Rolul pravilelor în dreptul românesc [607023]

Rolul pravilelor în dreptul românesc

Introducere
Cutuma și legea scrisă
– Unele considerații privind obiceiul juridic
– Legea Țării și instituțiile specifice acesteia
Apariția și conținutul pravilelor bisericești
– Pravilele bisericești
– Pravilele laice
Dreptul scris până la instaurarea regimului turco -fanariot
Dreptul bizantin si receptarea lui în pravilele tipărite, în țările române, din secolul al
xvii-lea
Legislația lui Matei Basarab si Vasile Lupu
– Pravila lui Matei Basarab
– Pravila lui Vasile Lupu
Influența pravilelor asupra dreptului modern și contemporan

Concluzii
Bibliografie selectivă

Introducere

Dupa cum se cunoaste din vechiul drept romanesc, intregul drept este alcatuit din legi sau
din obiceiuri, adica din dreptul scris sau din dreptul nescris. Dreptul scris, ca lege omeneasca,
trebuie cunoscut pe scurt, ca sa -l putem prezenta in feluritel e sale aspect.
Printr -un mod mai explicit, legea este hotararea care face sa biruiasca cinstea si opreste
necinstea si faptele potrivnice legii.
Sau altfel, este intelegerea dreapta, iesita din dreptate spre biruinta cinstei si inlaturarea
necins tei.
Legea este rodul stradaniei oamenilor, darul lui Dumnezeu, invatatura inteleptilor , cea
care infraneaza pornirile spre silnicie, organizeaza statutul si indeparteaza crima.
Se mai spune ca legea este ‘’darul lui Dumnezeu”. Legea lui Dumnezeu este acel drum al
dreptatii care nu se abate nici de la dreapta, nici de la stanga. Astfel ca un popor fara lege,
care nesocoteste cuvantul lui Dumnezeu si invatatura legilor, porneste pe fagasul pierzaniei,
cu feluritele ei cai. In zadar va fi strasnici a tuturor legilor, daca ele nu se alcatuiesc dupa
chipul legii dumnezeiesti.
De aici se vede ca legile trebuie sa fie drepte, cinstite, daca e cu putinta dupa natura si
obiceiurile locului, potrivite cu locul si timpul, necesare, folositoare, deslusi te sis a nu
cuprinda cuvinte nesincere si indoielnice, pe care unii le -ar putea intoarce in folosul lor, prin
viclenie. Daca totusi ceva ar fi cu mai multe intelesuri sau neclar, cel care a alcatuit -o este
dator sa o limpezeasca pentru ca sa nu apara vreo capcana pentru cineva, sa nu fie folosita
pentru trebuinte particulare, ci numai pentru binele public al locuitorilor tarii.
Acestea sunt cele de care trebuie sa tinem cont la intocmirea legilor si, o data intocmite, sa
nu le judecam pee le, ci sa jud ecam dupa ele.
Poporul roman a fost nevoit sa traiasca, secole de -a randul, in mai multe teritorii distincte,
aflate sub conduceri diferite, autohtone sau straine.
Prima etapa a dreptului romanesc a fost cea consuetudinara incepand o data cu formarea
poporului roman si durand pana la aparitia primelor pravile,la inceputul secolului al XVII -lea.
Cu prilejul intocmirii pravilelor, care aveau la baza dreptul roman patruns mai ales pecale
bizantina, au fost intercalate si reguli din vechile obiceiuri juridice, ce purtau amprenta
rationalismului juridic roman. Astfel, dreptul cutumiar, transmis oral, a fost, alaturi de dreptul
bizantin – un puternic izvor de inspiratie pentru cei ce au alcatuit primele legi scrise numite
pravile.

Cutuma si legea scrisa, coordo nate ale vechiului drept romanesc

Consideratii privind obiceiul juridic

A. Cutuma – obiceiul juridic, a fost denumita de Tara Romaneasca si Moldova prava,
zakon si obiceai, iar in Transilvania ritus, lex, jus, lex olahorum. Notiunea de obicei al
pamantului s -a incetatenit ca o denumire a dr eptului cutumiar roman, int rucat analiza
acestuia s -a realizat initial prin prisma caracterului agrar al acestui obicei juridic. In acest sens
in lucrarile de istorie si istorie a dreptului romanesc se remarca idea ca legea tarii sau obiceiul
pamantului este in esenta lui o forma lo cala de drept agrar.
In mod incontestabil relatiile de proprietate si in special cele privitoare la pamant,
prezentau importanta si insemnatate juridical, dar nu puteau rezuma dreptul cutumiar roman
la sfera agrarului. Dreptul cutumiar roman cuprinde si alte domenii si institutii precum cele
legate de familie, cele legate de desfasurarea altor ocupatii de baza (pastoritul, vanatoarea,
olaritul, etc).
Pana in epoca de descompunere a feudalismului, cutuma a fost unicul izvor al dreptului
feudal roma nesc cu elemente specific fiecarei provincii, avand insa o serie de trasaturi
comune. Aspectele comune de vechi drept romanesc intalnesc idea de unitate poporului
roman alaturi de aspectele de ordin etnic si socio economic. In istoria dreptului romanesc
raporturile de drept inter -teritorial constituie un domeniu important in cadrul caruia s -a
remarcat profesorul Alexandru Herlea.
Astfel, profesorul Alexandru Herlea remarca ca dreptul romanesc in cele trei provincii avea
numeroase puncte de legatura, o serie de obiceiuri juridicepracticandu -se in aceeasi forma
sau intr -o forma putin schimbata. Reglementari privitoare la semnele de proprietate, proba
testimonial, fazele jurisdictionale se intalnesc in aceeasi forma in cele trei tari romanesti.
Dreptul i nter -teritorial este consacrat de asemenea si pe cale oficiala prin acte juridice si prin
acte de stat. Astfel, Stefan cel Mare consacra brasovenilor la 13 martie 1458 aplicarea pe
teritoriul moldovenesc a legilor prin care se confirmau drepturi dobandite de la Alexandru cel
Bun.”Noi Stefan Voievod ca sa aiba de la noi aceeasi lege si acelasi drept pe care l -au avut de
la Mosul nostrum voievodul Alexandru”.

B. Originea vechiului drept romanesc. – Cu privire la originea vechiului drept romanes c s-
au c onturat numeroase puncte de vedere in literature de specialitate ce vizeaza diverse
coordonate ale dreptului:
– originea daco -romana;
– originea exclusiv romana;
– originea traca;
– originea slava;
– influenta bizantina.
Ne propunem sa evidentiem punc tele de vedere exprimate in doctrina cu privire la
originea dreptului romanesc fara a accentua una sau alta dintre pareri, intrucat vechiul
drept romanesc s -a constituit si a fost influentat atat in etapa de formare a poporului roman
cat si ulterior in p erioada de constituire a statelor medievale romanesti , prin prisma culturii
si dreptului popoarelor cu care am venit in contact.

Astfel:
a) Originea daco -romana a fost sustinuta de Dimitrie Cantemir care afirma existenta
unor obiceiuri cu putere de leg e la daci care au fost inlocuite cu legi romane, iar
ulterior legile romane au fost inlocuite de catre daci.
Aceeasi idee a fost sustinuta de catre S.G. Longinescu care confirma ca obiceiurile juridice
dace au fost transmise din mosi -stramosi peste a ceasta sau suprapus legile romane si
rezultatul a fost un fond juridic propriu. Elementele de baza ale dreptului romanesc au fie o
origine traco -daca fie origine romana.
O serie de institutii si obiceiuri juridice precum dreptul de preemtiune, regimul succesoral,
institutia juratorilor, obiceiul pietrelor de hotar au o origine daca, iar o serie de instititii de
drept public (cnezatul, voievodatul) sau drept privat (dreptul de proprietate asupra
pamantului, dreptul de mostenire, principiul egalitatii se xelor la dreptul la mostenire) au
origine romana.
Principiile de baza ale dreptului roman au intrat in constiinta publica, s -au perpetuat si
dupa retragerea legiunilor romane au fecundat dreptul consuetudinar traco -dac intr -o
puternica creatie juridic a ce s -a mentinut ca obicei al pamantului si a guvernat activitatea
omeneasca timp de XVI secole,nascandu -se acel jus Valachicum – “Alexandru Herlea – Studii
de istorie a dreptului”.
b) Originea exclusiv romana a fost impartasita si argumentata de I.Peretz pornind de la
teza
nimicirii totale a dacilor si disparitia acestora in momentul cuceririi Daciei de catre
romani si de aici se considera ca vechiul drept romanesc a fost dreptul roman clasic
din momentul cuceririi Daciei, fiind implementat in zona de col onistii romani.

c) Originea exclusiv traca a fost argumentata de I.Nadejde care afirma ca “dreptul
trac e baza dreptului nostru consuetudinar”.
d) Originea slava a impus un curent ai carui adepti A.D.Xenopol, C.G.Disescu,
P.Negulescu sustineau ca dreptul romanesc nu a suferit numai o puternica influenta
slava, dar ca elementele slave alcatuiesc radacinile vechiului drept romanesc.
Teoria se bazeaza pe asemanarile dintre institutiile de drept agrar romanesc si slav. Se sustine
ca proprietatea comuna a mosne nilor si razesilor ar fi in continutul sau aceeasi cu
proprietatea comuna a zadrugei sau a mirului.
Pentru a diferentia proprietatea comuna slava de cea romana, N.Iorga aprecia ca
:”organizarea familiala slava avea la baza o democratie primitive sub c armuirea tatalui de
familie, in timp ce proprietatea romaneasca se caracteriza prin simtul de solidaritate rurala ce
provenea din descendenta comuna a tuturor locuitorilor satului din acelasi stramos, creator
al panantului “in pustiu”, defrisator numit “ba tran” sau “mos” – deci raporturile in institutia
proprietatii mosnenilor deriva numai din dreptul de proprietate deplin si exclusive al
stamosului.”

Majoritatea autorilor sunt de accord ca exista o oarecare influenta slava asupra
obiceiurilor popula re romanesti care insa nu au putut altera sau schimba in totalitate dreptul
cutumiar romanesc.
Daca slavii au reusit sa transmita daco -romanilor un anumit numar de cuvinte slave, totusi
ei nu au fost in stare a le da in acelasi timp o mentalitate noua sateasca ci, dimpotriva acestia
au imprumutat de la autohtoni aceasta mentalitate. La intalnirea a doua popoare se
imprumuta mai usor elementele lingvistice decat traditiile si obiceiurile, la care putem
adauga si faptul ca prin trecerea masiva a Dunarii, slavii raman in Dacia fara organizare
politica fiind supusi asimilarii de catre elementul romanesc majoritar.
e) Influenta bizantina s -a facut resimtita indeosebi in privinta dreptului scris. Alcatuirea
legiuirilor scrise si a pravilelor slavone si romane s -a facut sub impactul covarsitor al
dreptului bizaantin , multe din legiuirile scrise de drept romanesc fiind prelucrari sau
traduceri de drept bizantin.
Pravilele noastre vechi ce au fost edictate in secolul al XV -lea si s -au intocmit sub inspiratie
bizantina pana in secolul XIX – au format primul drept scris in tarile romane,dreptul local
cutumiar continuand sa se aplice in paralel cu dreptul scris.
Aparitia dreptului scris sub covarsitoarea influenta bizantina a fost uneori prezentata intr –
un co nflict cu obiceiul pamantului, dar “pravila” nu era un “drept de ocupatie” menit a inlocui
obiceiul pamantului. Dimpotriva, neputand fi considerate un drept strain si dusmanos, pravila
se aplica alaturi de dreptul local, uneori fiind identica cu aceasta. I n perioada secolului al XV –
lea, inceputul secolului al XIX -lea putem constata trecerea intr -o noua etapa de configurare
adreptului romanesc in cadrul careia cele doua sisteme ale dreptului, cel cutumiar pe de o
parte, sic el al dreptului scris pe de alta p arte, vor coexista si se vor intrepatrunde. Astfel,
tarile romane se aflau intr -un sistem de drept dublu, pe de o parte obiceiul pamantului, iar pe
de alta parte dreptul scris; in conflictul dintre cele doua sisteme de drept, obiceiul pamantului
avand prio ritate.

Aceasta etapa este o etapa de tranzitie ce face trecerea spre un sistem de drept bazat in
preponderenta pe reglementari scrise.
f) Influenta ungaro -germana poate fi pusa in discutie cu privier la Transilvania. De o
influenta a dreptului ungar asu pra obiceiurilor romanesti se poate vorbi numai dupa
aparitia dreptului regal care reglementa relatiile lucratorului de pamant cu
proprietarul si a completat stravechiul drept cutumiar romanesc.
In obiceiurile juridice ale Tarilor romane dreptul consu etudinar ungar nu poate fi
identificat, iar in dreptul scris romanesc apar norme de drept ungar transmise indirect prin
intermediul principiilor de drept general valabile si recunoscute.
In privinta influentei germane asupra dreptului romanesc ea poat e fi remarcata in domenii
precum organizarea oraseneasca, formele in care sunt redactate actele emanate din
cancelaria domneasca, anumiti termeni privitori la proprietate (hotar), obiceiul aldamasului,
etc.
Cu toate acestea ne raliem punctul de veder e exprimat de istoricul Valeriu Sotropa care
considera ca “pe langa influenta slava si bizantina s -a exercitat asupra dreptului romanesc si o
inraurire medieval ungara si germana ce a imbogatit dreptul roman cu cateva elemente noi,
totusi aceasta nu este i ntru nimic mai insemnata decat celelalte inrauriri si nu i se poate
acorda un loc mai mare decat celorlalte.”
g) Alte influente asupra dreptului romanesc pot fi considerate cea turceasca, austriaca,
franceza, belgiana.
Influenta turceasca de remarca in secole le al XVII -lea si al XVIII -lea, iar la inceputul
epocii moderne
se remarca in Codul lui Calimach influenta austriaca.
Uneori, viata juridica moderna a Tarilor romane a fost influentata si de Codul francez al lui
Napoleon.
Efectele diverselor inra uriri straine asupra izvorului fundamental daco -roman al dreptului
romanesc au fost superficiale si nu au putut modifica structura vechiului drept romanesc.
Existenta si aparitia unor institutii asemanatoare la popoarele barbare sau la cele de
formati e mai recenta nu a putut influenta formarea dreptului romanesc al carui fond este
deja bine consolidate intr -un jus Valachicum ab antique si in cutumele ce au rezistat in timp
de zece secole tuturor vicisitudinilor.

Aparitia si continutul pravilelor bisericesti
Sectiunea I. Aparitia pravilelor bisericesti
Pana in secolul al XV -lea, Legea tarii a fost singurul izvor de drept in tarile
romane. Din secolul al XV -lea, alaturi de Legea tarii, s -au adoptat si legiuirile
scrise. Primele noastre legiuri scrise au fost pravilele bisericesti. Aceasta pentru ca
in politica sa de centralizare si consolidare a puterii, domni a s-a sprijinit pe
biserica. Acest sprijin era, in primul rand, datorita faptului ca biserica avea
autoritatea spirituala necesara pentru a-i determina pe cetateni sa respecte
dispozitiile dreptului scris. In al doilea rand, biserica avea organizarea ierarhica la
scara intregului stat, fiind astfel in masura sa asigure aplicarea legislatiei scrise pe
intregul teritoriu al statului.
Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, pentru ca au fost elaborate din
initiativa domnilor si a mitropolitilor, precum si pe cheltuiala acestora. Pravilele
bisericesti cuprind dispozitii atat in domeniul religios, cat si in cel juridic.
In conceptia de atunci, normele de drept tineau de domeniul religios. Primul strat
al terminologiei religioase este latinesc. Dar in epoca feudalismului timpuriu, in
sudul Dunarii s -au format statele slave. Aceasta explica influenta crestina a
Bizantului exercitata prin f iliera slava. Odata cu intemeierea statelor feudale
romanesti a fost consacrata regula dupa care toate reglementarile bisericii
ortodoxe trebuiau sa aiba ca model nomocanoanele bizantine (colectii de legi
imperiale bizantine si de hotarari ale sinoadelor b isericii ortodoxe de la
Constantinopol). Domnii tarilor romane au respectat aceasta regula, dar au
preluat nomocanoanele bizantine nu direct, ci prin intermediul statelor slave, deci
in limba slavona. Limba slavona a devenit limba cancelariei domnesti si a cultului
religios. Asa se face ca primele pravile bisericesti au fost scrise in limba slavona,
cu toate ca poporul si nici macar toti preotii nu cunosteau aceasta limba.
Pe la jumatatea secolului al XVI -lea, pravilele bisericesti au inceput a fi
redactate si in limba romana. Pravilele bisericesti scrise atat in slavona, cat si
in romana, au fost initial multiplicate in manuscris, pentru ca incepand din
secolul al XVII -lea sa apara primele pravile tiparite.
Sectiunea a II -a. Pravilele scrise in limba slavon a
Cea mai veche pravila scrisa in limba slavona este Pravila de la Targoviste,
scrisa in anul 1452 de catre gramaticul Dragomir din porunca domnitorului
Vladislav. In 1474 a fost elaborata Pravila de la Manastirea Neamtului de catre
ieromonahul Ghervasie. Avem apoi Pravila de la Bisericani din 1512 (in tinutul
Neamtului), iar apoi cea de a doua Pravila de la Manastirea Neamtului din
1557, Pravila de la Putna din 1581, Pravila de la Manastirea Bistrita a Moldovei
din 1618, Pravila de la Manastirea Bistritaa Olteniei din 1636.

Aceste pravile, scrise in limba slavona, se caracterizeaza prin unitate de
continut, pentru ca au avut la baza aceleasi izvoare, dintre care mentionam:
texte ale unor legiuiri bizantine, lucrari ale parintilor bisericii, dispozitii
referitoare la organizarea ierarhica a bisericii ortodoxe, precum si Sintagma
alfabetica a lui Matei Vlastares. Aceasta din urma a fost scrisa in 1335 la
Salonic si cuprindea o insiruire de norme de comportare in societate, precum si
norme de drept. S -a bucurat de o larga circulatie si a fost foarte apreciata in
randul ortodocsilor.
Sectiunea a III -a. Pravilele scrise in limba romana
Din a doua jumatate a secolului al XVI -lea apar primele pravile bisericesti srise
in lima romana.
Acestea au fost:
– Pravila Sfint ilor Apostoli , scrisa si tiparita la Brasov de catre diaconul Coresi
intre anii 1560 si 1580. Se mai numeste si Pravila de la Ieud, deoarece un
fragment din aceasta pravila a fost descoperit in 1921, la Ieud, in Maramures;
– Pravila Sfintilor dupa invatatu ra marelui Vasile , aparuta in Moldova la inceputul
secolului al XVII -lea, pravila care are un continut aproape identic cu cel al
Pravilei de la Ieud.;
– Pravila aleasa a fost scrisa in 1632 de catre logofatul Dragos Eustratie, in Moldova.
– Pravila de la Govora , cunoscuta si sub denumirea de Pravila cea mica, a fost
scrisa in 1640 din porunca lui Matei Basarab.
Odata cu aparitia pravilelor bisericesti scrise in limba romana, importanta dreptului
scris a crescut, iar sfera sa de aplicare s -a extins. Pravil ele bisericesti scrise in limba
romana au un continut unitar, pentru ca au folosit izvoare comune si s -au adresat
aceluiasi popor. Aceste pravile au circulat si s -au aplicat in toate cele trei tari romane.
Sectiunea a IV -a. Continutul pravilelor bisericesti
Toate pravilele bisericesti, atat cele scrise in limba slavona, cat si cele scrise in
limba romana, cuprind reglementari cu caracter juridic, dar si texte fara
caracter juridic referitoare la istoricul Sinoadelor, parintii bisericii, fragmente de
cronici, tabele pentru calcularea timpului si formulare pentru redactarea unor
acte oficiale.
Dispozitiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe materii, astfel incat
dispozitiile de drept civil alterneaza cu cele de drept penal sau de drept
procesual, iar normele de drept canonic alterneaza cu cele de drept laic.

Cele mai multe dintre textele juridice se refera la persoane, organizarea
familiei, logodna, casatorie, divort si rudenie.
Prevederile referitoare la contracte sunt identice cu cele din dreptul bizantin.
Dispozitiile de drept penal sunt marcate de conceptia bisericii cu privire la infractiuni si
pedepse. Astfel, in conceptia bisericii, infractiunile sunt considerate pacate, iar
pedepsele se considera a fi aplicate in scopul ispasirii paca telor. De pilda, omuciderea
este denumita pacatul uciderii. Pedepsele prevazute in aceste pravile erau: fizice –
bataia, mutilarea si pedeapsa capitala – sau duhovnicesti – mataniile, rugaciunile si
posturile.
Odata cu elaborarea pravilelor bisericesti se recepteaza cel de al doilea strat al
influentei dreptului roman. Dar spre deosebire de Legea tarii, care a receptat
influenta romana pe cale directa, in pravilele bisericesti influenta romana s -a
exercitat in mod indirect prin filiera bizantina, in primul rand prin intermediul
nomocanoanelor si al legiuirilor imparatesti, ce au adaptat dispozitiile dreptului
roman la realitatile feudale ale societatii bizantine.

Aparitia si continutul pravilelor laice – Cartea romaneasca de
invatatura si Indreptarea legii
La mijlocul secolului al XVII -lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravila laica
in istoria dreptului nostr 838i88i u este Cartea romaneasca de invatatura . Aceasta
legiuire a fost elaborata de catre logofatul Dragos Eustratie din ordinul
domni torului Vasile Lupu si tiparita in 1646 la tipografia Manastirii Trei Ierarhi din
Iasi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
– Legea tarii;
– basilicalele (legiuirile imparatesti);
– legea agrara bizantina , aparuta in secolul al VIII -lea sub domnia lui Leon
Isaurul;

– tratatul modern de drept penal si de procedura penala scris de italianul Prosper
Farinnaci la inceputul secolului al XVII -lea, tratat care se bucura de o mare
faima in Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat in mod gresit ca aceasta legiuir e ar fi avut un scop
didactic, intrucat au interpretat in mod eronat termenul de “invatatura”. In
realitate, termenul de “invatatura” a fost utilizat cu intelesul de norma juridica.
De altfel, logofatul Eustratie precizeaza in introducere ca toti cei care nu vor
urma acele invataturi vor fi loviti de urgia domneasca.
In anul 1652 a fost tiparita la Targoviste Indreptarea legii , denumita si Pravila cea
mare, din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei legiuiri este
calugarul Daniil Panoneanul, aj uns mai tarziu mitropolit al Ardealului.
Indreptarea legii este, in esenta, o versiune a Cartii romanesti de invatatura, dar
cuprinde, in plus, si unele traduceri si prelucrari din nomocanoanele bizantine,
precum si unele probleme de interes general din do menii precum religia,
medicina, gramatica si filosofia.
Ambele legiuri au o structura asemanatoare, dispozitiile lor fiind sistematizate
in capitole ( pricini ), sectiuni ( glave) si articole ( zaciale ).
Dispozitile din cele doua legiuri pot fi clasificate in doua categorii:
– dispozitii referitoare la relatiile din agricultura;
– dispozitii de drept civil, penal si procesual.
Dispozitiile cu privire la relatiile din agricultura reglementau legarea taranilor de pamant,
dreptul boierilor de a -i urmari pe taranii fugari si de a -i readuce pe mosii, interdictia
de a primi tarani fugari pe domeniile feudale, precum si obligatia de a -i preda
adevaratilor stapani, obligatiile taranilor aserviti fata de boieri si consecintele
neindeplinirii acestora, paza bunurilor agri cole si pedepsele aplicate celor care
distrugeau sau sustrageau asemmena bunuri, precum si normele dupa care trebuiau
sa se desfasoare relatiile din agricultura.
Dispozitiile de drept civil reglementeaza institutii precum proprietatea, persoanele,
familia, obligatiile si succesiunile.
In materia proprietatii , bunurile sunt clasificate in bunuri mobile si bunuri imobile,
cu precizarea ca bunurile imobile sunt mai valoroase si, ca atare, protejate cu
o atentie sporita. Exista si o clasificare a bunurilor in m irenesti si sfintite.
Bunurile mirenesti apartineau laicilor, pe cand cele sfintite apartineau bisericii.
Se precizeaza ca actiunea in revendicare este imprescriptibila, ceea ce
inseamna ca aceasta actiune putea fi intentata oricand.

In materia persoanelor , oamenii sunt clasificati pe criteriul situatiei sociale in
liberi si robi. Oamenii liberi se clasificau, la randul lor, in boieri, tarani si saraci.
Boierii care detineau anumite dregatorii se numeau oameni domnesti, iar
boierii care nu detineau dregatorii erau numiti ruda buna, aleasa, de folos tarii.
Taranii erau desemnati prin termeni ca “taranul gros”, “neintelegator” si “om de
gios”.
Robii erau asimilati lucrurilor si constituiau elemente ale patrimoniului
stapanilor. Asupra robilor, stapanii acestora aveau un larg drept de corectie.
Robii puteau dobandi libertatea prin dezrobire sau prin denuntarea stapanului
care comitea anumite infractiuni.

Majoratul era fixat la varsta de 25 de ani, iar raspunderea persoanelor pentru
faptele proprii era s tabilita la varsta de 18 ani.
Reglementarile privind organizarea familiei au la baza dispozitiile preluate din
pravilele anterioare.
Casatoria continua a fi un act religios. Se incheie in biserica.
Logodna produce anumite efecte juridice.
Barbatul exercita puterea parinteasca asupra descendentilor si puterea
maritala asupra sotiei, inclusiv un larg drept de corectie. De asemenea,
barbatul exercita si dreptul de a administra bunurile dotale.
Desfacerea casatoriei putea fi facuta de catre biserica sau prin re pudiere
pentru faptele aratate expres in pravile, precum adulterul, vrajitoria, rudenia si
bataia peste masura. In ce priveste bataia peste masura, practica era ca sa nu
se rupa batul.
In materia obligatiilor se precizeaza ca datoriile si creantele pot izv ori din
contracte si din delicte.
Contractele presupun acordul partilor. Consimtamantul nu trebuie viciat prin
sila (violenta) sau prin amagire (dol). Orice contract poate fi incheiat fie de
catre parti, fie de catre reprezentantii acestora. In pravile sun t prevazute
contractele de vanzare -cumparare, inchiriere, imprumut si donatie. Sunt
mentionate, de asemenea, si garantiile personale (chezasia) si garantiile reale
(zalogul).
In materia succesiunilor a fost consacrata atat mostenirea fara testament, cat si
mostenirea testamentara.

Testamentul in forma scrisa se numea zapis. Testamentul incheiat in forma orala se
numea testament cu limba de moarte . Se precizeaza care sunt cauzele care implica
dezmostenirea. Astfel, nu puteau veni la mostenire cei condamnati pentru
infractiuni contra moralei, numiti nevolnici, precum si asasinii celor care urmau a fi
mosteniti.
Mostenitorii legali se clasificau in descendenti si colaterali. Copiii naturali
veneau numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesor ala
pe care o puteau dobandi doar membrii familei si care era cota disponibila, pe
care o puteau dobandi si persoanele straine de familie.
In materia dreptului penal gasim cele mai evoluate reglementari din cele doua
legiuri, deoarece au fost inspirate din tratatul lui Prosper Farinnaci, considerat
cel mai inaintat din punct de vedere juridic al dreptului penal la acea vreme.
Infractiunile erau numite vini. Infractiunile grave erau numite vini mari, iar cele
mai putin grave erau numite vini mici.
In aprecierea faptei penale erau luate in considerare aspectul intentional, locul
si timpul comiterii faptei, precum si caracterul flagrant sau neflagrant al
infractiunii. Pentru prima data au fost utilizate concepte moderne de drept
penal, precum tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea, recidiva.
Sunt aratate faptele care inlaturau raspunderea penala – nebunia, legitima
aparare, varsta sub sapte ani si ordinul superiorului – , precum si faptele ce
micsoreaza raspunderea penala: ignoranta , mania , pasiunea , somnambulismul
si greseala fara inselaciune.
Pedepsele prevazute erau fizice – decapitarea, spanzuratoarea, tragerea in
teapa, arderea in foc si mutilarea – , privative de libertate – ocna, temnita si
surghiunul la manastire – , amenzile, expunerea infractorului oprobiului public
– purtarea prin targ – , aplicarea in anumite cazuri a legii talionului, denumita
suflet pentru suflet, pedepse religioase – afurisenia, posturi, matanii si
rugaciuni.
Dintre infractiunile reglementate in acele doua legiuir i amintim: hiclenia,
calpuzania (falsificarea de moneda, isi are originea intr -un termen din limba
turca), omorul, furtul, marturia mincinoasa, rapirea de fecioara sau de femeie,
incestul, bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infractiunii de ieros ilie se
largeste, incluzand si impreunarea trupeasca cu o calugarita sau impreunarea
trupeasca in biserica, fapte pedepsite cu moartea).

DREPTUL SCRIS PÂNÃ LA INSTAURAREA REGIMULUI TURCO –
FANARIOT.
– dreptul scris în perioada feudalismului dezvoltat a luat
forma pravilelor bisericesti si laice sau a codificãrii unor obiceiuri
juridice. Ele au avut izvoare comune, accentuând caracterul unitar
al dreptului românesc.
– evolutia dreptului scri s pânã în secolul al XVII -lea.
1) apartitia primelor pravile. Pravilele bisericesti au caracter
oficial fiind întocmite din ordinul domnului sau al mitropolitului,
impuse clerului si laicilor. Reglementãrile de drept civil, penal sau
procesual al acestora , tineau de domeniul religios. Apartinând de
patriarhul din Bizant, biserica ortodoxã din tãrile române a preluat o
serie de elemente bizantine în organizarea statului si bisericii si
aparitia izvoarelor de drept scris. De acee 515g62f a, primele
pravile sunt scrise în forma limbii slavone, iar dupã secolul XVI si în
limba românã. ele au fost multiplicate în manuscrise si din sec. XVII
au fost tipãrite.
– pravilele scrise în limba slavonã: pravila de la Tîrgoviste
(1452), de la Putna (15 81), de la mãnãstirea Bistrita (1618), etc.
= izvoare de drept canonic.
– pravile scrise în limba românã, folosesc manuscrise mai
vechi: pravila Sf. Apostoli – Coresi, Brasov (1560 -1562), pravila de
la Ieud = extrase din Coresi, pravila sfint ilor dupã învãtãtura marelui
Vasile, pravila aleasã (1561), pravila de la Govora (cea micã –
1640).
2) Continutul, importanta si aplicarea primelor pravile.
– continutul pravilelor bisericesti este extrem de variat, au
caracter juridic , fiind extrase din lucrãri religioase, prezintã date
istorice despre sinoade, tabele de calculare a timpului, cronici,
formulare pentru întocmirea unor acte. Normele de drept canonic
alterneazã cu cele de drept laic, sau cele de drept civil cu cele de
drept penal. Numeroase dipozitii se referã la conditia juridicã a
persoanelor, în primul rând la organizarea familiei (logodnã,

cãsãtorie, divort). Rudenia de sânge era în linie directã si în linie
colateralã (în sus, în jos si de mijloc).
Materia c ontractelor se reglementeazã prin texte – vânzare,
împrumut, zãlog, depozit.
Normele de drept penal = infractiunea era socotitã pãcat
(omorul, insulta, calomnia, vrãjitoria), iar pedeapsa
ispãsire (pedepsele erau fizice: bãtaie, mutilare, pedeap sa
capitalã) sau duhovnicesti (mãtãnii, rugãciuni, posturi).
3). hrisoave legislative.
– cele care vor dobândi valoare normativã se aplicau în
întregul tãrii, de exemplu "legarea" lui Mihai, (a tãranilor de obste ).
4) Cartea Româneascã de Învãtãturã (1647) si Îndreptarea
Legii (1652).
– au un continut similar cu dispozitii pentru agriculturã si
pentru dreptul penal. Sunt 2 monumente de drept adptate în scopul
consolidãrii puterii de stat centralizate, interpretate de boieri ca
având dispozitii de îngrãdire a puterii domnesti si consolidare a
regimului nobiliar.
a) Cartea Româneascã de Învãturã = prima codificare de
legislaturã cu caracter laic din istoria dreptului nostru. A fost
întocmitã de logofãtul Eustratie din ordinul lui Vasile Lupu si tipãritã
în anul 1646 la tipografia din Iasi. Este o operã de sintezã cu
trãsãturi originale, în care termenul de "învãtãturã" nu are sens
didactic, ci sens de poruncã domneascã, dispozitie obligatorie, cu
caracter juridic.
b) Îndreptarea legii, tipãritã la Tîrgoviste din porunca lui Matei
Basarab, denumitã si Pravila cea mare, autorul cãlugãrul Daniil
Panoneanul, cuprinde versiunea muntenizatã a pravilei de mai sus,
traduceri si prelucrãri a unor acte biza ntine.
Cele douã monumente juridice sunt structurate în pricini
(capitole), glave (sectiuni), si zaciale (articole).
– partea I reglementeazã relatiile feudale din agriculturã.

– partea a II -a, reglementeazã pe larg institutii de drept civil,
penal si procesual. Obrazele (persoanele fizice), boerii cu
dregãtorii, erau oameni domnesti, majoratul era fixat la 25 de ani,
iar persoanele rãspundeau de faptele lor de la 18 ani.
Relatiile de familie preluau dispozitiile din pravilele anterioare
– logodnã, cãsãtorie, divort, adulter, vrãjitorie, corectii.
În materia obligatiilor apar principii noi, referitoare la
contracte (tocmealã) si delicte (nesocotintã, înselãciune).
La încheierea contractelor, vointa putea fi viciatã prin violentã (silã)
sau prin dol (amãgire). Actele se încheiau si prin reprezentanti
(ispravnici). Sunt consacrate garantii personale (chezãsia) si reale
(zãlogul).
Succesiunea putea fi lãsatã prin testament scris (zapis) sau
oral (cu li mbã de moarte) si fãrã testament. Nu puteau veni la
mostenire cei condamnati pentru infractiuni contra moralei
(nevolnici) ca si asasinii celor ce urmau sã fie mosteniti.
Mostenitorii erau clasificati în descendenti si colaterali. Copiii
naturali veneau la succesiunea mamei. Rezerva si cotitatea
disponibilã erau stabilite în raport cu numãrul copiilor.
Dispozitiile penale sunt formulate pe baza unor principii
moderne. Infractiunile erau numite vini sau greseli, fiind clasificate
în vini mari si vi ni mici. În calificarea faptelor se aveau în vedere
aspectul international, locul si timpul comiterii lor, ca si caracterul
flagrant sau neflagrant. Se opreazã cu notiuni evoluate ca:
tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea, recidiva. Se
opereaz ã cu fapte ce înlãturau rãspunderea penalã (nebunia,
legitima apãrare, vârsta sub 7 ani, ordinul superiorului), precum si
cele ce micsorau rãspunderea (ignoranta, mânia, pasiunea,
somnambulismul). Se aplicau pedepse fizice, pedepse privative de
libertate, pedepse prin expunerea oprobiului public, sau pedepse
religioase. În stabilirea pedepselor, judecãtorul avea o largã
posibilitate de apreciere.
Instantele de judecatã erau laice si bisericesti, fãrã specializare
toate procesele civile sau penale fiind sol utionate de aceeasi
dregãtori.
Ca mijloace de probã: înscrisuri, martori, jurãmânt, expertize.

Partea nemultumitã de solutia datã, se putea adresa unui
judecãtor superior, cu toate cã sistemul apelului nu se constituise
încã. Se fac pro grese în directia recunoasterii prescriptiei actiunii
(creante 30 de ani, furt 5 ani, rãnire 10 ani).
5). Dreptul scris al Transilvaniei în perioada voievodatului.
– yus valahicum. A fost apãrat ca traditie si institutii juridice în
cele mai variate forme, inclusiv prin codificãri ale vechilor obiceiuri,
realizate sub presiunea popularã si recunoscute oficial.
– autonomia voievodatului.
– sistemul juridic discriminatoriu al celor trei
natiuni dominante.
– unio trium nationum, sprijinã nobilimea celor trei natiuni
dominante, fãrã consultarea românilor si împotriva lor, ba chiar îi
numea "dusmanul rãzvrãtitilor din tarã".
– nobilimea minoritarã unitã actiona împotriva majoritãtii
române.
– dreptul scris privea materia contractelor, familia,
succesiunile, dreptul penal si procedura de judecatã.
Principalele contracte reglementate sunt: vânzarea,
schimbul, donatia, împrumutul, închirierea, locatiunea de servici.
Relatiile de familie (cãsãtoria, adoptiunea, tutela, curatela) se
aflau sub incidenta dreptului canonic al bisericii catolice.
Institutiile dreptului penal si procesual prezintã asemãnãri cu
cele din Tara Româneascã siMoldova, infractiunile si p edepsele
fiind în linii generale aceleasi.
Statutele Tãrii Fãgãrasului au fost apãrate cu strãsnicie
vechile institutii, traditii si norme de conduitã proprie , codificându –
se principalele institutii juridice consacrate de Legea Tãrii (jus
valach icum).Statutele au fost redactate în limba latinã, nu sunt
grupate într -un sistem clar, dispozitiile de drept penal sau de
procedurã sunt intercalate între cele de drept civil.

Numeroase dispozitii reglementeazã relatiile de familie:
cãsãtoria, d ivortul, regimul bunurilor dotale. În vederea încheierii
cãsãtoriei, era necesar consimtãmântul pãrintilor, în lipsa cãruia
cãsãtoria se putea contracta "cu fuga" (printr -un simulacru de
rãpire, urmat de plata unei amenzi simbolice). Zestrea viitoarei soti i
se constituia de cãtre pãrinti în lipsa acestora obligatia treceea
asupra fratilor. Cãsãtoria se desfãcea prin repudiere, bunurile
rãmânând în stãpânirea sotului, care a respectat obligatiile
cãsãtoriei.
O serie de dispozitii se referã la propr ietatea devãlmasã si
sistemul rãspunderii penale colective.
Succesiunile ca în tara Româneascã si Moldova.
6) dreptul scris în Transilvania, principat autonom.
– dieta întrunitã la Sighisoara în 1540, a hotãrât cã
Transilvania se va conduce pe viitor dupã legi proprii, dar se aplicã
în continuare unio trium nationum, ca fundament al dreptului public,
cu caracter discriminatoriu. Tãranii români erau declarati tolerati si
suportati pro tempore. Dat fiind numãrul mare al legilor, continutul
lor variat în secolul XVII se trece la sistematizarea lor prin grupare
cronologicã: 1) 1540 -1653 – Approbatae Constitutiones Regni
Transilvaniae et Partium Hungariae eis dem anexarum; 2) 1653 –
1669 – Compilatae Constitutiones.
Aceastã s istematizare a format o lucrare unicã desemnatã
prin titlul prescurtat Approbatae et Compilatae Constitutiones,
creatii ale Dietei.

DREPTUL BIZANTIN SI RECEPTAREA LUI ÎN
PRAVILELE TIPĂRITE, ÎN ȚĂRILE
ROMÂNE,DIN SECOLUL AL XVII -LEA

ABREVIERI

BOR = Biserica Ortodoxă Română
cood. = coordonator
CR = Cartea românească de învățătură
Ed. = Editura ed. =
ediția GB = Glasul

Bisericii gl = glava
IBMBOR = Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
IL = îndreptarea Legii
MMS = Mitropolia Moldovei și Sucevei mms. =
manuscris nr. = număr op.cit. = opera citată p. =
pagină
PG = Pravila de la Govora
pr. = pricina
sec. = secolul
Sf. = Sfântul
vol = volum

PRELIMINARII

Cine este câtuși de puțin familiarizat cu Istoria dreptului
românesc și -a putut da lesne seama că paginile acesteia sunt lacunare
îndeosebi în privința Dreptului bizantin și a receptării sale în Țările
Române.
Aceste lacune sunt datorate în mare parte și faptului că unii
autori ai Studiilor și Manualelor de Istoria dreptului românesc nu
dispun și de un registru de cunoștințe cu caracter interdisciplinar.
De altfel, aceștia nu au putut face dovada că sunt familiarizați
nu numai cu dreptul bizantin și cu cel canonic, dar nici cu istoria
culturii juridice, de sorginte romană și bizantină, și, desigur, cu atât
mai puțin cu procesul receptării legislației nomocanonice, bizantine,
în Țările Române.
Determinat și de aceste constatări, am cercetat întâi de toate –
cu atenție sporită – textul celor trei Pravile tipărite în limba română în
secolul al XVII -lea, și anume, Pravila de la Govora, Pravila de la Iași
și Pravila de la Târgoviște, care rămân monumentele exponențiale ale
culturii juridice medievale românești. Apoi, am lecturat cu asiduitate
textul unor studii și lucrări care au abordata acest subiect, al căror
conținut am căutat să -1 examinez și să -1 evaluez în spiritul impus de
munc a de cercetare științifică, adică „sine ira et studio", în scopul
învederat de a aduce o contribuție efectivă și reală la cunoașterea
procesului de receptare a dreptului bizantin, în Țările Române, prin
intermediul celor trei Pravile.
In secolul al XVII -lea, cultura românească își găsește forme
noi de manifestare. Acum se alcătuiesc Cronicile în graiul țării și apar
și primele Legiuiri tipărite în limba română, care atestă preocupările
Legiuitorilor Țării pentru o mai bună organizare a principalelor
institu ții ale Statului, și, în general, al societății românești.
Pravilele tipărite din secolul al XVII -lea, care dau expresie
învederată societății românești din acea perioadă, rămân – alături de
Cronici și de alte izvoare istorice – nu numai documente prețioas e ale

trecutului istoric românesc, ci și mărturii ale culturii juridice
românești.
Fie că au apărut la Govora, la Iași sau la Târgoviște, aceste
Colecții de legiuiri nomocanonice au potențat gândirea și cultura
juridică românească, învederând totodată și r olul limbii române în
afirmarea acesteia într -o epocă în care limba slavonă era încă limba
Cancelariei domnești și limba liturgică a Bisericii neamului
românesc.
Pravila de la Govora, Cartea românească de învățătură și
îndreptarea legii au marcat și începu turile Școlii de Drept românesc,
de sorginte bizantină, astfel încât apariția primelor cursuri de drept la
Colegiul latin de la Iași și Colegiul din București, fondate de domnii
Vasile Lupu și Matei Basarab, nu au făcut decât să sporească
interesul general pentru cunoașterea și aplicarea Dreptului bizantin
(laic și ecleziastic).
In dorința de a înfățișa cât mai veridic posibil etapele
procesului de receptare a dreptului bizantin în Țările Române, am
făcut trimiteri nu numai la textul celor trei Pravile, tip ărite în limba
română în secolul al XVII -lea, ci și la unele Colecții de legiuiri
bizantine, de stat sau bisericești, care au circulat în limba greacă sau
slavonă, sau au fost copiate, traduse ori tipărite în limba română.
De asemenea, pentru identificarea izvoarelor acestor Pravile,
nu ne -am limitat doar la informațiile documentare furnizate de
lucrările de specialitate, ci am întreprins și un studiu comparativ al
textului unor Nomocanoane.
Din rezultatul analizei hermeneutice a textului celor trei
Pravile , s-a putut constata și faptul că procesul de receptare al
Dreptului bizantin nu s -a rezumat doar la o traducere tale -quale a
textului legislației bizantine (laice și ecleziastice), fiindcă textul
acesteia a fost adeseori remaniat, completat și parafrazat de
alcătuitorii acestor Nomocanoane, și, în fine, și adaptat la realitățile
socio -politice și religios -culturale din Țările Române din epoca
respectivă.

Această realitate a fost învederată și de Predosloviile celor trei
Pravile tipărite în limba română, al cătuite de vrednicii cărturari ai
Țărilor Române din vremea respectivă, și anume, Mitropolitul Teofil
al Țării Românești, Mitropolitul Varlaam al Țării Moldovei și
Mitropolitul Ștefan al Țării Românești, care au făcut de altfel și
obiectul unei examinări ș i al unei evaluări cu caracter interdisciplinar.
Pentru literatura juridică românească, abordarea tematicii
acestui subiect, într -un demers al unei munci de cercetare științifică
cu caracter inter și pluridisciplinar, are totodată darul să aducă o
contribu ție substanțială și în domeniul Istoriei dreptului românesc, în
care specialiști familiarizați atât în domeniul juridic și canonic, cât și
în cel istoric și teologic, sunt din ce în ce mai puțini.

DREPTUL BIZANTIN ȘI RECEPTAREA LUI
ÎN SPAȚIUL DANUBIANO -PONTICO –
CARPATIN

A. Evaluări și precizări privind procesul de receptare a
Dreptului bizantin la nord de Dunăre

La finele secolului al X -lea, ținuturile de la Dunărea de Jos și
din Dobrogea au intrat din nou în stăpânirea Imperiului bizantin,
teritoriul Dobrogei fiind inclus în Thema Paradunavon (Paristrion).
Ca urmare, Dreptul bizantin (public și cel privat) a fost aplicat în tot
acest spațiu pontico -danubian.

Principalul izvor de drept pentru aceste ținuturi românești 1 -a
constituit Colecția de legiuiri cunoscută sub numele de „Bazilicale",
publicată în jurul anilor 910 -911.
Colecția monumentală de legiuiri imperiale, bizantine, în 60 de
cărți, – cunoscută sub numele de Vasilicale / Basilicale – a circulat și
în spațiul intra -carpati n1, mai întâi în limba greacă și apoi în limba
slavonă.
După toată probabilitate, această colecție de legiuiri bizantine
ar fi pătruns în Țările Române și în forma ei abreviată, redactată în
limba slavonă. Basilicalele ar fi putut circula la nord de Dunăre și sub
formă de „Sinopsă" în redacție slavonă, ne -o confirmă de altfel și
mărturiile unor cercetători avizați ai culturii bizantine, de limbă
slavă.
Printre altele, aceștia afirmă că „… românii au fost singurii
moștenitori ai ultimei ediții a literaturi i bulgare, scrisă în redacția
medio -bulgară, în noua ortografie a Patriarhului Eftimie, pregătită de
acesta și de școala lui pentru bulgari, la mănăstirea Studion din
Constantinopol, dar rămasă necunoscută lor, fiind definitivată de -abia
după căderea Bulga riei sub turci (1393) și achiziționată de Alexandru
cel Bun pentru nevoile Bisericii Moldovei, organizată de el"2.
Desigur, nu este exclus ca printre lucrările achiziționate de
Alexandru cel Bun să se fi aflat măcar și o Sinopsă a Vasilicalelor, de
care Do mnitorul Moldovei să se fi folosit și pentru organizarea și
funcționarea instituțiilor juridice și canonice al Țării din epoca sa.
Dacă dăm crezare celor spuse de Dimitrie Cantemir, „…
Alexandru Despotul cel dintâi al Moldovei, pe care l -au numit
locuitorii cel Bun, pentru faptele lui cele mari, … a primit de la
împărații Țarigradului, și legile grecești, care erau cuprinse în cărțile
lui Balsamon"3, adică în Nomocanoanele comentate de cunoscutul

1 A se vedea L. Stan, Vechile noastre Pravile, în MMS, XXXIV (1958), nr. 9 -10, p.
745-762; Idem, Pravila Ivi Alexandru cel Bun și vechea autocefalie a Mitropoliei
Moldovei, în MMS, XXXVI (1960), nr. 3 -4, p. 170 -214.
2 I. Iufu, Mănăstirea Mol dovița – centru cultural important din perioada culturii
române în limba slavonă (sec. XV -XVIII), în MMS, XXXIX (1963), nr. 7 -8, p. 455.
3 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. M. Nicolescu, București, 1909, p. 184.

jurist și canonist bizantin din secolul al XII-lea, care – printre altele –
a comentat Nomocanonul atribuit patriarhului Fotie al
Constantiopolului (sec. IX).
Același învățat român, Dimitrie Cantemir, scria că „… din
cărțile acele prea largi, au scos numai aceea ce este acum Legea
Moldovei"4. Cu alte cuvinte, domnitorul Alexandru cel Bun ar fi avut
în posesie doar excerpte din Bazilicale, adică una dintre acele
Sinopse care, ar fi circulat în spațiul sud -dunărean în limba slavonă.
Interesantă este și remarca pe care Dimitrie Cantemir o făcea
despr e prezența în Moldova a legiuirilor nomocanonice, care, alături
de obiceiul Țării, constituiau încă la vremea sa cele două izvoare
fundamentale ale Dreptului românesc. „… La Moldoveni – scria
Dimitrie Cantemir – s-a făcut două legi, una scrisă, care este
întemeiată pe canoanele împăraților Romanești și Țarigradești și pe
canoanele soboarelor bisericești; iar alta nescrisă care se poate zice
ivirea sau apucare a neamului căci să și zice în limba noastră, obicei,
cu cuvânt slavonesc"5.
Din cele spuse de Dim itrie Cantemir, reținem așadar că, în
Moldova, „legea scrisă" era alcătuită din normele Dreptului roman și
a celui bizantin, și din canoanele sinoadelor Bisericii Ortodoxe
Ecumenice din primul mileniu6.
Din același text, reținem de asemenea că „legea nescr isă" era
constituită din obiceiurile Țării, despre care ne spune că acestea, „…
nefiind scrise, de multe ori le călca și le schimonosea judecătorii cei
strâmbi, pentru aceea Vasile Albanitul (Vasile Lupu, n.n.), carele a
fost Domn în Moldova în veacul tr ecut a pus oameni bine încuviințați
și pricepuți la legi, de au adunat la un loc toate Legile țărei, cele
scrise și cele nescrise, făcând dintru dânsele o carte osebită de Legi,

4 Ibidem.
5 Ibidem.
6 Vezi, N. V. Dură, Le Régime de la synodalité selon la législation canonique,
conciliaire, oecuménique, du Ier millénaire, Ed. Ametist 92, București, 1999.

cărei și până în ziua de astăzi este pentru judecătorii Moldovei ața
dreptății după care judecă drept"7.
Din mărturia pe care ne -a lăsat -o Dimitrie Cantemir, reținem
deci următoarele:
a) obiceiurile juridice ale țării, fiind nescrise, erau
adeseori transgresate sau neînțelese de judecătorii Țării, pe
care el îi numește „judecătorii cei strâmbi";
b) Vasile Lupu a fost cel care a strâns la un loc
toate legile Țării, atât cele scrise cât și cele nescrise, dând la
iveală „o carte deosebită de legi", care nu este alte decât
Cartea românească de învățătură, publicată la Iași în anul
1646;
c) Pravila lui Vasile Lupu era încă aplicată pe
timpul lui Dimitrie Cantemir, ceea ce explică faptul că s -a
bucurat de o largă și statornică receptare;
d) Pentru judecătorii Moldovei, Pravila lui
Vasile Lupu era un fel de „norma normans", și o călăuză
pentru judeca ta cea dreaptă;
e) In epoca lui Vasile Lupu, exista și o Școală
de drept, ilustrată de oameni „pricepuți la legi", adică buni
teoreticieni și practicieni. Unul dintre aceștia a fost
Eustratie Logofătul, care a primit însărcinarea lui Vasile
Lupu de a aduna la un loc „toate legile țării". Or, și această
mărturie ne confirmă în mod evident că Eustratie a găsit
aceste legi în scriptoriile mănăstirilor din Moldova, și nu a
trebuit să le importe din alte părți.
Despre izvoarele culturale slavone, din Țările Române, sa spus
cu îndreptățire că „… nu sunt altceva decât creații de origine
bizantină, transpuse în limba slavonă"8.
De o largă circulație avea să se bucure însă în spațiul
românesc, danubiano -pontico -carpatin, Sintagma Alfabetică a lui

7 D. Cantemir, op. cit., p. 184-185.
8 Paulin Popescu, Manuscrise slavone din Mănăstirea Putna, în BOR, LXXX (1962),
nr. 1-2, p. 105.

Matei Vlastares, reda ctată și publicată în limba greacă în anul 1335 la
Salonic și tradusă în limba slavonă la zece ani mai târziu. In această
versiune slavă – publicată în Serbia lui Ștefan Dușan în anul 1345 –
Nomocanonul lui Matei Vlăstare a circulat „în toate țările de sub
influența bizantină: Bulgaria, Țările Române,
Rusia, Armenia si Georgia sub formă de copii manuscrise făcute mai
ales de către călugări …"9.
Acest nomocanon sistematic, structurat în 24 de capitole,
ordonate după cele 24 de litere ale alfabetului greces c, în care se află
canoane și legi de stat, bizantine, (privind diferite chestiuni de drept
canonic si ecleziastic), s -a păstrat în manuscrise în limbile greacă,
slavonă și slavo -română. Primul manuscris în limba greacă este
datată din anul 1342, iar cel s lavo-român din anul 1451.
Manuscrisul slavo -român este „prima pravilă ca vechime
cunoscută ca existând la noi, scrisă în Țara Românească, la anul
1451, de către grămăticul Dragomir, din porunca voievodului
Vladislav al Țării Românești"10.
Pe teritoriul româ nesc, Sintagma Alfabetică a lui Matei
Vlastares avea să fie folosită și de autorii „Pravilei celei Mari"
(Târgoviște, 1652) ca izvor de bază.
In anul 1954, un cercetător al Dreptului feudal românesc –
Alexandru Grecu – scria că „.. începuturile dreptului sc ris la noi cad
în formele cele mai simple în a doua jumătate a veacului al XVI -lea
sau la mijlocul acestui secol"11, și că „… aceste începuturi sunt
aproape complet necunoscute: nici o istorie a țării noastre nu
cunoaște și nu studiază textele românești d e nomocanoane, din
secolul al XVI -lea, ,.."12.
In ceea ce privește datarea începuturilor dreptului scris la
români, trebuie precizat că acestea pot fi identificate încă din secolul

9 I. N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislație și administrație bisericească, vol. I,
Ed. IBMBOR, București, 1990, p.121.
10 Ibidem, p. 123.
11 Al. Grecu, începuturile dreptului scris în limba română, în Studii. Revistă de istorie
și filozofie, nr. 4, 1954, p. 226.
12 Ibidem, p. 215.

al XV -lea. De altfel, chiar domnia sa scria că „primulnomocanon slav
datat, scris în Țările Române, este din anul 1452 și a fost scris la
Târgoviște de grămăticul Dragomir pentru domnul Țării Românești,
Vladislav … In Moldova, la 1474, Ghervasie de la Neamț copiază
pentru Ștefan cel Mare un nomocanon în limba slavă. Din 1495 ave m
o altă copie scrisă la Iași tot pentru același domn al Moldovei, de
către grămăticul Damian"13.
Tot domnia sa menționa că aceste manuscrise 14 „… cuprind
traducerea integrală în limba slavonă a <Syntagmei> lui Matei
Vlastares, nu cea prescurtată, așa cum apare în textele sârbești din
secolul al XIV -lea, … Forma completă – preciza Alexandru Grecu –
cuprinde și alte chestiuni decât cele pur bisericești, de exemplu cel
din 1474: <Despre slobozirea robilor și felul cum se orânduiește>"15.
In fine, același ce rcetător amintea și faptul că, în copiile
Sintagmei alfabetice apărute în Moldova, „… se află reprodus și acel
scurt glosar de instituții în limba latină, cu echivalentul lor
slavonește, pentru lămurirea unor pasaje din <Syntagmă>. Exemple:
pretor = voie voda, magistrate = vlastele, ilustrie = protospătar"16.
Privitor la afirmația sa, că începuturile dreptului scris în limba
română erau „aproape complet necunoscute", și că nici „o istorie a
Țării noastre" nu cunoaște și nu studiază textele românești ale
Nomocanoanelor din secolul al XVI -lea, trebuie spus că autorul avea
în mare parte dreptate. Dar, mai grav este faptul că, până în prezent,
„nicio istorie a Țării" – nu a studiat textele românești ale
Nomocanoanelor, din secolul al XVI -lea.
Studiul acestor texte are desigur darul să aducă un aport
considerabil nu numai la cunoașterea procesului de receptare a
legislației bizantine în Țările Române dar și la o mai bună cunoaștere
a etosului societății românești din acea epocă, cu toate manifestările
ei (spiri tual-religioase, literare, juridice etc).

13 Ibidem, p. 216.
14 A se vedea mss. nr. 131 de la Biblioteca Academiei Române.
15 Al. Grecu, op.cit., p. 216.
16 Ibidem.

Izvoarele formale ale Dreptului feudal, românesc, au fost două:
obiceiul, adică dreptul consuetudinar, și legea scrisă17 (jus
positivum), constituită din legislația canonică și din legislația
nomocanonică (pravilnic ă) bizantină18.
In actele slavone, acest drept nescris se numește „zakon
ziemski", care s -ar traduce corect „legea care aparține țării", adică
„legea țării"19. Și, așa după cum remarca cu îndreptățire și profesorul
Alexandru Grecu, „numai printr -o traducereg reșită a vechilor
gramatici din secolele XVII -XVIII, zakon ziemski a fost redat prin
obiceiul pământului"20.
In aceleași documente slavone, această „lege a țării" este
numită și „starîi zakon" (legea bătrână).
In documentele scrise în românește, termenul sl avonesc de
„zakon" este redat prin „lege", „leage", dar nu are „sensul de lege
scrisă" 21 . Ulterior, în perioada feudalismului dezvoltat, deosebirea
între obicei (zakon) și lege (legea scrisă) este clar învederată. De
pildă, într -un document semnat de domn itorul Vasile Lupu (1634 –
1653) se face referință expresă atât la „leage", cât și la „pravilă",

17 Vezi, C. Mititelu, începuturile Dreptului scris la români, în Dionysiana, nr.
1/2009,417 -426.
18 Idem, De la Colecțiile de legiuiri bizantine la Nomocanoanele din secolul al XVII –
lea din Țările Române. Considerații asupra Dreptului penal pravilnic, în Revista de
Teologie Sfântul Apostol Andrei, nr. 1 / 2011, p. 218-231; Idem, Intern al (Material)
Sources of Orthodox Canonical Law, in Philosophical -Theological Reviewer, Tbilisi
State University (Georgia), nr. 1, 2011, p. 111-120; N. V. Dură, Dreptul pravilnic
(nomocanonic) și Colecțiile nomocanonice, în Revista de Teologie Sfântul Apos tol
Andrei, IX (2005), nr. 1, p. 7-15; Idem, The Byzantine Nomocanons, fundamental
sources of old Romanian Law, în vol. International Conference, "Exploration,
Education and Progress in the third Millennium", Proceedings vol. I, no. 3, Galati
University Pr ess, Galați, 2011, p. 25-48.
19 Vezi, C. Mititelu, Considerații privind Legea Țării și instituțiile ei, în Analele
Universității OVIDIUS Constanța / Seria Drept și Științe Administrative nr. 1 / 2007, p.
291- 312; N. V. Dură, „Lex terrae" în percepția unor juriști și istorici ai vechiului
Drept românesc. Evaluări și precizări, în Revista de Teologie Sfântul Apostol Andrei,
Anul XIV, Nr. 1 / 2010, p. 18-42.
20 Al. Grecu, op.cit., p. 227.
21 VI. Hanga, Categorii de izvoare, în voi. Istoria dreptului românesc, voi. I, Ed.
Academiei RSR, București, 1980, p. 202.

adică la dreptul cutumiar (consuetudinar) și la dreptul scris (pozitiv),
care în epoca sa a dobândit preeminență față de primul.
Pentru Vasile Lupu, „legea" era deci identică cu „obiceiul
Țării", adică cu dreptul cutumiar, iar „Pravila" cu „Legea
împărătească", denumită de altfel în țara sa „Lege domnească", prin
care se învedera de fapt primatul legii scrise asupra Dreptului
cutumiar (obișnuielnic), care dominase „timp de secole sistemul
izvoarelor dreptului"22.
Odată cu subordonarea obiceiului față de legea scrisă, s -a
produs și „subordonarea lui față de aceasta", care „apare deja în texte
probabil interpolate, atribuite lui Salvius Iulianus (Digeste, I, 3) și
altor jurisconsulți clasici, fiind reluate în Basilicale (II, 1) și apoi, cu
unele nuanțări în favoarea obiceiului, de Biserică și nomocanoanele
ei (Vlastares, Malaxos, Iacob din Ianina). Toate aceste texte – preciza
un istoric al instituțiilor juridice, Vale ntin
Georgescu, – au avut o largă circulație în Țările Române, unde deci
cele două concepții despre obicei au coexistat"23.
De asemenea, istoricii dreptului românesc au constata că, în
epoca feudală, românească, termenul de „drept" desemnează „nu atât
legea nescrisă, cutuma, ci echitatea, adică morala feudală a
timpului"24.
In concepția românească, din epoca feudală, relația dintre
Drept și Morală25, dintre „Justiția" și „Aequitas"26, a fost întradevăr o

22 N. Popa, Pravila de la Govora în sistemul dreptului feudal românesc, în Pravila
Bisericească de la Govora, ed. Gh. Petre -Govora, Ed. Tribuna, Rm. Vâlcea, 2004, p. 9.
23 VI. Al. Georgescu, Trăsăturile stilistice în voi. Istoria dreptului românesc vol. I,
p. 225.
24 Ibidem.
25 Vezi, N. V. Dură, Law and Morals. Prolegomena (I), în Acta Universitatis
Danubius. Juridica, nr. 2/2011, p. 158-173; Idem, Law and Morals. Prolegomena (II),
în Acta U niversitatis Danubius. Juridica, nr. 3/2011, p. 72-84; Idem, Loi morale,
naturelle, source du Droit naturel et de la Morale chrétienne, în vol. La morale au
crible des religions (Studia Arabica XXI), coord. M. Th. Urvoy, Éditions de Paris,
2013, p. 213-233. 26 Idem, Thinking of Some Fathers of the Ecumenical Church on the
Law, în Christian Researches, VI, Tbilisi, 2011, p. 230-245.
26 VI. Al. Georgescu, Trăsăturile stilistice în voi. Istoria dreptului românesc …, voi. I,
p. 224.

realitate. Dreptul românesc din epoca respectivă a trimis de altfel
întotdeauna la principiile legii morale creștine.
Este de asemenea adevărat că legiuitorului român din această
epocă nu i -a fost străină jurisprudența romană, care făcea deosebire
între dreptate și echitate, și care aidoma romanilor prefera echi tatea,
așa cum ne -o confirmă în mod peremptoriu și textul pravilelor din
secolul al XVII -lea.
Este de asemenea interesant de remarcat și reținut faptul că,
pentru românii din acest secol, noțiunea de „Lege a Țării" cuprindea
în sine atât pe „zakon" (dreptu l cutumiar), cât și pe „pravo" adică pe
„jus" (dreptul scris). De altfel, trebuie învederat faptul că românii au
transformat unele reguli ale Pravilelor „în obicei și Legea țării", și așa
se și explică faptul că în „… numeroase judecăți se invocă în acel ași
timp obiceiul și Pravila ca temei al dreptului c o m u n , adică al
„Legii țării", care se identifica deja cu un drept unitar, alcătuit din
cele două elemente constitutive ale sale, id est „Jus consuetudinaris"
și „Jus positivum".
Reformele lui Constantin Mavrocordat 27 (secolul al XVIII -lea)
invocau și ele tot acel „duplex jus", adică dreptul consuetudinar și
dreptul pravilnic, așa după cum o făcuse anterior și Dimitrie
Cantemir (1673 -1723), pentru care „… obiceiul și dreptul biza ntin
receptat cu individualitatea lor istorică diferită, alcătuiau un duplex
jus, un dublu sistem de drept, al Moldovei, iar nu cele două izvoare
formale ale unui sistem de drept unic din punct de vedere istoric și
tehnic"28.
Referindu -se la Dreptul din Țăr ile Române din perioada
feudalismului timpuriu, – care durează aproximativ de prin secolul al

27 Privitor la dreptul din epoca fanariotă, inclusiv la Reformele lui Constantin
Mavrocordat, a se vedea C. Mititelu, Reforma judiciară, din Țările Române, în epoca
fanariotă. Contribuții juridice, în Revista de Teologie Sfântul Apostol Andrei, VII
(2003), n r. 1, p. 230 -237; N. V. Dură, Procesul de modernizare a Dreptului românesc
din epoca fanariotă până în vremea lui Cuza Vodă, în Revista de Teologie Sfântul
Apostol Andrei, VII (2003), nr. 1, p. 16 -30.
28 VI. Al. Georgescu, Trăsăturile stilistice în voi. Ist oria dreptului românesc voi. I,
p. 226.

Vl-lea până în secolele XII -XIII, – profesorul Vladimir Hanga scria
că „obiceiul" a fost „izvorul principal", fiindcă „legislația scrisă apare
mai târziu și are u n caracter canonic și feudal, consfințind dominația
stăpânilor feudali și inegalitatea socială"29(sic). Or, trebuie de la bun
început precizat faptul că și în această perioadă a existat un „jus
positivum", adică un drept scris, care a existat mai întâi sub forma
rânduielilor și preceptelor religios -morale. De altfel, acest „Jus
positivum" (drept scris) și a găsit inițial temei în normele religios –
morale ale Bibliei Vechiului și Noului Testament, adică în „jus
divinum"30, și în „jus naturale"30. Apoi, daco -romanii au cunoscut și
aplicat Dreptul roman31, la care s -a adăugat apoi cel romano -bizantin
(de stat și ecleziastic).

29 VI. Hanga, Introducere, la.Istoria dreptului românesc, voi. I, p. 20.
30 Când vorbim despre dreptul roman și aplicarea lui în Dacia, precizăm că acesta se
aplica atât cetățenilor romani rezidenți, cât și per egrinilor din această provincie
romană. Raporturile dintre cetățenii romani și peregrini au fost reglementate de acel
„Jus gentium", tot o creație a genului juridic roman. De altfel, Tăblițe cerate
descoperite la Alburnus Major, azi Roșia Montană, -dintre care doar 14 au un text
inteligibil total sau parțial, iar 11 un text ce nu poate fi utilizat – rămân o mărturie
peremptorie privind cunoașterea și aplicarea dreptului roman și în Dacia Traiană (A se
vedea G. Popa -Lisseanu, Tablele cerate descoperite în Tr ansilvania. Studiu de
arheologie, București, 1890, p. 1 -186; I. Băltariu, Tripticele din Transilvania.
Contribuții la istoria dreptului român, Aiud, 1930, p. 1 -125;
VI. Hanga, Instituțiile de drept, în voi. Istoria Dreptului românesc, vol. I, p. 108; Em.
Cernea – Em. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Press Mihaela SRL,
București, 2001, p. 28 -31).
31 Când vorbim despre dreptul roman și aplicarea lui în Dacia, precizăm că acesta se
aplica atât cetățenilor romani rezidenți, cât și peregrinilor din această provincie
romană. Raporturile dintre cetățenii romani și peregrini au fost reglementate de acel
„Jus gentium", tot o creație a genului juridic roman. De altfel, Tăblițe cerate
descoperite la Alburnus Major, azi Roșia Montană, -dintre care doar 14 au un text
inteligibil total sau parțial, iar 11 un text ce nu poate fi utilizat – rămân o mărturie
peremptorie privind cunoașterea și aplicarea dreptului roman și în Dacia Traiană (A se
vedea G. Popa -Lisseanu, Tablele cerate descoperite în Transilvani a. Studiu de
arheologie, București, 1890, p. 1 -186; I. Băltariu, Tripticele din Transilvania.
Contribuții la istoria dreptului român, Aiud, 1930, p. 1 -125;
VI. Hanga, Instituțiile de drept, în voi. Istoria Dreptului românesc, vol. I, p. 108; Em.
Cernea – Em. Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Press Mihaela SRL,
București, 2001, p. 28 -31).

31 Acest drept a fost cunoscut și sub denumirea de „Lege divină", pozitivă, care se
cuprinde în Vechiul și în Noul Testament. Legea Vechiului Testament, „care este mai
mult decât o legislație", fiindcă ea este „o învățătură dată de Dumnezeu celor ce cred în
El pentru a reglementa conduita lor", a fost desăvârșită prin Legea Noului Testament,
adusă de Mântuitorul Iisus Hristos, de unde și caracterul ei de „lege a perfecțiunii", în
aria căreia intră următoarele cuvinte: „rânduială, precept, drept, lege, poruncă sfântă".
In fine, precizăm că acest „Jus divinum" (Lege divină) este „fundament al legii
bisericești" (Samir Gholam, Legea divină și Legea bisericească (Jus divinum etJus
ecclesiasticum), în ST, XXVII (1975), nr. 9 -10, p. 751 -752, 758).

4- LE GIS LAȚIA LUI MATEIU BASARAB ȘI V ASILE LUPU

Odată cu introducerea tiparului și cu răspîndirea mai lată a
cărților de cuprins românesc, era firesc lucru de a se
încerca și scoaterea la lumina a unor încercări de legiuire,
mai ales pe tărîmul religios, unde canoanele bisericei
ortodoxe alcătuiau o par te integrantă a scrierilor sfinte.
In epoca slavonismului canoanele bisericei răsăritene
erau răspîndite prin mănăstirile țărilor romîne , în ma –
nuscripte slavone. Intr -adevăr biserica slavă avuse
îngrijirea a pune de timpuriu pe limba ei și culege rile de
legiuiri bisericești, fără de care viața eclesi astica ar fi
rămas lipsită de cel mai puterni c al ei sprijin. Cel mai
vechi nomocanon î n redacțiune slavonă este acel
bulgăresc, tradus de pe originalul grecesc al patriarhului
loan Școlarul, contimpuran cu î mpăratul Justinian, care
traducere trebu ie să se fi făcut puțin timp d upă
creștinizarea Bulgarilor. A cestei primei încercări urmează
altele, o traducere sîrbească, alta rusasca, etc.
Cel mai vechi nomocanon sla von ce s -a reaf lat intre
cărțile mănăstirilor romane este din 1578, dă ruit de
episcopul Romanului Eustratie bisericei epis copale din
acel oraș, și care trecu mai târziu la mă năstirea Putna unde
se află și astăzi. Un al doile

1. Pic, Die rumänischen Gesetze und ihr Nexus mit dem
byzantinischen and slavischem Recht, Prag, 1886, p. t 1 1

manuscript cuprinzător de legi bisericești fu copiat după
stăruințele mitropolitului Moldovei Teofan în 1618, c are
manuscript au aparținut înta î mitropoliei de Suceava, după
aceea a fost dat mănăstirei Bis trița. Un al treile exemplar
copiat de călugărul Ma teiu în 1636 se găse a mai înainte la
mănăstirea mun teană a Bistriței.
Pe timpul lui Mateiu Basarab și Vasile Lupu se puseră și
de aceste cărți de legiuire bisericească pe românește, după
cum t rebuia să se facă, de îndată ce așa se urmau cu alte
cărți ale religiei creștine. Pra vilele ambilor domni nu sunt
deci niște lucrări de legiuire romanească, ci tot traduceri
din altă limbă , precum a fost aproape toate produc țiile
literare care au început a se răspa ndi pe calea tiparului.
Nou este nu aflarea însăși a acestor texte, care existau și
mai înainte în limba slavonă, ci punere a pe limba roma nă și
îmulțirea lor prin mijlocul tiparului.
Pravilele aceste sunt în număr de trei, după rîn dul
vechimei lor, anume : Pravila cea mică a lui Mateiu
Basarab, tipărită în mănăstirea Govora în 1640 ; Cartea
romanească de învățătura pravilelor împărătești a lui Vasile
Lupu, tipărită în mănăstirea. Trei -Erarhilor î n anul 1646 și
Pravila cea mare sau îndreptarea legei a lui Mateiu
Basarab, tipărită în Tîrgoviștea în, 1652. Prin urmare sunt
două în Muntenia și una în Moldova.
Cea mai veche din ele , Pravila cea mică a lui Mateiu
Basarab este tradusă din limba slavonă de călugărul Mihail
Moxalie, acelaș i cu Mihail Moxa pe care i l vom afla scriind
o schiță de istorie universală3. El face traducere a pravilei
după îndemnul epis copului Teofil de la Rîm nicul Vîlcei
care-l pusese să alcătuiască și istoria lumei. Că pravila cea
mică a fost tradusă din slavonește se vede de pe mai multe
cuvinte și fraze stereotipe păstrate chiar în textul romanesc
în limba originală; apoi de pe faptul că notițele care se
referă la întocmirea cartei, sunt scrise în slavonește.
Tipărirea ei se face sub îngrijirea ti pografului Meletie
Macedoneanul egumen mănăstirei G ovora, împreună c u
ieromonahul Ștefan din Ohrida. 1

Conținutul acestei pravile este bisericesc, cuprinzînd pe
langă învățături asupra chipului d e a se face spovedania și
precis tania sau împărtășirea, un număr de canoane asupra
deosebitelor abateri bisericești, din care mai multe ating tot
odată și legea pol iticească, precum acele ce se referă la
moarte de om, l a opri rile de căsătorii între înrudiți, etc.
Celelalte două pravile, acea a lui Vasile Lupu și
îndreptarea legii lui Mateiu Basarab au fost scoase de pe
limba grecească. Traducătorul Pravilei celei mari unul
Daniil Panoneanul, spune în înse mnarea pe care o pune în
fruntea cărții că îndemnul spre această lucrare l-a căpătat
de la Ștefan mitropolitul Ungro -Vlahie i, el ce nu este decît
«micul, prostul s i plecatul praj de sub picioarele cinstite ale
sfinției sale». El mărturisește cu o prea naivă modestie că
«cu bla goslovenia si îndemnarea sfinției sale vroi a
propune această îndreptare a legei de pre limba elinească
pre limba proasta, romanească nu doar dă în nevredn icia
prostimei mele sau de într -o învăț ătură învățat, fără numai
cat m -am ispitit a linge pre din afa ră puțina gramatică și
sintaxisul, ci cu toată mintea, înțelepția, arătarea, spunerea
și îndreptarea

1. Vezi aceste notițe din care se culeg datele din text în ediția pravilei de I, M.
Bujoreanu, București 1885 , p. 52 Asupra acestor doi tipografi, vezi mai sus. p. 73.

cuviosului între ieromonahi chiar Ign atie Petriț și a lui
Pantelimon Ligar idis, dascăli desâvîrșiți, amin doi de la Hio,
vestiți și foarte iscusiți intru toata dumnezeeasca scriptură» 5
Asupra originalului de pe care fu scoasă traducerea pravilei
celei mari, ne spune însuși mitropoli tul Ște fan în scrisoarea
arhipa storea scă ce o pune în frun tea cărții, ca o precuva ntare:
«că au făcut alegere din multe și bogate pravile, trimițind pană
și la împă răteasca cetate, la prea sfîntul și a toată lumea pa triarh,
(că nu am vrut să scriu după tipa re, fiindu -mi teamă ca de ca nd
au înc aput pe ma na ereti cilor cărțile pravoslavnice, ei nu au
lipsit a nu baga ceva zizanii), pană ce am aflat la cinstit ul nostru
fiu sufletesc chi ar Gheorghe Charidi de la Trikis care au fost
scrise cu ma na, judecata toată arhierească și langă da nsa și
împărătească, cu toate canoanele sfin telor soboare și apostoli și
a marelui Vasile și altor dumnezeești sfinți p ărinți îm preună cu
teologul dum nezeeștilor bogoslovi, scoasă și tocmită cu porunca
și învățătura blagocestivului împărat chi ar loan Com -nenul, cu
mare și multă socotință, de pravoslavnicul între dascăli Alexie
Rodinul, si asa cu multă osîr -die și îndemnare o am scos din
întunerec la lumină, si cu bună voie a luminatului si
blagocestivului meu domn loan "Mateiu Basarab Voevod si cu
tot sfatul Măriei sale, cu blagoslovenia părintelui meu Paisie
patriarhul Ierusalimului și cu îndemnarea a doi frați iubitori de
Dumnezeu și tocmai slujitori ai oblaștiei smereniei noastre,
tipăritu -s'au, ca să fie de folos tu turor de obștie, ca o gră dină
plină de flori mirosi toare» .
Pravila lui Vasile Lupu este iarăși arătată ca tradusă din
grecește de câtră Evstratie biv vel logofăt: «după tocmala si
nevoința Măriei sale domnului, datu -s'au învățătură și mie
unuia mai mic și de nici o treabă a Măriei sale rob Evstratie
biv vel logofăt de am scos această pravilă și o am tălmăcit

din scri soare grecească pre limba romanească ca să poată
înțăle ge toți» 2.
Pravila lui Mateiu Basarab este mult mai mare decît acea
a domnului Moldovei, cel puțin de 5 ori pe atîta. Cuprinsul
ei este în cea mai mare întindere o culegere de canoane a le
bisericei, asupra căsătoriei, gradului ele înrudire pană la
care e ste oprită, despăr țeniei cu toată migăioasa ei
cazuistică, apoi împre unările nelegiuite numit sînge
amestecat și în sfîrșit abaterile de la natură în relațiile
sexuale, din care un feliu poartă numele curioz de prea spre
f i re. Mai sunt și regule contra cametei.
Alăturea cu aceste chestiuni de drept canonic, care îți fac
o stranie impresie, cînd vezi cu ce chesti uni se ocupau
sfinții părinți, se află intercalate sau în capitule separate
sau în paragrafele unor anume capi tule, dispoziții de drept
penal a supra uciderilor, fur tișagurilor, sudălmilor,
calomniilor și pedepsele lumești nu numai bisericești ce se
cuvine a se aplica unor asemenea abateri ; apoi
împrejurările care trebue să mieșureze pedeapsa, precum
vrîsta cea tînără, beția, nebunia, obiceiul l ocului3. Privitor
la materia drep –

2. Carte romanească de învățătură de la pravilele împărătești, editată de Gh- Sion,
Botoșani, 1875, p. 2 Traducerea lui E vstratie se făcuse după un text pus pe limba apia de Meletie
Serigos a originalului elin al institutelor lui Iustinian și al prescurtare)' legilor împăraților Leon
și Constantin, pe care test Serigos îl lucrase după îndemnul lui Vasile Lup u. Vezi introducerea
patri arhului de Ierusalim Dorofteiu la cartea lui, Meletie Sirigos contra Calvinilor,, tipărită în
București în 1690, ap. C. Erbiceanu, Cronicarii greci care au scris despre Romîni în epoca
fanariotă, București. 1890, p. XI. Vom vedea mai jos. la ce întrebare complicată dau uastere
aceste arătări a două traduceri de osebite –
3. Pravila lui Mateiu Basarab, ed. Bujoreanu, p. 204 —212

tului, mai cuprinde și regule de drept civil luate din
condica lui Harmenopol, precum asupra modului
împarțirei moștenirei, numirei epitropilor titluiți de pravilă ispravnici, tocmelele cînd sunt să se țină, quarta
Falchidia din dreptul roman 9 și altele. Mai cuprinde apoi
și regule privitoare la locuitorii plu gari, luate însă nu cum s-ar putea crede din obice iul pămn tului, ci tot din
hexabiblosul lui Harmeno pol, și în sfîrșit lucru mai
straniu, se găsesc in tercalate unele capito le care numai cu pravilele nu au nimic a face. Așa bună oară : Pentru care
zile se chiamă calende, none și ide, sau pentru 24 de
slove ale buchilor celor grecești cine le au aflat, sau pen -tru cîte mile țin ostroavele cele mari a toată lumea,
spunînd că împrejurul C ritului sunt 692, la Evrip 450. la
Țițilia 670 etc, sau pentru cîți munți mari si cum sunt numele lor. întăi Alvanios, 2 Carion, 3 Tavros, 4 Ata lios,
și altele de același fel .
Pravila lui Mateiu Basarab conține acest amestec
fenomenal de cele mai feliurite mater ii, înșirate fără
absolut nici o ordine, punîndu -se după capitulai «pen tru cel
ee ie un cal cu chirie și'l va împovora prea greu», socoteala
zilelor Paștilor, explicarea calendelor nonelor și idelor,
bnchele grecești, ostroavele și mun ții cei mari, pentr u a
face apoi să urmeze «îndrep tarea leo-ei si cum s'a dat
arhiereilor voie să înmul -țască și să împuțineze canoanele;
pentru preotul ce seva ispovedui fără voia arhiereului» și
alte dispoziții de drept canonic curat.
Cartea romanească a lui Vasile Lupu este mult mai
sistematică. Se mărginește la o adunare a legi lor penale din
legile grecești, amestecate pe alocurea și cu regule civile,
d. e. acele privitoare la res titui
rea zestrei în cazurile de desfacere a căsătoriei, pre cum și
conținînd la început cîte va altele privitoare la plugari,
extrase tot din condica lui Harmenopol.

Chiar în orînduirea lăuntrică a materiilor se vede urmat
un sistem îndestul de consecvent. Așa după regúlele asupra
plugarilor (14 capitule) urmează ca pitule a supra furtișagului,
insultelor aduse autorităței, falsificărilor de bani, găsirei de
comori, uciderilor si rînirilor grave (9 capitule), abaterilor în
relațiile din tre bărbat și femee (28 de capitule) materia cea
mai plăcută a acelor timpuri de cazuistică morală sau mai
bine memórala. Mai urmează sudălmile (8 cap.) pricinile
care micșurează certarea (22 cap.), călcarea călugăriei,
autorii intelectuali, complicii și tăinuitorii ( 1 0 cap.).
Lucru însă vrednic de însemnat și care nu au fost
observat de nimene pană acuma, de și era în des tul numai a
arunca ochii pe ambele legiuiri spre a -1 descoperi, este că
capitúlele cărței de învățătură a lui Vasile Lupu se află
intercalate și răspîndite cu ne regula pe care am
caracterizado în pravila lui Ma -teiu Basarab, f iind întreruptă
continuitatea lor de capitule lungi, nesfîrșite, ce conțin
regule canonice ce lipsesc în condica domnului Moldovei, și
aceste capitule comune ambelor pravili, nu numai că poartă
ícelas titlu în ambele legiuiri, dar mai conțin și identic ace eași
materie, împărțită întrun număr egal de paragrafe, încît se vede
că pravila lui Mateiu Ba sarab, cuprinde în nămolul de
dispoziții canonice, care alcătuesc partea ei cea mai de
samă, și întrea gă pravila lui Vasile Lupu.
Mai straniu si greu de explica t este insă că și redactarea acestor
două versiuni a le aceluiaș origi nal, cuvintele ambelor texte și stilul
lor sunt identice in ambele condici, încît ele nu par a fi fost
traduse de două minți și în două țări deosebite, ci copiate
una de pe alta, prezen tând numai rare ori unele mici și
neînsemnate deosebiri.
Dacă pravila lui Mateiu Basarab ar fi mai veche de cît
acea a lui Vasile Lupu, potriveala deplină între textele care
se regăsesc în a mbele ar fi ușor de explicat. N -am avea de cît
să admitem că Eu stratiu logofătul, în loc de a -și da singur
osteneala traducerei, ar fi împrumutat textul «Cartei pentru
învățătura», extrăgîndu -1 din pravila lui Mateiu Basa rab și
omițînd toate părțile privitoare la biserică. Lu crul e însă
tocmai din protivă, și cel pu țin dacă ne luăm după data

tipărirei lor, apoi pravila lui Vasile Lupu (1646) este anterioară
celei a lui Mateiu Ba sarab (1652) cu 6 ani. In acest caz. însă cum
se poate admite ca cea mai veche să ii împrumutat de la cea
mai nouă ? O altă ipoteză ar fi aceea că traducătorii
textului lui Ale xie Rodinul s'ar fi mărginit a pune pe
român ește toate părțile privitoare la canoane, iar că
dispozițiile penale și cele privitoare la plugari le ar fi
intercalat după traducerea făcuta mai îna inte de Evstratie
logofătul. 0 asemene putință trebue însă cu desăvârșire
înlăturată, cînd constatăm depli na potrivire în stil și
limbă a traducerei canoanelor cu părțile privitoare la
pedepse, în cît se vede că toată pravila lui Mateiu Basarab a
fost tradusă de una și aceeași minte, și este peste putință de
admis ca dis pozițiile penale să fi fost introduse î n ea din
o lucrare străină. Pe de altă parte însă este tot atît de
peste putință de primit ca două traduceri făcute de două
personaje deose bite, unul din Muntenia și altul
din Moldova, să înfățoșeze o formă atît de identică.
După cum ve dem problema e din cele mai grele și mai
stranii, și nu credem că ea poate fi rezolvită altfeliu, de
cît admițînd că traducetea a fost făcută pentru întreaga
pravilă a lui Mateiu Basarab, de o sin gură mină, din
care apoi s'au extras dispozițiile penale, c are constitue
textul cărței Ini Vasile Lupu, Pravila lui Mateiu
Basarab ar fi deci anterioară acelei a domnului
Moldovei, și numai cît din întâmplări ne cunoscute
nouă, au eșit ca din tipar 6 ani după aceea ce fusese
scoasă din contextul ei.
In oric e caz ambele lucrări legiuitoare s u nt traduceri
din grecește, și anume în întregimea lor, ne conținînd
nimic din obiceiul pămîntului, nici măcar în reguli le
privitoa re la plugari, care la prima înfățișare s -ar părea
că reproduc acel obiceiu , Can temir adau ge deci încă o
neexactitate la cele multe de care sunt pline operile lui,
spunînd că « î n veacul trecut Vasile Albanul au pus pe
unii bărbați probi și experți în legile patriei, de au

adunat toate legile scrise și nescrise la un loc si au
alcătuit un singur codice, care și astăzi slujește de
normă judecătorilor Moldovei înt ru rostirea judecăților
drepte» .
Adevărul e că atît pravilele lui Mateiu Basarab

cea mică și cea mare, pe cît și cartea de învățătură a lui Vasile Lupu
nu conț in absolut nici o dispoziție luată din obiceiul pămîntului, nici în acele
privitoare la pedepse, nici în acele ce se referă la plugari. Apoi aceste
pravile nu se ocupă aproape de loc cu drep tul civil, acela tocmai ce găsia
mai largă aplicare și era mai în sămnător pentru daraverile oamenilor.
Numai arare ori se întîlnesc judecăți rostite pe teme iul pravilelor, și chiar
în aceste rari cazuri cuvîntul se referă mai adese ori la culegeri de
canoane gre cești sau la manualul lui Harmenopol, care era cu noscut în
original de grecizatele timpuri ale domnii lor fanariote. Cînd Brancovanu
judecă pe Stai cu pa harnicul, cronicarul ne spune că domnul i -ar ti citit
capitolul relativ din o pravilă care prevedea că spîn -zurătorile pentru
pedeapsa tradârei eătră domn să fie mai înalte cu un cot de cît ale altor
oameni proș ti, adăugind că -i dădu lui Staicu însu ș să citească lo cul. Nu
știm ce pravilă va fi avut în mini Bran covanu ; de sigur însă nu erau
acele a le lui Matei u Basarab. nici cea mică, nici cea mare, în care
aseme ne dispoziție nu se regăsește. O anafora de judecată din Moldova
din 1785, vorbește de hotărirea pravi lei, canonul 24 al soborului al IV -le,
și canonul 40 al soborului Vl -le, ceea ce inviderat se rapoartâ nu la
pravila lui Vasile Lupu, ci la o cule gere de canoane bisericești. De
asemene un hrisov a lui Mihail Suțu, tot din Moldova din anul 1794,
întări tor unei anaforale de judecată, spune că «sfintile pravile opresc pe
flește -care de a mai avea proto -misis32», ceea ce nu poate fi luat de cît
din Hex abiblosul lui Hermenopol. In un caz însă raportat de
Neculai Costin, se vede aplicată Cartea de învă țătură a lui Vasile
Lupu. Cronicarul spune anume că la domnia a doua a lui Constantin
Duca (1701 —-1704), «s'a tăiat capul lui Groia căpitanul de Cohur –
lui, cu pravila, pentru căci au răpit o fată, logodni ca altuia, și l'au
îngropat la sfîntul Neculai și bu catele lui încă le -au dat fetei». Și
într'adevăr legiui rea lui Vasile Lupu prevede la capitolul «pentr u
rîpi-tul, ce cercetare s a s e dee lipitorului», că «cel c e va rîpi pre
vre-o muiare nu se va certa numai cu moar tea, ci încă își va pierde
și bucatele» .
In domeniul dreptului civil bine înțăles că jude cățile trebuiau să
'și iea îndreptarea numai de la obi ceiul pămîntului.

Pravila lui Matei Basarab
Pravila lui Matei Basarab (cunoscută și sub numele de Îndreptarea legii ) este o culegere de legi
tipărită în 1652 la Târgoviște . Reprezintă traducerea unor legiuiri grecești (manualul lui Malaxos,
tradus din greacă de Danii l Panoneanul[1]) conținând însă și numeroase texte extrase din Pravi la lui
Vasile Lupu .
Pravila lui Matei Basarab, cunoscută și sub denumirile Îndreptarea Legii cu Dumnezeu sau Pravila
Mare (spre a o deosebi de Pravila cea Mică de la Govora denumită și Dreptatoriu de
lege sau Pravila Bisericească , tipărită în 1640 -1641 tot sub Matei Basarab) este socotită a fi și un
îndreptar de credință, datorită conținutului ei dogmatic și cultic, fiind un mijloc de apărare a
ortodoxiei împotriva influențelor calvine și catolice .[2]
Întrucât tipărirea s -a făcut cu aprobarea autorităților bisericești comp etente, ea a devenit corpusul
oficial de legi al Bisericii române de Răsărit, fiind aplicată în viața socială a vremii.[3]
Se distinge prin abordarea drepturilor și ob ligațiilor clerului de mir, ale călugărilor , problemelor
referitoare la familie, căsătorie, judecată bisericească , a chestiunilor teologice , liturgice , obiceiurile
de drept.[2]
Pravila lui Matei Basarab, însușindu -și dispozițiile cuprinse în canonul 53 al celui de al șaselea sinod
ecumenic al bisericii creștine desfășurat în 691 -692, care statua că rudenia rezultată din botez este
mai mare decât rudenia de sânge , a prevăzut în cazul rudeniei spirituale aceleași impedimente ca și
în cazul rudeniei de sânge, oprind căsătoria până la gradul al șaptelea inclusiv, interzicând și
căsătoria într e finii aceluiași naș.[4]
Note [modificare | modificare sursă ]
1. ^ Cutuma ca izvor de drept. Scurt istoric – articol publicat în Revista de Științe Juridice
2. ^ a b Codici și colecții canonico -juridice
3. ^ „Pravila de la G ovora”, prima carte de legi din Țara Românească

4. ^ Prof. univ. dr. Teodor Sâmbrian: Recepta rea în dreptul român a normelor de drept roman referitoare
la condițiile de fond ale căsătoriei – articol publicat în Revista de Științe Juridice
Bibliografie [modificare | modificare sursă ]
Studii monografice
 Îndreptarea legii, 1652. Ediție critică, București, 1962. versiune digitală
 CRONȚ, GHEORGHE, Îndreptarea Legii din 1652, în «Studii», revistă de istorie, tom. XIII, 1960,
nr. 1, pp. 57 -82.
 IVAN, IORGU D., Pravila mare de -a lungul vremii, în «Studii Teologice», nr. 9 -10/1952, pp. 580 –
609.
 STAN, LIVIU, Importanța canonică și juridică a Pravilei de la Târgoviște, în «Studii Teologice»,
nr. 9-10/1952, pp. 561 -579.
Studii generale
 Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român , Editura Politică,
București, 1962 -1964
Legături externe [modificare | modificare sursă ]
surse istorice
 Biblioteca județeană Maramureș descriere carte, bibliotecamm.ro
 «Îndreptarea legii»,adevăratul cod juridic din Țara Românească , Luminița Anghelescu, Historia
 Îndreptarea legii, Târgoviște, 1652

Pravila lui Vasile Lupu

Pravila lui Vasile Lupu este o culegere de legi cunoscută sub numele de Carte românească de
învățătură , tipărită la Iași în 1646 .
A fost scrisă de mitropolitul Varlaam Moțoc , având ca izvoare legea agrară bizantină de la
sfârșitul secolului VII și începutul secolului VIII și o lucrare a lui Prospero Farinacci . Fiind o legislație
caracteristic feudală, conținea norme prin care, apărându -se în general proprietatea și interesele
feudalilor, se consfințea aservirea țăranilor și legarea lor de pământ, precum și inegalitatea
împricinaților în fața legilor. În afară de numeroase dispoziții cu caracter general, Pravila conținea
norme d e drept civil , vamal , fiscal , medicină legală și de drept canonic .
Bibliografie [modificare | modificare sursă ]
 Academia Republicii Populare Române, Dicționar Enciclopedic Român , Editura Politică,
București, 1 962-1964

Legături externe [modificare | modificare sursă ]
 IASII LUI CRETU / Cum pacatuiau stramosii nostri , 26 august 2009, Bogdan Cretu, Ziarul de
Duminică
Categorii :
 1646 în literatură
 Anii 1640 în Principatele Române

STUDIU DE CAZ
DELICVENTA JUVENILA IN VECHIUL DREPT ROMANESC

Delic venta juvenila in vechiul drept romanesc poate fi cunoscuta din doua categorii de izvoare
juridico -istorice: cutumele si legile scrise. Fiecare din ele corespund unei epoci din istoria dreptului
roman, si anume: primele, epocii de la formarea poporului ro man pana la inceputul secolului al XVII -lea,
iar celelalte, epocii dreptului scris.

Delicventa juvenila in cadrul vechilor obiceiuri juridice

Folclorul din epoca dreptului romanesc nescis este, alaturi de documentele juridice si literature culta,
un izvor principal pentru studiul delicventei juvenile. Se remarca o particularitate a obiceiurilor juridice
romanesti , si anume faptul ca formele elementare ale acestei delicvente se desfasurau in cadrul familiei,
intrand treptat dintr -o sfera mai restransa, familiala, in sfera mai mare a faptelor antisociale.
Faptele comise in familie sunt cunoscute in regulile cutumiare ca prima forma de man ifestare
infractionala a copiilor si se caracterizau prin aceea ca raportul de filiatiune nu forma o protective, ci o
agravanta pentru minor.
In acest sens, erausocotite ca fapte penale: a -I supari pe parinti, a -I calomnia pe parinti, a ridica mana
asupra parintilor.
Dreptul de judecata a primelor doua infractiuni revenea bisericii, sanctiunea fiind blestemul, iar a
treia infractiune era asimilata omuciderii, urmand regimul sanctiunilor date acesteia de Justitia laica.
In scopul ocrotirii cop ilului, ca fiind o fiinta mai slaba, sanctiunile din dreptul penal material sau
procedural erau aplicabile cu moderatie. Prin indulcirea pedepsei, faptele penale ale copiilor si

adolescentilor erau socotite ca fiind expresii reduse ale delicventei adultilo r. In acelasi timp apare idea
ca infractorul copil sau adolescent era un subiect juridic autonomy, ca avea o conditie juridical proprie,
judecata si masurile penale fiind astfel independente de cele ale adultilor. In idea ca minorii trebuiau
judecati dupa starea copilariei lor si nu ca cei varstnici, judecatorul nu trebuia sa priveasca fapta
tanarului cu mintea celui batran, ci sa se puna in locul tanarului, si numai dupa aceea sa -l judece.
Principiul publicitatii judecatilor s -a aplicat si in cazul min orului, mai inainte de a se pronunta o
pedeapsa grava infractorul arestat trebuia scos in fata judecatii, ca sa -I fie vina cunoscuta de toti sis a fie
condamnat dupa vina lui.
Limitele responsabilitatii penale a minorului, in epoca vechiului drept rom anesc nu se puteau stabili
dupa varsta, criteriul hotarator fiind dezvoltarea psiho -fizica a copilului. Regulile obiceiurilor vechi
romanesti exprima clar ca prin “copil” se intelegea nu numai cel de “putini ani”, ci si cei de “multi ani”,
cand au “minte p utina”.
Forma curenta de stabilire a responsabilitatii penale a minorului consta in aprecierea gradului
dezvoltarii sale dupa infatisare, examen visual al dezvoltarii psiho -fizice, ce luau in considerare doua
etape aproximativ controlabile fiziologic: copilaria pana la pubertate si pubertatea pana la maturitate. In
practica dreptului romanesc vechi, pana la o anumita varsta se facea inca o distinctie privindu -I pe copiii
mici, efectiv si controlabil lipsiti de discernamant si deci de responsabilitate. Acestora nu li se puteau
imputa faptele antisociale, si pedeapsa se inlatura, cee ace rezulta si din introducerea in textile
pravilelor a vechiului obicei privind perioada primei copilarii, pana la sapte ani. Pe de alta parte, tinerilor
din epoca pubertati i, in ordinea coboratoare varstei, li se aplicau sanctiuni din ce in ce mai reduse, cee
ace implica o scadere pana la disparitie a sanctiunilor in perioada primei copilarii.
Copilul mic si adolescentul lipsit de discernamant erau deci exceptati de la pedeapsa sau scuzati, iar
adolescentul care a lucrat cu discernamant se bucura de o atenuare a pedepsei. Principiile acestea, in
variant lor minimala, au fost mai tarziu receptate de dreptul romanesc scis, realizandu -se astfel legatura
acestuia cu obiceiut ile vechi romanesti, pe de o parte, si cu regulile altor legislatii, pe de alta parte.
Stabilirea unor limite precise de varsta privind responsabilitaea penala a minorilor si -a facut aparitia de
abia in dreptul scris.

Delicventa juvenila in cadrul dreptului scris medieval

Istoria delicventei juvenile in lumina legilor romane scrise incepe cu secolul al XVII -lea, cand au aparut
marile pravile ale Moldovei si Tarii Romanesti, importante atat pentru istoria generala, cat si pentru
istoria dreptu lui.