezei.

8

Capitolul I
Evoluția istorică și afirmarea principiului nerecurgerii la forț ă și amenințarea cu forța în
dreptul internațional public
1.1 Evoluția istorică a principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța în dreptul
internațional public (principiul neagresiunii)

9
Războiul dintotdeauna a reprezentat o crimă gravă împotriva umanității, care într -un final
ducea la ceea ca statele să încheie pacte,tratate de pace pentru a instaura relații cît mai prietenoase.
În perioda contemporană observăm că comunitatea internaționa lă a depus numeroase eforturi
pentru a ameliora situația tensionantă, de conflict armat sau război, într -un final, prin adoptarea
unor convenții sau tratate care ar putea aplana astfel de situații de instabilitate politică, economică
și socială, într -un final.
În dreptul internațional public cunoaștem cele mai fundamentale principii, care au menirea
de a reglementa relațiile dintre state, ceea ce ține de conflict armat cu aplicarea forței, se va lua în
considerație, în cazul dat afirmarea principiul ui nerecurgerii la forță și amenințarea cu forță, pe
plan internațional. Apariția acestui principiu a fost rezultatul primului război mondial iar actul care
consacră pentru prima dată acest principiu a fost Pactul General de renunțare la război ca
instrume nt politic, reprezentativ pentru politica națională a statelor, adoptatat pe 27 august 1928,
cunoscut ca Pactul Biand -Kellog1, semnat la Paris. Actul dat oficial condamna actele de agresiune
și anume războiul, prin care statele semnatare se angajau să ren unțe la război ca instrument al
politicii naționale , consfințit în Art. 1.” Înaltele Părți Contractante declară solemn în numele
popoarelor lor respective că condamnă recursul la război pentru regularea diferendelor
internaționale și renunță la el ca instrument de politică națională în relațiunile lor mutuale” . Pactul
Kellogg -Briand, o inițiativă comună franco -americană, propunea condamnarea folosirii războiului
ca modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state și rezolvarea acestor dispute prin m etode
pacifiste. Astfel, războiul de agresiune a fost pus în afara legii, fiind o obligație pentru statele
semnatare, de a reglementa diferendele pe cale pașnică, stipulat în Art.2 „ Înaltele Părți
Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor de orice
natură sau de orice origine ar fi ele care se vor putea ivi între ele, nu va trebui niciodată urmărită
decât prin mijloace pacifice.
Astfel, pentru comunitatea internațională cît și în evoluția dreptului inter național, semnarea
acestui pact a avut un rol deosebit, dar care într -un final s -a soldat cu un eșec total, precum cel de –
al doilea război mondial.
De asemenea, nu poate fi uitat rolul premergător al Societății Națiunilor, care a întreprins
primii pași de limitare a războiului, în perioda interbelică, însă n -a fost luat în considerație de către
state. La rîndul său Pactul Societății Națiunilor prevedea obligația de neagresiune, însă, în același
timp statele aveau la dispoziția lor dreptul de a înce pe război după ce au fost epuizate mijloacele
pașnice de reglementare a diferendelor. Astfel, războiul nu este ilegal precum în Pactul Biand –
Kellog, ci, doar limitat, luînd în considerație faptul că puterea juridică a Societății Națiunilor nu a

1 Pactul Biand -Kellog, Paris, din 27 august 1928 http://ebooks.unibuc.ro /istorie/istorie1918 -1940/11 -3-3.htm.

10
avut o infl uență sau un efect pentru comunitatea internațională. Totuși semnarea Pactului Biand –
Kellog a pus baza de luptă pentru recunoașterea războiului ca crimă, care a fost urmat de semnarea
Tratatului de neagresiune și conciliere de la Rio de Janeiro2, la 10 oc tombrie 1933, cunoscut sub
denumirea de Pactul Saaveda Lamas, care în felul său reprezintă instrumentul juridic internațional
de abolire a agresiunii, important pentru instituirea principiului nerecurgerii la forță și amenințarea
cu forță, în spațiul Ameri cii de sud dar care a intrat în ansamblul actelor oficiale de condamnare a
actelor de agresivitate și în general a războiului.
Evoluția principiului neagresiunii din cîte s -a menționat, a fost produsul celor două războaie
mondiale, dar cel mai defi nitoriu a fost promulgarea acestuia în Carta Organizațiilor Națiunilor
Unite(ONU)3, semnată la 26 iunie 1945 la San Francisco,intrată în vigoare la 24 octombrie 1945,
care a devenit instrumentul principal în perioada contemporană de condamnare a războiului pentru
întreaga comunitate internațională, deoarece membrii acestui act și -au exprimat voința de a stopa
efectul negativ al agresiunii și de a nu permite recurgerea la forță, ci, doar prin metode pașnice.
Conform Cartei ONU fundamental a fost pre văzut în Art.2 că „Toți membrii organizației se
vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei,
atât împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, cât și în orice alt mo d
incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Având ca finalitate ocrotirea acelor elemente care
prezintă cea mai mare importanță pentru suveranitatea statului – integritatea teritoriala și
independența politică – principiul neagresiunii interzice nu numa i folosirea forței armate, ci toate
formele de presiune sau constrângere economică, politică sau de altă natură care, sub o formă sau
alta, pot aduce atingeri suveranității teritoriale sau independenței politice. El interzice deopotrivă
actele directe și c ele indirecte de folosire a forței și a amenințării cu forța. Totuși, interzicerea forței
nu este strict interzisă de către ONU, adică, dreptul internațional contemporan permite aplicarea
forței în situația autoapărării independenței statului sau chiar ONU poate întreprinde acțiuni de
apărare a membrilor declarației, aplicînd forța armată , cu acordul membrilor și a Consiliului de
Securitate. Astfel de prevedere de aplicare a forței armate în cadrul organizației mondiale, care în
preambul a declarat menținerea păcii și securității internaționale, într -oarecare măsură contravine
scopului sta bilit, însă nu trebuie de neglijat faptul că fiecare stat are dreptul de a -și apăra
suveranitatea și teritoriul său. Cu astfel de tălmăcire a principiului neagresiunii au fost de acord
toți membrii ONU, însă se specifica îndeosebi faptul că statele nu treb uie să scape din privire
obligațiile de abținere în relațiile sale internaționale de constrîngere politică, economică, militară
sau altă formă de constrîngere.

2 Tratatul de neagresiune și conciliere de la Rio de Janeiro, din 10 octombrie 1933.
3 Carta Organizațiilor Națiunilor Unite de la San Fr ancisco, din 24 octombrie 1945.

11
Interzicerea forței și a celorlalte forme de constrângere, ca parte componentă a princi piului
neagresiunii, prezintă o mare importanță, deoarece, în relațiile internaționale actuale, asigurarea
unei independențe reale a statelor este indispensabil legată de deplina independență economică, de
înfăptuirea dreptului exclusiv al fiecărui stat de a-și dezvolta viața politică, economică, culturală,
a exploata resursele și bogățiile naturale ale propriului teritoriu, în conformitate cu interesele sale.
Autorul Ușakov N.I.4 menționează că formarea pe plan internațional a ONU și a astfel de
definiri a principiului neagresiunii pentru securitatea colectivă, exclusiv pentru menținerea păcii
și doar cu acordul Consiliului de Securitate, care deține dreptul exclusiv de a hotărî în ce situații
va fi aplicată forța, în frunte cu membrii permanenți. Carta O.N.U. și celelalte documente de drept
internațional se referă la obligația statelor de a renunța la forță și la amenințarea cu forța în relațiile
internaționale. Condițiile care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forței armate ca un act
de agresiune sunt relevate în Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. (1974)5. Potrivit
acestei rezoluții, statul care a recurs la forța armată, încălcând prevederile Cartei O.N.U., a comis
un act de agresiune, fapt ce constituie dovada suficientă p entru calificarea sa ca agresor. Este vorba
de un act comis cu intenție, care îl deosebește de acele acte de folosirea forței, cum ar fi: incidentele
sporadice de fronti eră, adică "incidentele minore"
Cazuri tipice de agresiune prevăzute exemplifica tiv în rezoluția menționată sunt:
• Invadarea teritoriului altui stat;
• Bombardarea teritoriului care aparține altui stat;
• Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;
Despre rolul Consiliului Securității vom menționa în următorul capitol.
• Atacul armat al unui stat împotriva forțelor armate sau flotelor maritime și aeriene civile ale altui
stat.
• Încălcarea de către un stat, ale cărui forțe armate sunt staționate pe teritoriul altui stat (cu acordul
acestuia) a condițiilor și a termenului de staționare, etc.
De asemenea, în rezoluție seprecizează că nici un considerent de natură politică, economică,
militară nu poate justifica o agresiune și se prevede răs punderea statelor pentru agresiune. Războiul
de agresiune este considerat "o crimă împotriva păcii internaționale". Interzicerea agresiunii
armate – directe și indirecte – a căpătat o consacrare expresă, dar, actele de agresiune economică,
presiunile polit ice și constrângerea de orice natură care pot pune în primejdie suveranitatea și
independența statelor nu beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui instrument juridic
internațional.

4 Ușakov N.I Dreptul Internațional public, Moscova, 1997,pag.96 .
5 Rezoluția 3314 a Adu nării Generale a ONU din 1974.

12
Rezoluția AG a ONU 55/2 din 8 septembrie 2000. „Declarația Mileniului”6. Un moment
important pentru comunitatea internațională în promovarea principiului „neagresiunii” îl
reprezintă adoptarea de către AG a ONU a „Declarației Mileniului”, prin care statele semnatare și –
au asumat angajamentul de a „depune toate eforturile pent ru a elibera popoarele … de flagelul
războiului, fie în cadrul sau între state..”.
Pe lîngă rolul definitoriu al Cartei ONU, un factor important pentru stabilirea conținutului
juridic al principiului neagresiunii l -a avut adoptarea Actului Final de la Helsinki7, din anul 1975
1 august. Actul Final de la Helsinki acoperă o gamă largă de subiecte majore politice, economice
și sociale, fiind concepute de ansamblu pentru a asigura pacea și stabilitatea în interiorul și în afara
Europei, în contextul a războiului rece. Prevederile Actului Final țin în primul rînd de o serie de
garanții, care pun în practică realizarea principiului neagresiunii.
Printre acestea se numără:
– obligația statelor de a face efectiv acest principiu;
– de a se abțin e de la orice manifestare de forță;
– de a se abține de la orice acte de constrângere economică;
– de a adopta măsuri efective de dezarmare generală și completă;
– de a promova un climat de încredere și respect între popoare;
– de a rezolva toate diferende le internaționale numai prin mijloace pașnice.
Anterior a fost menționat Actul final de la Helsinki, care de fapt reprezintă un act regional de
interzicerea forței în aplanarea conflictelor, drept consecință a fost instituirea organizației cu
atribuții asemănătoare celei ONU, precum OSCE, avînd o mare contribuție în implementarea
principiului neagresiunii, pe teritoriul european. Pe lîngă exemplul Actului de la Helsinki, poate fi
menționat cu aceleași caractere Carta OSA, semnată la Bogota, la 30 aprilie 1948, dispune la art.5:
„Statele americane reafirmă următoare principii:
– dreptul internațional reprezintă standardul de conduită al statelor în relațiile lor mutuale;
– buna credință va guverna relațiile dintre state;
-înaltele scopuri pe care le promovează statele americane reclamă organizarea politică a acestor
state pe baza exercitării efective a democrației reprezentative;
– condamnă războiul de agresiune;
– un act de agresiune contra unui stat american reprezintă un act de agresiune contra tuturor
celorlalte state americane;
– disputele cu c aracter internațional care se ivesc între două sau mai multe state americane vor fi
soluționate prin mijloace pașnice;

6 Rezoluția AG a ONU 55/2 din 8 septembrie 2000. Declarația Mileniului

13
– cooperarea economică este fundamentală pentru prosperitatea continentului american;
– statele americane proclamă drepturile fundamental e ale individului fără distincție de rasă, sex,
religie, credință etc. Din cîte este evedențiat, reprezintă un act de condamnare a forței, a războiului
agresiv, ce ține de tema cercetată, folosirea doar mijloacelor pașnice în soluționarea diferendelor,
aceasta în mare măsură a determinat intenția SUA de a recurge în relațiile internaționale doar la
metode diplomatice, fără utilizarea forței. Despre acest fapt numeroși doctrinari precum,
Шармазанашвили Г.В. în publicația От права войны к праву мира7,
Afirmă că SUA în relațiile cu alte state utilizează standarte duble, ceea ce s -a văzut cu războiul din
Vietnam din 1957, trupele americane au invadat în 1965, argumentînd prin susținerea luptei a
Coreei de Sud pentru independență. Această intervenție este critic ată pe de o parte ca amestecul în
treburile interne a statului, iar pe de altă parte ca apărarea populației împotriva agresiunii Coreei
de Nord.
Principiul neagresiunii a determinat eliminarea unor norme și instituții retrograd ate din
dreptul inter național și transformarea în sens democratic a altora. De asemenea, el favorizează
apariția de noi norme și instituții ale acestui drept. A luat statelor dreptul la beligeranță, a interzis
„dreptul învingătorului” și odată cu el dreptul la cuceriri teritor iale, conferă protecție victimei
agresiunii etc. Încălcarea principiului neagresiunii constituie cea mai gravă crimă internațională,
care angajează răspunderea statului vinovat, ca urmare statul care a recurs la forță armată sau altă
formă de constrîngere economică, politică, va suporta sancțiuni stabilite de comunitatea
internațională, în situația dată, sancțiunile vor fi stabilite de către ONU.

1.3 Fundamentarea principiului nerecurgerii la forță sau amenințarea cu forța în dreptul
internațional public
Afirmarea principiului neagresiunii în Dreptul internațional, a avut ca rezultat faptul că statele
membre la Carta ONU recurgeau la el, din motiv că dețineau o anumită siguranță juridică cît și

7 Шармазанашвили Г.В. От права войны к праву мира, Москва , 1967. pag.191-193

14
politică. Deoarece în caz de ivire a unui confl ict armat sau a unei constrîngeri cu forță, statele și
anume membrii Consiliului de Securitate, dețineau dreptul de a întreprinde măsuri de protecție,
luînd ca îndrumare prevederile statului ONU, în lupta lor cu conflictul armat și alte forme de
conflict, pentru menținerea păcii și securității internaționale. Poate fi remarcat că activitatea CS și
în general a ONU se fundamentează pe principii general recunoscute în DIP, aici vorbim despre
egalitatea statelor, integritatea teritorială, rezolvarea conflictel or pe cale pașnică, care are tangențe
cu principiul neagresiunii, ce pot fi observate prin aceea că statele sunt ținute să nu aplice forța, ci,
dimpotrivă să rezolve conflictele prin mijloace pașnice și într -un mod cît mai diplomatic. Esențial
este faptul că în aplicarea principiului neagresiunii în DIP, de asemenea, în relațiile interstatale,
statele dețin diverse opinii și mențiuni, care în cea mai mare parte este coordonată de ordinea
juridică specifică fiecărui stat. Totuși expresia „securitatea cole ctivă” este mult mai semnificativă
din punct de vedere juridic sau chiar politic. Conform opiniei profesorului rus Ușakov N.A.8 care
specifică următoarele, securitatea colectivă – este o putere decisivă în cadrul comunității
internaționale, mînuită în exclusivitate de CS ONU, de către membrii permanenți, cu drept de veto,
care iau decizii ce țin nemijlocit de menținerea securității internaționale”.
Rezultă că, aplicarea forței în mod legitim poate avea loc doar la decizia CS ONU, în situația
unei amenințări securității mondiale sau a unui conflict armat, de către un stat care nu este membru
permanent în CS. Interzicerea folosirii forței pentru securita tea colectivă nu are în vedere cazurile
în care aceasta este folosită cu asentimentul statului primitor, în măsura în care organul care a
consimțit la aceasta este competent în baza Constituției statului respectiv, iar intervenția este licită.
Potrivit Car tei ONU, cel învestit cu puterea de a asigura respectarea prevederilor articolului 2,
paragraf 3 și 4, din cîte s -a menționat de Consiliul de Securitate care constată existența oricărei
amenințări împotriva păcii sau oricărui act de agresiune și va face re comandări ori va hotărî ce
măsuri vor fi luate în conformitate cu articolele 41 și 42 pentru menținerea sau restabilirea păcii și
securității internaționale (art.39). Așadar, Carta lasă, prin această derogare, posibilitatea folosirii
legale a forței, ca mă sură de constrângere prevăzută de art.42, pentru a sancționa pe agresor dar
numai prin decizia Consiliului de Securitate. Iarăși, ne confruntăm cu aceea că folosirea legală a
forței, indiferent de tipul acesteia, este direct reglementată de membrii permane nți ai CS, punctul
culminant rămîne cum va fi argumentată recurgerea la forță. Deoarece trimiterea la prevederile
Cartei ONU nu va fi de ajuns pentru comunitatea internațională,
Expresia -cheie constituie „securitatea colectivă”, care iarăși la răn dul său poate fi interpretată
în diverse moduri, pentru a recurge într -un final la forță, dat fiind faptul că statele membre au
ordine juridică diferită, o greutate în opinie va avea totuși decizia CS, exprimată de cătrre membrii

8 Ușakov N.I. Drept internațional public , p.96.

15
permanenți. Nu trebuie uit at faptul că în primul și primul rînd principiul neagresiunii, desființează
dreptul la război, la agresiune armată, ca alternativă fiind promovate mijloacele pașnice. De
aceasta trebuie să se țină cont și această situație clar s -a prezentat într -o perioadă , importanța
acestuia în DIP a dus la faptul că statele membre cît și organizații le internaționale se conduceau,
pe lîngă celelalte principii fundamentale, în mod direct de prevederile principiului sus enunțat.
Din punct de vedere doctrinar, s -au ivit numeroase controverse, în ceea ce ține de definirea
principiului dat, fiecare stat cu o anumită ordine juridică interpreta conceptul nerecurgerii la forță
sau a neagresiunii conform intereselor proprii în cele mai dese cazuri. Totuși Carta precum și A ctul
Final a consacrat direct limitele principiului neagresiunii, prin includerea garanțiilor specificate
anterior. Astfel de cazuri de controversație poate fi menționat în perioada războiului rece, în care
orice stat, dar îndeosbi SUA și URSS defineau con ceptul principiului de neagresiune din punct de
vedere diferit, care a urmat la stabilirea sau fundamentarea principiului menționat, în dependență
de poziția luată de către fiecare stat, ca de exemplu specificarea acestei perioade prin numeroase
declarații controversate din partea ambelor părți. Exemplu concludent este tendința autorilor ruși
din domeniul dreptului internațional Tunkin G. I. și Șarmanazașvili G.V. pun accentul pe noțiunea
de ‘război agresiv’9, pe cînd în Carta se specifică o anumită deosebi re dintre conceptul de război
și aplicarea forței, ceea ce ar permite manevrarea cu aceste noțiuni pentru statele membre.
Realitatea politică oglindită în statutul ONU, demonstrează totuși că statele puteau manipula
cu acești termeni, ceea ce ar d uce prăbușirea „securității colective”,însă a priori a fost menținerea
păcii și securității internaționale. Este bine cunoscut faptul că în cadrul organizației internaționale,
la care sunt parte mai multe state membre, interesele deviază de la un stat la a ltul, fiecare are
proprii concepții ce țin de securitatea colectivă, aplanarea conflictelor armate sau economice ș.a.
Iarăși, ne confruntăm cu problema viziunii din mai multe puncte de vedere a aspectelor ce țin
activitatea CS ONU, exiztă opinii controvers ate, precum că instituția dată poate manipula cu
interesele statelor membre, atunci cînd se iscă un conflict armat sau un diferent internațional.
Autorul rus, Ignatenco G.V10. enunță în privința momentului apariției termenului de
„securitate colecti vă” precum că nimeni nu poate opune rezistență, adi că statele membre, atunci
cînd CS înaintează planul de acțiune pentru a lupta împotriva agresiunii, pentru a menține pacea
și securitatea internațională, deseori fiind argumentat în acest fel acțiunile um anitare ale ONU, pe
teritorii unde are loc un conflict armat. Însă, nu trebuie de uitat că odată cu instituirea ONU, statele
membre poartă răspundere pentru recurgerea la forță, ceea ce nu poate fi spus despre membrii
permanenți ale CS, deoarece din îndelu ngata activitate a consiliului se deduce faptul că marile

9 Tunkin G. I. Dreptul internațional public,Moscova, 2009, p.325. Șarmanazașvili G.V. DIP, Moscova, vol. VI , 1967.
10 Ignatenco G.V. Drept internațional public,Moscova, 1999, p.386.

16
puteri ( SUA, Federația Rusă, China, Franța, Marea Britanie), dețin drepturi exclusive de a decide
asupra faptului recurgerii la forță sau prevenirea aplicării agresiunii și reprezintă o dificultate de a
trage la răspundere aceste state, mai ales dacă totul se prezintă ca un act legal, permis de
prevederile statutului Cartei ONU. La cele enunțate mai spus trebuie de adăugat faptul că
securitatea colectivă se prezintă sub două forme, fiind:
– Securitate a internațională, aceasta înglobează toate statele, în cazul dat vorbim cele
care fac parte în ONU, iar securitatea în situația dată reprezintă activitatea de bază a CS
ONU;
– Securitatea regională, care este reprezentată de către o organizație stabilită pe un
teritoriu determinat și care prevede apărarea păcii și securității pe un anumit teritoriu sau
regiune, cum ar fi OSCE, CSI, OSA ș.a.
Fiecare din această formă de securitate este reglementată conform actelor normative adoptate,
ce prevăd un spec tru larg de acțiune în caz de apariție a unui conflict armat sau diferend. Totuși,
apare astfel de întrebare care norme vor prevala în caz de apariție a unui conflict armat, spre
exemplu, cele ale securităț ii internaționale sau regionale ? Din cîte este cu noscut conceptul de
securitate internațională comportă un caracter mult mai vast și definitoriu pentru colectivitatea
internațională, deoarece se pune la cîntar interesul general pentru întreaga umanitate, însă acest
fapt rămîne la discreția statelor, care fac parte dintr -o anumită organizaț ie internațională sau
regională, aici trebuie de inclus și coraportul acestor forme de securitate cu cea națională.
Securitatea mediului internațional, dina mica și natura relațiilor dintre state, puterea militară erau
determinante pentru starea se curității naționale. Doctrinarii considerau că, do minând, învingând
sau surclasând din punct de vedere militar, statele pot să -și asigure propria securitate națională, iar
liberalii erau convinși că războiul și confruntarea mi litară nu sunt o soluție, ci, mai curând,
cooperarea economică, dezarmarea, perpetuarea păcii, democratizarea societăților sunt în măsură
să asigure securitatea națională.
Relansarea și redirecționarea studiului securității naționale au fost provocate de un eveniment
care a marcat secolul al XX -lea – dezintegrarea sistemului socialist. Modul în care s -a încheiat
„războiul rece” și, mai ales, re proșul că acest fenomen n -a fost pronosticat și a reprezentat eșecul
abordărilor tradiționa liste al e securității au intensificat dezbaterile în cadrul comunității studiilor
de securitate cu privire la domeniul și aria de încorporare a materiei. Implozia Uniunii R.S.S., care
nu a fost provocată nici de supremația militară a S.U.A., dar a suscitat cheltui eli enorme și
înrădăcina rea complexului de inferioritate tehnologică, nici de un atac nuclear neașteptat și nici de
disfuncțiunea balanței de putere în sistemul internațional, creându -se premisele asime triei
sistemice, a schimbat radical percepțiile asup ra securității naționale, iar teoriile des pre securitate,
din momentul în care și -au de monstrat incapacitatea de a prognoza unul dintre cele mai

17
semnificative evenimente ale istoriei contemporane, au intrat într -o criză profundă. Chiar și în
secolul al X XI-lea, în acord cu B.Buzan11,
care se referea la situația din ulti mul deceniu al secolului al XX -lea, securita tea rămâne un concept
ambiguu, interpretat diferit de către cercetători diferiți. Pentru a fi înțeleasă, securitatea națională
trebuie con ceptualizată, definită și explicată.
După cum a subliniat D. Baldwin în „Neorealism și neo liberalism”12, conceptul de securitate,
în pofida multiplelor dezbateri, rămâne încă nebulos, deseori utilizat ca pretext, scuză sau justifi –
care pentru dive rse măsuri politice strategice mai mult sau m ai puțin îndreptățite. Securitatea
națională nu are un sens precis. Pentru mulți cercetători, analiști și oameni po litici, în diverse
situații, ea are conținut diferit, constată A. Wolfers13 în „Securitatea naț ională – un simbol
ambiguu”. Studiile de securitate se află pretutindeni într -o criză profundă gene rată de
transformările radicale prin care trece însuși mediul de securitate , conside ră L. Ghica și M.
Zulean14 în „O agendă pentru dezvoltarea studiilor de securitate”. Cu toată contribuția științifică a
unor domenii precum relațiile internaționale, studiile de securitate sau geopolitica, cunoașterea
academică nu a condus spre formularea unei definiții unanim acceptate a conceptului de securitate ,
susține M. Zulean. Nici o definiție a securității nu a fost general acceptată și nici nu poate fi
posibilă, concluzionează în „National security and nuclea r dilema” R. Smoke15. Iar B. Buzan
afirmă dificultatea de a conceptua liza securitatea, făcând trimitere la W. B. Gallie, care demonstra
că ea este un concept contes tat în mod fundamental, pe marginea căreia apar tot mai multe
interpretări, la momentul actual.
E. Kolodziej16 observă în lucrarea sa „Securitatea și relațiile internaționale”, că toate societăți –
le umane se confruntă cu problema securi tății și doar dacă problema securității este înțeleasă ca
problemă socială perpetuă și inevitabilă, pot fi găsite soluții aplicate de -a lungul istoriei pentru a
o atenua temporar, dacă nu chiar a o rezolva definitiv . Astfel, remarcăm că domeniul securității
naționale este unul extrem de important pentru dezvoltarea societății, el asigurând baza im –
plementării cu succes a reformelor. N.Nijnik .17 acreditează în lucrarea „Национальная
безопасность: концептуальные основа ния и феноменологическая характеристика” ideea că
securitatea s -a format ca fiind reac ție naturală de răspuns la amenințările carac teristice lumii în
care trăim.

11 Buzan B., ” New Patterns of Global Security in the Twenty -first Century”, 1991, p.432.
12 David A. Baldwin , „Neorealism și neo liberalism” , International Organization, Vol. 48, No. 2 ,19 94, p. 313 -344.
13 A. Wolfers, „Securitatea națională – un simbol ambiguu” Baltimore, 1962,p.67 -80.
14 Ghica L.,Zulean M., „O agendă pentru dezvoltarea studiilor de securitate”, Moldova, 2007, pp.27 -55.
15 Smoke R., Eric Mlyn, National security and nuclear dilema, SUA, 1984.
16 Kolodziej E., Securitatea și relațiile internaționale, România, 2007, pp.95 -100.
17 Nijnik N., Национальная безопасность: концептуальные основания и феноменологическая характеристика, Moscova,
2010, pp. 97 -108.

18
În aceste condiții, subliniază cercetătorul, este necesar să supra viețuim, ceea ce presupu ne fie
neutralizarea amenințărilor prin acțiune directă asupra lor, fie dezvoltarea unei puteri superioare
adver sarului, ca să -i dispară dorința de a provoca vreun rău.
Statutul ONU din prevederile capitolului VIII reglementează aspectul formării unor
organizații regionale de securitate, care de fapt, formează un ansamblu al securității globale, fiind
o parte integrantă a acesteia. Autorul Ușacov N.A18. specifică că reglementarea aspectelor ce țin
de acorduri regionale este destul de neglijată din p unct de vedere normativ, art.52 al Cartei ONU,
în care se prevede că statele au permisiunea de a încheia acorduri regionale de menținere a păcii și
securității regionale, însă acest acord trebuie în exclusivitate să fie prevăzut de către state le
membre.
Altfel, să fie vorba despre organele regionale ce țin de securitatea unui anumit teritoriu sau
regiune, aceste organe trebuie întîi de toate să cirespundă criteriilor Cartei ONU, ca în final să aibă
o forță juridică pe plan regional. Existența unei a stfel de organizații, precum OSCE, CSI, creează
un climat destul de dificil, atunci cînd apare întrebarea , de către care organizație va fi reglementat
diferendul, sub a cărei competență va cădea rezolvarea unui conflict sau litigiu. Formarea unei
organiza ții regionale, care are scopul de a reglementa aplicarea forței sau nerecurgerea la forță,
într-oarecare măsură contravine Statutului ONU, deoarece se creează iluzia că ONU nu mai deține
acea influență de a reglementa diferendele internaționale, faptul că, dintr -o organizație regională
poate face parte chiar un stat membru permanent al CS, duce la controverse care se pot evedenția
în procesul de decizie, pe marginea unui diferend în cadrul CS a ONU. Astfel, se creează „un
sistem de blocare” a intereselor s tatelor membre permanente în CS.
Fundamentarea principiului neagresiunii în materia dreptului internațional, cît și în practica
internațională, se datorează practicii normative a ONU, în perioada războiului rece, enunțăm
numeroase acte normative care statuează importanța nerecurgerii la forță, care luat în ansamblu cu
alte principii internaționale, declarate în 1970, formează o bază juridică puternică pentru
implementarea numeroaselor metode de reglementare a diferendelor internaționale. Un moment
cheie poate fi etapa decolonizării, cerință înaintată ONU de către statele membre, pentru ca fiecare
autoritate să fie pe poziție de egalitate în raporturile internaționale. În urma căreia AG a ONU la
inițiativa URSS, a adoptat pe 14 decembrie 1960, Rezol uția nr. 151419.
declarația privind independența statelor coloniale și popoarelor coloniale, în care se declară
abolirea colonialismului și instituirea egalității a popoarelor colonizate. Acestă rezoluție în primul
rînd, stabilea ca în lupta statelor pentru independență, să nu fie aplicată forța sau alte forme de
represii politice, economice ș.a. Reprezentativ este faptul că, adoptarea statutului ONU, nu

18 Ușacov N.A ., Drept internațional public , pp. 100 .
19 Rezoluția nr. 1514 AG ONU, din 14 decembrie 1960.

19
reglementa la moment fenomenul colonialismului, care de fapt, contrazicea prevederilor Cartei
ONU, deoare ce teritoriile colonizate deseori se supuneau represiilor și aplicării forței pentru a ține
poporul și întreg teritoriu în ordine strict prevăzută de marile puteri.
Acest fapt se observă și în Rezoluția privind Declarația cu privire la inadmisibi litatea
intervenției și implicării în afacerile interne ale state lor20(Rezoluția AG a ONU 36/103 din 9
decembrie 1981), care în mod exclusiv prevedea neamestecul în treburile interne ale statului, de
asemenea recurgerea la forță prin intervenția militară. D in cîte rezultă, conținutul actelor
evedențiate demonstrează faptul că statele tindeau spre a pune bază normativă, legală cu privire la
reglementarea principiului neagresiunii și stoparea a oricăror acte de agresivitate, în caz contrar
statele sau indivizi i ce au comis un act de agresiune vor fi judecați de către Curtea Penală
internațională, suportînd toate consecințele de pedeapsă. Prin simplul fapt că ONU a întreprins
mai multe măsuri de aplanare a numeroaselor conflicte în perioada războiului rece, a dat drept
consecințe eficiente pentru ducerea în continuare a relațiilor diplomatice dintre state. Însă
imensialitatea acestor raport uri, cît și diversitatea lor prezintă complicații enorme pentru perioada
actuală, ceea ce s -a menționat anterior, accentuînd rolul securității colective cu cea națională, care
de nenumărate ori s -au ciocnit în prezența unui conflict armat. În astfel de sit uație, deseori statele
recurg la măsuri dure, care contravin principiilor prevăzute în Carta ONU, iar vorbind despre
principiul nerecurgerii la forță, este neglijat faptul că statele aplică agresiunea ca măsură
preventivă sau măsuri ce au ca urmare lezarea unui stat.
După cum afirmă autorul Zăpârțan21 principiile fundamentale ale dreptului internațional pe
lîngă evoluția îndelungată, cunosc și o afirmare destul de lungă în cadrul relațiilor internaționale.
Poate fi menționat că în cazul principiul ui neagresiunii, de la început statele și anume LN înțelegea
reglementarea diferendelor pe cale pașnică, ce presupune folosirea mijloacelor pașnice, ca
alternativa războiului. Mijloacele pașnice de drept international – diplomatice și politice – sunt
regle mentate prin convenții internaționale universale sau regionale.
În general, soluțiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace pașnice au un caracter de
recomandare față de parțile diferendului, cu excepția hotarârilor adoptate de Consiliul de
Securitate al O.N.U. Din această categorie fac parte: negocierile directe între statele aflate în
diferend, bunele oficii, mediațiunea, ancheta internațională si concilierea internațională. Din cîte
se observă practica judiciară internațională propune u n spectru larg de rezolvare a unui conflict,
scopul căreia constă în evitarea recurgerii la forță. În cazul dat, un rol important în fundamentarea
principiului neagresiunii îl au organizațiile internaționale sau regionale de menținere a păcii și
securități i internaționale sau regionale, printre care se enumeră:

20 Rezoluția AG a ONU 36/103 din 9 decembrie 198 1.
21 Zăpârțan L.P., Relațiile internaționale, Cluj -Napoca, 2001, pp. 26 -28.

20
Arbitrajul internaț ional este judecata pe plan internațional a unui diferend de către o instanță
ad-hoc, constituita de parț ile în diferend. Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în
Convenția de la Haga din 190722, privind aplanarea conflictelor internaționale, care prevede
obligatia partilor de a se supune cu bună -credință hotarârii arbitrale. Sentințele arbitrale au efect
obligatoriu doar pentru părțile diferendului si sunt limita te la cauza în care au fost pronunțate.
Recurgerea la arbitraj este facultativă, fiind condiționată de acordul parților într -un dif erend.
Acordul părților poate să îmbrace urmatoarele forme:
a) Compromisul, care reprezinta un tratat international prin care partile consimt sa supuna
diferendul dintre ele unei instante arbitrale, constituita fie dintr -un arbitru unic, fie dintr -un organ
colegial ad -hoc, fie dintr -un tribunal prestabilit.
b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau speciala) incl usa intr -un tratat încheiat
de parti prin care acestea înteleg sa supuna eventualele diferende dintre ele unei instante arbitrale.
În competența a unei instanțe arbitrale intră soluț ionarea diferendelor de ordin juridic si
politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaț ional public. Tribunalul arbitral decide
asupra competenț ei sale, pe baza compromisului arbitral si a altor tratate în legatură cu cauza,
precum si prin aplicarea principiilor de drept. În soluț ionarea cauzei, tribunalul aplică regulile
determinate prin compromisul părț ilor (dreptul internațional sau echitatea). Sentința pronunțată
este motivată , are caracter obligatoriu si definitiv. Se admit, în mod exceptional, anumite cai de
recurs:
a. recursul în interpretare, daca într e partile diferendului a aparut un dezacord asupra
sensului hotarârii;
b. recursul în corectare, daca tribunalul a savârsit o eroare de drept sau de fapt sau a
manifestat exces de putere;
c. recursul în revizuire, daca se descopera un fapt nou, cu caracter ese ntial care nu a
fost cunoscut la data pronuntarii sentintei.
C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. si reprezintă nu numai organul judiciar al organizației,
ci si al întregii comunități internationale. Jurisdicția sa a înlocuit pe cea a Curții Internaționale
Permanente de Justiție, dizolvată o data cu Societatea Națiunilor. Crearea CIJ în mod inextricabil
are o conexiune cu procesul creării ONU. Procesul creării CIJ era determinat de o mulțime de
speranțe și chiar iluzii. Inițial, s -a presupus c ă CIJ ar putea aduce o contribuție semnificativă la
realizarea obiectivelor Cartei ONU. Cu toate acestea, în practică, statele susțin ideea că puterea
juridică a acestui organ s -a epuizat, neavînd nici o putere de decizie pentru comunitatea
internațională .

22 Convenția de la Haga din 1907, http://www.unap.ro/ro/unitati/cdiu/Dreptul_de_la_Haga.html

21
Membr ii ON U sunt, din oficiu, părț i la Statutul CI J. Statele nemembre ON U pot deveni părți
la Statutul Curții în condiții determinate de Adunarea Generală a ONU, la recomandarea
Consiliului de Securitate. Statu tul prevede posibilitatea sesizării Curții de către orice stat al
comunității internaț ionale , chiar d acă nu este membru ON U sau parte la Statut, în condiț iile
stabili te de Consiliul de Securitate. Jurisdictia CI J are caracter permanent si este facultativă, fiind
determinată de consimțământu l statelor -parți la litigiul cu care a fost sesizată . Statutul Curții
prevede procedura de soluț ionare a litigiilor, respectâ nd principiul contradictorialității si al
publicităț ii dezbaterilor. Fiind un organ înființat în cadrul ONU, CIJ la rîndul său rep rezintă o
anumită formă de menținere a păcii și securității internaționale, care se realizează pe cale juridică.
Poate fi amintit cîteva cazuri concludente ale activității CIJ, ce ține nemijlocit de reglementarea
principiului neagresiunii, printre care se enumeră:
Cauza Lockerbie23, Libia a invocat faptul că o rezoluție a CS a ONU nu este valabilă din
motivul că CS nu este împuternicit de a constata o amenințare a păcii în baza art. 39 din Carta
ONU în scopul justificării faptului de a adopta o rezoluție obligatorie în baza Cap. VII.
Veridicitatea și validitatea unei rezoluții a CS a fost pusă sub semul întrebării în cauza Aplicarea
Convenției cu privire la prevenirea crimei de genocid , CIJ fiind solicitată să se pronunțe asupra
validității Rezol uției CS 713 (1991) prin care a fost impus un embargo asupra armelor pe întreg
teritoriul fostei Iugoslavii.
Această solicitare a fost invocată pentru a determina va liditatea embargoului care intră în
„conflict” cu dreptul la autoapărare al Bosniei și Her țegovina în baza Cartei ONU.
O altă cauză în care CIJ a fost solicitată să tranșeze conflictul armat dintre două state a fost
speța Acțiuni armate frontaliere și transfrontaliere (Nicaragua c. Honduras )24, diferendul cărora
se referea la activitățil e pe care bandele armate de pe teritoriul Hondurasului le desfășurau la
frontiera cu Nicaragua și pe teritoriul nicaraguan. Prin hotărârea asupra competenței și
admisibil ității din 20 decembrie 1988 , Curtea a declarat în unanimitate că este competentă să
examineze cauza și că cererea reclamantului este admisibilă. Totuși cauza a fost radiată de pe rolul
Curții pri n ordonanța din 27 mai 1992 urmare a acordului extrajudiciar încheiat între părți „vizând
favorizarea relațiilor lor de bună vecinătate” și a renu nțării reclamantului la pretențiile sale.
Un caz care merită atenție este Republica Democrată Congo (RDC) c. Ugandei25. După
esența litigiului și forma cererii acest caz este unicul după cazul Nicaragua c. SUA care se referea
la aplicarea directă a forței și încălcarea principiului neaplicării forței sau amenințări cu aceasta în
relațiile internaționale. În cererea sa introductivă RDC expres a invocat faptul prezenței unu act de

23 Cauza CIJ Lockerbie, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm.
24 Cazul CIJ Nicaragua c. H onduras, din 20 decembrie 1988.
25 Cazul CIJ Republica Democrată Congo (RDC) c. Ugandei .

22
agresiune sau „invazie surpriză” împotri va integrității sale teritoriale. Rezultatul în acest sens fiind
implicarea în acțiunile de luptă a șapte provincii ale RDC și încălcarea flagrantă a normelor
dreptului internațional umanitar și drepturile fundamentale ale omului. RDC în cererea sa a invoc at
prezența unui act de agresiune din partea unui stat vecin. În calitate de temei legal s -a făcut
trimitere la art. 2, alin. (4) din Carta ONU. De asemenea, este necesar de remarcat că în cererea sa
RDC a făcut referire la definiția agresiunii adoptată pr in Rezoluția nr. 3314 ( XXIX) din 14
decembrie 1974. Desigur, în acest context RDC a solicitat Curții să declare că Uganda a încălcat
în mod flagrant principiul neaplicării forței în relațiile internaționale, inclusiv interzicerea
agresiunii. Este de mențio nat, că în acest caz pe lângă faptul că RDC a invocat încălcarea de către
Uganda a art. 2, alin. (4) din Carta ONU, statul reclamat a invocat dreptul la autoapărare. Motivul
invocat de către Uganda în folosirea dreptului la autoapărare a constat în presupu sul atac din partea
forțelor congoleze și sudaneze împotriva trupelor militare ugandeze staționate pe teritoriul RDC.
Pe marginea acestei spețe Curtea a realizat o cercetare amplă, pentru a stabili toate circumstanțele,
care într.un final au determinat fap tul că s -a produs o încălcare gravă a principiului nerecurgerii la
forță în dreptul internațional.
Din cîte se observă, constatarea simplului fapt de încălcare a principiului nerecurgerii la forță, nu
constituie o justiție adevărată în acest sens.
Dificultatea constă în faptul că, statele care au încălcat, acest principiu, nu sunt sancționate
corespunzător pagubelor provocate sau în mare parte pot argumenta că toate acțiunile întreprinse
au reieșit din scopul de autoapărare, care de fapt, demonsrea ză o încălcare vădit gravă a
principiului neagresiunii în dreptul internațional.
Concluzii la capitolul I
Pe parcursul cercetării primului capitol al acestei lucrări, s -a constatat numeroase aspecte
de ordin teoretic în cea mai mare parte și practic, ce țin nemijlocit de afirmarea principiului
nerecurgerii la forță sau amenințarea cu forța, în materia dreptulu i internațional public și în practica
internațională, la general. Pe marginea acestui capitol s -a constatat următoarele:
– Evoluția principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța, consfințirea
căruia în relațiile internaționale se datorează apari ției LN, după primul război mondial,
scopul acestei organizații fiind punerea războiului în afara legii iar reglementarea
conflictelor să fie realizat prin mijloace pașnice;
– Consfințirea principiului nerecurgerii la forță în Carta ONU, art.2 alin.4, la rîn dul
său reprezentînd scopul statelor membre de a nu recurge la forță în reglementarea
conflictelor cu alte state;
– Aplicarea pe larg în relațiile interstatale a principiului neagresiunii, rolul definitoriu
avînd ONU, car e s-a evedențiat prin inițiativă, în colaborare cu alte puteri, de a stopa

23
răspîndirea agresiunii în lume, în acest scop fiind adoptate numeroase declarații care
stabilesc un climat agreabil pentru existența unor relații diplomatice și c ondamnă
recurgerea la forță, în reglementarea unui difer end;
– Definirea securității colective și evidențierea formelor de securitate colectivă, în
dreptul internațional public, a permis expunerea pe larg a rolului fiecăreia pentru pacea și
securitatea internațională, singura obligație fiind respectarea prevederi lor Cartei ONU;
– Rolul CS ONU în reglementarea principiului nerecurgerii la forță pe lîngă alte
instituții ale ONU, precum CIJ sau organizațiile regionale europene, africane de menținere
a păcii și securității, demostrează unicitatea scopului acestor organi zații de a combate
războiul agresiv sau alt tip de conflict. Drept exemplu, activitatea CIJ în cadrul ONU,
constituie condamnarea actelor de agresiune, comise de statele sau de către indivizi, care
au încălcat principiul nerecurgerii la forță în rezolvarea unui diferend, acțiunile cărora au
lezat integritatea teritorială a statului victimă.

Capitolul II
Conținutul juridic al principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța
2.1 Carta ONU – instrumentul fundamental în reglementarea principiului nerecurgerii la
forță și amenințarea cu forța în relațiile interstatale
Rolul ONU s -a evidențiat de la începutul analizei evoluției principiului neagresiunii. De fapt,
princ ipiul neagresiunii poate fi considerat ca produsul unei activități îndelun gate a ONU, ceea ce
ține atît de evoluția, stabilirea și reglementarea acestuia pe plan internațional. De la bun început
ONU a reprezentat instrumentul fundamental de reglementare a principiului neagresiunii,
impunînd o ordine de implementare strictă, pent ru statele membre. Luînd în considerație opiniile
doctrinare, atît naționale, cît și internaționale, Carta ONU, care prevede ansmblul de principii ale
dreptului internațional, la momentul actual reprezintă o forță diriguitoare în cadrul relațiilor
internaț ionale. Tot mai des, se apelează la statutul ONU, pentru a remarca un eveniment sau altul,
care ține în principiu de aplanarea conflictelor armate. În situația dată, principiile diriguitoare se
prezintă a fi călăuzitoare pentru comunitatea internațională, avînd și forța de garant normativ. Însă
pe cît de mare influență deține însăși organizația ONU, pe atît de controversat apar interpretările
privind Statutul acesteia, în cazul dat se va axa asupra faptului cum decurge proces ul de garantare
și reglementare a principiului neagresiunii.

24
Pornind de la începutul apariției organizației ONU, remarcant este faptul că aceasta a
reprezentat punctul de cotitură în relațiile internționale. Tot mai des statele membre recurgeau la
prevederile acesteia pentru a ob ține protecție corespunzătoare a drepturilor prescrise în conținutul
acesteia. La fel lucrurile decurgeau în legătură cu reglementarea relațiilor internaționale dintre
state în timpul conflictului armat, parțile recurgeau la Carta ONU pentru a specifica î ncă odată
influența prevederilor Cartei în rezolvarea unui difernd armat, în cele mai dese cazuri. Carta ONU,
ca și alte documente subsecvente, mai ales Declarația privind principiile dreptului internațional
referitoare la relațiile prietenești și cooperar ea între state conform Cartei, adoptată în 1970,
însumează această evoluție, stipulând ca principiu al dreptului internațional nerecurgerea la forță
sau la amenințarea cu forța împotriva independenței politice ori a integrității teritoriale ale statelor,
sau în orice mod incompatibil cu scopurile și principiile Cartei. În conformitate cu acest principiu,
statele sunt obligate să se abțină de la folosirea forței, atât directă, cât și indirectă. Astfel, sunt
interzise orice ocupație militară a teritoriului un ui stat, ca și dobândirea unui teritoriu prin folosirea
forței sau amenințarea cu forța.
În ceea ce privesc aspectele de folosire indirectă a forței, statele trebuie să se abțină de la
organizarea sau încurajarea organizării de forțe neregulate, sau bande armate, mai ales bande de
mercenari, în vederea unor incursiuni teritoriale pe teritoriul altui stat. Acest deziderat a rămas însă
neaplicat în multe colțuri ale lumii, mai ales în conflictele din Congo -ul belgian26 de la începutul
anilor ’60 când administrația belgiană încă neretrasă a folosit pe scară largă mercenari pentru
menținerea status -quo-ului de dinainte de independență, apoi în era imediat post -Mobutu.
Folosirea de mercenari a fost practicată și în conflictele din Angola, Rhodesia sau Co lumbia. În
felul său, Carta ONU reprezintă acel instrument specific dreptului internațional, care înglobează
în sine numeroase norme ce țin în special de drepturile statelor, de pacea și securitatea
internațional ă.
Printre scopurile stipulate în C arta se numă rau, acelea , de a pune capăt războiului ș i de a lupta
pentru drepturile omului, toleranț a, progres economic si social. Nici unul dintre aceste a, nici
organizarea fundamentală a ONU nu s -au modificat semnificativ din 1945. În prezent întreaga
activitate pentru menținerea păcii și garantarea drepturilor statelor și a indivizilor se bazează
exclusiv pe prevederile Cartei. “Parlame ntul” ONU este adunarea generală î n care este r eprezentat
fiecare stat membru și are un singur vot. Cu excepția cazurilor de urgență, adunarea generală se
convoacă doar o dată pe an, cea mai mare parte a atribuțiilor fiind rezolvată de comitete. Punctele
sale de vedere sunt facute publice pr in intermediul rezoluț iilor, care au un caracter de recomandare,

26 Conflictul Congo -ul belgian, din 1959, http://www.independent.co.uk/news/world.

25
precum afir mă Nijnic N.S., Bogaturov I.A27., ONU este o forță centralizată, dar rămîne statică în
cadrul schimbărilor ce au loc, însă rămîne neschimbat beneficierea la codificarea normativă a
dreptului internațional. Remarcant este faptul că statele membre au ignora t adesea rezoluțiile care
le criticau acț iunile. D ecizia de a implementa o rezoluț ie depinde de fapt de Consiliul de Securitate,
format din cinci membri permanenti (SUA; Marea Britanie; F ranta; China; Rusia) si o selecț ie de
alte state, care se modifică, f ormată din membri nepermanenți. Câ nd problemele sunt de ordin pur
legal, disputele dintre membri pot fi rezolvate la Curtea Internațională de Justiț ie de la Haga.
Tendința unor state de a instaura o climă de pace și excluderea oricărei aplicări de forță, d eseori
se combate cu interesul altor țări de a recurge la forță armată în reglementarea unui conflict.
Aceasta demonstrează, la rîndul său, că un anumit număr de state se combate de la prevederile
Cartei ONU, dar nici vreo -oarecare sancțiune nu urmează pen tru acesta, AG se rezumă doar cu
emiterea unei rezoluțiuni în adresa unei părți și cu atît procesul se finalitează.
Organizația Națiunilor Unite reflectă distribuția de putere și capacități între membrii săi,
autoritatea substanțială revenind marilor puter i prin Consiliul de Securitate. Pe timpul războiului
rece, politicile de securitate ale organizației au reflectat, în mare, dinamica bipolarității, iar ulterior,
vectorii de interes ai singurei superputeri – Statele Unite, ceea ce și -a pus amprenta asupra întregii
activități a Organizației. Înființarea ONU cu toate imperfecțiunile actului său constitutiv reprezintă
un jalon important, de anvergură istorică, pe calea instaurării unor relații noi în lume, bazate pe
principiile fundamentale ale dreptului inter național.
În textul Cartei sunt afirmate scopurile Organizației, menținerea păcii și securității în lume, ca
scop principal, protecția drepturilor omului, dezvoltarea economică și socială și principiile care
stau la baza îndeplinirii acestor scopuri :
– principiul egalității suverane;
– principiul îndeplinirii cu bună credință a obligațiilor asumate;
– principiul reglementării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale;
– principiul neagresiunii;
– principiul acordării de sprijin Națiunilor Unite în acțiunile întreprinse conform Cartei;
– principiul asigurării că statele care nu sunt membre O.N.U. vor acționa în conformitate cu
principiile Cartei;
– principiul neamestecului in problemelor interne ale statelor.
Cu toate ca statele care au semnat Carta s -au obligat să respecte și să aducă la îndeplinire
aceste principii, întreaga istorie a anilor scurși de la adoptarea Cartei, perioada „războiului rece”,

27 Nijnic N.S ., Securitatea națională, Velikii Novgorod, 2008, pp256 -267. Bogaturov I.A ., Analiza relațiilor internaționale,
Moscova, 2002, pp. 190 -206.

26
stările de tensiune, conflictele care au existat între state și care mai persistă înc ă în anumite zone
ale globului, ne demonstrează că scopurile pe care și le -a propus organizația s -au dovedit a fi
proiecte dezirabile, dar niciodată integral realizabile. Istoria ne învață astfel că ordinea mondială,
relațiile dintre statele lumii – mari, mici și mijlocii – nu se pot baza pe dreptul forței ci numai pe
forța dreptului , pe acele principii și norme care să garanteze respectul personalității și demnității
tuturor popoarelor.
Este cert că în noile condiții ale lumii contemporane, caracter izată prin amploarea și
diversitatea problemelor, apariția unor „sfidări” noi precum terorismul internațional, sindicatele
internaționale ale crimei, traficul internațional de droguri, fără a mai vorbi de cele vechi, O.N.U.
trebuie să devină un autentic fo r mondial pentru reprimarea infracțiunilor în domeniul securității
și apărării. ONU nu este chemată în joc de către nici un mecanism al pieței. Vocația sa ține de
nevoia unei intervenții globale față de multitudinea și agravarea problemelor dezvoltării, pr ecum
persistența și expansiunea sărăciei, creșterea subocupării și șomajului la scară globală, împingerea
unor categorii tot mai largi ale populației spre marginalizare și excludere, agravarea amenințărilor
la adresa mediului și viabilității pe termen lung , a metodelor de exploatare a r esurselor naturale
ale planetei, dar în mod principal securitatea internațională.
Trebuie de menționat faptul că, în contextul numeroaselor conflicte ce s -au iscat în orient și
anume cazul cu Livia, Siria, Egipt, în g eneral spațiul Africii de nord, a demonstrat în mare parte
imposibilitatea ONU în reglementarea acestui conflict și anume imposibilitatea CS de a
întreprinde măsuri adecvate situației. Ce poate fi spus în cazul dat cînd puterea juridică a Cartei
ONU nu co respunde prevederilor ce sunt specifice acesteia, cînd la un moment dat apare îndoiala
în privința executării de către state a scopului și obiectivelor prestabilite. Rămîne de contenit faptul
că, la moment acest act internațional, reprezintă singurul instr ument, în care sunt prescrise cele
mai generale aspecte cu privire la reglementarea relațiilor internaționale. După afirmația
doctrinarilor, Miga -Beșteliu R., Dragoman Ion , Crăciun Alice, Crăciun Marius28, organizația
internațională de acest gen, precum ON U, în activitatea sa necesită să fie bazată pe prevederi
generale și speciale, care în cea mai mare parte să reglemente ze relațiile interstatale, într -un mod
legal și diplomatic. Orice conflict care se iscă între state, trebuie să -i fie aplicate normele ge neral
recunoscute în dreptul internațional, pentru a nu da naștere la alte diferende, de acum într -o formă
al tratatării acestor aspecte, prevăzute în Carta ONU . Rolul definitoriu al Cartei ONU în cadrul
relațiilor interstatale, se apreciază prin implicare a directă în aplanarea numeroaselor diferende, și
nu doar atît, în primul rînd Carta este actul care prevede activitatea generală a CIJ și CS, organele
interne ale ONU, care au ca scop principal menținerea păcii și securității internaționale, iar în cazul

28 Miga -Beșteliu R., Dragoman Ion , Drept internațional public, București, 2004, p. 78 -86.

27
CIJ este condamnarea actelor de agresivitate în lume. Împreună ele formează o forță, general
recunoscută, care se conduce în activitatea sa de prevederile Cartei.
În ultimii ani, in cadrul ONU se examinează dezvoltarea și codificarea unor principii
importante ale dreptului internațional. Datorită importanței lor covârșitoare în menținerea păcii și
securității internaționale, procesul de afirmare și dezvoltare a principiilor de drept internațional nu
este unul desăvârșit. În prezent, are loc consacra rea și formarea unor noi principii fundamentale
ale dreptului internațional ca cel al dezarmării, protecției mediului inconjurător, securității
colective, coexistenței pașnice. Prevederile Cartei referitoa re la recurgerea la forță și amenințarea
cu forța r ămân unele din cele mai importante din dreptul internațional contemporan.
Deși de -a lungul anilor a fost enunțată teza conform căreia articolul 2 paragraful 4 și -ar fi pierdut
valabilitatea, deoarece mecanismul prevăzut în Cartă – acțiunea Consiliului de Securitate
împotriva actelor de agresiune și a amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale – nu a
funcționat, această teză nu a fost acceptată nici de majoritatea statelor, nici de către Curtea
Internațională de Justiție. De aceeași părere sunt doctrinarii Reșetov I29., Șarmazanașvili G.V.,
Ușacov N.A., enunță ideea că ONU ca organizație cu o imensă structură, nu corespunde aspectelor
generale prevăzute în Cartă, acest fapt se prezintă prin practica continuă a ONU, a CS și CIJ, în
menținerea păcii și securității internaționale.
În contextul eforturilor pentru dezarmarea generală și completă, inclusiv dezarmarea nucleară,
a fost abordată și relația dintre obligațiile asumate de state în acest domeniu și principiul
nerecurgerii la forță ș i amenințarea cu forța. Astfel, se consideră că Tratatul din 1967 asupra
principiilor care guvernează activitățile statelor în materie de explorare și folosire a spațiului
extraatmosferic30, Tratatul din 1968 asupra neproliferării armelor nucleare31, Tratatu l din 1970
care interzice plasarea de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și
oceanelor32, ca și în subsolul lor, și altele din acest domeniu stabilesc obligații strâns legate de
respectarea principiului nerecurgerii la forță, reducând în fapt zonele din care poate proveni
folosirea forței. În prezent amenințarea cu arma nucleară reprezintă la fel o normă destul de
controversată în dreptul internațional public, fiind o parte integrantă a principiului nerecurgerii la
forță și ame nințarea cu forța.

2.3 Agresiunea ca formă de încălcare flagrantă a principiului nerecurgerii la forță și
amenințarea cu forța în dreptul internațional public

29 Решетов Ю. А. , Борьба с международными преступлениями против мира и безопасности , Москва , 1983, p. 215 -230.
30 Tratatul privin exploatarea spațiului extraatmosferic, din 1967.
31 Tratatul asupra neproliferării armelor nucleare, din 1968, http://lege5.ro
32 Tratul privind interzicerea plasarea de arme nucleare și alte arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor, din
1970.

28
Vorbind despre principiul nerecurgerii la forță sau amenițarea cu forță, a fost elucidat
momentul aplicării forței și anume dreptul statului la autoapărare sau altfel spus legitima apărare
a statului, în cazul cînd securitatea națională este amenințată de către agresor, vorbind în linii
generale.
Nu poate fi scăpat din vedere, ce totu și reprezintă agresiunea, la moment cum o cunoaștem,
de aceea se va lua în considerație numeroase tratări și abordări tematice pentru a înțelege termenul
de agresiune în cadrul principiului cercetat. Din cîte se observă importanța tratării termenului de
agresiune ține să ușureze activitatea CS ONU, deoarece în fața existenței unei singure definiții ale
agresiunii, statele vor fi ținute să utilizeze doar prevederile unei singure definiri, fără vreo tratare
pe lîngă aceasta. În mare parte, sursele doctrinare în domeniul dreptului internațional, enunță faptul
că tendința de a scoate războiul în afara legii, a generat declararea principiilor fundamentale,
general recunoscute, precum principiul neagresiunii, iar sub intrezicerea aplicării forței, enunțat în
statu tul ONU art. acest caz comunitatea se combate cu termenul de agresivitate. Această tendință
poate fi identificată în diverse lucrări de Drept Internațional Public ale unor autori ruși cum ar fi
Becheașev K. A., Calamcarean R., Ignatenco G. V., Tiunov O. I. , Ușacov N.I.,33 care prezintă
războiul de agresiune ca o parte componentă a principiului neaplicării forței sau amenințării cu
forța în relațiile internaționale. În,art. 2, alin. (4) din Carta ONU stabilește interdicția folosirii
„forței” dar nu a „războiu lui”. Prin inserarea termenului de „forță” se prevedea includerea sub
jurisdicția ONU a altor acte, diferite de războiul tradițional, care ar putea prejudicia pacea și
securitatea internațională. Astfel, în contextul examinării acestui principiu fundamenta l este
examinat concomitent și războiul de agresiune și procesul de a scoatere în afara legii a acestuia,
dar nu se scapă din vedere ipmortanța definirii termenului de agresiune.
În privința numeroaselor monografii care oferă anumite tentative sau opinii cu privire la
definirea agresiunii poate fi indicată lucrarea lui Panov V. A.. „Международное уголовное
право”34 care prin utilizarea clasificării crimelor internaționale potrivit art. 6 din Statutul
Tribunalului Internațional Militar35 (Nürnberg) en umeră definiția crimelor contra păcii ca fiind
„pregătirea, inițierea și purtarea războiului de agresiune,de asemenea, putem aminti monografia
autorului rus Ușacov N.A. „ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИЕ ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СИЛЫ В
МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ”36, care pe lîngă enunțarea aspectelor principale ce țin
de reglementarea principiului neagresiunii, ține să deducă și aspectul juridic al termenului de

33 Becheașev K. A., Calamcarean R., Drept internațional public, Moscova, 2004, p. 98 -123.
34 Panov V. A.., Международное уголовное право, Moscova, 1997, p. 309 -312.
35 Statutul Tribunalului Internațional Militar (Nürnberg), www.icrc.org/applic/ihl/.
36 Ușacov N .A., ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИЕ ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СИЛЫ В МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ,
Moscova, 2007,

29
agresiune într -un conflict sau diferend internațional. Adăugător lucrărilor de ordin general sunt
prezente monografii a căror tematică se referă strict la conceptul forței în dreptul internațional.
O reflectare similară poate fi remarcată în lucrarea dnei Beatrice Onica -Jarka, “Jurisdicția
internațională penală”37, este reflectat prin această monografie conceptul de crimă internațională,
evoluția conceptelor de crimă internațională și criteriile de clasificare a crimelor internaționale. În
contextul clasificării complexe a crimelor internaționale, autorul atrage o atenție deosebit ă în
privința crimei de agresiune unde expune istoricul incriminării agresiunii și definiția agresiunii
adoptată de către AG a ONU în 1974. Totodată, sunt expuse elementele crimei de agresiune,
desigur în limitele definiției din 1974. La nivel național, do ctrina apare cu o astfel de lucrare dlui
Alexei Barbăneagră “Infracțiunile contra păcii și securității omenirii”38. Această lucrare conține
descrierea distinctă asupra conceptului de drept internațional penal și a definiției crimei
internaționale. Capitolul I al lucrării oferă o analiză a răspunderii internaționale prin identificarea
și expunerea principiilor dreptului internațional penal. Monografia dlui Barbăneagră se remarcă
prin Capitolul II – Infracțiunile contra păcii. În acest capitol este realizată o analiză a conceptului
de război și procesul de codificare a scoaterii în ilegalitate a războiu lui din cadrul relațiilor
internaționale. Pornind de la evedențierea a cîtorva izvoare semnificative în domeniul dreptului
internațional, care dau un tablou bine determinat al conceptului de agresiune, poate fi remarcat
faptul că procesul de definire a agresiunii a fost îndelungat și deseori dificil de realizat.
Procesul de definire a agresiunii s -a dovedit a fi un obstacol practic imposibil de depășit. Pe
parcursul perioadei de 15 ani AG a creat patru comitete speciale pentru definirea agresiunii. În
contextul adoptării definiției agresiunii prin rezoluția 3314 (XXIX)39, începe a doua etapă în
elaborarea proiectului de Cod cu privire la crimele împotriva pă cii și securității omenirii (Rezoluția
AG 33/97 din 16 decembrie 1978)40. Deja prin rezoluția 36/10641 din 10 decembrie 1981 AG
„invită Comisia de drept internațional să își reia activitatea în vederea elaborării proiectului
Codului cu privire la crimele împ otriva păcii și securității omenirii”. Lucrările CDI au durat pe
parcursul sesiunilor 35 – 43 (1983 – 1991), sesiunile 45 și 47 (1994 – 1995). În cadrul celei de -a
48-a sesiuni din 1996 CDI a adoptat textul final al proiectului de Cod cu privire la Crimele contra
Păcii și Securității Omenirii42.
Codul cu privire la Crimele și contra Păcii și Securității Omenirii într -un final a reprezentat o
colaborare sporită a statelor membre, întru stoparea celor mai periculoase crime împotriva
omenirii.

37 Beatrice Onica -Jarka, Jurisdicția internațională penală, București, 2011, p. 57 – 68.
38 Barbăneagră A., Infracțiunile contra păcii și securității omenirii, Chișinău, 2005, p. 556.
39 Rezoluția 3314 (XXIX) 1974, http://www1.umn.edu/humanrts/instree/GAres3314.html .
40 Rezoluția AG 33/9 7 din 16 decembrie 1978.
41 Rezoluția A G 36/106 din 10 decembrie 1981.
42 Cod cu privire la Crimele contra Păcii și Securității Omeniri i din 1996.

30
Însă nu poate fi scăpat din vedere activitatea posterioară a comunității internaționale cu
privire la definirea termenului de agresiune, astfel, prima instituție cu această sarcină s -a prezentat
Liga Națiunilor cu adoptarea Pactului din 1919 , care prevede a dezarmarea (art. 8), reglementarea
pașnică a diferendelor și scoaterea războiului în afara legii (art. 11 – 15). De asemenea, Protocolul
din 192443 stabilea prin art. 2 interzicerea absolută a războiului „cu excepția cazurilor de rezistență
împotriva unor acte de agresiune sau acționând în acord cu Consiliul sau Adunarea Generală a
Ligii Națiunilor în conformitate cu prevederile Pactului sau a prezentului Protocol”. În 1927, LN
printr -o rezoluție a AG a stabilit că „un război de agresiune niciodată nu poat e servi drept metodă
de soluționare a diferendelor internaționale și, în consecință, este o crimă internațională”.
Tratatul general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale (Pactul Briand –
Kellog )44 (27 august 1928). O realizare im portantă, a fost semnarea la 27 august 1928 a Tratatului
general de renunțare la război ca instrument al politicii naționale (Pactul Briand -Kellog).
Instrumentul în cauză a reprezentat fundamentul în formarea cutumei în perioada anterioară
apariției Cartei ONU, ceea ce am specificat anterior, importanța pactului pentru comunitatea
internațională.
Convențiile cu privire la definirea agresiunii (Londra, 2 – 4 iulie 1933)45 În contextul
continuității tendinței stabilite în cadrul sistemului de la Versailles și inserate în Pactul Briand –
Kellog referitor la diminuarea importanței aplicării forței în cadrul dreptului internațional în 1933
la Londra, între URSS și alte 11 state au fost încheiate convenții cu privire la definirea agresiunii.
Definiția agresiunii cuprinsă în aceste convenții a fost rezultatul colaborării dintre M. Litvinov,
ministrul de externe al URSS, și M. Titulescu, ministrul de externe al României, fiind cunos cută
de aceea sub numele “formula Litvinov -Titulescu”46. Discuțiile privind definirea agresiunii, au
fost începute la inițiativa URSS, care și cazul decolonizării și neaplicării forței a demonstrat
inițiativa de a realiza numeroase schimbări, în ordinea po litică a lumii mondiale.
Următorul act internațional privind reglementarea noțiunii de agresiune este Tratatul de
neagresiune și conciliere (Tratatul Saavedra Lamas) (10 octombrie 1933)47. De asemenea, este
relevant în practica codificării normelor de drept internațional, privind interzicerea aplicării forței
prin semnarea la 10 octombrie 1933 a Tratatului Saavedra Lamas, prin care este condamnat
războiul de agresiune și stabilește în art. 1 că „soluționarea diferendelor sau diferitor controverse
vor fi soluționate numai pe cale pașnică și vor fi autorizate de către dreptul internațional”.

43 Protocolul LN din 1924, http://ebooks.unibuc.ro/istorie
44 Pactul Bri and-Kellog, din 27 august 1928.
45 Convențiile cu privire la definirea agresi unii, Londra, 2 – 4 iulie 1933.
46 formula Litvinov -Titulescu – http://www.observatorul.com/articles_main
47 Tratatul de neagresiune și conciliere, Pactul Saaveda Lamas, din 1933.

31
Printre actele cu caracter internațional, care definesc într -o măsură sau alta termenul de
agresiune, putem evedenția Acordul privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război
ai Puterilor europene ale Axei(8 august 1945 )48. Potrivit acestui acord statele semnatare au luat
hotărârea instituirii unui Tribunal militar internațional care să judece criminalii de răz boi ale căror
crime sunt fără localizare geografică. Acordul cuprindea în anexă Statutul Tribunalului, în care se
stabileau regulile de constituire, de jurisdicție și funcționare a acestuia.
Importanța istituirii Tribunalului militar internațional, ca efect a avut condamnarea indivizilor,
care au comis crime împotriva păcii și securității internaționale. În privința ratione personae
Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acți onând în contul țărilor europene ale
Axei, a comis, individual sau cu titlu de membri au unor organizații, oricare dintre crimele indicate
în Statutul Tribunalului.
Pe parcursul activității a ONU, se desprind astfel de acte ca :
– Declarația cu privire la inadmisibilitatea intervenției în afacerile interne ale
statelor și protecția independenței și suveranității lor (Rezoluția Adunării Generale a ONU
2131 (XX) din 21 decembrie 1965)49, care în mod nemijlocit interzice intervenția în
treburile interne ale sta tului dar mai ales interzice intervenția militară pe teritoriul unui
stat ;
– Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești
și cooperarea între state (Rezoluția AG a ONU nr. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970,
care decla ră în repetate rînduri scopul și principiile statutului ONU)50;
– Rezoluția Adunării Generale a ONU 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 privind
definirea agresiunii51.Acest document reprezintă un progress în dreptul internațional din
motivul că prin anexa rezoluției a fost adoptat textul definiției agresiunii. În pofida faptului
că această definiție a fost adoptată printr -o rezoluție a AG a ONU, care are caracter de
recomandare și care nu deține o forță juridică inedită, totuși statele membre au realizat
importanța acestei definiri întru utilizarea prevederilor statutului ONU cît mai eficient și
legitim. Din start preambulul textului definiției declară că “agresiunea est e cea mai gravă
și periculoasă formă a aplicării ilegale a forței”. Din același preambul poate fi identificat
principalul scop al adoptării definiției agresiunii care constă în “…reținerea potențialului
agresor, ar simplifica determinarea actelor de agresi une…”.

48 Acordul privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Ax ei, 8 august 1945,
http://ru.scribd.com/doc.
49 Rezoluția AG ONU 2 131 (XX) din 21 decembrie 1965.
50 Rezoluția AG ONU nr. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970 .
51 Rezoluția Adunării Generale a ONU 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974 privind definirea agresiunii.

32
Potrivit art. 1 agresiunea reprezintă “folosirea forței armate de către un stat…”, iar prin art.
2 este stabilit principiul priorității în timp în ce privește demonstrarea faptului comiterii actului de
agresiune. La rîndul său art. 3 ofe ră o listă a actelor care pot fi calificate drept acte de agresiune.
Cu toate acestea, art. 4 stabilește că lista actelor enumerate nu este una exhaustivă, iar CS a ONU
poate determina alte acte care reprezintă agresiune potrivit prevederilor Cartei ONU.
– Declarația cu privire la inadmisibilitatea intervenției și implicării în afacerile
interne ale statelor (Rezoluția AG a ONU 36/103 din 9 decembrie 1981)52. Prin această
declarație în mod repetat au fost reafirmate Declarațiile din 1965 și 1970 și a Rezoluți ei
din 1974 cu privire la definiția agresiunii. Acest act reprezintă o reconfirmare a tuturor
principiilor promovate în cadrul ONU de la momentul creării sale.
– Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (Montego Bay (Jamaica)53, 19
decembrie 1982). Această convenție reprezintă un complex unic în domeniul dreptului
mării prin care au fost codificate normele cutumiare din acest domeniu formate de -a lungul
secolelor sau formularea unor noi norme în rezultatul noilor cerințe apărute în contextul
dezvoltă rii rapide a societății internaționale. În doctrină acestă convenție prin felul său
reglementează raporturi ce apar pe spațiul maritim, astfel, chiar și conținutul acestui act
reglementează actul de agresiune, prin specificarea termenului de “ trecere inof ensivă”,
-după cum se specifică în doctrină, aceasta semnifică că navele, în special cele
militare sunt ținute în situații de ivire a unui conflict, să nu recurgă la forță, dacă
însă nu este o amenințare a securității naționale art.19 (1) ș.a. În alin. (2 ) al aceluiași
articol este expusă o listă exhaustivă a activităților care pot fi considerate că aduc
atingere păcii, ordinii sau securității statului riveran comise în marea teritorială a
statelor riverane, și anume:
a) amenințarea sau folosirea forței î mpotriva suveranității, integrității teritoriale sau
independenței politice a statului riveran sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului
internațional enunțate în Carta Națiunilor Unite;
b) exercițiu sau manevră cu arme de orice fel;
c) culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității statului riveran;
d) propaganda vizând prejudicierea apărării sau securității statului riveran;
e) lansarea, aterizarea pe nave sau îmbarcarea de aeronave;
f) lansarea, debarcarea sau îm barcarea de tehnică militară;

52 Rezoluția AG a O NU 36/103 din 9 decembrie 1981.
53 Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării (Montego Ba y (Jamaica), 19 decembrie 1982.

33
g) îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau persoane contrar legilor și
reglementărilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare ale statului riveran;
h) poluarea deliberată și gravă, prin violarea prezente i convenții;
i) pescuitul;
j) cercetări sau ridicări hidrografice; ș.a.
Actele enumerate mai sus demonstrează spiritul colectiv al comunității internaționale de a
aduce schimbări în ordinea politică a statelor. Încercările de a forma un cadru cît mai complet de
elucidarea complexă a fenomenului agresiunii, în numeroase cazuri s-au soldat cu un rezultat
pozitiv. Un moment important pentru statele membre a fost Rezoluția AG a ONU 55/2 din 8
septembrie 2000. „Declarația Mileniului”54, care în special reglementează neagresiunea,
principiul fundamental a dreptului internațional.
La nivel regional, statele au avut inițiativa de a adopta Actul Final al Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa (Helsinki, 1 august 197555. Actul Final de la Helsinki conține
o codificare a principiilor dreptului internațional consacr ate prin Carta ONU și Declarația din
1970.
De asemenea, în cadrul CSCE au fost consacrate trei noi principii ale dreptului internațional
adițional celor șapte codificate anterior în cadrul ONU. În asemenea condiții este cert faptul că
prin intermediul Act ului Final de la Helsinki a fost consacrat în mod repetat principiul nerecurgerii
la forță sau la amenințarea cu forța. A fost stabilită o poziție comună potrivit căreia “statele
participante se vor abține de la orice act care constituie o amenințare cu fo rța sau o folosire directă
sau indirectă a forței împotriva altui stat participant”.
Trăsăturile comune a actelor enunțate mai sus prezintă următoarele că : statele membre la
ONU au elaborat un spectru legal de aplicare a termenului de agresiune p entru ca în final în
activitatea de menținerea păcii și securității internaționale să lipsească careva interpretări. De
asemenea, statele își asumă responsabilitatea declarată prin semnătura actului sau a declarației.
Astfel, atît pe plan internațional, cî t și pe plan regional este adus la un numitor comun tematica ce
ține de definirea conceptului de agresiune, care după cum s -a specificat este o parte componentă a
principiului neagresiunii. Definirea agresiunii a reprezentat un moment cheie în dreptul
internațional, care a fost realizat la comunul acord al statelor, pentru folosirea adecvată a acesteia
în situația apariției diferendului armat, în cele mai dese cazuri. Cerința adoptării unei definiții a
agresiunii cu caracter de universalitate a fost realiz ată sub controlul ONU, fiind d efinită agresiunea
armată. Astfel, definiția agresiunii, adoptată de Adunarea Generală în 197456, arată că prin

54 Rezoluția AG ONU 55/2 din 8 septembrie 2000. Declarația Mileniului .
55 Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa , Helsinki, 1 august 1975 .
56 Rezoluția Adunării Generale a ONU 3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974.

34
agresiunea armată se ințelege folosirea forței armate de către un stat împotriva suveranității
teritoriale sau inde pendenței politice a altui stat, sau în orice altă manieră incompatibilă cu Carta
ONU, după cum se prevede in prezenta definiție” (art.1). Pentru calificarea agresorului se aplică
regula priorității în timp, adică cine a comis primul actele de agresiune es te considerat agresor”.
Definiția din 1974 enumeră anumite acte, care săvârșite cu prioritate în timp constituie acte de
agresiune. Această enumerare nu are caracter exhaustiv, ci doar unul explicativ, lăsând în sarcina
Consiliului de Securitate al ONU să completeze lista actelor concrete de agresiune enumerate de
ea. Actele prevăzute de definiția agresiunii din 1974 sunt următoarele:
a. invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat, sau orice
ocupație militară, chiar temporară, rezultând dintr -o astfel de invazie sau un astfel de atac, sau
orice anexare prin folosirea forței a teritoriului unui stat sau a unei părți din teritoriul său;
b. bombardarea de către forțele armate ale unui stat a teritoriului altui stat, sau folosirea oricăror
arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c.blocada navală a porturilor și coastelor unui stat de către forțele armate ale alt ui stat;
d. atacarea de către forțele armate ale unui stat a forțelor armate terestre, navale, sau aeriene
ale altui stat sau a marinei ori aviației civile a acestuia;
e. folosirea forțelor armate ale unui stat, care sunt staționate pe teritori ul altui stat, cu acordul
acestuia, contrar condițiilor prevăzute în acord sau orice prelungire a șederii acestor forțe armate
pe teritoriul statului după expirarea acordului;
f. fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l -a pus la disp oziția altui stat, să fie
folosit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terț;
g. trimiterea de către un stat sau in numele său de bande sau grupuri inarmate,de forțe
neregulate de mercenari pentru a se deda la acte de violență împotriva altui stat, de o gravitate
asemănătoare cu a actelor enumerate mai sus sau faptul de a se angaja in mod substanțial, la o
astfel de acțiune (art.3).
Definiția agresiunii precizează că niciun considerent de orice natură ar fi el, politică, economică,
militară, nu poate justifica agresiunea. Dreptul internațional actual, admite in mod cu totul
excepțional trei cazuri când se poate recurge la forță în relațiile internaționale:
1. dreptul la autoapărare individuală sau col ectivă. În cazul în care un stat agresor atacă un alt
stat, acesta din urmă are dreptul inerent la legitimă apărare, în virtutea art. 51 al Cartei ONU acest
drept se exercită până când Consiliul de Securitate va lua măsuri necesare pentru restabilirea păci i
și securității internaționale;
2. măsuri colective de constrangere. Atunci când se constată o amenințare la adresa păcii, o
încălcare a păcii, sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate în virtutea unei Rezoluții, poate

35
dispune crearea forțe lor multinaționale care să lupte împotriva celor care periclitează pacea și
securitatea internațională;
3. dreptul popoarelor aflate sub dominație colonială, de a lupta pentru dobandirea
independenței. Acest drept a fost reflectat in Declarația priv ind acordarea independenței țărilor și
popoarelor coloniale, din 1960.
În perioada de până la adoptarea Cartei Națiunilor Unite în 1945 existau patru surse
semnificative de controversă în aplicarea regimului juridic al obligației de ne recurgere la forță sau
la amenințarea cu forța. Sursele controversei erau după cum urmează:
(a) Dreptul pretins al intervenției prin forță pentru a proteja cetățenii;
(b) Intervenția hegemonială în temeiul acordurilor regionale în absența autorizației exprese a
Consiliului de Securitate;
(c) Intervenția prin forță într -un stat în temeiul acordului suveranității teritoriale;
(d) Intervenția prin forță sub forma asistenței mișcărilor naționale pentru emancipare, dirijând
conflicte armate pentru atingerea independenței.
Protecția cetățenilor a fost una dintre justificările invocate de Statele Unite în legătură cu
recurgerea la forță impotriva statului Panama în 198957. În examinarea practicii de către Dr.
Christine Gray 58, aceasta observă că puține state acceptă un drept legal de a prote ja cetățenii săi
peste hotare. Unii autori privesc dreptul de a proteja cetățenii prin recurgerea la forță ca un aspect
al dreptului de autoapărare ce ține de dreptul vamal.
A dou a sursă a controversei implicații ține de intervenția hegemonială în temeiul acordurilor
regionale, în absența autorizației exprese a Consiliului de Securitate, în concordanță cu art. 52 și
54 ale Cartei (exemple de acest gen servind acțiunile întreprinse de OSA în criza rachetelor din
Cuba în 196259; rolul Pactului de la Varșovia în contextul invaziei sovietice asupra Cehoslovaciei,
1968 etc.) 60. A treia sursă a controversei este frecvența intervenției întemeiată pe acordul
suveranității teritoriale. Titlul unei asem enea intervenții este clar: acordul statelor. Problema este,
bineînțeles, faptul că în multe cazuri statutul guvernului care își dă acordul este problematic.
Scenariul, în cel mai rău caz, este situația în care guverne de facto concurente organizează
intervenția străină. A patra sursă a controversei, în perioada dintre 1945 -1990, era existența unor
mișcări naționale de eliberare recunoscute și legalitatea asistenței externe acordate unor asemenea
mișcări. In 1974 Adunarea Generală a Națiunilor Unite a admis ca Observatori acele mișcări de
eliberare care au fost recunoscute de organizațiile regionale la acel timp. O asemenea recunoaștere

57 Războiul di n Panama, din 1989.
58 Dr. Christine Gray , International Law and the Use of Force , 2008, p.87 -100.
59 Criza rachetelor din Cuba, din 1968, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza -rachetelor -cub.
60 Invazia URSS în Cehoslovacia, din 1968, http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/invazia -republicii -sociali ste-
cehoslovace.

36
a fost acordată mișcărilor din Angola, Mozambic, mișcării Palestiniene și Rhodesiene 61. Rămîne
neschimbat faptul că aplicar ea forței în situații de legitimă apărare este un subiect dificil și
controversat în comunitatea internațională, mai ales cînd apare necesitatea.
CS ONU să stabilească circumstanțele, care au generat recurgerea la forță în cazul legitimii apărări.
Agresiun ea în acest context, după părerea autorului Tunkin G. I.62este un drept al statului de a
răspunde actelor represive ale statului atacant sau a unei mișcări teroriste ș.a. Este o măsură
necesară pentru apărarea integrității teritoriale și a populației, care la rîndul său trebuie demonstrat
că reprezinta singura ca le de stopare a represiunii.

2.4 Dreptul la legitima apărare
Recurgerea la forță și la amenințarea cu forța constituie o violare a Cartei ONU, iar războiul
de agresiune o crimă împotriva păcii, este evident ca pentru atingerile aduse păcii și securității
internaționale, suveranității, integrității teritoriale și independenței politice a statelor prin
comiterea unor acte de agres iune să se manifeste problema angajării răspunderii internaționale.
Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 3314/14.12. 1974 privind adoptarea Definiției agresiunii,
statuează în mod expres în art. 5 că “agresiunea dă naștere la răspundere internațională”. Totodată
răspunderea internațională are o dublă finalitate: evitarea diferendelor, precum și a folosirii forței
sau am enințării cu forța, toate acestea, sub impulsul acelor considerațiuni de ordin politic sau
teoretic, care împart răspunderea de drept internațional.
Caracterul ilicit al aplicării forței armate este stabilit de Consiliul de Securitate al ONU, care
examinează fapta de agresiune a unui stat împotriva altui stat după următoarele criterii:
a) situația statelor la începutul conflictului armat determină car acterul acțiunilor întreprinse
ulterior în raport cu normele dreptului internațional;
b) caracterul obiectiv al anteriorității – săvârșirea faptelor în ordine cronologică. Aceste criterii
sunt acceptabile în cazul în care fapta de aplicare a forței armate este comisă de către un stat și este
calificată drept agresiune.
Sistemul Cartei Națiunilor Unite prezintă, la modul conceptual, o regulă prevăzută de
articolul 2, alineatul 4, și două cazuri în care se admite folosirea forței: exercitarea dreptul ui la

61 Mișcări de eliberare, caz ul Angolei, Mozambic, Palestina .
62 Tunkin G.I., Drept internațional, Moscova, 2009, p.396.

37
legitimă apărare individuală sau colectivă în cazul unui atac armat (art. 51) și, respectiv, în baza
hotărârii Consiliului de Securitate al ONU (art. 39 -42). Așadar, dreptul internațional admite
următoarele situații când se poate recurge în mod legal la folosirea forței armate în relațiile
internaționale:
Prima și cea mai importantă excepție pe care o prevede Carta ONU este aceea din articolul
51 – “ Nici o dispoziție din prezenta Cartă nu aduce atingere dreptului inerent de autoapărare,
indiv uduală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al
Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea
păcii și securității internaționale ”63.
Cu alte cuvinte, Cart a lasă, prin această derogare, posibilitatea de folosire legală a forței ca
formă a legitimei apărări, pentru exercitarea dreptului la legitimă apărare individuală sau colectivă.
Adică este expres prevăzut dreptul statului de a se autoapăra împotriva const rîngerii militare sau
politice ș.a. Este cunoscut faptul că în toate sistemele juridice, se admite dreptul la legitimă apărare,
el fiind un concept general de drept, cu o evoluție îndelungată iar Carta ONU nu putea să nu
reflecte acest concept. Dreptul la legitimă apărare este una dintre cele mai reprezentative instituții
contemporane, fundamentat, din punct de vedere ju ridic, pe principiul nerecurgerii forței și
amenințării cu forța și motivat, pe necesitatea prevenirii și descurajării agresiunii și implicit, a
protejării ființei naționale a statelor.
Ca urmare, prin consemnarea în Carta ONU a acestei instituții, au fost scoase în afara legii
unele practici existente în viața internațională, precum autoprotecția, represaliile armate, dreptul
de intervenție, autoapărare preventivă, care confereau statelor dreptul discreționar de a recurge la
forța armelor. Aceasta a reprezentat, totodată, saltul calitativ înregistrat de la dreptul nelimitat al
statelor de a recurge la războiul de agresiune, la interdicția generală de folosire a forței și a
amenințării cu forța și a utilizării licite a forței în cazuri strict precizate. Legitima apărare,
presupune dreptul unui stat, împotriva caruia a avut loc un atac efectiv din partea altui stat, de a
răspunde agresiunii cu forțele sale armate. În situația care se iscă, statul atacat răspunde la
agresiune cu agresiune, adică doar astfel poate fi apărată integritat ea unui stat, dacă să luăm din
punct de vedere militar.
Însă, potrivit prescripțiilor legale, această faptă nu este săvârșită cu vinovație, deoarece
făptuitorul, fie el individ sau stat, nu a acționat cu voința liberă, ci constrâns de necesitatea apărării
valorilor sociale protejate de ordinea juridică și amenințate grav prin agresiune , trebuie să fie făcută
distincția, dintre termenii legitima apărare și autoapărare, primul este reprezentativ dreptului
internațional penal, iar ultimul prevederilor Cartei ONU, însă ambii termeni enunță o singură

63 Carta ONU, din 1945, http://www.dadalos.org/uno_rom/un -charta.htm

38
situație, apărarea împotriva agresiunii. Între legitima apărare prevăzută de dreptul intern și cea
reglementată în relațiile internaționale există asemănări și deosebiri semnificative.
Doctrina pena lă justifică, prin diferite teorii, înlăturarea caracterului penal al faptei săvârșite
în legitimă apărare, unele fiind subiective, iar altele obiective . Legitima apărare are asemănări
specifice atât în legea internă, cât și în cea internațională, cu trăsă turi distincte în cazul apărării
individuale, al securității colective ori în operațiunile de sprijinire a păcii. În dreptul internațional,
legitima apărare se referă la subiectele ordinii legale mondiale și este un principiu juridic care dă
dreptul unui s tat de a reacționa imediat și spontan, cu forțele armate, în cazul unei agresiuni, fiind
consacrat în articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite.
Se observă că, la fel ca în dreptul național, legitima apărare înlatură răspunderea
internațională a sta tului care reacționează la o agresiune armată cu folosirea forței armate, fiind o
acțiune utilă și necesară, o excepție de la principiul fundamental al dreptului internațional public
de nerecurgere la forță și la amenințarea cu forța, fie împotriva integri tății teritoriale ori a
independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod, incompatibil cu scopurile Națiunilor
Unite . Din considerente doctrinare, termenul legitimii apărări, caracteristic dreptului internațional
penal, va avea legătură nemijloc ită în analiza efectuată, poate fi menționată clasificarea apărării,
după opinia autorilor precum: Petrescu G.S. și Balaban C.G 64, care specifică determinarea fiecărei
categorii de legitimă apărare în dreptul internațional, respectiv, caracteristicile semn ificative ale
acestor categorii.
Specificul dreptului internațional de a crea o ordine juridică stabilă, fară existența unor
autorități mondiale supranaționale, superioare statelor suverane, face ca războiul purtat în legitimă
apărare să fie întotdeauna legitim și legal în urmatoarele condiții și limitări obiectiv determinate :
a) Existența unui act de agresiune cu folosirea forței armate. Stabilirea cu precizie a existenței
unui act de agresiune prezintă o mare importanță, atât teoretică dar mai ales practică, însă și o
evidentă dificultate. Importantă, pentru că marchează momentul când, din punct de vedere juridic,
se naște dreptul la autoapărare, iar dificultatea rezidă în faptul că nu orice folosire a forței armate
este un act de agresiune, cum nici riposta la o asemenea folosire a forței nu este un act de
autoapărare. În doctrina dreptului internațional și în reuniuni internaționale s -au exprimat diverse
opinii, unele încercând să lărgească sfera dreptului la autoapărare, altele să -l restrâ ngă.
b) Anterioritatea actului de agresiune în raport cu apărarea. Apariția dreptului de autoapărare
este condiționată de preexistența unui atac armat. Consacrând “dreptul inerent la autoapărare”,
articolul 51 din Carta ONU face din anterioritatea atacului armat o condiție sine qua non a

64 Petrescu G.S., Legitima apărare a statelor, Editura Universală, București, 2012, p. 20 -68.
Balaban C.G., Securitatea și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI., Editura C.H.Beck, București, 2006,
p.163 -169.

39
nașterii acestui drept. Principiul anteriorității, adică primul recurs la folosirea ilicită a forței
armate, este indisolubil legat de intenție – element unic al laturii subiective a infracțiunii – și
constituie criteriul d eterminant de calificare a unei fapte drept agresiune. Comiterea unei
agresiuni din culpă este de neconceput. În toate cazurile, agresorul realizează caracterul ilicit
al acțiunilor sale și dorește să le înfăptuiască. Deoarece implică elementul de inițiati vă,
conceptul nu include acțiuni de ripostă comise de către statul victimă a agresiunii, a dreptului
de autoapărare individuală sau colectivă, care poate consta și în efectuarea unor acțiuni
ofensive pe teritoriul statului agresor și nici măsurile cu chara cter de constrângere întreprinse
în baza articolului 42 din Carta ONU. Conform definiției agresiunii (art. 2 al Rezoluției
Adunării Generale a ONU nr. 3314/XXIX din 14.12.1974 privind adoptarea Definiției
agresiunii), expresia “primul recurs la forță”65 consacră principiul anteriorității, potrivit căruia
statul care atacă primul cu forța armată un alt stat comite un act de agresiune. Prin această
formulare se exclude din sfera dreptului la autoapărare “atacul preventiv” și posibilitatea de a
invoca “un atac iminent” pentru a declanșa un război de agresiune.
c) Gravitatea actului de agresiune
Întrucât exercitarea dreptului la autoapărare constutie un remediu și nu un pretext de recurgere
la forță, definiția agresiunii se referă la actele comise cu inte nție și care prezintă o anumită
gravitate. Anumite fapte de importanță minoră, cum ar fi provocările, simplele incidente de
frontieră care, deși, implică amenințarea cu forța sau folosirea ilegală a acesteia, fiind incriminate
de dreptul internațional, nu justifică folosirea forțelor armate de către statele lezate în baza
dreptului de autoapărare, deci nu constituie agresiune și pot antrena, eventual, doar contramăsuri
proporționale. Recurgerea la forța armată în exercitarea dreptului la autoapărare trebuie să fie
proporțională cu atacul și să fie necesară pentru respingerea agresorului.
În dreptul internațional nu este permis ceea ce în practică și în doctrină s -a numit “atacul
preventiv”, îndreptat împotriva unei posibile agresiuni sau a unei ameni nțări.
Confirmarea o constituie și faptul că în cauza Activites militaires et paramilitaires 66, Curtea
Internațională de Justiție a interpretat într -un mod restrictiv, dreptul la legitimă apărare individuală,
limitând -o la cazul unei agresiuni armate deja survenite și interzicând atacurile preventive. Această
abordare strictă este singura conformă cu litera și spiritul C artei ONU, iar flexibilitatea unor
prevederi spre a justifica drumul forței armate, și lărgirea acestui drept ar însemna diminuarea
interdicției, în condițiile în care statele pot găsi tot felul de pretexte pentru a o ocoli. Din păcate,
în pofida repetate lor încercări de definire a agresiunii, nici până astăzi nu s -a putut adopta un tratat

65 primul recurs la forță, http://www.sferapoliticii.ro
66 Activites milit aires et paramilitaires , http://www.icj -cij.org/docket

40
internațional acceptat de catre state pentru a se putea stabili care situații de folosire a forței în
relațiile mondiale dau dreptul la legitima apărare.
A doua excepție reglementată expres de Carta Națiunilor Unite este reprezentată de folosirea
forței cu autorizarea Consiliului de Securitate. Astfel, articolul 39 din Cartă cuprinde o prevedere
cu caracter general care conferă Consiliului de Securitate competența de a califica o acțiune ca
fiind o amenințare contra păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune. În conformitate cu
același text, Consiliul va face recomandări sau va decide măsurile care trebuie adoptate
în conformitate cu art. 41 și 42, pentru r estabilirea păcii și securității. Principalele probleme care
se ridică în aplicarea celor două articole menționate sunt legate de întrebarea dacă autorizarea
Consiliului de Securitate, în conformitate cuprevederile articolului 42, trebuie să fie expresă sa u
poate fi și implicită.67
Un exemplu de folosire a forței a fost reprezentat de operațiunea Furtună în Deșert68, ca
răspuns față de invadarea Kuweit -ului de către Irak, în 1990. Operațiunea a fost considerată un
punct de cotitură în dreptul internațional. Secretarul General ONU preciza, în acest context, că
invazia Irakului în Kuweit a fost primul caz de la fondarea organizației când unul din statele
membre a încercat să anexeze în mod complet un alt stat, și, datorită acestui lucru, măsurile
adpotate constutuie expresia practică a modului în care pacea și securitatea ar trebui menținute pe
plan internațional.
Astfel, prin Rezoluția nr. 660/1990 69, Consiliul de Securitate califică invadarea Kuweitului
de către Irak ca reprezentând o încălcare a păcii și cere imediat Irakului încetarea acțiunii.
Autorizarea folosirii forței este realizată printr -o Rezoluție subsecventă, respectiv Rezoluția nr.
678/1990 .70 prin care se autorizează “statele care cooperează cu guvernul kuweitian să adopte toate
măsurile necesare” pentru a asigura retragerea imediată și necondiționată a trupelor irakiene din
Kuweit și pentru a restabili pacea și securitatea în zonă. Cazu l Irak –1990 – a fost singular, în sensul
că autorizările privind folosirea forței, ulterioare acestei date, nu au mai vizat înlăturarea unei
acțiuni a unui stat împotriva altuia , ci, în majoritatea cazurilor fie statul pe teritoriul căruia se
desfășurau operațiunile a consimțit la acestea, fie că operațiunile se desfășurau contra unui grup
implicat într -un conflict intern care nu a respectat unele condiții de încetare a focului aprobate de
ONU, care și deținea un rol semnificativ în aplanarea acestui conf lict, iarăși specificat doctrinar și
nu prin practică.

67 Carta ONU, din 1945, http://www.dadalos.org/uno_rom/un -charta.htm
68 Furtună în Deșert, REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ, Căpitan PETRE OPRIȘ, nr. 2 (66)/2001, p. 57 – 62.
69 Rezoluția CS nr. 660/1990, http://www.scritub.com/stiinta/drept
70 Rezoluția CS nr. 678/1990, http://www.scritub.com/stiinta/drept

41
În ce privește atribuțiile Consiliului de Securitate, acesta poate lua și hotărâri cu caracter
obligatoriu iar acestea pot viza; măsuri care nu implică folosirea forței, ca de exemplu întrerupe rea
totală sau parțială a relațiilor economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale
etc. precum și ruperea releațiilor diplomatice, acestea având drept bază juridică art.41, Capitolul
VII și măsuri care implică folosirea forței armate, asfel cum sunt prevăzute la art.42, în situațiile
în care Consiliul va considera că sunt necesare. Măsurile de aplicare a acestor decizii pot cuprinde
demonstrații, măsuri de blocadă și alte operațiuni executate cu categorii de forțe ale membrilor
ONU, co nform art.43. Acestea sunt obligate să pună la dispoziția Consiliului de Securitate, la
cerere și în conformitate cu acordurile speciale, “forțe armate, asistența și înlesnirile, inclusive
dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale”.
Consiliul de Securitate trebuie să constate existența uneia dintre situațiile în care se aplică
Capitolul VII din Carta și pașii următori declanșării măsurilor pe care acesta le poate lua.
Constatarea unei astfel de situații treb uie să se bazeze pe votul unanim al celor cinci membri
permanenți ai Consiliului de Securitate, plus a cel puțin patru membri nepermanenți. În urma
votului sunt adoptate unele măsuri provizorii, conform art.40, prin invitarea părții interesate “să se
confo rmeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit”.
Numai după această fază, Consiliul de Securitate poate trece la măsuri de constrângere și poate
hotărî, în conformitate cu art.41, într -o primă etapă, “măsuri care nu implică fo losirea forței
armate”. Complexitatea legitimei apărări în dreptul internațional impune analizarea ei sub trei
aspecte: (a) legitima aparare individuală; (b) legitima apărare colectivă; (c) legitima apărare în
sistemul de securitate al ONU. Astfel :
(a) Legitima apărare individuală
Incertitudinea dreptului internațional în raport cu dreptul intern a făcut ca reacția unui stat
față de încălcarea drepturilor sale să se manifeste sub forma retorsiunilor, represaliilor și a
războiului, acțiuni incluse în ceea ce s -a numit autoajutor, autoaparare sau autoprotecție. Având o
origine cutumiară, dar fiind consacrată convențional în Carta ONU, legitima apărare este
considerată individuală, dacă statul care recurge la ea este victima directă a unei agresiuni arm ate.
Chiar în ipoteza în care două sau mai multe state sunt agresate de un stat sau o coaliție de state,
acționând simultan sau succesiv, statele care se apară își exercită, întotdeauna, dreptul lor
individual la legitimă apărare, deși s -ar putea sprijini reciproc.
Recursul la legitima autoapărare nu este legitim decât pentru a face față unui pericol sigur și
iminent, reprezentat de o agresiune armată, fapt pentru care doctrina legitimei apărări preventive,
prin care s -ar putea lua măsuri destinate să anticipeze un simplu pericol potențial, este condamnată.
Este însă de discutat, dacă terorismul de astăzi, organizat global, este un simplu pericol potențial,
iar războiul împotriva acestuia este pe deplin justificat.

42
Curtea Internațională de Jus tiție s -a referit, în mai multe rânduri, la acest drept natural al
statelor, precizând, spre exemplu, că nu se poate concluziona definitiv dacă amenințarea sau
folosirea armelor nucleare ar fi licită sau ilicită într -o împrejurare extremă de legitimă apăra re, în
care ar fi în cauză chiar supraviețuirea unui stat. Esența instituției juridice respective, constă în
faptul că statul care trece la legitimă apărare individuală nu face decât să -și exercite drepturile
legale, nu comite infracțiuni internaționale și , în consecință, responsabilitatea sa internațională nu
va fi angajată.
Ca reacție la o agresiune, legitima autoapărare pune probleme deosebite în ceea ce privește
anterioritatea actului de agresiune, agresiunea indirectă și proporționalitatea dintr e atac și apărare,
așa cum se poate observa și în situația din Orientul Mijlociu, ceea ce impune un control al
comunității internaționale asupra invocării dreptului de legitimă autoapărare individuală. Astfel,
instituirea sistemului de securitate colectivă n-a suprimat dreptul statului de a -și apăra
supraviețuirea și integritatea teritoriului prin utilizarea forței, dar articolul 51 al Cartei, dispune că
măsurile luate de state în exercitarea dreptului lor la autoapărare vor fi aduse imediat la cunostința
Consiliului de Securitate și nu vor afecta, în nici un fel, puterea și îndatorirea acestuia de a
întreprinde oricând acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii
și securității internaționale.
(b) Legitima apărare colecti vă
Corolar al principiului fundamental al nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța, legitima
apărare colectivă este prevazută tot în articolul 51 al Cartei ONU – bazându -se pe ideea de
solidaritate internațională în sancționarea agresorului și sprijinirea mutuală a victimei actelor de
agresiune armată – dar are rădăcini istorice adânci în coalițiile militare instituite ad-hoc la
declanșarea unui atac sau în alianțele militare cu caracter de permanență. În acest caz, este vorba
de principiul „unul pentru toți si toți pentru unul“, în sensul că, deși nu e victima directă a atacului,
statul care s -a aliat cu victima agresiunii va participa alături de acesta la lupta împotriva
agresorului, legitimitatea acțiunii sale provenind nu numai dintr -un s pirit de solidaritate
internațională, ci dintrun tratat de alianță.
Conservarea instituțională a legitimei apărări colective la nivel regional s -a facut în capitolul
VIII al Cartei ONU, care, în articolul 52, dispune că „nici o dispoziție din prezen ta Cartă nu se
opune existenței unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele
privind menținerea păcii și securității internaționale care sunt susceptibile de acțiuni cu caracter
regional, cu condiția ca asemenea acorduri sa u organisme, precum și activitatea lor, să fie
compatibile cu scopurile și principiile ONU“. Ca și în cazul legitimei apărări individuale, este
reiterată obligația aliaților de a informa în permanență și în totalitate Consiliul de Securitate asupra
acțiuni lor întreprinse sau preconizate în temeiul acordurilor regionale sau de către organismele

43
regionale (articolul 54), dar și posibilitatea Consiliului de Securitate de a folosi asemenea acorduri
sau organisme pentru aplicarea acțiunilor de constrângere sub a utoritate. Chiar dacă are un
fundament juridic comun și trăsături apropiate de legitima apărare individuală, apariția unui stat
terț în ecuația juridică și așa destul de complicată dintre agresor și apărător complică și mai mult
situația. O mare parte a doctrinei juridice internaționale, consideră că, legitima apărare poate fi
colectivă numai dacă mai multe state sunt atacate sau dacă între statele respective există o relație
de proximitate suficientă (care î n trecut a fost una ideologică), Moreau Defar ges71, susține această
idee, că în prezent organizațiile internaționale mențin atmosfera colectivității, datorită căreia apare
necesitatea să fie o securitate comună, amenințată de un pericol.
Realitatea și persistența alianțelor militare, dar și po sibilitatea unor coaliții ad-hoc au infirmat
astfel de teorii, iar Curtea Internațională de Justiție a confirmat că există un drept la ripostă armată
colectivă împotriva actelor de agresiune cu urmatoarele doua condiții suplimentare față de legitima
aparar e individuală: cererea statului victimă a agresiunii armate și declarația acestuia prin care se
proclamă agresat. Nu e, deci, întâmplător că pactele de asistență mutuală reiau termenii articolului
51 al Cartei referindu -se, în special, la legitima apărare colectivă.
Așa este și cazul Tratatului Atlanticului de Nord din 194972, care, în articolul 5, prevede:
„Părțile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele,
petrecut în Europa sau America de Nord, va fi consid erat drept un atac îndreptat împotriva tuturor
părților semnatare și, în consecință, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac,
fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut
de art icolul 51 al Cartei Natiunilor Unite, va acorda ajutor părții sau părților astfel atacate,
întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părți, orice acțiune pe care o va crede de
cuviință, inclusiv folosirea forței armate pentru restabilirea si asigurarea securității în regiunea
Atlanticului de Nord“. În același articol este reiterată și obligația aducerii imediate la cunostința
Consiliului de Securitate a oricărui atac armat de această natură și a măsurilor luate în consecintă,
acestea înche indu-se când Consiliul de Securitate va întreprinde măsurile necesare pentru
restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale.
Bineînțeles că dispozițiile respective sunt în vigoare și în contextul Noului Concept Strategic
al NATO, c u mențiunea că, datorită globalizării amenințărilor la adresa statelor membre,
organizația va acționa nu numai în spațiul consacrat inițial, ci oriunde în lume se vor produce
riscuri la adresa securității lor, beneficiind, în acest scop, de o forță de răsp uns a NATO,
interoperabilă, flexibilă și avansată tehnologic. Legitima apărare colectivă nu desființează legitima

71 Moreau Defarges, Organizații internaționale, Paris, 2001, p. 12 -29.
72 Tratatul Atlanticului de Nord din 1949, http://lege5.ro/Gratuit/g42dmojv

44
apărare individuală, astfel încât în sistemul NATO coexistă atât forțe comune, cât și forțe naționale
de autoapărare.
(c) Legitima apărare în sistemul de securitate al Organizației Națiunilor Unite
Creșterea conștiinței apartenenței la comunitatea mondială și a sentimentului solidarității
internaționale a determinat crearea sistemului de securitate colectivă cu caracter universal în care
orice recurs la forta armată contra unui stat interesează comunitatea internațională în întregul ei.
După cum am văzut deja, chiar în cazul legitimei apărări individuale și colective este prevăzut
tensiunea Consiliului de Securitate în gestionarea crizelo r și utilizarea forței armate și a măsurilor
de constrângere; ceea ce înseamnă că securitatea colectivă ar fi trebuit să contrabalanseze sistemul
anterior al securității internaționale, fondat pe legitima apărare și alianțe defensive. Într -un sistem
în car e străvechiul drept la război al statelor nu mai există, Consiliul de Securitate trebuie să joace
conform Cartei ONU un rol primordial, în ceea ce privește: răspunderea principală în menținerea
păcii și securității (art. 24); acceptarea și executarea de c ătre state a rezoluțiilor sale (art. 25);
constatarea existenței amenințărilor contra păcii (art. 39); invitarea părților interesate să se
conformeze măsurilor provizorii (art. 40); deciderea de măsuri care nu implică folosirea forței
armate (art. 41); înt reprinderea oricăror măsuri necesare cu forțe armate (art. 42); obligația statelor
de a-i pune la dispoziție forțe armate (art. 43); asistarea Consiliului de Securitate de către un
Comitet de Stat Major în toate problemele militare (art. 47) și asocierea s tatelor pentru executarea
măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate (art. 49).
În fapt, doar o parte a acestui sistem a putut fi pusă în practică, iar astăzi reconsiderarea
sistemului universal de securitate colectivă este cerută tot mai insist ent, face astfel necesară o nouă
ordine politica și juridică mondială, adaptată realităților și amenințărilor mileniului al treilea,
inclusiv în domeniul legitimei apărări.
Chiar dacă sistemul universal de securitate colectivă n -a fost la înălțimea așteptărilor
generațiilor de după cel de -al doilea război mondial, care s -ar fi vrut izbăvite de flagelul războiului,
trebuie să recunoaștem că el a fost oglinda lumii, a statelor și a oamenilor care au trăit în această
perioadă, iar o atitudine realistă ne îndeamnă să credem că se vor găsi resurse pentru perfecționarea
lui tocmai prin analizarea critică a experiențelor uneori tragice, alteori fructuoase. Un exemplu
pozitiv, în acest sens, îl constituie operațiile de menținere a păcii, în cadrul carora leg itima apărare
există într -o conotație specială, în sensul că regulile de angajare conțin posibilitatea utilizării forței
în caz de legitimă apărare, oarecum asemănător cu situațiile prevăzute în dreptul intern al statelor;
astfel, personalul militar al ONU poate folosi armele din dotare pentru a se apăra pe sine sau alți
membri ai ONU, ori persoane plasate sub protecția lor, contra atacurilor directe, dar numai la
ordinul unui ofițer sau superior în grad aflat la fața locului.

45
În concluzie, putem af irma că dreptul la legitimă apărare (individuală sau colectivă) este
dreptul legitim, dar limitat în timp și condiționat în execuție, la care se poate recurge numai atunci
când un stat sau grup de state este obiectul unei agresiuni a unui alt stat sau grup de state. Dreptul
de a angaja forțe într -o astfel de situație va continua însă până în momentul în care Consiliul de
Securitate a luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale .

2.5 Consiliul de Securitate – rolul în menține rea păcii și securității internaționale
Consiliul de Securitate este organul care are principala răspundere pentru menținerea păcii și securității și
poate să decidă acțiuni și măsuri de constrângere în acest scop.
Consiliul de Securitate este cel mai puternic organ principal al Organizației ONU. Conform Articolului 24
al Cartei ONU, acesta poartă răspunderea principală pentru îndeplinirea obiectivului central al Organizației:
menținerea păcii și securității in ternaționale,obiectivul cel mai principal a l ONU.
Atribuirea acestei responsabilități se bazează pe faptul că, dintre toate organele O.N.U.,
Consiliul de Securitate este cel mai eficace întrucât are un număr restrâns de membri, este
organizat să poată funcționa în mod permanent, iar în adop tarea hotărârilor sale încredințează o
răspundere mai mare marilor puteri, membre permanente ale Consiliului. De altfel, pentru
păstrarea primordialității CS în reglementarea diferendelor dintre state, Carta prevede că orice
problemă privind pacea și secur itatea internațională, care reclamă să se întreprindă o acțiune, va fi
deferită de Adunarea Generală Consiliului de Securitate (art. 11.2) și că atât timp cât Consiliul de
Securitate exercită în privința unui diferend sau unei situații funcțiile care îi su nt atribuite prin
Cartă, Adunarea Generală nu trebuie să facă nici o recomandare cu privire la acel diferend sau
situație, afară de cazul în care Consiliul de Securitate ar cere aceasta (art. 12, alin. 2) . Ceea ce ține
de luarea deciziilor în cadrul CS es te o întrebare controversată, din punct de vedere doctrinar,
astfel, autorii ruși Ușacov N.A73. în monografia sa „ ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИЕ
ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СИЛЫ В МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ ”, remarcă faptul că
procesul de decizie reprezintă o activitate complexă, dacă aceasta ține de securitatea internațională,
sunt luate în vedere mai multe interese de ordin politic sau economic, și există riscul ca decizia să
fie influențată în mod negativ, astfel, încît nu poate fi evitată recurgerea la forță. Însă, trebuie de
specificat mai întîi de toate atribuțiile cele mai principale ale CS, pentru a face cunoștință cu întreg
sistem al acestuia.
Competențele ce revin Consiliului de Securitate l -au transformat într -un for unic în sfera
politicii internaționale. Consil iul de Securitate al ONU este compus din 15 state membre, cinci

73 Ușacov N.A., ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИЕ ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СИЛЫ В МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ,
Moscova, 2008.

46
dintre acestea – China, Franța, Marea Britanie, Rusia și SUA – ocupând o poziție privilegiată, de
membri permanenți. Cei 5 membri ai CSONU care nu se schimbă, inițial puterile învingatoare din
al Doilea Razboi Mondial,sunt în prezent singurele state recunoscute ca având arsenal nuclear in
cadrul Tratatului de Non -Proliferare a Armelor Nucleare și singurii membri care au drept de veto.
Adunarea Generală numește ceilalți zece membri ne -permanenți care vor activa pe o perioadă de
doi ani. Procedura este de așa natură, încât în fiecare an să fie numiți cinci membri ne -permanenți,
astfel încât alcătuirea Consiliului de Securitate să fie în fiecare an alta.
Consiliul de Securitate se poate înt runi oricând, membrii săi fiind reprezentați permanent la
sediul de la New York. În decursul timpului s -a cristalizat o formulă de calculare a alcătuirii pe
regiuni a Consiliului, formulă care avea să asigure faptul că toate regiunile (și interesele) lumii vor
fi mereu reprezentate în Consiliul de Securitate:3 state africane,2 state asiatice,2 state din America
Latină,2 state din Europa occidentală și alte state,1 stat din Europa de Est.
Președinția Consiliului, care se schimbă lunar, poate convoca ș edințe în orice moment.
Convocarea se face pe baza solicitării unui membru al Consiliului sau a unui stat membru, a
Adunării Generale sau a Secretarului General al ONU. Consiliul de Securitate trebuie să se
întrunească, conform prevederilor statutare, la c el puțin 14 zile, în practică însă acesta se întrunește
aproape zilnic, deseori chiar de mai multe ori într -o singură zi.
Hotărârile în probleme procedurale sunt luate atunci când nouă membri se declară de acord. În
toate celelalte probleme, toți membri pe rmanenți trebuie să își dea acordul. China, Franța, Marea
Britanie, Rusia și SUA au drept de veto. Această poziție privilegiată a celor cinci membri
permanenți reprezintă particularitatea centrală a sistemului ONU, care reunește diverse principii
de bază: pe de o parte,egalitatea statelor suverane în cadrul Adunării Generale (“o țară – un vot”),
pe de cealaltă parte, cinci state care constituie un for director, similar constelației marilor puteri
europene din secolul al XIX -lea.
La fel ca și celela lte organe principale, Consiliul de Securitate poate forma organe conexe.
Printre acestea se numără, pe lângă diverse comitete, și nenumăratele misiuni de menținere a păcii
și cele două Tribunale penale pentru Rwanda și fosta Iugoslavie.
În exercitarea fun cțiilor sale în domeniul menținerii păcii și securității internaționale, Consiliul de
Securitate acționează în temeiul prevederilor mai multor capitole ale Cartei.El își exercită puterile
în acest domeniu în baza prevederilor capitolului VI, intitulat “Rez olvarea pașnică a diferendelor”,
a capitolului VII, care îl abilitează să ia măsuri preventive sau coercitive, “în caz de amenințări
împotriva păcii, de încălcări ale păcii și de acte de agresiune”, ca și a capitolului VIII, denumit
„Acorduri regionale”, c are tratează competența acordurilor sau organismelor regionale de a lua
anumite măsuri privind menținerea păcii și securității și raporturile acestora cu Consiliul de
Securitate.

47
Structura dată permite ca atribuțiile ce le revin Consiliului, să fie uniform îndeplinite și
executate corespunzător prevederilor Statutului ONU. În final, analizînd componența Consiliului,
trebuie de luat în considerație rolul diriguitor al acestuia în cadrul relațiilor interstatale, care se
remarcă prin mai multe aspecte .
Intervenția Consiliului de Securitate pentru reglementara pașnică a unui diferen d are loc în
urma unei sesizări , ce poate fi făcută de:
– statele în litigiu; potrivit art. 38 al Cartei, Consiliul poate interveni dacă toate părțile îi solicită
intervenția.
– numai de unul dintre ele; Consiliul poate fi sesizat și în mod unilateral, numai de către una din
părți la diferend dacă, în prealabil, nu s -a reușit soluționarea acestuia prin tratative, anchetă,
mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judicia ră sau alte mijloace pașnice.
– alt stat membru O.N.U.;orice stat terț, membru O.N.U., neimplicat într -un diferend, poate sesiza
Consiliul de Securitate dacă consideră că prelungirea acestuia sau a unei situații ar pune în
primejdie menținerea păcii și sec urității internaționale.
– un stat nemembru;Consiliul de Securitate poate fi sesizat și de un stat care nu este membru
O.N.U., care îi poate atrage atenția asupra oricărui diferend la care acest stat este parte, dacă
acceptă în prealabil obligațiile de reg lementare pașnică prevăzute de Cartă (art. 35, alin. 2).
– un organ al O.N.U.;dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate revine și Adunării Generale a
O.N.U. atunci când aceasta consideră că o anumită situație sau un diferend ar putea pune în pericol
pacea și securitatea internațională (art. 11, alin. 3). Adunarea Generală a recurs la acest drept în
situații referitoare la decolonizare și discriminare rasială.De asemenea, în virtutea împuternicirilor
conferite prin Cartă, Secretarul General al O.X.U.
poate , să atragă atenția Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa,
ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale (art. 99).
În condițiile în care nici unul din statele sau organele enumerate n u sesi -zează Consiliul de
Securitate, acesta poate interveni și din proprie inițiativă, dacă consideră necesar, invitând părțile
să-și reglementeze diferendele prin mijloace pașnice. În acest caz Consiliul poate interveni chiar
împotriva voinței părților î n litigiu.
Consiliul de Securitate are dreptul să recomande procedurile sau metodele de aplanare, pe care le
consideră necesare, în orice stadiu al unui diferend ori al unei situații a căror prelungire ar putea
pune în primejdie menținerea păcii și securit ății internaționale (pct.1 art. 36). În acest scop,
Consiliul ia în considerare orice proceduri de rezolvare a diferendului deja adoptate de părți.În
efectuarea recomandărilor sale, Consiliul de Securitate are obligația să țină seama și de faptul că,
în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părți Curții Internaționale
de Justiție, în conformitate cu dispozițiile Statutu lui Curții (pct. 2 -3 art. 36) .

48
Acțiunile pe care le poate întreprinde Consiliul de Securitate depind, în principal, de natura
diferendului pe care este chemat să -1 reglementeze. După înscrierea unei probleme – ce poate fi
calificată ca o “situație” sau un “diferend” – pe ordinea de zi a Consiliului, acesta inițiază o anchetă
asupra diferendului și stabilește dacă o situație este în fapt susceptibilă să amenințe menținerea
păcii și securității internaționale.
Ancheta nu este întreprinsă direct de către Consiliu. Concluziile anchetei constituie o primă
etapă în fixarea poziției Consiliului a supra diferendului a cărui natură este singur îndreptățit s -o
determine.După încheierea anchetei, ca și în cazurile în care o asemenea acțiune nu a fost dispusă,
Consiliul recomandă statelor părți la diferend să -1 reglem enteze prin mijloace pașnice . Consi liul
de Securitate poate recomanda o modalitate concretă de soluționare a diferendului sau însărcina
un terț (comisie sau o personalitate,uneori chia r Secretarul General al ONU să acționeze ca
mediator, prin intermediul unei misiuni de mediere sau bune ofi cii. Ca regulă generală, diferendele
de ordin juridic urmează să fie supuse CI J.
Rezoluțiile adoptate de Consiliu în aplicarea prevederilor capitolului VI din Cartă au
caracterul de recomandări, fără valoare obligatorie pentru părți,dar,cu toate ac estea, recomandările
Consiliului generează obligații de comportament în sarcina statelor. Statele trebuie să le ia în
considerare și să examineze cu bună credință posibilitatea de a li se conforma. Această obligație
decurge din rolul pe care întreaga comun itate internațională 1 -a atribuit Consiliului de Securitate
în asigurarea păcii și securității internaționale.
Există numeroase critici aduse Consiliului de Securitate al ONU cu privire la activitate sa, de
la autori Moreau Defrages, Bărbulescu și Cloșcă74, deseori apar îndoieli privind legalitatea dar mai
ales modul în care se interpretează apariția unui conflict sau diferend internațional sau regional.
Interpretarea necorespunzătoare duce la aplicarea unor măsuri care în mod direct pot aduce pagube
enorme p entru un stat sau teritoriu ce luptă pentru independență. În multe cazuri, acestea sunt
suspectate de a fi motivate mai degrabă de interese individuale decât de dorința de a proteja pacea
mondială sau bunăstarea societăților. Bunăoară, unii analiș ti au observat entuziasmul intervenției
de protejare a drepturilor omului în cazul bogatei populații în petrol a Kuweitului în razboiul din
Golf,în contrast cu lispa de interes pentru protejarea populației mult mai sarace din Ruwanda. De
multe ori situații la fel de grave nu primesc aceeași atenție din partea Consiliului de Securitate, iar
unele decizii se iau foarte greu chiar și acolo unde există precedente. Dacă la aceasta se adaugă
lipsa de reprezentativitate geografică a membrilor
permanenti (Africa, A merica de Sud și Australia nu au reprezentanți), se creează cadrul defavorabil
luării unor decizii eficiente și corecte. În lipsa unor criterii clare de intervenție, Consiliul de

74 Moreau Defrages, Organizații internaționale, Paris, 2001, p.12 -27. Bărbulescu și Cloșcă , Repere,București, 2007, p. 363-364.

49
Securitate poate fi foarte ușor banuit de protejarea intereselor membrilor să i, mai degrabă decât de
protejarea pacii internaționale.
Dreptul de veto al oricaruia dintre membrii permanenți nu face decât să încetinească sau chiar
să blocheze complet procesul luarii deciziilor în cadrul Consiliul de Securitate. În timpul
Razb oiului Rece și al tensiunii dintre Rusia și SUA fiecare dintre state bloca accesul în ONU al
statelor mai mici pe care le considerau aliate ale celuilalt membru al Consiliului. SUA se opune
constant si puternic, încă din 1982, oricarei rezoluții critice la adresa Israelului – aliat tradițional –
emisă de Consiliul de Securitate al ONU. Așa după cum arată situația fostei Iugoslavii, care a
suscitat numeroase voturi de veto, acest sistem nu face decât să împiedice Consiliul de la luarea
deciziilor importante și de multe ori urgente, și pune în pericol nu doar stabilitatea țărilor aflate în
conflict ci și viețile cetățenilor acelor tări.
În decursul secolului 20, cele 5 state cu loc permanent în Consiliu s -au aflat în mod constant
printre cele mai puter nice economii ale lumii. Totodată, aceleasi 5 state se află între primele din
lume ca dimensiune a armatei și ca investitii militare. În aceste condiții, prezența lor ca membri
permanenți nu face decât să asigure stabilitate și continuitate la nivel decizi onal. Mai mult, statutul
lor în lume le poate oferi membrilor permanenți și o anumită autoritate și chiar legitimitate.
China, Franța, Marea Britanie, Rusia și Statele Unite ale Americii sunt, în prezent, singurele
state recunoscute oficial ca avân d arsenal nuclear în cadrul Tratatului de Non -Proliferare a Armelor
Nucleare. Prezența lor în Consiliu ca membri permanenți cu drepturi egale permite stabilirea unui
echilibru la nivel de control reciproc al arsenalului nuclear. Responsabilitatea pe care f iecare dintre
aceste state și -o asumă prin prezența în Consiliu, dar și faptul că drepturile unui membru permenent
sunt la fel de puternice ca cele ale celorlalți 4 membri, atrage după sine stabilirea unui climat de
compromis și precauție, care asigură în timp climatul favorabil cooperarii.
Când Consiliul de Securitate constată că un diferend este deosebit de grav încât constituie
o”amenințare a păcii, o încălcare a păcii, sau un act de agresiune” el poate adopta decizii în baza
prevederilor capitolu lui VII din Cartă, care au forță obligatorie. Deciziile respective pot privi
măsuri care nu implică folosirea forței armate (întreruperea totală sau parțială a relațiilor
economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, pri n radio și a altor
mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice – art. 41).
În cazul în care Consiliul de Securitate consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate ori că s -au
dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde,cu forțe aerien e, navale sau terestre , orice acțiune pe
care o consideră necesară pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității internaționale.
Potrivit Cartei, acțiunile întreprinse de Consiliu în acest caz pot cuprinde demonstrații, măsuri de
blocadă și alte operațiuni executate de forțe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor O.N.U.
(art. 42 -43). Pentru a garanta îndeplinirea acestor îndatoriri ale Consiliului de Securitate, toți

50
membrii Națiunilor Unite au obligația să pună la dispoziția Consiliului de Securitate – la cererea
sa și în conformitate cu un acord sau acorduri speciale – forțele armate, asistența și înlesnirile,
inclusiv dreptul de trecere, necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale (al. 1 art.
43). Prin aceste acorduri s e stabilesc efectivele și natura acestor forțe, gradul lor de pregătire și
amplasarea lor generală, precum și natura înlesnirilor care urmează să fie acordate (al. 2 art. 43).
Pentru a asigura îndeplinirea la timp a obligațiilor Consiliului în aceste probl eme importante,
acordul sau acordurile respective trebuie negociate cât mai curând posibil, la inițiativa Consiliului
de Securitate (al. 3 art. 43). Înainte de a cere unui membru nereprezentat în Consiliu să pună la
dispoziție forțe armate ,în executarea o bligațiilor luate de acesta în temeiul Cartei ,Consiliul de
Securitate trebuie să invite pe acel membru ca să participe, în cazul în care dorește, la luarea
hotărârilor Consiliului privind folosirea contingentelor de forțe armate ale acelui membru (art. 44 ).
Conferind asemenea competențe largi Consiliului de Securitate în menținerea păcii și
securității internaționale, se precizează totodată că nici una din reglementările sale nu va aduce
atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau cole ctivă în cazul în care se produce un
atac armat împotriva unui membru al Națiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat
măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.
În același timp, Carta stipulează că mă surile luate de statele membre în exercitarea dreptului
de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici
un fel puterea și îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul Cartei, de a întreprinde oricân d
acțiunile pe care le va socoti necesare pentru menținerea sau restabilirea păcii și securității
internaționale (art. 51). Funcțiile și puterile conferite Consiliului de Securitate – prin Cartă –
urmăreau să dea popoarelor lumii garanții majore că pacea ș i securitatea vor fi ocrotite, că
pericolele agresiunilor și conflictelor armate vor fi reduse și eliminate.
Odată cu sfârșitul războiului rece,au apărut unele trăsături noi în activitatea de ansamblu a
Consiliului de Securitate,o diversificare a acțiunilo r întreprinse de Consiliu în domeniul menținerii
păcii și securității internaționale. În ultimii ani hotarul dintre operațiunile de menținere a păcii
(cap. VI) și acțiunile coercitive de impunere a păcii (cap. VII) devine din ce în ce mai greu de
stabilit, astfel că măsurile se întrepătrund și se completează reciproc. În unele operațiuni are loc, în
funcție de evoluția conflictului pe teren, o trecere “pe nesimțite” de la măsuri prevăzute de cap. VI
la acțiuni bazate de cap. VII, înmulțindu -se cazurile în ca re Consiliul de Securitate acționează
folosind puterile ce îi sunt conferite de prevederile Cartei din acest capitol, între care, nu pe ultimul
plan, se plasează blocada economică sau folosirea forței armate. Consiliul poate recomanda ca un
diferend să fie trimis spre considerare și soluțio nare unei organizații regionale, din care se observă
colaborarea directă a două sau mai multe organizații. Trimiterea la o organizație regională nu

51
împiedică Consiliul de Securitate de a -și exercita dreptul de supravegher e asupra soluționării
diferendului.În asemenea imprejurari
Consiliul de Securitate are puterea conferită de Carta O.N.U. de a decide cu privire la
menținerea și restabilirea păcii. Puterea de decizie atribuită acestui organ politic, prin art. 25 din
Cartă, nu se limitează doar la exercițiul competențelor prevăzute de cap. VII din Cartă, ci vizează
orice măsură considerată oportună pentru menținerea păcii.Astfel, C.I.J., în avizul să relativ la
prezența continuă a Africii de Sud în Namibia , a reți nut că toate rezoluțiile Consiliului de
Securitate, luate chiar și în afara Cap. VII din Cartă, pot fi obligatorii în funcție de termenii
rezoluției, deoarece deciziile privitoare la menținerea păcii privesc toate problemele legate de
aceasta. Suntem în pr ezența unei interpretări extensive date de Curte a art. 24 și 25 din Cartă
privind funcțiunile și puterile Consiliului de Securitate, care nu leagă statele membre, deoarece
reprezintă doar o opinie juridică calificată.
În hotărârea pronunțată de Ca mera de ap el a Tribunalului Penal Interna țional pentru fosta
Iugoslavie, în cauza Tad ic75 s-a reținut competența Tribu nalului de a examina excepția privind
necompetența acestuia, fundamentată pe nelegalitatea înființării tribunalului, cu argumente bazate
pe cap. VII din Carta O.N.U. care permite Consiliului de Securitate puterea de a crea Tribunalul,
având proceduri apropiate Cartei O.N.U. și oferind toate garanțiile necesare unui proces echitabil.
În cazul Kosovo76, Consiliul de Securitate a afirmat că deter iorarea situației din Kosovo (Republica
Federală Iugoslavia) reprezintă o amenințare pentru pacea și securitatea în regiune și că acționează
în cadrul capitolului VII al Cartei; afirmația a fost reluată într -o nouă rezoluție, cu privire la
,,prelungirea si tuației nerezolvate” din Kosovo. Consiliul de Securitate nu a adoptat însă o decizie
expresă și clară de autorizare a forței în acest caz.
Experiența acestor operațiuni a dovedit că acțiunile umanitare nu pot să se acomodeze ușor cu
folosirea forței, cu intervenția armată, deoarece își pierd imparțialitatea și deci, credibilitatea.
Folosirea forței ține mai mult de ordinea politico -militară, decât de soluționarea problemelor
umanitare. Aici apare întrebarea: Cum se va proceda intervenției uma nitare a unui stat pe teritoriul
altui stat? Deseori ONU și mai ales CS argumentau intervențiile sale prin acordarea ajutorului
umanitar sau a unor acțiuni de pacificare, din motiv că aceste acte pot constitui o amenințare a
păcii și securității internațio nale.
Practica internațională și opinio juris a statelor nu confirmă existența unui drept la intervenție
umanitară unilaterală cu folosirea forței, pentru a proteja popoare sau grupuri minoritare. Chiar și
atunci când un stat a intervenit cu forța armată pe alte teritorii, ca de exemplu intervenția I ndiei în

75 Cazul lui Tadic în TP I, din 1991.
76 Cazul Kosovo, Rezoluția CS nr.808/22 febr uarie 1993.

52
fostul Pakistan de Est (actualul Bangladesh)77, acțiunea a fost justificată nu ca o excepție de la
principiul nerecurgerii la forță, ci ca o măsură de autoapărare împotriva incursiunilor armate
pakistaneze și de sprijin în exercitarea dreptului la autodeterminare. Majoritatea autorilor de drept
internațional nu acceptă existența unui drept la intervenție umanitară. După afirmația lui Geamănu
G., relațiile internaționale ce țin de aplicarea forței la soluționarea conflictelor, se caracterizează
prin dezinformare și imprecizie, este mult mai ușor să se facă trimitere la Carta, decît să formuleze
o cercetare amplă, pentru ca în final să fie evitată forța. O asemenea concepție ar fi contrară Cartei
ONU și ar readuce omenirea cu decenii în urmă, la perioa da canonierelor, a dreptului forței, ar fi
o altă justificare a politicii de forță. Cu circa 25 de ani în urmă, Curtea Internațională de Justiție
declara că este interzisă intervenția care implică folosirea forței sau alte mijloace de constrângere.
În cazu l asistenței umanitare propriu -zise, pentru persoane sau grupuri din alte țări, fără folosirea
forței, nu este vorba de o intervenție contrară dreptului internațional. Asistența umanitară nu poate
fi impusă unui stat, împotriva voinței sale, decât prin dec izie a Consiliului de Securitate, dacă se
consideră că situația creată reprezintă o amenințare a păcii .
În practică, au existat conflicte interne, inclusiv conflicte etnice, implicând minorități sau
încălcări ale drepturilor omului pe scară largă , în legătură cu care Consiliul de Securitate a decis
că anumite acțiuni constituie amenințări ale păcii și securității internaționale. Este cazul acțiunilor
guvernului irakian față de kurzi din 1989 .78, sau a unor acțiuni din Bosnia – Herțegovina79, unde
armata sârbă a fost acuzată de epurare etnică în rândul bosniacilor sau croaților musulmani. În
aceste cazuri, nu acțiuni represive împotriva populației au format temeiul aplicării măsurilor
prevăzute în capitolul VII al Cartei, ci un alt factor – consecințe le externe ale acțiunilor respective ,
calificate drept amenințări ale păcii și securității internaționale.
Bineînțeles, Consiliul de Securitate are dreptul de a lua asemenea decizii, conform Cartei ONU.
Consiliul a interpretat într -un sens din ce în ce ma i larg noțiunea de ,, amenințare contra păcii”, în
sensul capitolului VII al Cartei, incluzând și unele încălcări grave și masive ale drepturilor omului.
Ținând seama de caracterul excepțional al împrejurărilor și a situațiilor create, aceste decizii nu
pot însă să contureze o nouă abordare în raporturile internaționale, potrivit căreia toate cazurile de
încălcări grave ale drepturilor omului ar constitui încălcări sau amenințări ale păcii și securității
internaționale și ar conduce deci automat la aplicare a de măsuri de genul celor prevăzute în
capitolul VII din Cartă.
Așa cum s -a arătat, este realitate politică faptul că este imposibil a realiza un consens cu privire
la validitatea oricărei intervenții armate fără autorizarea Consiliului de Securit ate sau a Adunării

77 Conflictul India vs. Pakistanul de Est din 1947, http://www.scrigroup.com
78 Conflictul Irakului vs. de kurzi din 1989, http://www.aljazeera.com
79 Conflictul din Bosnia și Herțegovina, Marius Anton, NATO ȘI RĂZBOIUL DIN BOSNIA ȘI HERȚEGOVINA, vol.4,2007,
p.27-36.

53
Generale a ONU. O comisie de înalte personalități, care a examinat această problemă sub toate
aspectele, după ce a formulat criterii de substanță pentru a se recurge la intervenția armată în scopul
protecției umanitare (existența unor pi erderi de vieți omenești pe scară largă sau a epurării etnice
extinse) și condiții (intenția corectă, recurgerea la intervenție ca ultima ratio, proporționalitate și
perspective raționale de succes),a preconizat drept condiție absolută autorizarea ei preal abilă de
către Consiliul de Securitate, conform capitolului VII din Cartă, de către Adunarea Generală a
ONU (pe baza rezoluției ,,Uniting for Peace”) sau de un organism regional cu condiția autorizării
subsecvente a Consiliului, conform capitolului VIII di n Cartă. Precum s -a precizat anterior în
lucrarea autorului Ușacov N.A.80, CS este o pîrghie semnificativă, atunci cînd vine vorba despre
reglementarea unui diferend, aplanarea unui conflict armat, dar rămîne neschimbat faptul că în
acțiunile sale CS se con duce de niște interpretări deseori abstracte și îndepărtate de realitatea
lucrurilor ce se petrec într -un stat. Ceea ce duce la folosirea prevederilor Cartei ONU greșit, acest
lucru s -a putut fi observat în cazul Iugoslaviei, Cor eei de Sud, Afganistanului81, argumentul comun
în toate aceste cazuri fiind asigurarea păcii și securității internaționale.

80 Ușacov N.A., ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИЕ ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СИЛЫ В МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ,
Moscova, 2008 .
81 Conflictele armate în Iugoslavia, Coreea de Sud, Afganistan, Gheorghe DOGARU, International Institute of Law for Peace,
Human Rights and Humanitarian Law, București, 2007.

54
Concluzii la capitolul II
– Carta ONU reprezintă actul principal cu privire la reglementarea principiului
nerecurgerii la forță și amenințarea cu forța, care ins tituie permisiuni și restricții generale
privind aplicarea forței întru soluționarea unui conflict;
– Rolul Cartei se prezintă prin instituirea organelor interne în domeniul menținerii
păcii și securității internaționale, precum CS și CIJ, aici se referă la condamnarea actelor
de agresivitate;
– Agresiunea este o încălcare a principiului nerecurgerii la forță, fiind un act interzis
și condamnat de către comunitatea mondială, în mare parte este catalogată, orice agresiune
ca o amenințare a păcii internaționale.
– Definirea terminologiei agresiunii a reprezentat și este o problemă semnificativă
pentru ramura dreptului internațional, precum și pentru activitatea CS ONU, disputele
privind definirea agresiunii reprezintă un aspect negativ ce ține de impementarea
coresp unzătoare a principiului cercetat;
– Legitima apărare este dreptul legal al unui stat de a aplica forța, în situația iscării
unei amenințări a securității naționale. Prevederea dată în Carta ONU, demonstrează încă
odată că folosirea forței în contextul autoapărări i este naturală și legalș, însă faptul în ce
condiții și sub care pretext este utilizat acest termen, prezintă numeroase dubii privind
claritatea intenției statului ce recurge la forță pentru a se autoapăra, chiar și pe teritoriul
altui stat;
– La rîndul său, este important să fie menționat rolul CS ONU în cadrul relațiilor
internaționale, ca organul intern al ONU, cu atribuții în domeniul soluționării pașnice a
diferendelor. Scopul CS este menținerea păcii și securității internaționale, în cazuril e în
care CS constată existența unor situații calificate drept amenințare împotriva păcii,
încălcare a păcii sau act de agresiune, CS, în temeiul Cartei, este autorizat să adopte
rezoluții cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergînd uneori la utilizarea forței
armate, fiind argumentat ca o acțiune de apărare a securității internaționale.

55
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Prin intermediul cercetărilor efectuate în prezenta lucrare au fost puse în evidență actua litatea
și importanța a teme i. Sarcina care a fost pusă la baza acestei lucrări a fost elaborarea principalelor
teze, cu privire la reglementarea în dreptul internațional, a principiului nerecurgerii la forță și
amenințarea cu forța. Realizînd marele succes înregistrat de către comun itatea internațională
privind scoaterea războiului în afara legii, datorită instituirii în actele internaționale a principiului
neagresiunii.
În urma cercetării realizate asupra reglemen tării principiului nerecurgerii la forță și
amenințarea cu for ța și rolul acestuia în cadrul relațiilor internaționale, ne propunem formularea
următoarelor concluzii:
1) Cercetarea efectuată privind evoluția istorică a principiului neagresiunii, a permis
constatarea numeroaselor aspecte ce țin de afirmarea acestui principiu atît în materia
dreptului internațional, cît și în domeniul raporturilor interstatale. Ceea ce a permis
scoaterea războiului în afara legii.
2) Au fost identificate numeroase acte internaționale, în care se reglementează
nemijlocit principiul cercet at, toate aceste în mod general stabilesc condamnarea războiului
ca mijloc de reglementare a conflictelor, fiind stabilite mijloace pașnice de rezolvare a
diferendelor internaționale. Au fost stabilite premisele care au generat instituirea
principiului ne agresiunii, acestea fiind cele două războaie mondiale, cu consecințe
dezastruoase. Printre primele încercări de scoatere a războiului în afara legii a aparținut
LN, care este strămoșul ONU, din prevederile stipulate în statutul LN cu privire la
condamnarea războiului, am enunțat într -oarecare măsură evoluția politică a statelor
membre în domeniul raporturilor interstatale.
3) Enumerarea actelor ce prevăd norma fundamentală, a demonstrat interesul comun
a comunității internaționale de a pună capăt numeroaselor conflicte armate ce se iscau în
perioada de după război mondial. În contextul frămîntărilor dintre state era necesar ca să
existe prevederi legale, care să permite menținerea păcii și securității, fără ca să recurgă la
aplicaea forței.
4) De asemenea, am putu t realiza rolul nemijlocit al ONU și anume al Cartei, ca actul
fundamental, scopul căreia direct prevede abținerea statelor de la aplicarea forței, în
reglementarea unor diferende.
5) Examinarea detaliată a aplicării nemijlocite a principiului neagresiunii în relațiile
internaționale, a permis să evedențiem în primul rînd rolul ONU, în fundamentarea acestui
principiu ca unul definito riu al dreptului internațional. Iar studiul efectuat privind
activitatea necontenită a ONU în materia aplicării principiului neag resiunii, a dat drept

56
rezultat stabilirea obiectivelor generale ale statelor membre la Carta ONU, pentru
menținerea păcii și securității internaționale. Ceea ce demonstrează rolul primordial al
ONU în reglementarea acestui principiu, care se remarcă prin u nicitatea scopului statelor
și aplicabilitatea acestei norme fundamentale în raporturile interstatale.
6) Vorbind d espre Carta ONU ca singurul act cu o astfel de conotație universală, cu
privire la reglementarea principiului neagresiunii, stabilim în primul rînd faptul că, acest
document conține prevederi generale ce țin de modul soluționării conflictelor prin mijloace
pașnice, la rîndul său reprezintă actul care instituie organe interne, avînd scopul principal
menținerea păcii și securității internaționale, în cazul CS, și condamnarea actelor de
agresivitate, în cazul CIJ. În acest fel am stabilit etapele implementării directe a principiului
neagresiunii prin analiza voluminoasă a adoptării numeroaselor rezoluții, precum Rezoluția
cu privire la declararea ind ependenței teritoriilor și popoarelor colonizate, sau Rezoluția
cu privire la inadmisibilitatea intervenției în treburile interne ale statului, prin aceste acte,
din păcate cu caracter de recomandare, ONU a realizat implementarea principiului
neagresiuii î n numeroase raporturi internaționale, statele la rîndul lor au ca obligație
abținerea recurgerii la forță, în caz contrar poate reprezenta o încălcare gravă a prevederilor
Cartei ONU.
7) În lucrarea dată a fost important faptul de a stabili printre principale le aspecte ce țin
de definirea agresiunii, care reprezintă o problemă actuală pentru comunitatea
internațională, cît și partea semnificativă ce ține de momentul depășirii graniței a
principiului neagresiunii, atunci cînd un stat sau o mișcare pentru eliber are națională
regurge la forță, la măsuri agresive întru reglementarea conflictului. Din care a fost
enunțată ideea că agresiunea este o încălcare flagrantă a principiului nerecurgerii la forță,
condamnată de către societatea mondială, prestabilită mai înt îi în Carta ONU, la rîndul său
am realizat dificultatea definirii terminologiei agresiunii, fapt ce ar permite CS să adopte
deciziile sale conform prevederilor acceptate unanim cu privire la definirea termenului dat.
Complicația stabilirii terminologiei co respunzătoare are legătură directă cu identificarea
actelor de agresivitate, din cîte a fost manționat mai sus rolul în acest context îl deține CS,
prevăzut în Carta ONU, de a stabili existența agresiunii într.un anumit caz.
8) Pe lîngă evi dențierea agresiunii, ca o încălcare a principiului nerecurgerii la forță
sau ameenițarea cu forța, am enunțat rolul dreptului la legitima apărare a statelor sau
mișcărilor de eliberare națională. Fiind un aspect prevăzut în Carta ONU, în care se
specifică permisiunea statelor de a recurge la forță doar în situație excepțională, ce ține de
integritatea teritorială și securitatea populației. Am evedențiat, în primul rînd, legalitatea a
astfel de acțiuni, fiind și un drept natural al statelor de a recurge la forță pentru a -și apăra

57
teritoriul și populația. Pe parcusul studiului efectuat, am realizat că, sub acoperirea
dreptului la legitima apărare, a propriilor cetățeni pe teritoriul altui stat, se maschează
interese „colonizatorii” altfel spus, ce permite sta tului invadator să -și instaureze propriile
drepturi și idei, lezînd în acest sens securitatea națională a statului invadat. În acest sens,
aplicarea principiului neagresiunii este motivată nemijlocit de faptul recurgerii la forță,
posibilitatea de a se apăra împotriva dușmanului. Iar reglementarea acestor aspecte dificile
revine CS ONU, membrii căruia prin voturile sale stabile sc legalitatea acțiunilor întreprinse
de către stat, care a recurs la forță pentru autoapărare.
9) Din cele menționate, remarcăm rolul nemijlocit al CS în cadrul relațiilor interstatale
și anume contribuția necontenită în menținerea păcii și securității int ernaționale. CS fiind
un organ intern a ONU cu astfel de atribuții, realizează o activitate îndelungată în legătură
cu crearea unui climat stabil și pacificator prin măsuri colective pentru prevenirea și
înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și prin r eprimarea actelor de agresiune, fiind
printre scopurile general recunoscute pe plan mondial a ONU. La rîndul său a fost remarcat
rolul CS în condamnarea actelor de agresiune, pe lîngă celelalte organizații precum CIJ,
Tribunalul militar pentru fosta Iugosl avie, Tribunalul internațional penal ș.a.
Realizarea acestei lucrări s -a constituit în primul rînd din analiza amplă a materialului în
domeniu, care a permis coagularea într-un întreg a datelor importante ce țin de reglementarea
principiului neagre siunii în contextul conflictelor sau diferendelor internaționale. Iar importanța
studiului realizat rezidă în aceea că, permite încă odată, să fie remarcată prioritatea principiilor
fundamentale ale dreptului internațional public, în contextul dat celui al nerecurgerii la forță, care
este general recunoscut și aplicat precum o interdicție de a recurge la forță sau război agresiv, în
mai multe accepțiuni. Cercetarea amplă a temei date a fost realizată datorită modului sistematic de
acumulare a informației, p rin utilizarea metodelor științifice, logice și istorice, acești piloni al
studiului au permis să elucidăm valoarea lucrării date în materia dreptului internațional.
Contribuția personală în procesul efe ctuării lucrării prezente se evi dențiază prin enumerarea
aspectelor principale ce țin de materia normativă a principiului neagresiunii, precum și
sistematizarea nemijlocită a informației cercetate, de asemenea, formularea propriilor concluzii
contribuie la integritatea datelor prezentate în lucrare, care permite înțelegerea corespunzătoare a
materialului cercetat, cu privire la aplicarea principiului nerecurgerii la forță și amenințarea cu
forța în relațiile internaționale.

Bibliografie
Bibliografie în limba română:
1. Actului Final de la Helsinki din 1 august 1975, http://lege5.ro

58
2. Acordul privind urmărirea și pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
europene ale Axei, 8 august 1945, http://ru.scribd.com/doc .
3. Barbăneagră Alexei. Infracțiunile contra păcii și securității omenirii. Chișină u,
2005. p.556.
4. Balaban Constantin Gheorghe, Securitatea și dreptul internațional. Provocări la
început de secol XXI., Editura C.H.Beck, București, 2006, p.169.
5. Beatrice Onica -Jarka. Jurisdicția internațională penală. Bucu rești: Editura C.H.
Beck, 2006.
6. Buruian Alexandru, Balan Oleg, Suceveanu Natalia, Sârcu Diana, Osmochescu
Nicolae, s.a., Drept internațional public, Chișinău, 2014
7. Carta Organizațiilor Națiunilor Unite de la San Franci sco, din 24 octombrie 1945.
8. Carta OSA de la Bogota, din 30 aprilie 1948, http://www.oas.org/en/default.asp
9. Cauza CIJ Lockerbie, http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm
10. Convenția de la H aga din 1907 .
11. Dr. Crețu Vasile. Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale: București. Editura
politică, 1978.
12. Drept Internațional Public. Ediția a III -a (revăzută și adăugită). Chișinău, 2009.
13. Diaconu I., Tratat de drept internațional public, volumul 3, Editura Lumina Lex,
București, 2005, pagina 209 -216.
14. Geamănu Grigore, Drept Internațional Public, vol. 1, Bucur ești: Editura Didactică
și Pedagogică. 1981.
15. GeoPolitica , Revistă de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie, autor Radu
Săgeată, CONFLICTELE INTERNAȚIONALE ÎN ERA GLOBALIZĂRII, București, 2004 ,
p.49-62.
16. Ghica L.,Zulean M., „O agendă pentru dezvol tarea studiilor de securitate”,
Moldova, 2007, pp.27 -55.
17. Invazia URSS în Cehoslovacia, din 1968,
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/invazia -republicii -socialiste -cehoslovace
18. Kolodziej E., Securitatea și relațiile internaționale, Rom ânia,Editura Polimoron,
2007, p.95.
19. Marius Anton, NATO ȘI RĂZBOIUL DIN BOSNIA ȘI HERȚEGOVINA,
București, vol.4,2007, p.27 -36.
20. Miga -Beșteliu, Raluca, Organizații internaționale interguvernamentale , Editura
Beck, București, 2004, p .78.
21. Pactul Biand -Kellog , Paris, din 27 august 1928.

59
22. Petrescu Gabriela Serena, Legitima apărare a statelor, Editura Universală,
București, 2012, p.23.
23. Protocolul LN din 1924, http://ebooks.unibuc.ro/istorie
24. Rezoluția AG a ONU 55/2 din 8 septembrie 2000. „Declarația Mileniului”
25. Rezoluția nr. 1514 AG ONU, din 14 decembrie 1960 .
26. Rezoluția AG a ONU 36/103 din 9 decembrie 198 1.
27. Rezoluția AG 33/97 din 16 decembrie 1978.
28. Rezoluția A G 36/106 din 10 decembrie 1981.
29. Rezoluția AG ONU 2 131 (XX) din 21 decembrie 1965.
30. Rezoluția AG ONU nr. 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970 .
31. REVISTA DE ISTORIE MILITARĂ, Căpitan PETRE OPRIȘ, București, nr. 2
(66)/2001, p. 57 – 62.
32. Tratatul de neagresiune și conciliere de la Rio de Janeiro, din 10 octombrie 1933,
http://www.crispedia.ro/Pactul_de_neagresiune_si_ conciliatiu ne_de_la_Rio_de_Janeiro
33. Tratatul privin exploatarea spațiului extraatmosferic, din 1967 .
34. Tratatul asupra neproliferării armelor nucleare, din 1968 .
35. Tratul privind interzicerea plasarea de arme nucleare și alte arme de distrugere în
masă pe fundul mărilor și oceanelor, din 1970 .

Bibliografie în limba engleză:

60
36. Case Concerning Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua
(Nicaragua v. United States of America). Request for the indication of provisional measures.
Order of 10 May 1984. [On -line]: http://www.icj -cij.org
37. Case Nicaragua v. United Stat es of America. Jurisdiction of the Court and
Admissibility of the Application. Judgment of 26 November 1984. [On -line]:http://www.icj –
cij.org/docke t/files/70/6485.pdf.
38. Case Nicaragua v. United States of America. Judgment of 27 June 1986. [On –
line]:http:// www.icj -cij.org/docket/files/70/6485.pdf.
39. Case Concerning Border and Transborder Armed Actions (Nicaragua v. Honduras).
Jurisdiction of the Court and Admissibility of the Application. Judgment of 20 December 1988.
[On-line]: http://www.icj -cij.org/dock et/files/74/6590.pdf
40. Case Concerning Armed Activities on the Territory of the Congo (Democratic
Republic of the Congo v. Uganda). Judgment of 19 December 2005. [On -line]: http://www.icj –
cij.org
41. Convention for the Definition of Aggression (London, 3 July 1933) . [On -line]:
http://www.iilj.org/courses/documents/ConventionontheDefinitionofAggression.pd f.
42. FRANCK, Thomas M. legitimitate în sistemul internațional, . J . eu . G ., vol.. 82,
n.. 4, p.. 705-759, 1988.
43. Gray Christine. International Law and the Use of Force. Oxford: University Press,
Third Edition, 2008. 455 p.
44. General Assembly Resolution 2131(XX). 21 December 1965. Declaration on the
Inadmissibility of Intervention in the Domestic Affairs of States and the Protection of Their
Independence and Sovereignty. [On -line]:http://www.un.org/depts/d hl/resguide/r20.htm.
45. General Assembly Resolution 3314 (XXIX). Definition of Aggression. 14
December 1974. [On -line]:http://www.un.org/Dep ts/dhl/resguide/r29.htm.
46. Gene ral Assembly Resolution 33/97. Draft Code of Offences against the Peace and
Security of Mankind. 16 December 1978. [On –
line]:http://www.un.org/Depts/d hl/resguide/r33.htm.
47. International Court of Justice. List of Cases reffered to the Court since 1946 by dat e
of introduction. [On -line]:http://www.icj -cij.org
48. Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua (Nivaragua v. United
States of America). [On -line]:http://www.icj -cij.org
49. McWHINNEY, Edward. Unies Les Nations et la formarea du droit . Pedone /
UNESCO, 1986, p.. 105-108.

61
50. The Statute of International Criminal Court. [On -line]:
http://untreaty.un.org/cod/ic c/statute/romefra.htm.
51. United Nations Convention on the Law on Sea (19 December 1982). [On –
line]:http://www.un.org/Depts/los/index.htm .
Bibliografie în limba rusă:
52. Бекяшева К.А. Международное публичное право, учебник 5-е изд.,
Издательство «Проспект» перераб. и доп. – Москва, 2009, с. 83 -99.
53. Богатуров И.А., Всеобщий анализ междунородных отношений, Москва, 2002,
190- 206 с.
54. Каламкарян Р. А., Мигачев Ю. И.. Международное право. Учебник. Москва:
Издательство «ЭКСМО», 2004. 685 стр.
55. Игнатенко Г. В., Тиунов О. И.. Международное право Учебник для вузов.
Москва: Издательская группа НОРМА —ИНФРА • М, 1999. 345 с.
56. Нижник Н.С. Междун ородная безопасность, Ве ликий Новгород, 2008, 256 –
267 с.
57. Нюрнбергский Процесс. Сборник материалов. Том I. Издание второе,
исправленное и дополненное. Москва: Государственное Издательство
ЮРИДИЧЕСКОЙ ЛИТЕРАТУРЫ, 1954. 931 с.
58. Панов В. И.. Международное уголовное право. Учебное пособие. Москва:
ИНФРА.М, 1997. 309 -314 с.
59. Решетов Ю. А. Борьба с международными преступлениями против мира и
безопасности. Москва: издательство «Международные отношения», 1983. 220 с.
60. Ушаков Н.А., монография -ПРАВОВОЕ РЕГУЛИРОВАНИ Е
ИСПОЛЬЗОВАНИЯ СИЛЫ В МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЯХ, Москва, 2007.
61. Ушаков Н.А. Международное публичное право, учебник, Москва – Институт
государства и права Российской Академии наук, 1997 , 96 с.
62. Траинин А. Н.. Защита мира и борьба с преступлениями против чело вечества.
Москва: Издательство Академии Наук СССР, 1956. 299 с.
63. Шармазанашвили Г. В. От права войны к праву мира. Москва: Издательство
«Международные отношения», 1967. 192 с.