Master Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică [607147]

Universitatea Hyperion
Facultatea de Jurnalism, Psihologie și Științe ale Educației
Departamentul de Psihologie și Științe ale Educației
Master Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică

Scheme cognitive disfuncționale specifice tulburărilo r anxioase –
studii de caz

Lucrare de disertație

Masterand: [anonimizat]
2015

Universitatea Hyperion
Facultatea de Jurnalism, Psihologie și Științe ale Educației
Departamentul de Psihologie și Știi nțe ale Educației
Master Psihologie Clinică și Consiliere Psihologică

Scheme cognitive disfuncționale specifice tulburărilor anxioase –
studii de caz

Lucrare de disertație

Coordonator științific: Conf. Dr. Diana Lucia VASILE

Masterand: [anonimizat]
2015

Rezumat

Investigațiile în literatura de specialitate asupra prelucrărilor informaționale
(cognițiile) conștiente sau inconștiente, pozitive sau negative, au arătat că gândurile
automa te și schemele cognitive funcționale reprezintă factori de reziliență la boală și de
promovare a sănătății și a comportamentelor adaptative. Pe de altă parte, există dovezi
empirice solide ale faptului că schemele cognitive disfuncționale constituie o predispoziție cognitivă puternică pentru s tările de anxietate clinică și pentru
comportamentele asociate.
Obiectivul cercetării de față este reprezentat de investigarea relației dintre
schemele cognitive disfuncționale și tulburările anxioase de intensitate clinică și subclinică . S-a urmărit identificarea schemelor cognitive specifice tulburărilor anxioase
și surprinderea modului în care acestea constituie factori de vulnerabilitate și de menținere
a simptomatologiei.
Strategia de cerecetare clinică utilizată este studiul de caz. Ca demers practic
pentru atingerea acestui obiectiv s -au evaluat cinci participanți, determinându- se nivelul
de anxietate al acestora, precum și nivelul schemelor cognitive disfuncționale.
Procedurile și instrumentele utilizate în vede rea recoltării datelor au fost: observația,
interviul clinic, Scala de Anxietate Hamilton – HRSA, Chestionarul Young de Scheme
Cognitive – forma scurtă 3 (YSQ –S3), Inventarul de depresie Beck, Scala stimei de sine
Rosenberg.
Procedura de recoltare a datel or a constat în 4 întâlniri de aproximativ 1,5 h cu
fiecare participant în parte. În cadrul acestor întâlniri s -a efectuat un demers de evaluare
și psihodiagnostic, în vederea unei conceptualizări din perspectiva teoriei schemelor
(Schema Therapy) a lui J effrey Young, fără proceduri de intervenție terapeutică.
În urma evaluării s-a constatat că trei dintre participanți prezintă tulburare de
anxietate generalizată iar ceilalți doi prezintă caracteristici de fobie socială fără a
îndeplini toate criteriile p entru diagnosticare. Unul dintre participanți prezintă tulburare
distimică și alți trei prezintă elemente depresive, fără a îndeplini criteriile pentru
diagnosticarea unei tulburări ale dispoziției. Unul dintre participanți prezintă tulburare
de personalit ate dependentă, patru dintre ei prezintă caracteristici de personalitate
dependentă iar doi dintre aceștia prezintă caracteristici de personalitate evitantă .
Rezultatele obținute în urma aplicării Chestionarului Young de Scheme Cognitive
indică prezența unor scoruri foarte ridicate l a un număr de 13 dintre cele 16 scheme
investigate. Schemele cu cea mai mare frecvență de apariție sunt: abandon/instabilitate ,
privațiune emoțională , standarde nerealiste/exigență, urmate de:
dependență/incompetență, protecțio nism/personalitate atrofiată , subjugarea, sacrificiul
de sine , negativism/pasivitate , pedepsirea , neîncredere/abuz, nevoia de
aprobare /indezirabilitate socială .
Se consideră că cercetarea și -a atins obiectivul de a surprinde existența unei relații
de aso ciere între schemele cognitive disfuncționale și simptomatologia anxioasă de
intensitate clinică și subclinică și ar putea fi utilizată ca argument în vederea unui viitor studiu experimental.

Cuprins

INTRODUCERE ……… …………………………………………………………………5

CAPITOLUL 1. CADRUL TEORETIC ……… …………………………………………7
1.1. Scheme cognitive ……… ……………………………………………………………7
1.1.1. Delimitări conceptuale …………………………………………………………….7
1.1.2. Modelul ABC cognitiv al lui Albert Ellis ………… ……………………………..9
1.1.3. Teoria cognitivă a lui Aaron T. Beck …………… ………………………………10
1.1.4. Modelul schemelor dezadaptative timpurii – Jeffrey Young ……………… ……13
1.1.5. Mecanismele neurocognitive ale formării și transmiterii schemelor cognitive …15

1.2. Tulbur ările anxioase… …………………………………………………………….16
1.2.1. Repere conceptuale…… ………………………………………………………..16
1.2.2. Aspecte biologice ale anxietății………………… ……………………………..18
1.2.3. Modelul cognitiv al anxietății …………………………………………………..19
1.2.4. Specificitatea cognitivă în subtipurile tulburării de anxietate …………………..21
1.2.5. Evaluarea și conceptualizarea clinică a tulburărilor anxioase în cadrul TCC ……23
1.3. Terapia schemelor (Schema Therapy – Jeffrey Young, 2003) ……… …………….25

CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII -STUDII DE
CAZ …………………… ……………………………………………………………….32
2.1. Scopul și obiectivele cercetării ……………… …………………………………….32
2.2. Ipotezele cercetării …………………………………………………………………32
2.3. Prezentarea modelului cercetării …………… ………………………………………32
2.4. Instrumentele utilizate – descrie re, proprietăți psihometrice ………… ……………32
2.4.1. Scala de anxietate Hamilton – H ARS …… ………………………………………32
2.4.2. Chestionarul Young de scheme cognitive – forma scurtă 3 (YSQ -S3)……………33
2.4.3. Inventarul de depresie Beck ……………… ………………………………………36
2.4.4. Scala stimei de sine Rosenberg
2.5. Studi i de caz ……… ………………………………………………………………..37
2.5.1. Studiul de c az nr. 1………………………………………………………………37
2.5.2. Studiul de caz nr. 2 ……………………………………………………………….43
2.5.3. Studiul de caz nr. 3 ……………………………………………………………….48
2.5.4. Studiul de caz nr. 4………………………………………………………………54 2.5.5. Studiul de caz nr. 5………………………………………………………………60 CAPITOLUL 3. CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE ………………… ……………65
Bibliografie …………… ………………………………………………………………..71
Anexe……………………………………………………………………………………74

Introducere

„Port în mine rănile tuturor bătăliilor de care m -am ferit.”
(Fernando Pessoa)

Motivația alegerii acestei teme își are sursa în experiența personală. Ani de -a
rândul am făcut parte din batalionul celor care evită confruntările și se tem. Oamenilor le
e greu să recunoască că se tem, nu recunosc față de alții, nu recunosc nici față de ei înșiși
temerile cu care se confruntă. Unora le e teamă de moarte, de pierderea unei persoane iubite sau chiar a unui animal îndrăgit. Alții trăiesc sentimente de inadecvare din cauza insistenței unuia dintre părinți de a fi perfect și de a se realiza cu orice preț, alții au
preocupări persistente legate de faptul că nu posedă acel corp dezirabil pe care societatea
modernă îl pretinde. Astfel de sentimente sunt cele pe care ne străduim să le ascundem,
evitând situațiile care ne pun față în față cu ele.
Rollo May a afirmat în cartea sa, ”Man`s Search for Himself” că „jumătatea
secolului XX este mai copleșită de anxietate decât oricare altă perioadă de la sfârșitul Evului Mediu încoace”. Dacă această afirmație făcea referire la secolul trecut, în anii de
început ai secolului XXI datele epidemiologice referitoare la tulburările de anxietate luate
împreună au o prevalență mai mare în populația generală (în jur de 25%) decât tulburările
depre sive (17%), lucru care contravine păr erii generale conform căreia depresia este
liderul de necontestat al tulburărilor psihice.
Teama face parte din natura umană, este un aspect pe care îl avem în comun cu
regnul animal, este transmisă filogenetic, este adaptativă. Când se transformă teama în
anxietate ? De ce unii oameni se adaptează ușor, sunt îndrăzneți, încearcă lucruri noi și
reușesc în tot ceea ce își propun, în timp ce alții sunt temători, neîncrezători în forțele proprii și simt constant nevoia de validare și suport din partea celorlalț i? Ce îi face pe unii
să se scuture de praf după ce au căzut și să pornească mai departe cu zâmbetul pe buze, în timp ce alții sunt profund afectați de o evaluare negativă iar un eșec în carieră sau în
viața personală pare imposibil de suportat ? De ce pentru unele persoane funcționează
terapiile de scurtă durată, centrate pe rezolvarea problemei, în timp ce alții au nevoie de ani lungi de analiză personală pentru a conștientiza cauza tulburărilor cu care se confruntă?
În încercarea de a afla răspunsul la aceste întrebări am ajuns la modelele terapiei
cognitive și la conceptu l de interpretare a informației prin intermediul schemelor
cognitive. În psihoterapia cognitiv -comportamentală o schemă poate fi văzută ca un plan
cognitiv abstract care are rolul de gh id în interpretarea informațiilor și în rezolvarea de
probleme. Dar schema nu se limite ază la convingeri și credințe. C onform lui Young
(2003), schemele cognitive disfuncționale reprezintă seturi de amintiri, emoții, senzații corporale și cogniții relațion ate cu o experiență timpurie cum ar fi abandonul, abuzul,
respingerea sau neglijarea nevoilor emoționale de bază ale unui copil.
Pentru a putea aplica o int ervenție terapeutică eficientă, validată științific, este
necesară înțelegerea „mecanismului minții” clientului, a felului în care acesta își
„construiește” problema. Teoria schemelor concepută de Jeffrey Young poate constitui un cadru valoros pentru evaluare, psihodiagnostic și conceptualizare în rândul persoanelor care prezintă simptomatologie de tip a nxios.

Obiectivul lucrării de față constă în încercarea de a surprinde o asociere între
schemele dezadaptative timpurii identificate de Jeffrey Young și simptomatologia
anxioasă de intensitate clinică și subclinică. Am urmărit identificarea schemelor speci fice
tulburărilor anxioase și surprinderea modului în care acestea constituie factori de
vulnerabilitate și de menținere a simptomatologiei.
În opinia mea, în psihologie, ca și în medicină, obiectivul principal ar trebui să fie
prevenția și nu tratarea. Y oung consideră că schemele cognitive difuncționale sunt
prezente la toate persoanele dar se manifestă î ntr-un mod rigid și extrem în cazul
tulburărilor psihopatologice. Conștientizarea acestei vulnerabilități cognitive în
adolescență, când personalitatea n u este pe deplin structurată iar rețelele neuronale sunt
încă flexibile ar putea preveni, în cazul persoanelor cu scheme active, alunecarea către
patologie. Fiecare gând, fiecare comportament al omului are cauz e pe care el însuși le- a
pus cândva în acțiune . Gândirea este adevărata acțiune a vieții. Suntem produsul
gândurilor noastre dominante. Fiecare experiență cu care ne confruntăm este clădită prin prisma procesului nostru interior de gândire. Cognițiile raționale sau mai puțin raționale
pe care le dețin em despre viață, despre lume, despre locul pe care îl ocupăm, despre
abilitățile noastre, despre sănătate și perspective de viitor sunt păstrate în subconștient și
accesate automat. O parte din ele pot fi încurajatoare, regeneratoare în timp ce altele pot fi dăunătoare pentru stima de sine, distrugătoare și critice. Atitudinea rațională asupra
propriei persoane și asupra mediului înconjurător este o condiție esențială pentru a obține starea de bine, pentru a te menține în parametrii optimi necesari funcțion ării psihice.
Atitudinea rațională derivă dintr -o gândire rațională, dintr -o raportare corectă a
individului asupra rolului său în lume și a resurselor pe care le deține pentru a -și împlini
expectanțele.
Elaborarea acestei lucrări a fost un proces dificil și de durată. Dificultățile au
provenit din lipsa experienței în procesul de evaluare și psihodiagnostic și din lipsa
obișnuinței de a analiza critic și a ordona într -o manieră cu sens pentru scopul propus
multitudinea de informații acumulate în timpul înt âlnirilor cu participanții la cercetare.
Înțelegerea faptului că psihologia clinică este o știință și că metodologia aplicată
în studiul temei cercetate trebuie să fie riguroasă este un beneficiu pe care l -am obținut în
urma realizării acestei teze.
Prin această lucrare, intenția mea a fost de a furniza un cadru general de înțelegere
a mecanismelor etiologice și de menținere a simptomatologiei anxioase prin prisma teoriei schemelor cognitive difuncționale. Cercetarea de față ar putea constitui un punct de plecare către o abordare experimentală a temei printr -un design experimental realizat
pe un singur subiect, cu aplicarea unui program de intervenție terapeutică conform terapiei schemelor și compararea rezultatelor cu evaluarea inițială.

6

CAP ITOLUL 1. CADRUL TEORETIC

1.1. Scheme cognitive

1.1.1. Delimitări conceptuale

În zilele noastre este un lucru general acceptat, faptul că mintea umană
prelucrează informațiile cu care vine în contact, raportându -se permanent la rețeaua de
gânduri preexisten te, la anumite categorii și scheme. Aceste scheme ajută individul să
navigheze prin fluxul continuu de stimuli cu care se confruntă, să ordoneze, să integreze
informațiile în vederea unui răspuns eficient și adaptativ. Experimentele efectuate de Tolman (1932) pe șobolani au arătat că și aceștia ar putea dobândi o hartă cognitivă sau
un fel de imagine mentală, pe care ar putea s -o utilizeze la nevoie, subliniind importanța
aspectului cognitiv în procesul de învățare, chiar și la animale. Tolman considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul de formare a hărților cognitive. Aceste hărți sunt apoi extinse și dezvoltate în cadrul procesului de interacțiune dintre individ și mediu iar cunoștințele dobândite nu se reflectă imediat în comportamentul persoanei, ci contribuie la ameliorarea și utilizarea acestor hărți în interacțiuni viitoare (Hayes, Orrell, 2007, p.25).
Conform lui Zlate, 1999, conceptul de schemă a fost introdus în psihologie în
1932, de către Frederic Bartlett, reprezentând structura organizată care integrează
cunoștințele și așteptările individului în raport cu un aspect oarecare al lumii. Această
definiție subliniază rolul schemelor cognitive în cadrul procesului gândirii, cel de a facilita înțelegerea unei situații, de a intra în posesia semnificațiilor cu un efort cognitiv minim.
Bartlett (1932, apud Zlate, 1999) a realizat o serie de experimente pentru a
demonstra existența schemelor cognitive. Într -unul dintre aceste experimente, el a dat
unor subiecți de origine engleză să citească și să memoreze niște povestiri ale
amerindienilor. Subiecții englezi au perceput relațiile cauzale dintre personaje, obiecte și întâmplări ca fiind extrem de stranii, nu semănau deloc cu cele din basmele europene. Fiind puși să -și amintească, la intervale diferite, conținutul povestirilor, Bartlett a
observat că subiecții reconstruiau basmul în concordanță cu schema lor mentală despre basm.
Literatura de specialitate (Zlate, 1999, p. 249) menționează printre psihologii
cognitiviști care au adus contribuții în clarificarea acestui concept pe: Minsky (1975),
care a introdus un concept numit „cadru”, analog celui de schemă; Rumelhart (1975), care utilizează o extensie a schemei lui Bartlett; Schank (1975), care introduce termenul de „scenariu”.
Caracteristicile schemelor cognitive, conform lui Rumelhart și Norman (1985),
sunt: a) ele sunt pachete de informații ce conțin un nod fix și elemente variabile; b) au un caracter integrator, adică dispun de elemente ce se integrează unele în altele (de exemplu: capul in tegrează elemente cum ar fi ochii, nasul, gura etc.); c) conțin cunoștințe cu grade
diferite de abstractizare, fapt care permite ca domeniul lor de aplicabilitate să fie vast; d) reprezintă mai degrabă cunoștințe decât definiții, constau nu atât în abstrac ții, cât în
experiențe directe; e) sunt mecanisme active de recunoaștere. (Rumelhart, Norman, 1985 apud Zlate, 1999)
În viața de zi cu zi, schemele și scenariile cognitive joacă un rol predominant în
percepție. Utilizăm schemele și scenariile pe care ni le-am format în timp despre anumite
situații fără a le percepe cu adevărat. Schemele au efect și asupra memoriei, lucrurile, faptele, informațiile concordante cu schemele noastre sunt mai bine reamintite, iar cele
7

neconcordante sunt mai bine recunoscute. R ezultă că schemele au un rol activ în selecția
și în procesarea informației, sunt responsabile de perturbări sau omisiuni sistematice.
Impactul schemelor asupra selecției itemilor procesați se regăsește și într -un
experiment efectuat de Brewer și Treyens (1981). Aceștia au solicitat unui lot de subiecți
să aștepte într -un birou un timp de 35 de secunde, după care au fost rugați să descrie în
scris, într -o altă încăpere, biroul în care au așteptat. Analiza acestor descrieri a scos în
evidență faptul că subi ecții nu menționau în mod sistematic o serie de elemente care
existau în birou dar care nu făceau parte din decorul obișnuit al unei asemenea încăperi.
Pe de altă parte, subiecții introduceau frecvent în descrierile lor, elemente care nu existau în birou dar care corespundeau cu schema lor mentală despre cum ar trebui să arate un birou. Autorii menționează cinci moduri fundamental diferite în care schemele cognitive pot influența performanțele memoriei: a) ele pot determina care dintre obiecte sunt analizate și codificate în memorie; b) pot acționa ca un cadru pentru informații noi; c) pot furniza informații șablon care sunt integrate odată cu informațiile episodice; d) pot ghida procesul de reactualizare; e) pot determina ce informații vor fi comunicate ca produs final
(Brewer, Treyens , 1981, pp. 207- 230).
Schank și Abelson (1977) propun o formă de schemă numită scenariu care conține
secvențe organizate de acțiuni stereotipe. Scenariile pot fi considerate drept niște extensii ale schemelor, compuse din st ructuri cognitive despre evenimente organizate ierarhic. Cei
doi autori au creat o teorie prin care au vrut să demonstreze că oamenii, confruntați cu un eveniment anume, activează o mulțime mare de informații, organizate într -o manieră
stereotipică, cu o s uită de acțiuni specifice care se desfășoară într -o ordine bine stabilită,
pe care ei au numit -o scenariu. Exemplul lor de scenariu tipic este „mersul la restaurant”.
Acesta conține patru elemente componente: intratul, comandatul, mâncatul, plecatul. Fieca re dintre componente conține la rândul ei o serie de acțiuni prestabilite. De exemplu,
componenta „intratul” este alcătuită din: a intra pe ușă, a căuta o masă, a decide care masă este mai bună, a merge la masă, a te așeza. Ordinea scenelor este foarte clară, ele nu pot varia decât foarte puțin, nu te poți așeza dacă nu ai găsit o masă. Autorii menționați anterior au obținut dovezi experimentale că scenariile sunt frecvent utilizate de indivizi cerând subiecților participanți să listeze comportamentele la c are ei recurg atunci când se
duc la restaurant. Rezultatele au arătat că toți cei investigați au descris aceeași ordine a acțiunilor specifice (Schank, Abelson, 1977, apud Walton, 2001, p.13).
Miclea (2003) consideră că scenariile se formează printr -un pro ces de învățare
socială și sunt menținute de întăririle pozitive sau negative care acționează asupra actorilor respectivului scenariu. Odată ce persoana își însușește scenariul, printr -o
învățare intenționată sau neintenționată (accidentală), controlul ace stuia asupra
comportamentului se va realiza cvasiautomat. O anumită situație va activa un anumit scenariu care va conduce individul la o serie prestabilită de comportamente. Renunțând la controlul conștient al comportamentului, subiectul realizează importa nte economii de
resurse dar, în același timp, riscă producerea unor erori sau a unor comportamente inadecvate (Miclea, 2003, p. 256).
Se știe că repetiția crește probabilitatea repetiției. Cu cât o acțiune mentală sau
comportamentală are loc de mai multe o ri, cu atât probabilitatea repetării sale este mai
mare. Unele scenarii pot să dea greș. Acest lucru explică de ce uneori nu îi înțelegem pe cei din jurul nostru. Pur și simplu, scenariile noastre nu se potrivesc. Atunci când o persoană face prezumții asup ra unei situații, acest lucru se întâmplă în baza unui scenariu
pe care l -a achiziționat într -o experiență trecută și este posibil să ignore anumite elemente
din noua situație deoarece nu corespund scenariului existent. Copiii sunt foarte supărați atunci când scenariile lor dau greș, atunci când nu se întâmplă ceea ce ei se așteptau să se
8

întâmple. Ei sunt nevoiți să -și reconstruiască scenariile în fiecare zi pentru a integra astfel
noile informații.
Dar unii adulți se pot opri din învățat. Ei se așteaptă mereu ca scenariile lor să se
realizeze întocmai cum s -a întâmplat în trecut și sunt frustrați când nu se întâmplă astfel.
Cu toții dispunem de un anumit nivel de rigiditate în utilizarea scenariilor. Ele sunt
predominante în gândirea noastră, ne organizeaz ă memoria și ne furnizează baza
cunoașterii care face posibilă înțelegerea lumii în care trăim.
În literatura de specialitate se menționează o serie de experimente care au dovedit
existența senariilor și caracteristicile lor. O metodă care a pus în eviden ță existența
scenariilor este cea în care se solicită unui grup de subiecți să menționeze un anumit număr de evenimente pe care ei le consideră tipice pentru anumite circumstanțe, aceste evenimente constituind scenele scenariului. Un astfel de experiment a fost realizat de
Bower și colab. (1973). Aceștia au stabilit ierarhia scenariului în funcție de pragurile de frecvență a evenimentelor relatate. O altă metodă de investigare a scenariilor este reprezentată de analiza impactului lor asupra reamintirii unei povestiri. Schank (1982) a
prezentat unui lot experimental o povestire din care lipseau unele acțiuni tipice pentru o anumită situație. Când li s -a cerut să relateze ce își aminteau din respectiva povestire,
subiecții care aveau deja un scenariu referitor la acea situație introduceau în relatările lor
acțiuni care nu apăreau în povestirea inițială dar care erau tipice pentru situație sau, din contră, omiteau acțiuni care apăreau în povestire, dar erau atipice pentru situația respectivă (Miclea, 2003, pp. 256- 257).

1.1.2. Modelul ABC cognitiv – Albert Ellis

Conform lui David (2006), apariția terapiei rațional emotivă și comportamentală,
dezvoltată de Albert Ellis, a avut loc în urma influențelor filosofiei kantiene și a semanticilor generale. Ideea lui Kant care susține că orice experiență a noastră nu este
rezultatul lucrului în sine, ci al filtrării lui prin mintea noastră , este cea care îl va
influența decisiv pe Ellis. O altă idee care l -a inspirat este cea a lui Alfred Korzybski,
autorul Semanticii generale , care în lucrarea sa, Science and Sanity (1933) susține că
mintea umană conține în sine mecanismele care generează probleme psihologice .
Reacțiile semantice constituie un astfel de mecanism. Aceasta înseamnă că oamenii nu reacționează la eveniment în sine, ci la semnificația pe care o acordă acestuia prin
intermediul limbajului (David, 2006. pp. 42- 43).
Afirmația de bază, care justifică gruparea mai multor orientări teoretice sub
eticheta de terapii cognitiv -comportamentale, este că toate comportamentele ad aptative
sau neadaptative, sunt rezultatul unor scheme implicite. Acestea sunt mai mult sau mai puțin conștiente și sunt alcătuite din structuri cognitive și sisteme de prelucrare a informațiilor. Termenul cogniție se referă, de cele mai multe ori, la idei , semnificații,
credințe, gânduri, inferențe, expectații, afirmații, atribuiri. Teoriile cognitiv comportamentale afirmă că acestea mediază comportamentul în mod direct, inclusiv manifestările emoționale (Dafinoiu, 2007, pp. 198- 199).
După David (2006), c onform terapiei rațional -emotive și comportamentale,
cognițiile sunt prerechizite esențiale în declanșarea oricărui răspuns psihoemoțional și comportamental, iar evaluarea cognitivă (desprinderea semnificației stimulului) stă la baza trăirii emoționale și este cea care mediază între individ și mediul său. Cognițiile pot
fi raționale sau iraționale. Asumpțiile generale, comune tuturor terapiilor cognitive sunt
principiile avansate de Albert Ellis, și anume:
9

1) Problemele psihice sunt răspunsuri dezadaptative/di sfuncționale învățate, susținute de
cogniții disfuncționale/iraționale (nesănătoase/dezadaptative), conștiente și/sau
inconștiente.
2) Factorii generatori ai gândirii disfuncționale/iraționale sunt influențele genetice și de mediu.
3) Modalitatea optimă de a red uce distresul și comportamentele dezadaptative este
modificarea cognițiilor disfuncționale/iraționale.
4) Cognițiile disfuncționale/iraționale pot fi identificate și schimbate prin tehnici cognitive (Ellis, 1962 apud David, 2006, p. 44).
Abordarea cognitivă se bazează pe un pilon foarte important și anume, modelul
ABC cognitiv. Inițiat de Ellis (1962) și dezvoltat apoi de Beck (1976), modelul este constituit din următoarele componente:
A (activating events) = evenimentul activator care poate fi de tip extern (anumite
evenimente din viață) sau de tip intern (emoții, aspecte psihofiziologice, comportamente).
B (beliefs) = cognițiile persoanei (elementul de prelucrare informațională),
acestea nu sunt doar declanșate de evenimentul activator, ci ele mediază modul de
percepere și reprezentare a acestuia în mintea noastră.
C (consequences) = consecințele procesării cognitive a evenimentului activator:
răspunsuri afectiv- emoționale/subiective, comportamentale și fiziologice.
Cele trei componente coexistă și se află î ntr-o strânsă interacțiune. La aceste componente
de bază s -au mai adăugat două, Ellis (1994) transformă modelul ABC în modelul
ABCDE:
D (disputing) = restructurarea cognițiilor disfuncționale și/sau iraționale.
E (effective) = asimilarea unor noi cogniții eficiente, funcționale și/sau raționale
care să le înlocuiască pe cele disfuncționale și/sau iraționale (Ellis, 1962, 1994 apud
David, 2006, pp. 70- 71)
Viabilitatea unei abordări psihologice este dată de modelul de funcționare mentală
conștientă și in conștientă pe care aceasta îl propune. Modelul trebuie să explice natura
relațiilor dintre gânduri, emoții și comportamente și modul în care acestea influențează dezvoltarea personalității normale sau patologice. Modelul ABCDE al lui Albert Ellis, precurso r al terapiei cognitive, propune un sistem al funcționării psihologice normale și
patologice, precum și o metodă de tratament. Terapia rațional -emotivă și
comportamentală are la bază ideea că acest sistem de credințe iraționale al individului, constituit în urma tratării informației prin intermediul schemelor cognitive disfuncționale,
se poate modifica. Distorsiunile cognitive influențează în mod negativ toate
comportamentele persoanei, inclusiv autonomia personală și modul de relaționare
interumană.

1.1.3. Teoria cognitivă a lui Aaron T. Beck

Psihiatrul american Aaron Beck, fost psihanalist, este cunoscut ca „părintele”
terapiei cognitive ( cognitive therapy ) încă din anii ̓60. Având ca punct de plecare
cercetările sale asupra depresiei, postulând ca mecanism e etiopatogenetice centrale
gândurile automate și schemele cognitive, această formă de terapie este cel mai bine
investigată științific și cel mai bine reprezentată la nivel academic din familia terapiilor
cognitive și comportamentale (David, 2006, p.43). Metoda dezvoltată de Beck a devenit
cunoscută în cea mai mare parte a țărilor occidentale prin intermediul asociațiilor de terapie comportamentală, denumită cu timpul cognitiv -comportamentală. În ziua de azi
10

se vorbește despre TCC, adică terapie comportam entală și cognitivă, echivalentul
termenului din limba engleză CBT ( Cognitive -Behavior Therapy ).
„Gândurile automate sunt structuri cognitive locale care derivă din structuri
cognitive generale de tip descriptiv și inferențial (din structura de personalita te), numite
cogniții centrale și intermediare , codate în sistemul cognitiv sub formă de scheme
cognitive . Aceste scheme cognitive au fost învățate în cursul dezvoltării ontogenetice, cu
accent (neexclusiv însă) pe prima copilărie, și fac parte din structur ile noastre de
personalitate. Cognițiile descriptive și inferențiale, numite în literatura de specialitate și
„cogniții reci” ( cold cognitions ), deoarece nu pot genera direct reacții afective (dar pot
produce comportamente operante!), independent de cogniț iile evaluative, numite și
”cogniții calde” ( hot cognitions ), pot f i funcționale sau disfuncționale” (David, 2006, p.
73).
Beck (1997) afirmă că axiomele de bază ale teoriei cognitive sunt următoarele:
1. Calea centrală către funcționarea sau adaptarea psihică este formată din structurile dătătoare de sens și semnificație ale cogniției, numite scheme. Termenul de
„semnificație” se referă la interpretarea dată de persoană unui anumit context și relației respectivului context cu eul.
2. Funcția atribuirii de semnificații (atât la nivel automat, cât și la cel intențional) este
aceea de a controla diversele sisteme psihologice (comportamental, emoțional, al atenției sau al memoriei). Astfel, semnificația activează strategiile de adaptare.
3. Influențele dintre sistemele cognitive și alte sisteme sunt interactive.
4. Fiecare categorie de semnificații are implicații care sunt traduse în modele specifice de emoție, atenție, memorie și comportament. Aceasta se numește specificitatea
conținutului cognitiv .
5. Deși semnificațiile sun t construite de persoană și nu sunt niște componente
preexistente ale realității, ele sunt corecte sau incorecte în relație cu un context sau un obiectiv dat. Când apare distorsiunea sau deformarea cognitivă, semnificațiile sunt
disfuncționale sau dezadapt ative. Distorsiunile cognitive cuprind erori ale
conținutului cognitiv (semnificație), ale procesării cognitive (dezvoltarea semnificației) sau ale amândurora.
6. Indivizii sunt predispuși la anumite interpretări cognitive eronate (distorsiuni
cognitive). Ac este predispoziții sunt numite vulnerabilități cognitive . Anumite
vulnerabilități cognitive predispun persoanele la anumite sindroame; specificitatea cognitivă și vulnerabilitatea cognitivă sunt interrelaționate.
7. Psihopatologia provine din semnificații dez adaptative atribuite eului, mediului
înconjurător (experienței) și viitorului (obiectivelor), care, împreună alcătuiesc triada
cognitivă. Fiecare sindrom clinic are semnificații dezadaptative specifice asociate componentelor triadei cognitive. De exemplu, în anxietate, eul este considerat
inadecvat (din cauza resurselor insuficiente), contextul este socotit periculos, iar viitorul apare nesigur.
8. Există două nivele de semnificație: a) semnificația obiectivă sau publică a unui
eveniment, care poate avea puțin e implicații importante asupra unui individ; și b)
semnificația personală sau intimă .
9. Există trei nivele de cogniție: a) nivelul preconștient, neintențional, „ gânduri
automate ”; b) nivelul conștient; și c) nivelul metacognitiv, care cuprinde răspunsuri
„realiste” sau ”raționale” (adaptative).
10. Schemele au evoluat pentru a facilita adaptarea persoanei la mediu și, în acest sens, sunt structuri teleonomice. Astfel, o stare psihologică dată (creată de activarea sistemelor) nu este nici adaptativă, nici dezadap tativă în sine, ci numai în relație cu
11

mediul social și fizic mai vast în care trăiește persoana (Alford, Beck, 1997, 2011, pp.
28-30).
În urma unui studiu statistic efectuat pe 218 de subiecți, Beck a ajuns la concluzia
că visele pacienților depresivi r eflectă viziunea pe care o au despre lume în stare de veghe.
Acest lucru demonstrează existența unei identități de conținut între inconștient și conștiință, fapt care contrazice concepția psihanalitică a unui inconștient în care totul funcționează invers f ață de viața conștientă. În plus, autorul a mai constatat existența unui
„blocaj cognitiv” care acționa ca un filtru asupra pacienților depresivi, aceștia nefiind capabili să trateze decât informația negativă (Cottraux, 2003). Psihologii cognitiviști contemporani au folosit termenul de ”inconștient cognitiv”
pentru a descrie structuri și procese mentale care operează în afara conștiinței fenomenale, dar care determină totuși experiența, gândirea și acțiunea conștiente (Kihlstrom, 1987, apud Alford, Beck, 1997, 2011, p. 32). Beck et al. (1979) descriu un model circular de organizare și prelucrare cognitivă
de la situație la convingere, la interpretare, la afect, la comportament. Structurile cognitive care corespund schemelor sau convingerilor sunt activate în condiții de mediu.
Prelucrarea acestora poate fi de natură conștientă sau inconștientă. Conceptele „gânduri automate” și „inconștient cognitiv” au multe caracteristici în comun. În urma prelucrării este generată o interpretare care va genera un afect urmat de un anumit comportament
care, la rândul său, va modifica situația inițială. Observațiile clinice relevă ușurința cu care gândurile automate pătrund în conștiință, o astfel de prelucrare fiind mai bine etichetată drept „preconștientă”. Terapeuții cognitiviști folos esc tehnici destinate să facă
conștiente aceste gânduri automate pentru a evita „controlul direct” al gândurilor, care ar putea avea efecte opuse celor intenționate (Wegner, 1994, apud Alford, Beck, 1997, 2011). Holdevici (2009) afirmă că structurile cognitive prin intermediul cărora indivizii
își organizează experiențele de viață poartă denumirea de „convingeri de bază” și se formează în timpul copilăriei, ca urmare a interacțiunilor cu persoanele semnificative. Schemele cognitive îmbracă adesea forma „dacă- atunci”, fiind similare credințelor
iraționale ale lui Ellis. Clientul implicat în terapie cognitivă va fi încurajat să identifice schemele cognitive de bază care sunt constant legate de stările afective negative și ghidat să analizez e utilitatea acestora (avantajele și costurile menținerii lor), precum și
validitatea lor.
Beck a elaborat modelul cognitiv al depresiei pornind de la observațiile sale
clinice asupra pacienților depresivi a căror viață mentală era perturbată de monologur i
interioare negative, fapt care își punea amprenta asupra funcționării și adaptării sociale a acestora. Dar convingerea disfuncțională nu produce simptomul prin ea însăși ci doar atunci când este întărită de evenimente externe. De exemplu, convingerea dis funcțională
a unei persoane că valoarea sa depinde de succesul pe care îl obține poate să conducă spre o tulburare depresivă în cazul în care persoana înregistrează un eșec major. Dacă tulburarea se adâncește, gândurile negative automate tind să devină tot mai frecvente și
mai intense, în detrimentul celor raționale. Acest model cognitiv nu este valabil doar pentru depresie ci se aplică oricărei tulburări emoționale. Mai mult decât atât, distorsionarea cognitivă a unor informații în conformitate cu o schemă preexistentă nu
este specifică doar depresivilor, ci tuturor persoanelor, indivizii cu tulburări mentale nu fac decât să intensifice procesul respectiv (Holdevici, 2009).
Alford și Beck (1997, 2011) sunt de părere că statutul empiric al prelucrării
nonconștiente în psihopatologie este în prezent neconcludent indicând câteva direcții de cercetare care au susținut existența unor prelucrări distorsionate în mod automat în tulburările anxioase (Foa et al., 1993; Logan et al., 1992; MacLeod, 1991; McNally,
12

1990) precum și un studiu (Cloitre și colab ., 1992) despre tendința memoriei de a crea
asociații catastrofizante în atacul de panică, distorsiune prezentă atât în procesele mnezice
conștiente, cât și în cele nonconștiente.

1.1.4. Modelul schemelor dezadaptative timpurii – Jeffrey Young

Conceptul de schemă dezadaptativă timpurie a fost dezvoltat de dr. Jeffrey E.
Young . Concepția lui Young (1990), centrată pe conceptul de schemă dezadaptativă
specifică perioadei copilăriei, pornește de la teoria cognit ivă a lui Beck dar se deosebește
de aceasta prin câteva aspecte:
• autorul acordă o importanță deosebită schemelor cognitive dezadaptative
timpurii;
• subliniază importanța proceselor care contribuie la menținerea rigidității schemelor;
• examinează schemele cog nitive dezadaptative oarecum independent de
tulburările de personalitate pe care le determină;
• analizează istoria vieții pacientului pentru a explica modul de formare a schemelor disfuncționale și utilizează datele obținute în cadrul demersului psihoterape utic;
• acordă un rol însemnat laturii afective în cursul terapiei (Holdevici, 2009, pag.
586).
Unele persoane se dovedeau rezistente la tratamentul prin terapia cognitivă
tradițională. În urma vastei sale experiențe clinice, Young (2003) a identificat anum ite
cauze ale eșecului terapiei tradiționale și a elaborat o serie de adaptări. De- a lungul
timpului aceste modificări au evoluat spre un model integrativ mai larg, denumit Schema
Therapy (Young ș i colab., 2003).
Există patru concepte principale esențiale pentru modelul terapiei prin scheme
cognitive:
1. Schemele dezadaptative timpurii.
2. Procesul de menținere a schemelor prin intermediul distorsionărilor informației.
3. Procesul de evitare a schemelor disfuncționale.
4. Procesul de compensare a acestora (Holdevici, 2 009, pag. 586).
Young consideră că schemele sunt prezente la fiecare persoană dar se manifestă într –
un mod rigid și extrem în cazul tulburărilor psihopatologice. Aceste scheme se dezvoltă, de regulă, la copiii care evoluează într -un mediu care nu reușește să le îndeplinească
nevoile emoționale de bază sau într -un mediu în care sunt expuși unor experiențe repetate
de abuz, neglijare, ostilitate și critică (Young și colab ., 2003). Odată formate, schemele
dezadaptative timpurii devin structuri profunde care vor servi drept model pentru experiențele viitoare.
În viziunea autorului, caracteristicile schemelor dezadaptative timpurii sunt
următoarele:
1. Reprezintă pentru individ realități incontestabile, esențiale, absolute. Se bazează pe modelul „dacă, atunci”.
2. Form ate în copilărie, ele reprezintă adevăruri fundamentale despre propria
persoană și despre lume și au un caracter habitual și familiar. Au tendința de a se perpetua și sunt dificil de modificat, orice încercare de modificare fiind percepută ca o amenințare pentru subiect.
3. Pot conduce la apariția unor tulburări de personalitate și a unor disfuncții nevrotice.
13

4. Sunt activate de evenimente de viață care au legătură cu conținutul lor. De
exemplu, un eșec va activa schema legată de competență iar individul se va s imți
amenințat.
5. Reprezintă rezultatul unor experiențe repetitive din copilărie.
6. Părinții au un rol hotărâtor în formarea acestor scheme deși există și alte persoane care pot contribui la acest proces: frați, alți copii, învățători, profesori etc. (Holdevic i, 2009, pp. 587- 588).
Conform lui David (2006, pp. 351- 353) au fost identificate optsprezece scheme
disfuncționale, grupate în cinci categorii, numite domenii ale schemelor. Fiecare dintre cele cinci categorii reprezintă o componentă importantă a nevoilor pe care le are un copil.
Primul domeniu este reprezentat de separare și respingere , cuprinde cinci scheme și
constă în expectanța că nu vor fi satisfăcute nevoile de securitate, siguranță, îngrijire, empatie, acceptare și respect. Al doilea domeniu este cel al slabei autonomii și
performanțe, cuprinde patru scheme și se referă la capacitatea proprie de supraviețui și a funcționa independent. Al treilea domeniu conține două scheme cu privire la limite
defectuoase și constă în incapacitatea sau stabilirea d eficitară a limitelor interne, a
responsabilităților față de alții, a scopurilor pe termen lung, dificultăți în respectarea drepturilor celorlalți, în stabilirea și atingerea unor scopuri personale realiste. Al patrulea domeniu este reprezentat de depende nța de alții , cele patru scheme se referă la focalizarea
excesivă pe satisfacerea dorințelor, nevoilor altora, în detrimentul satisfacerii propriilor dorințe și nevoi din cauza necesității imperioase de a câștiga dragostea și aprobarea celor din jur. Ultimul domeniu este dat de hipervigilență și inhibiție și conține patru scheme.
Sentimentele, impulsurile, alegerile spontane sunt împiedicate să se exprime, persoana nu-și rezervă dreptul de a fi fericită, relaxată iar sănătatea și relațiile apropiate au de
suferit în urma acestui fapt.
Holdevici (2009) afirmă că schemele timpurii disfuncționale sunt menținute prin
intermediul a trei procese: distorsionarea informațiilor, menținerea schemelor prin intermediul evitării și menținerea prin intermediul mecanismelo r compensatorii. Terapia
centrată pe schema cognitivă consideră că schema dezadaptativă timpurie reprezintă nivelul cel mai profund al cogniției și afectelor.
Un articol intitulat Maladaptive Schemas and Psychopatology in Adolescence: On the
Utility of You ng’s Schema Theory in Youth, publicat în revista Cognitive Therapy and
Research, menționează două studii care au investigat utilitatea teoriei cognitive a lui
Young la adolescenți. Primul studiu a avut ca obiectiv verificarea structurii factoriale și anali za proprietăților psihometrice ale Chestionarului Young de scheme cognitive (YSQ)
aplicat pe un eșantion de 635 de adolescenți. În al doilea studiu au fost investigate dimensiunile schemelor cognitive și conținutul lor specific prin corelația cu scale din domeniul psihopatologiei . Concluziile acestor cercetări susțin că teoria schemelor dezadaptative a lui Young constituie un cadru valoros pentru înțelegerea vulnerabilităților cognitive ale adolescenților (Vlierberghe ș i colab ., 2010, pp.316- 332).
Schemele dezadaptative timpurii constituie o amenințare pentru individ deoarece îi
sunt frustrate trebuințele emoționale de bază (de atașament, de autonomie, de exprimare liberă, de stabilire a limitelor). Odată cu activarea lor, persoana se confruntă cu o serie d e
stări afective foarte puternice. Copilul poate să facă față acestor amenințări în trei moduri: acceptare, evitare sau supracompensare, toate aceste stiluri de coping operând la nivel inconștient, asigurând supraviețuirea. La vârsta adultă, aceste stilur i de coping devin
dezadaptative, menținerea lor perpetuează schemele din copilărie chiar dacă între timp, condițiile s -au schimbat. Astfel, individul devine prizonier al propriilor sale scheme
cognitive (Holdevici, 2009).
14

1.1.5. Mecanismele neurofiziologice ale formării și transmiterii schemelor cognitive

Hipocrat spunea: „Din creier și numai din creier, provin plăcerile noastre,
bucuriile, râsetele și glumele, la fel și amărăciunea, durerea și suferința.” Structura de
bază a arhitecturii creierului se construiește printr -un proces de lungă durată, începând
din viața intrauterină până la maturitate. Genetica și mediul ne modelează, ne definesc ca ființe umane individuale. De ce percepem lumea atât de diferit, dorințele și obiectivele nu ni se aseamănă, iar stările emoționale și reacțiile la stres sunt și ele deosebite? De ce
unii oameni sunt dominați de multiple credințe iraționale, inconștiente, care îi împiedică să se adapteze corect la realitate, în timp ce alții sunt flexibili și se adaptează firesc oricărei
schimbări? Mintea este cea mai subiectivă realitate dintre toate. Gândurile inconștiente devin modalități inconștiente de existență, care ne afectează în mod direct viața, la fel ca și cele conștiente. Cum se formează , de ce nu putem renunța pur și simplu la ele din clipa
în care le conștientizăm? Stocarea informațiilor noi în creier pentru a fi recuperate ulterior presupune crearea unei amintiri. Modul în care creierul realizează acest proces de învățare a constituit subiectul multor controvers e.
Dr. Donald Hebb, un neuropsiholog canadian, a propus o teorie a învățării și
memorării care se baza pe natura transmisiunilor sinaptice din sistemul nervos central. Acesta afirma că informația nouă se învață prin formarea de noi conexiuni sinaptice înt re
neuroni. Învățarea de tip Hebbian postulează că celulele nervoase activate împreună se
interconectează . Stimularea repetată a unor grupuri de neuroni determină raporturi mai
puternice și mai complexe între ele. Prin repetiție, legătura dintre neuronii respectivi
devine atât de puternică, încât se activează simultan într -o reacție comună (Hebb, 1949).
Modalitatea de activare a acestor rețele de neuroni poate fi utilizată și pentru explicarea modului în care experiențele cu care ne confruntăm își lasă amp renta asupra noastră, cum
se formează diferitele tipuri de memorie, cum se manifestă acțiunile conștiente și inconștiente. Pe măsură ce o rețea neuronală e activată în repetate rânduri, neuronii eliberează
o substanță chimică care are rolul de a fixa con exiunile respective. Aceasta se numește
factor de creștere nervoasă (neural growth factor , NFG). Factorul de creștere nervoasă
nu se deplasează în aceeași direcție cu impulsul nervos, ci în direcția opusă, creând astfel conexiuni sinaptice suplimentare (Le Doux, 2003). Persoanele care cântă la anumite
instrumente muzicale sau chirurgii care realizează mișcări de mare finețe își activează în repetate rânduri circuitele corelate cu controlul motor al degetelor și, drept urmare, produc legături nervoase mai com plexe și mai perfecționate decât oamenii obișnuiți.
Oamenii de știință s -au întrebat dacă este posibil ca indivizii să decidă conștient
care dintre rețelele neuronale să le activeze și pe care să le inhibe. Într -un articol publicat
în revista Journal of N europhysiology în 1992 este descris un astfel de experiment.
Participanții la cercetare au fost împărțiți în trei grupuri. Primului grup i s -a cerut să facă
exerciții în care să- și contracteze și să- și relaxeze un deget de la mâna stângă, un anumit
timp, d e cinci ori pe săptămână, timp de patru săptămâni. Al doilea grup a exersat același
tip de acțiune doar la nivel mental, conform aceluiași program dar fără să -și activeze fizic
niciun mușchi al degetului. Grupul de control nu a executat nicio acțiune fizic ă sau
mentală. La finalul studiului, cercetătorii au măsurat forța degetului la toate cele trei grupuri. Grupul care a efectuat exercițiul fizic a obținut o creștere cu 30% a forței față de grupul de control. Surprinzător, cei care au efectuat exercițiul mental au înregistrat o
creștere cu 22% față de grupul de control. Acest lucru demonstrează că mintea produce un efect fizic cuantificabil asupra corpului (Yue, Cole, 1992).
Pert (1997), în cartea sa, Molecules of emotion: Why you feel the way you feel ,
vorbește despre un creier de natură chimică . Astfel, ori de câte ori gândim ceva, în spațiul
15

sinaptic acționează neurotransmițătorii, activând rețelele nervoase conectate la conceptul
sau amintirea respectivă. Autoarea a arătat că gândurile pe care le emitem însoțite de o emoție puternică își pun amprenta asupra memoriei celulelor. Activarea gândurilor produce substanțe chimice care determină emoții. Organismul se obișnuiește cu nivelul de substanțe care inundă creierul. Orice discontinuitate produce o star e de disconfort,
drept urmare, organismul va face tot ce -i stă în putință, conștient sau inconștient, pentru
a restabili echilibrul chimic cu care s -a obișnuit.
Dispenza (2012, p. 277) afirmă că identitatea noastră neurologică este determinată
de tipuril e specifice de gânduri care ne preocupă, de circuitele corespunzătoare din creier
pe care le activăm, de modul în care activăm în mod repetat diferite rețele nervoase și de tiparele mentale pe care le menținem active din proprie voință. Autorul se întreabă dacă
este posibilă activarea deliberată de noi combinații de rețele nervoase prin schimbarea gândurilor, reconfigurarea și automatizarea tiparelor de gândire respective, la fel ca în cazul oricărui alt obicei neural de crearea căruia suntem responsabili. Fenomenul numit
neuroplasticitate (Kay et al., 2012) constă în posibilitatea creierului de a se adapta, prin
remodelarea și rafinarea conexiunilor sinaptice existente, atunci când se confruntă cu schimbări majore sau provocări. Odată cu gândurile, ne putem schimba și emoțiile
asociate lor, putem schimba acțiunile și putem modifica comportamentele, în vederea obținerii unor rezultate care să corespundă mai bine scopurilor noastre. Până în urmă cu câteva decenii a dominat perspectiva rigidității conexiunilor nervoase. Cercetările privind
cartografierea creierului (Schwartz, 2002), arată că zonele din creier care corespund părților corpului sunt cele mai des folosite și cele mai complexe. Gândurile se asociază mental nu numai în funcție de conținut, ci și în funcție de
starea în care se află persoana, de dispoziția ei. Oamenii dispun de seturi de gânduri deprimante, care apar cu o mare repeziciune atunci când sunt triști. Cei care se deprimă
ușor au tendința să -și creeze rețele foarte puternice de asociații de idei între aceste
gânduri, astfel încât ele sunt greu de suprimat de îndată ce apare o proastă dispoziție (Goleman, 2008, p. 109).
Alford și Beck (2011, p.44) sunt de părere că deși eul conștient nu poate exista în
lipsa suportului fiziologic format din rețelele neuronale, unicitatea experienței eului sugerează că personalitatea fiecărui individ este constituită din modele neuronale distincte. Autorii citați menționează că nu putem reduce înțelegerea personalității prin amprenta sa fiziologică (de exemplu , tiparele neuronale), întrucât semnificația intrinsecă
a unor astfel de tipare neuronale poate fi descoperită numai prin intermediul experienței fenomenologice personale.
Se poate concluziona că, în cazul activării unei scheme cognitive disfuncționale,
o schemă specifică de combinații nervoase dezvoltate în timp și transformate în trăsături
de personalitate, modul obișnuit de acțiune al sistemului individual de conexiuni sinaptice devine un fel de șablon, specific fiecărui individ în parte, la care se ap elează în mod
automat. Derularea repetată a acelorași gânduri în minte va face ca, de fiecare dată, să necesite mai puțin efort și un nivel din ce în ce mai redus de conștientizare. Intervine firesc întrebarea: ce putem face pentru a utiliza cât mai mult „ eul” nostru conștient, pentru
a putea identifica cauzele reale care stau în spatele afectelor și comportamentelor noastre?

1.2. Tulburările anxioase
1.2.1. Repere conceptuale

Milioane de oameni din lumea întreagă se confruntă cu anxietatea de intensitate
clinică și subclinică, simptomele sale afectându -le starea de bine și funcționalitatea în
16

diverse arii. Conform lui Barlow (2002, apud Clark și Beck, 2012) tulburările de anxietate
constituie principal a problemă majoră de sănătate mintală în Statele Unite, peste 19
milioane de adulți fiind afectați de una sau mai multe tulburări din această clasă, în fiecare
an. Autorii menționați estimează, conform studiilor analizate (Ansseau și colab., 2004; Olfson și colab., 1997) că aproximativ 12- 19 % dintre pacienții care apelează la medicii
de familie îndeplinesc criteriile de diagnostic pentru o tulburare de anxietate. Conform lui Kessler și colab. (1994, apud Vraști, 2008) datele epidemiologice referitoare la tulburările de anxietate luate împreună au o prevalență m ai mare în populația generală (în
jur de 25%) decât tulburările depresive (17%), lucru care contravi ne părerii generale
conform căreia depresia este liderul de necontestat al tulburărilor psihice. Femeile sunt mai afectate decât bărbații (30,5% față de 19, 2%) iar pre valența anxietății este mai mică
la bătrâni decât la tineri în populația generală dar mai mare în cazul bătrânilor instituționalizați (Stanley și Beck, 2000, apud Vraști, 2008). Potrivit IMS (2004)
antidepresivele și stabilizatorii de dispoziție se află pe locul trei între cele mai prescrise
clase de farmaco -terapeutice, cu vânzări globale de peste 19,5 miliarde de dolari în anul
2003. Aceste tulburări constituie o povară economică, socială și medicală imposibil de
neglijat pentru toate țările, c u precădere pentru țările în curs de dezvoltare afectate de
criza economică mondială, dificultăți sociale, politice sau dezastre naturale.
În toate teoriile despre anxietate sunt evidențiate două aspecte importante:
deosebirea dintre frică și anxietate și modalitatea de a distinge între o reacție firească și
una care virează către patologie. Barlow (2002, p.104, apud Clark și Beck, 2012) a afirmat
că „frica este o alarmă primitivă ca răspuns la un pericol iminent, caracterizată printr -o
stimulare puternică și prin tendința de a acționa”. Același autor definește anxietatea drept
„o emoție orientată către viitor, caracterizată de percepția caracterului incontrolabil și a imprevizibilității unor evenimente potențial aversive și de o comutare rapidă a atenției
spre evenimente potențial periculoase sau spre propria reacție afectivă la aceste evenimente.”
Beck, Emery și Grenberg (2005, p.8) oferă o perspectivă puțin diferită asupra
diferențierii dintre frică și anxietate. Ei au numit frica drept „un proces cogni tiv care
presupune estimarea că există un pericol real sau potențial într -o situație dată” iar
anxietatea ca pe „răspunsul emoțional declanșat de frică”. Atât Barlow cât și Beck sunt de părere că frica este un construct fundamental distinct, în timp ce anx ietatea este un
răspuns subiectiv mai general.
Clark și Beck (2012, p. 5) oferă următoarele definiții ale fricii și anxietății pentru
a servi drept ghid în terapia cognitivă: „Frica este o stare neurofiziologică primitivă
automată de alarmare, care presup une estimarea cognitivă a unei amenințăr i iminente sau
a unui pericol i minent, pentru siguranța și securitatea unui individ.”, în timp ce
„Anxietatea este un sistem complex, de reacții cognitive, afective, fiziologice și
comportamentale (adică modul ameninț ării), care este activat atunci când evenimentele
sau circumstanțele anticipate sunt considerate deosebit de aversive, deoarece sunt percepute ca evenimente imprevizibile, incontrolabile care pot amenința interesele vitale ale unui individ.”
Averill (1988, apud Lazarus, 2011) este de părere că oamenii au nevoie intrinsecă
de a- și explica evenimentele cu care se confruntă și a stabili repere individuale care să le
definească relația cu lumea. Conform acestui autor anxietatea apare atunci când propriul sens existențial este perturbat sau periclitat, ca urmare a unui deficit fiziologic sau a unui
conflict intrapsihic care îngreunează capacitatea de interpretare a evenimentelor.
Diferențierea între frică și anxietate este susținută și de cercetările lui Hibb ert
(1984) și McNally (1990), care au făcut observația că pacienții cu atacuri de panică
17

(însoțite de anxietate) se pare că se tem de o lezare fizică, în timp ce în cazul pacienților
suferind de anxietate, ace asta se referă la propria inadecvare (Lazarus, 2011, p. 313) .
Atât în frică cât și în anxietate, tendința de a acționa constă în comportamente de
evitare sau fuga din fața pericolului. În cazul fricii, sursa pericolului fiind externă, pericolul este iminent și concret iar impulsul de a fugi nu este co nflictual pentru individ.
Pe de altă parte, în anxietatea cu sursă existențială, incertitudinea se referă la posibile evenimente viitoare, acțiunea necesară nefiind clară. În realitate, nu există nicio lezare concretă pe care persoana să o evite sau de car e să fugă, ce ea ce face ca anxietatea să fie
metaf oric resimțită mai curând ca o suferință supărătoare, decât ca o durere acută, fiind
dificil de controlat. Aceasta implică o tendință acțională fără existența unui scop concret, tendința fiind resimțită ca vagă și difuză, ca un efort de a scăpa de ceva, fără ca persoana
să știe concret care este pericolul de care se ferește (Lazarus, 2011, p.317).

1.2.2. Aspecte biologice ale anxietății

Tulburările anxioase provoacă o simptomatologie complexă implicând diferite
elemente din mai multe domenii ale funcționării umane: fiziologic, afectiv, cognitiv și
comportamental. În prezența amenințării sau a pericolului sunt declanșate în organism
reacții defensive care reprezintă răspunsuri fiziologice automate. Aceste reacții , observate
atât la animale, cât și la oameni în context de discriminare a fricii, implică stimularea
sistemului nervos autonom, care pregătește organismul pentru a înfrunta pericolul prin fugă (adică „fugi”) sau prin confruntarea direct ă (adică „luptă”), un proces cunoscut ca
reacția „luptă sau fugi” (Cannon, 1927, apud. Clark și Beck, 2012, p. 18). Multe dintre simptomele anxietății sunt de natură fiziologică implicând activarea sistemului nervos simpatic, simptomele suprastimulării fiind: vasoconstricția periferică, creșterea forței
mușchilor striați, creșterea ritmului cardiac, dilatarea plămânilor pentru a mări aportul de oxigen, dilatarea pupilelor pentru o vedere mai bună, încetarea activității digestive ,
intensificarea metabolismului bazal și sporire a secreției de epinefrină și norepinefrină a
glandelor suprarenale (Bradley, 2000, apud. Clark și Beck, 2012). Aceste reacții fiziologice care determină suprastimularea nu sunt vizibile cu ochiul liber dar ele conduc la apariția unor simptome observabile: uscăciune a gurii, palpitații, apăsare în piept,
tensiune musculară, tremor, agitație etc. (Barlow, 2000).
Rolul sistemului nervos parasimpatic nu a fost cercetat suficient în anxietate.
Activarea SNP determină reacții aparținând strategiei „conservare- retragere”, cum ar fi:
scăderea tensiunii arteriale, imobilitate tonică, leșin (Friedman și Thayer, 1998)
constricția plămânilor, scăderea ritmului cardiac și forței de contracție, pupile
contractate, mușchi abdominali relaxați (Bradley, 2000, apud Clark și Beck, 2012, p. 20).
Conform lui Barlow (2002) rezultatele studiilor nu au oferit un suport empiric
consecvent pentru diferențele în funcționarea sistemului nervos autonom dintre grupurile de control alcătuite din persoane anxioase și persoane nonanxioase evidențiate în reacțiile
acestora la stimulii stresanți sau amenințători. Rezultatele înregistrate de Friedman și Thayer (1998, apud Clark și Beck, 2012) privind ritmul cardiac scăzut și variabilitatea electrodermală contrazic idea că anxietatea se car acterizează prin labilitate și reactivitate
excesive ale sistemului nervos autonom. Studiile menționate concluzionează că persoanele suferind de anxietate prezintă o diminuare mai lentă a reacției fiziologice la stresori (cu alte cuvinte, adaptare lentă), da r că acest lucru se datorează , probabil,
pragului lor inițial mai ridicat de stimulare (Barlow, 2002). Cercetări psihofiziologice
recente sugerează că persoanele cu anxietate cronică prezintă o flexibilitate diminuată a
sistemului nervos autonom ca reacți e la stresori (Noyes și Hoehn -Saric, 1998) iar
persoanele implicate în mod activ în stările de îngrijorare, cum ar fi cele suferinde de
18

TAG, au un control vagal cardiac mai scăzut (Thayer, Friedman și Borkovec, 1996) ceea
ce vine în sprijinul ideii că TAG se caracterizează prin inflexibilitatea sistemului nervos
autonom (Clark și Beck, 2012).
Numeroase dovezi empirice vin în sprijinul ideii că anxietatea este ereditară,
pentru tulburările de anxietate în ansamblu, procentul de transmitere pe cale ereditară variază între 30% și 40%, proporția cea mai mare a variației datorându -se factorilor de
mediu (Clark și Beck, 2012). Rezultatele unei metaanalize efectuate de Hettema, Neale și Kendler (2001) pe familii și pe gemeni concluzionează că există o incidență
semnificativă a tulburărilor anxioase la nivelul familiilor, dovedită cel mai pregnant în
cazul tulburării de panică (Clark și Beck, 2012).
Barlow (2002) este de părere că există mai puține dovezi ale faptului că indivizii
moștenesc tulburări de anxietate sp ecifice , dar există un suport empiric solid al ideii că
se moștenește o vulnerabilitate generală pentru dezvoltarea unei tulburări de anxietate. Aceasta ar putea fi neuroticismul, anxietatea ridicată ca trăsătură, afectivitatea negativă
sau , ceea ce Barlo w, Allen și Choate (2004) au numit „sindromul afectului negativ” .
Un aspect important în înțelegerea suportului neurobiologic al fricii și anxietății
se referă la rolul amigdalei în procesarea emoției și în memorie. Mai multe cercetări
efectuate pe subiecț i umani și nonumani au indicat faptul că amigdala este implicată în
modularea emoțională a memoriei , în evaluarea stimulilor cu semnificație afectivă și în
evaluarea semnalelor sociale legate de pericol (Anderson și Phelps, 2000 apud Clark și Beck, 2012).
Cercetările lui LeDoux (1996, 2000, 2003) privind condiționarea auditivă a fricii
au evidențiat implicarea amigdalei ca substrat neural al dobândirii reacțiilor condiționate de frică. Concluzia la care a ajuns LeDoux (1996) a fost că amigdala este „axul din roata
fricii” (p.170), cu alte cuvinte este „în esență, implicată în evaluarea sensului emoției” (p.
169). Același autor propune două căi neurale paralele în procesarea stimulilor fricii de către amigdală. Prima se referă la transmiterea direct ă a unui stimul condiționat al fricii
prin talamusul senz orial către nucleul lateral al amigdalei, ocolind cortexul. Cea de- a doua
cale presupune transmiterea informației stimulului fricii de la talamusul senzorial prin
cortexul s enzorial și, mai departe, nucleulu i lateral. Traseul talamo -amigdalian („calea
inferioară) este rapid, rudimentar și nu implică aportul gândirii, al rațiunii și al conștiinței. Traseul talamo -cortico -amigdalian („calea superioară”) este mai lent, dar implică o
procesare mai amănunțită și o participare extinsă a regiunilor corticale de ordin superior
(LeDoux, 1996). În concluzie, este de așteptat ca substratul neural al cogniției să dețină un rol esențial în tipul de dobândire și de persistență a fricii care caracterizează temerile
umane com plexe și tulburările de anxietate. Clark și Beck (2012) sunt de părere că
circuitul neural al fricii este în concordanță cu rolul important al cogniției în patogeneza
anxietății.

1.2.3. Modelul cognitiv al anxietății

Ideea care stă la baza terapiei cognitiv e este aceea că reacțiile emoționale și
comportamentul oamenilor sunt influențate intens de cogniții . Cu alte cuvinte, gândurile,
concepțiile, credințele și interpretările pe care oamenii le au cu privire la ei înșiși sau la
situațiile prin care trec, adic ă, semnificația pe care o acordă evenimentelor va influența
felul în care se vor simți. Se întâmplă adesea ca oamenii să nu fie conștienți de modul în care propriile gânduri le afectează dispoziția afectivă. Psihologia simțului comun nu pune la îndoială ve ridicitatea gândurilor, oamenii sunt convinși că realitatea este întocmai așa
cum o gândesc ei.
19

Presupunerea automată pe care oamenii o fac este aceea că situațiile și nu
evaluările sunt responsabile pentru anxietatea pe care o resimt. Chiar dacă nu este
conștientizată, cogniția (respectiv evaluarea) are o funcție importantă de mediere între
situație și afect, conform diagramei: situație declanșatoare – gând anxios/evaluare –
anxietate (Clark și Beck, 2012).
Perspectiva cognitivă susține faptul că anxietate a reprezintă o stare de
vulnerabilitate accentuată. Vulnerabilitatea este „percepția individului despre sine ca ființă expusă pericolelor interne sau externe asupra cărora nu deține niciun control sau deține un control insuficient pentru a -și asigura sent imentul de siguranță. În cazul
sindroamelor clinice, sentime ntul de vulnerabilitate este amp lificat de anumite procese
cognitive difuncționale” (Beck, Emery și Greenberg , 1985, pp. 67- 68). Conform lui
Rachman (2004, apud Clark și Beck, 2012) indivizii temă tori sunt mult mai predispuși să
supraestimeze intensitatea unor amenințări, ceea ce conduce la un comportament de evitare. Persoanelor anxioase le este dificil să perceapă aspectele legate de siguranță în situațiile pe care le evaluează din perspectiva am enințării, astfel încât au tendința de a -și
subestima capacitatea de a face față pericolului pe care îl anticipează (Beck și colab. ,
1985, 2005).
Modelul cognitiv al anxietății, elaborat în urmă cu 30 de ani de către Beck și
colaboratorii săi, a fost reformulat în urma progresului considerabil înregistrat în această perioadă, în privința înțelegerii factorilor cognitivi care contribuie la patogeneza anxietății. Noul model cuprinde un număr de 12 ipoteze, la care s -a ajuns în urma a
numeroase modificări și clarificări și care oferă un test empiric al validității acestuia
(Clark și Beck, 2012). Cele 12 ipoteze sunt următoarele:
1. Biasare atențională în favoarea amenințării
Indivizii deosebit de anxioși prezintă o biasare atențională selectivă a utomata pentru
stimulii negativi relevanți, aceasta nefiind prezentă în stările nonanxioase.
2. Procesare atențională diminuată a siguranței
Indivizii anxioși prezintă o deplasare atențională automată de la indicii de siguranță care
nu sunt în concordanță cu îngrijorările lor dominante privind amenințarea, în timp ce
indivizii nonanxioși prezintă o deplasare at ențională automată către indicii ale siguranței.
3. Evaluări exagerate ale amenințării
Anxietatea se caracterizează printr -un proces automat de evaluare care exagerează
valența de amenințare a stimulilor relevanți comparativ cu valența reală de amenințare a
stimulilor. Indivizii nonanxioși vor evalua automat stimulii relevanți într -o manieră mai
puțin amenințătoare care aproximează valoarea reală a amenințării situației.
4. Erori cognitive biasate favorizând amenințarea
Indivizii deosebit de anxioși comit mai multe erori cognitive în timp ce procesează stimuli amenințători specifici, după cum reflect ă estimările biasate ale proximității, probabilității
și gravității amenințării potențiale. Tiparul invers este evident în stările nonanxioase unde
este prezentă o biasare în procesarea cognitivă a indiciilor pentru lipsa amenințării sau
pentru siguranță.
5. Interpretarea negativă a anxietății
Indivizii deosebit de anxioși vor genera int erpretări mai negative și mai amenințătoare ale
simptomelor și ale stărilor lor anxioase subiective decât indivizii cu niveluri scăzute de anxietate.
6. Cogniții exagerate privind amenințarea, specific e fiecărei tulburări de
anxietate
Anxietatea este caracter izată prin frecvența și prin intensitatea accentuate, precum și prin
persistența îndelungată a gândurilor și imaginilor automate negative asupra unei amenințări și a unui pericol selective, comparativ cu stări nonanxioase sau cu alte tipuri
20

de stări afecti ve negative. În plus, fiecare tulburare anxioasă este caracterizată de un
conținut particular de gânduri, relevant pentru amenințarea specifică a acesteia.
7. Strategii defensive ineficiente
Indivizii extrem de anxioși prezintă strategii defensive immediate m ai puțin eficace
pentru diminuarea anxietății și pentru obținerea sentimentului de siguranță, comparativ
cu indivizii care trăiesc stări anxioase de intensitate scăzută. În plus, indivizii deosebit de anxioși, spre deosebire de cei nonanxioși, vor evalua a bilitățile lor defensive ca fiind mai
ineficace în situații amenințătoare.
8. Procesare facilitată a amenințării
Biasarea selectivă privind amenințarea este evidentă în procesele cognitive elaborate și explicite, astfel încât, în cazul persoanelor anxioase, s pre deosebire de indivizii
nonanxioși, se va observa preponderența temelor referitoare la amenințare în procesul de reamintire, în așteptările privind rezultatul și în deducțiile privind stimulii ambigui.
9. Procesare inhibată privind siguranța
La indivizii a nxioși, procesele cognitive controlate și explicite sunt caracterizate printr -o
biasare care inhibă informațiile despre siguranță, dar sunt relevante pentru am enințări
selective cum ar fi reamintirea, așteptările privind rezultatul și deducțiile în legătur ă cu
stimulii ambigui și evidențiază mai puține teme referitoare la si guranță în comparație cu
indivizii nonanxioși.
10. Strategii cognitive compensatorii ineficiente
În anxietatea ridicată, îngrijorarea are un efect advers mai pronunțat, contribuind la amplif icarea amenințării, în timp ce, în stările de anxietate scăzută, ea este as ociată mai
degrabă cu efecte poz itive, cum ar fi inițierea rezolvării eficace de probleme. În plus, alte
strategii cognitive care au ca obiectiv reducerea gândurilor amenințătoare, ca de exemplu
reprimarea gândurilor, distragerea atenției și înlocui rea gândurilor, sunt mai predispuse
să aibă efecte paradoxale (adică revenirea acestora, emoții negative mai numeroase, control perceput mai slab) în stările de anxietate puternică decât în stările anxioase de intensitate scăzută.
11. Vulnerabilitate personală accentuată
Indivizii deosebit de anxioși prezintă o încredere în sine mai slabă și un sentiment mai acut de neajutorare în situații relevante pentru amenițările lor selective, comparativ cu
indivizii nonanxioși.
12. Convingeri persistente legate de amenințare
Indivizii vulnerabili la anxietate se deosebesc de persoanele invulnerabile prin schemele lor cognitive dezadaptative preexistente (adică prin convingeri) în legătură cu anumite
amenințăr i sau pericole și cu vulnerabilitatea personală asociată lor, care rămân inactive
până în momentul în care sunt declanșate de experiențe de viață relevante sau de stresori
(Clark și Beck, 2012, pp. 65- 66).

1.2.4. Specificitatea cognitivă în subtipurile tulburări i de anxietate

Comportamentul uman este determinat de interacțiunea dintre experiențele sau
situațiile de fiecare zi, conținutul schemelor cognitive și obiectivele personale, lucrurile
care contează pentru individ, în viața de zi cu zi (Cantor, 1990). Identificarea modului în
care conținutul specific al schemelor cognitive disfuncționale active afectează felul în
care persoana se simte și se comportă se poate extinde asupra felului în care individul este influențat pe termen lung, prin deciziile pe care l e adoptă conștient sau mai puțin
conștient.
„În timp ce „nosologiștii” se străduiesc să contureze alte clase diagnostic pentru
tulburările anxioase și ale dispoziției, „cognitiviștii” au constatat că există o anumită
21

specificitate cognitivă a fiecărei enti tăți deja constituite din clasa mare a tulburărilor
anxioase. Această specificitate cognitivă are implicații importante pentru psihopatologia,
conceptualizarea, clasificarea, evaluarea și tratamentul fiecărei tulburări anxioase” (Starcevic și Berle, 2006 a pud Vraști, 2008, p.5).
În ultimele decenii s-a conturat constructul de sensibilitate la anxietate , o teamă
persistentă sau o sensibilitate față de trăirea anxietății, dintr -o perspectivă predominant
cognitivă, cu o specificitate mai mare pentru anxietate și pentru tulburările sale.
Sensibilitatea la anxietate – SA (Reiss, 1991; Reiss și McNally, 1985; Taylor, 1995; Taylor
și Cox, 1998) reprezintă teama de senzațiile fizice legate de trăirea anxietății, bazată pe
convingerile persistente că aceste simptome d e anxietate vor avea consecințe fizice,
sociale sau psihologice negative (Clark și Beck, 2012, p.126). Persoanele care au o sensibilitate ridicată la anxietate au tendința de a interpreta simptomele anxietății ca fiind
de nesuportat, ca pe o boală gravă, această variabilă personală cons tituind un factor de
menținere în toate tulburările de anxietate. Într -un studiu longitudinal de 4 ani (Weens ș i
colab ., 2002), efectuat la nivel comunitar, adolescenții care au prezentat scoruri constant
ridicate sau aflate în creștere ale sensibilității la anxietate, erau mult mai predispuși să
sufere un atac de panică decât cei cu scoruri constant scăzute .
Convingerile referitoare la controlul personal diminuat (Mineka și Kihlstrom,
1978; Shapiro, Schwartz și Astin, 1996; Alloy și colab., 1990) reprezintă o trăsătură
esențială a anxietății, a depresiei și a altor aspecte ale distresului psihologic. Acest sentiment diminuat al controlului personal este considerat o variabilă a diferenței
individuale, care se poate dobândi în urma experiențelor din copilărie, legate de
independență suprimată, de explorare limitată și de protecție parentală accentuată (Clark și Beck, 2012). În modelul cognitiv, schemele cognitive relevante pentru amenințare
constituie principala vulnerabilitate cognitivă față de anxietate. Aceste scheme diferă de
cele ale persoanelor nonanxioase prin faptul că sunt caracterizate de procesări defectuoase ale informației (biasări) cât și prin faptul că domină gândirea persoanei , fiind activate de
o paletă largă de stimuli cu intensitate mică. Dovezi empirice solide ale faptului că
schemele cognitive constituie o predispoziție cognitivă puternică pentru stările de anxietate clinică provin din analizele realizate de Mathews și MacLeod, 1994, 2002, 2005; Mogg și Bradl ey, 1998; Clark, 2004; Wells, 2000 apud Clark și Beck, 2012.
În literatura de specialitate încep să apară din ce în ce mai multe cercetări privind
rolul schemelor și al convingerilor disfuncționale în etiologia anxietății. Pentru a investiga acest rol este necesară o evaluare directă a conținutului schemei cognitive pentru
amenințare. Un grup internațional de cercetători, numit Grupul de Lucru pentru Cognițiile
Obsesiv -Compulsive (OCCWG) a realizat un chestionar de autoevaluare a convingerilor
obsesive care conține șase domenii ale convingerilor constituind o vulnerabilitate
cognitivă pentru TOC: responsabilitatea exagerată, control exagerat al gândurilor,
importanță exagerată a gândurilor, amenințare supraestimată, perfecționism și
intoleranță la incertitudine (OCCWG, 1997 apud Clark și Beck, 2012).
„Cercetătorii (Cartwright -Hatton și Wells, 1997, 2004; Dugas și colab., 2005;
Ruscio și Borkovec, 2004; Wells și Papageorgiou, 1998) au examinat tipurile de
convingeri dezadaptative specifice altor tulburări de anxietate. Convingerile
disfuncționale preexistente despre îngrijorare și consecințele sale sunt evidente în
îngrijorarea cronică caracteristică tulburării anxioase generalizate” (Clark și Beck, 2012).
Wenzel și colab. (2006) au observa t că unele convinger i relevante pentru
tulburarea de panică, așa cum ar fi anticiparea anxietății, îngrijorarea în legătură cu
catastrof e fizice sau emoționale și subestimarea capacităților proprii erau mai degrabă
asociate simptomelor anxietății și celor ale tulburării de pa nică decât celor ale depresiei
auto-raportate (Clark și Beck, 2012, p. 144).
22

Studiul lui Pinto -Gouveia și colab. (2006) indică faptul că indivizii suferind de
anxietate socială pot susține mai multe scheme dezadaptative timpurii, conform scorurilor
ridicat e la Chestionarul Schemelor Cognitive Young, și anume: deprivare emoțională,
vină/eșec, indezirabilitate/deficiență socială, dependență și altele. Thimm (2013), într -un
studiu corelațional, arată că dificultățile interpersonale se află în strânsă legătură cu
prezența unui nivel ridicat al schemelor dezadaptative timpurii. Autorul evidențiază faptul că nivelul ridicat al schemelor constituie un predictor pentru adoptarea și perpetuarea în timp a unor stiluri disfuncționale de coping , ce constituie , la rândul lor, factori de
vulnerabilitate în patologia tulburărilor anxioase.
Un studiu făcut în Spania de către Calvete, Orue și Hankin (2013) pe un lot de
1311 adolescenți cu anxietate socială sugerează că cele mai relevante scheme ce corespund acestei tulburări sunt cele corespunzătoare domeniilor separare/respingere cu
schemele : abandon/instabilitate, neîncredere/abuz, privațiune emoțională, deficiență/rușine, izolare socială/înstrăinare și slabă autonomie și performanță cu
schemele: dependență/incompetență, protecționism și eșec . Autorii menționați au
constatat că există o remarcabilă similaritate între conținutul cognitiv al schemelor
dezadaptative timpurii și procesările cognitive biasate caracteristice anxietății sociale.
Rezultatele studiului arată că m ulte dintre gândurile automate negative caracteristice
adolescenților cu anxietate socială sunt ghidate de scheme cognitive aflate sub limita
procesării conștiente iar aceste gânduri conștiente contribuie la perpetuarea și menținerea schemelor. Se evidenți ază astfel un cerc vicios, schemele ghidează procesarea cognitivă
distorsionată în cazul confruntării cu situații sociale cu potențial anxiogen iar gândurile
automate negative confirmă temerile adolescenților, menținând schemele active. Această
relație bi direcțională este evidentă în mod particular în cazul schemelor deficiență/rușine ,
în care gândurile automate negative se referă la concepția adolescentului despre sine, pe de o parte , și indezirabilitate socială/nevoia de aprobare , în care gândurile auto mate
negative se referă la evaluările celorlalți, pe de altă parte. Schema referitoare la aprobarea
celorlalți este similară constructului de „perfecționism” (Calvete, Orue și Hankin, 2013).
Exemple de specificitate cognitivă sunt remarcate de Vraști (2008 ): frica de a avea
frică, interpretarea distorsionată a simptomelor corporale și senzitivitatea anxioasă în tulburarea de panică, intoleranța față de incertitudine și îngrijorarea patologică în tulburarea de anxietate generalizată, frica de a fi evaluat negativ și atenția concentrată
spre propria persoană în fobia socială, credința că nu există suficient oxigen spații mici în claustrofobie, convingerea că apariția unor evenimente poate fi influențată de propria gândire în tulburarea obsesiv- compulsivă sau i nterpretarea distorsionată a evenimentelor
în tulb urarea de stres posttraumatică.

1.2.5. Evaluarea și conceptualizarea clinică a tulburărilor anxioase în cadrul TCC

Conceptualizarea cazului, denumită și conceptualizare clinică este esențială
pentru aplicarea cu succes a psihoterapiei cognitiv -comportamentale, dar este de
asemenea importantă și pentru psihologul clinician, în vederea recomandărilor pe care acesta le va face clientului. Conceptualizarea constă într -o descriere individualizată care
ajută la înțeleg erea „mecanismelor gândirii” clientului, a felului în care acesta și -a
construit și și- a menținut problemele. David (2006) este de părere că este importantă
distincția dintre conceptualizarea clinică profesională, care folosește un limbaj de specialitate ș i are rol de a sigura comunicarea între profesioniști și conceptualizarea de
interfață, care se comunică clientului într -un limbaj colocvial, adaptat capacității sale de
înțelegere. Lipsa unei conceptualizări clinice sau o con ceptualizare indecvată, negati vă,
poate amplifica sau genera simptomatologia.
23

Nu există o modalitate „corectă” de elaborare a conceptualizărilor clinice,
definițiile și abordările diferă, cele mai multe având trăsături principale comune : o
descriere a problemelor actuale; o prezentare a cauzelor și a modului în care se presupune
că au evoluat aceste probleme; o analiză a principalelor procese despre care se consideră
că ar contribui la perpetuarea problemelor (Bieling și Kuyken, 2003 ).
Westbrook, Kennerley și Kirk (2010, pp. 66-67) enumără câteva aspect e care
susțin avantajele elaborării unei conceptualizări clinice:
• Conceptualizarea clinică îi ajută atât pe client, cât și pe terapeut să înțeleagă
problemele, astfel încât ceea ce pare o multitudine de simptome diferite care
provoacă ne dumerire se transformă dintr -o construcție haotică în ceva care are
sens. Acest process poate fi începutul procesului de diminuare a demoralizării
prezentă la începutul terapiei.
• Funcționează ca o punte între teoriile terapiei cognitive -comportamentale pri vind
evoluția problemelor și experiența individuală a clientului, „liantul care reunește teoria și practica” (Butler, 1998).
• Oferă o motivație și un ghid comun pentru posibila terapie. Dacă reușim să
înțelegem într -un mod satisfăcător procesele ce determin ă și întrețin problemele
clientului, atunci putem sesiza mai ușor ce intervenții ar putea fi utile pentru
depășirea acestora.
• Inițiază procesul de deschidere către noi moduri de a gândi – component ă
esențială a terapiei cognitive- comportamentale – punând l a dispoziția clienților o
modalitate diferită de a -și înțelege simptomele. Mulți clienți vin la evaluarea
iniția lă cu o concepție deja formulată asupra propriilor problem e, care este fie
periculoasă, fie autocritică, fie întrunește ambele caracteristici. D e exemplu, în
tulburarea obsesiv- compulsivă, clienții consideră adesea că faptul că au gânduri
neplăcute înseamnă că sunt răi sau imorali; în anxietatea legată de sănătate, ei pot considera că simptomele fizice arată că sunt foarte bolnavi. Procesul elabor ării
unei conceptualizări clinice poate constitui primul pas către luarea în considerare a unor concepții alternative cu privire la simptome și luarea în considerare a unor modalități diverse de a le aborda.
• Conceptualizarea clinică îl poate ajuta pe terap eut să înțeleagă sau chiar să
anticipeze dificultățile asociate cu terapia sau cu relația terapeutică. Luând în
considerare astfel de anticipări din conceptualizarea clinică, putem evita dificultățile sau le putem gestiona mai eficient.
Există studii pro și contra conceptualizării clinice. Schulte et al. (1992) sugerează
că terapia cognitiv -comportamentală bazată pe conceptualizare poate duce uneori la
rezultate mai slabe decât terapia complet standardizată, în timp ce Ghaderi (2006) a descoperit dovezi pr ivind superioritatea terapiei cognitiv -comportamentale bazate pe
conceptualizare în bulimia nervoasă (Westbrook, Kennerley și Kirk, 2010). Cei mai mulți autori cad de acord asupra faptului că în practica clinică se întâlnesc adesea clienți pentru care o in tervenție conform protocolului nu dă rezultate, astfel încât, o conceptualizare
clinică individualizată, care să „aibă sens” pentru client poate fi benefică pentru succesul terapiei.
David (2006), analizând dovezile din literatura de specialitate, avanseaz ă ideea
conform căreia „conceptualizarea clinică nu trebuie să fie adevărată pentru a fi utilă în
psihoterapie” (Frank, 1973; Kirsch, 1990), aceasta bucurându- se de „un enorm suport
experimental” (p. 134). Autorul menționat este de părere că o conceptualiz are care are
sens pentru client dobândește funcție de placebo- dezvoltă speranța (așteptarea și
expectanța) de însănătoșire, având efecte terapeutice.
24

Wills (2012) atrage atenția asupra faptului că terapeuții ar trebui să păstreze un
grad de skepticism as upra conceptualizărilor lor, să țină cont de faptul că ele sunt
provizorii și că, atunci când este posibil, ele at rebui să fie testate sau cel puțin ar trebui
să fie testabile.
David (2006) vorbește despre o conceptualizare specifică , pentru fiecare
problemă în parte, realizată pe baza modelului ABC cognitiv (Beck, 1976; Ellis, 1994) și/sau ABC comportamental (Skinner, 1953), pe de o parte, și o conceptualizare generală
, realizată pe baza modelului stres -vulnerabilitate, care promovează ideea unei
etiop atogeneze plurifactoriale, complexe.
Wills (2012, p.56) prezintă așa- numita Hartă a formulării longitudinale (adaptată
după Sanders și Wills, 2005), care urmează următorii pași:
• Experiența timpurie – informații despre experiența timpurie a clientului și a lte
experiențe semnificative care au putut da formă convingerilor și credințelor sale.
• Dezvoltarea concepției despre sine, alții și lume – convingeri necondiționale,
dezvoltate din experiența timpurie, ca de exemplu „Sunt rău”, „Sunt slab și
vulnerabil”, „ Tot timpul alții vor avea grijă de mine” sau „Lumea este un loc
periculos”.
• Asumpții sau reguli de viață – afirmații condiționale, adesea formulate ca reguli
”dacă…atunci”, care îi permit individului să funcționeze în ciuda convingerilor sale: de exemplu „ Dacă sunt atent la sănătatea mea tot timpul, atunci voi fi în
siguranță, în ciuda faptului că sunt vulnerabil”; „Dacă voi munci din greu tot timpul voi fi bine, deși nu sunt un om bun”.
• Incidente critice care declanșează problemele – situații sau evenimente în care
regulile nu funcționează sau credințele sunt activate .
• Probleme sau factori care perpetuează problema – simptome fizice, gânduri,
emoții, comportamente care se relaționează într -un „cerc vicios”.
Autorul atrage atenția asupra elementului de mare importanță ce trebuie avut în vedere în
cadrul conceptualizării și anume, procesele de menținere, adică procesele psihologice care contribuie la perpetuarea problemelor. „Deseori, acestea au forma unor cercuri vicioase sau bucle de feedback: cicluri în car e gândul, comportamentul, reacția afectivă
sau fiziologică inițială generează efecte care în cele din urmă conduc din nou la simptomul inițial, menținându -l sau chiar amplificându -l.” (Wills, 2012, p.79).

1.3. Terapia schemelor (Schema Therapy – Jeffrey You ng, 2003)

Terapia schemelor reprezintă o abordare terapeutică inovativă și integrativă
concepută de Jeffrey Young și colaboratorii săi în anii ’90 ca o prelungire a terapiei
cognitiv -comportamentale. Young ( 1990, 1999, 2003) a dezvoltat terapia bazată pe
scheme pentru clienții cu tulburări de personalitate ce nu puteau fi ajutați prin terapia
cognitiv -comportamentală clasică. Conceptele care stau la baza acestui model terapeutic
pornesc de la modelul lui Beck dar sunt completate de observațiile clinice ale lui Young
în decursul a zeci de ani de practică terapeutică. TCC standard pornește de la premisa că
pacienții care solicită ajutor sunt motivați să -și reducă simptomatologia, să dezvolte noi
abilități și să -și rezolve problemele, astfel încât ei vor fi c omplianți în terapie. În practica
sa clinică, Young a întâlnit multe persoane cu problem e de personalitate grave, care
întâmpinau dificultăți în păstrarea motivației și complianței la tratament. Aceștia păreau
mai degrabă interesați să obțină consolare din partea terapeutului, decât să învețe noi
strategii care să le permită să se ajute singuri. Persoanele cu tulburări de personalitate
25

manifestă rigiditate psihologică și rezistență crescută la schimbare, tiparele lor
autodistructive fiind adânc integrate în identitatea lor. Terapia schemelor constituie o
abordare sistematizată care extinde terapia cognitiv -comportamentală prin integrarea
unor tehnici din alte școli de terapie. Spre deosebire de TCC clasică, terapia bazată pe scheme explorează trecutul client ului, căutând să lege apariția problemelor psihice de
copilăria sau adolescența sa.
Conform lui Young și colab. ( 2003), schemele dezadaptative timpurii reprezintă un
set de amintiri, emoții, senzații corporale și cogniții relaționat cu o experiență tr aumatică
timpurie cum ar fi abandonul, abuzul, respingerea sa u neglijarea nevoilor de bază.
Autorul este de părere că schemele dezadaptative timpurii se află în centrul tulburărilor
de personalitate și a multor tulburări de pe Axa I. Schemele se organizează sub formă de tipare emoționale și cognitive care se perpetuează la maturitate prin comportamente dezadaptative, ca răspuns la activarea lor.
Young (1990, 1999) menționează cauza formării schemelor ca neîmplinirea
nevoilor emoționale de bază:
• atașament secur izant (include siguranță, stabilitate, îngrijire și acceptare);
• autonomie, competență, simțul identității;
• libertatea de a- și exprima nevoile și emoțiile;
• spontaneitate și joc;
• limite realiste și auto -control.
În mediul copilului lipsește ceva important, c um ar fi stabilitatea, înțelegerea sau
iubirea. Young ș i colab. (2003, pp. 23- 24) identifică patru tipuri de experiențe de viață
care pot duce la achiziționarea schemelor:
• frustrarea repetată a nevoilor emoționale de bază;
• traumatizarea sau victimizarea;
• excesul de lucruri bune în viața copilului și lipsa limitelor;
• internalizarea selectivă sau identificarea cu o persoană semnificativă (gânduri,
sentimente, experiențe și comportamente).
Temperamentu l copilului are un rol esențial în procesul de internalizar e sau
identificare. Young și colab. (2003) propun o perspectivă biologică a formării schemelor
dezadaptative timpurii pe baza cercetărilor lui LeDoux (1989, 1996, 2000) privind
implicarea amigdalei în modularea emoțională a memoriei, în evaluarea stimulilo r cu
semnificație afectivă și a semnalelor legate de pericol. Conform acestor studii există două
căi neurale paralele în procesarea stimulilor fricii de către amigdală. Prima cale este
directă, rapidă, rudimentară și nu implică aportul gândirii, rațiunii s au conștiinței. Cea de –
a doua este mai lentă, implică o procesare mai amănunți tă a stimulilor prin mediere
corticală. Memoria emoțională se stochează în amigdală iar cea cognitivă , în hipocamp și
neocortex. Astfel, când schemele sunt activate, răspunsul em oțional poate fi declanșat
automat, fără ca persoana să fie conștientă de disproporționalitatea dintre reacție și stimulul care a declanșat -o. Din cauza faptului că aspectele emoționale și cele cognitive
ale experiențelor traumatice sunt localizate în sisteme cerebrale diferite, schemele dezadaptative timpurii nu se pot schimba doar prin metode cognitive. Când schema este declanșată de un trigger extern sau intern persoana este copleșită de emoții și senzații corporale. Ea poate sau nu să facă conexiunea co nștientă cu experiența traumatică
originală, acest rol revenindu- i terapeutului.
Young și colab. (2003, p. 30) descriu mecanismele de perpetuare a schemelor
dezadaptative timpurii . Perpetuarea schemei se referă la tot ceea ce persoana face (intern
sau comp ortamental) pentru a păstra schema activă. Perpetuarea include toate gândurile,
emoțiile și comportamentele care au rolul de a reîntări schema, toate profețiile auto-
26

realizatoare pe care individul se străduiește inconștient să le împlinească. Autorii
menționați au identificat trei mecanisme primare prin care schemele se perpetuează:
• distorsiunile cognitive;
• tipare le de viață auto- distructive („self -defeating life patterns”);
• stilurile de coping caracteristice schemelor.
Prin mecanismele de procesare distors ionată a informației, individul interpretează
situația, în momentul apariției trigger -ului, într -o manieră perturbatoare care duce la
întărirea schemei, accentuând informațiile care confirmă schema și minimalizând sau negând informațiile care intră în cont radicție cu ea. Când afectul este blocat, schema nu
penetrează nivelul conștient, astfel încât persoana nu poate să facă nimic pentru a o schimba.
Pornind de la cele trei răspunsuri de bază prin care organismele reacționează la
amenințare ( fight, flight, freeze respectiv luptă, fugă, blocaj ) Young și colab. (2003, p.33)
propun corespondentele acestora prin trei stiluri de coping ca răspuns la activarea schemelor:
• supracompensarea
• evitarea
• predarea/menținerea în schemă.
Față în față cu amenințarea, copi lul va răspunde printr -o combinație din aceste trei
stiluri de coping, ele operând în general în afara conștiinței. Copilul poate adopta diferite stiluri de coping în situații diferite, pentru scheme diferite. Aceste stiluri de coping, ca modalități de ră spuns la amenințare, sunt adaptative în copilărie, pot fi mecanisme
sănătoase prin care persoana reușește să se confrunte eficient cu situația traumatică sau
cu frustrarea nevoilor de bază. Ele devin dezadaptative atunci când copilul crește, deoarece conti nuă să perpetueze schema chiar și atunci când situația inițială s -a schimbat
și persoana a dobândit între timp resurse suplimentare care ar ajuta -o să facă față schemei
într-un mod diferit. Aceste stiluri de coping perpetuate în timp țin persoana „prizoni eră”
în schema sa.
Predarea/ menținerea în schem ă reprezintă acceptarea faptului că schema este
adevărată. Persoanele care utilizează această modalitate de coping nu încearcă să evite sau să lupte cu schema. Fără a fi conștienți de ceea ce fac, ei repetă tiparele formate în
copilărie și continuă să retrăiască la maturitate același gen de experiențe, similare cu cele care au dus la formarea schemei. În momentul confruntării cu trigger -ul care declanșează
schema răspunsurile lor emoționale sunt disproporționate. Din punct de vedere comportamental, ei își aleg parteneri care îi vor trata la fel ca și părintele în relația cu care s-a format schema și relaționează cu aceștia în moduri pasive și compliante menținând
schema activă și întărind- o cu fiecare situați e de acest gen.
Persoanele care practică evitarea își aranjează viețile ca și cum schema nu ar fi activă
și nu ar exista, ei blochează orice gând sau imagine care are legătură cu schema. Când
gândurile și imaginile relaționate cu schema apar la periferia c onștiinței, aceștia se
angajează în comportamente cu rol de distragere a atenției cu scopul puțin conștient sau
inconștient de a evita apariția emoțiilor asociate cu schema. Când emoțiile sunt negate și
reprimate, împinse la loc în inconștient, adesea pers oana se implică în comportamente
adictive care au rolul de a o ajuta să facă față: consum de alcool, fumat în exces, consum de droguri, mâncatul în exces, promiscuitate, compulsii, workaholism etc. Priviți din afară, aceșt i indivizi par perfect normali, se străduiesc să funcționeze corespunzător dar
există multe situații de viață în care se simt vulnerabili. De obicei, evită situațiile care pot activa schema, cum ar fi relațiile intime sau provocările în activitatea lor. Adesea evită să se angajeze în terap ie, „uită” să -și facă temele sau se retrag prematur.
27

Supracompensarea reprezintă modalitatea de coping prin care persoanele „se luptă”
cu schema: gândesc, simt, se poartă și relațio nează ca și când schema nu ar avea nicio
putere asupra lor . Ei încearcă să fie cât se poate de diferiți de modul în care erau în
copilărie, când s -a format schema. Dacă s -au simțit neajutorați în copilărie, ei încearcă să
fie „perfecți” la maturitate. Dacă au fost obedienți ca și copii, ca adulți sfidează pe oricine.
Dacă au fost controlați în copilărie, la maturitate îi controlează pe cei din jur sau pot fi
rezistenți oricăror forme de influență. Dacă au fost abuzați, ei pot deveni abuzatori. Mulți dintre supracompensatori păstrează aparențele de sănătate psihică, mai mult decât atât, ei
se află printre oamenii cei mai admirați în societate: oameni politici, staruri media. Este sănătos să te lupți cu schema atâta timp cât comportamentul nu este disproporționat față de situație și nu sunt rănite sentimentele altor persoane. De exem plu, este sănătos pentru
un individ cu schema de subjugare să exercite mai mult control în propria viață , dar nu
este firesc să- i domine și să -i controleze pe ceilalți. Similar, este sănătos ca o persoană
cu schemă de deprivare emoțională să solicite celo r apropiați suport emoțional dar nu să –
l pretindă imperativ, ca și cum ar fi îndreptățit să facă acest lucru. Supracompensarea
apare ca o alternativă la durerea provocată de activarea schemei, ajută persoana să depășească sentimentele de neajutorare și v ulnerabilitate și să se devolte. În cazul
supracompensatorilor narcisici, această modalitate de coping îi ajută să suporte emoțiile intense cauzate de schemele de deprivare emoțională și deficiență/rușine. Când aceste
emoții intense sunt ignorate sau supri mate persoana se simte superioară, specială.
Supracompensarea în exces duce la nefericire și izolare. Ei continuă astfel oricât i -ar răni
pe cei din jur și în cele din urmă își pierd abilitatea de a se conecta cu alte persoane. Ei sunt incapabili să -și acc epte limitele, să -și recunoască greșelile neînvățând niciodată
„lecția”. Când comportamentul de supracompensare dă greș, aceștia se confruntă cu suferințe emoționale intense, me rgând până la depresie clinică (Young și colab., 2003,
p.48).
Terapia schemelo r diferențiază între schemele dezadaptative timpurii și strategiile pe
care persoanele le utilizează pentru a face față schemelor. Schema conține amintiri, emoții, senzații corporale și cogniții. Comportamentele nu sunt o parte a schemei ci o
modalitate de adaptare. Deși majoritatea modalităților de coping sunt comportamentale,
indivizii utilizează și strategii emoționale (negarea emoțiilor, „vidul emoțional”) sau
cognitive (blocarea gândurilor) . Fiecare persoană folosește diferite strategii de coping
pentr u aceeași schemă iar acestea se pot schimba pe parcursul vieții. Mai mult decât atât,
diferite persoane utilizează comportamente total opuse pentru a face față aceleași scheme. De exemplu, în cazul schemei deficiență/rușine , unii își critică în exces parte nerul sau
prietenii, alții evită să se apropie de oricine iar alții adoptă o atitudine de superioritate față de toată lumea.
Conform lui Young și colab. (2003) procesul de vindecare a schemei presupune
diminuarea amintirilor, emoțiilor, senzațiilor corpo rale și gândurilor automate negative
legate de schemă.. Schemele au diferite nivele de severitate și de manifestare. Cu cât mai
severă este schema cu atât crește numărul situațiilor de viață în care aceasta se activează. De exemplu, dacă un individ experim entează criticismul foarte devreme în copilărie, în
mod frecvent, din partea ambilor părinți, atunci orice situație de evaluare poate constitui
un trigger de activare a schemei deficiență/rușine. Când schema se vindecă devine mai
dificil de activat, iar câ nd se activează, experiența devine mai ușor de suportat iar
persoana se recuperează mai repede. Schemele dezadaptative timpurii sunt dificil de schimbat. Multe dintre scheme provin din perioada de dinainte de achiziția limbajului (stadiul preverbal). Unul dintre rolurile terapeutului este de a ajuta clientul să verbalizeze experiențele relaționate cu schemele. În cele mai multe dintre scheme, emoțiile apar înaintea gândurilor. Un alt rol al terapeutului este de a ajuta clientul să conecteze emoțiile
28

și senz ațiile corporale cu amintirea experienței traumatice din copilărie. Amintirile se află
în centrul schemei, dar ele sunt adesea sub nivelul de conștientizare, uneori sub formă de
imagini. Terapeutul oferă suport emoțional pentru clientul care se luptă să „reconstruiască” aceste imagini.
Primul scop al terapiei schemelor este conștientizarea . Terapeutul ajută clientul să-
și identifice schemele și să devină conștient de amintirile din copilărie, emoțiile, senzațiile
corporale, gândurile și strategiile de coping asociate schemelor. Este necesar ca persoana să înțeleagă modul de funcționare al schemelor și legătura lor cu strategia de coping pentru a putea dobândi un control asupra răspunsurilor asociate schemei. „Terapia este doar o altă cale de a crea potențiale sinapse în creier, noi căi de a controla amigdala. Ceea ce putem spera să facem, este să controlăm amigdala cu ajutorul creierului (LeDoux, 1996, apud Young și colab., 2003, p. 40).
Young și colab. (2003) propun două faze în terapia schemelor: evalu area schemelor
și educația și schimbarea. Prima fază constă în:
• identificarea schemelor cu ajutorul Chestionarului Young de Scheme Cognitive ;
• înțelegerea originii acestora în copilărie și adolescență cu ajutorul interviului
privind istoria de viață ;
• educaț ia clientului asupra teoriei schemelor ;
• învățarea clientului să distingă între stilurile de coping dezadaptative, recunoașterea acestora și înțelegerea modului în care ele perpetuează schemele.
Faza de evaluare include teme de automonitorizare și exerciții de imagerie. La sfârșitul
acestei faze, terapeutul și clientul dezvoltă o conceptualizare de comun acord pe baza
căreia se stabilește planul de intervenție.
Faza de schimbare integrează intervenții de t ip cognitiv, comportamental,
experiențial și stra tegii interpersonale pentru a modifica schemele și a înlocui strategiile
dezadaptative de coping cu comportamente mai sănătoase.
Strategiile cognitive consideră schema ca f iind o ipoteză care trebuie tes tată în
realitate. Clientul învață să construiască u n „caz” împotriva schemei. Tehnicile utilizate
sunt:
• confruntarea empatică – recunoașterea de către terapeut a caracterului logic al
prezenței schemelor și a strategiilor de coping utilizate, în funcție de istoria de
viață a persoanei;
• testul validității s chemei – identificarea dovezilor pro și contra schemei,
evidențiind tendința spre minimalizarea sau maximizarea acestora;
• reinterpretarea dovezilor – reinterpretarea motivațiilor reale ale factorilor
traumatizanți, cu scopul de a deculpabiliza clientul;
• evaluarea avantajelor și dezavantajelor strategiilor de coping – demo nstrarea
faptului că evitarea aduce avantaje pe termen scurt , prin neconfruntarea cu durerea
și dezavantaje pe termen lung, prin menținerea activă a schemei;
• dialogul dintre schemă și latur a rațională – joc de rol între client și terapeut cu
scopul de a apăra pe rând diferitele puncte de vedere;
• expunerea scurtă – redactarea unei restructurări a schemei sub forma unui
rezumat pe care clientul îl păstrează asupra lui și îl recitește în momentul în care schema se reactivează;
• jurnalul schemelor – automonitorizarea, clientul se autoobservă și notează
apariția schemelor și modul în care răspunde, străduindu- se să răspundă rațional,
adaptativ;
Strategiile experiențiale luptă cu schema în plan emoț ional cu scopul de a stimula
încrederea în sine a clientului în timp ce adoptă comportamente funcționale prin:
29

• dialogul imaginar cu persoana despre care se presupune că se află la originea
schemei sau cu persoana în raport cu care se menține schema în prez ent – clientul
revede în imaginație scena dureroasă și își afirmă, în calitate de adult, drepturile
și nevoile de care a fost frustrat;
• scrisoarea terapeutică – clientul va scrie o scrisoare către părintele în relația cu
care s -a cre at schema, în care aces ta își exprimă nevoile și criticile; scrisoarea va
fi citită în cadrul terapiei dar nu va fi trimisă în realitate;
Strategiile comportamentale presupun exersarea în viața reală a comportamentelor
sănătoase, ca teme pentru acasă, în vederea abandonării trep tate a stilurilor de coping
disfuncționale și a tiparelor autodistructive. Aceste strategii constau în:
• definirea obiectivelor intervenției în to ate aspectele vieții clientului;
• stabilirea priorităților în funcție de suferința cl ientului și de obiectivele sale;
• utilizarea imageriei și a jocului de rol, pentru a exersa în cabinet ce se va
întâmpla în realitate ;
• prescrierea sarcinilor;
• reexaminarea sarcinilor ;
• dezvoltarea abilităților sociale .
Strategiile centrate pe relație au scopul de a declanșa activarea schemelor în cadrul
terapiei pentru a obține material de lucru și a optimiza relația. Relația ter apeutică va servi
ca un antidot parțial pentru schema clientului. Acesta îl va internaliza pe terapeut ca pe
un „adult sănătos” care luptă cu el împotriva sc hemelor. Tehnicile utilizate sunt:
• confruntarea empatică – terapeutul îi reflectă clientului, fără a- l judeca, că
reacțiile lui la activarea schemei sunt disproporționate;
• refacerea limitată a relației parentale – terapeutul satisfice parțial, prin atitudinea
sa, nevoia de bază de care clientul a fost frustrat în copilărie; consolidează empatic, fixează limite ferme, controlează instalarea stării de dependență.
Wills, (2012, p.245) este de părere că schemele maladaptative timpurii sunt patternuri
de reacții în rețea care conduc la trăiri vagi, instinctuale și viscerale referitoare la sine.
Deoarece se dezvoltă predominant în perioada în care copilul nu deține un vocabular
suficient de extins pentru ale descrie, ele sunt înregistrate în conștiință ca și trăir i fizice.
În timp, astfel de experiențe brute pot fi păstrate sub forma convingerilor , cu o natură
dualistă caracteristică, și pot fi asociate cu gândirea dihotomică, de tip alb- negru specifică
copiilor. Ele sunt dificil de schimbat deoarece există anumite procese de mentenanță
associate lor, care le întăresc rezintența la schimbare. Schemele dezadaptative pot opera într-un mod homeostatic, de exemplu, distorsionând informațiile pozitive pentru a nu
trebui să se schimbe. Schemele alternative funcționale pe care clientul învață să le
construiască în terapie vor constitui un fel de „adresă” la care vor fi expediate și stocate informațiile pozitive. Din cauză că schemele au fost încifrate la niveluri profunde, terapeutul va pregăti clientul pentru eventualit atea în care acestea nu vor dispărea
niciodată în totalitate. Este mai util să punem problema în termenii dezvoltării unei altfel
de relații cu schema, ce poate fi comparată cu relația cu o cunoștință veche care pare să
aibă mereu un impact negativ asupra persoanei.
Schemele dezadaptative timpurii „se luptă” pentru a supraviețui, ele reprezintă nevoia
specific umană de consistență și continuitate. Schema este ceea ce persoana știe să simtă și să facă, este locul în care se simte confortabil, acesta fiind u nul dintre motivele pentru
care sunt dificil de schimbat. Persoanele cu scheme active consideră informațiile asociate schemei ca pe niște adevăruri incontestabile. Ele recreează în viața și în relațiile lor de adulți condițiile care i- au făcut să sufere în copilărie. Astfel, schemele dezadaptative
timpurii și modalitățile disfuncționale de coping asociate lor, adoptate în copilărie și
perpetuate la maturitate, reprezintă factori de vulnerabilitate pentru tulburările de pe Axa
30

I, cum ar fi anxietatea, depresia, abuzul de substanțe sau tulburările psihosomatice.
Schemele nu pot fi „șterse”, ele nu dispar complet niciodată. După ce se vindecă ele se activează mai rar și se asociază cu emoții mai puțin intense și de scurtă durată. Persoana învață să răspundă tr igger -ilor care le declanșează într -o manieră mai adaptativă, învață
să selecteze prieteni și parteneri iubitori și se văd pe ei înșiși într -o manieră mai pozitivă.

31

CAPITOLUL 2. OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂ RII – STUDII
DE CAZ

2.1. Scopul și obiectivele cercetării

Lucrarea de față își propune ca obiectiv investigarea relațiilor dintre schemele
cognitive disfuncționale și tulburările anxioase. Ca demers practic pentru atingerea
acestui obiectiv se vor eval ua 5 subiecți, determinându- se nivelul de anxietate al acestora,
precum și nivelul schemelor cognitive dezadaptative. Strategia de cercetare clinică
utilizată în realizarea acestei teze este studiul de caz .

2.2. Ipotezele cercetării

Ipoteza 1. Presupunem că s ubiecții care prezintă simptomatologie de tip anxios
au un nivel foarte ridicat al schemelor cognitive disfuncționale : abandon/instabilitate;
privațiune emoțională; neîncredere/abuz; izolare socială/înstrăinare; deficiență/rușine;
eșec; dependență/i ncompetență; protecționism/personalitate atrofiată; vulnerabilitate în
fața pericolelor; subjugare; sacrificiu de sine; indezirabilitate socială /nevoia de
aprobare ; standarde nerealiste/exigență;pedepsirea, inhibiție emoțională/autocontrol
exagerat, negati vism/pasivitate .
Ipoteza 2. Presupunem că s chemele cognitive disfuncționale reprezintă un factor
de vulnerabilitate și de menținere în același timp, în cazul persoanelor cu tulburări de anxietate de intensitate clinică și subclinică .

2.3. Prezentarea m odelului cercetării

Cercetarea de față a fost realizată pe 5 participanți care prezintă simptomatologie
de tip anxios de intensitate clinică sau subclinică. Participarea acestora a fost voluntară ,
nicio persoană nu a fost recompensată financiar. Tuturor participanților li s -a garantat
caracterul anonim al datelor obținute. Procedura de recoltare a datelor a constat în 4
întâlniri de aproximativ 1,5 h, cu fiecare participant în parte. În cadrul acestor întâlniri s –
a efectuat un demers de evaluare și psihod iagnostic, fără proceduri de intervenție
terapeutică.
Procedurile și i nstrumentele utilizate în vederea recoltării datelor au fost:
observația, interviul clinic, Scala de anxietate Hamilton –HRSA; Chestionarul Young de scheme cognitive – forma scurtă 3 ( YSQ –S3), Inventarul de depresie Beck, Scala stimei
de sine Rosenberg.

2.4. Instrumentele utilizate – descriere, proprietăți psihometrice

2.4.1. Scala de anxietate Hamilton (Hamilton Anxiety Rating Scale) – HARS

HARS a fost dezvoltată de către Max Ham ilton (1959) și este unul dintre primele
instrumente elaborate pentru a cuantifica severitatea simptomatologiei de tip anxios.
Scala furnizează o evaluare globală a anxietății și identifică atât simptome psihice cât și somatice, itemii fiind stabiliți în u rma procedurii de analiză factorială. Instrumentul și -a
32

dovedit valoarea de -a lungul anilor și a supraviețuit deși conceptele din categoria
tulburărilor anxioase au evoluat mult de când scala a fost dezvoltată.
HARS conține 14 itemi care detectează simpto mele de anxietate (dispoziția anxioasă,
frica, insomnia, simptomele cognitive, dispoziția depresivă, comportamentul și simptomele gastrointestinale, cardiovasculare, genitourinare, vegetative, tensiunea musculară) și evaluează severitatea lor. Fiecare item este evaluat pe o scală de 5 ancore
de la 0 = niciun simptom până la 4 = simptome severe și dizabilitate. Scorul total se
întinde de la 0 la 56. Un scor peste 14 indică o anxietate cu semnificație clinică, subiecții sănătoși generând scoruri în jurul val orii 5 (Hamilton, 2000 apud Vraști, 2012). Este
general acceptat că pentru populația de limbă engleză scorurile generale de peste 20 se înregistrează la persoanele diagnosticate cu tulburări de anxietate clinică.
În ceea ce privește fidelitatea instrumen tului, concordanța inter -evaluatori pentru
HARS a fost calculată la .84.
Scala HARS prezintă o bună validitate corelând semnificativ pozitiv cu alte scale
de anxietate precum Beck sau Covi și reușește să identifice foarte bine subiecții anxioși dintr -un eș antion divers ( Kobak și colab., 1993 apud Vraști, 2012). HARS se utilizează
frecvent pentru completarea evaluării simptomatologiei anxioase, făcute de regulă cu POMS și STAI (X1 și X2). Utilizând un eșantion de 170 de persoane adulte , corelația dintre sc orurile obținute la HARS și POMS a fost calculate la .82. Totodată, există o
corelație pozitivă între scorurile la STAI X1 și PDA anxietate (.55), și STAI X2 și PDA anxietate (.44).
Pentru populația de limbă română scorurile generale de peste 20 se înregi strează
la persoanele diagnosticate cu tulburări de anxietate de intensitate clinică.

2.4.2. Chestionarul schemelor cognitive Young – forma scurtă 3 (YSQ -S3)

Chestionarul schemelor cognitive Young – forma scurtă (YSQ -S3) a fost
dezvoltat de către Jeffr ey Young în anul 2003 și a fost adaptat pe populația românească
de Simona Trip (David, 2006). Young (2003) introduce termenul de scheme dezadaptative timpurii ș i le definește ca fiind teme largi cu privire la sine și propriile
relații cu ceilalți ce se dez voltă în copilărie, se elaborează pe parcursul vieții și sunt
disfuncționale într -o anumită măsură. Au fost identificate optsprezece scheme
dezadaptative grupate în cinci categorii sau domenii: separare și respingere ; autonomie
și performanță; limite defe ctuoase ; dependența de alții și hipervigilență și inhibiție .
Fiecare dintre cele cinci categorii reprezintă o componentă importantă a nevoilor pe care
le are un copil. În cadrul cercetării de față s -au luat în calcul doar scorurile obținute la
patru dintre cele cinci domenii, respectiv un număr de 16 scheme cognitive din totalul de
18.
Domeniul separare și respingere constă în expectanța că nu vor fi satisfăcute
nevoile de securitate, siguranță, îngrijire, empatie, acceptare și respect. Acest domeniu
cuprinde cinci scheme:
• Abandon/instabilitate (AB) – sentimentul că cei apropiați nu vor putea să ne ofere
susținerea emoțională de care avem nevoie și să ne protejeze, deoarece ei, la rândul lor, sunt instabili emoțional, nu sunt prezenți, vor muri curând, sa u ne vor
părăsi pentru altcineva.
• Neîncredere/abuz (NA) – credința că, într-un final, tot vom fi înșelați, că ceilalți
ne înșală, abuzează de noi, ne fac să suferim, ne umilesc sau ne mint. Acest rău creat de ceilalți este perceput ca fiind intenționat.
• Privațiune emoțională (ED) – ceilalți nu ne oferă dragostea necesară. Există trei
forme majore de deprivare emoțională: a) deprivarea de îngrijire (absența atenției,
33

afecțiunii și căldurii sufletești); b) deprivarea de empatie (absența înțelegerii); c)
neofe rirea protecției (absența direcționării, ghidării).
• Deficiență/rușine (DS) – sentimentul că suntem fără valoare, că suntem răi,
nedoriți, inferiori sau incapabili în anumite aspect importante ale vieții, iar dacă acest lucru se va vedea nu vom mai fi iubiț i de către ceilalți. Persoanele care
interiorizează această schemă sunt sensibile la critică, sunt foarte conștiente de ele
însele, se compară cu ceilalți, nu se simt în siguranță în prezența celorlalți, au sentimentul de rușine legat de propriul „handicap”. Acesta poate fi personal (impulsuri de furie) sau public (aspect fizic neplăcut).
• Izolare/înstrăinare (SI) – senzația de izolare față de restul lumii, credința că
suntem diferiți de alții și că nu putem face parte dintr -un grup.
Domeniul slabei autonomii și performanței scăzute se referă la perceperea
propriei incapacități de a supraviețui și funcționa independent. Acestui domeniu îi aparțin
următoarele scheme:
• Eșec (FA) – blamarea de sine, convingerea că nu este capabil să facă ceva bine,
că inevitab il va greși, va eșua în autorealizare (școală, carieră, sport), că e prost,
cu un statut social scăzut, cu mai puțin succes decât cei de aceeași vârstă.
• Dependență/incompetență (DI) – credința că suntem incapabili să ne îndeplinim
bine responsabilitățile z ilnice, fără un sprijin considerabil din partea celorlalți. Se
manifestă neajutorarea.
• Vulnerabilitate în fața pericolelor potențiale (VH) – frica exagerată de catastrofe
iminente ce pot să ni se întâmple oricând și pe care nu le putem preveni. Această frică poate apărea în legătură cu diferite boli de care ne- am putea îmbolnăvi (de
pildă infarct), cu diferite problem grave (de exemplu, teama de a nu înnebuni) sau alte catastrofe externe (cum ar prăbușirea avioanelor).
• Protecționism/personalitate atrofiată ( EM) – o relație de apropiere și o
implicație emoțională exagerată cu una dintre persoanele apropiate (deseori părinți), relație care împiedică dezvoltarea propriei identități și a relaționării sociale. Este o convingere că cel puțin una dintre persoanel e implicate nu va putea
trăi fără cealaltă, nu va putea fi fericită dacă nu va avea sprijinul acesteia. Persoanele care manifestă această schemă sunt persoane fără un scop, care nu știu pentru ce trăiesc.
Domeniul dependența de alții este caracterizat pri n focalizarea excesivă pe
satisfacerea dorințelor, nevoilor altora în detrimentul satisfacerii propriilor dorințe și nevoi, cu scopul obținerii dragostei și aprobării celor din jur. Schemele componente ale acestui domeniu sunt:
• Subjugare (SB) – supunerea excesivă la controlul celorlalți, de obicei pentru a
evita furia, părăsirea sau alte represalii. Are două forme principale: subjugarea nevoilor (propriile preferințe, decizii și dorințe sunt suprimate) și subjugarea emoțiilor (exprimarea emoțiilor este sup rimată, în special cea a furiei).
• Sacrificiu de sine (SS) – fixarea excesivă asupra satisfacerii voluntare a nevoilor
zilnice ale celorlalți, pentru a evita sentimentul de a fi egoist, pentru a menține relația cu acea persoană percepută ca fiind în nevoie.
• Indezirabilitate socială/nevoia de aprobare (AS) – căutarea exagerată a aprobării,
recunoașterii sau atenției celorlalți, fapt ce împiedică dezvoltarea identității de sine. Stima de sine este dependent ă, în principal, de reacțiile celorlalți.
Domeniul hipervigilență și inhibiție se referă la faptul că sentimentele,
impulsurile, alegerile spontane sunt împiedicate să se exprime, persoana nu- și rezervă
dreptul de a fi fericită, relaxată. Sănătatea, relațiile apropiate au de suferit în urma acestui fapt. Dintre schemele acestui domeniu enumerăm:
34

• Standarde nerealiste/exigență (US) – credința că trebuie să atingem niște
standarde interiorizate foarte ridicate de comportament și performanță, cu scopul
de a evita critica. Aceste standarde nerealiste pot apărea su b forma
perfecționismului, atenției deosebite la detalii, reguli rigide de tipul „trebuie”, nemulțumirii că s -ar fi putut realiza mai multe.
• Pedepsirea (PU) – convingerea că oamenii ar trebui aspru criticați pentru greșelile
lor. Implică tendința de a fi f urios, intolerant, punit iv și nerăbdător cu cei (inclusiv
cu noi înșine) care nu satisfac propriile noastre expectanțe și standarde. Greșelile sunt uitate cu greutate, nu se ține seama de natura infailibilă a omului.
• Negativism/pasivitate (NP) – aspectele negative ale vieții sunt exagerat conturate,
subliniate, s coase la iveală, maximizate (du rere, moarte, pierdere, dezamăgiri,
conflicte, vină, resentimente, problem e nerezolvate, greșeli potențiale, trădări
etc.), în timp ce evenimentele poz itive, optimiste sunt minimalizate.
• Inhibiție emoțională/autocontrol exagerat (EI) – inhibarea acțiunilor,
sentimentelor, comunicării spontane, pentru a evita în special dezaprobarea celorlalți, sentimentul de rușine și de pierdere a controlului asupra propriilor impulsur i. Cele mai întâlnite arii de inhibiție ar fi: a) inhibarea furiei și
agresivității; b) inhibarea impulsurilor pozitive; c) dificultate în exprimarea
vulnerabilității sau a comunicării propriilor sentimente; d) invocarea excesivă a
raționalității și elimin area emoționalului.
Chestionar ul YSQ- S3 are 114 itemi (anexa 1 ). Subscalele menționate conțin 104
de itemi: privațiune emoțională – 5 itemi (1, 25, 49, 73, 96), abandon- 5 itemi (2, 26, 50,
74, 97) , neîncredere/abuz – 5 itemi (3, 27, 51, 75, 98) , , izolare socială/înstrăinare – 5 itemi
(4, 28, 52, 76, 99) , deficiență/rușine -5 itemi (5, 29, 53, 77, 100) , eșec- 5 itemi (9, 33, 57,
81, 103), dependență/incompetență -5 itemi (10, 34, 58, 82, 104), vulnerabilitate la rău și
boală -5 itemi (11, 35, 59, 83, 105), prote cționism/pers onalitate atrofiată -5 itemi (12, 36,
60, 84, 106), subjugare -5 itemi (13, 37, 61, 85, 107), sacrificiu de sine- 5 itemi (17, 41,
65, 89, 110), inhibiție emoțională/autocontrol exagerat – 5 itemi (18, 42, 66, 90, 111),
indezirabilitate socială/ne voia de aprobare -14 itemi (14, 16, 22, 30, 38, 46, 54, 62, 70, 78,
86, 94, 101, 108) , standarde nerealiste/exigență – 5 itemi (19,43, 67, 91,
112),negativism/pasivitate – 11 itemi (7, 15, 23, 31, 39, 47, 55, 63, 71, 79, 87), pedepsirea
– 14 itemi (8, 16, 24, 32, 40, 48, 56, 64, 72, 80, 88, 95, 102, 109) . Evaluarea itemilor se
realizează cu ajutorul unei scale Likert cu 6 nivele, având următoarele ancore numerice și verbale: 1 (complet neadevărat despre mine), 2 (în parte neadevărat despre mine), 3
(mai mult adevărat decât neadevărat), 4 (mediu adevărat), 5 (destul de adevărat despre mine), 6 (mă descrie perfect).
Exemple de itemi: „În majoritatea activităților școlare sau de serviciu nu sunt la
fel de bun ca și ceilalți.”; „Nu pot scăpa de sentimentul că ceva rău este pe cale să se întâmple”, „Nu am fost în stare să mă desprind de părinții mei în felul în care o fac alte persoane de vârsta mea.”
La validarea pe populația românească a instrumentului au participat 160 de
subiecți: 108 femei și 52 bărbați, cu vârsta medie de 30 de ani. În acest proces s -au folosit
chestionare STAI -X2 pentru măsurarea anxietății, SPIN (Inventarul de Fobie Socială)
care măsoară frica, evitarea și disconfortul fiziologic , și ATQ (The Automatic Thoughts)
care măsoară frecvența de apariție a gândurilor negative. Concluziile obținute au fost că
YSQ- S3 are o bună validitate pe populația românească, poate discrimina între scoruri
mici și scoruri mari la anxietate și poate prezice fobia socială (David, 2006). Chestionarul are o fideli tate foarte bună, indicele de consistență internă Cronbach
Alpha fiind 0,96 pentru întregul instrument și între 0,68 și 0,90 pentru subscale (David,
2006) .
35

Chestionarul YSQ -S3 poate fi folosit în scop de cercetare anunțând în prealabil
International Insti tute for the Advanced Study of Psychoterapies and Applied Mental
Health, acordul fiin d obținut în luna decembrie 2012.

2.4.3. Inventarul de depresie Beck (Beck’s Depression Inventory – BDI)

Scala BDI a fost dezvoltată de Beck și colab. (1961) ca un chestionar destinat să
evalueze severitatea simptomelor depresive. Este compus din 21 de itemi, fiecare fiind
evaluat în patru grade de severitate, de la 0 absent la 3 foarte sever, fiecărui grad corespunzându- i o întrebare iar subiectul este invitat să aleagă acea întrebare a cărui
răspuns i se potrivește cel mai bine. Inventarul Beck conține un total de 84 de întrebări. Cele 21 de simptome,
corespunzătoare itemilor, au fost alese din simptomatologia comună a tulburărilor depresive și din literatura psih iatrică: dispoziția depresivă, pesimism, sentimentul
eșecului, lipsa de satisfacție, sentimente de vinovăție, sentimentul pedepsei, auto- dezgust,
auto-blamare, dorințe auto- punitive, plans, iritabilitate, retragere socială, nehotărâre,
modificarea imaginii de sine, dificultăți în muncă, tulburări de somn, fatigabilitate,
pierderea apetitului, pierdere în greutate, preocupări somatice, lipsa libidoului. Scorul total al scalei se poate întinde de la 0 la 63.
Spre deosebire de alte scale de evaluare a depresi ei, inventarul Beck conține multe
aspecte cognitive ale depresiei ceea ce face ca această scală să fie predilectă pentru evaluarea schimbărilor sub intervenția psihoterapiilor cognitiv -comportamentale în
tulburările depresive.
Beck și colab. (1981) au de monstrat scoruri înalte ale consistenței interne prin
corelațiile dintre scorul fiecărui item și scorul total sau prin corelația dintre scorurile jumătăților scalei sau prin metoda test- retest. Validitatea concurentă făcută prin
administrarea BDI împreună cu scale de evaluare clinică globală sau cu scala Hamilton
au arătat scoruri moderate. În ceea ce privește pragurile de scor, Beck recomandă un scor de 13 peste care se
poate considera că subiectul prezintă o stare depresivă. Cu toate limitările ei, sca la BDI rămâne una dintre cele mai uzitate scale de
autoevaluare a depresiei și scala cel mai des utilizată în evaluarea rezultatelor terapiilor cognitive în cazul tulburărilor depresive (Vraști, 2012).
2.4.4. Scala stimei de sine Rosenberg (Rosenberg Sel f-Esteem Scale – RSES)

Scala stimei de sine a lui Rosenberg ( Rosenberg Self -Esteem Scale- RSES ) a fost
elaborată de Morris Rosenberg în anul 1965. Aceasta măsoară stima de sine, ce poate fi
văzută ca fiind o reflectare a evaluării generale a unei pers oane, printr -o orientare pozitivă
sau negativă a acesteia față de sine, o evaluare globală a meritelor sau a ceea ceea consideră ca avand mai valoros în individuali tatea sa (Rosenberg, 1965). Inițial
această scală a fost construită pentru a măsura stima de sine a elevilor de liceu, însă în
timp a fost utilizată pe o varietate largă de grupuri din populația adultă. Studiile au
demonstrat atât o structură unidimensională a scalei cât și una cu doi factori și anume, încredere în sine și auto- dezaprobare. Intrumentul
este alcătuit din 10 itemi, exemple fiind: „Cred că sunt un om de valoare sau cel puțin la
fel de bun(ă) ca alții.”, „Uneori cred ca nu sunt bun(ă) de nimic.” (Anexa 4 ). Evaluarea
acestora a fost elaborată pe scala Guttman, însă în prezent este cel mai frecvent utilizată
pe scala Likert. În ceea ce privește cercetarea de față, a fost aleasă varianta unei scale
36

Likert cu 4 nivele, având următoarele ancore numerice și verbale: 1 (dezacord puternic),
2 (dezacord), 3 (de acord) și 4 (acord puternic) . Scala conține cinci itemi cu scorare
inversă: 3, 5, 8, 9, 10. Valorile scorurilor pot varia între valoarea minimă 10 și cea maximă
40.
Scala stimei de sine a lui Rosenberg, prezintă o foarte bună consistență internă,
coeficientul α fiind de 0,89, iar fidelitatea test- retest este cuprinsă între 0,85 -0,88
(Rosenberg, 1965).
Validitatea scalei este pusă în evidență de corelațiile semnificative dintre aceasta
și alte instrumente ce măsoară stima de sine. De asemenea, validitatea acesteia a fost
demonstrată de corelații cu măsurări privind depresia și anxietatea.
Acordul privind utilizarea acestui instrument este pus la dispoziția tuturor, în mod
gratuit, în scop de cercetare, de către soția autorului.
2.5. Studii de caz
2.5.1. Studiul de caz nr. 1
Informații despre client
Ada, 27 de ani, sex feminin, studii superioare cu profil administrativ, funcționar public la o companie de stat, necăsătorită, fără copii, se află într -o relație de șase ani și jumătate.

Motivele prezentării
Clienta s-a prezentat la cabinet din voință proprie solicitând ajutor specializat pentru a
face față distresului cauzat de faptul că relația cu partenerul de viață nu mai merge așa
cum și -ar dori . Menționează că este foarte afectată de acest lucru, „Dacă relația n u merge
bine, nu mă pot concentra la altele .” Dorința ei cea mai mare este să se căsătorească dar
partenerul ei nu se simte pregătit pentru acest pas , „are 26 de ani și încă se străduiește să-
și facă o carieră”. Ada experimentează stări frecvente de agitaț ie interioară și îngrijorare
persistentă cu privire la viitorul ei. „Nu mă pot relaxa, în permanență mă gândesc cum să
fac să- l conving să ne căsătorim, să cumpărăm o casă, să facem un copil.” Mai spune că
se ceartă frecvent cu partenerul din această cauză iar acest lucru o întristează foarte tare,
„Nu mă mai mulțumește nimic, sunt melancolică, plâng din orice.”
Antecedente heredo -colaterale
Mama sa are problem e cu inima și prezintă simptomatologie de tip anxios: îi este teamă
de întuneric, îi este teamă să stea noaptea singură, evită să iasă singură din casă. Sora
mamei a fost diagnosticată cu tulburare de panică cu agorafobie și tulburare depresivă
majoră.

Antecedente personale patologice
La vârsta de 18 ani a fost diagnosticată cu atrofie musculară sp inală, o boală genetică
incurabilă. Simptomele au început să apară la vârsta de 10 ani dar diagnosticul final a fost
stabilit abia după 8 ani, după investigații îndelungate și multiple spitalizări. Boala are gradul III, îi afectează funcționalitatea într -o măsură moderată, are nevoie de susținere ca
să urce sau să coboare scări (în lipsa unei balustrade are nevoie de brațul unei persoane). S-a organizat în așa fel încât să se descurce cât mai bine, lucrează și locuiește în
apropierea stației de metrou. Dacă se întâmplă să fie singură la metrou, așteaptă să
coboare toată lumea scările și abia apoi coboară și ea. O deranjează că „lumea se uită”, „nu-mi place când cineva mă întreabă dacă am nevoie de ajutor, mă obosește”.
37

Istoricul tulburării prezente
În urmă c u șapte ani, pe când era în anul I de facultate la București , Ada s -a despărțit de
prietenul ei , rămas în orașul natal , după ce a aflat că acesta o înșeală. După despărțire a de
primul iubit s-a confruntat cu o stare de tristețe persistentă și cu sentimente de neajutorare
și îngrijorare în legătură cu faptul că este singură . Aceste simptome emoționale se asociau
cu stări de oboseală, tensiune musculară și incapacitatea de a se relaxa. Ada se gândea
mereu că nu a fost corect să fie tratată astfel, că merita mai mult decât atât, „încă mă
bântuie relația pentru că s -a terminat urât.”
După aproximativ patru luni de la despărțire l -a cunoscut pe actualul prieten, iar relația
lor a evoluat rapid. Ada a fost mulțumită de noua relație, partenerul ei era „atent, gri juliu,
făcea tot ce voiam eu”. Relația a decurs bine timp de aproximativ cinci ani, după care
Ada a început să se simtă din ce în ce mai nem ulțumită. Cu toate că iubitul său era foarte
atent la nevoile ei și o proteja tot timpul, Ada își dorea să se căsăto rească pentru a fi sigură
că „totul va fi bine”. În ultimul an a participat ca invitată la mai multe nunți ale fostelor
colege de liceu și de facultate. După fiecare eveniment de acest gen suferința și
îngrijorarea Adei creșteau și mai mult, își dorea cu disperare „să fie și ea în rândul lumii”
și se simțea copleșită de neputința de a -și împlini această dorință.
Bunica maternă, de care Ada era foarte apropiată a decedat în urmă cu șapte luni. Înainte
de moartea sa, Ada o vizita foarte des dar „se simțea p rost” din cauza faptului că bunica
o întreba mereu când se mărită. După moartea bunicii , relația sa cu partenerul s -a
deteriorat din ce în ce mai mult d in cauza certurilor pe care Ada le provoacă, insistând să
se căsătorească. Clienta a început să experime nteze stări de tristețe, iritabilitate, neliniște
și a început să se îngrijoreze frecvent în legătură cu orice. Dacă partenerul ei întârzie puțin
sau nu îi răspunde la telefon imediat se gândește că i s -a întâmplat ceva rău. Se
îngrijorează, de asemenea, î n legătură cu starea de sănătate proprie și a celor dragi, cu
volumul mare de muncă cu care se confruntă la job („e mult de lucru, nu pot niciodată să
mă relaxez”) , cu faptul că ar putea să- și piardă locul de muncă sau că nu are încă o locuință
proprie la vârsta sa. Adesea se îngrijorează în legătură cu posibilitatea de a rămâne singură
și se simte copleșită gândindu -se că nu se va descurca. În plan fiziologic se confruntă cu
stări de oboseală accentuate, tensiune musculară, dificultăți de concentrare și tulburări de
somn. În plan comportamental, clienta evită activitățile despre care presupune că ar
solicita -o prea mult din punct de vedere fizic sau psihic. Nu se duce în vizită la părinții
partenerului deoarece aceștia „nu o răsfață” și insistă să meargă în vizite la rude , lucru
care pe ea o „obosește foarte tare”. Manifestă frecvent comportamente de asigurare, deși „face ca ea” solicită mereu sfaturile celor apropiați în privința lucrurilor care o
îngrijorează . Nu se implică decât în activități asupra căr ora percepe un grad ridicat de
control, de exemplu, nu merge în mașină decât cu persoane în care are încredere și cărora
poate să le dea sfaturi despre cum ar fi indicat să conducă.

Istoricul personal și social
Ada este singură la părinți și a locuit împreună cu aceștia în orașul natal, până în
momentul în care a venit în capitală să urmeze studiile universitare. Se descrie pe sine ca
fiind „un copil foarte cuminte, îmi plăcea să învăț, să desenez, să cânt”.
Se simte mai atașată de tată pe care îl descr ie ca pe un „erou, atent, grijuliu, blâ nd, mi- aș
dori un soț ca el.” Pe mamă o descrie ca pe o „victimă care s -a sacrificat pentru familie”.
După ce Ada a fost diagnosticată, mama a renunțat la serviciu și s -a dedicat complet
îngrijirii familiei. Ar fi vru t să-și reia serviciul după ce Ada a plecat la facultate dar „nu
s-a simțit în stare”. Descrie relația părinților ca pe o relație de dependență reciprocă,
mama nu doarme singură în casă, dacă tatăl lipsește doarme la o mătușă, tatăl este „complet dependent de ea pentru gătit și spălat”. Părinții s -au înțeles bine întotdeauna,
38

„nu au fost niciodată certuri în casă”. Vorbește zilnic la telefon cu părinții săi și îi
vizitează de câte ori poate, de cele mai multe ori însoțită de partener deoarece „nu -i place
să meargă singură”.
Mama a fost cea care s -a ocupat de educația ei în timp ce tatăl său era preocupat de
întreținerea familiei „pentru a nu duce lipsă de nimic”. Spune despre mamă că era „severă,
avea pretenția să am numai 10, nu -i convenea deloc dacă veneam acasă cu 9”; „voia să
fiu ordonată, nu mă lăsa niciodată să pictez în casă ca să nu fac mizerie”; „era obsedată
de curățenie, nu putea să doarmă dacă erau vase în chiuvetă sau o pernă strâmbă”. Mama nu i-a permis să facă nimic în casă, „oricum n -aș fi putut să fac nimic la fel de bine ca
ea”, singura ei obligație era să învețe. Parcursul școlar a decurs fără probleme, spune că
a fost mereu prima din clasă „din clasa I până la facultate”.
Spune că nu are prietene apropiate ci doar amice. Mai spune că „î i obosește” pe cei din
jur cu întrebări permanente: „crezi că o să reușesc vreodată să fac asta?”; „crezi că o să câștig vreodată mai mulți bani?”; „crezi că se va întâmpla lucrul pe care mi -l doresc?”.
Are nevoie să fie permanent încurajată și să -i audă p e cei din jur spunând că va reuși în
tot ce și -a propus. Atunci când cei din jur îi spun că este pesimistă și pune mereu răul
înainte spune că este doar realistă, „prefer să pun răul înainte ca să fiu pregătită în caz că se întâmplă”.
Lucrează în același loc de când a terminat facultatea deoarece „e un post stabil, sigur, la
stat, nu mă dă nimeni afară”. Și -ar dori un job mai bine plătit, a depus CV -uri, a fost
chemată dar nu s -a prezentat deoarece „în ziua de azi e riscant să pleci de la ceva sigur”;
„aștept ceva mai bun de la oamenii care m -au adus aici”. Spune că este foarte apreciată
la locul de muncă: „toți mă laudă, mă apreciază”; „eu le dau soluții și ei și le asumă”; „dacă plec în concediu sunt morți”. Majoritatea colegelor de muncă sunt singure, divorțate. Se gândește adesea că nu și -ar dori să ajungă la fel ca ele.
Hobby -urile sale sunt cumpărăturile, muzica și politica. Visează ca într -o zi să intre în
politică dar crede că „e nevoie de bani mulți pentru asta”.
Relația cu partenerul actual a fos t foarte bună atâta timp cât acesta a căutat să- i facă pe
plac și să- i respecte toate dorințele. Ada nu a dormit singură în casă niciodată, nici nu -și
imaginează cum ar fi. Regula instituită de ea este ca acesta s -o sune de câteva ori pe
parcursul zilei. C ând partenerul iese cu prietenii Ada se îngrijorează până când îl vede în
siguranță acasă, spune că „dacă aș putea l -aș sechestra dar nu se poate” . Iubitul ei o
îndeamnă adesea să iasă din casă, să se întâlnească cu alte persoane dar ea „nu prea vrea să facă asta dacă nu este și el prezent.”

Concluzii în urma aplicării testelor psihologice și a interviului clinic:
Clienta este bine orientată temporo -spațial și manifestă o dispoziție puternic anxioasă. Se
constată un grad ridicat de dependență față de părin ți și de partenerul de viață, clienta
nefiind conștientă de acest lucru. Apelează adesea la un mod pasiv -agresiv de
comunicare, caracteristică a unei personalități imature. Atunci când partenerul o roagă să facă ceva ce ea nu dorește spune „da” și apoi „face ca ea” sau plânge pentru a obține ceea ce își dorește. Este inteligentă, este implicată în activități potrivite vârstei și are
capacitatea de a stabili relații afective.
Scala stimei de sine Rosenberg indică un nivel mare al stimei de sine. Ada își recu noaște
meritele, este mulțumită de ceea ce a realizat până acum dar își dorește mai mult și
așteaptă ajutor de la persoanele apropiate pentru a reuși. Se compară adesea cu cei din jur și își dorește să se autodepășească.
Scala de anxietate Hamilton -HARS indică un nivel sever de anxietate, confirmat în
cadrul inteviului clinic. Simptomele sunt emoționale (sentimente de neliniște, anticiparea
a ceea ce este mai rău, tendința de a plânge ușor, iritabilitate, încordare , incapacitate de a
39

se relaxa), cognitive (dificultăți de concentrare în momentele în care se simte neliniștită)
și somatice (vedere încețoșată, oftat, dureri abdominale, paloare, dureri de cap , greață,
amețeli , tremurul mâinilor ). Frecvent apare teama de a nu rămâne singură. Se simte
agitată apr oape în permanență, nu se poate relaxa din cauza gândurilor care o copleșesc.
Pe lângă teama de singurătate se confruntă și cu teama de a sta noaptea singură în casă,
teama de câini, teama de a merge cu mașina, teama că s -ar putea îmbolnăvi, teama că
perso anele apropiate ar putea fi în pericol. Simptomele sunt fre cvente și îi afectează
funcționalitatea.
Inventarul de depresie Beck indică un grad moderat al depresiei. Clienta experiențiază
stări de agitație, anxietate psihică și somatică și uneori îi apare în minte gândul că s -ar
putea îmbolnăvi. Câteodată se confruntă cu stări de tristețe și adesea se simte descurajată
cu privire la viitor.
Chestionarul Young de scheme cognitive indică prezența unor scheme cognitive de
abandon/instabilitate ; protecționism/ personalitate atrofiată; privațiune emoțională;
neînc redere/abuz; dep endență/incompetență; subjugare; sacrificiu de sine; pedepsire ;
izolare socială/înstrăinare .

Diagnostic multiaxial
Axa I (tulburări clinice): tulburare de anxietate generalizată; depresie de intensitate
subclinică – clienta prezintă unele simptome de depresie, fără a îndeplini criteriile pentru
niciuna dintre tulburările depresive.
Axa II (tulburări de personalitate): tulburare de personalitate dependentă. Clienta
prezintă unele caracteris tici de personalitate borderline (disperare la gândul că cineva la
care ține ar putea s -o părăsească; acționează adesea impulsiv ; trăiește adesea sentimente
cronice de gol interior; manifestă numeroase schimbări bruște ale dispoziției; se
enervează foarte tare din cauza unor lucruri mărunte) , unele caracteristici de personalitate
obsesivă (standarde foarte înalte în privința a ceea ce este corect/greșit; se întâmplă
frecvent să fie foarte sigură că are dreptate astfel încât nu contează ce spun ceilalți; i se
spune frecvent că este încăpățânată sau rigidă) și unele caracteristici de personalitate
narcisică (se gândește mult la puterea, renumele sau recunoașterea de care s -ar putea
bucura într -o zi; este foarte important pentru ea ca oamenii să- i acorde atenți e ș i s -o
admire; este adesea invidioasă pe alții; consideră că există foarte puține persoane care să
merite timpul și atenția ei) fără însă a fi îndeplinite toate criteriile pentru aceste tipuri de
tulburări de personalitate. Axa III (boli somatice sau al te condiții medicale): atrofie musculară spinală, gradul III.
Axa IV (stresori psihosociali): suport social pe care îl percepe ca fiind inadecvat (certurile
frecvente cu partenerul de viață) , dificultățile de adaptare care apar din cauza bolii cronice
de care suferă, solicitări la locul de muncă .
Axa V (indicele general de funcționare – GAF): – 55
Conceptualizarea cazului din perspectiva teoriei și terapiei schemelor cognitive (Young, 2003)
Patru dintre schemele cognitive dezadaptative ale Adei, conform C hestionarului
Young de Scheme Cognitive , aparțin domeniului separare și respingere care se referă la
expectanța că nu îi vor fi satisfăcute nevoile de securitate, îngrijire, empatie, acceptare și respect. Schema abandon/instabilitate , la care are un scor f oarte ridicat, se referă la
sentimentele că cei apropiați nu vor putea să- i ofere susținerea emoțională de care are
nevoie deoarece li se va întâmpla ceva sau o vor părăsi pentru altcineva: „Mă cuprinde disperarea când simt că cineva la care țin se îndepă rtează de mine.”; „ Mă tem că oamenii
de care mă simt apropiată mă vor părăsi sau abandona.”; „Câteodată sunt atât de
40

îngrijorată că ceilalți mă vor părăsi încât îi îndepărtez eu de mine.” . Schema privațiune
emoțională se referă la credințele că ceilalți nu îi oferă suficentă atenție, înțelegere,
afecțiune, ajutor: „O perioadă îndelungată din viața mea nu am simțit că sunt specială
pentru cineva.”; „În cea mai mare parte a timpului nu am avut pe cineva care să mă asculte cu adevărat, să mă înțeleagă sau să i nvestească emoțional în mine.” Schema de
neîncredere/abuz are la bază credința că într -un final ceilalți o vor face să sufere, o vor
minți sau o vor umili: „Este doar o problemă de timp până când cineva mă va trăda/înșela.”; „Sunt destul de suspicioasă în privința motivelor altora”.
Presupunem că aceste scheme s-au format în copilăria Adei, în decursul deselor perioade
de spitalizare care au precedat diagnosticarea, peri oadă în care clienta a experimentat
sentimente de singurătate, teamă și neputința de a avea un control asupra siguranței sale
fizice și emoționale. Un rol major în perpetuarea acestor scheme l -a avut despărțirea de
primul iubit, în adolescență, din cauza faptului că acesta „a trădat -o”. Convingerile pe
care Ada și le- a format la momentul respectiv sunt legate de probabilitatea și de
consecințele amenințărilor la adresa siguranței sale fizice și psihologice: „oricând se poate întâmpla ceva rău”, „dacă cineva mă va părăsi eu nu voi reuși să fac față acestui lucru”.
Stilul de coping dezadapta tiv, adoptat în copilărie și perpetuat la maturitate este cel de
menținere/ predare în aceste scheme. Ada face tot ce poate pentru a se agăța de persoanele
apropiate: se duce mereu în vizită la părinți, vorbește zilnic cu ei la telefon, nu a dormit nicioda tă singură în casă, își controlează permanent partenerul de viață și insistă să se
căsătorească. Aceste comportamente mențin schemele permanent active și sunt activate de orice trigger perceput amenințător. De exemplu, în situația în care partenerul, aflat la
un meci de fotbal cu prietenii, nu o sună ca de obicei la ora 8, Ada se confruntă cu sentimente de anxietate puternică, senzație de neputință, îngrijorare excesivă, disperare. Gândurile automate care îi vin în minte reprezintă procesări informaționale distorsionate:
catastrof izare ( „dacă și -a rupt piciorul?” ); etichetare ( „e iresponsabil” ); imperativ
categoric ( știe că dacă nu mă sună la 8 îmi fac griji” ); gândire emoțională , intoleranță la
frustrare („ce mă fac dacă a pățit ceva?”) , clienta selectând d in realitate doar informațiile
care confirmă schemele și ignorându -le total pe celelalte. În plan comportamental a
încercat să- și controleze anxietatea puternică prin comportamente repetate de verificare,
solicitarea liniștirii din partea celorlalți și înc ercări de autoliniștire. Și -a sunat partenerul
de nenumărate ori la telefon deși era evident că acesta nu are cum să răspundă având telefonul închis, l -a sunat pe fratele lui dar nici acesta nu i -a răspuns. A sunat -o pe mama
ei căutând sprijin pentru a se liniști. A încercat să se calmeze spunându -și că „totul va fi
bine” dar nu reușea decât să- și amplifice îngrijorarea. În același timp se gândea că dacă
s-a întâmplat ceva rău în timp ce ea reușește să se calmeze, se va simți și mai rău din
cauză că n -a prevăzut acest lucru. A continuat în acest fel aproximativ două ore, până
când partenerul său a ajuns acasă. Nu a luat nicio clipă în considerare gândul că poate i s-a descărcat telefonul, lucru care s -a întâmplat în realitate.
Astfel, fiecare situație de acest gen a contribuit la intensificarea simptomatologiei anxioase iar strategiile de coping adoptate au menținut schemele active.
Schema izolare socială/înstrăinare se referă la senzația de izolare față de restul lumii,
credința că este diferită de alții și că nu poate să facă parte dintr -un grup: „Întotdeauna
mă simt în afara grupului”. Presupunem că schema izolare socială/înstrăinare s-a format
în copilărie din cauza faptului că boala de care suferea nu i -a permis să participe la
activitățile specifice v ârstei, alerg at, jocuri, concursuri sportive. Acest lucru a determinat –
o să se simtă diferită de ceilalți copii și i- a cauzat suferință, fapt car e a dus la formarea
unor convingeri referitoare la dezaprobare: „este îngrozitor să fii dezaprobat de alții”; „ să
te faci de râs în fața altora este de nesuportat”. Strategia de coping utilă în copilărie care
a devenit disfuncțională la maturitate este evitarea comportamentală și afectivă, cu rol de
41

a evita activarea schemei. Astfel, Ada nu iese cu prietenele în or aș fără să fie însoțită de
partenerul său pentru că „nu- i place”, refuză să meargă în vizită la părinții acestuia pentru
că „nu o răsfață”, nu încearcă să -și schimbe jobul deși își dorește pentru că „e riscant să
faci așa ceva în ziua de azi”, nu coboară l a metrou până când nu pleacă toți deoarece „o
obosește ” atunci când cineva o înt reabă dacă are nevoie de ajutor . Aceste comportamente
de evitare mențin schema activă prin faptul că Ada nu are ocazia să verifice confirmarea
anxietății sale anticipatorii cu privire la aceste situații.
Două dintre schemele aparținând domeniului , slabă autonomie și performanță ,
au un nivel foarte ridicat. Schema dependență/incompetență are la bază convingeri legate
de neajutorare, ideea că este incapabilă să- și îndeplinească r esponsabilitățile zilnice fără
sprijinul celorlalți: „Nu mă simt în stare să mă descurc singură în viața de zi cu zi.”; „Mă văd ca pe o persoană dependentă în viața de zi cu zi.”; „Nu am încredere în capacitatea mea de a rezolva toate problemele care apar. ”. Schema protecționism/personalitate
atrofiată presupune o relație de apropiere și o implicație emoțională exagerată atât cu
părinții, cât și cu partenerul, fapt care împiedică dezvoltarea propriei identități și relaționarea socială: „Simt adeseori că nu am o identitate separată de a părinților mei sau
de a partenerului meu.” . Presupunem că a ceste scheme s -au format în copilărie pe fondul
protecției exagerate cu care au înconjurat -o părinții săi, frustrându -i astfel nevoia de
autonomie, competență și sensul identității, din cauza expunerii la pattern -ul anxios al
mamei și al mătușii și prin ceea ce Young numește identificare sau internalizare a relației
de codependență dintre părinții săi. În acest fel , Ada a experimentat frecvent sentimente
de neajutorar e și a dezvoltat convingeri referitoare la vulnerabilitatea sa și la lipsa
resurselor personale de coping: „în caz că se întâmplă ceva rău sunt slabă și neajutorată”; „trebuie să fie cineva lângă mine care să mă ajute să fac față.” Strategiile adoptate în copilărie și menținute la maturitate sunt menținerea/ predarea în schemă prin solicitarea
constantă de ajutor și asigurări părinților și partenerului și evitarea activării schemelor
prin evitarea comportamentelor asupra cărora nu are un grad ridicat de cont rol: nu doarme
singură în casă, nu merge cu mașina decât cu persoane în care are încredere, nu iese în oraș decât însoțită de partener.
Toate schemele care aparțin domeniului dependența de alții , au un nivel foarte
ridicat. Schema subjugare se referă la supunerea e xcesivă la controlul celorlalți pentru a
evita părăsirea: „Simt că nu am altă posibilitate decât să îndeplinesc dorințele altora, altfel mă vor respinge.”. Schema sacrificiul de sine presupune satisfacerea voluntară a nevoilor
celorlalți din dor ința de a menține relația: „Sunt o persoană bună, mă gândesc mai mult
la alții decât la mine.”; „Sunt genul de persoană care sfârșește prin a avea grijă de cei
apropiați.”. Schema indezirabilitate socială/nevoia de aprobare reprezintă căutarea
exagerată a aprobării, recunoașterii sau atenției celorlalți, fapt ce împiedică dezvoltarea
identității de sine: „ Dacă nu fac tot ce ține de mine pot să mă aștept să pierd.”; „Când nu
primesc multă atenție din partea altora mă simt neimportantă.”; „Complimentele și
recompensele numeroase mă fac să mă simt valoroasă.”. Presupunem că la baza formării
acestor scheme se află internalizarea comportamentului mamei care „s -a sacrificat pentru
familie” fiind „o victimă” și cel al tatălui care „a muncit din greu ca să nu ducem lipsă de
nimic” devenind astfel un „erou”. Ada a învățat astfel că persoanele care sunt de folos celorlalți sunt apreciate și valorizate, stima sa de sine fiind dependentă de reacțiile
celorlalți. S trategiile de menținere/predare în schemă, în care Ada le face pe plac
celorlalți și manifestă lipsă de asertivitate alternează cu strategiile de supracompensare ,
în care clienta solicită excesiv atenția și aprobarea celor din jur : „crezi că se va întâmpla
lucrul pe care mi -l doresc?”; „crezi că voi reuși vreodată să fac asta?”.
În cadrul domeniului hipervigilență și inhibiție , trei scheme au un scor foarte
ridicat. Schema negativism/pasivitate se referă la exagerarea aspectelor negative ale vieții
42

care sunt maximizate în timp ce evenimentele pozitive sunt min imizate: „Tind să fiu
pesimistă.”; „Chiar și când lucrurile par să meargă bine, eu cred că este doar temporar.”;
„Mă simt mai bine pretinzând că lucrurile nu -mi vor merge bine, asta ca să nu mă simt
mai rău dacă lucrurile chiar nu merg bine.”; „Mă îngrijor ez de faptul că o decizie greșită
poate duce la dezastru.”.
Presupunem că această schemă s -a format prin frustrarea nevoii sale de siguranță fizică
și emoțională în timpul celor opt ani în care a fost spitalizată de multe ori până când
medicii au putut să fie siguri în privința diagnosticului. Sentimentele de teamă și
nesiguranță trăite de Ada în această perioadă au dus la formarea convingerilor referitoare la efectele pozitive ale îngrijorării: „Îngrijorarea mă ajută să rezolv probleme și să fiu pregătită pentru situații dificile.”; „Dacă mă îngrijorez înseamnă că iau situația în serios.”.
Strategia de coping utilizată este menținerea/predarea în schemă prin anxietatea
anticipatorie care o stăpânește permanent și îi întărește credința că dacă nu s-ar îng rijora,
s-ar întâmpla multe lucruri neplăcute: „sunt realistă, prefer să pun răul înainte”.
Schema standarde nerealiste/exigență are legătură cu credința că trebuie să atingă niște
standarde ridicate de comportament și performanță cu scopul de a evita cri tica și
nemulțumirea constantă că niciodată nu a realizat suficient: „ Încerc mereu să fac tot ce
pot/tot ce depinde de mine, nu mă mulțumesc cu aproape bine.”; „Trebuie să -mi
îndeplinesc toate responsabilitățile.”; „Simt că există o presiune constantă asupra mea să îndeplinesc și să realizez diverse lucruri.”. Schema pedepsirea are scor maxim și implică
convingerea că oamenii ar trebui aspru criticați pentru greșelile lor și tendința de a fi furios, intolerant, punitiv și nerăbdător cu cei care nu îi satisf ac standardele sau
expectanțele: „Nu există nicio scuză dacă greșesc.”; Oamenii care nu -și cunosc limitele
ar trebui pedepsiți.”; „Mă învinovățesc pentru lucrurile în care am eșuat.”.
Presupunem că aceste scheme s -au format în relația cu mama sa care era „foarte severă ”
, „voia să am numai 10, nu se mulțumea cu 9” . Strategia de coping din copilărie a fost
menținerea/predarea în schemă, astfel încât a fost „prima din clasă, din clasa I până la
facultate”. Schemele se mențin printr -un stil de gândire de ti p absolutist, formulat prin
convi ngeri personale de tip „trebuie” : „trebuie neapărat să mă mărit, să fiu în rândul
lumii”; „la vârsta mea ar trebui să fiu măritată, să am casă, copii, mașină”; „dacă mă iubește ar trebui să se căsătorească cu mine”. Orice s ituație care îi amintește de dorința sa
nesatisfăcută de a se căsători, cum ar fi nunțile fostelor colege, insistența bunicii sau vederea colegelor de birou divorțate, constituie un trigger pentru activarea nemulțumirii și temerii că va rămâne permanent si ngură. În plan comportamental Ada își „sufocă”
partenerul cu cererea continuă de a se căsători din dorința de a -l pedepsi pentru că nu se
supune standardelor ei , „dacă aș putea l -aș sechestra dar nu se poate”. Această strategie
de coping hipervigilent a f ăcut-o să devină obsedată de problema sa fără să găsească o
soluție eficace, menținând astfel schema activă.

2.5.2. Studiul de caz nr. 2

Informații despre client
Gina, 41 de ani, asistentă medicală, căsătorită, 2 copii (un băiat de 17 ani și o fată de 9
ani), absolventă a unei facultăți cu profil socio -uman , în prezent masterand în anul II.
Locuiește împreună cu familia într -un oraș din provincie, face naveta la București pentru
cursurile de master.

43

Motivele prezentării
Gina a solicitat ajutor pentru a traversa o perioadă grea din viața ei. Sarcinile zilnice,
serviciu, îngrijirea copiilor, treburile casnice, la care se adaugă pregătirea lucrării de
dizertație , o „copleșesc”: „am mai multe planuri decât pot să duc, mă enervez că nu mai
pot să fac faț ă”; „sunt incapabilă să mă relaxez”; „mă bântuie încontinuu tot felul de idei
care nu -mi dau pace până când nu le pun în practică”. Stările de îngrijorare excesivă
alternează cu stări în care se simte vinovată, „nu -mi place de mine și de felul în care mă
comport” ; „aș vrea să pot să mă respect mai mult pe mine însămi” și stări de deznădejde,
„m-aș duce în lume”.

Antecedente heredo -colaterale
Tatăl a decedat la vârsta de 52 de ani în urma unui cancer pulmonar, pe fondul unei
tuberculoze și al unui alcooli sm cronic. Mama prezintă tulburări cardiovasculare,
tensiune oscilantă și insuficiență ventriculară, precum și simptomatologie de tip depresiv.

Antecedente personale patologice
Clienta a suferit o întrerupere de sarcină la recomandarea medicului, motivul fiind o gripă
foarte puternică pe care o contractase. A mai avut și două avorturi spontane din cauza
unei „dereglări hormonale pe fond psihic”. S -a confruntat cu două perioade în care a
manife stat simptomatologie depresivă, la 14 și la 32 de ani.

Istoricu l tulburării prezente
Problemele Ginei au început în urmă cu aproximativ un an și jumătate, odată cu decizia
de a- și continua studiile de master la București. Punerea în practică a acestei decizii și
toate consecințele derivate din aceasta (navetă, lucru în ture, treburi casnice restante,
discuții în contradictoriu cu soțul) a condus la o suprasolicitare din mai multe puncte de
vedere: psihic, fizic, financiar. Gina a început să manifeste simptome emoționale: stări de
neliniște persistentă, iritabilitate, simptome cognitive: probleme de concentrare și
memorare, senzația că „nu va face față situației”, că „va claca”, sentimente de vinovăție pentru că are impresia că „își neglijează familia”, îngrijorare persistentă în diverse arii: „că nu se descurca în priv ința studiilor”, „că fiica sa nu se va descurca fără ajutorul ei
zilnic”, „că fiul ei o va apuca pe căi greșite dacă nu va fi supravegheat ”. Simptomele
emoționale și cognitive se asociau cu simpome fiziologice: tensiune musculară persistentă, oboseală acc entuată, scădere în greutate, lipsa poftei de mâncare, greață,
amețeli, mai ales în momentele în care „se simte agitată” pentru că „nu a a reușit să
rezolve o problemă”. Are adesea un somn agitat sau perioade de insomnie. Uneori nu
poate să adoarmă deo arece se gândește că „nu es te destul de curat în casă”, că „nu a mai
făcut o prăjitură de două săptămâni” sau că „nu voi reuși niciodată să termin lucrarea la
timp” . În plan comportamental spune că „își pierde controlul” adesea, se înfurie pe cei
din jur „că nu o ajută suficient”. Simțind că „va claca”, Gina a cerut ajutorul unui psihiatru
care i -a prescris Anxiar (2mg/zi) și Adjuvin (50 mg./zi). A urmat acest tratament
aproximativ un an, a ajutat -o „să facă față” dar nu a eliminat complet simptomele de
anxietate. În prezent mai apelează la medicație doar în caz de necesitate, când simte că
nu reușește să se liniștească altfel. Relația cu soțul este mai tensionată în ultima perioadă.
Deși a fost de acord ca ea să- și urmeze studiile, soțul se așteaptă ca lucrur ile să decurgă
în familia lor „la fel ca înainte”. Gina a solicitat ajutor din partea lui pentru a se descurca mai ușor în treburile casnice dar s -a lovit de un refuz categoric. Spune că soțul este „gelos,
serios, familist, nu -i plac distracțiile”, că nu p rea au activități în comun „în afară de mersul
la țară” și că acesta „consumă alcool zilnic, nu în exces, e modul lui de a se relaxa când vine de la muncă”. Un alt stresor din viața Ginei îl reprezintă anxietatea de separare pe
44

care o resimte fetița sa. Ace asta plânge aproape de fiecare dată când Gina pleacă la
București și o sună de nenumărate ori, adesea fără un motiv serios.
În momentele în care se simte foarte surescitată se gândește că „toate s -ar rezolva dacă n –
aș mai fi”. Ideația suicidară nu este d e dată recentă, spune că este conștientă că este o
„gândire irațională, de moment, care trece când mă liniștesc”. Nu s -a gândit niciodată
serios să le pună în practică și nu a făcut niciodată planuri în acest sens. Când apar aceste
gânduri încearcă să le alunge implicându- se în activități care necesită un consum fizic și
psihic crescut.
La întrebarea „Ce imagine îți apare cel mai des pe ecranul mental?” răspunde: „Mă văd prinsă într -un labirint, căutând în permanență drumul cel corect. Bântui prin întuneri c dar
sunt convinsă că voi reuși în final să văd luminița de la capătul tunelului.”

Istoricul personal și social
Gina provine dintr -o familie cu trei copii, este cea mai mare, are o soră mai mică cu doi
ani și un frate mai mic cu 12 ani. Părinții săi erau oameni simpli, tatăl, sudor de meserie,
a decedat când ea avea 28 de ani, mama a profesat ca electrician, în prezent este
pensionară. Spune că nu a avut o copilărie fericită. Până la trei ani a fost crescută la țară,
de către bunicii din partea mamei, to t acolo și -a petrecut vacanțele școlare. Menționează
că pentru ea „mama” a fost bunica maternă. Despre mamă spune că „de tânără era sătulă de viață, nervoasă, uneori indiferentă, tristă, apatică”. Adesea o lovea peste gură, o eticheta frecvent, „proasto”, „pentru mama eu eram toba, mai ales dacă îndrăzneam să o contrazic”. Tatăl este descris ca fiind violent, consuma alcool frecvent și în exces și lipsea de acasă câte o jumătate de an, plecând prin țară „în compania prietenilor de pahar”. „Prezența lui m -a deranjat mai tot timpul, când era acasă erau mereu certuri, ironii, miros
de alcool și tutun, o bătea pe mama…pe noi doar ne împingea dacă ne băgam între ei”.
Gina menționează faptul că era deranjată de fiecare dată când mama sa lua decizia de a -l
primi în apoi, spunând că o face „pentru copii”. Spune că în realitate se descurcau mult
mai bine când tatăl era absent, când revenea începeau lipsurile, nu mai erau bani, „tata îi găsea și în gaură de șarpe și îi cheltuia”. Când Gina avea 12 ani, părinții au divor țat oficial
dar relația lor a continuat în același fel încă vreo doi ani. Tatăl „a lipsit din peisaj aproape permanent”, nu l -a acceptat nici la nunta ei, deși acesta și -a exprimat dorința de a
participa . În jurul vârstei de 13- 14 ani, din cauza faptului c ă mama se confrunta cu stări
depresive, Gina a fost nevoită să preia toată munca acesteia în casă (cumpărături, gătit,
schimbatul buteliei, ședințe cu părinții) și a fost mai mult „mamă” pentru fratele ei decât propria lor mamă.
Se descrie pe sine ca fiin d o persoană ambițioasă și perseverentă. Primul eșec care a
marcat -o a fost ratarea examenului de admitere la Liceul Sanitar. Spune și -a început
cariera „călcând cu stângul” și că a experimentat atunci „o formă moderată de depresie” din cauza faptului că nu a reușit să treacă peste această dezamăgire. O altă dezamăgire
care a marcat -o a fost faptul că eșuat de două ori la admiterea la Facultatea de medicină.
Întreruperea de sarcină pe care a fost nevoită s -o facă, precum și cele două avorturi
spontane au constituit experiențe dureroase pentru Gina . Primul copil l- a crescut „mai
mult singură”, soțul fiind plecat de dimineață până seara , luptându- se cu greutăți
financiare. Când fiul său avea șapte ani, a decis să mai facă un copil deoarece acesta „își dorea u n frățior”. A reușit să ducă la termen ambele sarcini cu ajutorul unor tratamente
hormonale. La cinci luni de la nașterea fetiței a experimentat sentimente puternice de
neajutorare, ,neliniște, teamă, s -a simțit copleșită de treburi și responsabilități, se simțea
obosită din punct de vedere fizic și psihic, „dacă n- ar fi fost copiii, nu m -aș mai fi dat jos
din pat”. A reușit să depășească această perioadă mutându -se temporar la mama ei , pentru
a primi ajutor. Când a reluat serviciul, după concediul de mater nitate, a lăsat -o pe cea
45

mică la țară în grija soacrei sale. A adus -o înapoi acasă la trei ani, când a început grădinița,
acesta fiind și momentul în care Gina și- a început studiile universitare la „învățământ fără
frecvență” în orașul în care locuiește . Fetița se confruntă cu anxietate de separare, suferă
mult când mama nu este lângă ea.
Gina resimte adesea vinovăție din cauza faptului că și -a crescut fiul destul de asemănător
cu modul în care ea însăși a fost crescută, era severă cu el și „îl mai atingea câteodată”.
Acest lucru s -a schimbat în relația cu cea mică , consecința fiind rivalitatea între frați. Cel
mare este nemulțumit de faptul că mezina este „prea răsfățată” și beneficiază de tratament
preferențial, această veșnică dispută constituind pentru clientă o altă sursă de îngrijorare
constantă.
La serviciu se descurcă bine, deși se îngrijorează permanent că nu va face față volumului
mare de muncă, este competentă și apreciată de colegi și superiori.
Gina manifestă un grad scăzut de asertivitate, m ai ales în relația cu persoanele pe care le
investește cu autoritate. Un exemplu în care nu reușește să comunice asertiv este relația cu soacra sa. Aceasta îi impune să o viziteze săptămânal la țară și să facă diverse treburi în gospodărie. Ca să reușească să-i facă pe plac, Gina este nevoită să facă adesea schimb
de tură pentru a fi liberă în weekend. Clienta percepe acest lucru ca pe o constrângere permanent ă dar „nu are curaj” să pună capăt acestui obicei , care datează de la începutul
căsătoriei.
Are cât eva prietene apropiate cu care nu se vede prea des pentru că „niciodată nu găsește
timp pentru ea”. Activitățile sale favorite sunt gătitul, cititul, dansul.
Concluzii în urma aplicării testelor psihologice și a interviului clinic
Clienta este bine orien tată temporo -spațial și manifestă în timpul interviului anxie tate,
agitație psihomotorie și dispoziție depresivă . Are momente în care oftează și îi dau
lacrimile. Are capacitatea de a stabili relații afective și este implicată în activități potrivite
vârst ei și statutului său. Este inteligentă, sănătoasă fizic și motivată pentru schimbare.
Scala stimei de sine Rosenberg indică un nivel scăzut al stimei de sine. Gina recunoaște
că este perseverentă și ambițioasă dar este nemulțumită de realizările sale. Își dorește o
carieră în noua profesie pe care și -a ales -o dar se îndoiește de capacitățile sale de a realiza
ceea ce și -a propus.
Scala de anxietate Hamilton -HRSA indică un nivel sever de anxietate, confirmat în
cadrul inteviului clinic. Simptomele sunt emoți onale (sentimente de neliniște , tendința de
a plânge ușor, iritabilitate, încordare, incapacitate de a se relaxa, agitație ), cognitive
(dificultăți de concentrare, memorie slabă), somatice (oftat, paloare, greață, amețeli ),
insomnii, coșmaruri, dispoziție depresivă . Se simte agitată aproape în permanență, nu se
poate relaxa din cauza gândurilor care o copleșesc. Simptomele sunt frecvente și îi afectează funcționalitatea.
Inventarul de depresie Beck indică un grad moderat al depresiei. Clienta se simte tr istă,
descurajată în legătură cu viitorul, dezamăgită de ea însăși, întâmpină dificultăți în luarea deciziilor și depune eforturi suplimentare pentru a se apuca de ceva nou.
Chestionarul Young de scheme cognitive indică prezența unor scheme cognitive de
abandon/instabilitate ; deprivare emoțională; sacrificiu de sine; pedepsire ; standarde
nerealiste/exigență .

Diagnostic multiaxial
Axa I (tulburări clinice): tulburare de anxietate generalizată; tulburare distimică.
Axa II (tulburări de personalitate): Clienta prezintă unele caracteristici de personalitate
obsesiv -compulsivă (manifestă perfecționism care interferează cu îndeplinirea sarcinii ;
este excesiv de devotată muncii și perfecțiunii ; este incapabilă să arunce obiecte uzate sau
46

lipsite de valoare ; manife stă rigiditate și încăpățânare ), unele caracteristici de
personalitate evitantă (este preocupată de posibilitatea de a fi criticată sau rejectată în
situații sociale; este inhibată în relațiile interpersonale noi din cauza sentimentelor de
inadecvare; este preocupată de faptul că activitățile noi ar putea să o pună într -o situație
stânjenitoare) fără însă a fi îndeplinite toate criteriile pentru aceste tipuri de tulburări de
personalitate.
Axa III (boli somatice sau alte condiții medicale): nimic semnificativ clinic .
Axa IV (stresori psihosociali): suport social inadecvat, dificultăți financiare, dificultăți academice, program foarte încărcat, navetă.
Axa V (indicele general de funcționare – GAF): – 60
Conceptualizarea cazului din perspectiva teoriei și te rapiei schemelor cognitive
(Young, 2003)
Clienta a obținut scoruri foarte mari la două dintre schemele aparținând primului
domeniu separare și respingere . Schema abandon/instabilitate se referă la lipsa
suportului emoțional de care Gina are nevoie de la persoanele apropiate: „Mă tem că
oamenii de care sunt apropiată mă vor părăsi sau abandona”, „Câteodată sunt atât de îngrijorată că ceilalți mă vor părăsi încât îi îndepărtez eu de mine.”. Presupunem că
această schemă s -a dezvoltat în copilăria clientei, în urma deselor plecări de acasă ale
tatălui său, care au culminat cu divorțul părinților, când aceasta avea 12 ani. Faptul că
mama sa îl primea mereu înapoi i- a provocat Ginei multă suferință și i- a accentuat
sentimentele de vulnerabilitate în fața pericol elor. Convingerile pe care clienta și le -a
format la momentul respectiv sunt legate de intoleranța la incertitudine și imposibilitatea de a accepta eveniment e negative incerte sau ambigue: „a lipsit aproape permanent din
peisaj, decât să plece din nou, mai bine nu l -ar mai primi înapoi”. Stilul de coping prin
care Gina menține schema activă este evitarea . Aceasta se comportă ca și cum schema
nu ar fi activă și nu ar exista, evită relațiile interpersonale care ar putea s -o rănească.
Astfel, când tatăl său a dorit să vină la nunta ei, Gina nu a fost de acord și nici nu a
participat la înmormântarea lui, pretinzând astfel că nu a a afectat -o în niciun fel.
Schema de deprivare emoțională se referă la deprivarea de îngrijire și neoferirea
protecției: „În general nu am avut pe cineva care să aibă grijă de mine.”; „O perioadă lungă din viața mea nu am simțit că sunt specială pentru cineva.”. Presupunem că această schemă s -a dezvoltat în copilărie, în relația cu părinții săi, pe fondul lipsei unui atașament
securiz ant. Tatăl său nu i -a acordat niciodată atenție și în cele din urmă a plecat de tot,
iar mama i -a ignorat nevoile emoționale și a responsabilizat -o excesiv. Aceste experiențe
au dus la formarea unor convingeri legate de imposibilitatea îndeplinirii sigura nței sale
psihologice. Presupunem că Gina și -a internalizat modul în care mama sa simțea și gândea
cu privire la abuzurile la care o supunea soțul său. Stilul de coping adoptat în copilărie și menținut la maturitate este predarea în schemă. Astfel, Gina nu are nicio pretenție din
partea celorlalți de a- i oferi suport și protecție, nu discută cu soțul și copiii despre nevoile
sale pentru a ajunge la un acord cu aceștia privind îndeplinirea lor. Frustrarea permanentă
a acestor nevoi îi provoacă multă anxietat e și tristețe.
Schema sacrificiu de sine aparțin e domeniului dependența de alții și are un scor
foarte ridicat . Această schemă se referă la fixarea excesivă asupra satisfacerii voluntare a
nevoilor zilnice ale celorlalți: „Sunt genul de persoană care, de obicei sfârșește prin a avea
grijă de cei apropiați.”; „Sunt atât de ocupată să mă ocup de oamenii de care îmi pasă, încât am puțin timp pentru mine.” . Presupunem că această schemă s -a dezvoltat în relația
cu frații săi, din cauza faptului că a preluat rol ul mamei la o vârstă fragedă. Această
experiență a dus la frustrarea nevoilor sale de îngrijire și atenție și la dezvoltarea unor
convingeri legate de responsabilizare excesivă: „ceilalți nu sunt în stare să -și poarte de
47

grijă, este datoria mea să fac asta ”. Această schemă a fost menținută printr -un stil de
coping de predare , Gina se pune permanent la dispoziția celorlalți, are grijă de toți și nu
pretinde nimic în schimb la fel ca în copilărie când a preluat toate responsabilitățile mamei
sale. Stilul de c oping de predare alternează cu cel de evitare , care se manifestă în
situațiile în care Gina nu comunică asert iv, evită să le ceară celorlalți s -o ajute deși și -ar
dori să facă asta, evită situațiile conflictuale. Un exemplu de astfel de situație este faptul că Gina face permanent eforturi să ajungă la țară la soacra ei în fiecare weekend, neglijându- și nevoile personale din dorința de a le face pe plac soț ului și soacrei sale.
Distorsiunile cognitive de tipul imperativelor categorice, „trebuie să fac cum e mai bine
pentru toată lumea” contribuie la menținerea activă a schemei și provoacă clientei
sentimente de anxietate, tristețe și vinovățieÎn cadrul domeniului hipervigilență și
inhibiție , două dintre scheme au scoruri foarte ridicate. Schema standarde
nerealiste/exigență are în spate credința că atingerea unor standarde foarte ridicate de
comportament și performanță vor evita critica: „Încerc mereu să fac tot ce depinde de mine.”; „Trebuie să- mi îndeplinesc toate responsabilitățile.”. Schema pedepsirea
presupune convingerea că oamenii ar trebui aspru criticați pentru greșelile lor, inclusiv
propria persoană: „Dacă nu fac tot ce depinde de mine pot să mă aștept să pierd.”; „Mă gândesc des la greșelile pe care le fac și sunt furioasă pe mine.”; „Mă învinovățesc pentru lucrurile în care am eșuat.”. Presupunem că aceste scheme s -au format în relația cu
părinții săi din cauza frustrării libertății de a -și exprima nevoile și emoțiile: „pentru mama
eu eram toba, mai ales dacă îndrăzneam s -o contrazic”. În urma ace stor experiențe Gina
a dezvoltat convingerea că este datoria ei să fie „perfectă” pentru ca ceilalți să nu o critice. Pentru schema standarde nerealiste/exigență, alternează copingul de predare prin
încercări repetate de a face mereu tot ce ține de ea în orice situație, cu copingul de evitare,
procrastinează sau evită situațiile în care se teme că performanța sa ar putea fi criticată.
Schema pedepsirea se perpetuează printr -un stil de coping de tip predare , frecvent se
tratează atât pe sine cât și pe fiul său într -o manieră punitivă. Schemele se perpetuează
printr -un stil cognitiv de tip absolutist , caracterizat prin convingeri personale de tip
„trebuie”: „trebuie să pun totul în ordine”, „trebuie să fac tot ce mi -am propus”, „trebuie
să termin la timp”, „t rebuie să mă organizez mai bine” , „dacă treburile nu sunt terminate
nu am voie să mă relaxez”. Alte distorsiuni cognitive care apar frecvent în gândirea Ginei
sunt personalizarea: „nu -mi place de mine și de felul în care mă comport”, „sunt foarte
dezamăgi tă de mine”, „nu știu să -mi gestionez timpul”; „nu am răbdare așa cum ar
trebui”, nu sunt în stare să termin la timp ce mi- am propus” și blamarea: „ceilalți nu mă
ajută niciodată”. Acest mod de a gândi îi provoacă în plan afectiv anxietate intensă,
sentimen te de neajutorare, îngrijorare, vinovăție și tristețe.

2.5.3. Studiul de caz nr. 3
Informații despre client
Ema, 20 de ani, sex feminin, studentă în anul II la Facultatea de Medicină, necăsătorită, fără copii, locuiește împreună cu părinții
Motivele prezentării
Clienta a solicitat ajutor specializat pentru a face față distresului cauzat de despărțirea de iubitul său, despărțire care a avut loc în urmă cu două săptămâni. – „trebuie să fac față
noului meu statut de fată singură”. Își dorește „să se concentreze pe ea”, pe nevoile și pe cariera ei, să nu mai fie „obsedată” de ceea ce spune sau ceea ce face fostul iubit, să nu mai încerce să se apropie de el fiind conștientă de faptul că acest comportament „îi rănește
48

pe amândoi”; „viața mea toată era el”, „aș vrea să pot să fiu atentă la ce se întâmplă în
jurul meu într -o încăpere în care se află și el, fără să încerc să mă agăț de el”. Ema se
confruntă cu stări de agitație interioară, neliniște, anxietate, tristețe și îngrijorare cu privire la viitor.
Antecedente heredo -colaterale
Mama sa suferă de bronhopatie cronic obstructivă, este diagnosticată de curând, a
renunțat la fumat din această cauză, după 35 de ani. Tatăl este diagnosticat cu boală coronariană, a avut un infarct în urmă cu 13 ani, are două operații pe cord. De asemenea,
este diagnosticat cu depresie postinfarct și prezintă simptomatologie de tip anxios.

Antecedente personale patologice
Ema a fost diagnosticată cu scolioză la vârsta de 12 ani, a purtat un corset medical timp
de un an și a făcut kinetoterapie timp de mai mulți ani. După primul stagiu de practică în spital s -a confruntat cu probleme dermatologice și a fost diagnosticată cu pitiriazis rozat.
Această afecțiune apare în momentele în care este extrem de anxioasă și dispare de la sine
când se liniștește.
Istoricul tulburării prezente
În urmă cu șase ani, când era în clasa a IX -a, Ema a trecut printr -o perioadă de adaptare
dificilă. Se confrunta cu sentimente de îngrijorare în legătură cu performanțele sale școlare și cu integrar ea în noul colectiv – „aveam colegi noi, totul era nou, îmi doream
mult să fiu bună”. Pentru a face față acestei anxietăți, Ema a început să mănânce din ce în ce mai mult – „mă simțeam singură, mâncam ca să mă simt mai bine”, astfel încât, la
sfârșitul pri mului semestru avea cu șapte kilograme mai mult și se simțea „oribil”. Mama
sa a dus -o la o consultație la un medic endocrinolog care a ajutat -o mult spunându- i că în
momentul în care va avea un prieten se va simți mai bine și nu va mai simți nevoia să mănânce, lucru care s -a și întâmplat.
Simptomele de anxietate puternică au reapărut pe parcursul relației cu fostul prieten și s –
au intensificat foarte tare în urmă cu două săptămâni când Ema a decis că cel mai bine pentru amândoi ar fi să se despartă. Relaț ia lor a debutat imediat după ce au devenit
amândoi studenți la medicină, a durat aproximativ doi ani, timp în care s -au despărțit și
s-au împăcat de mai multe ori. Relația a fost extrem de conflictuală pe tot parcursul ei.
După despărțire, Ema s -a confru ntat cu simptome afective: neliniște, neajutorare,
îngrijorare cu privire la viitorul ei, teamă de singurătate, sentimente de inutilitate, rușine,
tristețe, vinovăție, iritabilitate; simptome cognitive: teama de a nu -și pierde controlul,
tulburări de conce ntrare, atenție deficitară și simptome fiziologice: dureri de stomac,
palpitații, senzații de greață, senzație de nod în gât, senzație de gol în stomac, tremor,
ticuri, transpirații, tulburări de apetit. În plan comportamental, Ema are dese accese de plâns , tendința de a se izola și comportamente de verificare, este mereu în alertă să vadă
dacă „fostul” a intrat pe facebook sau pe alte aplicații, se interesează pe la prieteni ce a a mai făcut, cu cine s -a mai întâlnit. Sentimentul care o domină este frica c ă el „își va reface
viața alături de cineva mult mai puternic, nu slab și dependent ca mine”. Încă de la începutul relației, Ema s -a simțit permanent controlată și manipulată de către iubitul ei.
Acesta era extrem de gelos, îi impunea să se vadă zilnic, chiar și în vacanță, să fie colegi de grupă, i -a interzis să mai comunice cu alți băieți, inclusiv cu prietenii ei din copilărie,
îi verifica adesea telefonul și îi monitoriza activitatea on -line cu ajutorul unor programe,
insista să învețe împreună pentru c a Ema să- i poată explica ce nu înțelege. La început,
Ema a luat aceste manifestări drept dovezi de dragoste, prietenul ei o însoțea peste tot, o ducea mereu cu mașina și îi lua mereu flori și cadouri scumpe. Ulterior, a început să fie
49

tot mai deranjată de comportamentul lui dar, în același timp, simțea că este „de datoria
ei” să lupte pentru ca relația să funcționeze. După fiecare despărțire se confrunta cu
puternice sentimente de vinovăție și cu teama că va rămâne singură, că nu va reuși să găsească pe cin eva care s -o iubească la fel de mult – „din cauza mea nu merge, este ceva
în neregulă cu mine”. Pe măsură ce relația înainta, Ema se izola tot mai mult, nu mai vorbea deloc cu prietenii vechi dar nici cu prietenele, deoarece acestea îi atrăgeau atenția asupra faptului că iubitul ei nu se poartă frumos cu ea și nu era dipusă să admită acest
lucru. Nu mai vorbea nici cu mama ei, de care fusese apropiată înainte deoarece aceasta era „rigidă”, se enerva foarte tare când îi povestea cum se poartă iubitul ei – „mă simțeam
controlată, de parcă trebuia să aleg între ei”.
Ema este permanent îngrijorată că nu învață suficient de mult, în ciuda faptului că este printre primii. Își face griji și în legătură cu practica în spital, se întreabă dacă va fi destul de bună , dacă va reuși să interacționeze cu bolnavii, se teme că nu se va ridica la înălțimea
așteptărilor lor. Un alt motiv de îngrijorare este posibilitatea de a nimeri în aceeași grupă de practică cu fostul iubit, deoarece anticipează că nu s -ar putea concentr a. De asemenea,
își face griji în legătură rezidențiatul, deși mai are patru ani până va fi nevoită să ia o decizie. Se gândește să aleagă o variantă care să- i permită ulterior să se descurce bine din
punct de vedere financiar, pentru a -și susține părinții, deși admite că i -ar plăcea foarte
mult să aleagă o specialitate care să- i fie pe plac. Starea de sănătate proprie și cea a
părinților săi constituie pentru Ema un motiv de îngrijorare permanentă. Este absolut convinsă că „va face o boală coronariană” deo arece îi moștenește pe tatăl și bunica ei, i
s-a spus acest lucru de când era mică și, în ciuda faptului că are grijă să mănânce sănătos
și face sport, nu reușește să scape de această convingere. Adesea se gândește la momentul
în care părinții săi vor fi p rea bătrâni și bolnavi pentru a se descurca singuri și își face
griji că nu se va ridica la nivelul așteptărilor lor, că nu se va putea revanșa pentru tot ce a
primit de la ei.

Istoricul personal și social
Ema este singură la părinți și locuiește împreu nă cu aceștia. Se descrie pe sine ca fiind un
copil „cuminte și ascultător”. A fost crescută mai mult de către mamă deoarece tatăl, comandant de navă, era plecat aproximativ zece luni pe an. Mama sa avea 38 de ani la nașterea Emei și a renunțat la serviciu în perioada în care era însărcinată, mai mult la
insistențele soțului, căruia îi era teamă că nu ar reuși să ducă sarcina la termen. A reluat serviciul, cu permisiunea soțului, abia când Ema era la liceu. Clienta spune că mereu s -a
putut baza pe mama sa, au avut o relație apropiată, s -au înțeles foarte bine până la
începutul relației sale cu fostul iubit. Pe măsură ce îi povestea că lucrurile nu merg bine între ei, mama „dezvolta sentimente de ură față de el”. Ema a preferat să se „închidă în ea” deoarece nu voia să o supere dar nici nu dorea să fie influențată – „când am o chestie
care mă chinuie rău, prefer s -o țin pentru mine”. După despărțirea de fostul prieten, s -a
apropiat din nou de mama sa și acceptă să o susțină moral.
Tatăl său are 60 de ani și a lucrat până de curând la o companie navală în Germania,
deoarece medicii i -au interzis să navigheze după infarct. Spune despre el că „în
momentele în care era acasă a arătat mereu grijă, respect, protecție, admirație față de mine și de mama”. Mai spune de spre el că este „mai rece, foarte suspicios, anxios, cu încredere
scăzută în oameni, extrem de vigilent, singuratic, foarte muncitor”. Menționează că este conștientă de toate sacrificiile pe care tatăl le- a făcut pentru ca ea să nu ducă lipsă de
nimic, „c el puțin din punct de vedere material”.
Descrie atmosfera din casa în care a copilărit ca fiind armonioasă, „relații bazate pe grijă și respect” atât între părinții săi cât și cu ea. Mergeau cu toții în vacanță, în țară și în
50

străinătate, a primit suportul lor în toate activitățile pe care și le propunea. Părinții „s –
au străduit mereu s -o înțeleagă, chiar dacă n -au știut mereu cum s -o sfătuiască”. Ema a
fost un copil hiperprotejat, mama avea permanent grijă de ea, nu a fost lăsată singură pe
stradă decât după ce a împlinit 13 ani. În copilărie se simțea vinovată dacă se îmbolnăvea
deoarece știa că tatăl său o va acuza pe mama sa că „n -a avut grijă de fată”.
Când Ema avea șapte ani, tatăl său face infarct, este dus cu salvarea la spital în timpul nopții și operat de urgență. Perioada care a urmat a fost foarte grea pentru Ema – „nimeni
nu vorbea cu mine, mami plângea în baie, dădea cu pumnii în pereți, toți se ascundeau de mine, mă lăsau singură, era o situație oribilă”. În timpul perioadei de recuperare atmosfera
în familie a devenit foarte tensionată, tatăl său era foarte nervos, îi făcea observații pentru orice lucru, de exemplu că nu pune cana la locul ei, mama o învinua că nu e suficient de cuminte. Ema se simțea foarte singură dar nu a spus nimănui acest lucru, nici măcar
verișoarei ei mai mari care petrecea mult timp la ei în acea perioadă – „n-am spus nimănui
cum mă simt, nu cred că ar fi înțeles, credeam că are dreptate, îmi era foarte rușine”.
Parcursul școlar a decurs fără probleme. A fost pri ntre primii în clasă întotdeauna, a intrat
la Facultatea de Medicină cu medie foarte mare, învață foarte bine și la facultate, primește bursa de merit. Ambii părinți au insistat să învețe bine, în special mama care și acum se supără dacă nu ia notă maximă la un examen și îi reamintește permanent că nu -și poate
permite „să pice la taxă”.
Își face cu ușurință prieteni dar este „foarte selectivă”, menține relații apropiate doar cu unii dintre ei. Începând din clasa a VII -a a avut aproape permanent câte un pr ieten, îi
schimba destul de des, întotdeauna ea era cea care punea capăt relației. Cei mai mulți dintre ei erau genul de băieți care îi făceau mereu pe plac și îi stăteau permanent la dispoziție – „diversificam că mă plictiseam repede și aveam de unde aleg e, când l -am
cunoscut pe fostul prieten tot caruselul relațiilor a luat sfârșit”.
Concluzii în urma aplicării testelor psihologice și a interviului clinic: Clienta este bine orientată temporo -spațial, este inteligentă, are o mare capacitate de
introspecț ie și este puternic motivată pentru schimbare. În timpul interviului clinic
manifestă o dispoziție puternic anxioasă, agitație psihomotorie, mișcări necontrolate ale membrelor.
Scala stimei de sine Rosenberg indică un nivel scăzut al stimei de sine. Își dorește să aibă
mai mult respect pentru ea însăși și o atitudine mai pozitivă față de propria persoană. Este dornică să facă lucrurile „așa cum trebuie” și îi este mereu teamă să nu greșească cu ceva
și să fie criticată.

Scala de anxietate Hamilton -HARS indică un nivel sever de anxietate, confirmat în
cadrul inteviului clinic. Simptomele emoționale sunt:sentimente de neliniște, tendința de a plânge ușor, iritabilitate, oboseală, incapacitate de a se relaxa, lipsă de interes. Simptomele cognitive sunt: dificultăți de concentrare în momentele în care se simte neliniștită iar cele somatice: tensiune musculară, palpitații, oftat, dispnee, dureri abdominale, greață, presiune și apăsare în piept, tremor, transpirație, gură uscată, dureri de cap. Teama care apar e frecvent este cea de singurătate. Simptomele sunt destul de
frecvente și îi afectează funcționalitatea într -o măsură destul de mare.

Inventarul de depresie Beck indică un grad minim al depresiei. Ema are momente în
care se simte tristă, nu se mai bucu ră de lucruri la fel ca înainte, este nemulțumită de
propria persoană, se critică destul de mult pentru slăbiciunile și greșelile sale, are
sentimente de vinovăție și manifestă dificultăți de concentrare.
51

Chestionarul Young de scheme cognitive indică prez ența unor scheme cognitive de
abandon/instabilitate; dependență/incompetență; protecționism/personalitateatrofiată;
subjugare; negativism/pasivitate; inhibiție emoțională; autocontrol exagerat.

Diagnostic multiaxial
Axa I (tulburări clinice): tulburare de anxietate generalizată ; unele simptome de depresie
de intensitate subclinică fără a îndeplini criteriile pentru niciuna dintre tulburările
afective.
Axa II (tulburări de personalitate): Clienta prezintă unele caracteristici de personalitate
dependentă (are dificultăți în a -și exprima dezacordul față de alții, din cauza fricii de a nu
pierde suportul sau aprobarea; merge foarte departe spre a obține solicitudine și suport de la alții; se simte incomodată sau lipsită de ajutor când rămâne singură; caută urge nt altă
relație drept sursă de solicitudine și suport) fără a îndeplini toate criteriile pentru tulburare de personalitate dependentă. Axa III (boli somatice sau alte condiții medicale): scolioză, pitiriazis rozat.
Axa IV (stresori psihosociali): despărțir ea recentă de fostul prieten, solicitări academice,
starea de sănătate precară a părinților, preocupări pentru siguranța sa fizică și materială.
Axa V (indicele general de funcționare – GAF): – 65
Conceptualizarea cazului din perspectiva teoriei și terapi ei schemelor cognitive
(Young, 2003)
În cadrul domeniului separare și respingere , Ema a obținut scor maxim la schema
abandon/instabilitate . Această schemă are la bază sentimentul că cei apropiați nu vor
putea să -i ofere susținerea emoțională de care aceas ta are nevoie, s -o protejeze, deoarece
ei, la rândul lor, sunt instabili emoțional, nu sunt prezenți, vor muri curând sau o vor părăsi pentru altcineva: „M -am agățat de cei apropiați mie pentru că m- am temut că mă
vor părăsi.”; „Mă tem că oamenii de care m ă simt apropiată mă vor părăsi sau abandona.”;
„Mă cuprinde disperarea când simt că cineva la care țin se îndepărtează de mine.”; „Câteodată sunt atât de îngrijorată că ceilalți mă vor părăsi, încât îi îndepărtez eu de mine.”. Presupunem că această schemă s-a format în relația cu tatăl său. Când Ema era
foarte mică a internalizat concepția mamei sale, conform căreia tatăl este cel care deține responsabilitatea pentru siguranța fizică, emoțională și materială a familiei, astfel încât, atunci când tatăl s -a îmbolnăvit și a fost la un pas de moarte, Ema a experiențiat
sentimente puternice de teamă, îngrijorare, neajutorare, vinovăție și singurătate. De
asemenea, Ema a fost supusă constant la patternul anxios al tatălui. Aceaste experiențe
de viață au dus la for marea unor convingeri legate de probabilitatea și consecințele unor
posibile evenimente negative la adresa siguranței sale fizice și psihologice: „Dacă trec printr -un eveniment negativ care amenință un obiectiv de viață important, acesta va avea
un efect g rav și îndelungat asupra mea, distresul și anxietatea vor fi intense.” Schema este
menținută în special prin distorsiunile cognitive, orientarea „ce ar fi dacă” și gândirea
emoțională – „dacă o să fac o boală coronariană”, „dacă n -o să iau un examen”, „da că o
să pic la taxă”, „dacă o să fiu toată viața anxioasă ca tatăl meu”, „dacă nu voi ajunge să câștig suficienți bani ca să- mi ajut părinții”, „orice, numai să nu mai trec prin asta” etc.
Strategia de coping care predomină este predarea/menținerea în sche mă, triggerii fiind
predominant interni. Ema se lasă adesea pradă gândurilor despre temerile sale cele mai puternice, amplificându -le. În asemenea momente se confruntă cu simptome fiziologice
puternice care îi întăresc convingerea că fricile sale sunt întemeiate. Alteori, Ema practică strategii de evitare , când emoțiile asociate schemei sunt prea greu de suportat se
angajează în comportamente cu scopul de a obține alinare, cum ar fi mâncatul în exces
52

(„mâncam ca să mă simt bine”) sau mersul la sală zilnic. Tot în această strategie se
încadrează și faptul că întotdeauna ea este cea care pune capăt relațiilor, din dorința
inconștientă de a evita suferința în cazul în care ar fi abandonată. Punând capăt relației cu fostul prieten, Ema a ales să se confrunte cu suferința „mai mică” a despărțirii,
considerând, la nivel inconștient, că nu ar putea suporta suferința mai mare care ar surveni în urma abandonului.
Două dintre schemele aparținând domeniului, slabă autonomie și performanță ,
au un nivel foarte ridicat. Schema dependență/incompetență are la bază convingeri legate
de neajutorare, ideea că este incapabilă să- și îndeplinească responsabilitățile zilnice fără
sprijinul celorlalți: „Nu mă simt în stare să mă descurc singură în viața de zi cu zi.”; „Nu am încredere în capacitatea mea de a rezolva toate problemele care apar.” Schema protecționism/personalitate atrofiată presupune o relație de apropiere și o implicație
emoțională exagerată atât cu părinții, cât și cu partenerul, fapt care împiedică dezvoltarea propriei identități și relaționarea socială: „Simt adeseori că nu am o identitate separată de
a părinților mei sau de a partenerului meu.”. Presupunem că aceste scheme s -au format în
copilărie pe fondul protecției exagerate cu care au înconjurat -o părinții să i, frustrându- i
astfel nevoia de autonomie, competență și simțul identității. Din cauza faptului că părinții săi nu mai erau foarte tineri la nașterea Emei, aceștia au investit -o emoțional într -un mod
exagerat și i -au inoculat sentimentul că starea lor de bine depinde în mare măsură de ea.
Aceste experiențe de viață au dus la formarea unor convingeri referitoare la vulnerabilitatea personală, neajutorare și lipsa resurselor personale de coping. Distorsiunile cognitive care mențin schemele sunt gândirea emoț ională, catastrofizare a
– „mă simțeam depășită de situație”, „îmi doream să vină cineva să mă salveze”;
personalizarea – „este ceva în neregulă cu mine”, „din cauza mea nu merge relația”, „mă
simțeam de parcă aveam eu o problemă”, „eu nu m -aș fi priceput l a fel de bine să- i ofer
ceea ce el avea nevoie”, „nu pot să fiu și eu normală”, „o să -și găsească altă prietenă mai
puternică, nu așa slabă și dependentă ca mine”; gândirea dihotomică – „viața mea toată
era el”. Strategia predominantă de coping este mențin erea/ predarea în schemă. Ema și -a
ales mereu parteneri care aveau grijă de ea, îi făceau pe plac și o copleșeau cu cadouri, repetând astfel, experiențe similare cu cele care au creat schemele. Imediat ce ieșea dintr –
o relație, intra în alta, era permanent „într-un carusel al relațiilor”. Un exemplu de trigger
care activează aceste scheme este recenta despărțire de iubitul său. După acest eveniment, Ema s -a confruntat cu stări de îngrijorare, neajutorare, inutilitate, s -a simțit „slabă și
lipsită de apărare” și s-a gândit că „niciodată nu va găsi pe cineva care s -o iubească la fel
de mult”.
În cadrul domeniului dependența de alții , schema subjugare are un scor foarte
ridicat. Această schemă se referă la supunerea excesivă la controlul celorlalți pentru a
evita părăsirea: „Simt că nu am altă posibilitate decât să îndeplinesc dorințele altora, altfel
mă vor respinge.”, „În relații îi las pe ceilalți să aibă ultimul cuvânt.”. Presupunem că această schemă s -a format în copilărie, în relația cu părinții săi. Când tatăl său s -a
îmbolnăvit, Ema s -a temut foarte tare că îl va pierde astfel încât s -a străduit să -i facă pe
plac, să nu- l supere. Schema s -a consolidat prin internalizarea comportamentului mamei
sale față de tatăl său, acesta nu trebuia supărat, trebuia să i se facă pe plac deoarece era
bolnav și trebuia menajat. Aceste experiențe de viață au dus la formarea unor convingeri legate de modul în care trebuie să te porți pentru a fi acceptat și iubit: „voiam să fiu bună”, „voiam ca el să mă vadă pură”, „încerc am să mă scot vinovată ca el să mă ia înapoi”.
Strategia de coping utilizată, adoptată în copilărie și perpetuată în adolescență este predarea/menținerea în schemă. Ema a încercat mereu să le facă pe plac părinților, să
învețe bine, să nu se îmbolnăvească, să nu -i supere. Schema s -a menținut prin distorsiuni
cognitive: imperative categorice – „trebuie să fac față”, „trebuie să lupt ca să salvez
53

relația”, „mă simt datoare să învăț ca să am grijă de familia mea” și personalizări – „din
cauza mea nu merge relaț ia”, „dacă cineva are o problemă, e și problema mea” , „mă
doare enorm că am renunțat”. Ema a menținut activă această schemă în timpul relației
sale cu fostul prieten, a încercat să- l mulțumească permanent, să- i facă pe plac și s -a simțit
vinovată când a decis să încheie relația.
În cadrul domeniului hipervigilență și inhibiție , două scheme au un scor foarte
ridicat. Schema negativism/pasivitate se referă la exagerarea aspectelor negative ale vieții
care sunt maximizate în timp ce evenimentele pozitive s unt minimizate: „Oricât de mult
aș munci, mi -e teamă că aș putea rămâne fără niciun ban”; „Tind să fiu pesimistă”; „Mă
simt mai bine pretinzând că lucrurile nu -mi vor merge bine, asta ca să nu mă simt mai rău
dacă lucrurile chiar nu merg bine.”; „Oamenii apropiați mie consideră că îmi fac prea multe griji.”. Schema inhibiție emoțională/autocontrol exagerat se referă la inhibarea
acțiunilor, sentimentelor, comunicării spontane, pentru a evita dezaprobarea celorlalți, sentimentul de rușine și de pierdere a co ntrolului, inhibarea furiei și a agresivității,
dificultate în exprimarea vulnerabilității sau a comunicării propriilor sentimente: „Mi se pare greu să arăt căldură și spontaneitate.”; „Oamenii mă văd inflexibilă din punct de vedere emoțional.”. Presupunem că aceste scheme s -au format în copilărie, în relația cu
părinții săi. Ema era foarte mică când tatăl său s -a îmbolnăvit, părinții nu au comunicat
foarte mult cu ea, mama sa a încercat să- și ascundă teama și vulnerabilitatea. În perioada
grea care a urmat s -a simțit extrem de singură și neajutorată și nu a îndrăznit să spună
nimănui ce simte, crezând că nimeni nu o va înțelege. De asemenea, clienta a internalizat aspecte din personalitatea tatălui său, care era „mai rece, serios, pesimist, vigilent”. Aces te experiențe de viață au contribuit la frustrarea libertății de a- și exprima nevoile și
emoțiile și la formarea unor convingeri legate de auto -control și de modul în care este
potrivit să -ți exprimi emoțiile – „când am o chestie care mă chinuie rău prefer s-o țin
pentru mine”, „n- am spus nimănui ce simțeam, nu cred că ar fi înțeles”. Schemele se
mențin prin strategii de coping de predare/menținere în schemă. Ema nu -și comunică în
mod asertiv nevoile emoționale, nu crede că ar fi potrivit să facă acest lucr u. Când s -a
simțit rănită de comportamentul iubitului său a preferat să se descurce singură cu durerea ei, s-a îndepărtat de mama sa și s -a izolat de prietenii din copilărie. Când emoțiile asociate
cu activarea acestor scheme sunt prea greu de suportat, Em a adoptă comportamente de
supracompensare , învață foarte mult – „locul unde mă simt cel mai bine este la biroul
meu, acolo învăț și îmi înec orice sentiment de nervozitate și tristețe”.

2.5.4. Studiul de caz nr. 4
Informații despre client
Eusebiu, sex masculin, 21 de ani, născut într -un oraș de provincie, student la Politehnică.
Nu este implicat într -o relație de cuplu, locuiește singur la căminul studențesc.

Motivele prezentării
Eusebiu a solicitat ajutorul unui fost coleg de liceu, student la psihologie, pentru a găsi o
persoană „cu care să stea de vorbă despre problemele sale”. În primul rând își dorește să nu mai fie „permanent îngrijorat în legătură cu viitorul său”, să nu mai fie „mereu trist” și să nu mai fie singur, să aibă alături o persoană care „să mă înțeleagă, să se implice în
ceea ce fac, să nu vorbim pe lângă subiect”. Scopurile sale sunt: să se apropie de persoane de vârsta lui, să -și facă o prietenă, „să vadă și partea plină a paharului”, „să creadă că încă
mai există ceva bun în viață”.

54

Antecedente heredo -colaterale
Clientul nu are cunoștință despre niciun fel de antecedente heredo- colaterale.

Antecedente personale patologice
Clientul nu a fost diagnosticat niciodată cu tulburări de natură psihică sau boli fizice.

Istoricul tulburăr ii prezente
Stările de îngrijorare, tristețe și singurătate au apărut pentru prima dată în jurul vârstei de
14 ani, în urma unui incident neplăcut legat de prima și singura sa prietenă, dar s -au
intensificat în urmă cu doi ani, când Eusebiu a plecat de aca să la facultate, într -un alt oraș.
După o relație de aproximativ 8 luni, prietena sa l -a părăsit brusc acuzându -l că „a înșelat –
o”. Fata nu a fost dispusă să asculte nicio explicație din partea lui, astfel, Eusebiu a rămas cu impresia că el a greșit cu cev a dar fără a ști cu ce – „ca și cum aș fi avut eu o problemă”.
Atunci s -a confruntat pentru prima oară cu starea pe care el o denumește „urâtul” – „o
angoasă care mă apasă pe inimă”, îngrijorarea intensă că nu -și va găsi niciodată locul
printre ceilalți, c ă este diferit și cei din jur nu -l vor accepta din această cauză. Când apare
acest sentiment simte nevoia să fie înconjurat de oameni, chiar dacă nu crede că oamenii îl pot ajuta cu ceva. Evită să se gândească la ceea ce îl supără „le dau block gândurilor”. Este convins că „toți ceilalți oameni sunt mai fericiți” decât el și că are „o problemă” care îl împiedică să -și facă o prietenă.
În plan comportamental evită situațiile care îi pot accentua stările de anxietate sau tristețe. Dacă este singur la cămin, deschide ușa și iese pe hol, „mă joc, mă culc, sau fac ceva care
să-mi distragă atenția”. Uneori simte că „își pierde controlul” și are accese de plâns,
tulburări de somn și coșmaruri. Evită să consume alcool deoarece a observat că îi intensifică stările negative.
În plan fiziologic, Eusebiu se confruntă cu tensiune musculară, ticuri, tremor și palpitații în momentele în care este foarte anxios.

Istoricul personal și social
Eusebiu provine dintr -o familie cu doi copii, are un frate mai mic cu cinci ani cu care nu
se înțelege prea bine. Mama are 48 de ani și este funcționară, tatăl are 49 de ani și este
manager IT. Familia sa are o situație materială bună, părinții sunt împreună, „se înțeleg bine” și se bucură de o stare de sănătate bună. Despre copilări e spune că a fost „normală”.
Experiențele despre care își amintește mai des sunt cele în care era bătut dacă „lua
insuficient” la școală sau dacă „săruta o fată” la grădiniță – „am fost educat cu cureaua,
așa am înțeles ce e bine și ce rău”. Cel care aplic a corecțiile era tata, care venea uneori
„nervos” de la muncă și „spărgea totul în jur”. Îl descrie ca fiind o persoană „uneori calmă,
alteori impulsivă, având o atitudine de superioritate în majoritatea timpului”. Mama a încercat să intervină la început dar nu a avut succes, așa că, atunci când Eusebiu era bătut,
mama „stătea în sufragerie și plângea”. O descrie ca fiind „calmă, înțelegătoare” dar spune că adesea ea era cea care îi comunica tatălui „greșelile” pe care le făcea Eusebiu. În prezent nu exist ă niciun fel de comunicare între el și părinții săi, singurul subiect
abordat fiind școala și ceea ce are are el de făcut pentru a se descurca cât mai bine. Singura persoană care mai intervenea reușind să mai accentueze accesele de furie ale tatălui era b unica paternă. A avut o relație foarte apropiată cu această bunică, care a
decedat când Eusebiu era în clasa a X -a. După nașterea fratelui său, tatăl „s -a mai relaxat”,
fratele său fiind educat mai mult de către mamă. Eusebiu este de părere că fratele său ar
putea „să apuce pe căi greșite” deoarece nu a avut parte de acceași educație restrictivă pe care a primit -o el.
55

Parcursul său școlar a decurs mereu fără probleme. Părinții săi, mai ales tatăl, insistau că
el trebuie să învețe foarte bine, că numai în a cest fel „va reuși în viață” și va avea tot ce-
și va dori. Când a mai crescut a încercat să se împotrivească bătăilor, se încuia în camera
lui sau în baie, dar tatăl său spărgea ușa și ajungea la el. De câteva ori a încercat să plece de-acasă, mama l -a opr it în timp ce tatăl său râdea și îl îndemna să plece fiindcă oricum
„nu are unde să se ducă”. În perioada liceului tatăl nu l -a mai bătut, i- a aplicat doar
pedepse: fără calculator, televizor sau ieșiri în oraș. Eusebiu nu a îndrăznit niciodată să -și comunice punctul de vedere, nu a crezut că cineva
l-ar asculta. Familia și prietenii de familie ai părinților au participat la decizia privind
alegerea facultății. El ar fi vrut să studieze psihologia dar a fost direcționat către o profesie „mai bănoasă, cu aj utorul căreia poți să te întreții”. În special tatăl a insistat să studieze
informatica deoarece și el la rândul său a terminat această facultate.
Adaptarea la facultate a fost dificilă, materia i se pare foarte grea, se îngrijorează mereu că nu va reuși s ă-și ia toate examenele drept pentru care învață aproape tot timpul și nu
se relaxează decât foarte rar. Nu este implicat într -o relație de prietenie cu niciun băiat –
„sunt interesați numai de fotbal și petreceri”. A avut câteva relații de prietenie cu f ete de-
a lungul anilor dar toate „s -au îndepărtat” de el când și -au făcut câte un iubit.

Concluzii în urma aplicării testelor psihologice și a interviului clinic
Clientul este bine orientat temporo -spațial și manifestă în timpul interviului anxietate și
agitație psihomotorie. Corpul este aplecat înainte, cu umerii lăsați. Evită contactul vizual
prelungit. Stilul său de a comunica este mai mult pasiv decât asertiv, are tendința de a le face celorlalți pe plac și a spune ceea ce crede că doresc cei din jur să audă. Este inteligent,
sănătos din punct de vedere fizic și motivat pentru schimbare.
Scala stimei de sine Rosenberg indică un nivel foarte scăzut al stimei de sine, confirmat
în timpul interviului. Adesea se gândește că nu este bun de nimic, că nu est e la fel de bun
ca și ceilalți, se simte adesea nefolositor și înclină să creadă despre sine că este un ratat. Recunoaște faptul că unul dintre punctele sale slabe este „opinia despre sine” și își dorește să schimbe acest lucru.
Scala de anxietate Hamilton -HRSA indică un nivel moderat de anxietate, confirmat în
cadrul inteviului clinic. Simptomele sunt emoționale (sentimente de neliniște, tendința de a plânge ușor, încordare, dispoziție depresivă), cognitive (dificultăți de concentrare,
teama de a nu rămâne singur, teama de confruntarea cu persoane străine), somatice
(tremor, dureri de cap, palpitații), insomnii, coșmaruri, treziri matinale. Cea mai mare teamă a sa, cu care se confruntă permanent este teama de a nu rămâne singur – „să fiu
doar eu și restul l umii”.
Inventarul de depresie Beck indică un grad scăzut al depresiei. Clientul se simte trist,
descurajat în legătură cu viitorul, nemulțumit de el însuși, se critică pentru slăbiciunile și greșelile sale, uneori face eforturi pentru a se concentra și ar e tulburări de somn.
Chestionarul Young de scheme cognitive indică prezența unor scheme cognitive de
abandon/instabilitate;neîncredere/abuz; dependență/incompetență; subjugare;sacrificiu de sine; privațiune emoțională; pedepsire; standarde nerealiste/exige nță;
negativitate/pasivitate.

Diagnostic multiaxial
Axa I (tulburări clinice): clientul prezintă elemente de fobie socială de intensitate
sublinică (frica de anumite situații sociale, teama de a nu acționa într -un mod care ar putea
fi umilitor sau jenant, anticiparea anxioasă în situații sociale, evitarea și anticiparea
anxioasă interferează cu funcționarea în plan social) și elemente de depresie de intensitate
56

subclinică (tristețe, descurajare, dificultăți de concentrare, tulburări de somn) fără a
îndepli ni toate criteriile pentru nici una dintre tulburările anxioase sau tulburările afective.
Axa II (tulburări de personalitate): Clientul prezintă unele caracteristici de personalitate
evitantă (este preocupat de posibilitatea de a fi criticat sau rejectat î n situații sociale; este
inhibat în relațiile interpersonale noi din cauza sentimentelor de inadecvare; manifestă
reținere în relațiile intime, din cauza fricii de a nu se face de râs; se vede pe sine ca inapt social, inatractiv personal ori inferior altor a) și unele caracteristici de personalitate
dependentă (are dificultăți în a -și exprima dezacordul față de alții din cauza fricii de a nu
pierde suportul sau aprobarea; merge foarte departe pentru a obține solicitudine și suport de la alții; este exagerat de preocupat de frica de a nu rămâne singur) fără însă a fi
îndeplinite toate criteriile pentru aceste tipuri de tulburări de personalitate.
Axa III (boli somatice sau alte condiții medicale): nimic semnificativ clinic.
Axa IV (stresori psihosociali): izolare socială, dificultăți academice, suport inadecvat din partea persoanelor apropiate.
Axa V (indicele general de funcționare – GAF): – 60
Conceptualizarea cazului din perspectiva teoriei și terapiei schemelor cognitive (Young, 2003)
Din cele cinci scheme ce aparțin primului domeniu, separare și respingere ,
clientul a obținut scoruri foarte mari la trei dintre acestea. Schema abandon/instabilitate
se referă la sentimentul că cei apropiați nu îl protejează și nu îi oferă suportul emoțional de care acesta are nevoie: „M -am agățat de cei apropiați mie pentru că m -am temut că mă
vor părăsi.”; „Am atâta nevoie de ceilalți încât mă îngrijorez că îi voi pierde.”; „Mă tem că oamenii de care mă simt apropiat mă vor părăsi sau abandona.”; „Mă cuprinde disperarea când văd că cineva la care țin se îndepărtează de mine.”. Presupunem că
această schemă s -a format în relația cu părinții săi din cauza faptului că niciodată nu a
comunicat cu ei despre fricile sale și nu a simțit că aceștia îl înțeleg. Presupunem că schema s -a consolidat în experiența cu prima sa sa prietenă care l -a părăsit în urma unei
neînțelegeri, moment în care Eusebiu s -a simțit neînțeles, singur și trist. Aceste
sentimente s -au reactivat la moartea bunicii sale, singura care îl apăra de furia tatălui
său. Aceste experiențe de viață au dus la frustrarea libertății sale de a- și exprima nevoile
și emoțiile și la dezvoltarea unor convingeri cu privire la incapacitatea sa de a avea alături
o persoană căreia să- i pese , „să mă înțeleagă, să se implice în ceea ce fac”. Această
schemă s -a perpetuat și s -a menținut prin intermediul distorsiunilor cognitive: ghicirea
viitorului, catastrofizare, gândirea emoțională – „nu mai pot să am așteptări de la
persoanele din jur, e doar o chestiune de timp până vor pleca” ; „atunci când sunt singur
mă gândesc că poate n -o să mai vină nimeni, niciodată”. Stilul de coping dezadaptativ
care a menținut schema alternează între predare și evitare. Eusebiu nu crede că poate
avea prieteni sau că părinții l -ar putea înțelege astfel încât nici nu încearcă să- și exprime
nevoile emoționale. Strategia de evitare constă în faptul că își găsește mereu ceva de făcut pentru a nu fi nevoit să se gândească la lucrurile care nu -i fac placere și evită să se apropie
prea mult de oameni din cauza fricii de a nu fi rănit. Triggerii care activează această
schema sunt predominant interni: gândurile, senzațiile fiziologice, coșmarurile și trăirile afective ale clientului.
Schema privațiune emoțională se referă la faptul că cei din jur nu îi oferă drag ostea de
care acesta are nevoie, atenția, afecțiunea și căldura sufletească care îi sunt necesare: „O perioadă îndelungată din viața mea nu am simțit că sunt special pentru cineva.”; „În cea mai mare parte a timpului nu am avut pe cineva care să mă înțelea gă sau care să
investească emoțional în mine.”. Presupunem că această schemă s -a format în relația cu
părinții săi din cauza faptului că tatăl său manifesta mereu „o atitudine de superioritate
57

față de el” iar mama nu reușea să- i vină în ajutor și nu îi lu a niciodată apărarea când avea
nevoie de ea. Aceste experiențe de viață au determinat în plan afectiv sentimente de
teamă, de singurătate, tristețe și neajutorare iar în plan cognitiv, convingeri referitoare la incapacitatea sa de a fi iubit și fericit: „n imeni nu mă poate ajuta”; „nimeni nu poate să
umple golul”; „orice aș face, nu obțin aprobare”; „nu mai pot să am așteptări de la nimeni”; „nu știu cum aș putea găsi pe cineva căruia să- i pese de mine, să mă iubească”,
„toți ceilalți sunt mai fericiți decâ t mine”. Aceste convingeri reprezintă distorsiuni
cognitive ( suprageneralizare , catastrofizare, concentrarea asupra negativului ) care
mențin schema permanent activă. Stilul de coping corespunzător acestei scheme este predominant cel de evitare . Evită gândurile și emoțiile asociate cu schema angajându -se
în activități care îl solicită din punct de vedere cognitiv (jocuri pe calculator, teme), evită să socializeze și să lege relații de prietenie, în ciuda faptului că își dorește acest lucru.
Schema neîncred ere/abuz se referă la credința că cei din jur îl fac să sufere, îl umilesc în
mod intenționat: „Simt că oamenii vor profita de mine.”; „Simt că nu trebuie să las garda jos în prezența altora, pentru că altfel mă vor răni intenționat.”; Este doar o problemă de
timp până când cineva mă va trăda.”. Presupunem că experiențele de viață care au dus la formarea acestei scheme sunt legate de metodele coercitive la care a fost supus în copilărie de către tatăl său și la care mama sa asista neputincioasă, precum și experiența de a fi fost părăsit „pe nedrept”. Aceste experiențe au dus la frustrarea nevoii sale de atașament securizant (siguranță, stabilitate, acceptare, îngijire), fapt care i- a provocat
sentimente de teamă, îngrijorare și tristețe și convingeri referitoare la sine și la ceilalți: „nu mai pot să am așteptări de la nimeni”; „oamenii mă rănesc mereu, îmi trădează încrederea”. Strategia de coping corespunzătoare acestei scheme este evitarea. La fel ca
în cazul celorlalte scheme, Eusebiu evită gândurile și emoțiile asociate schemei implicându -se în activități cu scopul de a atenua sentimentele neplăcute. În timp, aceste
afecte reprimate apar cu o intensitate sporită, menținând astfel cercul vicios al perpetuării schemei.
În cadrul domeniului slabă autonomie ș i performanță, clientul a obținut scoruri
foarte mari la schema dependență/incompetență. Această schema se referă la credința sa că este incapabil să- și îndeplinească responsabilitățile fără ajutorul altora, fără a fi
supervizat de aceștia: „Mă văd ca o pe rsoană dependentă când este vorba de viața de zi
cu zi.”; „Nu am încredere în capacitatea mea de a rezolva toate problemele care apar.”. Presupunem că această schemă s -a format în relația cu părinții săi, din cauza frustrării
nevoilor sale de autonomie, competență și auto -control. Educația „cu cureaua” pe care a
primit- o, precum și faptul că a fost direcționat permanent și nu a avut nicio ocazie de a
decide pentru sine au dus la apariția sentimentului de neajutorare și la convingeri referitoare la sine, ca fiind slab, neajutorat sau inferior. Schema se perpetuează prin distorsiuni cognitive: imperativ categoric – „trebuie să am pe cineva lângă mine”; „așa
am învățat ce e bine și ce e rău”; gândire dihotomică, suprageneralizare – „toate acțiunile
mele s -au sf ârșit cu un rezultat negativ”. Strategiile de coping care mențin schema activă
alternează între predare – nu inițiază niciun proiect personal fără a cere acordul și sprijinul
părinților săi deoarece nu crede că este capabil să decidă corect și supracompens are –
învață în exces încă din prima zi a semestrului pentru a fi sigur că nu va da greș în sesiune.
În cadrul domeniului dependența de alții două scheme au un scor foarte ridicat.
Schema subjugarea are la bază subjugarea nevoilor proprii (preferințe, de cizii, dorințe)
și subjugarea emoțiilor (exprimarea emoțiilor este suprimată, în special cea a furiei):
„Cred că dacă fac ceea ce simt dau numai de necazuri.”; „Îmi vine foarte greu să cer să-mi fie respectate drepturile și să cer să- mi fie luate în sea mă sentimentele.”. Schema
sacrificiu de sine se referă la fixarea excesivă asupra satisfacerii voluntare a nevoilor
celorlalți cu propriile sale costuri pentru a evita sentimentul de a fi egoist și pentru a
58

menține relația cu acea persoană: „Sunt genul de persoană care de obicei sfârșește prin a
avea grijă de cei apropiați.”; „Sunt o persoană bună deoarece mă gândesc la alții mai mult
decât la mine.”; „Întotdeauna am fost genul de om care ascultă problemele altora.”; „Ceilalți oameni mă cunosc ca făcând foa rte multe pentru alții și insuficient pentru
mine.”. Presupunem că în raport cu un tată autoritar și excesiv de critic, în relație cu care Eusebiu nu a avut niciodată dreptul la replică, acesta a dezvoltat convingerea că trebuie să le faci mereu pe plac celorlalți pentru a fi acceptat. Aceste scheme se mențin și se perpetuează prin intermediul distorsiunilor cognitive: gândire de tip absolutist –
imperative categorice – „trebuie să te porți civilizat, nu e frumos să -ți exprimi furia”; „e
mai bine să le faci p e plac celor din jur”; „este foarte important pentru mine să -i
mulțumesc pe cei din jur”; gândirea emoțională – „nu mă pot exprima când simt că prin
acest lucru i -aș răni pe respectivii”. Acest mod de a gândi determină în plan emoțional o
permanentă anxiet ate anticipatorie cu privire la consecințele vorbelor și acțiunilor sale.
Strategia de coping, adoptată în copilărie în relația cu părinții și perpetuată la maturitate, este evitarea. Eusebiu face tot ce poate pentru a nu- i jigni sau supăra pe ceilalți, nu -și
exprimă în mod asertiv sentimentele și dorințele, evită situațiile tensionate de teamă că ar putea degenera într -un conflict. Astfel, dacă colegul de cameră are o nemulțumire,
Eusebiu preferă să plece din cameră, sperând că acesta se va calma până la î ntoarcerea
sa. Alteori adoptă predarea/menținerea în schemă, din convingerea că este vina sa dacă
cealaltă persoană s -a supărat. Un exemplu în acest sens este situația în care, în urma unei
conversații on- line, întreruptă brusc, cu o fostă colegă care studiază în străinătate,
Eusebiu a derulat înapoi întreaga conversație pentru a afla ce anume din ceea ce a spus el a determinat -o pe fata respectivă să se supere și să încheie brusc interacțiunea.
În cadrul domeniului hipervigilență și inhibiție , trei dintre scheme au scoruri
foarte ridicate. Schema negativitate/pasivitate se referă la maximizarea, conturarea
exagerată a aspectelor negative ale vieții (vină, resentimente, dezamăgiri) în timp ce evenimentele pozitive, optimiste sunt minimizate: „Nu poți fi tot timpul suficient de atent,
întotdeauna va apărea ceva rău.”; Mă îngrijorez de faptul că o decizie greșită poate duce la dezastru.”; „Tind să fiu pesimist.”; „Oamenii apropiați mie consideră că îmi fac prea multe griji.”. Schema standarde nerealiste/exigență are la bază credința că pentru a evita critica trebuie să atingi standarde ridicate de performanță, să fii „perfect”: „Încerc mereu să fac tot ce pot/tot ce depinde de mine.”; „Trebuie să -mi îndeplinesc toate
responsabilitățile.”. Schema pedepsirea are în spate convingerea că oamenii care greșesc
trebuie aspru criticați, atât el cât și ceilalți: „Dacă fac o greșeală merit să fiu pedepsit.”; ”Dacă nu fac tot ce depinde de mine pot să mă aștept să pierd.”; „Dacă nu îmi fac treaba
ar trebui să sufăr conse cințele acestui lucru.”; „Mă învinovățesc pentru lucrurile în care
am eșuat.”. Presupunem că aceste scheme s -au format foarte devreme în copilărie din
cauza faptului că părinții i -au impus limite rigide și i- au aplicat corecții pentru orice
greșeală încă d e la grădiniță. Schemele s -au consolidat în relația cu fratele său despre care
crede că „s -ar putea să apuce pe căi greșite” deoarece nu a „beneficiat” de aceeași
educație. Aceste experiențe de viață au determinat formarea unor convingeri cu privire la
menținerea unor standarde de performanță socială: „este bine să fii diplomat, bine –
crescut, politicos”, „trebuie să am succes în ceea ce fac” și convingeri referitoare la dezaprobare: „trebuie să te porți mereu civilizat, este groaznic să fii dezaprobat de ceilalți”, „dacă te porți frumos cu alții, se vor purta și ei frumos cu tine”, „dacă nu ești corect, înseamnă că nu iubești”. Schemele se mențin printr -un stil de gândire absolutist ,
bazat pe convingeri personale de tip „trebuie” și prin concentrarea asupra negativului ,
selectând din realitate doar acele elemente care confirmă schemele: „trecutul te împiedică să vezi lucrurile pozitiv”, „mereu sunt trist”, „toate acțiunile mele s -au sfârșit cu un
rezultat negativ”, „toți ceilalți oameni sunt mai fericiți decâ t mine”. Schemele se mențin
59

prin predare , când se confruntă cu situații în care este respins sau dezaprobat este convins
că vina este în totalitate a sa, că el nu a spus/făcut ceva suficient de bine; cât și prin evitare,
evită apropierea de alte persoane d e teama că acestea îl vor vedea așa cum este în realitate
și îl vor respinge. Acest mod de a gândi despre sine și aceste comportamente
disfuncționale determină în plan afectiv sentimente de tristețe, descurajare, rușine,
vinovăție și îngrijorare.

2.5.5. Studiul de caz nr. 5

Informații despre client
Risa, 24 de ani, sex feminin, studii superioare cu profil socio- uman, în prezent
masterandă, necăsătorită, fără copii, pentru moment nu este implicată într -o relație.

Motivele prezentării
Clienta s -a prezen tat la cabinet din voință proprie solicitând ajutor specializat pentru „a –
și gestiona mai bine emoțiile”, „a fi mai încrezătoare în ea”, „a fi mai independentă”.
Manționează că în urmă că în anul 2008 a fost la câteva ședințe de terapie deoarece nu își
putea controla „frica de a nu mi se întâmpla ceva rău, după ce am suferit o operație”. După câteva ședințe a renunțat motivând că „nu mi se părea că mă ajută cu nimic informația pe care o primeam”. Problemele din perioada respectivă au fost depășite, în
prezent mai apar unele stări de anxietate în situații sociale. Principalele frici pe care le
menționează sunt: „să mă fac de râs grav și să- mi pierd curajul”, „să nu realizez nimic
toată viața, să mă irosesc”, „să fac ceva ce aș putea să regret toată viața și să nu pot repara
acel lucru”.

Antecedente heredo -colaterale
Nu are nicio informație despre existența unor boli psihice în familia sa. Mama sa are
osteoporoză și tensiune crescută. T atăl este diagnosticat cu leucemie, probleme cu inima
și prezintă simptomatologie de tip anxios, la fel și bunica paternă despre care spune că
„se îngrijorează din orice”.

Antecedente personale patologice
La vârsta de 17 ani a fost diagnosticată și ulterior operată de meningiom fronto parietal
drept și a avut cateva crize de epilepsie înainte și după operație. Se află sub tratament cu
Depakine Chrono, 1000 mg/zi de șase ani și tot de șase ani nu a mai avut nicio criză.

Istoricul tulburării prezente
După operația pe creier care a avut loc în urmă cu șapte ani, Risa a început să aibă
episoade de panică în care era cuprinsă de teama că ar putea păți ceva rău, că va face din nou o criză de epilepsie în public. Deși era o persoană extrem de sociabilă, frica că ar putea să facă o criză de față cu prietenii a determinat -o să adopte în perioada respectivă
comportamente de evitare în plan social. A solicitat suport psihologic dar a renunțat, nefiind mulțumită de rezultate. A reușit să depășească episoadele de panică în mai puțin de șase luni cu ajutorul unor exerciții de imagerie dirijată și concentrându -se asupra
muzicii pe care o asculta în căști în momentele în care simțea că se apropie atacurile de panică.
Pe parcursul ultimului an, fiind confruntată cu diverse situații de expunere socială (prezentări în cadrul masterului, interviu ri de angajare, cursuri de formare) clienta a
experiențiat sentimente de îngrijorare, agitație, neliniște în legătură cu performanțele sale
60

și câteva situații în care s -a blocat pentru un minut sau două reușind cu greu să -și găsească
cuvintele. Aceste trăi ri afective se asociau cu anumite simpome fiziologice cum ar fi:
senzație de nod în gât, senzații de tensiune în corp, tremor, respirație accelerată, răcirea
extremităților, amorțeală, încețoșarea privirii, palpitații, spasme musculare și, uneori, stări de amețeală. Ocazional, se confruntă cu dureri de cap, dureri de stomac, incapacitate de a se relaxa, probleme dermatologice și ticuri (când se simte foarte încordată încearcă să se relaxeze legănându -se în pat).
Simptomele cognitive care apar în aceste momente sunt: convingerea că ceilalți vor râde de ea, gândul că nu va mai avea niciodată curaj după ce se va face de râs, gândul că va ajunge să se izoleze dacă ceilalți o vor trata cu dispreț, convingerea că alț ii sunt mai bine
pregătiți decât ea. Simptomele comportamentale se manifestă prin alocarea unui timp exagerat de mare pregătirii oricărui proiect și încercări repetate de a se asigura că totul va fi „perfect”.
Istoricul personal și social
Risa provine di ntr-o familie cu doi copii, are o soră mai mare cu șapte ani. Ambele suror i
locuiesc împreună cu părinții. Tatăl, în vârstă de 65 de ani este pensionar. Clienta îl descrie ca fiind „timid, bun, meticulos, săritor, conștiincios” dar și „anxios, critic – mereu
cu ochii pe ce fac alții, extrem de atașat de mine, ar face totul pentru mine, face mult mai mult decât e cazul astfel încât e intruziv și pisălog”. Mai spune despre el că este „melancolic, fricos, mereu se gândește că se poate întâmpla ceva rău, că nim ic nu e bine,
pesimist, crede că ceilalți nu sunt de încredere.” În relația cu tatăl său, Risa se simte tratată ca un copil mic care nu e în stare de nimic și este permanent în pericol. Spune despre tată că „îmi transmite din insecuritatea lui, din frica l ui permanentă, mă simt închisă, prinsă
în ceva, astfel încât prefer să fiu mai rece față de el ca să mă simt mai bine”.
Mama, în vârstă de 63 de ani este pensionară dar lucrează încă, venitul ei fiind extrem de important pentru întreținerea familiei. Este descrisă ca fiind „optimistă, veselă,
zâmbitoare, încrezătoare, mereu pusă pe acțiune” dar și „iresponsabilă, nu vede nicăieri niciun pericol, pentru ea toți oamenii sunt buni, nu se îngrijește de sănătatea ei, crede că totul e posibil ceea ce o face să î și propună multe lucruri și de multe ori să nu le ducă
până la capăt”. Spune că mama i -a dat libertatea de a face orice în timp ce a vegheat
asupra ei și s -a asigurat că îi este bine. Descrie relația lor ca fiind apropiată, râd mult și
fac diverse lucruri împreună dar „momentele de profunzime” sunt rare deoarece mama „nu vrea să -și arate sensibilitățile”.
Relația cu sora sa este destul de conflictuală, aceasta manifestând sentimente de gelozie
datorită faptului că Risa este „preferata” părinților.
Despre co pilărie spune că a fost fericită și nefericită în același timp, a avut tot ce și- a
dorit, nu a fost pedepsită niciodată, dar nu a simțit că este înțeleasă de către membrii
familiei ei: „aveam încredere dar nu puteam să mă dezvălui prea mult în fața lor, pe cât
erau de apropiați, pe atât erau de îndepărtați – poate din cauza felului meu de a fi”. Își
amintește că în perioada în care era în școala generală petrecea foarte mult timp singură în casă deoarece sora sa învăța după amiaza iar părinții erau la muncă până la ore târzii,
în special mama sa care avea o funcție importantă. De multe ori se simțea foarte singură și se întreba ce s -ar întâmpla dacă mama ar păți ceva și n -ar mai veni acasă.
Parcursul școlar a decurs fără probleme. După ce ratează admiterea l a facultatea de
arhitectură (la puțin timp după operație) s -a reorientat către o facultate cu profil socio-
uman . Este pasionată de profesia aleasă și studiază cu plăcere. Se descrie pe sine ca fiind
un copil „ activ, curios, pasionat de discuții cu adulții ”. Leagă destul de ușor relații de
prietenie, cea mai veche relație de acest fel datează de la grădiniță.
61

În perioada adolescenței, aproximativ în jurul vârstei de 15 ani, a început să
experimenteze senzații corporale „neobișnuite” : stări de oboseală, am ețeli, migrene,
precum și sentimente de inadecvare în diverse situații. În urma controalelor la mai mulți medici de specialități diferite nu s -a identificat nicio tulburare organică, părinților li s -a
spus că este „mai sensibilă”. În această perioadă se si mțea singură, neînțeleasă și a început
să-și pună tot mai des întrebări despre ceea ce se întâmplă cu ea. La vârsta de 16 ani s -a
confruntat cu decesul băiatului cu care avea o relație de prietenie platonică. La 17 ani este diagnosticată cu tumoră cerebral ă benignă și ulterior operată iar un an mai târziu tatăl se
îmbolnăvește de leucemie (pe care o ține sub control prin medicație). Adaptarea la viața
școlară, după o perioadă de lipsă de câteva luni a fost foarte dificilă pentru Risa. Prietenele
pe care le avusese înainte nu au venit s -o vadă la spital și nici acasă în perioada
convalescenței. La întoarcerea la liceu mai multe persoane au întrebat -o dacă s -a tuns, ca
și cum nu s -ar fi știut că suferise o operație pe creier. Ulterior s -a confruntat cu atacu rile
de panică, din cauza fricii de a face o criză de epilepsie în public, astfel încât s -a izolat și
mai mult. În acestă perioadă a citit foarte mult, mai ales cărți pe teme spirituale , încercând
să găsească un sens pentru experiența prin care trecuse.
Debutul vieții sexuale a avut loc la 22 de ani, relația a durat aproximativ un an până când
iubitul său a plecat la studii în străinătate. Despărțirea a avut loc de comun acord, fără prea multă suferință din partea clientei.

Concluzii în urma aplicării tes telor psihologice și a interviului clinic:
Clienta este bine orientată temporo -spațial, dispune de o percepție eficientă a realității,
deține abilitatea de a avea relații afective, exercită un control voluntar asupra propriului
comportament, este angajată în activități potrivite vârstei și este dotată cu o mare
capacitate de introspecție. Se constată un anumit grad de dependență față de părinți și o lipsă ocazională de încredere în forțele proprii. Își dorește foarte mult să devină independentă financiar și să locuiască singură dar încă nu se simte suficient de sigură pe
ea încât să facă acest lucru.
Scala stimei de sine Rosenberg indică un nivel mediu al stimei de sine. Risa se confruntă
câteodată cu sentimentul că este nefolositoare. Deși își recunoaște meritele, se compară cu alte persoane și își dorește să fi realizat mai multe lucruri până la această vârstă. Informațiile obținute cu ajutorul interviului clinic confirmă rezultatele obținute, stima de sine a clientei nu are un nivel stabil ci variază, scade sau crește în funcție de context. Scala de anxietate Hamilton -HRSA indică un nivel moderat de anxietate, confirmat în
cadrul inteviului clinic. Simptomele sunt emoționale (sentimente de neliniște, tendința de a plânge ușor, iritabilitate, încordare), co gnitive (dificultăți de concentrare în momentele
în care se simte neliniștită) și somatice (vedere încețoșată, oftat, dureri abdominale, paloare, dureri de cap). Foarte rar apare teama de a nu rămâne singură. Menționează că este îngrijorată cu privire la e fectele adverse ale medicamentului pe care îl ia de șase ani
pentru a preveni crizele de epilepsie. Stările de anxietate sunt legate în special de situațiile sociale de expunere, griji în legătură cu performanța, sentimente de îngrijorare în legătură cu starea de sănătate proprie sau a celor apropiați, sentimente de vinovăție legate de relația
cu sora și tatăl său. Simptomele nu sunt foarte frecvente și nu îi afectează funcționalitatea.
Inventarul de depresie Beck indică absența depresiei. Adela experienț iază ocazional
stări de agitație, anxietate psihică și somatică și uneori îi apare în minte gândul că s -ar
putea îmbolnăvi. Câteodată se confruntă cu stări de tristețe și sentimente de inutilitate. Acestea nu au o frecvență foarte mare și sunt legate de ev enimente din viața de zi cu zi
(eșecuri școlare, o ceartă cu sora sa etc.).
62

Chestionarul Young de scheme cognitive indică prezența unor scheme cognitive de
privațiune emoțională, standarde nerealiste/exigență, protecționism /personalitate
atrofiată , indezir abilitate socială/nevoia de aprobare.

Diagnostic multiaxial
Axa I (tulburări clinice): anxietate de intensitate subclinică – clienta prezin tă
simptomatologie de tip anxios , fără însă a fi îndeplinite criteriile pentru nici una dintre
tulburările anxioase . Sunt prezente unele caracteristici de fobie socială (frica de faptul că
se va comporta în moduri care vor fi umilitoare sau stânjenitoare, recunoașterea faptului
că frica sa este nerezonabilă, situațiile sociale stânjenitoare sunt suportate cu anxietate )
fără însă a îndeplini toate criteriile pentru diagnosticare.
Axa II (tulburări de personalitate): nimic semnificativ clinic. Clienta prezintă unele caracteristici de personalitate evitantă (preocuparea față de posibilitatea de a fi criticată
sau rejectată în situații sociale; sentimente de indecvare) .
Axa III (boli somatice sau alte condiții medicale): meningiom fronto parietal drept operat în urmă cu șase ani .
Axa IV (stresori psihosociali): lipsa unui partener, solicitări academice, lipsa unui loc de muncă, perceperea grijii exagerate a tatălui .
Axa V (indicele general de funcționare – GAF): 70.
Conceptualizarea cazului din perspectiva teoriei și terapiei schemelor cognitive (Young, 2003)
În cadrul domeniului separare și respingere , schema privațiune e moțională are
un scor foarte ridicat. Această schemă se referă la credințele că ceilalți nu îi oferă
suficentă atenție, înțelegere, afecțiune, ajutor: „O perioadă îndelungată din viața mea nu
am simțit că sunt specială pentru cineva.”; „În cea mai mare parte a timpului nu am avut pe cineva care să mă asculte cu adevărat, să mă înțeleagă sau să investească emoțional în mine.” ; „Rar am avut o persoană care să mă sfătuiască sau care să mă îndrume când nu
am știut ce să fac.”. Presupunem că această schemă s -a format în copilăria Risei, în relația
cu părinții săi, pe fondul frustrării nevoilor sale emoționale . Din cauza faptului că părinții
lucrau foarte mult, mai ales mama, Risa petrecea singură perioade lungi de timp, întrebându- se dacă va mai veni cineva acasă și simțindu -se singură, tristă și speriată.
Aceste experiențe au dus la form area convingerii că dragostea și suportul emoțional sunt
foarte greu de câștigat, că trebuie să fii „special” ca să meriți să fii iubit. Triggerii care activează schema sunt predominant interni. Schema se menține prin intermediul
distorsiunilor cognitive: suprageneralizări, gândire emoțională, personalizări – „nimeni
nu mă înțelege”, „ei aveau viața lor, eu eram captivă”, „nimeni nu mă ajută”, „pe cât erau
de apropiați, pe atât erau de îndepărtați, poate din cauza felului meu de a fi”, „nimănui
nu-i pasă de mine”. Strategia de coping utilizată este evitarea. Deși își dorește foarte mult
o relație, Risa evită să se implice emoțional de teamă să nu fie rănită. Acest comportament
o împiedică să -și împlinească visul de a avea o legătură emoțională profundă cu un
partener și îi confirmă convingerea inițială că nimeni nu este interesat de ea, menținând astfel schema activă.
În cadrul domeniului, slabă autonomie și performanță, schema
protecționism/personalitate atrofiată are un nivel foarte ridicat. Această schemă
presupune o relație de apropiere și o implicație emoțională exagerată cu părinții, fapt care împiedică dezvoltarea propriei identități și relaționarea socială: „ Nu am fost în stare să
mă desprind de părinții mei în felul în care o fac alte persoane de vârsta mea.” ; „Adeseori
simt că dacă părinții mei trăiesc prin mine nu mai am o viață a mea.”. Presupunem că acestă schemă s-a format în adolescență, în urma distresului fizic ș i emoțional cauzat de
63

operația pe creier pe care a suportat -o. În timpul acestei experiențe, Risa s-a confruntat
cu sentimente de teamă, neputință, neajutorare și tristețe și a dezvoltat convingeri cu
privire la vulnerabilitatea proprie și la lipsa resurse lor personale de coping . Schema s -a
menținut prin distorsiuni cognitive de tipul catastrofizării – „să nu mi se întâmple ceva
rău după operație” . Schema s -a consolidat pe fondul expunerii constante la patternul
anxios al tatălui și la hiperprotecția cu ca re acesta a înconjurat -o, inter nalizând
convingerea lui că este bine să fii pr otejat deoarece pericolele pândesc la tot pasul.
Strategia de coping care menține schema este evitarea , Risa își dorește mult să devină
independentă dar teama o împiedică să rișt e să se des prindă de sub tutela părinților, astfel
încât evită să- și caute un job, evită situațiile pe care le consideră potențial periculoase.
În cadrul domeniului dependența de alții , schema indezirabilitate socială/nevoia
de aprobare are un nivel foa rte ridicat. Schema reprezintă căutarea exagerată a aprobării,
recunoașterii sau atenției celorlalți, fapt ce împiedică dezvoltarea identității de sine . Stima
de sine este dependentă, în principal de reacțiile celorlalți : „Dacă nu fac tot ce ține de
mine p ot să mă aștept să pierd.”; „Când nu primesc multă atenție din partea altor a mă
simt neimportantă.” . Presupunem că această schema s -a format în adolescență. Înainte
de a fi diagnosticată, Risa a experimentat frecvente senzații corporale neobișnuite și
sentimente de inadecvare, urmate ulterior de crizele de ep ilepsie în public. Aceste
experiențe au făcut -o să se simtă extrem de rușinată și speriată și au dus la formarea unor
convingeri referitoare la dezaprobare: „Să te faci de râs în fața altora este de nesuportat.” și convingeri legate de ceilalți: „Oamenii sunt critici la adresa altora, te studiază mereu și
îți caută punctele slabe.”. Triggerii care activează schema sunt predominant interni,
schema fiind menținută prin intermediul distorsiunilor cognitiv e: gândire emoțională,
catastrofizare – „să mă fac de râs grav și să- mi pierd curajul”, „ să fac ceva ce aș putea să
regret toată viața și să nu pot repara acel lucru”. Strategia de coping este
predarea/menținerea în schemă. Triggerii sunt situațiile socia le în care este nevoită să
performeze, în asemenea momente apar gândurile automate negative- „nu sunt în stare de
nimic, sunt incompetent ă, sunt praf” iar răspunsurile emoționale asociate sunt
disproporționate. Risa se activează puternic d in punct de veder e fiziologic, intervine
blocajul și nu mai poate să spună nimic pentru câteva minute. Perceperea faptului că „s –
a făcut de râs” îi întărește convingerea că cei din jur o judecă, acest cerc vicios menținând
schema activă.
În cadrul domeniului hipervigile nță și inhibiție , schema standarde
nerealiste/exigență are un scor foarte ridicat. Schema are legătură cu credința că trebuie
să atingă niște standarde ridicate de comportament și performanță cu scopul de a evita
critica. Aceste standarde nerealiste pot ap ărea sub forma perfecționismului, atenției
deosebite la detalii, regulii rigide de tip ul „trebuie”, nemulțumirii că s -ar fi putut realiza
mai multe : „Încerc mereu să fac tot ce pot/tot ce depinde de mine, nu mă mulțumesc cu
aproape bine.”; „Trebuie să fiu cea mai bună în tot ce fac, nu accept să fiu pe locul doi.”
Presup unem că această schemă s-a format în perioada dificilă de readaptare la școală după
operație. Risei i- a fost greu să revină printre colegii săi, s -a confruntat cu sentimente de
rușine și vulnerabilitate și a dezvoltat convingeri cu privire la standardele de performanță
socială: „Este important să nu las să se vadă că sunt slabă și aș putea să- mi pierd
controlul” și convingeri despre anxietate și efectele sale: „Dacă oamenii vor vdea că mă înroșesc și transpir, că -mi tremură mâinile, se vor întreba ce este cu mine.”. Schema se
menține prin distorsiuni cognitive de tipul gândirii dihotomice – „dacă tac, nu contez,
ceilalți vor crede că sunt proastă” , „dacă greșesc voi fi o ratată, nu voi rea liza nimic în
viață, mă voi irosi” și imperative categorice – „trebuie să fiu responsabilă, să fac totul cât
se poate de bine”. Strategia de coping este supracompensarea, Risa se epuizează lucrând pentru un proiect, nu doarme și nu mănâncă până când nu ies e totul „perfect”.
64

CAPITOLUL 4. CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE
Obiectivul acestei cercetări a fost acela de a investiga relația dintre schemele
cognitive disfuncționale și tulburările anxioase. În literatura de specialitate încep să apară
din ce în ce m ai multe cercetări privind rolul schemelor și al convingerilor disfuncționale
în etiologia anxietății. Unele dintre aceste studii se axează pe rolul schemelor cognitive disfuncționale identificate de Jeffrey Young în apariția și menținerea simptomatologiei anxioase și depresive.
Prima ipoteză a cercetării presupune prezența unui nivel foarte ridicat a schemelor
cognitive disfuncționale aparținând domeniilor separare și respingere , slabă autonomie
și performanță, dependența de alții și hipervigilență și inh ibiție la persoanele care
prezintă simptomatologie de tip anxios de intensitate clinică și subclinică. Rezultatele obținute în urma procedurilor de evaluare indică prez ența a 13 dintre cele 16 scheme
investigate, luându- se în calcul doar scorurile foarte r idicate (Fig. 1) . Subiecții evaluați
nu au obținut scoruri foarte ridicate la schema deficiență/rușine , aparținând domeniului
separare și respingere și la schemele vulnerabilitate în fața potențialelor pericole și eșec,
din cadrul domeniului slabă autonomi e și performanță. Presupunem că scorurile mai
puțin crescute la aceste scheme se datorează unor strategii de coping de supracompensare , precum și unor scoruri foarte mari la schema standarde
nerealiste/exigență la patru dintre cei cinci subiecți evaluați. Schema standarde
nerealiste/exigență are la bază credința că individul trebuie să atingă niște standarde
interiorizate foarte ridicate de comportament și performanță, să fie „perfect”, iar pentru a fi perfect „trebuie” să fii eficient, să nu arăți că eș ti vulnerabil și să nu ai eșecuri prea
multe.
Confirmarea acestei ipoteze se înscrie pe linia trasată de literatura de specialitate,
conform căreia prezența schemelor cognitive disfuncționale (EMS – early maladaptive
schemas) corelează pozitiv cu simptomatologia anxioasă și depresivă ( Riso și colab.,
2006, Stopa și colab., 2001). McGinn, Cukor și Sanderson (2005) examinează asocierea dintre cele 5 domenii ale Chestionarului Y oung de Scheme Cognitive și simptomatologia
anxioasă și depresivă. Rezultatele ind ică corelații pozitive între trei dintre domenii ( slabă
autonomie și performanță; dependența de alții , hipervigilență și inhibiție ) și
simptomatologia anxioasă. Schmidt și colab. (1995), într -un studiu efectuat pe un
eșantion de studenți din populația nonc linică, identifică corelații între simptomatologia
anxioasă și schemele: dependență/incompetență, deficiență/rușine , inhibiție
emoțională/autocontrol exagerat . Welburn și colab. (2002) explorează relația dintre EMS
și simptomatologia psihiatrică la pacienții clinici diagnosticați cu tulburări anxioase și
tulburări ale dispoziției. Rezultatele indică un număr de 13 scheme corelate cu simptomatologia anxioasă. Delattre și colab. (2004) compară gradul de activare al
schemelor cognitive disfuncționale ale lui Young între un eșantion din populația clinică
cu tulburări anxioase și un eșantion din populația nonclinică. Rezultatele obținute indică prezența a 13 scheme cu grad ridicat de activare în cadrul eșantionului cu tulburări de anxietate (tulburare de panică, fobie socială și tulburare de anxietate generalizată).
Scorurile cele mai mari au fost obținute la schemele privațiune emoțională,
dependență/incompetență și izolare socială/ înstrăinare . Un studiu recent (Cockram,
Drummond și Lee, 2010) examinează nivelul EMS pe două eșantioane de veterani din
Vietnam, un lot cu veterani cu tulburare de stres posttraumatic și un lot cu veterani fără tulburare de stres. Rezultatele obținute indică diferențe semnificative între cele două loturi, veteranii diagnosticați cu TS PT au obținut scoruri semnificativ mai mari la toate
cele 18 scheme cognitive. Participanții cu TSPT au raportat mai multe abuzuri în
65

copilărie, indiferență parentală și control exagerat, aceste experiențe de viață numărându –
se printre cele care stau la baza formării schemelor , în concepția lui Young (2003) . Atalay
și colab. (2008) compară EMS dintre un grup de pacienți cu Tulburare Obsesiv-
Compulsivă și un grup fără TOC. Pacienții cu TOC au obținut scoruri semnificativ mai
mari la 11 dintre cele 18 scheme cognitive. Diferențele cele mai mari au fost remarcate
la schemele izolare socială/înstrăinare , vulnerabilitate în fața pericolelor potențiale și
negativism/pasivitate . Severitatea simptomelor obsesiv -compulsive corelează
semnificativ cu schema dependență/incompetență.
A doua ipoteză a cercetării presupune că schemele cognitive disfuncționale
reprezintă un factor de vulnerabilitate dar și de menținere, în cazul subiecților cu
simptomatologie de tip anxios, de intensitate clinică și subclinică.
Schemele cu cea mai mare frecvență de apariție, active la patru din cinci subiecți,
sunt: abandon/instabilitate și privațiune emoțională, aparținând domeniului separare și
respingere și standarde nerealiste/exi gență, corespunzătoare domeniului hipervigilență
și inhibiție . Domeniul separare și respingere constă în expectanța că nu vor fi satisfăcute
nevoile de securitate, siguranță, îngrijire, empatie, acceptare și respect.
Schema abandon/instabilitate se referă la expectanța că cei apropiați nu vor putea
să ne ofer e susținerea emoțională de care avem nevoie și să ne protejeze, deoarece ei, la
rândul lor, sunt instabili emoțional, nu sunt prezenți, vor muri curând sau ne vor părăsi pentru altcineva.
Schema privațiune emoțională are la bază credința că ceilalți nu ne oferă
dragostea necesară. Există trei forme majore de deprivare emoțională: a) deprivarea de îngrijire (absența atenției, afecțiunii și căldurii sufletești); b) deprivarea de empatie (absența înțelegerii); c) neoferirea protecției (absența direcționării, ghidării).
Toți participanții care au obținut scoruri foarte mari la aceste scheme au raportat
în cadrul interviului clinic experiențe de viață din copilărie din care reiese faptul că le-au fost frustrate nevoile emoționale de bază (siguranță, stabilit ate, îngrijire, acceptare,
validare, înțelegere) de către persoanele apropiate lor . De asemenea, toți subiecții au fost
expuși patternului anxios sau/și depresiv al unuia dintre părinți, acest lucru însemnând o dublă condiționare, ereditară și de mediu. În urma acestor experiențe, aceste persoane au învățat, încă din copilărie, că lumea este un loc periculos și că cei care ar trebui să- i
protejeze nu sunt capabi li să o facă , aceste convingeri de bază fiind adânc înrădăcinate și,
în cele m ai multe cazuri, in accesibile nivel ului conștient . Întâlnirea cu situații de viață
potrivnice sau stresante este interpretată ca fiind asemănătoare cu situațiile care au dus la
formarea schemelor , astfel încât, persoanele reacționează disproporționat și se confruntă
cu un di stres major, schemele constituind un factor de vulnerabilitate pentru
simptomatologia anxioasă, din punct de vedere cognitiv, afectiv și fiziologic. Această
concluzie se află în concordanță cu cercetările experimentale care demonstrează existența unei proc esări preconștiente automate atenționale și cognitive a stimulilor fricii
(MacLeod, 1999; Wells și Matthews, 1994 apud Clark și Beck, 2012).
Schemele se „autoîntrețin” prin procesări cognitive distorsionate și prin
comportamente de supunere, evitare sau s upracompensare pe care persoana le- a adoptat
în copilărie pentru a face față suferinței emoționale și care s -au transformat la maturitate
în mecanisme defensive. Reactivarea repetată a schemelor la întâlnirea cu triggerii interni
sau externi formează în ti mp o reprezentare neurală integrată care va fi accesată din ce în
ce mai ușor și mai frecvent, la stimuli din ce în ce mai puțin semnificativi, constituind
astfel un factor de menținere pentru simptomatologia de tip anxios asociată schemelor
cognitive disf uncționale.
Literatura de specialitate (Clark și Beck, 2012) sugerează concepția conform
căreia anxietatea apare deseori ca urmare a interacțiunii organismului cu mediul, iar acest
66

proces de învățare se poate produce în mod inconștient și dincolo de evalua rea rațională.
Identificăm o similitudine în tre modul de dezvoltare al anxietății și formarea schemelor
cognitive disfuncționale. Medierea cognitivă, cum ar fi expectanțele, interpretările,
convingerile și amintirile (conținutul parțial al schemelor) joacă un rol esențial în
dezvoltarea și persistența anxietății.
Domeniul hipervigilență și inhibiție se referă la faptul că sentimentele,
impulsurile, alegerile spontane sunt împiedicate să se exprime, persoana nu -și rezervă
dreptul să fie fericită, relaxată. Sănătatea și relațiile apropiate au de suferit în urma acestui
fapt.
Schema standarde nerealiste/exi gență are la bază credința că trebuie să atingem
niște standarde interiorizate foarte ridicate de comportament și performanță, cu scopul de a evita critica. Aceste standarde nerealiste pot apărea sub forma perfecționismului, atenției deosebite la detalii, regulii rigide de tip „trebuie”, nemulțumirii că s -ar fi putut
realiza mai multe. Persoanele care au obținut scor foarte ridicat la această schemă au în
comun faptul că au fost expuși în copilărie criticismului și cerințelor exagerate ale
părinților de a performa conform așteptărilor lor. În urma acestor experiențe au dezvoltat
convingerea că pentru a fi acceptat de cei din jur „trebuie” să fii perfect, să t e ridici mereu
la nivelul așteptărilor celorlalți. Această convingere îi determină să caute mereu să performeze eficient. Acest lucru implică costuri majore din punct de vedere cognitiv, afectiv și fiziologic, ei sunt mereu îngrijorați și mereu în alertă d eoarece oricât de mult s –
ar strădui, nu vor reuși niciodată să -i mulțumească pe toți cei din jur și pe ei înșiși, acest
cerc vicios fiind sursa vulnerabilității cât și a menținerii anxietății relaționate cu
performanța. Trip (2006), într -un studiu efectuat pe un eșantion din populația nonclinică,
identifică corelații între toate cele 18 scheme cognitive ale lui Young și simptomatologia anxioasă, două dintre scheme ( standarde nerealiste/exigență și pedepsirea ) fiind asociate
cu anxietatea ca trăsătură. Urmă toarele scheme din punctul de vedere al frecvenței de apariție sunt:
dependență/incompetență și protecționism/personalitate atrofiată , corespunzătoare
domeniului slabă autonomie și performanță; subjugarea și sacrificiul de sine , aparținând
domeniului depen dența de alții și negativism/pasivitate și pedepsirea din cadrul
domeniului hipervigilență și inhibiție .
Domeniul slabă autonomie și performanță se referă la propria capacitate de a
supraviețui și funcționa independent.
Schema dependență/incompetență are la bază credința că suntem incapabili să
ne îndeplinim bine responsabilitățile zilnice fără un sprijin considerabil din partea
celorlalți. Se manifestă neajutorarea.
Schema protecționism/personalitate atrofiată se referă la o relație de apropiere și
o implicație emoțională exagerată cu una dintre persoanele apropiate (deseori părinți),
relație care împiedică dezvoltarea propriei identități și a relaționării sociale. Este o
convingere că cel puțin una dintre persoanele implicate nu va putea trăi fără cealaltă, nu va putea fi fericită dacă nu va avea sprijinul acesteia. Persoanele care manifestă această schemă sunt persoane fără scop, care nu știu foarte bine pentru ce trăiesc.
Participanții care au obținut scoruri foarte mari la aceste scheme au raportat în
cadrul interviului clinic expunerea la un stil parental hiperprotectiv care le -a frustrat
nevoile de autonomie, competență și simțul identității. Aceste experiențe de viață au dus la formarea unor convingeri de bază referitoare la vulnerabilitatea per sonală, neajutorare
și lipsa resurselor personale de coping care provoacă în plan afectiv îngrijorarea
permanentă că vor pierde sursa suportului . Faptul că se percep pe sine ca fiind neajutorate
în cazul confruntării cu situații de viață provocatoare , constituie un factor de
vulnerabilitate din punct de vedere cognitiv. Odată cu înaintarea în vârstă, situațiile de
67

viață cu potențial stresant se înmulțesc, convingerea asupra vulnerabilității lor este
îndelung exersată și confirmată de fiecare dată când evită expunerea sau solicită suport.
Strategiile de coping de evitare a situațiilor de expunere, adoptate în copilărie și
perpetuate la maturitate, au rolul de a menține convingerile asociate schemei, cât și nivelul
de anxietate. Domeniul dependența de alț ii se referă la focalizarea excesivă pe satisfacerea
dorințelor și nevoilor altora în detrimentu l satisfacerii propriilor dorințe și nevoi, acest
lucru realizându- se pentru a câștiga dragostea și aprobarea celor din jur.
Schema subjugarea are la bază supu nerea excesivă la controlul celorlalți, de
obicei pentru a evita furia, părăsirea sau alte represalii. Are două forme principale: subjugarea nevoilor (propriile preferințe, decizii și dorințe sunt suprimate) și subjugarea emoțiilor (exprimarea emoțiilor es te suprimată, în special cea a furiei).
Schema sacrificiul de sine presupune fixarea excesivă asupra satisfacerii
voluntare a nevoilor zilnice ale celorlalți cu propriile noastre costuri pentru a preveni
îndurererea celorlalți, pentru a evita sentimentul de a fi egoist, pentru a menține relația cu
acea persoană percepută ca fiind în nevoie.
Persoanele care au obținut scoruri foarte mari la aceste scheme au fost expuse la
un asemenea tip de comportament al unuia dintre părinți, internalizând acest mod de manifestare și gândire sau au învățat acest comportament în relația cu un părinte autoritar
care se impunea prin intimidare și măsuri coercitive. Aceste experiențe de viață au dus la formarea unor convingeri de bază legate de responsabilitate excesivă și de modul în care trebuie să te porți pentru ca cei din jur să te accepte și să te iubească. Aceste convingeri iraționale constituie un factor de vulnerabilitate deoarece determină în plan afectiv
sentimente de anxietate anticipatorie cu privire la reacțiile celorlalți și la propria
capacitate de a -i mulțumi. De asemenea, constituie un factor de menținere, deoarece
strategia de coping adoptată, supunerea în schemă prin satisfacerea dorințelor celorlalți și
obținerea în acest fel a aprobării, confirmă în mod re petat credința inițială .
Schema negativism/pasivitate presupune exagerarea aspectelor negative ale vieții,
care vor fi maximizate, subliniate, scoase la iveală ( durere, moarte, pierdere, dezamăgiri,
conflicte, vină, resentimente, probleme potențiale, trădări etc. ) în timp ce evenimentele
pozitive, optimiste sunt minimalizate.
Schema pedepsirea are la bază convingerea că oamenii ar trebui aspru criticați
pentru greșelile lor. Implică tendința de a fi furios, intolerant, punitiv și nerăbdător cu cei
(inclus iv cu noi înșine) care nu satisfac propriile noastre expectanțe sau standarde.
Greșelile sunt uitate cu greutate, nu se ține seama de natura infailibilă a omului.
Participanții care au obținut scoruri foarte mari la aceste scheme au în co mun
faptul că în copilărie le -au fost impus e, de către unul dintre părinți , limite rigide și li s-
au aplicat corecții verbale și/sau fizice repetate. Aceste experiențe i -au determinat să
perceapă mediul ca pe un loc nesigur, în care trebuie să faci mereu eforturi supli mentare
pentru a te adapta, să fii perfect și, ceilalți la rândul lor, să -și „îndeplinească” partea lor
de perfecțiune. Credințele adoptate în copilărie îi determină să scaneze mediul cu teamă,
în căutarea pericolelor și a greșelilor care trebuie aspru san cționate. Acest lucru constituie
un factor de vulnerabilitate , schemele activându -se des, în toate situațiile de viață care
implică performanța. Schemele și simptomatologia anxioasă asociată lor se mențin, în
principal, prin intermediul distorsiunilor cognitive: catastrofizarea și stilul de gândire de tip absolutist, bazat pe convingeri personale de tip „trebuie”. Literatura de specialitate furnizează dovezi empirice solide ale faptului că
schemele cognitive constituie o predispoziție cognitivă puternică pentru stările de
anxietate clinică prin analizele realizate de Mathews și McLeod, 1994, 2002, 2005; Mogg și Bradley, 1998; Clark 2004; Wells, 2000 apud Clarck și Beck, 2012.
68

Un studiu recent (Calvete, Orue și Hankin, 2013) efectuat pe un lot care a incl us
1281 de adolescenți spanioli a evaluat rolul abuzului emoțional în copilărie și al
temperamentului asupra formării schemelor cognitive disfuncționale identificate de Young. Rezultatele studiului au concluzionat că trei dintre domeniile schemelor
cogniti ve, separare și respingere , slabă autonomie și performanță și dependența de alții
constituie predictori pentru prezența simptomelor de depresie și anxietate la adolescenți.
Mecanismele etiopatogenetice ale anxietății sociale și depresiei apar în adolescenț ă și,
adesea, conduc către comorbiditatea celor două tulburări. Studiul sugerează că EMS sunt încă în construcție în perioada adolescenței și vor fi consolidate de experiențele de viață relevante la maturitate. Adolescența este perioada potrivită pentru in tervenția care
presupune vindecarea schemelor deoarece prezența EMS constituie factori de risc ,
mediind apariția siptomatologiei anxioase și depresive.
Un alt studiu care evaluează relația dintre EMS, evenimentele de viață negative și
distresul psihologic , efectuat pe un lot de 93 de studenți între 17 și 29 de ani, sugerează
că schemele cognitive disfuncționale produc un nivel accentuat de distres , chiar și în
absența evenimentelor de viață negative (Schmidt și Joiner Jr., 2004). Acest lucru este confirmat de către (Calvete, 2014) care, în urma unei analize, ajunge la concluzia că EMS
constituie predictori pentru simptomatologia asociată distresului emoțional independent de stresorii din mediu, schemele activându- se frecvent doar prin triggerii interni. Aceste
cercetări sugerează faptul că, în absența conștientizării și vindecării schemelor cognitive disfuncționale, persoanele cu scheme active vor menține simptomatologia anxioasă și
depresivă, uneori în pofida tratamentelor cognitiv- comportamentale clasice.
Glasser și colab. (2002) analizează validitatea de construct a Chestionarului
Young de Scheme Cognitive evaluând abilitatea acestuia de a prezice simptomatologia anxioasă și depresivă. Rezultatele studiului indică schemele de abandon și vulnerabilitate
în fața pericolelor potențiale ca predictori pentru simptomatologia de tip anxios.
Obiectivul acestei cercetări a fost acela de a surprinde as pectele descriptive ale
modelului teoretic al teoriei schemelor (Jeffrey Young , 1999, 2003) prin intermediul a
cinci cazuri particulare ale unor persoane care prezintă simptomatologie de tip anxios de intensitate clinică și subclinică. Se remarcă prezența simptomatologiei depresive de
intensitate subclinică la patru din cei cinci participanți evaluați, cele două clase de
tulburări fiind frecvent asociate. De asemenea, remarcăm prezența caracteristicilor de personalitate dependentă la trei dintre participanți și caracteristici de personalitate
evitantă la doi dintre aceștia, acest lucru contribuind la menținerea activă a s chemelor
cognitive disfuncționale și a simptomatologiei anxioase.
Limitările cercetării sunt reprezentate de validitate a internă scăzută, din cauza
numărului mic de participanți și valid itatea externă scăzută, din cauza imposibilității de a
genera rezultatele obținute.
O strategie de compensare a acestor neajunsuri ar putea fi realizarea în viitor a
unui design experimental pe un singur subiect (single -case experimental design ) prin
aplicarea unui program de intervenție terapeutică bazat pe Schema Therapy și
cuantificarea rezultatelor obținute în scopul identificării unei relații de cauzalitate.
Încheiem această teză cu conștiența faptului că reprezintă doar un început de drum
pe care sperăm să- l putem continua ulterior în cadrul practicii în domeniul clin ic,
beneficiind de experiența dobândită în redactarea prezentei lucrări.

69

Figura 1. Tipurile de scheme analizate în cadrul cercetării.
Notă. S1, S2, S3, S4, S5 – subiecții studiului. ABANDON/INSTABILITATE
S1 S2 S3 S4
NEÎNCRED ERE/ABUZ
S1 S4
PRIVAȚIUNE EMOȚIONALĂ
S1 S2 S4 S5
DEFICIENȚĂ/RUȘINE

IZOLARE SOCIALĂ/ÎNSTRĂINARE
S1

DEPENDENȚĂ/INCOMPETEN
ȚĂ
S1 S3 S4
VULNERABILITATE ÎN FAȚA PERICOLELOR POTENȚIALE
PROTECȚIONISM/PERSONALI
TATE ATROFIATĂ
S1 S3 S5
EȘEC

SUBJUGAREA
S1 S3 S5
SACRIFICIUL DE SINE
S1 S2 S4
INDEZIRABILITATE SOCIALĂ/NEVOIA DE APROBARE
S1 S5

NEGATIVISM /PASIVITATE
S1 S3 S4
INHIBIȚIE
EMOȚIONALĂ/AUTOCONTR
OL EXAGERAT
S3
STANDARDE
NEREALISTE/EXIGENȚĂ
S1 S2 S4 S5
PEDEPSIREA
S1 S2 S4

SEPARARE ȘI RESPINGERE
SLABĂ AUTONOMIE ȘI
PERFORMANȚĂ
DEPENDENȚA DE ALȚII
HIPERVIGILENȚĂ ȘI
INHIBIȚIE

70

Referințe bibliografice

1. Alford, B.A., & Beck, A. T. (2011). Puterea integratoare a psihoterapiei cognitive.
Ed. Trei, București
2. Atalay, H., Atalay, F., Karahan, D., & Caliskan, M. (2008). Early maladaptive
schemas activated in patiens with obsessive compulsive disorder: A cross –
sectional study. International Journal of Psychiatry in Clinical Practice,
12(4), 268- 279. Doi: 10.1080/13651500802095004
3. Barlow, D.H. (2000). Unraveling the mysteries of anxiety and its disorders from the
perspective of emotion theory . American Psychologist, 55, 1247- 1263
4. Barlow, D.H., Allen, L.B., Choate, M.L. (2004). Toward a unified treatment of
emotional disorders. Behavior Therapy, 35, 205- 230
5. Beck, A.T., Emery, G., Greenberg, R.L. (2005). Anxiety disorders and phobias: a
cognitive perspective. Basic Books, New Yor k
6. Bieling, P.J., Kuyken, W. (2003). Is cognitive case formulation science or science
fiction? Clinical Psychology: Scince & Practice, 10, 52- 69
7. Brewer, W.F., Treyens, J.C. (1981). Role of schemata in memory for places .
CognitivePsychology,13(2),207- 230
8. Calvete, E. (2014). Emotional abuse as a predictor of early maladaptive schemas
in adolescents: Contributions to the development of depressive and social anxiety symptoms. Child Abuse & Neglect, 38(2014), 735- 746.
9. Calvete, E, Orue, I., Hankin, B.L. (2013). E arly maladaptive schemas and social
anxiety in adolescents: The mediating role of anxious automatic thoughts. Journal of Anxiety Disorders, 27, 278- 288
10. Cantor, N. (1990). From thought to behavior: ”Having” and ”doing” in the study
of personality and cogni tion. American Psychologist, 45, 735- 750
11. Clark, D.A., Beck, A.T. (2012). Terapia cognitivă a tulburărilor de anxietate. Ed.
ASCR, Cluj -Napoca
12. Cokram, D.M., Drummond, P.D., & Lee, C.W. (2010). Role of treatment pf early
maladaptive schemas in Vietnam Veterans with PTSD. Clinical Psychology & Psychoterapy, 17(3), 165- 182. Doi: 10.1002/cpp.690
13. Cottraux, J. (2003). Terapiile cognitive.Cum să acționăm asupra propriilor
gânduri . Ed. Polirom, Iași
14. Dafinoiu, I. (2007). Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observația și
interviul. Ed. Polirom, Iași
15. Delattre, V., Servant, D., Rusinek, S., Lorette, C., Parquet, P.J., Goudemand, M.,
& Hautekeete, M. (2004). The early maladaptive schemas: A study in adult patiens with anxiety disorders. L`Encephale, 30(2), 255- 288. Doi:
10.1016/s0013- 7006(04)954337- 1
16. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale . Ed.
Polirom, Iași
17. Dispenza, J. (2012). Antrenează- ți creierul! Strategii și tehnici de transformare
mentală. Curtea Veche Publishing, București
18. Glaser, B.A., Campbell, L.F., Calhoun, G.B., Bates, J.M., & Petrocelli, J.V. (2002)
19. Goleman, D. (2008). Inteligența emoțională. Ed. Curtea Veche , București
20. Hayes, N., Orrell, S. (2007). Introducere în psihologie. Ed. a III -a. București: Ed.
All
71

21. Hebb, D.O., (1949). The organization of Behavior. A neuropsychological Theory.
New York: John Wiley & Sons Inc
22. Holdevici, I. (2009). Tratat de psihoterapie cognitiv -comportamentală. București:
Ed. Trei
23. I.M.S. (2004). Liptor leads the way in 2003. Retrieved in May 31, 2004, from ims –
global.com
24. Kays, J., Hurley, R., & Taber, K. (2012). The Dynamic Brain: Neuroplasticity and
Mental Health. The Journal of Neurosciences, 24 (2), 118- 124
25. Lazarus, R.S. (2011). Emoție și adaptare. O abordare cognitivă a proceselor
afect ive. Ed. Trei, București
26. Lazarus, R.S., Folkman, S. (1984). Stress, appraisal and coping. New Yo rk,
Springer
27. LeDoux, J. (1996). The emotional brain: The mysterious underpinnings of
emotional life. Simon & Schuster, New York
28. LeDoux, J. (2003). The Synaptic self:How our brains become who we are. U.S.A.
: Penguin Books
29. McGinn, L.K., Cukor, D., & Sanderson, W.C. (2005). The relationship between
parenting style, cognitive style, and anxiety and depression: Does
increased early adversity influence symptom severit y through the
mediating role of cognitive style? Cognitive Therapy and Research, 29 (2), 219-242. Doi: 10.1007/s10608- 005-3166- 1
30. Miclea, M. (2003). Psihologie cognitivă. Iași: Ed. Polirom
31. Pert, C. (1997). Molecules of emotion: Why you feel the way you feel .N.Y.:
Scribner
32. Pinto -Gouveia, J., Castilho, P., Galhardo, A. & Cunha, M. (2006). Early
maladaptive schemas and social phobia. Cognitive Therapy and Research, 30, 571- 584, DOI 10.1007/s10608- 006-9027- 8
33. Riso, L.P., Froman, S.E., Raouf, M., Gable, P., Maddux , R.E., Turini -Santorelli,
N., Penna, S., Blandino, J.A., Jacobs, C.H., Cherry, M. (2006). The Long-Term Stability of Early Maladaptive Schemas. Cognitive Therapy and Research, vol. 30, no.4, August 2006, DOI: 10.1007/s10608- 006-9015- z
34. Salkovskis, P., Bass , C. (1997). Hypochondriasis. In Clark, D.M. & Fairburn, G.
(Eds.), Science and practice of cognitive behavior therapy (pp. 313 -339).
Oxford University Press, Oxford, U.K.
35. Schwartz, J.M., & Begley, Sh. (2002). The Mind and the Brain: Neuroplasticity
and the Power of Mental Force. New York: Harper Collins Publishers.
36. Schmidt, N.B., Joiner, T.E. Jr. (2004). Global maladaptive schemas, negative life
events and psychological distress. Journal of Psychopathology and Behavioral Assessment, 26(1), 65- 72.
Doi: 10.1023/B:JOBA.0000007457.95008.d2
37. Stopa, L., Thorne, P., Waters, A. & Preston, J. (2001). Are the short and long forms
of the Young Schema Ques tionnaire comparable and how well does each
version predict psychopathology scores? Journal of Cognitive Psychoterapy, 15 (3), 253- 272.
38. Trip, S. (2006). The Romanian version of Young Schema Questionnaire –short
form 3 (YSQ – S3). Journal of Cognitive and Behavioral Psychoterapies,
6(2), 173- 181.
39. Van Vlierberghe, L., Braet, C., Bosmans, G., Rosseel, Y., & Bogels, S. (2010).
Maladaptive Schemas and Psychopathology in Adolescence: On the
Utility of Young’s Schema Theory in Youth. Cognitive Therapy and
72

Research, 34(4), 316- 332. DOI 10.1007/s10608- 009-9283- 5
40. Vraști, R. (2008). Evaluarea anxie tății.
http://www.vrasti.org/evaluarea%20anxietatii.pdf
41. Walton, D. (2001). Enthymemes, Common Knowledege and Plausible Inference .
Philosophy and Rhetoric, 34(2). Pennsylvania State University în Radu,
C.G., & Săvulescu, R.M. (2003). Entimeme, cunoaștere comună și inferență plauzibilă, p. 13
42. Weens, C.F., Hayward, C., Killen, J., Taylor, C.B. (2002). A longitudinal
investigation of anxiety sensitivity in adolescence, Journal of Abnormal Psychology, 111, 471- 477
43. Welburn, K.Coristine, M., Dagg, P., Pontefract, A., &Jordan, S. (2002). The
Schema -Questionnaire – Short Form: Factor analysis and relationship
between schemas and symptoms. Cognitive Therapy and Research, 26(4), 519-530. DOI: 101023/A:1016231902020
44. Westbrook, D., Kennerley, H., Kirk, J. (2010). Introducere în terapia cognitiv –
comportamentală. Ed. Herald, București
45. Wills, F. (2012). Psihoterapie și consiliere cognitiv -comportamentală. Ed.
Herald, București
46. Young, J.E. (1990). Cognitive therapy for personality disorders. Sarasota, F.L.:
Professional Resources Press
47. Young, J.E. (1999). Cognitive therapy for personality disorders: A schema –
focused approach (rev. ed.). Sarasota, F.L.: Professional Resources Press
48. Young, J.E., Klosko, J.S., & Weishaar, M.E. (2003). Schema Therapy:A
Practitioner’s Guide. New York: The Guildford Press
49. Yue, G., & Cole, K.L. (1992). Strenght increases from the motor program –
comparison of training with maximal voluntary and imagined muscle contractions. Journal of Neurophysiology, 67(5), 1114- 1123
50. Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Iași: Ed. Polirom

73

Anexa 1

Chestionarul Young de scheme cognitive

Nume și prenume/ Initiale:
Genul :
Vârsta:
Școala/Facultatea:
Locul de muncă: stat / privat/ liber profesionist / casnică

Instrucțiuni: Lista de mai jos cuprinde afirmații folosite de o persoană pentru a se
descrie pe sine. Vă rugăm să citiți cu atenție fiecare afirmație și să decideți cât de bine
vă descrie pe dumneavoastră. Când nu sunteți sigur(ă), răspundeți în funcție de ceea ce
simțiți, și n u în funcție de ceea ce credeți că este adevărat. Alegeți valoarea dintre 1 și 6
care credeți că vă descrie cel mai bine și scrieți numărul în spațiul din fața afirmației
respective.

1- complet neadevărat despre mine
2- în parte neadevărat despre mine
3- mai mult adevărat decât neadevărat
4- mediu adevărat
5- destul de adevărat despre mine
6- mă descrie perfect

1–––-
– În general nu am avut pe cineva care să aibă grijă de mine, căruia (căreia)
să-i împărtășesc din viața mea sau căruia (căreia) să -i pese mult de ce se
întâmpla cu mine.
2–––-
– M-am agățat de cei apropiați mie pentru că m -am temut că mă vor părăsi.
3–––-
– Simt că oamenii vor profita de mine.
4–––-
– Nu-mi găsesc locul nicăieri.
5–––-
– Nici un bărbat/femeie pe care îl/o doresc nu mă poate iubi odată ce îmi
va vedea defectele.
6–––-
– Este important pentru mine să fiu plăcut(ă) de aproape toți cei pe care îi
cunosc.
7–––-
– Chiar și când lucrurile par să meargă bine, eu cred că este doar temporar.
8–––-
– Dacă fac o greșeală merit să fiu pedepsit/ă.
9–––-
– În majoritatea activităților școlare sau de serviciu nu sunt la fel de bun ca
și ceilalți.
10––– Nu mă simt în stare să mă descurc singur/ă în viața de zi cu zi.
11––– Nu pot scăpa de sentime ntul că ceva rău este pe cale să se întâmple.
12––– Nu am fost în stare să mă despart/desprind de părinții mei în felul în care
o fac alte persoane de vârsta mea.
13––– Cred că dacă fac ceea ce simt dau numai de necazuri.
74

14––– Mă schimb în funcție de oamenii cu care sunt, pentru ca ei să mă placă
mai mult.
15––– Dacă uneori se întâmplă ceva bun, mi -e teamă că va urma ceva rău.
16––– Dacă nu fac tot ce depinde de mine, pot să mă aștept să pierd.
17––- Sunt genul de persoa nă care, de obicei, sfârșește prin a avea grijă de cei
apropiați.
18––– Mă străduiesc prea mult să -mi exprim sentimentele pozitive față de
ceilalți (afecțiune, preocupare).
19––– Trebuie să fiu cel mai bun (cea mai bună) în tot ce fac, nu acce pt să fiu
pe locul doi.
20––– Am probleme când trebuie să accept „nu” ca răspuns, atunci când vreau
ceva de la ceilalți.
21––– Nu mă pot motiva să îndeplinesc sarcini plictisitoare și de rutină.
22––– Încerc să mă adaptez.
23––– Nu poți fi tot timpul suficient de atent, întotdeauna va apărea ceva rău.
24––– Nu există nicio scuză dacă greșesc.
25––– În general, oamenii nu au fost lângă mine ca să -mi ofere sprijin, căldură
și dragoste.
26––– Am atâta nevoie de ceilal ți, încât mă îngrijorez că îi voi pierde.
27––– Simt că nu trebuie să las garda jos în prezența altora, pentru că altfel mă
vor răni intenționat.
28––– Sunt fundamental diferit/ă de ceilalți.
29––- Nici unul dintre cei pe care îi doresc nu va putea să stea lângă mine odată
ce mă va cunoaște cu adevărat.
30––- Stima mea de sine se bazează mai ales pe felul cum mă văd ceilalți.
31––- Oricât de mult aș munci, mi -e teamă că aș putea rămâne fără nici un ban.
32––- Oamenii care nu -și cunosc limitele ar trebui pedepsiți.
33––- Sunt incompetent/ă când vine vorba de realizări.
34––- Mă văd ca o persoană dependentă când este vorba de viața de zi cu zi.
35––- Simt că un dezastru (natural, chimic, medical sau criminal) se poate
întâmpla în orice moment.
36––- Părinții mei și cu mine tindem să ne implicăm în viața și problemele
celuilalt.
37––- Simt că nu am altă posibilitate decât să îndeplinesc dorințele altora, altfel
mă vor respinge.
38––- A avea bani și a cunoaște multă lume „bună” mă face să fiu mai
valoros/valoroasă.
39––- Mă îngrijorez de faptul că o decizie greșită poate duce la dezastru.
40––- În general nu accept scuzele altora. Ei nu sunt dispuși să -și asume
responsabilitatea și să suporte consecințele.
41––- Sunt o persoană bună deoarece mă gândesc la alții mai mult decât la
mine.
42––- Mi se pare jenant să -mi exprim sentimentele în fața altora.
43––- Încerc mereu să fac tot ce pot/tot ce depinde de mine, nu mă mulțumesc
cu „aproape bine”.
44––- Sunt deosebit/ă și nu trebuie să accept restricții impuse de alții.
45––- Dacă nu îmi pot atinge un scop devin repede frustrat/ă și renunț.
46––- Investesc mult timp în felul în care arăt, pentru ca toți cei din jur să mă
aprecieze.
75

47––- Sunt frecvent obsedat/ă de deciziile minore deoarece consecințele unei
greșeli pot fi serioase.
48––- Dacă nu îmi fac treaba, ar trebui să sufăr consecințele acestui lucru.
49––- O perioadă îndelungată din viața mea nu a m simțit că sunt special/ă
pentru cineva.
50––- Mă tem că oamenii de care mă simt apropiat/ă mă vor părăsi sau
abandona.
51––- Este doar o problem de timp până când cineva mă va trăda (înșela).
52––– Locul meu nu e aici, sunt singuratic/ă.
53––– Nu merit dragostea, atenția și respectul celorlalți.
54––– Propriile realizări sunt mai valoroase pentru mine dacă oamenii le
observă.
55––– Mă simt mai bine pretinzând că lucrurile nu -mi vor merge bine, asta ca să
nu mă simt rău da că lucrurile chiar nu merg bine.
56––– Mă gândesc des la greșelile pe care le fac și sunt furios (furioasă) pe
mine.
57––– Majoritatea celorlalți sunt mai capabili decât mine din punct de vedere
profesional/școlar și al realizărilor.
58––- Sunt mai puțin capabil/ă decât majoritatea oamenilor.
59–– Mă tem că o să fiu atacat/ă.
60––- Este foarte greu pentru mine și părinții mei să păstrăm secrete intime unii
față de alții fără să ne simțim vinovați și înșelați.
61––- În relații , îl las pe celălalt să aibă ultimul cuvânt.
62––- Sunt atât de preocupat să mă adaptez, încât uneori uit cine sunt.
63––- Mă concentrez mai ales asupra evenimentelor și situațiilor de viață
negative.
64––- Cînd oamenii fac ceva rău, am prob leme în a aplica principiul „Iartă și
uită”.
65––- Sunt atât de preocupat/ă să mă ocup de oamenii de care îmi pasă, încât
am puțin timp pentru mine.
66––- Mi se pare greu să arăt căldură și spontaneitate.
67––- Trebuie să -mi îndeplinesc toat e responsabilitățile.
68––- Detest să fiu constrâns/ă sau reținut/ăde la ceea ce vreau eu să fac.
69––- Nu sacrific satisfacția imediată pentru obținerea unui scop îndepărtat.
70––- Mi se pare greu să -mi fixez propriile scopuri fără să mă gâ ndesc cum vor
reacționa ceilalți la alegerile mele.
71––- Tind să fiu pesimist/ă.
72––- Port pică chiar dacă persoana s -a scuzat.
73––- În cea mai mare parte a timpului nu am avut pe cineva care să mă asculte
cu adevărat, care să mă înțeleag ă sau care să investească emoțional în
mine.
74––- Mă cuprinde disperarea când simt că cineva la care țin se îndepărtează de
mine.
75––- Sunt destul de suspicios (suspicioasă) în privința motivelor altora.
76––- Mă simt străin/ă de ceilalți oameni.
77––- Simt că nu pot fi iubit/ă.
78––- Când mă gândesc la deciziile din viața mea, îmi dau seama că pe
majoritatea le -am luat cu gândul la aprobarea celorlați.
79––- Oamenii apropiați mie consider că îmi fac prea multe griji.
76

80––- Mă supăr când cred că cineva a renunțat prea repede la ceva.
81–– Nu sunt atât de talentat/ă în muncă așa cum sunt ceilalți.
82––- Judecata mea nu poate fi bună în toate situațiile în viața de zi cu zi.
83––- Mă tem că o să -mi pierd toți banii și o să devin sărac(ă).
84––- Adeseori simt că dacă părinții mei trăiesc prin mine, nu mai am o viață a
mea.
85––- Întotdeauna îi las pe ceilalți să decidă pentru mine, deci nu știu ce vreau
pentru mine.
86––- Chiar dacă nu îmi place cineva, tot vreau ca el(ea) să mă placă.
87–– Dacă oamenii se entuziasmează de ceva, mă simt inconfortabil și simt
nevoia să îi avertizez că se va întâmpla ceva rău.
88–– Mă enervez când oamenii se scuză și îi învinuiesc pe ceilalți pentru
proble mele lor.
89–– Întotdeauna am fost genul de om care ascultă problemele altora.
90––- Mă controlez atât de mult, încât oamenii cred că nu am emoții.
91–– Simt că există o presiune constant ă asupra mea să îndeplinesc și să
realizez diferite lu cruri.
92–– Simt că nu trebuie să urmez regulile, normele și convențiile pe care le fac
ceilalți.
93–– Nu mă pot forța să fac lucruri care nu îmi plac, chiar când știu că este
spre binele meu.
94–– Când nu primesc multă atenție din partea al tora, mă simt neimportant(ă).
95–– Nu contează din ce cauză greșesc, când am greșit ceva, trebuie să plătesc.
96–– Rar am avut o persoană care să mă sfătuiască sau care să mă îndrume
când nu am știut ce să fac.
97–– Câteodată sunt atât de în grijorat(ă) că ceilalți mă vor părăsi, încât îi
îndepărtez eu de mine.
98–– De obicei sunt vigile nt(ă) față de motivele celorlalți.
99–– Întotdeauna mă simt în afara grupului.
100–- Am prea multe defecte inacceptabile în numeroase domenii pent ru a-i
lăsa pe alții să mă cunoască.
101–– Caut recunoaștere și admirație atunci cand îmi spun părerea la o întâlnire
sau întrunire.
102–– Mă învinovățesc pentru lucrurile în care am eșuat.
103–- Nu sunt atât de inteligent(ă) ca și ceilalți cân d este vorba de școală sau
serviciu.
104–- Nu am încredere în capacitatea mea de a rezolva toate problemele care
apar.
105–- Mă tem că am o boală gravă, deși medicul nu mi -a diagnosticat nimic
grav.
106–- Simt adeseori că nu am o identitate separa tă de a părinților mei sau de a
partenerului (partenerei) meu(mele).
107–- Îmi vine foarte greu să cer să -mi fie respectate drepturile și să -mi fie
luate în seamă sentimentele.
108–- Complimentele și recompensele numeroase mă fac să mă simt valoros
(valoroasă).
109–- Sunt o persoană rea, care merită să fie pedepsită.
110–- Ceilalți oameni mă cunosc ca făcând foarte multe pentru alții și
insuficient pentru mine.
77

111–- Oamenii mă văd inflexibil(ă) din punct de vedere emoțional.
112–- Nu pot să-mi cer scuze pentru greșelile mele.
113–- Simt că ceea ce am de oferit are mai mare valoare decât contribuțiile
altora.
114–- Rar am fost în stare să mă bazez pe propriile mele hotărâri.

78