Prof.univ.dr. Sebastian Rădulețu DOCTORAND: Șelea I. Mircea Mugurel Craiova 2018 2 CUPRINS… [606971]

1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
ȘCOALA DOCTORALĂ

LIMITĂRILE DREPTURILOR
JUSTIȚIABILULUI ÎN PROCESUL
PENAL
REZUMAT

COORDONATOR ȘTII NȚIFIC:
Prof.univ.dr. Sebastian Rădulețu

DOCTORAND: [anonimizat]
2018

2
CUPRINS

ABREVIERI……………………………………………………………………………………….. …….. p.5
CAPITOL INTRODUCTIV………………………………………………………………… ……… p.6
Secțiunea 1: Scopul limitărilor……………………………………. ……………………….. …….. p.6
Secțiunea 2: Ordinea socială,drepturile și libertățile persoanei………….. ………… p.7
Secțiunea 3 : Drepturile persoanelor vătămate, părților civile, drepturi
suspectului sau inculpatului, drepturile părților responsabile
civilmente…………………………… ………………………………………………………………. …….. p.7
Secțiunea 4: Limite la limite, Limite i nferioare, limite superioare……….. ……….. p.8
Secțiunea 5:Necesitatea existenței unui sistem eficient de norme privind
limitările drepturilor; Producerea și aplicarea normelor…………………….. ………. p.9
Subsecțiunea 1: Controlul constit uționalității legii în privința limitării
drepturilor…………………………………………………………………………………………. ………. p.9
Subsecțiunea 2: Alegerea legii (normei) în momentul aplicării……. ………. p.9
Subs ecțiunea 3: Autoritățile publice au drepturi, atribuții sau
competențe?…………………………………………………………………………………….. ………. p.10
Subsecțiunea 4 : Obligațiile statului, obligații pozitive și obligații
negative……………………………………………………………………………………………. ………. p.11
Subsecțiunea 5: Calit atea normelor și instituțiilor care prevăd posibilitatea
limitării drepturilor……………………….. ……………………………… ……… …………………. p.11
PARTEA GENERALĂ : Interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale
și convenționale
CAPITOLUL I : Limitarea drepturilor de către autoritate să fie prevăzută de
lege………… ………………………………………………………………………………….. ……………. p.12
Secțiunea 1: Conceptul de autoritate…………………………………………………… …….. p.12
Secțiunea 2: Competența de a co nstata îndeplinirea condițiilor și de a limita
exercitarea drepturilor și libertăților; Contestarea și controlul actelor de
limitare……………………………………………………………………………………………… …….. p.12

3
Subsecțiunea 1:Competența legiuitorului în privința limitării
drepturilor…………………………………………………………………………………………. …….. p.12
Subsecțiunea 2: Competența organelor judiciare de a limita
drepturi… ……………………………………………………………………………………….. ………… p.13
a) Competența procurorului…………………………………………… ……… p.13
b) Competența judecătorului de drepturi și libertăți. ………… …….. p.14
c) Competența judecătorului de cameră preliminară……….. …….. p.16
d) Competența instanței de judecată………………………………. ………. p.17
Secțiunea 3: Conceptul de lege……………………………………….. ……………….. ……….. p.18
Secțiunea 4: Abuzul de drept și abuzul de putere……………………………… ……….. p.18
Secțiunea 5 : Efectele interpretărilor diferite date, normelor penale, de Curtea
Constituțională și Înalta Curte de Casa ție și Justiție -completele pentru
soluționarea recursurilor în interesul legii și completele pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept……………………………………………………. ……………………………….. p.19
Secțiunea 6: Previ zibilitatea cazurilor de limitare a drepturilor…………. ……… .p.20
Capitolul II : Limitarea drepturilor și libertăților să fie necesară într -o societate
democratică………………………………………………………………… ……………………. .p.21
Secțiunea 1: Semnificația termenului necesar ………………………………… ………. p.21
Secțiunea 2: Societatea democratică și societatea liberală………………….. ………. p.21
Secțiunea 3: Proporționalitatea limitării…………………………………… ………. p.21
PARTEA SPECIALĂ : Drepturile limitate
CAPITOLUL I: Dreptul la libertate și la siguranță……………………….. ………. p.23
Secțiunea 1: Condițiile de limitare a dreptului la libertate și la
siguranță……………………………………. ……………………………………………………. ………. p.23
Secțiunea 2: Măsurile preventive privative de libertate……………………… ………. p.23
Subsecțiunea 1:Reținerea………………………………………………….. …………….. p.23
Subsecțiunea 2:Arestul la domiciliu și arestarea preventivă……… ………. p.24

4
CAPITOLUL II: Dreptul la un proces echitabil………………………………… ………. p.25
Secțiunea 1: Accesul la justiție………………… ………………………………………. ……….. p.25
Secțiunea 2: Echitatea procedurii; egalitatea de ,, arme”……………………. ………. p.25
Secțiunea 3: Loialitatea și legalitatea probelor…………………………………… ……….p.25
Secțiunea 4: Continuitatea completului de judecată ………………………….. ………. p.26
Secțiunea 5: Prezumția de nevinovăție………………………………………………. ………. p.26
CAPITOLUL III: Dreptul la respectarea vieții private și de familie…… ………. p.27
Secțiunea 1: Specificul activității SRI și măsurile speciale de
supraveghere……………………………………………………………………………………. ………. p.27
Secțiunea 2 : Dreptul subi ectului unui mandat de supraveghere tehnică de a
contesta legalitatea măsurii în cazul în care nu a dobândit calitatea de
inculpat……………………………………………………………………………………………. ………. p.28
Concl uzii………………………………………………………………………………………… ………… p.29

5
ABRIEVIERI

Alin. – alineat
A.N.P. – Administrația Națională a Penitenciarelor
A.N.A.F. – Agenția Națională de Admini strare Fiscală
Art. – articolul
CEDO – Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale
CtEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CCR – Curtea Constituțională
Cod Proc.Pen. – Cod Procedură Penală
Cod Pen. – Cod Pena l
CSAT – Consiliul Suprem de Apărare a Țării
DIICOT – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism
IGPF – Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
ÎCCJ – Înalta Curte de Casație și Justiție
ÎCCJ -CDCD – Înalta Cur te de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea
chestiunilor de drept
ÎCCJ -CRIL – Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea
recursurilor în interesul legii
L. – Legea
Lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCP – Noul co d penal
Nr. – numărul
O.U.G. – Ordonanța de urgență
O.G. – Ordonanța Guvernului
P. – pagina
Par. – paragraf
Pct. – punctul
Precit. – precitat/ ă
Prev. – prevăzut/ă
SINS – Sistemul Informatic Național de Semnalări
SRI – Serviciul Român de Infor mații
TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
UE – Uniunea Europeană
VCP – Vechiul cod penal

6
CAPITOLUL INTRODUCTIV

Procesul penal prezintă o importanță deosebită prin prisma efectelor produse
asupra persoanelor participante, dar și în p rivința drepturilor și libertăților acestora,
importante fiind, atât normele ce reglementează modul de desfășurare a procedurilor,
inclusiv executarea pedepselor aplicate, cât și dispozițiile ce privesc latura civilă a
cauzelor penale.
În teză, ne rapo rtăm la conceptul de proces penal în sens restrâns, așa cum
este reglementat de dreptul intern, conform accepțiunii din dreptul intern, nu în sens
extins conform accepțiunii dezvoltată de CtEDO.
În multe cazuri, există limitări ale depturilor justițiabili lor în procesele penale,
însă, este greu de făcut diferența dintre, cele care îndeplinesc condițiile prevăzute de
Costituția României și sunt conforme cu dispozițiile CEDO și implicit cu
jurisprudența CtEDO, și, restrângerile care nu respectă exigențele co nstituționale și
reglementările internaționale.
Pe de altă parte, în anumite cauze, interesele justițiabililor sunt opuse,
ajungându -se la situații în care, organele judiciare, în încercarea de a respecta
drepturile unei părți, aduc atingere drepturilor al tei părți.
În practică, sunt inevitabile situațiile în care, drepturile justițiabililor sunt
limitate indirect, situații în care, este necesar a se stabili dacă aceste limitări respectă
principiile consacrate de jurisprudența CtEDO.
Ideea fundamentală a l ucrării este aceea de a demonstra că trebuie limitate doar
drepturile care, prin modul în care sunt exercitate, aduc atingere altor drepturi, iar
limitările drepturilor justițiabililor în procesul penal nu intervin automat, nu constituie
un atu al autorită ții, ci trebuie să fie respectată o procedură care să garanteze că nu
există altă posibilitate de a se înfăptui justiția, decât prin limitarea drepturilor
procesuale.
O astfel de procedură privește atât modul de producere al normelor, conținutul
acestora c ât și aplicarea lor în procesul penal, evitându -se astfel, situații în care după
intrarea în vigoare a unei legi, CCR a admis foarte multe excepții de
neconstituționalitate care au condus, ulterior, la modificarea substanțială a legii
respective.
Prin limi tarea drepturilor nu trebuie să se creeze o stare de superioritate, șanse
mai mari de a obține soluții favorabile pentru vreunul dintre participanții la judecată,
în detrimentul justițiabilului ale cărui drepturi au fost limitate.

Secțiunea 1: Scopul limi tărilor

Constituția României, în articolul 53, reglementează condițiile și cazurile în
care sunt posibile restrângeri ale exercițiului unor drepturi și libertăți, unul dintre
cazuri fiind desfășurarea instrucției penale.

7
Inevitabil se pune întrebarea dacă pentru înfăptuirea justiției se impune
limitarea drepturilor justițiabilililor în procesul penal?
Pentru a răspunde la această întrebare, ne vom raporta la ceea ce reprezintă
justiția – în accepțiunea de activitate de soluționare a proceselor, într -o soci etate.
Limitarea drepturilor justițiabilor în procesul penal nu se impune de plano
pentru înfăptuirea justiției, ci numai dacă prin exercitarea acestor drepturi se aduce
atingere drepturilor, libertăților ori intereselor pentru care, fie o persoană s -a adr esat
justiției în vederea apărării lor, fie autoritățile judiciare s -au sesizat din oficiu.
Și în astfel de situații, limitările drepturilor nu trebuie să intervină oricum și
oricând, ci după o procedură bine stabilită, în care se analizează aspecte legate de
necesitatea, proporționalitatea, efectele limitărilor, existența unor măsuri alternative,
iar persoanele ale căror drepturi au fost limitate să poată contesta aceste măsuri
înainte ca acestea să -și producă efectele ori dacă efectele sunt ireversibile s ă ceară
despăgubiri pentru pejudiciul produs.

Secțiunea 2: Ordinea socială, drepturile și libertățile persoanei

Teoretic, o persoană poate să facă tot ceea ce legea nu interzice, fiind
justificată ideea existenței unei prezumții relative de libertate, în să persoanele nu
trăiesc izolat, ci fac parte dintr -o societate în cadrul căreia există reguli care, pentru a
fi respectate, impun un anumit comportament.
Orice persoană depinde de o societate și orice societate depinde de indivizi
deoarece, din punct de vedere al drepturilor, acestea nu ar putea fi exercitate de către
o singură persoană, în lipsa ce lor cărora le revine obligația de a respecta drepturile
respective, în caz contrar nu ar exista decât un titular al drepturilor fară a exista și un
debitor al obligației corelative.
Pe de altă parte, o societate nu poate exista fără persoanele care o compun,
întrucât fiecare societate vrea să creeze o ordine socială, politică, economică, juridică,
acestea depinzând de regimul politic care guvernează societatea.
În condițiile în care ordinea socială este esențială pentru existența unei societăți
stabile, se poate spune că pentru respectarea drepturilor și libertăților persoanei,
trebuie mai întâi respectată ordinea socială, deoarece în lipsa acesteia nu există o
societate care să fie apărată de reguli acceptate de toți componenții acesteia.

Secțiunea 3 : Drepturile persoanelor vătămate, părților civile, drepturile
suspectului sau inculpatului, drepturile părților responsabile civilmente

Fiecare fază procesuală p resupune drepturi specifice, în funcție de calitatea pe
care o persoană o are în procesul penal, aceste drepturi fiind exercitate în concordanță
cu ceea ce urmărește justițiabilul să obțină prin soluționarea definitivă a procesului.
Interesele persoanelor vătămate, părților civile și interesele persoanelor acuzate
de săvârșirea unei infracțiuni, respectiv persoanelor responsabile civilmente, sunt
contrare, aspect ce conduce la apariția, în cursul procesului penal, unor situații în

8
care, prin exercitarea dre pturilor procesuale de către un participant se aduce atingere
drepturilor altui justițiabil. Astfel, potrivit art.83 alin.1 lit.a Cod Proc. Pen., suspectul
sau inculpatul are dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal,
dar art.81 al in.1 lit.g din același act normativ prevede dreptul persoanei vătămate de a
adresa întrebări inculpatului. Or, dacă inculpatul invocă dreptul la tăcere, persoana
vătămată nu mai poate exercita dreptul de a -i adresa întrebări. Pe de altă parte, codul
de pro cedură penală nu prevede dreptul persoanei vătămate de a nu da nicio
declarație, astfel încât inculpatul poate să -i adreseze întrebări.
Comparația între drepturile suspectului sau inculpatului și cele ale persoanei
vătămate este valabilă doar până la un pu nct, în condițiile în care dreptul la tăcere
este specific acuzatului, fiind instituit pentru ca acesta să nu se autoincrimineze.
În astfel de situații, se pune întrebarea dacă drepturile suspectului sau
inculpatului sunt mai importante decât drepturile pe rsoanei vătămate sau părții civile,
sau invers?
Răspunsul la această întrebare pare a fi negativ, motivat de considerente ce țin
de echitatea procedurii și având în vedere dispozițiile art.16 alin.1 din Constituția
României care consacră egalitatea tuturo r persoanelor, atât cu ocazia aplicării legii,
dar și față de autorități, fară a crea situații privilegiate și fără a discrimina pe cineva.

Secțiunea 4: Limite la limite, Limite inferioare, limite superioare

Înainte de a analiza de unde începe și unde se încheie posibilitatea de limitare a
drepturilor, trebuie stabilit dacă există drepturi care nu sunt susceptibile de limitări și
drepturi care nu fac parte din această categorie.
Specifice procesului penal sunt dreptul la viață, dreptul de a nu fi torturat ,
dreptul la neretroactivitatea legii penale, acestea neputând face obiectul niciunui fel
de limitări din partea organelor judiciare sau a participanțior la proces.
O discuție se impune a fi făcută cu privire la dreptul la viață, în cazul căruia în
art.2 p ar.1- teza finală, par.2 din CEDO, au fost prevăzute situațiile în care acest drept
poate fi limitat, respectiv pedeapsa capitală prevăzută de lege și stabilită de un
tribunal, pentru a apăra o persoană împotriva actelor de violență ilegală, pentru a
pune în executare un mandat de arestare legal sau a impiedica evadarea unui deținut,
pentru a pune capăt, în mod legal, unei insurecții sau tulburări violente.
Trecând la celelalte drepturi specifice procesului penal, cele mai importante
fiind dreptul la libe rtate, dreptul la un proces echitabil, dreptul la respectarea vieții
private și de familie, în condițiile în care nu fac parte din drepturile ,,intangibile” sau
,,primare”, pot constitui obiectul unor limitări. Însă, aceste limitări au anumite granițe
care nu pot fi depășite, granițe care dau naștere la obligații pozitive cât și la obligații
negative atât în sarcina statului cât și a tuturor participanților la procesul penal.

9
Secțiunea 5 : Necesitatea existenței unui sistem eficient de norme privind
limitările drepturilor; Producerea și aplicarea normelor

Articolul 53 din Constituție ar putea fi un argument care justifică ideea că ar
exista un asemenea sistem, însă acest articol nu este suficient pentru a împiedica
posibilitatea apariției arbitrariului, a excesului de putere, a abuzului de drept și a
garanta o procedură eficientă de a obține repararea prejudiciului produs justițiabililor,
în cazul în care limitarea nu este conformă cu normele constituționale sau tratatele și
convențiile internaționale.

Subsecțiunea 1: Controlul constituționalității legii în privința limitării
drepturilor

Pentru a crea un sistem eficient și pentru a evita existența unor motive care să
stea la baza sesizării Curții Constituționale, fie înainte de promulgarea legilor, fie
după intrarea în vigoare, prin excepții de neconstituționalitate ridicate în timpul
procesului penal, cei implicați în etapele legiferării trebuie să conștientizeze
importanța deosebită a drepturilor justițiabililor, precum și efectele limitării acestora.
Dispozițiile art.146 lit.a din Constituție, nu sunt suficiente, din punct de vedere
practic, pentru a garanta constituționalitatea actelor normative, deoarece pe de o
parte, nu există o obligație de sesizare a Curții Constituționale, ci doar o vocație, iar,
pe de altă parte, multitudinea legilor și cuprinsul complex al acestora raportat la
timpul avut la dispoziție, conduc la situații în care dispozițiile neconstituționale să nu
poată fi observate în timp util.
În sprijinul acestei afirmații sunt cazurile, n u puține la număr, în care Curtea
Constituțională a admis excepții de neconstituționalitate ridicate în timpul proceselor
penale. Un exemplu edificator este ultimul cod de procedură penală, cu privire la care
s-au admis foarte multe excepții de neconstituț ionalitate, aproximativ 48 în luna iulie
2018.
Dar, și în aceste situații, există un aspect negativ, în sensul că, în intervalul de
timp cuprins între momentul intrării în vigoare a normei până la publicarea în M. Of.,
a deciziei CCR prin care s -a admis e xcepția de neconstituționalitate, norma a produs
efecte.

Subsecțiunea 2: Alegerea legii (normei) în momentul aplicării

În condițiile în care, în timpul procesului penal, atât instanța de judecată cât și
ceilalți participanți, pot să uzeze, fie de excepți a de neconstituționalitate, fie de
efectul direct al CEDO, se pune problema dificultății alegerii dintre cele două pârghii
care sunt de natură să conducă la concluzia că drepturile justițiabililor au fost
respectate în momentul aplicării legii.
Soluționare a excepției de neconstiuționalitate presupune o perioadă de timp
mai mare, procedura desfășurându -se în două etape, prima constând în controlul de

10
admisibilitate efectuat de instanța de judecată în fața căreia se invocă excepția.
Totodată, în cazul normelo r cu privire la care anterior s -au ridicat excepții de
neconstituționalitate, dar CCR le -a respins, există o probabilitate foarte mică să se
schimbe practica instanței de contencios constituțional referitor la normele
respective. O schimbare a practicii poate avea loc în cazul în care o normă a fost
modificată sau înlocuită.
Excluderea normei interne și aplicarea CEDO și a jurisprudenței CtEDO, nu
presupune o perioadă mare de timp, dar consecințele se produc numai în cauza în
care s -a invocat efectul di rect al Convenției. Pe de altă parte alegerea normei intră în
competența judecătorului care compune completul de judecată investit cu judecarea
procesului penal. El este cel care efectuează controlul de convenționalitate al normei
interne susceptibilă de a fi aplicată în speță, procurorul, inculpatul, persoana
vătămată, partea civilă putând doar să solicite instanței să aplice o normă sau alta, iar
în cazul în care sunt nemulțumiți de hotărârea pronunțată de judecător, au
posibilitatea exercitării căii de a tac prevăzută de codul de procedură penală.
Decizia CCR de respingere a excepției poate constitui un impediment în
aplicarea efectului direct al CEDO referitor la norma cu privire la care s -a respins
excepția?
Opinia noastră este că, instanța de judecată p oate, chiar mai mult, este obligată
să aplice efectul direct al Convenției, chiar dacă s -a respins excepția de
neconstituționalitate de către CCR, în condițiile în care art.20 alin.2 din Constituție,
nu distinge cu privire la legile sau normele în privința cărora CCR a constatat
constituționalitatea acestora. Pentru a putea aplica acest articol, o normă trebuie să fie
în vigoare la data judecării procesului sau să fi fost în vigoare și să fi produs efecte la
data nașterii situației juridice supuse judecății , să fie conformă cu Constituția,
deoarece în cazul în care instanța de contencios constituțional ar fi admis excepția,
dispozițiile neconstituționale se suspendă de drept, iar după 45 de zile își încetează
efectele juridice dacă nu sunt puse în acord cu L egea fundamentală, așa cum prevede
art.147 alin.1 din Constituție.
Subsecțiunea 3 : Autoritățile publice au drepturi, atribuții sau
competențe?

Opinia noastră este că, în procesul penal, nu putem vorbi de drepturi ale
autorităților publice, ci de atribuți i sau competențe potrivit funcției publice pe care o
exercită așa cum este reglementată în Legea fundamentală.
Constituția nu stabilește drepturi ale persoanelor ce au fost alese sau numite în
cadrul autorităților publice, ci definește rolul, structura, at ribuțiile acestor autorități.
Fiecare autoritate publică, prin reprezentanții săi, exercită atribuțiile ce îi revin
potrivit scopului și competențelor stabilite prin legi sau regulamente, iar în baza
acestor atribuții ia hotărâri sau dispune măsuri specifi ce funcției publice respective.

11
Subsecțiunea 4 : Obligațiile statului, obligații pozitive și obligații negative

Plecând de la autoritatea publică legiuitoare – Parlamentul, am putea spune că
are mai întâi obligația pozitivă de a crea norme care reglemen tează condițiile în care
pot fi limitate drepturile – norme care să respecte cerințele referitoare la calitatea,
previzibilitate, accesibilitate și eficiență, dar și obligația negativă de a nu adopta legi
care să nu respecte Constituția sau CEDO și implic it, de a nu limita drepturile
omului, în general, și justițiabilului, în special.
În momentul aplicării legilor, organele judiciare au obligația pozitivă de
analiza compatibilitatea actelor normative, cu Constituția, tratatele și convențiile
internaționale , și de a le interpreta și prin raportare la dispozițiile art.1 alin.3 din legea
fundamentală.

Subsecțiunea 5: Calitatea normelor și instituțiilor care prevăd
posibilitatea limitării drepturilor

Deși, este foarte greu ca legiuitorul să adopte legi foart e precise, pentru a nu da
posibilitatea apariției arbitrariului și a interpretărilor contradictorii, textele de lege
trebuie să aibă o structură care să permită atât organelor judiciare, cât și celorlalți
participanți la procesul penal să înțeleagă, fără a fi nevoie de foarte mult timp, sensul
și scopul normei.
Se poate spune că o lege este apreciată din punct de vedere calitativ și în
funcție de numărul deciziilor CCR prin care au fost admise excepții de
neconstituționalitate, în ac est sens, fiind codul pe nal și cod de procedură penală, în
privința cărora instanța de contencios constituțional a admis foarte multe excepții.

12

PARTEA GENERALĂ
Interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale și convenționale
CAPITOLUL I : Limitarea dreptu rilor de către autoritate să fie
prevăzută de lege

Secțiunea 1: Conceptul de autoritate

Plecând de la conceptul procesului penal, ar rezulta că numai autoritățile
judiciare care au atribuții în toate fazele acestuia, respectiv urmărirea penală,
judecata , executarea hotărârilor penale, soluționarea cererilor de asitență judiciară
internațională, ar fi putea să limiteze drepturile justițiabililor.
Însă, în condițiile în care, în procesul penal se interpretează și se aplică norme
juridice, limitări ale aces tor drepturi pot fi aduse și de autoritățile care au competența
de a adopta normele respective.
În acest sens, semnificative sunt situațiile în care normele nu sunt suficient de
clare, conducând la interpretări neunitare care stau la baza unor soluții date de cei
chemați să le aplice, soluții care limitează într -un fel sau în altul drepturile
justițiabililor.

Secțiunea 2: Competența de a constata îndeplinirea condițiilor și de a
limita exercitarea drepturilor și libertăților; Contestarea și controlul actel or de
limitare

Subsecțiunea 1: Competența legiuitorului în privința limitării drepturilor

Teoretic, nu ar trebui să existe discuții în privința autorității publice care adoptă
legile în țara noastră, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art.61 alin .1 din
Constituție, Parlamentul este singura putere legiuitoare.
Deși, Guvernul nu poate aduce atingere, prin ordonanțe de urgență, drepturilor
și libertăților relglementate de Constituție, conform art.115 alin.6 din Legea
fundamentală, o situație specială este dată de proiectele de lege adoptate prin
angajarea răspunderii în fața celor două Camere ale Parlamentului.
Există și situații în care un justițiabil poate susține că drepturile sale au fost
restrânse printr -o ordonanță simplă sau o ordonanță de urge nță emisă de Guvern,
astfel încât se poate pune întrebarea dacă acel justițiabil poate contesta ordonanța
respectivă și dacă există vreo procedură în cadrul căreia se poate verifica legalitatea
acestora?

13
Referitor la calea de atac formulată împotriva ordon anței, privită ca act
administrativ, ținând cont de dispozițiile art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, care
prevăd posibilitatea celui care se consideră vătămat într -un drept sau interes legitim
ce-i aparțin, de a se adresa instanței de contencios administra tiv pentru anularea
actului, s -ar putea spune că justițiabilul se poate plânge la instanța judecătorească.
Însă, în considerentele deciziei nr.68 din 27 februarie 2017 a CCR publicată în
M.O. nr.181 din 14.03.2017, s -a arătat că, deși, din punct de vedere formal, sunt acte
administrative, nu se aplică regula de drept comun, existând o derogare în sensul că
ordonanțele Guvernului ,, nu sunt supuse controlului de legalitate efectuat de instanța
judecătorească de drept comun”, ci, având în vedere faptul că sun t acte de
reglementare primară, ,, deci echivalente legii, sunt supuse controlului de
constituționalitate consacrat de art.146 lit.d) din Constituție.”1

Subsecțiunea 2: Competența organelor judiciare de a limita drepturi

a) Competența procurorului

Deși ac tualul cod de procedură penală a păstrat durata reținerii la 24 de ore, a
introdus noi norme potrivit cărora, în această durată nu este inclus timpul de care a
fost nevoie pentru conducerea persoanei la sediul organului judiciar și nici perioada
necesară p entru executarea mandatului de aducere, în cazul în care acesta a fost emis.
În condițiile în care în jurisprudența CtEDO2 s-a stabilit că mandatul de
aducere este o modalitate de privare de libertate, în situațiile în care, pentru
executarea mandatului, este nevoie de o perioadă mai mare de timp cauzată de
distanța dintre locuința justițiabilului și sediul organului judiciar, prin cumularea
celor două durate se depășește semnificativ termenul de 24 de ore prevăzut de art.23
alin.3 din Constituție.
Aparen t, raportat la înțelesul în sens restrâns al cuvântului ,,reținere”, nu ar fi
o discordanță între art.202 alin.3 și 4 Cod Proc.Pen. și art.23 din Legea fundamentală,
dar cât timp, justițiabilul nu are libertatea de mișcare deoarece nu are posibilitatea s ă
meargă unde vrea, fiind în custodia reprezentanților autorităților statului, atât în
perioada executării mandatului de aducere cât și pe durata reținerii, în opinia noastră,
articolul din legea organică nu este conform cu articolul din Constituție.
Referitor la măsurile asiguratorii, legea procesual penală nu reglementează și
posibilitatea persoanei interesate de a formula contestație împotriva refuzului
procurorului de a institui măsuri asiguratorii, în special în cazul persoanei care
pretinde că, prin fapta ce formează obiectul procesului penal, i s -a produs un
prejudiciu.
Prin urmare, există riscul ca inculpatul sau partea responsabilă civilmente să -și
înstrăineze toate bunurile în timpul procesului penal, situație în care, partea civilă
care a obțin ut despăgubiri civile prin hotărâre definitivă nu poate să recurgă la

1 Par.79.
2 Ghiurău c.României, Cererea nr.55421 /10, (CtEDO, 20 noiembrie 2012) , par.80.

14
executarea silită, prejudiciul rămânând neacoperit, context în care dreptul său de a se
adresa organelor judiciare pentru ca persoanele vinovate să fie obligate să acopere
paguba, este d oar formal.
Pentru a evita astfel de situații, întâlnite de foarte multe ori în practică, în
opinia noastră, ar fi necesară completarea art.250 Cod Proc.Pen., în sensul
reglementării dreptului persoanei interesate de a formula contestație împotriva
ordon anței prin care procurorul, în timpul urmăririi penale, respinge cererea de
instituire a măsurii asiguratorii asupra bunurilor suspectului ori inculpatului și ale
persoanei responsabile civilmente, pentru garantarea reparării pagubei produse prin
infracțiu nea ce formează obiectul procesului penal. O astfel de contestație se va
adresa jdecătorului de drepturi și libertăți din cadrul instanței căreia îi revine
competența să judece fondul cauzei.

b. Competența judecătorului de drepturi și libertăți

Referi tor la arestul la domiciliu, pe lângă criteriile prevăzute de art.218 alin.2
Cod.Proc.Pen. privitoare la starea de sănătate a inculpatului, situația familială, vârsta,
gravitatea infracțiunii, trebuie avute în vedere și alte aspecte ce țin de starea
imobil ului unde va locui inculpatul, posibilitățile de a -și asigura resursele materiale
necesare asigurării hranei, persoanele care vor locui în același imobil.
În opinia noastră, ar fi oportună o completare a dipozițiilor ce reglementează
măsura arestului la do miciliu, în sensul introducerii obligației procurorului, în cursul
urmăririi penale, înainte de a solicita judecătorului de drepturi și libertăți luarea uneia
dintre măsurile preventive prevăzute de art.202 alin.4 lit.d sau e Cod Proc.Pen., să
dispună efec tuarea, de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul în a cărei
rază teritorială se află imobilul , unui referat cu privire la starea imobilului în care
locuiește inculpatul și condițiile cu privire la mobilier și obiectele de uz casnic
necesare unei vieți normale, precum și existența altor persoane apropiate care să -i
acorde sprijin la nevoie.
Încheierile judecătorului de drepturi și libertăți prin care se soluționează, în
cursul urmăririi penale, fie propunerile de luare sau prelungire a arestu lui la domiciliu
ori arestării preventive, fie cererile de revocare, înlocuire a acestor măsuri, pot fi
contestate de procuror sau de inculpat, contestația fiind soluționată de judecătorul de
drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară.
O ana liză se impune a fi făcută în privința termenului de 48 de ore de la
înregistrarea contestației, în interiorul căruia dosarul cauzei se înaintează la
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța superioară.
Deși acest termen este de recomandare, le gea procesual penală neprevăzând
nicio sancțiune procedurală în cazul nerespectării lui, efectele produse în privința
drepturilor justițiabililor sunt deosebit de importante, în special în situația în care
judecătorul de drepturi și libertăți admite propun erea de luare sau de prelungire a
măsurii preventive.

15
Astfel, cu cât se întârzie înaintarea dosarului, cu atât se va prelungi perioada în
care se soluționează contestația formulată de inculpat, iar în cazul în care calea de
atac este admisă și propunerea de luare sau prelungire a măsurii preventive este
respinsă, inculpatul este privat de libertate în mod nejustificat , pe o durată mai mare
de timp.
Faptul că persoana care are în atribuțiile de serviciu înaintarea dosarului la
instanța ierarhic superioa ră, poate să răspundă din punct de vedere disciplinar, civil
sau penal, nu înlătură efectele privării de libertate a inculpatului din cauza
nerespectării termenului de 48 de ore prevăzut de art.204 alin.1 teza a -II-a Cod
Proc.Pen.
O situație asemănătoare o întâlnim în cazul termenului de 5 zile prevăzut de
art.204 alin.4 Cod Proc.Pen., în interiorul căruia se soluționează contestația
inculpatului.
În practică, aplicația Ecris stabilește termenul de 5 zile calculat de la data
înregistrării dosarului cauzei l a instanța ierarhic superioară, fără a fi luată în calcul
ziua înregistrării, astfel încât data soluționării contestației poate să fie în oricare din
cele 5 zile din termenul respectiv.
Chiar dacă nici pentru nerespectarea acestui termen nu este reglemen tată o
sancțiune procedurală, scopul pentru care a fost stabilit este acela de scurta perioada
în care poate fi soluționată contestația, pentru a nu prelungi starea de incertitudine cu
privire la inculpatul față de care s -a formulat propunerea de luare sau de prelungire a
măsurii preventive, respectiv inculpatul care a solicitat revocarea sau înlocuirea unei
astfel de măsuri.
De altfel, CCR, prin decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017 a confirmat importanța
deosebită a termenului prevăzut de art.204 alin.4 Co d Proc.Pen., în condițiile în care
a stabilit că dispozițiile art.213 alin.2 Cod Proc.Pen. sunt constituționale numai dacă
plângerea formulată împotriva ordonanței procurorului prin care s -a luat măsura
controlului judiciar, este soluționată în termen de 5 zile de la înregistrare.
Dacă instanța de contencios constituțional ar fi considerat că termenul respectiv
nu are vreo importanță, ar fi respins excepția de neconstituționalitate, decizie care ar
fi condus la concluzia că judecătorul de drepturi și liber tăți are posibilitatea să
stabilească oricând termen pentru soluționarea plângerii.
În cazul măs urilor de supraveghere tehnică, o discuție apare, când persoana
supusă supravegherii tehnice are o calitate specială, (judecător, avocat, notar,
parlamentar, ministru etc.), dar nu este suspect sau inculpat, în privința judecătorului
de drepturi și libertă ți căruia procurorul i se adresează pentru încuviințarea măsurii, în
sensul dacă cererea este înaintată la instanța competentă după materie, sau la cea
competentă după calitatea persoanei supravegheate.
În ceea ce ne privește susținem că este competent ju decătorul de drepturi și
libertăți de la instanța căreia îi revine competența să judece cauza în primă instanță în
funcție de calitatea persoanei supravegheate.
Astfel, chiar dacă urmărirea penală este începută in rem, nu poate fi supusă
unei metode de su praveghere tehnică orice persoană, ci numai aceea față de care

16
există o suspiciune rezonabilă că se pregătește să comită una dintre infracțiunile
prevăzute de art.139 alin.2 Cod Proc.Pen., sau chiar a săvârșit -o, așa cum rezultă din
alineatul 1 al aceluiaș i articol.
Dacă n -ar exista o asemenea suspiciune, nu s -ar justifica motivul pentru care o
persoană care are o anumită calitate, ar trebui să fie supravegheată prin metode
tehnice. Mai mult, în situația în care, în baza rezultatului supravegherii tehnic e,
persoana respectivă devine suspect, urmărirea penală efectuîndu -se și în privința sa,
în cazul în care este trimisă în judecată poate solicita excluderea probei obținute
astfel, deoarece încheierea prin care s -a încuviințat procedeul probatoriu nu a fos t
dată de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă, existând, în
opinia noastră, cazul de nulitate absolută prevăzut de art.281 alin.1 lit.b Cod
Proc.Pen.

c. Competența judecătorului de cameră preliminară

Având în vedere numărul mar e al excepțiilor de neconstituționalitate admise cu
privire la textele de lege ce reglementează procedura camerei preliminare, deciziile
CCR conducând, fie la modificarea legii, fie la inaplicabilitatea unor norme sau unor
sintagme, punem în discuție utili tatea acestei proceduri în cadrul procesului penal.
Astfel, inițial legiuitorul a urmărit ca această procedură să se desfășoare în
formă scrisă, fără participarea procurorului, a părților și persoanei vătămate, stabilind
anumite etape ce trebuiau parcurse pentru a fi respectat un interval de timp mic de la
începerea procedurii, până la data rămânerii definitivă a încheierii prin care s -a
dispus începerea judecății. Ulterior intrării învigoare a legii procesual penale, CCR
prin deciziile nr.641/2014, 631/2 015, 18/2017, 802/2017 au fost admise excepțiile de
neconstituționalitate cu privire la norme ce reglementează procedura camerei
preliminare, aceste norme având, fie forma inițială, fie forma modificată prin alte acte
normative. Urmare a deciziilor CCR, pr ocedura camerei preliminare a fost modificată
în mod substanțial, participând procurorul, fiind citate părțile și persoana vătămată,
pe lângă forma scrisă existând și dezbateri contradictorii, dar și posibilitatea
administrării oricăror mijloace de probă, permise de lege, cu privire la verificarea
aspectelor de legalitate a probel or administrate în timpul urmăr irii penale și a actelor
efectuate în această fază. În acest context, durata întregii proceduri de cameră
preliminară nu mai este scurtă, mai mult, p utem spune că se poate prelungi foarte
mult, în funcție de mijloacele de probă care sunt încuviințate și vor fi administrate,
unele dintre aceste presupunând o perioadă mai mare de timp. În condițiile în care
judecătorul de cameră preliminară administrează mijloace de probă pentru a stabili
dacă la urmărirea penală s -au respectat dispozițiile legale în privința probelor ce stau
la baza acuzării, și dispune începerea judecății, în viitor se va ridica problema
compatibilității acestui judecător de exercita fu ncția de judecată în cauza respectivă.

17
Este adevărat că, în prezent, textul de lege3, prevede în mod expres că nu există
incompatibilitate între judecătorul care verifică legalitatea trimiterii în judecată și
judecătorul care exercită funcția de judecată, însă această normă a fost adoptată
înainte de publicarea deciziei CCR nr. 802/2017. Deși, potrivit acestei decizii,
judecătorul de cameră preliminară administrează mijloace de probă numai sub
aspectul verificării legalității probelor din faza urmăririi pen ale, este inevitabil ca, în
urma administrării acestor mijloace de probă să nu perceapă si aspecte ce țin de
temeinicia probelor. În acest sens, pot exista situații în care același mijloc de probă
administrat în procedura camerei preliminare pentru verific area legalității unei probe,
poate fi admnistrat și în faza judecății pentru a se stabili starea de fapt și implicit dacă
inculpatul este vinovat sau nevinovat.

d. Competența instanței de judecată

O limitare a dreptului la informare al inculpatului s -a întâlnit în cazul
informațiilor clasificate care aveau un caracter esențial pentru aflarea adevărului,
deoarece, până la publicarea deciziei CCR nr.21/2018, judecătorul trebuia să solicite,
fie declasificarea totală sau parțială ori schimbarea gradului de c lasificare, fie ca
autoritatea emitentă să își dea acordul ca avocatul inculpatului să aibă acces la
informațiile respective. În decizia CCR nr.21/2018 s -a arătat că judecătorul este
singurul care stabilește, în cursul procesului penal, dacă interesul află rii adevărului în
cauza respectivă primează sau nu motivului care a stat la baza clasificării
informațiilor, și în funcție de concluzia la care ajunge, tot judecătorul permite sau nu
accesul la informațiile respective4.
În opinia noastră, dacă judecătorul consideră că nu se impune limitarea
drepturilor justițiabililor dintr -un proces penal în favoarea unui interes general ce
privește securitatea națională, și îngăduie accesul la informațiile clasificate, acest
drept îl au apărătorii tuturor părților din ca uză, nu doar avocatul inculpatului. Pe de
altă parte, avocații părților trebuie să dețină certificat de securitate sau autorizație de
acces corespunzător nivelului de secretizare conform L.182/2002, CCR arătând în
par.60 al deciziei nr.21/2018 că această condiție nu încalcă dispozițiile
constituționale, făcând trimitere la argumentele reținute în Decizia nr.1.120 din 16
octombrie 2008 și în Decizia nr.1.335 din 9 decembrie 2008.
După publicarea deciziei nr.21/2018 în M.Of., până la o eventuală modificar e a
textului de lege de către legiuitor, în opinia noastră, cu ocazia aplicării disp. art. 352
alin.11 Cod Proc.Pen., singura ipoteză care respectă dreptul la informare al părților,

3 Art.3 alin.3 Cod Proc.Pen. prevede că funcția p revăzută de alin.1 lit.c – de verificare a legalității trimiterii sau
netrimiterii în judecată ,, este compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății
potrivit art.341 alin. (7) pct. 2 lit. c)”.
4 Prin decizia CCR nr. 21 din 18.01.2018 publicată în M.Of. nr. 175 din23.02.2018 s-a admis excepția de
neconstituționalitate constatându -se că: ,, sintagma instanța solicită cu raportare la sintagma permiterea accesului la
cele clasificate de către apărătorul inculpatului din c uprinsul dispozițiilor art.352 alin.(11) din Codul de procedură
penală este neconstituțională ” și că: ,, sintagma autoritatea emitentă din cuprinsul dispozițiilor art.352 alin.(12) din
Codul de procedură penală este neconstituțională .

18
este aceea în care, judecătorul solicită autorității de la care provin inf ormațiile să le
declasifice total sau parțial, astfel încât, să poată fi observate de toate părțile. Forma
textului art. 352 alin.11 Cod Proc.Pen., rămasă după publicarea deciziei, și nicio altă
dispoziție dintr -un alt act normativ nu conferă judecătorului competența de a permite
sau nu accesul apărătorilor părților la informațiile clasificate în privința cărora
autoritatea emitentă refuză declasificarea. Pentru ca judecătorul să poată dispună cu
privire la informațiile clasificate, trebuie modificate atât normele procesual penale,
cât și dispozițiile din legea specială care reglementează protecția acestor informații.

Secțiunea 3: Conceptul de lege

În opinia noastră, în cazul drepturilor justițiabililor din procesul penal limitările
ar trebui reglementa te numai prin lege privită din perspectiva criteriului formal,
pentru a se evita o procedură accelerată de adoptare a actelor normative prin care se
prevăd ingerințe în drepturile respective. Totodată nu trebuie să se ajungă la situații în
care, după ce dr epturile au fost restrânse prin ordonanțe sau ordonanțe de urgență,
Parlamentul le respinge prin lege, cazuri în care s -ar pune problema înlăturării
consecințelor produse prin ordonanțele respective.

Secțiunea 4 : Abuzul de drept și abuzul de putere

În R omânia, în privința drepturilor justițiabililor din procesul penal, putem
spune că nici statul prin reprezentanții săi, și niciun participant la procedurile penale
nu poate invoca exercitatea oricărui drept prevăzut de Constituție, CEDO, ori alte
convenții și tratate internaționale, sau act normativ intern, pentru a distruge drepturile
și libertățile celorlalți participanți sau a le limita mai mult decât este permis de
dispozițiile constituționale și convenționale.
În practică, se întâlnesc situații în car e exercitarea drepturilor procesuale de
către justițiabili, la prima vedere pare abuzivă, însă trebuie analizat cu foarte multă
atenție fiecare caz în parte, pentru a nu se trage o concluzie pripită cu privire la
caracterul abuziv, și astfel se împiedică e xercitarea acestor drepturi în mod
neîntemeiat. Pe de altă parte, organele judiciare trebuie să aibă o atitudine care să nu
încurajeze justițiabilii să -și exercite drepturile în mod abuziv, deoarece, dacă permit
un astfel de comportament, contribuie la res trângerea nejustificată a drepturilor
celorlalte părți.

19
Secțiunea 5 : Efectele interpretărilor diferite date, normelor penale, de
Curtea Constituțională și Înalta Curte de Casație și Justiție -completele pentru
soluționarea recursurilor în interesul le gii și completele pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept

Dacă în cazul hotărârilor prealabile și recursurilor în interesul legii nu pot fi
date interpretări diferite aceleiași norme, de -a lungul timpului au fost situații,
numărul acestora mărindu -se odată cu intrarea în vigoare a actualelor coduri, în care,
CCR, în deciziile prin care a admis excepții de neconstituționalitate invocate în
timpul procedurilor penale, a interpretat într -un mod propriu norma respectivă. Mai
mult, CCR a dat aceluiași text d e lege un înțeles opus celui stabilit de ÎCCJ, fie prin
hotărârile prin care a dezlegat chestiuni de drept, conform art 475 Cod Proc. Pen., fie
deciziile prin care a admis recursuri în interesul legii.
Astfel de interpretări au fost date în cazul art. 5 Cod Pen., inițial ÎCCJ -CDCD
hotărând prin Decizia nr. 2/2014 că legea penală mai favorabilă poate fi stabilită
prin aprecierea autonomă a normelor sau instituțiilor din legi succesive5, dar, ulterior
CCR prin Decizia nr.265/2014 a statuat că legea penal ă mai favorabilă se aplică
numai în ansamblul ei6
În acest context, s -a ajuns la situații în care au existat inculpați care au săvârșit
același gen de infracțiuni în perioada în care a fost în vigoare Codul penal din 1969,
dar au fost judecați după intrare a în vigoare a actualului cod penal, însă pentru unii s –
au pronunțat hotărâri definitive, prin care s -au combinat dispozițiile celor două
coduri, conform Deciziei nr.2/2014 a ÎCCJ -CDCD, iar pentru alții, procesul penal s -a
finalizat, după publicarea Deciz iei nr.265/2014 a CCR, prin hotărâri care au respectat
această decizie, aplicând o singură lege. Inculpații din prima categorie au fost
avantajați prin modul de aplicare a art.5 Cod Pen., conform deciziei instanței
supreme, în comparație cu inculpații din cea de -a doua categorie în privința cărora s -a
stabilit legea penală mai favorabilă potrivit deciziei instanței de contencios
constitutional, astfel încât justițiabili ce au avut aceeași situație juridică au primit
tratament juridic diferit.
Practic, perio adele de timp în care s -au pronunțat hotărârile definitive în
procesele penale în care au fost trimiși în judecată inculpați pentru același gen de
fapte comise sub imperiul legii vechi, au făcut diferența între tratamentele juridice
aplicate acestora și im plicit au influențat modul de soluționare a proceselor.
În ultimii ani s -au pronunțat multe decizii de către CCR prin care se analizează
modul de interpretare a unor norme în raport cu legea fundamentală, ajungându -se la
situații în care aceste decizii au intrat în contradicție cu deciziile ÎCCJ pronunțate, fie

5 Prin Decizia nr .2/2014 a ÎCCJ -CDCD publicată în M.Of. nr.319 din 30 aprilie 2014 s -a stabilit că: ,,Prescripția
răspunderii penale reprezintă o instituție autonomă față de instituția pedepsei”.
6 Prin Decizia CCR nr.265/2014 publicată în M.Of. nr.372 din 20 mai 2014 s -a admis excepția de neconstitualitate și s -a
constatat că: ,,dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea
prevederilor din legi successive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile”.

20
în soluționarea recursurilor în interesul legii, fie în soluționarea întrebărilor
preliminare.
Pornind de la dispozițiile constituționale care reglementează rolul fiecăreia
dintre cele două instanțe, constatăm că, potrivit art.126 alin.3 din Constituție, ÎCCJ
,,asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe
judecătorești, potrivit competenței sale”, iar CCR, conform art.146 lit.d din Legea
fundamentală ,,hotărăște asupr a excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și
ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial (…)”.
La prima vedere, s -ar putea spune că numai ÎCCJ este competentă să interpreteze o
normă în vedere aplicării unitare la nivelul întregii țări, însă pentru a înțelege și rolul
deciziilor interpretative date de CCR, trebuie să avem în vedere scopul justiției
constituționale.
Or, prin analizarea de către CCR a compatibilității înțelesului unei norme
stabilit de inst anța supremă, în deciziile de soluționare a recursurilor în interesul legii
sau de rezolvare a chestiunilor de drept, cu Legea fundamentală, se poate spune că se
realizează o protecție sporită a drepturilor și libertăților persoanelor.
Deși, uneori, s -a considerat că interpretarea dată de CCR ar fi mai nefavorabilă
persoanelor trimise în judecată, în comparație cu interpretarea instanței supreme, cum
ar fi cazul deciziilor privind interpretarea art.5 Cod Pen., opinia noastră este că,
pentru a se asigura sup remația Constituției și protecția drepturilor și libertăților
persoanelor, nu trebuie să ne raportăm doar la anumite categorii de persoane, sau la
anumite cazuri particulare, ci trebuie avute în vedere aspecte privitoare la principiile
generale, drepturile , libertățile, îndatoririle reglementate de Legea fundamentală.

Secțiunea 6 : Previzibilitatea cazurilor de limitare a drepturilor

Orice dispoziție legală trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru ca
destinatarii acesteia să să o respecte, iar org anele judiciare să o interpreteze și să o
aplice în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor în momentul în care a adoptat
norma respectivă. Una dintre condițiile esențiale de care depinde modul în care o
normă dintr -un act normativ este percepută de pe rsoane, în general, și de justițiabili,
în special, este previzibilitatea. Putem spune că, dacă această condiție nu este
îndeplinită, dispoziția legală nu va avea o perioadă foarte lungă în care va fi aplicată,
în contextul în care această deficiență const ituie un motiv de invocare a excepției de
neconstituționalitate, având în vedere practica CCR, care a admis foarte multe
excepții din cauza lipsei de previzibilitate. În cazul normelor prin care se limitează
drepturile justițiabililor în procesul penal, gr adul de previzibilitate trebuie să fie
foarte ridicat, pentru a nu exista riscul aplicării abuzive și a interpretării inadecvate.

21
CAPITOLUL II
Limitarea drepturilor și libertăților să fie necesară într -o societate
democratică

Secțiunea 1 : Semnificaț ia termenului necesar

Legiuitorul trebuie să reglementeze, ca regulă generală, metode neintruzive,
eficiente, care să conducă la realizarea scopului pentru care au fost adoptate, și, doar
cu titlu de excepție, cazurile în care pot fi limitate drepturile. Ulterior, cu ocazia
aplicării dispozițiilor legale, organele judiciare fac o nouă analiză a condițiilor în
care, potrivit legii, există posibilitatea restrângerii drepturilor, luând în considerare
specificul fiecărui caz în parte, astfel încât, putem spun e că sunt două filtre prin care
trebuie să treacă o dispoziție legală care reglementează situațiile în care pot fi limitate
drepturile.

Secțiunea 2 : Societatea democratică și societatea liberală

Există o strânsă legătură între cele două concepte, nefii nd suficient doar ca
cetățenii unui stat să -și exprime, în momentul exercitării dreptului de vot, opinia cu
privire la persoanele care vor face parte din autoritatea ce exercită puterea legiuitoare,
ci este nevoie ca actele normative adoptate de această pu tere, în primul rând să
protejeze drepturile tuturor persoanelor, iar condițiile în care pot fi limitate aceste
drepturi să fie stabilite în concordanță cu principii ce stau la baza statului democratic.
Potrivit jurisprudenței CtEDO, o societate democrati că nu poate exista fără
îndeplinirea condițiilor privitoare la toleranță, pluralism, spirit receptiv7. În acest
context, s -a arătat că, uneori este nevoie ca interesele individului să fie subordonate
intereselor grupului, insă ,,democrația nu înseamnă doar că opiniile majorității trebuie
întotdeauna să prevaleze: trebuie realizat un echilibru care să asigure tratamentul
echitabil și adecvat al minorităților și să evite orice abuz de poziție dominantă ”8.
Totodată, instanța de contencios european a constatat că democrația este ,,o trăsătură
fundamentală a ordinii europene”, iar ,, realizarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale sunt cel mai bine asigurate, pe de o parte, de o democrație politică
eficientă și pe de altă parte printr -o înțelegere și respectare comună a drepturilor
omului”9.

Secțiunea 3 : Proporționalitatea limitării

Legiuitorul, în actul normativ prin care se reglementează condițiile care trebuie
îndeplinite în cazurile în care există posibilitatea limitării unor drepturi și lib ertăți, nu
poate să prevadă, pentru fiecare caz în parte, situația care justifică măsura restrictivă,

7 Handysid e c. Regatului Unit, Cererea nr.5493/72, (CtEDO, 7 decembrie 1976), par.49
8 Young, James și Webster c. Regatului Unit , Cererea nr.7601/76; 7806/77, (CtEDO,13 august 1981), par.63.
9 Partidul Comunist Unit din Turcia și alții c.Turcia , Cererea nr. 133/19 96/752/951 , (CtEDO, 30 ianuarie 1998 ), par. 45.

22
astfel încât, stabilește un sistem de norme care trebuie să respecte disp.art.53 din
Constituție. În schimb, organul judiciar chemat să aplice legea, pe l ângă faptul că
trebuie să nu încalce normele care stabilesc condițiile generale care trebuie
îndeplinite când se pune problema limitării unui drept, se va raporta la starea de fapt
rezultată din probe, pentru a stabili dacă, în funcție de gravitatea fapte i, modului de
comitere, consecințele produse, persoana titularului dreptului, se impune restrângerea
dreptului respectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă formal sunt întrunite criteriile
prevăzute de lege pentru a putea fi dispusă o măsură restrictivă de drept uri, nu este
suficent pentru a fi limitat un drept, ci aceste criterii trebuie raportate la specificul
fiecărei spețe, organul judiciar fiind cel care va analiza oportunitatea măsurii.

23
PARTEA SPECIALĂ
Drepturile limitate

CAPIT OLUL I
Dreptul la libertate și la siguranță

Secțiunea 1 : Condițiile de limitare a dreptului la libertate și la siguranță

Având în vedere legătura strânsă dintre conceptul de libertate și conceptul de
siguranță și importanța deosebită a acestora, în proc esul penal este esențială existența
unei proceduri clare care să împiedice apariția cazurilor în care limitarea celor două
drepturi încalcă dispozițiile constituționale și convenționale.
Pe lângă condiția privitoare la respectarea legii interne, în jurisp rudența CtEDO
s-a analizat și caracterul reglementar al privării de libertate, în acest sens verificând
dacă detenția, atât în privința procedurii de instituire, cât și a celei de executare, este
conformă cu scopul limitărilor permise de art. 5 par.1 din C EDO10. Or, acest scop
constă în evitarea cazurilor în care justițiabilii sunt privați de libertate în mod arbitrar,
în aceste cazuri detenția neputând fi considerată legală11.Totodată, în viziunea
CtEDO, în cazul justițiabililor condamnați, pentru ca detenți a să aibă caracter
reglementar este necesar să existe o legătură de cauzalitate destul de puternică între
condamnare și detenție12, dar și o adecvare între temeiul invocat pentru privarea de
libertate și locul și condițiile de detenție13. Nu în ultimul rând, acest caracter reclamă
îndeplinirea condiției de proporționalitate, în sensul de a fi luate în considerare și
celelalte măsuri mai ușoare, iar în urma unei analize efective, se apreciază dacă
acestea pot asigura protejarea interesului public sau personal care a stat la baza
detenției14.

Secțiunea 2 : Măsurile preventive privative de libertate

Subsecțiunea 1: Reținerea

Analizând caracterul previzibil al normelor ce reglementează procedura ce
trebuie urmată în cazul dispunerii măsurii reținerii, punem în d iscuție alin. 16 al
art.209 Cod Proc. Pen. care prevede un termen de cel puțin 6 ore pe care procurorul
trebuie să -l respecte când formulează propunere de arestare preventivă. În acest sens,
observăm că legea nu prevede ce se întâmplă în cazul în care term enul nu este
respectat, dacă există vreo sancțiune în privința reținerii sau cu privire la procedura
de de soluționare a propunerii de arestare preventivă. În condițiile în care termenul

10 Winterwerp c.Olanda , Cererea nr. 6301/73 , (CtEDO, 24 octombrie 1979 ), par. 39.
11 Ibidem.
12 Stafford c. Regatului Unit , Cererea nr. 46295/99 , (CtEDO, 28 mai 2002 ), par. 81.
13 Aerts c. Belgia , Cererea nr. 61/199 7/845/1051 , (CtEDO, 30 iulie 1998 ), par. 46.
14 Witold Litwa c. Polonia , Cererea nr. 26629/95 , (CtEDO, 4 aprilie 2000 ), par. 78.

24
respectiv a fost introdus cu un scop – de a da posibilitatea inculpat ului să -și exercite
în mod efectiv dreptul la apărare, dar și de a oferi timp suficient judecătorului ce
soluționează propunerea de arestare, să observe întreg dosarul cauzei – în opinia
noastră, este necesar ca legea să reglementeze consecințele nerespect ării termenului.

Subsecțiunea 2 : Arestul la domiciliu și arestarea preventivă

În opinia noastră, pentru a nu exista posibilitatea apariției unor cazuri în care se
aplică tratamente juridice diferite unor persoane care au criterii personale
asemănătoare, sunt cercetate pentru același gen de fapte, dar în cauze diferite, ar fi
recomandat ca legiuitorul să stabilească pentru fiecare dintre cele două măsuri
preventive, condiții și cazuri separate în care pot fi dispuse. Astfel, infracțiunile
pentru care se poate dispune arestarea preventivă ar trebui să fie într -un număr mai
redus, infracțiuni caracterizate de o gravitate mare, reflectată, fie în limitele de
pedeapsă prevăzute de lege ( de exemplu limita minimă să fie mai mare de 7 ani), fie
în modalitatea d e săvârșire, mijloacele folosite, consecințele produse ( de exemplu:
prin folosirea unei arme – în înțelesul prevăzut de art.179 Cod Pen., prin violență, prin
incendiere etc.). În același sens, în privința arestului la domiciliu să se stabilească o
limită m inimă a pedepsei ( de exemplu 4 ani) pentru infracțiunile în cazul cărora se
poate dispune această măsură, coroborată cu alte aspecte care pot justifica izolarea
persoanei în domiciliu ( de exemplu: antecedentele penale, conduita avută după
săvârșirea fapt ei, numărul faptelor sau al actelor materiale etc.).

25
CAPITOLUL II
Dreptul la un proces echitabil

Secțiunea 1 : Accesul la justiție

Pot fi întâlnite situații în care dreptul la un tribunal este limitat din cauza
situației materiale precare a justițiabililor și a distanței mari existente între sediul
instanței și localitatea în care locuiesc justițiabilii coroborată cu lipsa mijloacelor de
transport. Astfel de situații au apărut, într -un număr destul de mare, după intrarea în
vigoare a actualului cod de procedură penală, care prevede o singură cale de atac –
apelul – ce poate fi exercitată împotriva sentințelor prin care se soluționează fondul
cauzei. În condițiile în care, competența de judecare a apelurilor declarate împotriva
senti nțelor pronunțate de judecătorii și tribunale, aparține curților de apel, sunt cazuri
în care, în raza teritorială a instanței de apel se află foarte multe judecătorii aflate în
orașe din diferite județe, dar, la rândul lor, judecătoriile au în circumscri pția lor
localități care se află la distanțe destul de mari față de sediul curții de apel.

Secțiunea 2 : Echitatea procedurii; egalitatea de ,,arme”

În opinia noastră, în legea internă, există dispoziții care, prin modul în care
reglementează anumite fa za procesuale, pun sub semnul întrebării caracterul echitabil
al procedurii. În acest sens, sunt normele ce prevăd modul în care începe urmărirea
penală, într -o primă etapă autorul faptei neavând vreun drept, în condițiile în care
urmărirea penală se efect uează doar cu privire la faptă, chiar și în situațiile în care
făptuitorul este cunoscut. Deși, prin înlăturarea instituției actelor premergătoare
reglementată de Cod Proc. Pen. din 1968, s -a dorit evitarea situațiilor în care
persoanele suspectate de comi terea unei fapte penale nu aveau cunoștință de faptul că
împotriva lor se efectuează cercetări, noua instituție a începerii urmăririi penale in
rem nu a înlăturat aspectele negative legate de drepturile făptuitorului. Astfel, acesta
nu este prezent la orga nul de urmărire penală, în momentul când se administrează
probele, nu poate propune mijloace de probă, nu poate formula cereri sau ridica
excepții cu privire la modul în care se desfășoară urmărirea penală.

Secțiunea 3 : Loialitatea și legalitatea probelo r

În condițiile în care, în faza camerei preliminare poate fi administrat orice
mijloc de probă pentru a se stabili dacă s -au încălcat, în faza urmăririi penale,
dispoziții care privesc legalitatea sau loialitatea probelor, se ridică problema duratei
întregului proces penal și a compatibilității judecătorului de camera preliminară de a
exercita și funcția de judecată, context în care, se poate pune în discuție desființarea
acestei faze procesuale și preluarea atribuțiilor specifice camerei preliminare de c ătre
judecătorul de drepturi și libertăți.

26
Secțiunea 4 : Continuitatea completului de judecată

Punem în discuție situația reglementată de art.424 alin.4 Cod Proc.Pen.,
respectiv în cazul când instanța de apel dispune rejudecarea cauzei de către instan ța
de fond, trebuie să menționeze ultimul act procedural valabil, de la care trebuie să
continue procesul penal. Astfel, dacă in decizia instanței de control judiciar se
menționează un asemenea act, iar până la acesta a fost ascultat inculpatul și au fost
audiați martori, instanța de fond care rejudecă procesul trebuie să reaudieze atât
inculpatul cât și martorii, deoarece în caz contrar s -ar aduce atingere dreptului la un
proces echitabil, în condițiile în care, potrivit art.64 alin.3 Cod Proc.Pen., cauza se
rejudecă de către alt judecător. Această normă trebuie interpretată în sensul că nu se
mai administrează doar mijloacele de probă constând în înscrisuri, acte medico –
legale, rapoarte de expertiză etc. În schimb, noul complet de judecată are posibilitate a
să administreze noi mijloace de probă, la cererea procurorului sau a justițiabililor, pe
care le apreciază utile pentru soluționarea cauzei. În acest context, ar fi utilă o
modificare a textului de lege, în sensul menționării obligației instanței de fond de a
proceda la reaudierea inculpatului, a martorilor și a persoanei vătămate.

Secțiunea 5 : Prezumția de nevinovăție

Organele judiciare și autoritățile publice, pe lângă faptul că au obligația de a
alege un mod de exprimare care să nu aducă atinge re prezumției de nevinovăție,
trebuie să și adopte anumite măsuri specifice atribuțiilor ce le revin prin prisma
funcției ce o ocupă, măsuri prin care să asigure respectarea de către toți membrii
societății a acestei prezumții. Totodată, legiuitorul trebui e să stabilească anumite
sancțiuni cu privire la cei care încalcă prezumția de nevinovăție, sancțiuni care să
conducă la diminuarea sau chiar stoparea cazurilor în care nu se respectă prezumția
respectivă.

27
CAPITOLUL III
Dreptul la respectarea vieții private și de familie

Secțiunea 1 : Specificul activității SRI și măsurile speciale de supraveghere

Judecătorul ordinar are competența de a hotărî dacă se impune aplicarea
vreunei sancțiuni actelor îndeplinite înainte de publicarea deciziei CCR nr.51/2016 în
M.Of., și de a stabili dacă sunt incidente normele care reglementează nulitatea
absolută sau cele referitoare la nulitatea relativă.
Raportându -ne la cazurile de nulitate absolută prevăzute în mod limitativ de
art.281 alin.1 lit. a) -f) Cod Pr oc.Pen., constatăm că, numai în situația nerespectării
dispozițiilor legale privind competența materială și competența personală a
instanțelor judecătorești, intervine această sancțiune, dar nu oricând, ci doar atunci
când o instanță de grad inferior a efe ctuat judecata, deși competența aparținea
instanței superioare.
Spre deosebire de codul de procedură penală din 1969, care a prevăzut că, în
situația în care urmărirea penală a fost efectuată de un organ inferior celui competent,
exista motiv de nulitate a bsolută – art.197 alin.2 , actualul cod nu a preluat acest caz,
astfel încât nici în cazul în care măsurile de supraveghere tehnică au fost puse în
executare de un organ necompetent, nu poate fi constatată nulitatea absolută.
În cauzele în care faza camere i preliminare nu s -a finalizat până la publicarea
deciziei CCR nr.51/2016 în M.Of., nu s -au ivit foarte multe semne de întrebare cu
privire la posibilitatea justițiabililior de a invoca nulitatea relativă a procedeelor
probatorii și a mijloacelor de probă, însă au apărut dificultăți în procesele penale în
care judecătorul de cameră preliminară dispusese începerea judecății.
În opinia noastră, în condițiile în care, până la data publicării deciziei CCR
nr.51/2016 în M.Of., a existat prezumția de constituțio nalitate a dispozițiilor art.142
alin.1 Cod Proc.Pen., iar decizia respectivă a fost publicată în M.Of. după finalizarea
fazei camerei preliminare, dacă s -ar accepta ideea potrivit căreia, nu mai poate fi
invocată nulitatea relativă în cursul judecății, am putea spune că decizia CCR ar fi
lipsită de efecte, iar pe de altă parte dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil
nu ar exista în mod efectiv.
Totodată, lipsa de calitate a legii, generată de neîndeplinirea condițiilor de
claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, nu poate fi imputată persoanelor
care susțin că prin aplicarea legii respective, le -au fost vătămate drepturile.
Prin urmare, putem spune că, părțile ori subiecții procesuali principali care
reclamă o vătămare a dreptu rilor lor, au avut posibilitatea de a invoca nulitatea
relativă în fața instanței de judecată, care judecă, fie fondul cauzei, fie calea de atac,
la primul termen cu procedura completă, care a fost stabilit după publicarea deciziei
Curții Constituționale .

28
Secțiunea 2 : Dreptul subiectului unui mandat de supraveghere tehnică de
a contesta legalitatea măsurii în cazul în care nu a dobândit calitatea de inculpat

În cazul nulității absolute nu apar probleme în privința participanților la
procesul penal c are pot invoca această nulitate, putând fi invocată chiar și din oficiu,
situația se schimbă în cazul nulității relative, în condițiile în care art.282 alin.2 Cod
Proc.Pen. reglementează în mod expres și limitativ participanții cărora legea le dă
dreptul s ă invoce nulitatea relativă, contestatorul nefiind inclus în această categorie.
În acest context, în opinia noastră, ar fi necesară modificarea acestor dispoziții
legale în sensul includerii în categoria participanților la procesul penal ce pot invoca
nulitatea relativă a unui act, și a persoanelor care, deși nu au fost trimise în judecată,
au dreptul să conteste măsura supravegherii tehnice la care au fost supuși și să solicite
înlăturarea consecințelor produse. În acest sens, semnificativă este jurisprude nța
CtEDO care a considerat că se încalcă disp. art. 8 din CEDO în cazul în care o
instanță națională a apreciat că o persoană, ale cărei convorbiri telefonice au fost
interceptate în baza supravegherii liniei telefonice a altui terț, nu are calitatea
procesuală de a formula plângere împotriva modului în care s -a dispus prelungirea
măsurii, instanța de contencios european constatând că persoana respectivă nu a
beneficiat de un control efectiv al măsurii, care trebuie să fie respectat într -un stat de
drept.15

15 Lambert c.Franței , Cererea nr. 88/1997/872/1084, (CtEDO, 24 august 1998), par.34 – 41.

29
Concluzii

Cercetarea din cadrul prezentei teze referitoare la modul în care drepturile
justițiabilului pot fi limitate în cursul procesului penal, a condus la mai multe
rezultate, unele generale, valabile pentru toate drepturile, alt ele particulare, aplicabile
doar unora dintre ele.
Pe toată durata procesului penal sunt situații în care se limitează drepturile
justițiabililor, o parte din acestea au fost analizate în prezenta lucrare, fiind
identificate soluții practice pentru a fi e vitate cazurile în care, limitările drepturilor nu
sunt conforme cu Legea fundamentală, CEDO, jurisprudența CtEDO.