Teritoriul De Stat În Dreptul Internațional Cauza România Vs. Ucraina La Cij [607042]

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE STIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZARE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. Univ.Dr. Mihai Floroiu

ABSOLVENT: [anonimizat], 2019

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAȚI
FACULTATEA DE STIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE
SPECIALIZARE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL
INTERNAȚIONAL – CAUZA ROMÂNIA VS. UCRAINA
LA CIJ

ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC,
Prof. Univ.Dr . Floroiu Mihai

ABSOLVENT: [anonimizat], 2019

ABREVIERI

C.I.J. – Curtea Internațională de Justiție
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
S.U.A. – Statele Unite ale Americii
U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
R.F.G. – Republica Federală Germană
R.P. – Republica Populară
ART. – Articol
ALIN. – Aliniat
VOL. – Volum
OP. CIT. – Operă citată
PP. – Paginile
ED. – Editura
VS. – Versus
P. – Pagina

TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL
INTERNAȚIONAL – CAUZA ROMÂNIA VS. UCRAINA
LA CIJ
CUPRINS

INTRODUCER E………………………………………………………… ………………………………1
CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 8
TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL ………………………….. ………………………….. 8
1.1. Teritoriul de stat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 8
1.2. Zone maritime cu regim special ………………………….. ………………………….. ……………….. 11
1.2.1. Zona cotiguă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 11
1.2.2. Platoul continental ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 12
1.2.3. Zona economică exclusivă ………………………….. ………………………….. …………………. 12
1.3. Frontierele de stat ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 13
1.3.1. Clasificarea frontierelor de stat ………………………….. ………………………….. …………… 13
1.3.2. Regimul frontierei de stat ………………………….. ………………………….. ………………….. 14
1.3.3. Practica României cu privire la delimitarea și demarcarea frontierelor de stat …… 15
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……20
DREPTUL MĂRII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .20
2.1. Mările și oceanele lumii în slujba propășirii economico -sociale ………………………….. .. 21
2.2. Marea teritorială ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 22
2.2.1. Natura juridică a mării teritoriale ………………………….. ………………………….. ……….. 22
2.2.2. Jurisdicția statului riveran ………………………….. ………………………….. ………………….. 22
2.2.3. Dreptul de trecere inofensivă ………………………….. ………………………….. ……………… 23
2.4. Regimul insulelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 23
2.5. Regimul strâmtorilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 24
2.5.1. Elemente definitorii ………………………….. ………………………….. ………………………….. 24
2.5.2. Regimul juridic al strâmtorilor Mării Negre ………………………….. …………………….. 25
2.6. Marea liberă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 26
2.6.1. Regimul juridic al mării libere ………………………….. ………………………….. …………… 26
2.6.2. Obligațiile statelor în exercitarea libertății de navigație ………………………….. ……… 27
2.7. Zona internațională a teritor iilor submarine ………………………….. ………………………….. .. 27
2.8. Insula Șerpilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 29

CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …..36
TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL CAUZA ROMÂNIA VS. UCRAINA LA
CIJ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 36
3.1. Decizii precedente ale CIJ de delimitare maritimă, de interes pentru România ………… 36
3.2. Prezentarea cazului Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România – Ucraina) …… 41
3.2.1. Sesizarea Curții. Obiectul diferendului ………………………….. ………………………….. . 41
3.2.2. Faza scrisă (2004 -2008) ………………………….. ………………………….. ……………………. 41
3.2.4. Faza orală (septembrie 2008) ………………………….. ………………………….. …………….. 42
3.2.5. Argumentația părții române ………………………….. ………………………….. ……………….. 42
3.2.6. Hotărârea Curții ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 43
3.2.7. Metodologia de delimitare ………………………….. ………………………….. …………………. 45
3.3. Procesul de la Haga ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 45
CAPITOLU L IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 50
CONCLUZII ȘI PROPUNERI ………………………….. ………………………….. ……………………….. 50
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 53

1

INTRODUCERE

,,Deși are rădăcini străvechi, Dreptul Interna țional rămâne o disciplină relativ tânără,
caracterizată, începând cu secolul al XX -lea, printr -un dinamism permanent al institu ționalizării
și universalizării.
Nașterea dreptului interna țional public este situată la mijlocul secolului al XVII -lea,
odată cu semnarea tratatelor de pace westphalice (tratatele de la Munster și Osnabruck din
1648), care pun capăt conflictelor religioase din Europa (1618 -1648)1”.
Dreptul interna țional public desemnează totalitatea normelor juridice, create de către
state pe baza acordului de voin ță, exprimat în forme juridice specifice, pentru a reglementa
relațiile dintre ele privind pacea, securitatea și cooperarea interna țională, norme a căror aplicare
este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin sanc țiunea individuală
sau colect ivă a statelor.2”
Din defini ția de mai sus rezultă că obiectul dreptului interna țional public îl constituie
reglementarea raporturilor dintre state, precum și între acestea și alte subiecte de drept
internațional (organizații interguvernamentale etc.), și stabilirea competențelor, a drepturilor și
obligațiilor subiectelor dreptului internațional public în relațiile internaționale. Spre deosebire
de dreptul intern care reglementează relațiile sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul dreptului
internațional public îl formează relațiile dintre state. Obiectul dreptului interna țional public
contemporan îl creează și relațiile care se nasc între stat și alte subiecte de drept internațional.
Dreptul internațional public este o ramur ă a dreptului, un ansamblu de principii și norme
juridice scrise sau nescrise create de către state, dar și de celelalte subiecte de drept internațional
pe baza acordului lor de voință în scopul reglementării raporturilor internaționale.
Rolul principal este de a reglementa raporturile din cadru societății internaționale, de a
asigura funcționarea armonioasă a acest or societăți, de a contribui prin mijloacele sale la o
dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni și soluționa aspect ele conflictuale care
continuă să afecteze această societate.
Dumitru Mazilu a scris în cartea intitulată Dreptul internațional public „că formarea
unor comunități, alcătuite din mai multe popoare, a dus la apariția un ui drept al ginților, mai
întâi ca un ansamblu de reg uli cutumiare, care în dreptul roman capătă substanță, incluzând și
raporturile civile între romani și peregrini.

1 E. Decaux, Droit international public , 3e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p. 5
2 P.-M. Dupuy, Droit international public , 7e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2004, p. 1.

2

Definirea regulilor statornicite în relațiile dintre diferite le popoare ca un Drept al
ginților (Jus gentium ), este folosită de Montesquieu, Grotius, Puffendorf, Vattel, practic, toți
marii analiști ai raporturilor juridice dintre popoare, în cadrul comunității internaționale. Ea este
întâlnită în diferit ele cercetări științifice, paralel cu expresia Drept internațional, pentru a defini
dreptul popoarelor , care se referă în fapt, la reglem entarea relațiilor între state3”.
Toți analiștii reputați în domeniu sunt de acord că ace astă noțiune desemnează normele
care cârmuiesc raporturile dintre state.
Jean Devaux, considera că „dreptul internațional public poate fi definit ca fiind
ansamblu drepturilor și datoriilor reciproce ale statelor și altor subiecte ale Comunității
Internaționale . În optica analistului francez, regulile juridice care constituie dreptul
internațional vizeaz ă comportamentul participanților în raporturile mutuale în cadrul
comunității mondiale4”.
Cei mai mulți autori au ajuns la concluzia că „dreptul internațional reprezintă un
ansamblu de reguli care vizează comportamentul statelor și altor entități, în rapor turile lor
mutuale, în comunitatea internațională5”.
Profesorii Ludovic Takacs și Marțian Niciu definesc dreptul internațional ca fiind
„totalitatea normelor juridice create de state în vedere reglementării relațiilor dintre ele 6, iar
cercetătorul britani c W.E. Hall consideră că dreptul internațional cuprinde reguli de conduită
pe care statele civilizate le apreciază ca obligându -le în relațiile lor unele față de celelalte7”.
Nicolae Titulescu afirma că dreptul internațional este un drept de coordonare deoarece
statele se găsesc, unele în raport cu celelalte, în relații de independență, iar nu de dependență,
în cadrul relațiilor internaționale ele având obligația de a se supune legii acceptate de ele în
virtutea propriei lor suveranită ții8 .
Caracterul coordonator al dreptului internațional este dat și de faptul că, în principal,
subiectele sale sunt state suverane și egale în drepturi, alcătuind Comunitatea Internațională.9

3 Dumitru Mazilu , Dreptul Internațional public , Editura Luminalex, București, vol. I, p. 85
4 Jean Devaux, Droit international public , Sirey, Paris 1935, p.45
5 St. Marck Korowicz, Introduction to International Law , Haga, Martinus Nijhoff, 1959, p.389;
6 Ludovic Takacs, Marțian Niciu, Drept internațional public , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976,
p.15.
7 W.E. Hall , A Treaties on International Law , Oxford University Press, pp. 1;
8 N. Titulescu , Suveranitatea statelor. Organizarea păcii în Documente diplomatice , Bucur ești, 1967, p. 846;
9 Grigore Geamănu, Dreptul internațional contemporan , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 99;

3
În aceste condiții, putem afirmă că, spre deosebi re de dreptul internațional, dreptul intern
are un caracter subordonator, deoarece normele juridice sunt aplicabile doar persoanelor fizice
și juridice existente în cadrul acelui stat.
Dreptul internațional prezintă modalități specifice de aplicare . Pentru a înțelege
modalitățile specifice de aplicare a principiilor și normelor dreptului internațional este necesar
să avem permanent în vedere cum au fost create aceste norme și ce finalități au în viața
internațională și în viața fiecărui popor.10 Spre deose bire de sistemele juridice interne în care
aplicarea normelor juridice elaborate de stat sunt puse în aplicare, la nevoie, de forța coercitivă
a statului, în sistemul dreptului internațional, normele și principiile sunt respectate de state în
virtutea prin cipiului pacta sunt servanda (respectarea înțelegerilor asumate).
În cazul în care apar divergențe în ceea ce privește aplicarea normelor dreptului
internațional, acestea vor fi rezolvate prin mijloace pașnice alese de state, fără să existe obligația
de a le supune instanțelor jurisdicționale internaționale. În asigurarea respectării normelor
dreptului internațional, un rol important revine, în primul rând, forțelor păcii și democrației,
precum și opiniei publice mondiale în general interesată ca prin resp ectarea dreptului
internațional să se asigure pacea și securitatea internațională ”11.
Relațiile internaționale contemporane sunt dominate de mari probleme (unele mai
vechi), fără a exista încă, paradoxal, soluții alternative. Cea mai gravă dintre ele, viol ența (deși
a fost și reglementată nu a dispărut, ci a căpătat noi forme de manifestare, unele foarte grave,
precum conflictele interne destructurante sau terorismul internațional).
Rezultă că diferendele internaționale, după cum au sau nu temei de drept, pot fi:
– diferende juridice – atunci când contradicția este urmare a neînțelegerilor cu privire la
interpretarea și aplicarea dreptului pozitiv, precum interpretarea unui tratat, probleme
de drept internațional, fapte de încălcare a obligațiilor internațion ale, reparația datorată
pentru încălcarea unei obligații internaționale;
– diferende politice – când contradicția nu are temei juridic, reprezentând doar pretenții
care nu au corespondent în dreptul pozitiv.
Ideea de soluționare a diferendelor prin mijloace pașnice nu este nouă. Încă din
antichitate întâlnim practici ale statelor, unele valabile și astăzi, prin care încercau să -și rezolve
problemele fără folosirea forței. De exemplu, cel mai vechi tratat cunoscut „ Tratatul sublim ”
încheiat în anul 1926 î. Hr. între Ramses al II -lea, faraonul Egiptului, și Hattușil al III -lea, regele
hitiților, consemna obligația celor două state de a trăi în pace și de a -și rezolva problemele fără
a se ataca.

10 D. Mazilu, Drept internațional public , op.cit ., p. 91;
11 G. Geamănu, Dreptul internațional contemporan , op.cit .,p. 101;

4

De asemenea, statele Chinei Antice și Cetățile State Grecești (sec. al VI -lea î. Hr.) au
încheiat tratate și au stabilit reguli prin care renunțau la război și prevedeau mijloace pașnice
de soluționare a diferendelor, precum tratativele (negocierea), arbitrajul sau mediațiunea.
Primul document de drept internaționa l care statuează mijloacele pașnice ca singurele
modalități pentru rezolvarea diferendelor este Pactul Briand -Kellogg , care condamnă
recurgerea la război pentru soluționarea diferendelor internaționale și cere să se renunțe la
acesta (art.1). În articolul 2 din pact se prevede că toate diferendele sau conflictele dintre state
trebuie să fie reglementate pe cale pașnică, independent de natura și de originea lor, fără a mai
lăsa statelor în litigiu alegerea de a recurge la for ța militară spre a le soluționa.
Mijloacele pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale sunt mijloacele permise de
dreptul internațional. După tipul mijlocului și modalitatea de utilizare, le putem grupa în:
– mijloace diplomatice, care includ negoci erea, bunele oficii, medierea , ancheta
internațională și concilierea internațională;
– mijloace jurisdicționale , care includ arbitrajul internațional și justiția internațională;
– organizațiile interguvernamentale universale și regionale.
Negocierea a dețin ut întotdeauna un loc central în cooperarea internațională, cu începere
din cele mai vechi timpuri.
Negocierilor nu li se aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor și
condițiile pentru desfășurarea lor se stabilesc de părțile în di ferendul respectiv. Negocierea, ca
și celelalte mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor trebuind să fie conforme cu justiția,
condiție generală pentru toate mijloacele pașnice.
Negocierile diplomatice între părțile în conflict constituie, în mod natu ral, mijlocul cel
mai simplu și mai eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.
,,Medierea este tot o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. Se
deosebește de negociere prin introducerea unui terț în desfășurarea negocierilor. Media torul
trebuie să fie un terț acceptat, de comun acord, de părțile aflate în diferend. Acesta poate fi un
stat, un grup de state, ONU sau instituțiile sale specializate, alte organizații internaționale cu
vocație mondială sau regională sau o personalitate d e prestigiu (om politic, jurist, expert). Terța
persoană propune o soluție părților, care nu ar e însă un caracter obligatoriu,, .

5

Ancheta internațională este mijlocul diplomatic de rezolvare pașnică a diferendelor
internaționale, prin care un organ c omun sau o persoană desemnată de părțile la un diferend
cercetează starea de fapt, uneori și de drept, precum și pretențiile părților la diferend în scopul
stabilirii împrejurărilor în care a apărut, luând decizii în acest sens, dar fără caracter obligator iu
pentru părți.
Arbitrajul internațional – potrivit unei definiții date de doctrină, „arbitrajul este modul
de reglementare a diferendelor internaționale în care părțile, printr -o convenție formală, se
supun deciziei unei terțe părți, care poate fi una si ngură sau mai multe, în urma unei proceduri
contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă ”.
Un rol deosebit de important în soluționarea diferendelor internaționale și a multor
situații internaționale care au pus în pericol pacea și securitatea int ernațională l -a avut și -l are
ONU.
Pe lângă Curtea Internațională de Justiție, ca organ principal jurisdicțional al ONU, au
competențe în soluționarea diferendelor internaționale și Adunarea Generală și Consiliul de
Securitate.
Adunarea Generală a ONU poa te discuta orice chestiuni sau cauze care intră în cadrul
Cartei Națiunilor Unite și poate face recomandări membrilor sau Consiliului de Securitate.
Retorsiunea – este acțiunea prin care un stat ia măsuri împotriva actelor inamicale ale
altui stat care su nt contrare uzanțelor internaționale. Prin urmare, actele inamicale la care se
răspunde nu sunt încălcări ale dreptului internațional public, ci doar ale curtoaziei
internaționale, precum unele acte legislative, judecătorești sau administrative care afecte ază
bunele relații dintre state sau cetățenii acestora (de exemplu, expulzarea colectivă, creșterea
taxelor vamale, tratamente preferențiale acordate pe baza unor criterii neacceptabile, cum ar fi
cel etnic etc.)
Represaliile – sunt acțiuni de răspuns ale unui stat la actele altui stat, ilegale din punct
de vedere al dreptului internațional, în scopul determinării acestuia din urmă să renunțe la actele
sale și să repare prejudiciile produse. Represaliile constituie un mijloc licit numai dacă sunt
utilizate fără folosirea forței armate sau a amenințării cu forța și dacă s -a cerut anterior repararea
daunei, dar fără rezultate.

6

Embargoul – reprezintă o formă particulară a represaliilor și constă în acțiunea cu
caracter preventiv prin care un stat care încalcă grav dreptul internațional , i se interzic
importurile și exporturile, intrarea sau ieșirea navelor comerciale din porturile, aeroporturile
sau din marea sa teritorială, ori chiar reținerea bunurilor ace stuia, până la încetarea acțiunilor
ilegale și repararea prejudiciilor. Embargoul poate fi aplicat și ca măsură colectivă, prin decizie
a Consiliului de Securitate, cum au fost, de exemplu, măsurile de acest tip luate împotriva
Irakului și a Iugoslaviei ca urmare a conflictelor din anii ’90.
Boicotul – este tot o formă particulară a represaliilor și constă în acțiuni de constrângere
a unui stat care încalcă grav dreptul internațional, mai ales când pune în pericol pacea și
securitatea internațională. El est e concretizat prin măsuri de întrerupere a relațiilor comerciale,
culturale, științifice, a comunicațiilor terestre, maritime sau aeriene, poștale, telegrafice sau
radio. Și această măsură poate fi luată individual sau colectiv de către state, ori prin dec izie a
Consiliului de Securitate.
Ruperea relațiilor diplomatice – reprezintă un act unilateral al statului, prin care decide
rechemarea misiunii sale diplomatice și cere celuilalt stat să -și recheme misiunea sa
diplomatică, reprezentarea reciprocă a aces tor state putând fi realizată în continuare prin
intermediul unui terț, stat sau organizație internațională.
Mijloace le bazate pe constrângere cu folosirea forței armate, în cazul unei agresiuni
armate, statele au dreptul, individual sau colectiv, să recur gă la forță pentru apărarea
suveranității și integrității lor teritoriale. În conformitate cu Carta ONU, nici o dispoziție a
acesteia „nu va aduce atingere dreptului inerent de apărare individuală sau colectivă în cazul
în care se produce un atac armat împ otriva unui membru al Națiunilor Unite, până când
Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității
internaționale”.
Lucrarea de față este structurată în patru capitole. Aceasta debutează printr -o
introducere în care a m prezentat noțiunile dreptului internațional public, definiția, trăsăturile
caracteristice, obiectul dreptului internațional public, care sunt izvoarele dreptului internațional
public, precum și codificarea dreptului internațional.
Capitolul I intitulat Teritoriul de stat în dreptul internațional, cuprinde natura juridică
a teritoriului de stat , solul, subsolul, apele, coloana de aer de deasupra solului și apelor
componente ale teritoriului , precum și date despre f rontierele de stat.

7
În capitolul II intitulat Dreptul mării, am descris mările și oceanele lumii în slujba
propășirii economico -sociale, marea teritorială, zona cotiguă, platoul continental, zona
economică exclusivă , regimul insulelor, regimul strâmtorilor, marea liberă, zona internațională
a teritori ilor submarine precum și Insula Șerpilor.
Capitolul I II intitulat Cazul României vs. Ucraina la CIJ în problematica delimitării
platoului continental în Marea Neagră , cuprinde Decizii precedente ale CIJ de delimitare
maritimă, de interes pentru România, Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România contra
Ucraina) p recum și prezentarea cazului Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România
contra Ucraina).
Capitolul IV este dedicat concluziilor care au rezultat în urma acestui studiu.

8

CAPITOLUL I
TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL
INTERNAȚIONAL

1.1. Teritoriul de stat

,,Teritoriu l de stat reprezintă una din premisele materiale și naturale ale existenței
statului12. Georg Wilhem Friedrich Hegel atrăgea atenția că teritoriul a marcat trecerea de la
legăturile de sânge al e Ginți lor la un sistem politic13”.
Anibal Teodorescu definea statul ca forma superioară de societate omenească investită
cu putere exclusivă de comandă asupra colectivității de indivizi , așezați pe un teritoriu
determinat ce -i aparține.14
,,Teritoriul de stat reprezint ă spațiul geografic, sol, subsol, ape, coloana de a er de
deasupra solului și a apelor, asupra căruia un stat își exercită suveranitatea sa deplină și
exclusivă. Statul se caracterizează prin legături teritoriale care s -au statornicit ca urmare a
așezării o amenilor într -o anumită zonă geografică15”.
Teritoriul de stat este acea zonă de pe glob, ce este alcătuită din sol, subsol, coloana de
aer și ape pentru care fiecare țară își exercită puterea sa suverană. În literatura de specialitate
mai r egăsim în alcăt uirea teritoriului de stat și navele aeriene, rachetele cosmice, navele
maritime, de asemenea și zona pe care sunt situate consulatele unui stat străin.
Făcând referire la natura juridică avem o multitudine de concepții cu privire la teritoriul
de stat, ca re arată relația stat -teritoriu .
Teoria patrimonială are rădăcini din epoca feudală. În acele vremuri Monarhul avea
putere să ajusteze teritori ile, acesta putea să le vândă, schimbe cu altceva, să le dăruiască. Ca
acest lucru să se poată realiza, pentru modificarea teritoriilor unor state se foloseau și de
căsătoriile între familiile regale, ca și partajare succesorală, de asemenea trecerea unor teritorii
de la o țară la alta, prin intermediul cesiunii de teritorii.

12 Antoi ne Favre, Cours de droit des gens , Fribourg, 1955, p.264;
13 Georg Wilhem Friedrich Hegel, Principiile f ilozofiei dreptului , Editura Academiei București, 1969, p.140;
14 Anibal Teodorescu , Tratat de drept administrativ , vol. I Ediția a 3 -a, București, 1929, p.24;
15 D. Mazilu, Drept internațional public , op.cit. , p.398;

9

Materializându -se prin schimb de te ritorii sau prin vânzarea lor în baza unui contract de
vânzare. Statele Unite ale Americii tot prin vânzare a intrat în posesia Luisianei și Alaska.
Delimitarea teritoriilor unor țări se face prin frontiere. Frontierele le putem defini ca
fiind linii reale sau imaginare care sunt trasate în diferite puncte ale globului, astfel încât să se
poată realiza delimitarea teritoriului unui stat. Acestea sunt delimitări terestre, delimitări
fluviale, delimitări maritime, delimitări aeriene.
De asemenea frontierele le putem clasifica astfel:
– delimitări geografice – acestea sunt trasate cu ajutorul formelor de relief;
– delimitări geometrice acestea sunt trasate prin linii drepte între anumite puncte;
– delimitări astronomice, acestea sunt trasate cu ajuto rul unor meridiane sau paralele
geografice.
„Teoria teritoriul ui – limită” apare în secolul al XX -lea, care consideră că teritoriul unui
stat are limitele exercitării puterii, suprafața înăuntrul căreia, legile statului se aplică persoanelor
și bunurilor ce se găsesc pe teritoriul dat16”.
„Teoria competenței” – o concepție apropiată de teoria teritoriului -limită, care pleacă
de la ideea superiorității ordinii internaționale de drept asupra celei statale. Conform acestei
teorii, teritoriul statului este doar cadrul spațial determinat de ordinea juridică internațională.
Un stat poate să exercite în afara teritoriului său cel mult o competență fără a putea să -și extindă
suveran itatea. Potrivit doctrinei actuale, teritoriul este privit ca un element constitutiv al statului
care reprezintă spațiul în care se exercită competența statului și în care se realizează organizarea
lui politică și juridică. Teoriile examinate nu sunt în mă sură să dea raporturilor dintre stat și
teritoriu o explicație adoptată etapei actuale de dezvoltare a realităților naționale și
internaționale. Nici o teorie nu poate fi considerată compatibilă cu mentalitatea actuală a
comunității internaționale, dacă nu pornește de la ideea că puterea statului asupra teritoriului
este o manifestare a suveranității poporului. Teritoriul, dea lungul istoriei, are un rol hotărâtor
în dezvoltarea popoarelor și a statelor17”.

16 I. Guceac , „Curs elementar de drept constituțional” , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne, Academia de Poliție
„Ștefan cel Mare”, Chișinău 2001, p. 59
17T. Drăganu, Drept constituțional ș i instituții politice , vol.I , Lumina Lex, 2000, p. 196. 6. Arseni Al. op. cit., p.
419.

10

Teritoriul de stat se compune din solul , subsolul care aparțin unui stat, neținând cont de
locul unde acestea se află. Acesta poate fi alcătuit din mai multe părți , împărțite în mai multe
zone, dar să facă parte din suveranitatea statului respectiv.
Există teritorii închise care sunt înconjurate d e teritoriile altor state, acestea păstrează
legătura cu statul suveran în baza unui acord între părțile interesate.
Subsolul este o parte importantă din teritoriul unei țări, aceasta își exercită dreptul
explorându -i bogățiile, const ruind tuneluri subtera ne pentru a fluidiza traficul terestru,
instalarea de conducte pentru a elibera spațiu terestru, cabluri, pentru dezvoltarea economiei
sau de altă natură.
Teritoriul acvatic este compus din: râuri, lacuri, fluvii , canalele, ape maritime, mările
interioar e. Dacă aceste ape se află în totalitate pe teritoriul unei țări atunci ele sunt componentă
a acelui teritoriu.
Frontiera de stat poate fi delimitată de asemenea și de cursuri de ape, acestea se numesc
cursuri continue. Există totuși și cursuri de apă car e traversează și despart două sau mai multe
teritorii, acestea sunt denumite cursuri de apă succesive.
Rada portului (suprafață de apă în zon a costieră, în fața unui port, la vărsarea unui fluviu
navigabil sau în dreptul unei localități costiere, destinat ă ancorării navelor, cu scopul obținerii
documentelor/instrucțiunilor, pentru acordarea danei de operații sau încărcarea/descărcarea de
mărfuri prin mahonare ), golfurile și băile interioare, apa portului, marea teritorială, apele
maritime între țărm și lim ita interioară a mării teritoriale, a lcătuiesc apele maritime interioare.
,,Spațiu l aerian reprezintă coloana de aer de deasupra solului și a teritoriului acvatic al
statului, a cărui delimitare pe orizontală se efectuează prin frontierele terestre, fluv iale și
maritime, iar pe verticală se întinde până la limita inferioară a spațiului extraterestru, apreciată
a fi situată la aproximativ 110 km deasupra nivelului mării.18”
Spațiul aerian al statului este alcătuit din zonele maritime, în dime nsiunea sa ori zontală,
iar în dimensiunea sa verticală, spațiul aerian care aparține unui stat se consideră că s -ar situa
la 110 km deasupra mării.
,,Statutul juridic al spațiului aerian, în baza principiului suveranității statului asupra sa,
a fost reglementat prin Con venția de la Paris din 1919, prin Convenția de la Chicago din 1944
și prin alte convenții multilaterale și legi naționale.

18 G. Geamănu, Dreptul internațional contemporan , op.cit., p. 485;

11

În baza acestor reglementări, statul stabilește:
– regimul de zbor;
– modalitățile de desfășurare a activității comerciale;
– căile de desfășurare a activității comerciale;
– căile și metodele soluționării problemelor din spațiul său aerian19”;

1.2. Zone maritime cu regim special

Marea liberă se întinde de la limita exterioară a mării teritoriale, aceasta nu se supune
din anumite puncte de vedere statului riveran. Pe de altă parte, există unele zone maritime, ce
alcătuiesc prelungiri ale regimului juridic al teritoriului maritim al statului, în care acesta
exercită drepturi suverane de jurisdicție sau control și care au, deci, un regim juridic diferit de
cel al largului mării.
Aceste zone sunt următoarele:
1) – zona contiguă;
2) – platoul continental;
3) – zona economică exclusivă.

1.2.1. Zona cotiguă

,,Zona cotiguă este o fâșie de mare care se extinde dincolo de lim ita exterioară a mării
teritoriale, până la o distanță ce nu poate depășii 12 mile, în care statul riveran exercită controlul
necesar în vederea:
– prevenirii încălcăr ii legilor și reglementărilor sale vamale, fiscale, sanitare, sau de imigrare;
– reprimării încălcărilor acestor legi și reglementării, comise pe teritoriul său ori în marea
teritorială;
,,Zona contiguă a României este fâșia de mare adiacent ă mării teritoria le care se întinde
spre largul mării până la distanța de 24 mile marine, măsurată de la liniile de baz ă stabilite în
art. 1. În zona sa contigua, România exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea

19 D. Mazilu , Drept internațional public , op.cit., p.400;

12
încălcărilor, pe teritoriul sau, a legilor și regle mentărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar
și al trecerii frontierei de stat ”.20

1.2.2. Platoul continental

,,Marile dicționare de special itate definesc platoul continental ca fiind un termen
geografic care desemnează platforma submarină, ușor înclinată, mărginind continentele,
dincolo de care începe o cădere rapidă, către marile adâncimi, aceas tă cădere producându -se la
o adâncime de circa 200 de metrii de la suprafața mării. ”[10]
Între anii 1945 -1947 a apărut nevoia unei reglement ări juridice clare asupra platoului
continental, în momentul în care S.U.A., Chile, Peru, Argentina, Ecuador dar și alte țări au
declarat suveranitatea asupra platoului, astfel că aceștia au declarat că trece sub controlul și
jurisdicția lor. În lumina ace stor revoluții în urma dezbaterilor primei Conferințe
O.N.U. asupra Dreptului Mării de la Geneva, în 1958, s -a adoptat convenția cu privire la
platoul continental, în temeiul unui proiect elaborat de Comisia de Drept Internațional a
Organizației Națiunilor Unite.
Țările care au malurile față în față sau învecinate, delim itează platoul continental în baza
unui acord, conform dreptului internațional respectând indicațiile din articolul 38 al Statutului
Curții Internaționale de Justiție, astfel încât părțile să poată găsi o soluție echitabilă.

1.2.3. Zona economică exclusiv ă

,, Zona economică exclusivă reprezintă un spațiu maritim adiacent mării teritoriale,
supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită drepturile și jurisdicția statului
riveran și drepturile și libertății celorlalte state. Zona economică exclusivă nu se poate extinde
dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării
teritoriale”21

20 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=7756, LEGE nr.17 din 7 august 1990
privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue ale României accesat
la data de 21.12.2018
[10] D. Mazilu , Drept internațional public , op.cit., p.544;
21 D. Mazilu, Drept internațional public , op.cit., p.547;

13
În efortul de abordare a problematicii zonei economice trebuie:
a) surprinse tendințele și orientările cele mai caracteristice în elaborarea statu tului său
juridic, relevate;
b) natura drepturilor;
c) drepturile, juris dicția și obligațiile statului riveran;
d) drepturile și obligațiile celorlalte state;
e) conservarea
f) utilizarea resurselor biologice;
g) delimitări ale zonei econo mice.
Pentru exercitarea drepturilor și obligațiilor pe care le are în zona economică exclusivă,
statul riveran trebuie să țină seama în mod corespunzător de drepturile și obligațiile celorlalte
state.
Indiferent că sunt riverane sau nu au litoral, au pri vilegiu de a se bucura de libertatea
navigației și survol; de a monta conducte submarine și cabluri; de utilizare a mării în alte scopuri
licite pe plan internațional, în special în cadrul exploatării aeronavelor, conductelor submarine
și cablurilor.

1.3. Frontierele de stat

Frontierele le putem definii ca liniile reale sau imaginare, care separă teritoriul unei țări
de ale altor țări, de marea liberă, iar în înălțime spațiul aerian al statului de spațiu cosmic.
Frontierele sunt foarte importante în legă turile dintre state, delimitarea lor implică negocieri
majore și dificile.
Având în vedere că frontierele reprezintă limita juridică a spațiului teritorial în care
statele își exercită suveranitatea, preocuparea pentru definirea lor cât mai riguroasă, a s tat în
atenția tuturor statelor, și, în primul rând a statelor vecine.

1.3.1. Clasificarea frontierelor de stat

Frontierele se clasifică după natura lor și după elementele componente ale teritoriului.
Acestea din cauza fenomenelor naturii se pot modifica, dar consemnarea juridică a acestor
modificări se poate face numai prin acordul statelor implicate.

14
După natur a lor frontierele sunt:
– frontiere naturale – stabilite în funcție de particularitățile geografice cum sunt apele unor
fluvii sau râuri, crestele munților;
– frontiere geometrice – linii convenționale, drepte, care despart teritoriile statelor, traversând
diferite forme de teren, fără a ține seama de orientarea acestora. Din considerente practice
pentru a nu diviza o localitate se admite ca frontiera geometrică să se abată de la linia
dreaptă ;
– frontiere astronomice – sunt cele care urmează paralele sau meridianele globului;
După elementele componente teritoriului de stat:
– frontiere terestre – se pot trasa cu ajutorul formelor de relief dar pot fi și geometrice sau
astronomice;
– fluviale – se trasează pe șenalul navigabil al fluviului ce desparte doua stat e;
– maritime – delimitează marea teritorială a statelor de marea liberă sau de marea teritorială
a altor state;
– aeriene – separă spațiile aeriene, linii imaginare trasate perpendicular pe frontierele terestre .
Pentru stabilire frontierelor este necesar înch eierea unor acorduri între statele vecine.
Întâi se delimitează prin acord (hărți topografice) apoi se merge pe teren și se pun semne
vizibile, recurgând la formarea unei comisi i special e.

1.3.2. Regimul frontierei de stat

,,Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea regulilor prevăzute în legislația
internă, care se referă la frontiera de stat și apele teritoriale, precum și obiectivele construite la
frontieră, în comun cu statele vecine, în conformitate cu normele dreptului internațional , ale
tratatelor acordurilor și protocoalelor încheiate cu statele vecine22”.
Comandamentul Național al Grănicerilor se ocupă cu supraveghere și pază, prin marile
unități, unitățile și subunitățile subordonate. Grănicerii cooperează în strânsă legătură cu unități
ale M inisterului de Interne, cu unitățile Ministerului Apărării Naționale, cu organele celorlalte
ministere implicate, cu autoritățile administrației publice locale, cu unitățile economice, pentru
a-și îndeplinii atribuțiile, de asemenea se folose sc de servicii de pază și de persoanele din zona
de frontieră.
În marea teritorială și apele de frontieră, grănicerii au obligația de a:
– verifica dacă regulile regimului mării teritoriale și a apelor de frontieră se respectă;

22 D. Mazilu , Drept internațional public , op.cit. , p.404;

15
– supraveghea activitățile car e au loc în apele de frontieră, marea teritorială și spațiul aerian
adiacent acestora;
– împiedica acțiunile de piraterie, contrabandă precum și a altor obligații stabilite de lege .
Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde de asemenea măsuri de control privind trecerea
frontierei:
– controlul pașapoartelor și al celorlalte documente;
– controlul vamal al mărfurilor, bagajelor și altor bunuri;
– control sanitar, veterinar și fitosanitar;
– controlul asupra armelor de vânătoare și munițiilor .
În zona de fr ontieră se poate intra doar cu actele de identitate. Legea stabilește reguli în
legătură cu accesul persoanelor în zona de protecție a frontierei, pentru efectuarea unor activități
în această zonă, dar și accesul la bordul navelor .
Persoanele pot avea acce s în zona de frontieră doar până la zona de protecție, pe timp
de noapte în afara vetrei satelor sau a perimetr elor orașelor și municipiilor, numai pe drumurile
publice.
Regimul juridic al frontierei de stat stabilește, totodată, modul de folosire a apelor de
frontieră pentru act ivități economice, navigație, agrement, etc23”.

1.3.3. Practica României cu privire la delimitarea și demarcarea frontierelor de stat

Pentru stabilirea frontierelor dintre statele limitrofe, se folosesc două operațiuni cu
caracter distinct și succesiv. Aceste operațiuni sunt: delimitarea și demarcarea.
Prin delimitarea frontierei, în cuprinsul tratatului este stabilită direcția și dispunerea
generală a frontierei, fi ind descris traseul vizat pe hartă.
Demarcarea este fixarea liniei de frontieră în teren, conform coordonatelor ce au fost
stabilite prin tratat. Țările își numesc reprezentanții lor în comisia de demarcare a frontierei.
Responsabilitățile comisiei:
– fixarea traseul liniei de frontieră conform tratatului;
– fixarea semnele de demarcare;
– întocmirea documentele de demarcare .

23 D. Mazilu, Drept internațional public , op.cit. , p.406;

16
Documentele întocmite arată modalitatea de utilizare și întreținere a drumurilor , folosirea
și amenajarea cursului de apă, dar și a cel or care se ocupă cu întreținerea semnelor de frontieră .
Frontiera româno -bulgară pe Dunăre a fost stabilită în acord cu ceea ce prevedea
Convenția privind delimitarea frontierei fluviale pe Dunăre, acesta a fost semnată la Sofia, la
14 ianuarie 1908 și a intrat în vigoare la data de 27 martie 1908, acesta este cel mai vechi act
ce este încă de actualitate care face referire frontierele actuale ale României.
Convenția stabilea că frontiera urmează mediana fluviului (mijlocul fluviului, la apele
mici, când acestea curg într -o singură albie și mijlocul brațului care conține talvegul fluviului –
linia care unește punctele cu cele mai mari adâncimi – când acesta este despă rțit prin insule în
două sau mai multe brațe – art. 1 alin . 1).
Republica Serbia, conform prevederilor Tratatului dintre principalele puteri aliate și
asociate și Polonia, România, Statul Sârbo -Croato -Slove an.
În acest sens tratatul a hotărât traseul fron tierei terestre până la confluența Nerei cu
Dunărea, menționând că linia de frontieră urmează cursul Nerei, urmând ca până la confluența
Timocului cu Dunărea, șenalul principal de navigație al Dunării.
Republica Ungară, tratatul de pace dintre puterile al iate și asociate și Ungaria, semnat
la Trianon la 4 iunie 1920, stabilește traseul frontierei dintre România și Ungaria, cuprinzând o
descriere generală a liniei de frontieră. Frontiera a fost marcată pe teren cu borne, în perioada
1922 -1925.

 Ucraina

Ucraina este un stat succesor al fostei Uniuni a Republicilor Sovietice Socialiste; astfel,
în conformitate cu normele dreptului internațional privind dreptul tratatelor, frontiera dintre
cele două state este cea care a fost consacrată prin tratatele aplicabi le în relațiile dintre România
și fosta URSS.
,,Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate prevedea că frontiera
româno -sovietică este cea stabilită prin așa -zisul „Acord românosovietic” din 1940 – de fapt,
notele ultimative adresate R omâniei de fosta URSS.
Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica
Populară Română și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, semnat la Moscova la 4
februarie 1948, a stabilit în mod expres apartenența terito rială a unor insule dunărene și a
prevăzut de asemenea că Insula Șerpilor este încorporată în Uniunea Sovietică (deși în
conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris din 1947 ea rămânea a României). Frontiera

17
terestră și, parțial, linia de delimitare a spațiilor maritime dintre România și fosta URSS, au fost
demarcate în perioada 1948 -1949, fiind întocmite o serie de documente de demarcare24”.
,,Procesul -verbal cu descrierea frontierei de stat între Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste și Republic a Populară Română, demarcată în anii 1948 -1949, a inclus, ca anexe,
hărțile frontierei de stat, procesele verbale ale semnelor de frontieră, catalogul coordonatelor
semnelor. Documentele respective realizau și o delimitare a spațiilor maritime dintre cele două
țări, fără să se precizeze punctul final al liniei de delimitare. Astfel, procesul verbal privind
semnul de frontieră 1439 (ultimul semn de frontieră) prevedea că frontiera trece pe marginea
exterioară a zonei sovietice de frontieră marină, de 12 mile , lăsând Insula Șerpilor de partea
URSS. Sensul exact al acestei prevederi avea să constituie obiect de dispută între partea română
și cea sovietică, iar ulterior între partea română și cea ucraineană, în contextul negocierilor
bilaterale legate de delimit area spațiilor maritime în Marea Neagră.
Partea română a susținut că din textul procesului verbal din 1949, din schițele incluse în
procesele verbale individuale, precum și din hărțile din albumul de hărți (care prezentau o linie
de delimitare mergând de -a lungul arcului de 12 mile marine de -a lungul Insulei Șerpilor, până
la marginea acestor hărți) rezultă că a fost fixată o linie de delimitare care separa nu doar marea
teritorială, ci și celelalte spații maritime ale celor două țări, și care se prelungea până în estul
Insulei Șerpilor25”.
Partea sovietică (și, ulterior, cea ucraineană) au contestat că ar fi fost stabilită o linie de
delimitare prin acordurile româno -sovietice din 1949, și că în realitate ar fi fost convenită doar
frontiera maritimă. Această diferență de interpretare a fost tranșată de Curtea Internațională de
Justiție în contextul procedurilor privind delimitarea spațiilor maritime dintre România și
Ucraina în Marea Neagră. Ulterior activitățilo r de demarcare , a fost încheiat în 1949 Tratatul
între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice
Socialiste privind regimul frontierei de stat româno -sovietice, colaborarea și asistența mutuală
în probleme de frontieră, care prevedea în art. 3 alin (2) că „în sectoarele apelor de frontieră
curgătoare, frontiera trece pe râurile navigabile, pe mijlocul șenalului navigabil principal.”, în
art. 3 alin (4) că „insulele aflate în râurile de frontieră sunt atribuite teritorial uneia sau alteia
dintre părți, în funcție de poziția lor față de linia frontierei” ; iar în art. 4 alin (1) că „pe râurile
navigabile, traseul frontierei se modifică potrivit cu schimbarea naturală a mijlocului șenalului
navigabil principal” .

24 Liviu Dumitru, Relații internaționale , p. 39 , http://irim.md/, accesat la data de 15.03.2019
25 L. Dumitru, Relații internaționale , op.cit., p. 39, http://irim.md/, accesat la data de 15.03.2019

18

Ulterior încheierii tratatului s -au desfășurat noi activități de verificare a traseului
frontierei, fiind încheiate noi documente de demarcare, în 1963 și 1974. După destrămarea
URSS și dobândirea independenței de către Ucraina, la data de 2 iunie 1997 a fost semn at, la
Constanța, Tratatul cu privire la relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și
Ucraina ( Tratatul politic de bază ).
Tot cu această ocazie a fost încheiat, prin schimb de scrisori între miniștrii afacerilor
externe ai celor două țări, Acordul conex Tratatului politic de bază . Acest ultim document
conține prevederi referitoare la obligația părților de a începe negocieri în vederea încheierii unui
Tratat privind regimul frontierei de stat și a unui acord pentru delimitarea platoului conti nental
și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră. Totodată, acordul
conex conține o serie de principii în funcție de care cele două părți au convenit să realizeze
delimitarea. Astfel, în 1998, a început negocierea, în parale l, a Tratatului privind regimul
frontierei comune și a Acordului privind delimitarea spațiilor maritime.
,,Tratatul privind regimul frontierei de stat româno -ucrainene, colaborarea și asistența
mutuală în probleme de frontieră a fost semnat la Cernăuți, l a 17 iunie 2003, de către președinții
României și Ucrainei, intrând în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare,
realizat la Mamaia, la data de 27 mai 2004. Tratatul din 2003 descrie frontiera dintre România
și Ucraina prin referire la docum entele dintre România și fosta URSS în materie, în special
Tratatul româno -sovietic din 1961 privind regimul frontierei româno -sovietice, precum și la
documentele de demarcare corespunzătoare, inclusiv hărțile frontierei de stat, procesele verbale
ale semn elor de frontieră cu schițele crochiu (fr. “croquis” – desen rapid care red ă în câteva
linii trăsăturile principale ale unei figuri, obiect sau ale unui peisaj) precum și celelalte
documente privind verificarea traseului frontierei care erau în vigoare la data de 16 iulie 1990,
data proclamării independenței Ucrainei.
În schimb, negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului
continental și a zonelor economice exclusive ale României și Ucrainei în Marea Neagră,
desfășurate în pe rioada 1998 -2004, nu au condus la rezultate concrete, textul acestui document
nefiind convenit.

19

În aceste condiții, față de lipsa de progrese în negocierile bilaterale (deși au avut loc 24
de runde, completate de 10 alte runde la nivel de experți ), la data de 16 septembrie 2004
România a transmis către Curtea Internațională de Justiție de la Haga cererea de inițiere a
procedurilor ( Application Instituting Proceedings ) în vederea soluționării problematicii
delimitării platoului continental și a zon elor economice exclusive ale României și Ucrainei în
Marea Neagră26”.
,, Curtea a pronunțat hotărârea sa la data de 3 februarie 2009. Instanța Internațională a
aplicat metodologia utilizată în mod obișnuit în cazuri referitoare la delimitarea maritimă
(echi distanță/circumstanțe relevante) trasând o linie provizorie echidistantă în raport cu
țărmurile celor două țări (fără a se lua în considerare Insula Șerpilor) și evaluând ulterior dacă
există circumstanțe speciale care să justifice ajustarea acestei linii provizorii(Curtea a apreciat
că nu există niciuna). Linia de delimitare a platoului continental și a zonelor economice
exclusive ale României și Ucrainei stabilită de Curte a lăsat aproximativ 79% din zona în
dispută dintre cele două țări României27”.
,,Rep ublica Moldova ca și Ucraina, Republica Moldova este un stat succesor al fostei
URSS, situația frontierei dintre România și fosta URSS fiind din acest punct de vedere similară
celei a frontierei dintre România și Ucraina.
Frontiera dintre cele două state a fost consacrată prin tratatele încheiate de România cu
fosta URSS, cu referire la Ucraina – iar, în conformitate cu normele relevante ale dreptului
internațional, prevederile privind frontiera din aceste tratate sunt aplicabile în relațiile dintre
Români a și Republica Moldova, având în vedere caracterul obiectiv al frontierelor.
Frontiera este deci stabilită în conformitate cu Tratatul româno -sovietic din 1961 și cu
celelalte documente la care face acesta referire28”.

26 Liviu Dumitru, Relații internaționale , p. 39, http://irim.md/, accesat la data de 15.03.2019
27 Liviu Dum itru, Relații internaționale , op. cit., pp. 45, http://irim.md/, accesat la data de 15.03.2019
28 Liviu Dumitru, Relații internaționale ,op.cit., pp. 47, http://irim.md/, accesat la data de 15.03.2019

20

CAPITOLUL II
DREPTUL MĂRII

În doctrina națională găsim expresii diferite, atribuite disciplinei – Dreptul Mării,
studiate în cadrul unor capitole/secțiuni ale dreptului internațional public, după cum urmează:
„Teritoriul în dreptul internațional” 29; „Zone maritime cu regim special”30 ; „Reglementările
juridice privind diversele zone ale mării și fluviilor internaționale”31; „Teritoriul de stat și
regimurile internaționale ale unor spații în dreptul internațional contemporan”32; „Mări,
strâmtori și canaluri”; „Spații supuse suveranități i statului în cadrul cărora el exercită anumite
activități specifice”33 ; „Spații nesupuse suveranității statelor” ; „Spațiul în dreptul internațional
contemporan. Dreptul mării”34 ;„Spații în dreptul internațional”; „Dreptul mării. Regimul
juridic al spațiu lui cosmic” și nu în ultimul rând, capitole întregi denumite „Dreptul mării.”
,,Dreptul Mării este una dintre cele mai importante ramuri ale dreptului internațional,
permițând soluționarea diferendelor inter -statale în conformitate cu interesele naționale ale
statelor de coastă. Astfel, dreptul mării a fost folosit din cele mai vechi timpuri pentru
soluționarea statutului flotelor militare pe timp de razboi, dar și pentru soluționarea unor aspecte
de interes major în domeniul pescuitului și navigației marit ime comerciale, în timp de pace.
Dreptul mării permite rezolvarea unor probleme foarte importante pentru omenire, în
legătură cu exploatarea resurselor zonelor maritime la nivel internațional, această exploatare
este considerată patrimoniu comun ale mării teritoriale, omenirii, zonei contigue , zonei
economice exclusive, platoului continental .

29 Vasile Crețu , Drept internațional public . București: E d. Fundației „România de Mâine”, 1999, pp. 103 -126;
30 Ion Diaconu , Curs de drept internațional public , București: Casa de editură și presă „Șansa SRL”, 1993, pp.
130;
31 Constantin Manea, Olimpiu Crauciuc, Tratat de Drept Internațional Maritim Internaționa l Public , vol. 1.
Constanța: Editat de Institutul de Marină “Mircea cel Bătrân”, 1978, pp. 87 -489
32 Raluca Miga -Beșteliu, Drept internațional. Introducere în drept internațional public ,București: Ed. ALL, 1998,
pp. 221 -245.
33 Nicolae Ecobescu, Victor Ducul escu, Drept internațional public , București: Ed. Hyperion XXI, 1993, pp.290;
34 Stelian Scăunaș, Drept internațional public , București: Ed. C. H. Beck, 2007, pp. 257 -278

21

2.1. Mările și oceanele lumii în slujba propășirii economico -sociale

Existența unor resurse majore în apele internaționale, mărilor, oceanelor lumii face ca
interesul pentru acestea să fie foarte mare. Se dorește o ce rcetare mai intensă în aceste zone,
deoarece se bănuiește o sursă mare de hrană și de energie pentru umani tate.
Mările și oceanele acoperă în total 71% din suprafața globului pământesc. În adâncur ile
mărilor și oceanelor se află hrană pentru aproximativ 30 de miliarde de oameni precum și
resurse energetice, estimate la 160 miliarde barili de petrol și 14 miliarde metri cubi de gaze
naturale, mangan pentru 4000 de secole, cobalt pentru 200 de milen ii. Din apele oceanului
planetar se pot extrage 4 miliarde tone de uraniu, într -un singur an se pot obține 10 milioane
tone de cărbune din minerale submarine.
Încă din antichitate, popoarele au recunoscut dreptul de a folosi în mod egal marea,
pornind d e la concepția că marea este un bun de folosință comună pentru toate statele.
De-a lungul timpului, s -au conturat păreri diferite cu privire la folosirea oceanului
mondial.
,,La 08 ianuarie 1918, între cele 14 principii fundamentale ale păcii, președinte le
Wilson proclamă libertatea deplină a navigației pe mări în afară de apele teritoriale, în timp
de pace, ca și în vreme de război, cu excepția mărilor care ar putea să fie închise total sau
parțial, printr -o acțiune internațional ă având ca scop executare a unor acorduri
internaționale.”35
Legat de relațiile din domeniul maritim, din totdeauna popoarele au manifestat și
manifestă un interes deosebit pentru acestea, dând expresie unor exigențe fundamentale cu
privire la:
a) drepturile și îndatoririle fiecărui st at în folosirea mărilor și oceanelor Terrei;
b) precizarea formelor și modalităților practice ale conlucrării lor în direcția valorificării
lucrărilor pe care le conțin.
În ultimii ani, Conferința de la O.N.U. a avut la bază aceste aspecte foarte importante,
acestea se regăsesc în acest moment, în Convenția asupra dreptului mării.
În urmă cu patru zeci de ani a avut loc prima Conferința O.N.U. asupra dreptului mării,
unde s -a adoptat convenții superioare asupra platoului continental, mării libere, mării teritoriale
și asupra pescuitului, cup rinzând cu această ocazie toate spațiile maritime, care urmărea
problema zonelor naționale cu drepturile și obligațiile lor riverane, dar și ale altor țări din aceste

35 D. Mazilu , D rept internațional public , op.cit., p.536;

22
zone, dar și problemele mării libere, unde se recu noștea libertatea de pescuit, de navigație, de
survol și libertatea de a pune cabluri și conducte.
În urma adoptării acestor reguli, s -au reluat anumite probleme importante care fac
referire la limitarea mării teritoriale și regimul teritoriilor submarine, pentru a se elabora unele
soluții juridice. Astfel că între anii 1967 -1970 au avut loc dezbateri care au făcut referire la
regimul juridic al teritoriilor submarine, care sunt situate în afara limitelor jurisdicției naționale,
Adunarea Generală a Organiza ției Națiunilor Unite, a adoptat în 1970, Declarația de Principii,
prin care zona internațională a fost consacrată ca patrimoniu comun al întregii umanități.

2.2. Marea teritorială

2.2.1. Natura juridică a mării teritoriale

Marea teritorială se definește ,,ca fiind acea porțiune a apelor mării sau oceanelor
adiacente țărmului unui stat, care se află sub suzeranitatea satului riveran. ”36
În urma reglementărilor internaționale, suveran itatea statului riveran se extinde în afara
teritoriul său și î n afara apelor sale interioare, iar în cazul unui stat arhipelag, dincolo de apele
sale a rhipelagi ce , asupra unei zone a mării adiacente desemnată sub numele de mare teritorială.
Statul riveran are dreptul de a fixa lățimea mării teritoriale, care nu de pășește 12 mile
marine, măsurate de la liniile de bază, stabilite în conformitate cu prevederile convenției.

2.2.2. Jurisdicția statului riveran

În marea teritorială se exercită jurisdicția statului riveran. În același timp, statul de
pavilion își exerc ită jurisdicția asupra navelor sale, indiferent de locul unde s -ar afla acestea.
Jurisdicția penală a statului riveran se exercită la bordul navelor comerciale:
– în cazul în care consecințele infracțiunii se extind asupra statului riveran”;
– dacă a fost t ulburată pacea țării sau ordinea în marea teritorială;
– dacă exercitarea jurisdicției a fost cerută de căpitanul navei sau de un agent diplomatic sau
consular al statului de pavilion;
– în scopul reprimării traficului ilicit de stupefiante. ”37

36 Mazilu Dumitru, Drept internațional public , vol. 1, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p.541;
37 Art. 27, Alin. 1, Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului mării, semnată la Montego Bay la 10 decembrie
1982 , publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 21 noiembrie 1996

23

Jurisdicția c ivilă a statului riveran se exercită numai în legătură cu obligațiile
contractuale ori responsabilitățile pe care navele și le -au asumat în timpul sau în vederea trecerii
prin apele statului riveran. Navele de război și navele de stat străine, care sunt a sociat e unor
scopuri necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicție în marea teritorială, cu obligația de
a respecta legile și reglementările statului riveran.

2.2.3. Dreptul de trecere inofensivă

Indiferent cărui stat aparține o navă comercială, ace asta are dreptul de trecere inofensivă
prin marea teritorială. Putem definii trecerea inofensivă ca traversarea mării teritoriale către
apele din interiorul unui stat, sau către porturile și instalațiile acestora, sau spre porturile altor
țări.
Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu perturbă pacea internă, nu afectează
securitatea națională a acelui stat. Acesta nu mai este ino fensiv atâta timp cât nu respectă
regulile și amenință sau utilizează forța împotriva statului riveran.
Navele străine car e dețin propulsie nucleară pot circula doar în baza unei aprobări
speciale în acord cu legile statului riveran.
Traversarea navelor militare străine prin marea teritorială a condus la multe dezbateri
și negocieri foarte dificile pe această temă în cursul Conferinței asupra dreptului mării. Unele
state, inclusiv țara noastră, cere o aprobare în prealabil a navelor maritime străine ce vor să
traverseze prin marea teritorială.

2.4. Regimul insulelor

,,O insulă este o întindere naturală de pământ înc onjurată de apă care rămâne descoperită
în timpul fluxului. ”38
,,În concepția României, înfățișată și dezvoltată în cursul dezbaterilor conferinței, o
insuliță este o ridicătură naturală de pământ cu o suprafață mai mică de 1 kilometru pătrat,
înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului.

38 Ibidem, Art. 121, alin. 1

24

Țara noastră a demonstrat în cursul analizei efectuate că un stat nu poate să invoce
existența într -o zonă maritimă a insulițelor sau insulelor similare insulițelor , în scopul extinderii
spațiilor m aritime. ”39
Formularea unor asemenea pretenții ar duce la inechități evidente, ar avea consecințe
negative în relațiile maritime dintre state. ,,Se înțelege că asemenea proeminențe naturale, care
nu pot fi locuite ori care nu pot avea viața lor economică p roprie ”40, nu pot avea spații maritime,
deoarece aceasta ar genera numeroase diferențe în primul rând între statele vecine.
Ținând cont de diversitatea situațiilor concrete, România a subliniat că, atunci când
asemenea proeminențe ale fundului mării sunt si tuate foarte aproape de limita exterioară a
platoului continental sau a zonei economice, extinderea zonelor de securitate ori a apelor
teritoriale trebuie să se facă prin acord cu statele vecine.
Pentru a determina regimul juridic al insulelor și insulițe lor, este necesar: să se ia în
considerare toate circumstanțele existente și să se stabilească criterii precise, care să permită
respectarea și aplicarea principiilor echității, atât în delimitarea spațiilor maritime respective,
cât și în valorificarea lor .

2.5. Regimul strâmtorilor

2.5.1. Elemente definitorii

,,Strâmtorile sunt căi natural e, înguste, de comunicație între două mări. Curtea
Internațională de Justiție ,,a definit strâmtoarea ca fiind pasajul dintre două porțiuni de uscat
aparținând la do uă state riverane, sau chiar unuia singur, către una și aceeași porțiune de mare
liberă. În stabilirea regimului juridic al strâmtorilor se face distincție între strâmtorile care
constituie căi de navigație internațională și cele care nu prezintă acest int eres.”41
Prin tratat au fost stabilite regimuri speciale de navigație internațională pentru
Strâmtoarea Gibraltar, Strâmtoarea Magelan, Strâmtorile S ound Beltu l Mic și Beltu l Mare,
Strâmtorile Bosfor și Dardanele.

39 D. Mazilu , Drept internațional public , op.cit. p.549;
40 Gheorghe Săusescu, Statement at the 39 tb Meeting of the Second Coomittee , op. cit., pp.281 -282;
41 D. Mazilu, Drept internațional public , op.cit. , p.552;

25
2.5.2. Regimul juridic al strâmtorilor Mării Negre

Strâmtorile au reprezentat un interes deosebit pentru multe state, atât riverane cât și
neriverane, care au făcut tot posibilul să se poată folosi de ele. Dorința de a stăpâni aceste
strâmtori este domeniul economic precum și politic o-strateg ic care le deține aceste strâmtori în
tranzitul Dunăre – Marea Neagră – Marea Marmara. Astfel constatăm că strâmtorile este singura
cale maritimă ce face legătura între Marea Neagră și Marea Mediterană.
Aceste strâmtori sunt atât de dorite datorită pozițio nării lor strategice, adâncimile lor în
mare atingând între 50 și 90 de metri. Acestea sunt situate între 2 mari continente, Asia și
Europa, ele despart partea asiatică a Turciei de Turcia Europeană.
,,Marea Neagră a fost transformată într -un ceea ce istor ia a denumit plastic "lac turcesc".
De-a lungul vremii venețienii au obținut beneficii în ceea ce privește comerțul în Marea Neagră,
la fel și englezii, urmând ca de aceleași beneficii să profite și olandezii, care, mai târziu le împart
cu Perfidul Albion.42”
În anul 1936, Turcia a invitat statele printr -o notă oficială la negocieri pentru o nouă
reglementare a statutului strâmtorilor, pentru garantarea securității și inviolabilității teritoriului
Turciei și pentru a dezvolta navigația comercială dintre Mare a Mediterană și Marea Neagră.
România, a avut un rol important în desfășurarea acestor negocieri. Nicolae Titulescu a declarat
ca "str âmtorile s unt însăși inima Turciei. Dar ele sunt în același timp și plămânii României43"
Conven ția asupra dreptului mării d e la Montego Bay proclamă în partea a III -a regimul
juridic al apelor strâmtorilor care servesc navigației internaționale. Regimul juridic al apelor
strâmtorilor nu este afectat de regimul trecerii prin strâmtorile care servesc navigației
internaționale , nu afectează nici exercitarea țărilor riverane, a suveranității sau jurisdicției lor
asupra acestor ape, a fundurilor marine corespunzătoare și a subsolului lor precum și a spațiului
aerian de deasupra.
Navele maritime, precum și aeronavele po t tranzita s trâmtorile care aparțin navigației
internaționale fără a avea probleme, sau piedici din partea cuiva. Sigurul lucru de care acestea
trebuie să țină cont când tranzitează sunt reglementările, procedurile și practicile internaționale
ce fac referire la sec uritatea navigației.

42 Paul Gogeanu, „Strâmto rile Mării Negre de -a lungul istoriei” , Ed. Politică , București 1966, pag .46;
43 I .Seftiuc, I.Cârțână, România și problema strâmtorilor , Editura Științifică, București, pag. 293 -367

26

2.6. Marea liberă

2.6.1. Regimul juridic al mării libere

Marea liberă o putem defini ca fiind acea parte a mării ce nu aparține mării teritoriale
sau apelor interioare ale unui stat.
Marea liberă este deschisă tuturor statelor, nicio țară nu are cum să pretindă supunerea
unei părți oarecare din aceasta , suveranității sale. Libertatea mării libere se exercită în condițiile
determinate de prezentele articole și alte reguli de drept inter național. Pentru statele riverane
sau neriverane, ea include mai ales:
1) libertatea navigației;
2) libertatea pescuitului;
3) libertatea de a pune cabluri și conducte petroliere submarine;
4) libertatea de survol.
Aceste libertăți, precum și alte libertăț i recunoscute de principiile generale ale dreptului
internațional sunt exercitate de toate statele ținând seama în mod rațional de interesul pe care
marea liberă îl reprezintă pentru celelalte state.
Țările care nu au litoral, trebuie să aibă acces liber l a mare, pentru a se bucura în condiții
egale cu țările riverane.
În acest sens, țările ce se situează între mare și un stat lipsit de litoral, vor acorda, potrivit
unei înțelegeri comune și în conformitate cu convențiile internaționale în vigoare:
a) statului lipsit de litoral, tranzit liber pe teritoriile lor pe bază de reciprocitate;
b) navelor arbor ând pavilionul unui stat, și confer ind un tratament egal cu acela al
propriilor nave sau al navelor oricărui stat în ceea ce privește accesul în porturile maritime și
folosirea lor.
Acestea vor reglementa împreună tot ce face referire la libertatea de tranzit și la
egalitatea de tratament în porturi. Atunci când aceste țări nu sunt deja părți la convențiile
internaționale de actualitate, luând în co nsidera re drepturile statului riveran sau de tranzit și de
particularitățile statului fără litoral. Navele oricărui stat, riveran sau neriveran, au dreptul să
navigheze în marea liberă sub pavilionul acestuia.

27
2.6.2. Obligațiile statelor în exercitarea libertă ții de navigație

Exercitându -și libertatea de navigație în marea liberă, statele au mai multe obligații:44
a) prevenirea și pedepsirea transportului de sclavi pe navele situate sub pavilionul lor;
b) cooperarea pentru stoparea pirateriei;
c) cooperarea pentru stop area actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime;
d) să colaboreze pentru stoparea traficului ilicit de stupefiante;
e) să colaboreze pentru stoparea emisiunilor neautorizate de radio și televiziune difuzate de pe
marea liberă.
Statutul juridic al n avelor în marea liberă îl determină naționalitatea acestora. O navă nu
poate naviga sub pavilionul a două sau mai multe state.

2.7. Zona internațională a teritori ilor submarine

Descoperirea pe fundul mărilor și oceanelor, în zona mării libere, dincolo de limita
exterioară a platoului continental, a unor importante zăcăminte care în condi țiile dezvoltării
spectaculoase a tehnicii contemporane ar putea deveni în scurt timp exploatabile a adus în prim
planul preocu părilor statelor lumii, în special a celor cu o dezvoltare tehnologică mai puțin
avansată, necesitatea stabilirii unor reguli de drept internațional privind exploatarea acestei
zone, astfel ca ea să nu se facă în beneficiul exclusiv al statelor dezvoltate , ci în folosul tuturor
statelor lumii.
Mai multe rezoluții ale Adunării Generale a O.N.U., începând cu deceniul al șaptelea,
au instituit un moratoriu (amânare de plăți a datoriilor publice și particulare scadente,
reglementată prin lege, pe o anumită perioadă de timp sau pentru existența unor împrejurări
speciale) asupra exploatării fundului mărilor și oceanelor, în așteptarea convenirii unui regim
internațional și au stabilit unele principii privind exploatarea acestei zone, declarată ca
patrimoniu comun al umanității.
Convenția din 1982 asupra Dreptului Mării a stabilit regimul zonei care constituie
patrimoniul comun al umanității, în sensul că în această zonă explorarea și exploatarea
resurselor sale trebuie să se facă cu partici parea și în beneficiul tuturor statelor și popoarelor.
În zona internațională a teritoriilor submarine orice activitate se poate desfășura numai
în temeiul unei autorizații eliberate de Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine pe

44 Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navig ației maritime, adoptată la Roma, la 10
martie 1988. România a aderat la Convenție prin Legea nr. 123 din 22 decembrie 1992 , publicată în Monitorul
Oficial nr.2 din 12 ianuarie 1993

28
baza unor crit erii economico -financiare, stabilite de Convenția Națiunilor Unite asupra
Dreptului Mării din 1982.
Țările precum și Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine sunt obligați să
adopte legi și reglementări pentru a preveni și reduce poluarea din me diul marin. Prevederile
Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982 oferă la nivel global, tuturor
țărilor, precum și organizațiilor internaționale competente, dreptul de a face cercetări științifice
în zona internațională a teritoriilor su bmarine.
În zonele internaționale a teritoriilor submarine, țările, statele părți, întreprinderile de
stat, persoanele fizice, juridice care deține naționalitatea lor sunt controlate de către ele sau de
cetățenii lor, acestea au obligația, în temeiul prevederilor Convenției Națiunilor Unite asupra
Dreptului Mării din 1982 ca, în momentul desfășurării activităților în zona internațională a
teritoriilor submarine, indiferent de activitate, să respecte regulile stabi lite în acest sens de
Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982, dar și de Autoritatea
Internațională a Teritoriilor Submarine.
De asemenea, Convenția a mai prevăzut în art. 153, alin. 4 și faptul că Autoritatea
Internațională a Teritorii lor Submarine va exercita asupra activităților întreprinse în zona
internațională a teritoriilor submarine controlul necesar pentru a asigura respectarea
dispozițiilor pertinente ale Părții a XI a și ale anexelor corespunzătoare, ca și a regulilor,
regleme ntărilor și procedurilor Autorității Internaționale a Teritoriilor Submarine, precum și a
planurilor de muncă aprobate.
,,Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine mai este împuternicită să ia orice
măsură prevăzută de Partea a XI a a Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din
1982 pentru a asigura respectarea prevederilor acesteia și pentru a -și putea exercita funcțiile de
control și de reglementare ce îi incumbă în virtutea Convenției sau a unui contract"45.
Convenția Națiunilor Unit e asupra Dreptului Mării din 1982 consacră și dreptul
Autorității Internaționale a Teritoriilor Submarine a inspecta toate instalațiile situate în zona
internațională a teritoriilor submarine. Iată, astfel, că prin dispozițiile inserate în Convenția
Națiun ilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982, Autoritatea Internațională a Teritoriilor
Submarine dispune de prerogative întinse directe de coordonare și control asupra activității
operatorilor din zona internațională a teritoriilor submarine, subiecte de dr ept intern, supuse în
principiu, jurisdicției statelor lor de naționalitate."46

45 Art. 153, alin. 5 din Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982
46 D. Popescu, Drept internațional public , Ed. Universității „Titu Maiorescu”, București, 2005, p.149

29

2.8. Insula Șerpilor

,,Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 î. Hr.,
aceasta fiind și prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichității) și
începuturi ce se pierd în negura miturilor și legendelor antichității, înfruntând numeroase
vicisitudini (dovedind, într -o manieră particulară, justețea vechii zicale „ sunt fata lo corum ”!),
Insula Șerpilor a fost, este și rămâne și pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător
– parte organică a vechii vetre carpato -danubiano -pontice. Înțelegerea corectă a „istoriei”
acestui colț al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic,
al apartenenței teritoriale, Insula Șerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării47".
Până la 1857 nici un tratat juridic internațional nu a consemnat -o nominal ca aparținând
altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc. Tratatele de pace din 1812,1829 și 1856 nu au
consemnat Insula Șerpilor, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist nefiind în măsură să se prevaleze
de existența unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre
puteri ar fi cedat -o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc.
,,Ascensiunea politică, militară și economică a Rusiei, dublată de o politică
expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră și strâmtorile sale, tendințele e xpansioniste
antiromânești urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general și politica
de cedări repetate practicată de Imperiul Otoman, numeroasele războaie dintre cei trei
protagoniști – multe desfășurate pe pământ românesc, sol date cu grele și grave pierderi umane
și materiale – au reprezentat contextul general dar și cauzele care au făcut posibil modificarea
repetată a statutului juridic al insulei48".
Pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la “relațiile d e bună
vecin ătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două
țări. Au urmat apoi cei doi președinți, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la
14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acest ui tratat.

47 Dominuț Pădurean , Statutul juridic al Insulei Șerpilor. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga
(3 februarie 2009) privind zonele economice exclusive și platoul continental al României și Ucrainei în Marea
Neagră), /www.dacoromania -alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm, accesat la data de 21.12.2018;
48 Dominuț Pădurean, Statutul juridic al Insulei Serpil or. Hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga
(3 februarie 2009) privind zonele economice exclusive și platoul continental al României și Ucrainei în Marea
Neagră), /www.dacoromania -alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm, accesat la data de 21.12.20 18;

30

,,La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman, ministrul de
Externe, Adrian Severin, președinte al României, Emil Constantinescu. Prin acest tratat,
România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupr a unor teritorii românești
integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică. Semnarea tratatului a fost una dintre
condițiile puse României pentru a fi acceptată în NATO. În 1997, pentru prima dată de la
constituirea României Mari, un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi
amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în
1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a
evenimentului49"
Insula Șerpilor este o insulă din Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile României și
Ucrainei, în dreptul golfului Musura. Insula, odinioară românească, a fost ocupată de URSS
după sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial și anexată în cursul anului 194 8. În prezent
este parte a raionului Chilia al regiunii Odessa din Ucraina. Cu o suprafață de doar 17 hectare,
Insula Șerpilor nu prezintă o importanță mare din punct de vedere teritorial, în schimb are
importanță din punct de vedere strategico -militar și economic.
Insula Șerpilor este partea emersă a unei formațiuni de roci localizată la circa 45 km la
est de Delta Dunării (44.814 m de orașul Sulina), pe coordonatele 45°15’15″ latitudine nordică
și 30°12’12″ longitudine estică. Adâncimea mării în jurul ins ulei este redusă: în Nord este de
5–6 m, în Sud de 13 –23 m, în Est de 9 –19 m, iar în Vest de 10 –16 m. Geograful grec Ptolomeu
(care a trăit în secolul I după Hristos) menționează în opera sa “Îndreptar geografic“ că “Insulele
situate în vecinătatea Moesiei Inferioare, în acea parte a Pontului pe care am pomenit -o, sunt
Boristena“ (numele antic al Niprului și al golfului acestuia, între gurile Dunării și Crim eea) “și
insula lui Ahile sau Leuce („albă”)“.
Insula nu a avut în trecut importanță din punct de vedere economic, dar apele sale
teritoriale au căpătat una deosebită dup 1980, odată cu descoperirea sub sedimentele submerse
dimprejur, a unor zăcăminte de petrol și gaz natural.
După perioadele de stăpânire grecească și romană, Insula Șerpilor ajunge î n stăpânirea
themei bizantine “Paradunavon“, mai apoi a genovezilor, iar ulterior a lui Dobrotici și a lui
Mircea cel Bătrân. În Cronica de la Nürnberg se afirmă că „ românii locuiau în Insula Peuce
vestită de cei vechi ”. Prin termenul de Peuce se înțelegea u atunci și gurile Dunării.

49www.cunoastelumea.ro/3, accesat la data de 21.12.2018, Adrian Albu in Dezvăluiri, Istorie, publicat Mai 2018;

31
În urma Războiului Crimeii, Rusia cedează către Principatul Moldovei, prin Tratatul de
pace de la Paris din 26 decembrie 1856, Delta Dunării, Insula Șerpilor (anexate în 1829) și
partea de sud a Bugeacului (anexat în 1812).
Inițial, Sultanul Otoman, suzeran al Moldovei, revendicase și cedarea Cetății Albe (pe
atunci “Ak -Kerman”) de Rusia către Moldova, pentru a relua el însuși direct în stăpânire Delta
și Insula Șerpilor. În final Turcia recuperează Delta Dunării și Insula Șerpi lor, dar fără ca
Moldova să recapete Cetatea Albă.
Protocolul de la Paris semnat la 6 ianuarie 1857 stabilește că Insula Șerpilor va aparține
statului posesor al gurilor Dunării (în acel moment Imperiul Otoman) care se obliga să întrețină
pe insulă un far pentru navigația navelor ce treceau pe Dunăre spre portul rusesc Ode ssa.
Tratatul adițional de la Paris din 19 iunie 1857 confirmă aceste hotă râri.
Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat retrocedarea de România către Rusia
a sudului Basarabie i (cele trei județe moldovene din Bugeac), mărginit la vest de talvegul
Prutului, la sud de talvegul brațului Chilia și de vărsarea brațului Stambul. Prin art. 45, sudul
Dobrogei de la est de Silistra până la Ofidaki/Yilanlîk, la sud de Mangalia, era cedat României
de Imperiul Otoman (frontiera actuală). Articolul 46 preciza că “Atât insulele formând Delta
Dunării, cât și Insula Șerpilor și sangeacul Tulcei sunt alipite României”.
În Primul Război Mondial, în anul 1917, nava de război germană Breslau a bomb ardat
Insula Șerpilor, distrugând farul construit de inginerul francez Michel de Pierredon pentru
Otomani în 1860 (far care a fost reconstruit de România în anul 1922).
Tratatul de pace de la Versailles din 28 octombrie 1920 a confirmat stăpânirea
româneas că asupra Insulei Șerpilor, administrată de Comisia Europeană a Dunării (mai anume
sectorul Dunării maritime). Conferința din data de 18 august 1938 de la Sinaia a trecut sectorul
Dunării maritime inclusiv Insula Șerpilor în administrarea directă a statulu i Român, în cadrul
căreia a rămas până după sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial, ch iar dacă o patrulă
sovietică a debarcat pe insulă în vara anului 1944.
La data de 4 februarie 1948, la Moscova, prim -ministrul Republicii Populare Române,
dr. Petru Groza și ministrul de afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, semnează
„Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între România și URSS”,
care, deși se referea la Tratatul de pace din 1947, stabilește, împotriva prevederi lor acestui
Tratat, că „Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în
componența URSS”.
În cursul delimitării pe teren a frontierei, comisia sovieto -română sub comandament
sovietic, s -a abătut de la talvegul brațului Chil ia în mai multe rânduri, fixând frontiera nu pe
acesta, ci pe brațe laterale pe partea dreaptă, incluzând în teritoriul sovietic nu numai ostroavele

32
Coasta Dracului (Tătarul mic), Dalerul mare și Dalerul mic, ci și Insula Maican și mai ales
Ostrovul Limba de la gurile brațului Chilia, prelungind astfel linia frontierei de la golful Musura
la sud de insula Șerpilor. În procesul -verbal de descriere a traseului s -a menționat trecerea
acesteia la fosta U.R.S.S.
În schimb, ostroavele Tatomirului (Tătarul mare s au Tatanir) și Cerno fcăi, și ele
ocupate în vara 1944, sunt oficial recunoscute ca aparținând României, grănicerii sovietici
retrăgându -se din ele.
Acest protocol nu a fost niciodată ratificat de către România. Cu toate acestea, la data
de 23 mai 1948, rep rezentanții ministerelor de externe din cele două țări (Nikolai P avlovici
Sutov, prim -secretar al ambasadei sovietice din București și Eduard Mezincescu, ministru
plenipotențiar) au semnat chiar pe Insula Șerpilor un proces -verbal de predare a insulei. În acel
document, se afirmă că “Insula Șerpilor a fost înapoiată U.R.S.S. de către R.P. România și
încadrată în teritoriul U.R.S.S.“, deși aceasta nu aparținuse niciodată Uniunii Sovietice. Aceste
docum ente au fost păstrate mult timp secrete astfel că în martie 1949, căpitanul Constantin
Copaciu, membru al comisiei de delimitare a frontierelor, a fost arestat pentru că nu recunoștea
URSS -lui Insula Șerpilor și nici celelalte 5 insule de pe brațul Chilia. În august 1949, nave
militare sovietice, au debarcat pe insulă, au arestat grănicerii și paznicii români, și i -au debarcat
în orașul Sulina.
Imediat după ocuparea Insulei Șerpilor, sovieticii au început să construiască aici o bază
militară de supraveghere maritimă și aeriană, prevăzută cu antene radar. În mai multe rânduri,
pescarilor români care au fost surprinși de furtună pe mare , nu li s -a permis să se adăpostească
pe insulă, fiind respinși de către autoritățile militare sovietice, incidentele încheind u-se, de mai
multe ori, cu victime.
Posesia sovietică asupra Insulei Șerpilor a fost confirmată prin Tratatul încheiat între
Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul
frontierei româno -sovietice, de colaborare și asistență mutuală, semnat la București la 27
februarie 1961.
După anul 1980, odată cu descoperirea de rezerve considerabile de țiței (10 milioane de
tone) și de gaze naturale (1 miliard m³), interesul pentru împrejurimile insulei a crescut mult.
Convenț ia O.N.U. asupra mării de la Montego Bay recunoaște dreptul statelor să -și extindă
apele teritoriale la 12 mile, și în zona de exclusivitate economică, la 200 de mile marine.
După destrămarea Uniunii Sovietice în anul 1991, Insula Șerpilor împreună cu baza
militară și cu apele sale teritoriale, a trecut „ de facto ” în componența Ucrainei.

33
Un tratat frontalier Româno -Ucrainean semnat la Constanța la data de 2 iunie 1997,
intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, a confirmat dispozițiile tratatului Româno -Sovietic de
la București din 27 februarie 1961, și a fost confirmat la rândul lui (pentru a treia oară în ceea
ce privește Insula Șerpilor) de către Tratatul dintre România și Ucraina privind regimul
frontierei de stat, colaborarea și asistența mutuală în prob lemele de frontieră, semnat la Cernăuți
la data de 17 iunie 2003.
Pe insulă, în jurul farului odinioară românesc, a fost stabilită o garnizoană militară care
face parte din sistemul de pază și apărare a granițelor de stat ale Ucrainei, deservită printr -un
heliodrom , un debarcader militar, depozite, instalații energetice (generator electric cu motor
diesel) și un rezervor de apă. Stațiile de radiolocație aflate pe insulă execută o cercetare herțiană
la mare distanță, într -un perimetru ce cuprinde Marea Neag ră și Marea Mediterană.
Platoul continental din jurul Insulei Șerpilor este subiect al unei dispute între România
și Ucraina, litigiu care se judecă la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Miza disputei
româno -ucrainene este în primul rând strateg ică – accesul în apele teritoriale – și economică –
posibilitatea explorării și, eventual, exploatării resurselor de hidrocarburi. Pe lângă importanța
economică a insulei o foarte mare importanță are din punct de vedere strategico -militar.
Instoricul conf lictului este strâns legat de istoria insulei.
Statul ucrainean susține că Insulei Șerpilor trebuie să i se acorde pe lângă ape teritoriale,
platou continental și zonă economică exclusivă în Marea Neagră, reprezentanții români
afirmând că insula nu se înca drează în normele de drept pentru a i se acorda platou și zonă
economică.
Poziția geografică a Insulei Șerpilor este una din c auzele izbucnirii conflictului. Insula
Șerpilor este o formațiune de roci localizată la circa 45 km la est de Delta Dunării. Insu la este
apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat punct de pe țărm este Insula
Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a Deltei Dunării, localizată între
Canalul Bâstroe și Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată locali tate românească este orașul
Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de
insulă.
În trecut, singura utilizare a Insulei Șerpilor era ca bază de pescuit. Importanța
economică a crescut la începutul anilor 198 0 odată cu descoperirea unor importante rezerve de
petrol și gaze naturale în subsolul platoului continental din jurul insulei. În noiembrie 2003,
autoritățile ucrainiene au declarat Insula Șerpilor zonă de rezervație naturală, ca să demonstreze
că locul p oate oferi condiții pentru turism.

34
Platoul continental și zona economică exclusivă, împreună cu regimul acestora, sunt
definite în Convenția ONU din 1982 privind dreptul mării (la care și România, și Ucraina sunt
părți). Ele sunt spații maritime asupra cărora statul riveran (care le deține) exercită anumite
drepturi suverane și jurisdicție suverană.
Platoul continental al unui stat este reprezentat de fundul mării (care este prelungirea
naturală a teritoriului terestru al statului) și s ubsolul acestuia, situate dincolo de limita exterioară
a mării teritoriale 1 a acestui stat, până la limita externă a marginii continentale (care este locul
unde se termină platoul continental geografic) sau până la o distanță de 200 mile marine de la
coastele statului spre larg, atunci când limita exterioară a marginii continentale se află la o
distanță inferioară.
În cazul Mării Negre, nu există o margine 1 . Marea teritorială este zona de apă care se
poate întinde până la 12 mile marine (1 milă marină = 1,852 km) de la linia de coastă. Atât
România, cât și Ucraina au fixat prin legislația lor internă marea teritorială la maximum 12 mile
marine. Marginea continentală, din punct de vedere geografic fiind în prezența unui platou
continental geografic unic.
De asemenea, dimensiunile reduse ale Mării Negre nu permit ca statele riverane să aibă
zone naționale de platou continental extinse până la limita de 200 mile marine, fiind necesară
delimitarea între zonele de platou continental care revin fiecărui stat ri veran. Zona economică
exclusivă este o zonă maritimă situată dincolo de limita exterioară a mării teritoriale care se
poate extinde până la 200 de mile marine de la linia de la care se măsoară marea teritorială, spre
larg. Dacă platoul continental se refer ă la fundul mării, zona economică exclusivă are în vedere
suprafața și coloana de apă.
Ca și în cazul platoului continental, dimensiunile reduse ale Mării Negre nu permit ca
statele riverane să aibă zone naționale de zonă economică exclusivă extinse până la limita de
200 mile marine, fiind necesară delimitarea între suprafețele de zonă economică exclusivă care
revin fiecărui stat riveran. Conform Convenției privind dreptul mării, în platoul său continental
statul exercită drepturi suverane exclusive de exp lorare și exploatare a resurselor naturale care
se găsesc pe fundul mării (de exemplu, specii sedentare de organisme vii) sau în subsolul
acestuia (zăcăminte de hidrocarburi sau minerale).
De asemenea, în zona sa economică exclusivă, statul exercită drept uri suverane
exclusive de explorare și exploatare, de conservare și gestionare a resurselor naturale (mai ales
stocuri de pește). Mai are dreptul să instaleze și să utilizeze în acest spațiu insule artificiale,
instalații și utilaje pentru cercetarea știin țifică, să protejeze și să conserve mediul marin. Alte
state au dreptul, în condițiile stabilite de Convenție, la navigație și survol aerian și libertatea să
instaleze cabluri și conducte submarine.

35

Având în vedere că platoul continental și zona economic ă exclusivă se suprapun, în
mod obișnuit statele care procedează la delimitarea acestor spații maritime solicită Instanțelor
Internaționale trasarea unei linii unice de delimitare.
Platoul continental din sudul Insulei Șerpilor, în dreptul Sulinei, a intra t în litigiul
teritorial dintre România și Ucraina, care a fost judecat la Curtea Internațională de Justiție (CIJ)
de la Haga. Zona litigioasă a fost artificial lărgită până la suprafața maritimă de 12.000 km² prin
extinderea revendicărilor ucrainene mult la apus de linia echidistantă între coastele sale și cele
ale României.
Miza disputei era îndeosebi economică: posibilitatea explorării și, eventual, exploatării
resurselor de hidrocarburi. Ambele părți au declarat de la început că vor respecta judecata
Curții, indiferent care va fi.
CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009, a acordat 79,34% din zona în dispută
României, anume 9.700 km² cu o adâncime medie de peste 50 m, iar Ucrainei 20,26% din zona
în dispută anume 2.300 km² cu o adâncime medie s ub 50 m, incluzând totalitatea apelor
teritoriale ale insulei Șerpilor, inclusiv în dreptul Sulinei.
Prin acceptarea acestei judecăți, litigiul teritorial major s -a stins, litigiul minor privind
insula Maican de pe brațul Chilia și partea de sud a golfulu i Musura din nordul imediat al
Sulinei, rămânând singura divergență teritorială între România (care le revendică) și Ucraina
(care le stăpânește).
Din perspectiva tipologiei acest conflict l -am incadrat în categoria conflictelor
diplomatice internaționale deoarece se desf ășoară între două state vecine. Miza conflictului este
de natură teritorială, fiecare dintre cele două părți dorindu -și ca Insula Șerpilor să îi aparțină.

36
CAPITOLUL III
TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
CAUZA ROMÂNIA VS. UCRAINA LA CIJ

3.1. Decizii precedente ale CIJ de delimitare maritimă, de interes pentru
România
Rezolvarea de către Curtea Internațională de la Haga a situațiilor de delimitare maritimă
este realizată prin aceeași modalitate ca cea dată pentru România, metoda folosită în
soluționarea procesului cu Ucraina.
Curtea Internațională de Justiție de la Hag a de-a lungul timpului a rezolvat peste
cincizeci de cazuri de delimitare maritimă. Unele dintre ele fiind model pentru țara noastră,
model după care judecătorii s -au ghidat și în cazul Românie i privind delimitarea maritimă a
Mării Negre.
Peste 50% dintr e cazurile care au fost dezbătute și înregistrate la CIJ, în legătura cu
delimitarea maritimă, soluțiile s -au dat în favoarea celui care a intentat procesul, a
reclamantului, această soluție are ca bază metoda "echidistanta/mediană – circumstanțe
speciale /relevante", pe care țara noastră a cerut -o.
Aceast a constă în trasarea unei linii aflate la o distanță egală de țărmurile pentru care se
dorește delimitarea, urmând să se realizeze o analiză pentru justificarea de a ajusta linia trasată.

 Marea Nordului (RFG c ontra Danemarca și RFG contra Olanda ) (1967 -1969) :
RFG și Danemarca și respectiv RFG și Olanda, datorită divergenței de delimitare a
platoului continental din Marea Nordului, aceștia nu au solicitat Curții stabilirea propriu -zisă a
linie care delimitează, au cerut doar să arate principiile și normele de drept internațional ce se
aplică în acest caz, asumându -și că va realiza delimitarea pe această bază.
Concavitatea coastelor RFG, se încadrau între coastele Danemarcei și Olandei, fapt
pentru care RFG era în dezavantaj dacă s -ar fi luat în calcul metoda echidistantei.

 Golful Maine (Canada contra SUA) (1981 -1984) :
Canada și SUA au dorit să delimiteze platoul continental și zone le de pescuit, prin
trasarea liniei acestuia, astfel putând fi identificat punctul inițial al liniei de delimitare și zona
în care aceasta trebuie trasată.

37

S-a ajuns la concluzia că din cauza structurii Golfului Maine nu se poate trasa o linie
unidirecț ională, observând că în sectorul final aceast ă relație se schimbă, țărmurile fiind opuse,
dar în același timp sectorul nord -estic al zonei de delimitare conferă relați ei țărmurilor o
caracteristică adiacentă.
Conform judecătorilor s -a luat deci zia că pescu itul sau exploatarea hidrocarburilor ale
celor două țări, nu este un criteriu corect pentru a fi luat în calcul la stabilirea liniei de delimitare.

 Tunisia și Libia (1978 -1982) :
Ambele state au cerut Curții să indice care sunt principiile și normele de dr ept
internațional care se pot aplica în cazul lor, pentru delimitarea platoului continental. Structura
geografică care este un caz mai special, acesta fiind caracterizat prin modificarea majoră a
direcției generale a coastei Tunisiei în zona Golfului Gabe s și de asemenea prin prezența unor
insule. Judecătorii au considerat că această delimitare trebuie realizată astfel încât să se găsească
o rezolvare corectă.

 Groenlanda și Jan Mayen (Danemarca c ontra Norvegia) (1988 -1993) :
Această delimitare s -a efectua t între insula norvegiană Jan Mayen și Groenlanda.
Invocând prevederile Convenției din 1958 care fac referire la platoul continental precum și
dreptul cutumiar, CIJ a considera t că este necesară trasarea unei linii mediane între cele două
state, țărmurile Groenlandei și țărmurile Jan Mayen, urmând ca să se analizeze dacă sunt
circumstanțe deosebite, care poat e justifica modificarea liniei. CIJ a menționat că, linia mediană
dintre cele două țărmuri care se situează unul în fața celuilalt, duce la rezolvarea problemei
printr -o soluție corectă, m ai ales dacă ce le două țărmuri sunt așezate paralel.
CIJ a luat hotărârea c ă linia dintre cele două este plasată mai mult spre vest, astfel încât
nu poate da acces Danemarcei într -un mod corect la resursele piscicole. Decizia judecătorilor a
fost de a modifica linia prin deplasarea ei mai către est, astfel încât să p oată da acces
Danemarcei la resursele piscicole.

 Delimitarea spațiilor maritime între Qatar și Bahrain (1991 -2001) :
Curtea Internaționala de Justiție a decis că metoda echidistanta – circumstanțe
speciale/relevante, este cea mai bună. Qatar este o penin sulă, Bahrain este alcătuit din
formațiuni maritime mici și o insulă principală.

38
CIJ a considerat necesar să aplice în această circumstanță trasarea unei linii mediane,
urmată de evaluarea acestei situații care să ateste această ajustare.
Astfel CIJ, con sideră că aceast ă insulă este foarte mică, nepopulată, fără vegetație și se
situează exact la mijlocul distanței dintre insula Bahrain și peninsula Qatar. În ac est sens dacă
se utiliza un punct de pe această mică insulă, pentru a stabilii linia de hotar, a r fi avut un efect
minor și a nume de disproporționalitate, care ar fi dat formațiunii maritime un efect
nesemnificativ.

 Libia și Malta (1982 -1985) :
Această speță impune metoda echidistanta/circumstanțe speciale, aceeași metodă
susținută și de țara noastr ă.
Modalitatea de separare este trasare unei linii echidistantă, Curtea a considerat că o linie
mediană între cele două țărmuri opuse ale Maltei și Libiei, este cea mai oportună posibilitate și
cea mai bună de folosit, pentru a avea un rezultat corect pe ntru ambele state.
CIJ a modificat această linie în favoarea Libi ei, prin deplasarea liniei provizorii cu
optsprezece minute latitudine spre nord.

 Frontiera maritimă și terestră Camerun și Nigeria (1994 -2003) :
Curtea Internațională de Justiție a concluzionat în cazul acest ei spețe că frontiera
maritimă și linia care delimitează platoul continental și zonele economice exclusive, au fost
deja stabilite prin acorduri bilaterale între Camerun și Nigeria.
Astfel CIJ a luat în calcul Declarația Marou a care este făcută în anul 1975 și a aprobat
ca fiind un acord internațional ce este valid, astfel au fost stabilite acele frontierele dintre
Camerun și Nigeria.
Acele spații maritime care se află dincolo de acel punct, conduce CIJ la premiza că
deseori în această situație se aplică metoda principii le echitabile/circumstanțe le relevante, cu
alte cuvinte trasarea unei linii echidistante.
Astfel CIJ a luat decizia de a trasa o linie provizorie, pentru a delimita cele două țărmuri,
astfel rămânând să anali zeze situațiile după care se pot ghida să modifice linia provizorie. CIJ
a constatat că niciuna dintre propunerile făcute de cele două state, nu necesită ajustarea liniei
provizorii.

 Honduras și Nicaragua în Marea Caraibelor (1999 -2007) :
În această speță a fost necesar mai întâi analiza pentru a decide cine deține, și cine este
proprietar pentru această formațiune maritimă. Într -un final s -a decis, CIJ a considerat că

39
această zonă este a Hondurasului, acesta din urmă realizând de -al lungul timpului activi tăți în
exercitarea suveranității asupra acestui teritori u, iar Nicaragua nu a fost împotriva acestui lucru.
Pentru a putea face delimitarea spațiil or maritime, CIJ a citat jurisprudența sa
consolidată, astfel a considerat că trebuie aplicată metoda "echi distanta – circumstanțe speciale.
Curtea a considerat că structura geografică este diferită, aceasta a ajuns la concluzia:
Capul Gracias al Dios este ultimul punct al frontierei dintre Honduras și Nicaragua forma sa
este convexă, capetele țărmurilor sunt concave, astfel considerând că dacă se aplică linia
echidistanței, nu ar avea un rezultat corect, echitabil, pentru ambele state.
Astfel că CIJ a decis că, chiar dacă echidistanța este metoda cea mai utilizată, ca metodă
generală, circumstanțele speței s unt speciale și astfel se justifică folosirea altei metode. Astfel
CIJ a considerat că metoda bisectoarei care se realizează prin trasarea unei bisectoare a
unghiului format de linii este metoda potrivită, viabilă în contextul în care metoda echidistanței
nu se poate folosi.

Conflictele dintre România și Ucraina au fost datorită delimitării platoului continental
și zonele economice exclusive dintre cele două țări. În anul 1997, ambele state au făcut o
înțelegere despre necesitatea unui acord, iar în anul 1998 au început să se negocieze intens din
partea ambelor state.
Pentru acest fapt s -au efectuat douăzeci și patru de runde de negocieri, ze ce runde s -au
efectuat la nivel de experți, aceste runde s -au realizat până în luna septembrie 2004, România
a început procedurile de litigiu pe 16 septembrie anul 2004. S -a invocat articolul 46 paragraful
1 care face referință la statutul Curții și paragr aful 4 din cadrul Protocolului Adițional la Tratatul
de bună vecinătate și cooperare din 1997.
Hotărâre luată în urma unei dezbateri i, CIJ a luat în calcul paragraful 4 din Protocolul
Adițional și a concluzionat că de fapt nu este vorba de delimitarea ape lor teritoriale care fac
legătura între cele două țări, dar acest fapt nu exclude ca jurisdicția Curții asupra platoului
continental și a zonei economice exclusive să aibă efecte asupra limitei exterioar e a acestuia.
Astfel CIJ a că utat să afle ce ar putea constitui drept lege pentru a putea fi aplicată astfel încât
această delimitare să aibă efect.
Curtea a respins o declara ție pe care țara noastră a dorit să se pună în aplicare,
considerând articolul 310 a Convenției Națiunilor Unite asupra Mărilor ca avâ nd relevanță
directă. Țara noastră a argumentat că tratatele privind delimitările de frontieră națională dintre
România și Ucraina, incluzând cele moștenite de la URSS, au conferit teritoriului maritim,
extinderea graniței către estul Insulei Șerpilor.

40

În urma analizei efectuate a rezultat că punctul final al graniței se situează în zona de
sud-vest a insulei.
În urma acestora CIJ a stabilit și metoda de delimitare. CIJ a folosit ca și punct de reper
o linie echidistantă provizorie, aceast ă linie se af lă la o distanță egală cu liniile de bază ale
României și Ucrainei și a decis că nu va lua în considerare nici Brațul Sulina, nici de Insula
Șerpilor.
Astfel CIJ a cerut României și Ucrainei să dovedească, să pună la dispoziția Curții
dovezi , astfel încât să poată modifica linia, ceea ce face diferența de lungime a coastelor
relevante și privind activitățile din regiune. CIJ nu a făcut decât o schimbare minoră, datorită
poziționării Insulei Șerpilor, pentru a respecta limitele mării teritoriale.
Curtea a decis că linia ce a fost trasată nu creează o legătură între lungimea coastelor
relevante și zonele lor maritime, fără a mai fi necesare ajustări suplimentare. S -a luat o decizie
unanimă, niciun alt judecător nu a obiectat, ceea ce este o premieră pentru C IJ.

Figura nr. 3.1.Delimitarea
Sursa: http://www.ziare.com

41

3.2. Prezentarea cazului Delimitarea Maritimă în Marea Neagră (România –
Ucraina)

3.2.1. Sesizarea Curții. Obiectul diferendului

În data de 16 septembrie 2004 s -a trimis către CIJ cererea de începere a procedurilor
din partea Rom âniei, pentru rezolvarea problematicii delimitării platoului continental și a
zonelor economice exclusive ale țării noastre și Ucrainei în Marea Neagră.
Diferendul a avut ca obiect delimitarea spațiilor mari time ale celor două țări – platou
continental și zone economice exclusive din partea de nord -vest a Mării Negre, zona în
dezbatere fiind de aproximativ 12 200 de km.
Curtea Internațională de Justiție avea ca responsabilitate trasarea liniei de delimitare,
care se definește prin coordonate geografice, conform normelor dreptului internațional aplicabil
în materie și solicitării celor două părți în timpul procedurilor.

3.2.2. Faza scrisă (2004 -2008)

La data de 19 noiembrie s -au stabilit termenele pentru de punerea Memoriului din partea
țării noastre, printr -o hotărâre a curții și Contra -Memoriului Ucrainei , la data de 19 mai 2006.
Țara noastră a depus printr -un agent desemnat pentru Curte, la Haga, Memoriul României, ce
conține argumentarea .
La 15 august 2 005, Agentul României pentru CIJ a depus, la Haga, la Grefa Curții,
Memoriul României, cuprinzând argumentarea poziției României în legătură cu delimitarea
maritimă.
În data de 16 mai anul 2006, la grefa Curții s -a depus din partea Ucrainei Contra –
Memoriu l.
România a depus la data de 19 decembrie 2006 la Grefa Curții Internaționale de Justiție
Replica pentru această speță, aceasta conține contra -argumentul din partea României pentru
ceea ce af irmă Ucraina, dar și o reiterare și consolidare a poziției pe care aceștia au arătat -o în
Memoriu. Ucraina a depus la data de 5 iulie 2007 o Duplică.

42

3.2.4. Faza orală (septembrie 2008)

Între 2 -19 septembrie 2008, a avut loc la CIJ, etapa orală a procedurilor, aceasta a constat
în prezentarea publică a pledoari ei României și de asemenea a Ucrainei.
Aceste proceduri orale au avut loc pe parcursul a două runde:
– între data de 2 septembrie și data de 5 septembrie, a avut loc la sediul Curții Internaționale
de Justiție, prima rundă cu prezentarea publică a pledoari ei din partea țării noastre, aceasta
având calitatea de reclamant;
– între data de 9 septembrie, respectiv 12 septembrie a avut loc la sediul Curții Internaționale
de justiție prima rundă cu prezentarea publică a pledoariei din partea Ucrainei, aceasta
avân d calitatea de pârât;
– în zilele de 15 -16 septembrie, are loc a două rundă a pledoariilor, rundă unde au fost
prezentate de asemenea concluziile țării noastre în legătură cu soluția de delimitare pe care
o consideră echitabilă și conformă dreptului interna țional;
– în zilele de 18 -19 septembrie a avut loc a doua rundă a pledoariilor, unde au fost prezentate
și concluziile Ucrainei.

3.2.5. Argumentația părții române

România a pus la dispoziția Curții în cadrul procedurilor, materiale probatorii complexe,
o argumentație completă, acestea fiind revelate prin :
– inițial linia de delimitare s -a stabilit cu acordul româno -sovietic, acesta fiind în vigoare între
România și U craina. Ucraina recunoscând acest lucru;
– linia de delimitare descrie un arc de cerc cu o rază de 12 mile, care se află împrejurul Insulei
Șerpilor, aceasta situându -se în mod constant pe hărți de navigație din fosta URSS, Ucraina,
România și state de lângă ;
– linia de delimitare trebuie să fie trasată utilizându -se metoda pe care Curtea și Tribunalele
Arbitrale le folosesc uzual pentru delimitări le spațiilor maritime, aceasta este denumită linia
echidistantă/mediană desemnând circumstanțe speciale;
– aceasta constă în trasarea unei linii echidistante între coastele adiacente ale țării noastre și
între Ucraina și a unei linii mediane între țărmurile opuse celor două state;
– nici o circumstanță specială nu justifică această modificare a liniei, în favoarea țării noastre
sau a Ucrainei;

43
– ignorând acordul dintre URSS și țara noastră, jurisprudența instanțelor internaționale arată
că Insula Șerpilor nu trebuie luată în calcul la trasarea liniei de delimitare, dacă , acest lucru
se va realiza , se va ajunge la rezultate inechitabile;
– ,,Insula Șerpilor, este o insulă pe care nu se locuiește, nu poate susține locuirea umană, nu
există economie, etc., ea fiind o stâncă în sensul Convenției de la Montego Bay privind
Dreptul Mării, astfel rezultă că nu este îndreptățită la platou continental și zonă economică
exclusivă. ” România a susținut această calificare cu foarte multe probe, acestea fiind scoase
din documentele incluse de Ucraina în Contra -Memoriul pe care aceasta l -a depus în anul
2006;
– Ucrai na a dorit prin activitățile desfășurate să modifice pe cale artificială caracteristicile
naturale ale Insulei Șerpilor, dar acestea nu produc efecte juridice în defavoarea țării
noastre, acestea fiind efectuate după data critică a diferendului bilateral; în plus acestea arată
o recunoaștere din partea Ucrainei a statutului de stâncă;
– de asemenea aceștia au mai completat cu argumente istorice care au relevanță juridică
afirmând că preluarea ilegală de către URSS a Insulei Șerpilor în anul 1948, și stabilire a
forțată a frontierei maritime în anul 1949 nu au cum să producă efecte inechitabile în plus;
– diferența dintre cele două țărmuri ale celor două state, pe care Ucraina o amintește, se
bazează pe luarea în considerare a unor segmente ale țărmului ucraine an, aceste segmente
nefiind în nicio relație geografică cu țărmul țării noastre, astfel acestea sunt nerelevante
pentru delimitarea dintre România și Ucraina; malurile care sunt relevante au lungimi la fel,
din aceast ă cauză nu se justifică ajustarea lini ei de delimitare a lungimii țărmurilor;
– activitățile legate de explorarea și exploatarea resurselor de hidrocarburi și de
supravegherea pescuitului pe care Ucraina le invocă, nu au relevanță, pentru problematica
delimitării.

3.2.6. Hotărârea Curții

În anul 2009 la data de 3 februarie, CIJ a pronunțat hotărârea. Ca și argumente prezentate
de țara noastră pentru întărirea poziției, Curtea a acceptat următoarele argumente, rezultate în
urma evaluării hotărârii:
Inițial, elementele care fac referire la juris dicția Curții : a reținut că după cum țara noastră
a argumentat, Curtea poate să traseze linia de delimitare care separă platoul continental/zona
economică exclusivă de alte spații maritime ale altei țări.
Ucraina promovase o linie de argumentație ce se baz a pe o interpretare restrictivă, cu
alte cuvinte instanța este competentă în mod expres să traseze și să delimiteze printr -o linie

44
delimitarea între platoul continental/zonele economice exclusive ale ambelor state, și a mai
specificat că aceasta nu poate face o delimitare care să facă referire la alte spații maritime cum
ar fi marea teritorială .
Referitor la această problema, Curtea a decis în favoarea țării noastre: țărmul românesc
este relevant în totalitat e, astfel că România a menționat corect, atât pe ntru prelungirea țărmului
ucrainean, cât și pentru partea ce se opune țărmului ucrainean. În același timp Curtea, în privința
Ucrainei, Golful Karkinitska, Golful Yahorlitska și Estuarului Niprului nu se proiectează în aria
supusă delimitării și nu pot fi luate în calcul .
Ceea ce a argumentat România, în legătură cu aria relevantă este ceea ce Curtea a luat
în considerare, aceasta a inclus în zona respectivă o suprafață din zona de sud -est care a fost
exclusă de Ucraina. Ace asta a fost în favoarea țării noa stre,în momentul verificării dosarului și
stabilirea echității utilizând testul proporționalității .
CIJ a utilizat metoda de delimitare care aceasta o aplică frecvent în jurisprudența sa,
aceasta constă în stabilirea liniei echidistantă provizorie, analizarea împrejurărilor speciale ce
pot justifica ajustarea lini ei provizorii și de asemenea verificarea rezultatului final folosind
testul de proporționalitate, în concordanță cu ceea ce țara noastră a invocat într -un mod constant
în momentul negocieri, dar și în cursul procedurilor de la Haga.
CIJ a apreciat că Insula Șerpilor nu face parte din alcătuirea Ucrainei astfel, folosirea
unor puncte de bază pe Insula Șerpilor ar rezulta o rem odelare judiciară din punct de vedere
geografic, fapt care nu justifică normele de drept sau de practică, acest lucru a fost de asemenea
argument și de țara noastră.
Punctele care alcătuiesc baza de pe malul Ucrainei se află pe Capul Khersones, Insula
Țiganca și Capul Takhankut. CIJ a mai luat în considerare dovada adusă de către țara noastră
în legătură cu modalitatea de apreciere a circumstanțelor c are fac referire la linia de
echidistanță, în acest fel ceea ce Ucraina a propus nu a fost luat în calcul p entru ajustarea acestei
linii.
Chiar dacă este o diferență între lungimile malurilor, nu este o disproporție mare care
să necesite modificarea liniei de echidistanță.
În concluziei prezența Insulei Șerpilor nu necesită și justifică o ajustare a liniei de
echidistanță , Curtea a decis că Ucrainei îi aparțin numai cele 12 mile marine din jurul Insulei
Șerpilor, acest lucru fusese deja stablilit între cele două părți, acest lucru a fost de asemenea
prezentat de către partea țării noastre.
În acest sens Curtea a aprobat în totalitate ceea ce a prezentat țara noastră în pledoariile
sale scrise și binențeles în cursul audierilor. Țara noastră a menționat că Insula Șerpilor nu face

45
parte din configurația costieră a Ucrainei și că practica internațională arată că formațiuni
maritime de mici dimensiuni nu sunt luate în calcul în realizarea delimitării .
Astfel pentru a finaliza acest proces CIJ a folosit testul proporționalității, făcând referire
la raportul dintre lungimile țărmurilor relevante ale părților este de 2,8 la 1 în favoarea Ucrain ei,
iar raportul dintre suprafețele din aria relevantă alocate de linia de delimitare stabilită este de 2,
1:1 (de asemenea în favoarea Ucrainei) . În urma acestora analize CIJ a spus că acest rezultat
demonstrează egalitatea li niei decise, în acest sens nu mai este necesară ajustarea liniei.
Astfel CIJ a confirmat ceea ce țara noastră a susținut, cum că testul proporționalității nu
este o metodă de delimitare ci doar o etapă din metoda echidistanței, de asemenea a mai susținut
și faptul că prin folosirea acestei metode rezultatul este echitabil.

3.2.7. Metodologia de delimitare

Curtea Internațională de Justiție a stabilit metoda de delimitare în acest caz.
Aceasta a început prin a trasa o linie de echidistan tă provizorie între coastele adiacente
dintre cele două state, ulterior să continue cu o linie mediană între coaste le opuse.
În etapă doi, Curtea a analizat dacă sunt factori care necesită modificarea sau
schimbarea caracterului provizoriu pentru a avea un rezultat c orect.
În a treia etapă Curtea, a verificat dacă linia aceasta nu duce la un rezultat care să fie
neechitabil datorită unei disproporții aflate între raportul dintre lungimile costiere respective și
raportul dintre aria maritimă relevantă a țărilor implic ate prin referire la linia de delimitare.

3.3. Procesul de la Haga

Această problemă este rămasă de foarte mult timp, de la fosta Uniune Sovietică (URSS).
Astfel prin acest proces se încheie un diferend istoric, și se formează premisele unei normalizări
a relațiilor dintre cele două state.
În anul 1947, Tratatul de Pace de la Paris între România și Puterile Aliate și Asociate
lasă României Insula Șerpilor .
În anul 1948 protocolul de precizarea a parcursului frontierei de stat dintre România și
URSS prev ede transferul ilegal, contrar Tratatului de Pace, al Insulei Șerpilor la URSS .
În anul 1949, are loc încheierea acordului între România și URSS, acest ea se realizează
sub forma unor procese verbale de care impune demarcarea, delimitarea frontierei stabili ndu-

46
se astfel o delimitare parțială în jurul Insulei Șerpilor, acord confirmat prin documente de
același tip încheiate în 1954, 1963, 1974 .
Între anii 1967 și 1987: are loc zece runde de negocieri între țara noastră și URSS,
acestea au avut loc pentru delimitarea zonelor economice exclusive în Marea Neagră și
delimitarea platoului continental .
În anul 1982, țara noastră este particip antă la semnarea Convenției ONU privind Dreptul
Mării de la Montego Bay, după ce a participat activ la a treia conferință ONU privind Dreptul
Mării de negociere a acestui important tratat multilateral .
În anul 1996, țara noastră ratifică Convenția ONU în legătură cu Dreptul Mării din anul
1982, aceasta , printr -o declarație , arată că insulele nepopulate, lipsite de viață ec onomică
proprie nu au cum influența delimitarea acestor spații. Această declarație viza Insula Șerpilor
și nu a fost contestată de nicio țară .
În anul 1997, s -a finalizat și a intrat în vigoare Tratatul politic de bază dintre țara noastră
și Ucraina și Ac ordul Conex la acesta, prev ăzând posibilitatea recurgerii la Curte pentru a
rezolva problema delimitării platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea
Neagră, asta în cazul în care intervenea un eșec al negocierilor din partea ambelor păr ți.
Între anii 1998 -2004 au avut loc desfășurarea a treizeci și patru de runde de negocieri
între țara noastră și Ucraina, runde care ținteau delimitarea platoului continental și a zonelor
economice exclusive în Marea Neagră ,24 de runde s -au efectuat la ni velul plenului delegațiilor
și 10 la nivel de experți. 26 dintre runde, fiind realizat în ultima fază a negocierilor.
Aceste negocieri nu au o rezolvare, deoarece Ucraina nu a fost de acord cu aplicarea
regulilor de delimitare, după regulile propuse de CI J, în conformitate cu prevederile Acordului
Conex din 1997 .
În anul 2003 are loc încheierea Tratatului care face referire la regimul frontierei de stat
între țara noastră și Ucraina, acesta a intrat în vigoare în anul 2004, luna mai. Ace astă condiție
fiind necesară pentru ca țara noastră să poată sesiza Curtea .
La data de 9 septembrie anul 2004, a avut loc ultima rundă de negocieri între țara noastră
și Ucraina pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive în Marea
Neagră, la Bu curești .
La data de 13 septembrie anul 2004, Agentul țării noastre la Curtea Internațională de
Justiței, Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de Sesizare a Curții pentru începerea procesului de
la Haga .
La data de 16 septembrie anul 2004, se depune la Grefa C urții cererea de sesizare a
Curții pentru începerea procesului .

47
În octombrie anul 2004, are loc pentru prima dată întrunirea Agenților desemnați de
către cele două state și președintele Curții, pentru a stabili și a fixa termenele în vederea
depunerii ple doariilor scrise .
În noiembrie anul 2004, Curtea stabilește 9 luni pentru ca țara noastră să depună
Memoriul și pentru ca Ucraina să depună Contra -Memoriu .
În anul 2005 are loc crearea Oficiului pentru Frontiere și Delimitări Maritime, acesta
este în comp onența Direcției Generale Afaceri Juridice din M inisterul Afacerilor Externe
Române , atât pentru gestionarea procesului de la CIJ, cât și pentru rezolvarea altor situații care
au legătură cu dreptul mării pentru relațiile cu statele vecine .
În data de 15 a ugust anul 2005, țara noastră înaintează Curții Memoriul, acesta este
tradus în limba engleză. Acesta include conform regulior Curții, prezentarea elementelor care
sunt relevante pentru acest caz, cum ar fi istoric, context geografic, precum și prezentarea
normelor și regulilor necesare pentru ca argumentarea să fie solidă, și pentru a oferi Curții
material suficient, pentru a putea da o soluției.
Acest Memoriu include de asemenea expunerea soluției propuse, cu alte cuvinte a
traseului liniei de delimitar e pe care țara noastră o consideră echitabilă, ținând cont de interesele
țării noastre și dreptul internațional aplicabil. Acest Memoriu conține dovezi care arată și
susține poziția țării noastre.
În data de 16 mai anul 2006, Ucraina depune la CIJ Contr a-Memoriul .
Între anii 2005 -2006, are loc patru runde de negocieri, la nivel de experți de consultări
româno -ucrainene, acestea fiind în zadar, părțile nu ajung la niciun consens.
În iulie anul 2006, Curtea stabilește termenele pentru depunerea Replicii din partea
României, iar pe data de 15 iunie 2007 pentru depunerea Duplicii părții ucrainene.
În decembrie anul 2006, țara noastră depune Replica, iar la data de 5 iulie 2007 Ucraina
depune Duplica sa, în urma unei cereri de amânare din partea Curții .
CIJ anunță în octombrie 2007, datele fazei orale care vor fi între 2 -19 septembrie anul
2008, aceste date au fost confidențiale până în momentul în care Curtea a anunțat acest lucru .
Curtea Internațională de Justiție informează public în data de 24 iulie 200 8, când va fi
perioada audierilor în acest proces, respectiv între 2 -19 septembrie anul 2008 .

48
2-5 septembrie 2008: are loc primul tur de pledoarii ale României la Haga. România
pledează prima, ca reclamant .
9-12 septembrie 2008: are loc primul tur de pledoarii ale Ucrainei, pârât în proces .
15-16 septembrie 2008: are loc al doilea tur de pledoarii ale României. Pe 16 septembrie
2008, Agentul României pune concluziile și prezintă Curții soluția de delimitare pe care
România o consideră echitabilă și conformă dreptului internațional aplicabil în materie de
delimitări maritime .
19 septembrie 2008: se încheie audierile în procesul privind Delimitarea Maritimă în
Marea Neagră (România v ersus Ucraina), după ce în perioada 18 -19 septembrie Ucraina a
prezent at al doilea tur al său de pledoarii. Curtea intră în deliberare .
Începutul anului 2009: pronunțarea în ședință publică, solemnă, cu participarea plenului
CIJ, a delegațiilor părților și a presei, a Hotărârii CIJ, care este înmânată în original Agenților .
Hotărârea este definitivă, obligatorie și executorie, fiind imediat aplicabilă, fără niciun fel de
alte formalități.

15 judecători permanenți ai CIJ, aleși de către Adunarea Generală ONU, pentru un
mandat de 9 ani. O treime din numărul de 15 judecători se reînnoiește o dată la trei ani.
Mandatul unei treimi din actuala compoziție a CIJ se reînnoiește la data de 6 februarie 2009. Ei
reprezintă principalele forme de civilizație ale lumii și principalele sisteme juridice de pe glob .
2 judecători ad-hoc desemnați de părți: Jean-Pierre Cot (România) și Bernard
Oxman(Ucraina) .
1 Agent și 2 coagenți (directorul general pentru afaceri juridice din MAE și ambasadorul
român la Haga) au făcut parte din echipa României .
97 de hotărâri pronunțate de CIJ în cazuri con tencioase;
Peste 12 000 km² – zona în dispută între România și Ucraina .
1 milă marină = 1,852 km .
12 mile marine – lățimea mării teritoriale conform Convenției ONU privind Dreptul
Mării .
200 mile marine – limita maximă a platoului continental și a zonelor economice
exclusive conform Convenției ONU privind Dreptul Mării. Dimensiunile reduse ale Mării
Negre nu permit ca statele riverane să aibă zone naționale de platou continental și zonă
economică exclusivă extinse până la limita de 200 mile marine,
fiind necesară delimitarea între statele riverane .
Articolul 121 alin. (3) din Convenția privind Dreptul Mării din 1982: stâncile care nu
pot susține locuirea umană sau viață economică proprie nu pot avea platou continental și zonă

49
economică exclusivă (ci doar max imum 12 mile marine de mare teritorială). Caracteristicile
naturale ale Insulei Șerpilor o încadrează pe aceasta în definiția din prevederea menționată din
Convenția din 1982.
Aprox imativ 300 de mii de euro au costat procedurile până la sfârșitul lunii iul ie 2008 .
3 săptămâni – durata totală a pledoariilor orale în procesul cu Ucraina;
18 ore, pe 6 zile – durata pledoariilor orale ale României în procesul de la Haga (3 ore
pe zi, 4 zile în primul tur, 2 zile în al doilea tur) .
1713 pagini au avut pledoari ile scrise , depuse de România în 2005 și 2006 .
Aproape 400 de pagini au avut textele pledoariilor orale susținute de România în
septembrie 2008 .
20 de membri a avut echipa României care a susținut faza orală a procesului în fața
Curții de la Haga, dintre care 5 consilieri străini, experți în domeniul dreptului internațional .
7 dintre membrii echipei României au susținut pledoarii în fața completului Curții –
Agentul, coagentul și cei 5 experți străini .
Peste 4 ore și jumătate din totalul de 18 ore al pl edoariilor României au însumat
pledoariile Agentului și coagentului .
13 discursuri au fost prezentate în prima rundă de pledoarii și 10 în a doua rundă .
7 din cele 23 de discursuri au fost susținute în limba franceză, iar celelalte în limba
englez ă.
36 de exemplare ale dosarului judecătorilor, cuprinzând elemente de probă care au
susținut argumentația României, au fost transmise Grefei în fiecare zi a pledoariilor părții
române. Aceste dosare s -au aflat în fața fiecărui judecător în timpul susținerii pledoariilor .
200 de documente (dintre care 147 în prima rundă și 53 în cea de -a doua) a cuprins în
total fiecare dosar transmis Curții .
Din cele 200 de documente, 92 au fost grafice special elaborate pentru etapa orală a
procedurilor (restul fiind extrase din documentele pertinente și copii ale unor hărți) .
Peste 100 de proiecții în primul tur și aproape 70 în al doilea tur au fost preze ntate pe
ecran, în fața judecătorilor CIJ .

50

CAPITOLUL IV
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Primele runde de negocieri româno -ucrainene privind delimitarea platoului continental
al Mării Negre s -au desfășurat între 1998 -2000, acestea au fost reluate în 2001.
România și Ucraina au semnat în anul 1997, Tratatul cu privire la relațiile de bună
vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina, iar documentul a fost convenit în condițiile
în care o serie de probleme au rămas în suspensie, urmând ca ele să fie sol uționate prin semnarea
a două documente suplimentare – Tratatul privind regimul frontierei de stat dintre cele două
țări și Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive.
Tratatul privind regimul frontierei de stat rom âno-ucrainene, colaborarea și asistența
mutuală în probleme de frontieră s -a semnat în data de 17 iunie 2003 de președinții României
și Ucrainei, acesta a intrat în vigoare în urma schimbului instrumentelor de ratificare, realizat
la Mamaia, la 27 mai 2004 .
Pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive au fost
declanșate negocieri bilaterale conform prevederilor Acordului conex.
În data de 29 martie 2001, o delegație a Ministerului Român de Externe, a purtat la Kiev
discuții cu reprezentanți ai Ministerului de Externe al Ucrainei unde s -au discutat teme despre
relațiile bilaterale, unde s -au stabilit demersuri pentru completarea cadrului juridic. Astfel s -a
hotărât să se reia cât de c urând negocierile asupra Tratatului privind regimul frontierei de stat
și a Acordului privind delimitarea spațiilor maritime ale celor două țări în Marea Neagră.
Au fost dezbătute mai multe negocieri pe tema Tratatului privind regimul frontierei de
stat și a Acordului de delimitare a spațiilor maritime ale celor două țări la Marea Neagră: în 10 –
11 iulie 2001 (Kiev), în octombrie 2001 (București), în 23 -24 ianuarie 2002 (Kiev), la 28
februarie 2002 (București), în decembrie 2002, ianuarie 2013, iunie 2003. L a Kiev în iunie
2003, s -a parafat textul Tratatului între România și Ucraina privind regimul frontierei de stat,
colaborarea și asistența mutuală în problema frontierei.

51

Actul s -a semnat la Cernăuț i între cei doi șefi de stat în anul 2003. În acest fel s -a stabilit
ca într -un an, să se ajungă la o înțelegere în privința delimitării platoului continental și a zonelor
economice exclusive din Marea Neagră.
În septembrie 2003 la Odes sa, au avut loc cons ultări româno -ucrainene pentru
delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive ale celor două state în Marea
Neagră.
Această rundă de negocieri a ajutat la înțelegerea pozițiilor fiecăreia dintre cele două
părți. Au urmat mai multe rund e de negocieri pe această temă în septembrie 2003 (Constanța),
în 12 -13 februarie 2004 (la Odessa), 14 aprilie 2004 (Brăila), 9 -10 iulie 2004 (Ialta), 8 -9
septembrie 2004 (București).
În data de 16 septembrie 2004, România a inițiat procedura la Curtea Int ernațională de
Justiție de la Haga pentru delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive la
Marea Neagră, prima fază a procesului constând în depunerea argumentațiilor scrise, a doua
fază a fost faza orală (septembrie 2008), urm ând depu nerea argumentației. Aceasta a adăugat
chiar și argumente istorice cu relevanță juridică.
În 25 octombrie 2004 a avut loc, la Haga, întâlnirea președintelui Curții Internaționale
de Justiție cu agenții desemnați de către partea română, secretarul de stat î n Ministerul
Afacerilor Externe, și, respectiv, de partea ucraineană, primul adjunct al Ministrului Ucrainean
al afacerilor Externe, în cadrul procesului referitor la delimitarea platoului continental și a
zonelor economice exclusive ale României și Ucrain ei în Marea Neagră.
România a susținut stabilirea unor termene rezonabile, în care fiecare dintre cele două
părți să prezinte documentele menționate, în concordanță cu practica Curții în acest sens și
având în vedere caracteristicile cazului și experiența bogată a instanței de la Haga în
soluționarea unor spețe de delimitare a spațiilor maritime.
România și Ucraina s -au luptat la Haga pentru o zonă de 12.000 de kilometri pătrați din
Marea Neagră care ar conține, potrivit estimărilor, aproximativ 100 de mil iarde de metri cubi
de gaze naturale și 10 miliarde de tone de petrol.
Potrivit coordonatelor geografice decise de Curte, România a primit 79,34% din zona
în litigiu, respectiv acces la 12 milioane de metri cubi de petrol și 70 de miliarde de metri cubi
de gaze naturale.
Miza a fost foarte importantă pentru ambele țări, întrucât, aceste rezerve de hidrocarburi
asigură independența energetică a fiecărei țări pentru aproximativ 20 de ani.
Ținând cont de nesiguranța din partea Rusia cu aprovizionarea de gaze n aturale această
porțiune din Marea Neagră este foarte bună atât pentru România cât și pentru Ucraina.

52
Deși judec ătorii au decis un verdict în acest caz în data de 16 ianuarie, nici uneia dintre
țări nu i s -a comunicat acest lucru decât în data de 3 februa rie.
Curtea și -a pronunțat hotărârea în ședința publică în Marea Sală a Justiției din Palatul
Păcii de la Haga.
A fost un verdict definitiv și executoriu imediat care a pus capăt unor multe runde de
negocieri fără rezultat. Ambele țări au declarat înainte de a afla verdictul că vor respecta decizia
Curții. În acest caz, a fost necesară delimitarea între suprafețele de zonă economică exclusivă
care revin fiecărui stat riveran.
În zona aflată în dispută se află resurse de hidrocarburi de anvergură medie, a că ror
exploatare este vizată de cele două state. În cazul soluționării favorabile, România a putut trece
la exploatarea resurselor de hidrocarburi menționate .
Hotărârea a permis României să înceapă demersurile pentru exploatarea directă a
resurselor de hidrocarburi din zona în dispută care au fost alocate de CIJ României, care până
atunci au fost blocate de la exploatare, ceea ce constituie o contribuție directă la consolidarea
independenței energetice a României, cu atât mai importantă în actualul context energetic
european.
Autoritățile din Ucraina au declarat în repetate rânduri că vor respecta hotărârea Curții.
Hotărârea CIJ a fost direct aplicabilă, obligato rie, definitivă (nu poate fi atacată) și executorie
imediat, nefiind nevoie de demersuri de punere în aplicare a hotărârii nici pe plan intern, nici
internațional, în plan bilateral (nu sunt necesare acorduri de aplicare subsecvente la nivel
interstatal).

53

BIBLIOGRAFIE

A. Lucrări cu caracter general, tratate, cursuri, monografii,
studii de specialitate:

1. Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ , vol. I Ediția a 3 -a, București, 1929;
2. Bogdan Aurescu, Regimul juridic al navigației în Marea Neagră și situația Strâmtorilor
Bosfor și Dardanel e, București 2011;
3. B. Negru, Teoria generală a dreptului și statului , Secția Editare a Academiei de
Administrare Publică pe l ângă Guvernul Republicii Moldova , 1999;
4. Constantin Manea, Crauciuc Olimpiu A. G., Tratat de Drept Internațional Maritim
Internațional , Public, vol. 1. Constanța: Editat de Institutul de Marină “Mircea cel B ătrân”,
1978;
5. Dumitru Mazilu , Drept internațional public , vol. 1, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
6. Dominuț Pădurean, Statutul juridic al Insulei Șerpilor. Hotărârea Curții Internaționale de
Justiție de la Haga (3 februarie 2009) privind zonele economice exclusive și platoul
continental al României și Ucrainei în Marea Neagră) ,
7. D. Popescu, Drept internațional public, Ed. Universității „Titu Maiorescu”, București,
2005;
8. George Wilhem Friedrich Hegel, Principiile folozofiei dreptului, Editura Academiei
București, 1969;
9. Grigore Geamănu , Dreptul internațional contemporan ,, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1975;
10. Ion Diaconu , Curs de drept internațional public , Casa de editură și presă „Șansa SRL”,
București, 1993;
11. I. Guceac , Curs elementar de drept constituțional , vol. I , Ministerul Afacerilor Interne,
Academia de Poliție „Ștefan cel Mare”, Chișinău 2001;

54
12. I. Seftiuc, I. Cârțână, România și problema strâmtorilor , Editura Științifică, București,
2004 ;
13. Laura Magdalena Trocan , Privire comparativă între regimul juridic al Mării Libere și cel
al zonei internaționale a teritoriilor submarine , Analele Universității Constantin
Brâncuși”din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2016;
14. Ludovic Takacs ,Marțian Niciu , Drept internațional public , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1976;
15. Mădălina Cocoșatu, Dreptul internațional public , Editura Pro Universitaria, București
2012;
16. Mihai Floroiu, Cristiana Otovescu, Dreptul mării , Facultatea de Drept și Științe
Administrative, Craiova, 2006;
17. M. Virally , La valeur juridique des recommandations des organisations internationale , în
Annuaire francais de droit international, 1956;
18. Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu , Drept internațional public , București: E d. Hyperion
XXI, 1993;
19. N. Titulescu, Suveranitatea statelor. Organizarea păcii în Documente diplomatice ,
București, 1967;
20. Paul Gogeanu , Strâmtorile Mării Negre de -a lungul istoriei, Ed. Politică , București 1966;
21. Raluca Miga -Beșteliu , Drept internațional. Introducere în drept internațional public ,
București: Ed. ALL, 1998;
22. Stelian Scăunaș , Drept internațional public , Ed. C. H. Beck, București, 2007;
23. T. Drăganu , Drept constituțional și instituții politice , vol.I , LuminaLex, București, 2000;
24. Vasile Crețu , Drept internațional public , Ed. Fundației „România de Mâine”, București,
1999;

B. Legislație :

1. Art. 240, Lit. a, din Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din
1982 ,(Cercetarea științifică marină se va face exclusiv în scopuri pașnice );
2. Art. 256 din Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982 ,(Cercetarea
științifică marină se va face exclusiv în scopuri pașnice );

55
3. Art. 257 din Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării din 1982 ,(Cercetarea
științifică marină se va face exclusiv în scopuri pașnice );
4. Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime ,
adoptată la Roma, la 10 martie 1988. România a aderat la Convenție prin Legea nr. 123
din 22 decembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial nr.2 din 12 ianuarie 1993;
5. Art. 27, Alin. 1, Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, semnată la Montego
Bay la 10 decembrie 1982, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 din 21 noiembrie 1996 ;

C. Surse web:

1. ***Hall W.E. Hall, A Treaties on International Law, Oxford University Press;
2. ***https://studentpolitologie.wordpress.com, Curs Drept Internațional public, 2011;
3. ***http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=7756, LEGE nr.17 din 7
august 1990 privind regimul juridic al ape lor maritime interioare, al mării teritoriale și al
zonei contigue ale României;
4. ***https://lege5.ro/gratuit/g42tsnbr/conventia -asupra -marii -libere -incheiata -la-geneva –
la-29-aprilie -1958;
5. ***www.cunoastelumea.ro/3, acce sat la data de 21.12.2018, Adrian Alb u in Dezvăluiri,
Istorie, publicat Mai 2018;
6. ***https://www.juridice.ro/., accesat la da ta de 16.01.2019
7. ***Ministerul Afacerilor Externe, https://www.mae.ro/node/24347 ;
8. ***/www.dacoromania -alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm;