Învățământ la Distan ță [606932]

1

UNIVERSITATEA „AL. I. CUZA” IA ȘI
FACULTATEA DE ISTORIE
Învățământ la Distan ță

METODOLOGIA CERCET ĂRII
ISTORICE

Autor și Titular: Lect.univ.dr. Ovidiu- Ștefan BURUIAN Ă

ANUL II
SEMESTRUL II
2012-2013

ISSN 1221-9363

2
INTRODUCERE

A. Justificarea demersului
Acest curs a ap ărut ca urmare a interesului constant al corpului profesoral al
Facultății de Istorie din Ia și de a îmbun ătăți nivelul cercet ării studen ților, ca form ă și ca
fond, mai ales din perspectiva examenului de licen ță. Informa țiile de mai jos reflect ă
propria mea experien ță în domeniu, dar, în acela și timp, ele sunt și rezultatul consult ării
unor abord ări din alte spa ții universitare1.
Cursul de Metodologia cercet ării istorice este a adresat studenților în anul
terminal al Facult ății de Istorie, programul de Licen ță, care se g ăsesc în preajma alc ătuirii
probabil primei lucr ări de cercetare istoric ă. Întâlnirea cu analiza proprie, de mici
dimensiuni, a unor subiecte restrânse s-a petrecut deja în anii anteriori. Ei s-au mai g ăsit
în situația de a realiza re ferate, eseuri, lucr ări finale, demersuri utile, dar par țiale și,
finalmente, limitate. Studiile de licen ță se încheie îns ă îndeobște cu un examen major ,
susținut înaintea unei comisii de speciali ști menită să evalueze și să valideze, dac ă este
cazul, preg ătirea din perioada celor trei ani univ ersitari. Mediu academic prin excelen ță,
Facultatea de Istorie î și propune s ă formeze istorici. Oamenii pe care studen ții îi întâlnesc
în anii de Facultate și disciplinele pe care ace știa / profesorii le propun au menirea s ă îi
formeze și să îi pregătească pentru a gândi autonom, critic, și de a fi capabili s ă discute
analitic și sintetic o problem ă din propriul domeniu de cunoa ștere. Scopul primordial al
Facultății nu este, cred, de a oferi o diplom ă, Sau nu numai acesta. Cu atât mai pu țin, nu
este de a oferi cuno ștințe pe care viitorii absolven ți să le reproduc ă mecanic în cariera lor
(„la catedr ă”). Facultatea nu poate fi (sau nu ar trebui s ă fie) redus ă la stadiul de școală
profesional ă, o institu ție care să scoată „pe band ă rulantă” profesori pentru înv ățământul
preuniversitar, gimnazial sau liceal. Iar student: [anonimizat], la
mass-media (pres ă, televiziune ș.a.), la institu ții de comunicare etc. Îns ă punctarea acestor
șanse reflect ă adeseori, într-un strâns raport, propria investi ție în domeniu.

1 Vezi mai ales lucr ările lui Ilie Rad, de la Cluj, și pe cea a semiologului italian Umberto Eco.

3Prin urmare, la sfâr șitul celor trei ani de studiu, membrii corpului profesoral
urmăresc capacitatea student: [anonimizat] / absolven tului de a realiza o cercetare autonom ă, de
factură științifică, transpus ă într-o lucrare-tez ă (de licență), menită să certifice viitorul
istoric (specialist). Demersul respectiv d ă măsura cercet ătorului, a istoricului în devenire
care este student: [anonimizat]. El materializeaz ă o dubla investi ție intelectual ă: a profesorilor ( și mai
cu seamă a profesorului coordonator) și a studen ților înșiși.
În primul caz, este vorba de a oferi student: [anonimizat],
metode, bagaj conceptual și noțiuni, care o dat ă mobilizate de cel aflat în preajma
absolvirii s ă fie capabile s ă-l ajute să realizeze un demers valoros. De a dezvolta acele
capacități și abilități pe care, în mod obi șnuit, le asociem muncii științifice (lectura critic ă
a textelor, relectura surselor, con știinciozitatea în urm ărirea adev ărului istoric etc.).
Aspectului tehnic i se adaug ă registrul emo țional: profesorii au datoria s ă trezească în
studenții lor pasiunea pentru cunoa șterea istoric ă și pentru cercetarea în domeniu.
Din perspectiva studen ților, este momentul de verificare a propriilor capacit ăți de
cercetare și a abilit ății istorice. Reprezint ă valorizarea Facult ății și a parcursului
educațional din perspectiva propriilor proiecte sociale.

B. Problemele ridicate
Temele pe care le propun se circumscriu cercet ării istorice pragmatice pe care o
presupunea realizarea unei lucr ări de licen ță. Pe alocuri, pragmatismul ofertei este dublat
de elemente de filosofia istoriei, care s ă facă comprehensibil demersul de cercetare în
ansamblu (studen ții s-au intersectat deja cu unele idei de aceast ă factură la alte
discipline), precum și de perspective de cercetare care dep ășesc lucrarea de licen ță.

1. Ce este cunoa șterea științifică în domeniul istoriei.
2. Metodele cunoa șterii științifice în domeniul istoriei.
3. Lucrarea de cercetare. Alegerea subiectului și a problematicii.
4. Investigarea materialului. Categori i de surse. Ierarhii imposibile.
5. Redactarea lucr ării de cercetare. Limbaj și text. Capitolele unei lucr ări
de licență. Introducerea și Concluziile . Despre relevan ța Anexelor .
6. Aparatul critic și Bibliografia . Sistemele de trimiteri.

47. Evaluarea lucr ării de cercetare. Sus ținerea public ă a lucrării.
8. Deontologia istoricului în fa ța textului. Plagiatul.

Bibliografie selectiv ă:
Chelcea, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licen ță, o teză de doctorat, un
articol științific în domeniul științelor socio-umane , București, comunicare.ro, 2003.
Eco, Umberto, Cum se face o tez ă de licență. Discipline umaniste , traducere de
George Popescu, Ia și, Polirom, 2006.
Gresle, François et alii, Dicționar de științe umane. Antropologie / Sociologie ,
traducere de irina Negrea, Bucure ști, Nemira, 2000.
Mucchieli, Alex (coord.), Dicționar al metodelor calitative în științele umane și
sociale , traducere deVeronica Suciu, Ia și, Polirom, 2003.
Rad, Ilie, Cum se scrie un text științific. Discipline umaniste , ediția a II-a rev ăzută
și adăugită, Iași, Polirom, 2008.
Rădulescu, Mihaela Șt., Metodologia cercet ării științifice. Elaborarea lucr ărilor
de licență, masterat, doctorat , București, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, 2006.
Topolski, Jerzy, Metodologia istoriei , traducere de Aura Țapu, Bucure ști, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, 1987.
Veyne, Paul, Cum se scrie istoria , traducere Maria Carpov, Bucure ști, Editura
Meridiane, 1999.
Zemon Davis, Natalie, Ficțiunea în documentele de arhiv ă. Istorisirile din
cererile de gra țiere și povestitorii lor în Fran ța secolului al XVI-lea , traducere Diana
Cotrău, Bucure ști, Nemira, 2003.

5
C. Evaluarea
Performan țele studentului vor fi evaluate dup ă cum urmeaz ă:
 Capacitatea de a prezenta o aplica ție (10-12 p.), plecând de la un text
propriu alc ătuit în vederea realiz ării lucrării de cercetare (licen ță). În mod
individual, fiecare student va sus ține respectivul subiect timp de 15-20
minute (maximum), încercând s ă ofere o perspectiv ă asupra ra țiunii
alcătuirii acelui text, care au fost sursele primare și secundare. Lucrarea va
fi trimisă profesorului ca draft (în form ă scrisă, la Secretariat, sau
electronic ă, prin email) și discutată ulterior public. Discu ția va
 De asemenea, studentul va fi evaluat în func ție de respectarea regulilor
literare, gramaticale și cele privind redactarea specific ă (acurate țea
aparatului critic).

I. CE ESTE CUNOA ȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ ÎN DOMENIUL ISTORIEI
1. Ce este cunoa șterea istoric ă.
2. Cum este posibil ă cunoașterea istoric ă.

Cum este posibil ă și mai ales ce este cunoa șterea istoric ă ? Cum știm ceea ce știm
despre trecut ? Cum ne raport ăm la acest trecut ?
Sunt întreb ări fundamentale care structureaz ă domeniul numit istorie , ca reflectare
conștientă și profesionist ă asupra faptelor produse într-un orizont de timp. În mod
evident, istoricul nu descrie exhaustiv trecutul, el nu poate realiza un inventar complet al
faptelor sale; nu are posibilitatea unei cunoa șteri integrale a acestui trecut. Accesul la
ceea ce s-a întâmplat este posibil doar mediat prin urmele indivizilor (documente,
mărturii). Noi nu posed ăm decât reprezent ări ale trecutului, de la care construim o
narațiune proprie (adeseori ridicat ă la rang de explicație), pentru ca cititorul s ă-și poată

6reprezenta civiliza ția pe baza unor date presupuse drept „adev ărate”. Contextul scriiturii
și lecturii este oferit de cultura proprie sau de educa ție etc., pentru c ă istoriografia este
consubstan țială cu istoria, iar un disc urs construit atemporal, aistoric, este imposibil:
istoricul se adreseaz ă, prin reconstituirea sa, unui anumit public, are anumite obiective în
raport cu acesta, vrea adeseori s ă demonstreze ceva. În trecutul recent, s-a dovedit faptul
că istoricul ( și discursul istoric) nu este imun la „sirenele” politicului, iar demersul s ău
poate sluji cauze diverse. Conceput ă ca oferind identitate unei comunit ăți pe relația cu
propria ei formare, structurând acea comunitate prin valorile și virtuțile pe care le
vehiculeaz ă, trecutul și istoria au fost supuse controlului. Într-unul din romanele celebre
ale secolului al XX-lea, 1984 al lui George Orwell, lozinca central ă cu privire la utopia
pe care o tr ăiau oamenii lumii imaginate de au torul britanic (cu referire direct ă însă la
spațiul totalitarismului de stânga, dar și de dreapta, c ărora le-a fost contemporan) era c ă
Cine controleaz ă trecutul, controleaz ă viitorul . Dincolo de rela ția de adev ăr pe care o
stabilește cu faptele petrecute, „cunoa șterea” trecutului ( și popularizarea acelui discurs)
oferă legitimitate cuiva (individ, institu ție, țară etc.).
Ecuația reprezentare – dezinteresar e – maximum de obiectivitate trebuie îns ă să
domine, deontologic, istoricul în propria întreprindere de reconstituire a trecutului.
Totodată, este important s ă înțelegem c ă „istoria”, ca reflectare a trecutului, este
pluralistă ca interpretare, acest trecut unic putând fi privit din diverse unghiuri, depinzând
de subiectivitatea istoricului, de mediul în care el s-a format, de publicul c ăruia el se
adresează. De aici îns ă și marea actualitate a acestei disc ipline academice. Istoricul se
află în fața regândirii permanente a domeniului s ău de cunoa ștere; el interogheaz ă mereu
trecutul, încercând s ă-și valideze r ăspunsurile prin metod ă; metoda de cercetare este cea
care confer ă credibilitatea discursului isto ric, îl face valid pentru ceilal ți. Adevărul
istoric este garantat prin metod ă.
Metoda – meta (scop), odhos (drum, cale): etimologic un drum spre , cale către,
reprezintă finalmente drumul gândirii umane spre cunoa ștere, spre adev ăr; este acțiunea
spre scop. În științele sociale se face deosebirea dintre metod ă și euristică (disciplina care
studiază căile inovației intelectuale, modalit ățile creării și introducerii noului în știință).
Istoria presupune o anume epistemologie („ știința despre știință”, modalitatea de a
analiza posibilitatea, valoarea și limitele științei). În acela și timp, istoria nu este știință

7(nu are un domeniu de referin ță care să poată fi circumscris cu precizie, nu presupune
legi, iar rezultatele nu pot fi supuse verific ării)2, raporturile pe care le stabile ște cu știința
fiind de natura metodei. Cunoașterea științifică în domeniul istoriei este cunoa șterea
metodică; rigoarea metodologic ă esențială pentru cunoa ștere în general.
Istoria trimite la evenimente adev ărate din trecut, în care actorul este omul. Dar
esența și scopurile istoriei nu țin de prezen ța acestui personaj, ci de optica aleas ă de
cercetător: istoria este ceea ce este nu din pricina unei existen țe a omului, ci fiindc ă cel
care scrie s-a hot ărât pentru un anumit mod de a cunoa ște. Istoria este povestirea unor
evenimente. Un eveniment este o diferență. Istoricul nu vine cu o revela ție (istoria
povestire de evenimente adev ărate), chiar dac ă istoria este cunoaștere mutilat ă
(întrucât câmpul istoriei este complet nedeterminat / ceea ce semnific ă natura lacunar ă a
istoriei). Ceea ce istoricii numesc eveniment nu este perceput în întregime, ci întotdeauna
perceput incomplet și colateral, prin documente și mărturii. Istoria este povestire, ea nu
redă viața, ci este o nara țiune despre via ță. În raport cu propriul domeniu de cunoa ștere,
trebuie să fim conștienți că în reflectarea trecutului selectăm, simplific ăm, organiz ăm și
condensăm o perioad ă istorică într-un spa țiu discursiv. În esen ță, istoria este cunoa ștere
prin documente (Paul Veyne). Speculațiile sunt pentru istoric descoperirea unor limite3.
A cunoa ște științific trecutul înseamn ă a organiza, a controla și a urma
metode riguroase .
Elementele științificității istoriei (ca demers de cunoa ștere) sunt date de
validitatea ideilor exprimate , în sensul conformit ății lor cu cerin țele rațiunii și a faptului
că nu depind de consim țământul social sau de audien ță) și obiectivitatea cercetătorului,
care implic ă faptul că obiectul istoric este tratat în mod independent de subiect, prin
realitatea sa intrinsec ă: obiectul trebuie cunoscut a șa cum este, nu a șa cum s-ar dori s ă fie
cercetătorul, chiar dac ă fiecare din noi poart ă în sine o anume concep ție despre lume.
Trebuie s ă fim conștienți că prejudec ățile noastre ne afecteaz ă cercetarea. Periculoase
sunt prejudec ățile inconștiente.

2 Vezi cursul de Curente și orientări în istoriografia actual ă.
3 Rândurile de mai sus reprezint ă reflecții inspirate de lucrarea lui Paul Veyne, Cum se scrie istoria ,
traducere din limba francez ă de Maria Carpov, Bucure ști, Editura Meridiane, 1999.

8După Mihaela Șt. Rădulescu4, spiritul științific se caracterizeaz ă prin:
 Dragostea de adev ăr.
 Curiozitatea intelectual ă.
 Spiritul critic .
 Repudierea oric ărei autorit ăți extraștiințifice, politice sau religioase;
libertatea de a cerceta este esen țială pentru rezultatele și concluziile
cercetării; în acela și timp, istoricul nu trebuie s ă refuze autoritatea moralei,
ci doar a celei de tipul magister dixit .
 Dezinteresarea : adevărul și gloria
 Probitatea intelectual ă: evitarea mistific ării și a imposturii, în slujirea
necondiționată a adevărului; disciplina istoricului este esen țială, în cultul
intransigent al probei și în refuzul fraudei.

II. METODELE CUNOA ȘTERII ȘTIINȚIFICE
1. Metoda inductiv ă
2. Metoda deductiv ă
3. Analogia

În cele ce urmeaz ă, nu voi realiza o abordare exhaustiv ă a acestor metode. Exist ă
lucrări, dicționare s.a5, orientate spre definirea și explicarea metodelor din științele
sociale. Îmi propun mai curând, trecerea lor în revist ă, cu comentarii minime, care s ă
releve marile categorii de metode ale cunoa șterii științifice. Aceste tipuri de cunoa ștere
au stat și stau la baza dezvolt ării mijloacelor specifice fiec ărui domeniu particular din
științele sociale (istorie, sociologie, psihologie, literatur ă etc.).

4 Metodologia cercet ării științifice. Elaborarea lucr ărilor de licen ță, masterat, doctorat , București, Editura
Didactică și Pedagogic ă, 2006.
5 Vezi Alex Mucchieli (coord.), Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale , traducere
deVeronica Suciu, Ia și, Polirom, 2003.

91. Metoda inductiv ă.
Legată mai ales de cunoa șterea în domeniul științelor exacte. Mai este definit ă,
din acest motiv, și drept metoda experimental ă, întrucât se bazeaz ă pe experiment și pe
repetiție. Ideea fundamental ă este că toate cuno ștințele științifice își au originea în fapte
observabile. Ini țial, metoda de cunoa ștere a reprezentat o eliberare de dogmele teologice.
Inducția era văzută ca generalizare din experien ță, ca formul ă de a trage o consecin ță din
câteva cazuri particulare în care un fe nomen este observat. Finalmente, induc ția poate fi
reprezentat ă ca raționament care porne ște de la observarea unui fapt și trage din el o
regulă generală. Prin induc ție se extrapoleaz ă experiența trecută la experien ța viitoare.
Din perspectiva istoricilor, inducția ca metod ă apare drept totalizant ă, incomplet ă
sau amplificatoare. Limitele induc ției sunt legate de imposibi litatea de a extrapola de la
unii la toți și de valoarea predictiv ă pe care o introduce aceast ă metodă, precum și: lipsa
de certitudine practic ă. Oamenii ac ționează aproape întotdeauna ra ționând inductiv. Dar
plecând de la constatarea faptului c ă lucrurile s-au petrecut cu regularitate într-un mod
determinat în trecut, este o gre șeală a cercetării să aștepți ca ele să se petreac ă la fel și în
viitor; aceast ă așteptare nu este bazat ă pe necesitate și pe certitudine.

2. Metoda deductiv ă (sau ipotetico-deductiv ă)
Presupune preexisten ța unor construc ții inductive; în timp ce induc ția pornește de
la fapte și ajunge s ă formuleze concepte, legi și teorii, deducția pornește de la teorii,
principii, legi ori de la postulate sau ipote ze din care, cu ajutorul unor reguli, construie ște
enunțuri noi, pe care apoi le confrunt ă, pentru verifica re, cu faptele.
Din unul sau mai multe enunțuri anterioare, antecedente sau premise , se extrage
un alt enun ț sau o concluzie , care decurge în mod logic.
Pentru istorici, limitele deduc ției sunt legate de imposibilitatea de a produce
noutate în cunoa ștere. Caracteristica esen țială a deducției este rigoarea logic ă cu care
concluziile sunt derivate din premise, presupuse a fi sigure. Certitudinea concluziei
silogismului nu este de ordin factual, material, ci de ordin logic, formal, bazat pe adev ărul
premiselor.

103. Metoda analogic ă
Metoda analogic ă se bazeaz ă pe compara ția / pe asem ănare ca argument științific.
Rezultatele privesc cunoa șteri particulare (a unor fapte, evenimente ș.a.) sau generale
(societăți), fără să poată face trimiteri de la particular la general (metoda inducției) sau de
la general la particular (metoda deducției). Concluziile pot fi îns ă incerte, de și probabile.

III. LUCRAREA DE CERCETARE. ALEGEREA SUBIECTULUI ȘI A
PROBLEMATICII
Așa cum am încercat s ă explic, pe urmele lui Paul Veyne, în prima parte a acestui
curs, orice cercetare istoric ă se înscrie într-un context intelectual și socio-cultural definit.
Depindem de condi țiile formatoare și de faptul c ă există o teorie fundal care confer ă
semnifica ție conceptelor utilizate pentru cercetare. Stabilirea referen țialului teoretic al
cercetării istorice în ansamblu și reflecția asupra unei temei date conduc la formularea
unei probleme de plecare pentru cercetare și a ipotezei de solu ționare a ei. A realiza o
lucrare de cercetare înseamn ă (după Umberto Eco6):
1. a identifica o tem ă precisă.
2. a strânge documente despre acea tem ă.
3. a ordona aceste documente.
4. a reexamina subiectul în lu mina textelor adunate.
5. a da o form ă unitară tuturor reflec țiilor precedente; a face astfel încât cine
citește să înțeleagă ceea ce s-a spus și să poată să găsească aceleași surse spre
a relua subiectul pe cont propriu.

A realiza o cercetare (o tez ă) este o experien ță formatoare, prin aceea c ă te învăță
să-ți pui ordine în propriile idei și să aranjezi datele astfel încât, metodic, s ă construie ști
un obiect care, în principiu, s ă foloseasc ă și altora. Practic, nu intereseaz ă atât de mult
subiectul tezei, cât experien ța de lucru pe care o presupune și care poate fi folositoare
ulterior. Cu alte cuvinte, metoda intereseaz ă.

6 Cum se face o tez ă de licență. Discipline umaniste , traducere de George Popescu, Ia și, Polirom, 2006.

11După Umberto Eco, lucr ările (tezele) de cercetare sunt de dou ă tipuri: de
compilație și de cercetare , propriu-zis ă.
a. Teza de compilație: este cea în care studentul demonstreaz ă că are, în mod
critic, o perspectiv ă asupra literaturii de specialitate existente, adic ă a scrierilor publicate
referitoare la subiect. El trebuie s ă fie capabil s ă o expun ă clar, să aibă o viziune de
ansamblu inteligent ă, utilă din punct de vedere informativ pentru cei care, chiar istorici
profesioni ști, nu s-au aplecat asupra subiectului. Un exemplu de tez ă de compila ție este
Actul de la 23 august 1944 . Deși devalorizat ă, teza de compila ție poate fi o dovad ă de
maturitate pentru un cercet ător în formare, care înainte de a începe s ă studieze cu
adevărat, își clarifică anumite idei, documentându-se serios.

b. Teza de cercetare , propriu-zis ă: presupune utilizarea unor surse primare,
documentare sau de alt ordin (arheologic, epig rafic, demografic), în scopul de a spori
cunoașterea în domeniul istoric.

Alegerea între teza de cercetare și teza de compila ție trebuie s ă fie legat ă
capacitatea de munc ă a candidatului. Profesorul coordo nator are din acest motiv un mare
rol, prin cunoa șterea anterioar ă a studentului de la cursuri și seminarii. Acela și Umberto
Eco afirm ă că sunt mai multe reguli pentru alegerea temei :
 să răspundă intereselor candidatului (legate de tipul de examene date pân ă
atunci, de lecturi, de cunoa șterea sa politic ă, culturală, religioas ă sau de
specialitate).
 sursele la care recurge candidatul s ă fie ușor de procurat și accesibile
cultural (sub raportul cunoa șterii în domeniu, s ă fie accesibile lingvistic
etc.)
 tabloul metodologic al cercet ării să fie facil experien ței candidatului (s ă nu
presupună o metodă cu care studentul nu este familiarizat).
 să cunoasc ă / aleag ă profesorul cel mai potrivit pentru a realiza
coordonarea, care s ă aibă preocupări metodologice sau cercet ări în direc ția
temei, care s ă-i poată oferi sugestiile bibliografice și de metod ă cele mai
bune și care să-i poată urmări în mod real evolu ția cercetării.

12Este de dorit ca subiectul s ă fie astfel ales liber de c ătre student / autor, sub
rezerva accept ării lui ulterioare de c ătre profesorul coordonator. Subiectul unei lucr ări
trebuie să-l motiveze pe student în cercetare, s ă-l pasioneze. El urmeaz ă, de altfel, s ă
„conviețuiască” cu subiectul un timp îndelungat. Este de evitat practica încredin țării unui
subiect de c ătre profesorul îndrum ător și acceptarea lui mecanic ă de către student;
finalmente, studentul poate ar ăta dezinteres și poate bănui un interes al profesorului în
dezvoltarea unei direc ții de cercetare. Subiectul trebuie negociat cu profesorul, acesta din
urmă putând propune o problematic ă și mai puțin un subiect.
La nivel universita r (lucrare de licen ță), în condi țiile formării în spațiul cercet ării
academice, studentul trebuie s ă-și reprime ( și profesorul trebuie s ă respingă) dorința de a
aborda subiecte foarte mari ca întindere și probleme de rezolvat. De exemplu, teze
precum Problema moderniz ării în România interbelic ă sau Formele propagandei sub
regimul Gheorghiu-Dej abordeaz ă o multitudine de fapte și probleme de cercetare diferite
(de factur ă metodologic ă sau de cunoa ștere) și pot fi dificile pentru cercet ători consacra ți.
Numai adnotarea bibliografie i este, în sine, un efort major, iar lucrarea final ă poate să
reprezinte mai curând o în șiruire de divaga ții asupra subiectului. Chiar dac ă este incitant ă
o analiză de ansamblu (sub raportul cunoa șterii întregului și a ambițiilor proprii), o tem ă
precisă mai puțin cunoscut ă din punct de vedere istoriografic, bine documentat ă, poate
oferi avantaje certe de recunoa ștere a propriilor capacit ăți. Un subiect de cercetare bun
trebuie să fie delimitat cât mai riguros spa țial sau temporal (exemplu Alegerile din 1937
și implicațiile lor asupra regimului politic din România interbelic ă); de asemenea, este
de dorit ca el s ă specifice domeniul conceptual c ăruia se circumscrie (politic, economic,
social). Men ționarea de la început a unghiului de analiz ă are rolul de a defini cercetarea
(exemplu Integrarea Transilvaniei în România ca subiect trebuie s ă conțină precizarea
perspectivei: integrarea politic ă ș.a.). Subiectul unei cercet ări nu trebuie s ă fie nici
prea vast, nici prea îngust, ci raportat la posibilit ățile concrete de realizare a
cercetării (gradul de dificultate a temei, timpul avut la dispozi ție, posibilit ățile subiective
și obiective ale cercet ătorului, documentele trebuie s ă fie disponibile și ușor de consultat).

13 IV. CERCETAREA MATERIALULUI. CATE GORIILE DE SURSE. IERARHII
IMPOSIBILE.
După clarificarea ideii de tem ă, după ce am stabilit domeniul de cercetare al temei
(teză de istorie politic ă, socială, economic ă, de istoria ideilor), dup ă ce subiectul a fost
conturat și relativ bine circumscris), elaborarea unei lucr ări de cercetare presupune
cercetarea în sine. Este un fapt meticulos, care ridic ă problema: cum cercet ăm ? Cum
aflăm ceea ce va constitui cunoa ștere ?
În faza constituirii subiectului (în stabilirea unei teme pe care urmeaz ă să o
cercetăm), studentul lectureaz ă o serie de lucr ări generale (care alc ătuiesc Bibliografia
inițială) care au tangen ță cu obiectul cercet ării și, de asemenea, identific ă o serie de surse
documentare. Este o lectură rapidă (de survol, în diagonal ă), cu rol e xploratoriu , de
căutare și de identificare a surselor . A merge la bibliotec ă pentru a face bibliografia
inițială reprezint ă o capacitate a cercet ătorului . Trebuie s ă utilizăm și bibliografii
încrucișate, cu autori care trateaz ă același subiect.
O lucrare de cercetare pleac ă de aceste surse documentare reperate în momentul în
care doar gândeam posibil itatea subiectului.

a. Sursele . Aceste surse nu trebuie citite în întregime la început (cu rigoare și
acribie), cât mai ales cunoscu te în ansamblu, evaluate și ierarhizate dup ă importan ța pe
care o au pentru subiectul ales și pentru ideea lui directoare. Este o lectură globală și nu
una analitică a surselor.
Sursele (ca form ă de documente pe care constr uim lucrarea de cercetare)
sunt de dou ă tipuri: primare și secundare.
 Documente primare : cărți, reviste, periodice ș.a. care ofer ă o perspectiv ă
directă asupra subiectului
 Documentele secundare : sunt acele lucr ări care trateaz ă în sine sau
colateral subiectul / dar presupun interferen ța unui alt istoric (autor).
Exemplul 1 : obiectul de cercetat este reprezentat de Gândirea economic ă a
unui Vintil ă Brătianu . Sursele sunt categorisite în surse primare (scrierile autorului
respectiv , care ne ofer ă o perspectiv ă directă, nemediat ă istoriografic, asupra gândirii
economice a omului politic liberal) și secundare sau literatura critic ă (lucrările despre

14autorul respectiv , Vintilă Brătianu, în cazul de fa ță). Dacă subiectul cercet ării ar fi
reprezentat de sursele gândirii economice a lui Vintil ă Brătianu , sursele primare ar fi
cărțile sau scrierile din care s-a inspirat autorul. Dar dac ă definim istoriografic subiectul
cercetării sub forma Reflectarea gândirii economice a lui Vintil ă Brătianu (într-o
anumită perioadă), sursele primare sunt lucr ările actuale / exegeza asupra lui Vintil ă
Brătianu. Scrierile proprii ale lui Vintil ă Brătianu trebuie îns ă citite, ca form ă de
cunoaștere și recunoaștere proprie.
Exemplul 2 : Cultul lui Ceau șescu: sursele de prim ă mână sunt reprezentate de
documentele de arhiv ă care trateaz ă cultul lui Ceau șescu, în diferitele sale ipostaze, de
memoriile celor care au tr ăit fenomenul, de discursul public din ziare etc., dar și de
manifestările publice în sine, ca formul ă de propagare a imaginii conducătorului , de
Cântarea României; fapt care semnific ă multiplicarea surselor spre autovizual; sursele
secundare sunt cele legate de interpretarea fenome nului, de stabilirea diferitelor
semnifica ții ce pot fi concedate.
Trebuie f ăcută distincția dintre surse și literatura critic ă (care sunt, cel mai
adesea, surse de mâna a doua) Este foarte important ca un cercet ător (sau un student care
aspiră la acest statut prin intermediul lucr ării de licen ță) să-și construiasc ă propria
interpretare a surselor și nu discute mai mult interpret ările altui autor asupra
subiectului . Este un aspect esen țial din punctul de vedere al deontologiei profesionale,
dar și din perspectiva cunoa șterii: lectura direct ă / proprie a surselor confer ă valoare
lucrării de cercetare.
Decisivă pentru cercetarea în sine este definirea, circumscrierea,
adevăratului obiect de cercetare al tezei de la început. Faptul reprezint ă o bună
identificare a importan ței surselor și orienteaz ă cercetarea.
Un subiect este valabil / și este acceptat astfel de profesorul coordonator dac ă
posibilitatea cercet ătorului de a accede la sursele primare este facil ă, plecând de la
cunoașterea locului unde pot fi g ăsite, gradul de accesi bilitate (sub raportul cunoa șterii
metodologiei lecturii, al limbii în care sunt scrise ș.a.). Localizarea sursei (biblioteca,
arhiva, persoana care o de ține, pentru a fi reg ăsită) este important ă în activitatea de
cercetare. Exist ă nenumărate impruden țe, pe care le comit mai ales studen ții, prin faptul

15că nu realizeaz ă o bună cunoaștere anterioar ă a surselor. Alegerea unui subiect de istorie
universală impune definirea clar ă a cercetării din perspectiva surselor.
Exemplu : subiectul de cercetare este Marile purgii / procese politice de la
Moscova (1935-1938) . Sursele primare se g ăsesc cel mai adesea la Moscova, nu știi dacă
accesul îți este permis; mai mult, ele sunt scrise în limba rus ă. Același lucru poate fi
gândit și pentru literatura critic ă. Întotdeauna trebuie s ă ne întreb ăm cum ajungem în
posesia surselor primare, cele care dau valoare cercet ării

Atunci când se lucreaz ă asupra unei cărți / sau a unui autor , o sursă de prima
mână este o edi ție original ă sau o edi ție critică a operei în discu ție. Trebuie cunoscut ă
astfel limba în care a fost scris ă lucrarea / în care s-a exprimat respectivul autor. O
traducere nu este o surs ă, după cum o antologie de texte nu poate fi considerat ă o
sursă.
Dacă subiectul de cercetare este reprezentat de Discursurile parlamentarea ale lui
P.P. Carp , sursele primare sunt „Monitor ul Oficial”, Dezbaterile Adun ării Deputa ților
(D.A.D.) și nu alocu țiunile publicate în „Timpul” sau antologia discursurilor omului
politic conservator. Nimeni nu poate garanta c ă redactorul / cel care a reunit discursurile
nu a tăiat din text sau nu a comis erori.

A !!!
În limitele fixate de obiectul cercet ării, sursele trebuie s ă fie de prima mân ă.
Nu trebuie s ă analizăm subiectul prin spusele altcuiva. În acela și timp, trebuie s ă
evităm să utilizăm sursele secundare, pref ăcându-ne c ă am văzut pe cele primare.

b. planul provizoriu. Parcurgerea surselor, i nventarierea lor, precum și lectura
lucrărilor de sintez ă permite studentului întocmirea unui plan provizoriu detaliat, care s ă
includă subdiviziuni. Acest plan trebuie supus aten ției profesorului coordonator (în cazul
lucrării de licen ță), deoarece el ghidează cercetarea pe care studentul o realizeaz ă. El
conține ipoteze de cercetare , linii de analiz ă, impune termene, forme de analiz ă etc.
Finalmente, acest plan provizoriu reprezint ă o discuție pe care studentul / cercet ătorul
este capabil s ă o poarte cu privire la subiect, plecând de la osatura cercet ării.

16Refuzul planului de cercetare este contraproductiv ă (plecând, a șa cum spune
Umberto Eco, de la denunțarea unui „mit al planului” ). Trebuie s ă avem o anumit ă
onestitate în raport cu propria noastr ă cercetare, întrucât cu to ții trăim într-un plan în
momentul în care avem un scop. În cazul unei lucr ări de cercetare, el nu este planul final,
sau nu în mod obligatoriu, ci mai curând un plan de redactare . Pe parcurs, în discu ția
surselor și a ipotezelor, acest plan poate suferi modific ări.

c. realizarea obiectivelor cercet ării, prin lectura intensiv ă a surselor și a
lucrărilor din Bibliografia ini țială.
Activitatea din timpul Facult ății și, mai ales, realizarea lucrările de seminar au
avut rolul de a-l face pe student s ă stăpânească tehnicile și metode de lectur ă, prin care el
devine dintr-un cititor pasionat un lector avizat și chiar specializat. Cercetarea presupune
o lectură intensivă și activă: textul de specialitate, care ne clarific ă subiectul, trebuie
interogat (citit cu o serie de întreb ări în minte) și finalmente asimilat. Este momentul în
care întocmim fișele de lectur ă, care con țin ideile textului citit (redate în propriile
cuvinte); citatele se pun întotdea una între ghilimele. Este de dorit adnotarea textelor,
punerea în paralel a informa țiilor sau ideilor.
Este etapa de acumularea materialului de construc ție a lucr ării: studierea
atentă, aprofundat ă a surselor și marcarea / stocarea a elementelor folositoare.
Preluarea informa ției trebuie s ă țină cont de adresa bibliografic ă a sursei (autor-i,
titlul și subtitluri, num ărul volumului, locul edit ării, editura și anul apari ției, ediția / unde
este cazul, num ărul de pagini)7. Este o obliga ție deontologic ă și care îl eviden țiază pe un
cercetător onest notarea sistematic ă și complet ă a sursei unei informa ții.
Citarea bibliografic ă trebuie s ă foloseasc ă numele întreg al autorului (a șa cum
apare el pe pagina de gard ă, evidențierea titlului prin italice sau ghilimele, locul unde a
fost publicat ă o carte, dar și de către cine (fapt mai pu țin pentru c ărțile vechi, unde este
suficient men ționarea ora șului și anul apari ției (exemplu Bucure ști, 1688), editorul c ărții
fiind important mai ales pentru cei care abordeaz ă istoria culturii. Ora șul se citeaz ă
întotdeauna în limba original ă (de exemplu pentru o carte ap ărută la Londra, în limba
engleză, la o editur ă engleză, vom scrie London, nu Londra). Lipsa editurii poate fi o

7 În fișe tematice, se trec doar numele autorului, anul apari ției, pagina.

17excepție la enciclopedii, din motive de spa țiu. Titlul unui articol trebuie eviden țiat diferit
în raport cu titlul unei c ărți (citarea revistei cu ghilimele ș.a.)8.

A !!!
 Lectura presupune revenirea asupra unor surse: nu exist ă identitate între
două lecturi . Nu exist ă lectură, ci relectur ă.
 Nu trebuie s ă vă suprainforma ți în raport cu un subiect, deoarece apare
riscul imposibilit ății stăpânirii fi șelor. Selecția surselor este esen țială,
criterii fiind subiectul și ideile directoare ale lucr ării.

V. REDACTAREA LUCR ĂRII. LIMBAJ ȘI TEXT.
CAPITOLELE UNEI LUCR ĂRI DE LICEN ȚĂ. INTRODUCEREA ȘI
CONCLUZIILE. DESPRE RELEVAN ȚA ANEXELOR
 Speciile textului științific
 Pregătirea redact ării: Etapa de reflec ție și Planul de redactare
 Categoriile textului: Introducerea , Concluziile și Anexele .

Speciile textului științific.
Textul științific are mai multe forme în func ție de forma cercet ării, de scopul s ău
(finalitatea cercet ării), de maniera de abordare a subiectului etc. În mare m ăsură, el se
încadreaz ă unei din categoriile de mai jos:

a. Nota
b. Recenzia
c. Referatul
d. Articolul
e. Studiul

8 Aceste aspecte, legate de citarea corect ă, vor face obiectul unui paragraf separat.

18f. Prolegomena
g. Tratatul
h. Compendiul
i. Manualul
j. Eseul
k. Comunicarea științifică
l. Prelegerea
m. Teza de doctorat
n. Teza de licen ță
o. Lucrarea de grad

2. Pregătirea redact ării
Documentarea reprezint ă o etapă esențială a cercet ării. Este un moment al
descoperirii informa țiilor despre subiect, al freneziei ideilor care fac obiectul cercet ării
familiar și al meticulozit ății, al realiz ării fișelor de lucru și de idei, f ără de care cercetarea
va avea întotdeauna de suferit.
Este de dorit s ă evităm redactarea în timpul document ării. În momentul în care
considerăm informa țiile și ideile adunate suficiente, încât subiectul cercet ării pare
cunoscut, trebuie s ă existe o etapă de reflec ție asupra cercet ării. Este ceea ce Umberto
Eco nume ște metafora plantei , un moment de gesta ție intelectual ă. Cauza unei lucr ări /
teze proaste este dat ă, adeseori, de absen ța acestei perioade de reflec ție, perioad ă în care
cercetătorul să se întrebe cum s ă prezinte mai bine lucrurile, cum s ă le facă mai
inteligibile pentru ceilal ți (cititori), care s ă fie tonul, care s ă fie elementele de impact și
nivelul concluziilor. El trebuie, de asemenea, s ă realizeze un plan de redactare , mai
riguros decât planul provizoriu, în care s ă gândeasc ă succesiunea logic ă de părți, capitole
și subcapitole, cu indicarea ideilor majore, a argumentelor care urmeaz ă să fie tratate și
susținute. Chiar dac ă planul poate suferi re manieri, ideea directoare care se va constitui în
axa de analiz ă a lucrării trebuie s ă fie clară.

193. Scriitura
A scrie un text științific nu este o simpl ă tehnică. Scrisul este un „instrument de
obiectivare”, modul cel mai util în care gândirea noastr ă asupra unui subiect / obiect de
cercetare poate fi receptat ă și poate produce cunoa ștere și reflecție.
Prevalent oral, scrisul cel mai adesea absent în înv ățământul superior românesc.
Referatul a devenit o specie compromis ă, prin „compila ții” lipsite de orizont (adesea
plasate în registrul furtului de text). Exam enele scrise sunt plasate artificial în zona
„cunoașterii obiective”, r ăspunsurile solicitate studen ților luând forma alegerii dintre mai
multe variante sau a complementului simplu/compus, de parc ă Universitatea ar avea drept
scop preg ătirea studen ților pentru școala de șoferi, nu pentru a produce gândire critic ă și
cunoaștere. Scrisul și-a pierdut din dimensiunea lui formativ ă, în sensul c ă disciplineaz ă
gândirea, ne face s ă plasăm argumentele și producem r ăspunsuri, dar și din cea
comunicativ ă. Realizarea unui text coerent presupune scriere , lectură („a ști să-ți citești
ceea ce ai scris”), rescriere , relectură, pentru ca, în final, s ă ajungi la un text demn de a fi
prezentat altcuiva / cititor. Scrisul nu este un mijloc de reproducere a ideilor (un scop în
sine), ci un mijloc de producere. Finalm ente, presupune responsabilitate. Lipsa
exercițiilor de a scrie ascunde sc ăderea preocup ărilor privind cercetarea din spa țiul
universitar.
Stilul științific se caracterizeaz ă prin fraze scurte, al c ăror sens s ă poată fi
permanent ținut sub control. Este precis, sobru, ne utru, cu minimum de adjective, lipsit de
prețiozitate. Mai întâi claritatea, concizia și apoi celelalte calit ăți de stil. De asemenea,
textul științific trebuie s ă evite dogmatismul, din cadrul lui absentând judec ățile de
valoare și concluziile „definitive”.
Scrisul științific se remarc ă și prin respectarea normelor de redactare , fie că
aceste norme sunt constrângeri / conven ții de ordin gramatical, literar sau tehnic
Trebuie s ă stabilești de la început cui te adresezi . Forma expozitiv ă, nivelul intern
de redactare, este o manier ă de adaptare a discursului la capacitatea de receptare a
cititorului. O tez ă de licență se adreseaz ă numai fortuit numai conduc ătorului științific.
Studentul trebuie s ă spere că va putea fi citit ă și de altcineva.

În redactarea unei cercet ări proprii, sunt câteva reguli care trebuie evitate:

20 Nu se utilizeaz ă frazele lungi, literare. De asemenea, trebuie s ă reveniți
asupra frazelor, scrierea la prima mân ă nefiind tocmai o caracteristic ă a
istoricilor.
 Nu este absolut obligatoriu s ă începeți cu primul capitol
 Trebuie s ă alegeți între tonul foarte oficial (specific istoriografiei
franceze), Noi majestatis (de exemplu, în acest capitol, propunem s ă
discutăm …) și stilul anglo-saxon, bazat pe personalizare (în acest capitol,
propun să discut… ).
 Nu trebuie s ă abuzați de citat . Utilizarea în exces a fragmentelor dintr-un
alt autor anuleaz ă din propria contribu ție. În acela și timp, trebuie s ă fim
atenți la parafrază, forma pe care o ia un text atunci când „uit ăm” să
menționăm autorul, nu folosim ghilimelele și lăsăm astfel impresia c ă un
text, o idee ne apar țin. Putem utiliza parafraza onest ă, prin afirma ții de
tipul: „problema a fost tratat ă de …; el (autorul) afirm ă că….”.
Citatul este de dou ă tipuri:
a. se citează un text asupra c ăruia ne oprim din punct de vedere interpretativ
b. se citează un text în sus ținerea propriei interpret ări

În Cum se face o tez ă de licență, Umberto Eco propune zece reguli pentru citare
unui fragment din alt autor:
 Fragmentele-obiect de analiz ă să aibă o mărime rezonabil ă (nu mai mare de
jumătate de pagin ă).
 Textele din literatura critic ă sunt citate numai când au toritatea lor se coroboreaz ă
ori confirm ă afirmația noastră (lucruri importante spuse)
 Citatul presupune s ă se împărtășească ideea autorului citat, exceptând cazul când
fragmentul este precedat și urmat de expresii critice.
 Din orice citat trebuie s ă reiasă limpede autorul și sursa tip ărită sub form ă de
manuscris (not ă, publicarea între paranteze).
 Citarea surselor primare se face referindu-se numai la edi ția critică sau la edi ția
cea mai acreditat ă.
 Atunci când se studiaz ă un autor str ăin, citatele trebuie s ă fie în limba original ă.

21 Trimiterea la autor și operă trebuie să fie clară.
 Atunci când un citat nu dep ășește 2-3 rânduri se poate introduce în cadrul unui
paragraf, între ghilimele; când citatul este mai lung, el trebuie retras cu un spa țiu
înăuntrul paginii pentru eviden țiere.
 Citatele trebuie s ă fie fidele, transcrise a șa cum sunt; nu trebuie eliminate p ărți din
text, fără a marca acest lucru; interpol ările noastre (clarific ări, comentarii etc.) se
pun între paranteze p ătrate sau unghiulare.
 A cita este la fel cum ai depune m ărturie într-un proces / credibilitatea, referin ța
trebuie să fie exactă și punctual ă, să poată fi verificat ă de oricine

4. Introducerea
Este formal partea cea mai subiectiv ă, întrucât con ține perspectiva autorului
asupra cercet ării. Introducerea trebuie îns ă să fie în rela ție directă cu subiectul. Ea nu
trebuie să impieteze asupra subiectului și, adeseori, este f ăcută după ce tema a fost
dezvoltată (chiar dup ă ce concluziile au fost scrise) întrucât metodologia cercet ării se
precizeaz ă pe parcurs. Scopul ei este de a preg ăti cititorul în vederea lecturii, prin faptul
că îi definești termenii / categoriile-cheie ale propriei cercet ării, îi descrii obiectivele de
cercetare și îi oferi, astfel, un orizont de a șteptare cu privire la subiect. Pentru a sintetiza,
am să structurez, în continuare, ce men ționează în general un capitol introductiv:
 motivația alegerii temei respective (chiar foarte subiectiv ă).
 importanța și actualitatea problemei cercetate.
 domeniul de referin ță al temei, cu stadiul la care a ajuns cercetarea în domeniul
respectiv.
 ce propun ca subiect și rațiunile structur ării materialului pe capitole
 este de dorit o prezentare critic ă / adnotată a bibliografiei cu privire la subiect.
 metodele principale de cercetare pe care le-am utilizat în cercetare
 eventualele dificult ăți (de informare, de documentare etc.).
 clarificările terminologice / sensul pe care îl atribuim unor cuvinte
 perspectivele pe care le cuprinde cercetarea în cauz ă.

225. Concluziile / Încheierea
Reprezint ă partea final ă a unei lucr ări de cercetare, în care autorul încearc ă să
sintetizeze ideile majore la care a ajuns în urma demersului, cu scopul de a le fixa în
memoria cititorului. Se face un raport între obiective ini țiale ale cercet ării și rezultate,
după cum pot fi detaliate perspectivele pe care le are lucrarea.
6. Anexele
Elaborarea c ărții se sprijin ă adeseori pe un material documentar sau ilustrativ
abundent, a c ărui încadrare în text ar îngreuna lectura. Inconvenientul este înl ăturat prin
alcătuirea unui capitol format di n anexe: tabele, grafice, h ărți, documente în facsimil,
fotografii etc. la care s-au f ăcut trimiteri în text.
Anexele nu sunt obligatorii. Ele trebuie s ă conțină documente relevante, care
să ajute în mod efectiv textul.
Întotdeauna Anexele trebuie numerotate ( Anexa 1 , Anexa 2 , documentul 1 din
Anexa 1 etc.) și trebuie s ă existe un sumar al Anexelor , plasat la începutul capitolului.

Temă de control: defini ți fiecare din speciile textului științific

VI. APARATUL CRITIC ȘI BIBLIOGRAFIA. SISTEMELE DE
TRIMITERI

Aparatul critic (notele de subsol) și modul în care este alc ătuită Bibliografia
(trimiterile bibliografice) sunt semne distinctive ale competen ței științifice, denot ă de
altfel stilul științific. Totodat ă, ele constituie o recunoa ștere onest ă a cercet ărilor
anterioare asupra su biectului, chiar dac ă raportarea la acestea este f ăcută pe un ton
polemic. În limbaj neacademic, aparatul critic și Bibliografia reprezint ă „bucătăria”
oricărei lucrări.

23 Aparatul critic (notele de subsol)
Exist ă o întreag ă discuție cu privire la trimiterile / referin țele bibliografice, care se
pot găsi în subsolul paginii ( notă de subsol sau footnotes ) sau la finalul capitolului sau al
cărții (note de final sau endnotes ) În general, se consider ă un număr mare de note este o
dovadă de erudiție. În acela și timp, ele pot fi o tentativ ă facilă de a impresiona cititorul cu
propria ta cunoa ștere, pentru a conferi un ton important propriei lucr ări („a arunca praf în
ochi”) prin informa ții neesențiale (poate chiar plagiate din literatura critic ă examinat ă).
Notele nu trebuie s ă fie foarte lungi (indiferent dac ă se găsesc la subsolul paginii sau la
sfârșit de capitol ori lucrare), altminteri, se transform ă într-un Apendice (o notă extinsă)
care este plasat la sfâr șitul lucrării.

Indiferent de tipul de text, orice not ă trebuie s ă-și justifice existen ța. Nota
este o referin ță bibliografic ă, iar lucr ările citate trebuie s ă se regăsească în
Bibliografia final ă.

Notele au un rol bine precizat într-o lucrare de cercetare:
 folosesc la indicarea surselor citatelor; lectura paginii ar fi greoaie cu indicarea
autorului în text.
 adăugă alte indica ții bibliografice despre un subiect indicat în text.: „despre acest
subiect, vezi și cartea…”.
 servesc pentru trimiteri interne și externe; trimite la o alt ă carte / capitol,
subcapitol din lucrare; dar poate s ă însemne și cf. („confrunt ă”) în care s ă ținem
cont de faptul c ă cineva ar putea s ă nu fie de acord (ideea unei obiec ții).
 folosesc la introducerea unui citat de înt ărire a ideii formulate în text, care în
pagină ar fi deranjant.
 pot da amploare afirma țiilor pe care le-a ți făcut în text; în acela și timp, este
important s ă nu îngreunezi textul cu afirma ții sau observa ții marginale în raport cu
subiectul de cercetat.
 notele ajut ă prin traducerea unui citat care este esen țial să fie dat într-o limb ă
străină / sau versiunea original ă de control a unui citat (care din exigen țe de
fluiditate a textului era mai facil s ă fie dat în limba român ă în cadrul textului).

24 se folosesc pentru a pl ăti datorii , dar nu formale, ci faptul c ă datorați o idee sau o
metodă unui autor sau unei lucr ări anume; exemplu : „această reprezentare a
puterii în comunism datoreaz ă mult lui Michel Foucault și lucrării lui A
supraveghe și a pedepsi. Na șterea închisorii , cu perspectiva asupra puterii ca
relație și nu ca obiect distinct” etc.

Sunt mai multe capcane cu privire la aparatul critic (la note):
 în general, nu se ofer ă referințe și surse pentru no țiuni de cunoa ștere general ă,
cum ar fi „Regele Ferdinand a fost supranumit Întregitorul pentru c ă în timpul
domniei lui s-a produs Unirea românilor de la 1918”; este o dovad ă de naivitate
 nu trebuie s ă atribuim unui autor o idee pe care el o preia de la altcineva. Este o
sursă de măna a doua, iar acel autor poate cita o lucrare din obiectivitate, f ără să fi
acceptat ideea preluat ă.
 pentru sursele la mâna a doua, corectitudinea științifică impune utilizarea apud .
 întotdeauna informa ții despre o lucrare / edi ții critice, revizuiri etc. trebuie s ă fie
precise, cu indicarea autorului (la o edi ție critică și cine este îngrijitorul de edi ție),
a titlului și subtitlului, dac ă este o edi ție revizuit ă (a câta), locul apari ției, cine a
editat-o, anul apari ției, pagina unde am g ăsit informa ția.
 trebuie să fim atenție când men ționăm un autor dintr-o surs ă străină.
 dacă sunt mai mul ți de trei autori, este recomandat ă menționarea pe foaia de titlu
numai a primului autor, apoi formula et alii sau et al („și alții”); în bibliografia
finală, se trec numele tuturor autorilor.
 menționarea editurii nu este op țională, ci un semn al rigorii de cercetare
 Când trimiterea se face la un volum colectiv, se precizeaz ă: autorul, numele
studiului (cu ghilimele), în, numele coordonatorului (dac ă acesta este men ționat
pe foaia de titlu), volumul (cu italice), locul, editura, anul și pagina.
 La reviste, studiul cu ghilimele, revista cu italice / anul de apari ție (cu cifre
romane), anul curent , nr., pagina.

25Mai mult decât men țiunile anterioare, aparatul critic con ține o serie de abrevieri (uzuale):
 Cf. (compară, confrunt ă): trimiterea se face la o lucrare unde a fost formulat un
punct de vedere diferit de al celui ca re face trimiterea sau numai în parte
asemănător.
 op. cit. (opus citatum , opera citat ă): indicații biografice complete numai la prima
menționare / întâlnire cu o lucrare, apoi, doar numele autorului, op. cit. , p.; se
scrie cu italice, întrucât supline ște titlul unei lucr ări / dacă op. cit. se refer ă la un
studiu într-un volum colectiv sau articol dintr-o revist ă nu se mai utilizeaz ă
prepoziția în, cu trimitere la volum și se menționează doar pagina.
 Idem (același autor), atunci când notele urmeaz ă una după alta.
 Ibidem (aceeași operă, în același loc), aceea și operă și același autor.

Alte prescurt ări: art. (articolul) , cap. (capitolul) , col. (coloana) , d.e. (de exemplu) ,
sau d.ex. (de exemplu), ed. (ediție, nu editura) , etc., f. (fila), fasc. (fascicula) , fig, (figura),
infra (mai jos, informa ția aflată în paginile ce urmeaz ă referirii directe) , loc. cit. (loco
citato , în locul citat), lucr. cit. (lucrarea citat ă), nr. (numărul), p. (pagina) , passim (ici-
acolo: informa ție risipită într-un num ăr mare de pagini) , supra (mai sus: afirma ții din
propria lucrare anterioare trimiterii) , t. (tom), vol (volumul).

Exemplu :
1. Ștefan Zeletin, Neoliberalismul , în Burghezia român ă. Originea și rolul ei istoric (1925),
Neoliberalismul. Studiu asupra istoriei și politicii burgheziei române ști (1927) , studiu introductiv și ediție
alcătuită de Cristian Preda, note bio-bibliografice de C.D. Zeletin, Bucure ști, Editura Nemira, 1997, p. 357-
358.
2. Pentru aceste legi sau acte cu caracter legislativ vezi mai ales Codul General al României.
Colecția Hamangiu , volumul VIII și următoarele, Bucure ști, Editura Libr ăriei „Universala” Alcalay & Co.;
Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne și guvernan ți (1916 – 1938) , București, Editura Silex, 1996. Vezi și
Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948) , Editura Paideia, 1999 etc.
3. Ion Agrigoroaiei, România interbelic ă, vol. I, Ia și, Editura Universit ății „Alexandru Ioan
Cuza”, 2001, p. 143. Vezi și lucrările N. Clipa, Gh. Iacob, Idei și fapte din istoria economic ă a României ,
Bacău, Editura Plumb, 1994, p. 287-298; Gh. Iacob, Economia României. Fapte. Legi. Idei , Iași, Editura
Axis, 1996. 9. 43-64 sau Toader Ionescu, Istoria gândirii economice universale și românești, Cluj-Napoca,
Casa de editur ă S. C. “Sarmis” S.R.L., 1999, mai ales capitolul IV.
4. Nu o s ă insistăm în acest demers asupra identit ății discursului liberal și a celui istoriografic;
asupra ultimului, vezi de exemplu, academicianul Gheorghe Platon care afirm ă că „ideile liberale sa-u
manifestat la toate nivelurile, au exprimat, au explicat și au justificat toate tendin țele de modernizare, de
înnoire”; mai mult, “istoria liberalismului românesc se confund ă cu istoria României moderne”, c ă doctrina
liberală a reprezentant „un liant de integrare a societ ății române ști în cuprinsul celei europene”
(„Liberalismul românesc în secolul XIX: emergen ță, etape, forme de expresie”, în Cultură și societate.

26Studii privitoare la trecutul românesc , volum îngrijit de Al. Zub, Bucure ști, Editura Științifică, 1991, p. 84,
respectiv p. 95).
5. Ion Agrigoroaiei, op. cit. , p. 283.
6. Ibidem , p. 285.
7. Arhiva Na țională Istorică Centrală (în continuare ANIC), fond Victor Sl ăvescu, ds. 212 / 1930,
f. 45.
8. Ibidem, f. 49.
9. „Politica noastr ă”, în Viitorul , anul XXI, nr. 3564, 23 martie 1932, p. 3.
10. Ion Agrigoroaiei, op. cit. , p. 294.

A !!! Utilizarea internetului
Un document g ăsit pe internet se citeaz ă ca și când ar fi vorba de un articol
publicat într-o revist ă, cu men ționarea site-ului, inclusiv a datei, când a fost g ăsit
documentul. În Occident, au ap ărut lucrări care reglementeaz ă citarea surselor luate de pe
internet. Vezi http://library.ubc.ca/hss/citelso.html

Sistemele de trimiteri
Există mai multe modele de a face trimitere la o referin ță bibliografic ă.
a. Sistemul considerat „francez” (prezentat mai sus și dominant în spa țiul
istoriografic românesc).
b. Trimiterea numeric ă. Folosit în lingvistica rus ă, cu plasarea imediat dup ă
citat, între paranteze rotunde, a unei cifre ce reprezint ă autorul, titlul c ărții. Lucrările
citate primesc un num ăr, în func ție de ordinea stabilit ă de autor. Avantajul este c ă nu
întrerupe ordinea și fluența lecturii; marele dezavantaj este c ă nu-i ofer ă cititorului nici o
informație concret ă și rapidă despre cartea citat ă, întrucât bibliografia final ă nu poate fi
redactată decât la finalul lucr ării.
Exemplu : „Partidul Na țional Liberal a de ținut un rol major în transformarea
socială din România interbelic ă (1: 34)”
/ la Bibliografie, la nr. 1 g ăsesc cartea lui Gheorghe Cliveti, Liberalismul
românesc. Eseu istoriografic , Iași, Editura Axis, 1998 (pagina fiind 34).

c. Trimiterile în text (Sistemul Harvard). Const ă în menționarea la sfâr șitul unui
citat sau al unei parafraze a numelui autorului, a anului de apari ție a lucrării și a paginii

27Exemplu : „Partidul Na țional-Țărănesc a concurat cu succes Partidul Na țional
Liberal aflat la guvernare” (Scurtu, 1991, 72)
/ la Bibliografie, g ăsesc Scurtu, Ioan, 1991, Monarhia la români , București,
Editura Danubius (pagina fiind 72).
În cazul în care doi autori au acela și nume, prenumele devine esen țial.
Dacă un autor este citat cu mai multe lucr ări din acela și an, diferen țierea se face
cu ajutorul unei litere lipite de cifra care indic ă anul apari ției lucrării (Scurtu, 1991a, p.
20).
Avantajul acestui sistem
 putem oricând interveni în text, cu o informa ție nouă, fără a bulversa restul notelor; în
același timp.
 reprezintă o economie de spa țiu tipografic în raport cu sistemul francez de citare, expus
indirect, ca exemplu, mai sus (dac ă un același autor este citat pe aceea și pagină, trebuie s ă
punem Ibidem de mai multe ori, cu mai multe rânduri la subsol).
 sistemul este indispensabil atunci când se realizeaz ă trecerea în revist ă a literaturii
problemei: chestiunea a fost tratat ă de mai mul ți autori, fiecare cu mai multe c ărți: Scurtu
1994: 130-131; Al. Gh. Savu 2005: 121, Agrigoroaiei 2008: 161 și Iacob 1996: 234 etc.
Punerea unei note pentru fiecare autor ar aglomera foarte mult pagina și împiedic ă adesea
cititorul s ă-și reprezinte dezvoltarea temporal ă a subiectului.

Dezavantaje :
 Sistemul Harvard: presupune o bibliografie omogen ă și specializat ă.
 Sistemul poate fi aplicat lucr ărilor din ultimele 2 secole; într-un studiu despre
filosofia antic ă citarea unei c ărți a lui Platon cu anul apari ției este ineficient ă.
 Sistemul valabil atunci când folosim o bibliografie științifico-erudit ă. Nu poți
scrie Preda, 1955, 6, atunci când te referi la Moromeții.
 Nu poți scrie sursele „nelivre ști” (fonduri de arhiv ă, surse din periodice).
 Volumele colective, antologiile, apar dup ă numele primului autor.
 Între an și pagină, americanii pun dou ă puncte (:), fapt care contravine punctua ției
limbii române care solicit ă folosirea virgulei între entit ăți diferite.

28Bibliografia
Bibliografia este un instrument majo r de lucru. Bibliografia reprezint ă partea
finală a lucrării (o perspectiv ă de ansamblu) și trebuie s ă conțină informații complete
asupra referin țelor utilizate (se poate da chiar și traducerea româneasc ă a unei cărți citate
într-o limb ă străină; exemplu: Seton-Watson, Hugh, Eastern Europe between the Wars.
1918-1941 (Europa de Est între cele dou ă războaie mondiale. 1918-1941 ), Third Edition,
Revised, Harper & Row Publishers, New-Yo rk, Evanston, and London, 1967). Este ceea
ce se nume ște Bibliografie signalectic ă, în care se prezint ă fișa cărții respective, pe care
am lecturat-o.
Exemplu:
N. Iorga, Idem, Memorii , vol. V ( Agonia regal ă și Regența), Editura “Na ționala”
S. Ciornei, Bucure ști, 1935.
Idem, România contemporan ă de la 1904 la 1930. Supt trei regi. Istorie a unei
lupte pentru un ideal moral și național , ediție îngrijit ă, note și comentarii de Valeriu
Râpeanu și Sanda Râpeanu, studiu introduc tiv de Valeriu Râpeanu, Bucure ști, Editura
Pro, 1999.

Bibliografia poate fi îns ă adnotată, sub forma eseului bibliografic care s ă conțină
o discuție asupra autorilor men ționați și utilizați de noi în lucrare ( Bibliografia analitic ă).
Exemplu (din Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini pân ă în zilele
noastre , ediția a IV-a și notă asupra edi ției de Stelian Neagoe, Bucure ști, Editura
Humanitas, 1995): cap. V: De la România mare la democra ția popular ă (1918-1947).
Perioada 1918-1938 , p. 363).

„Societatea . Nu exist ă încă nici o lucrare care s ă înlocuiasc ă sinteza lui V. Madgearu,
Evoluția economiei române ști după primul r ăzboi mondial (1940) sau studiile lui S. Manuil ă,
Populația României (1937) și Structure de l’ évolution de la population rurale (1940). Volumele
colective La Roumanie agricole (1929), Transilvania, Banatul, Cri șana și Maramure șul, 1918-
1928 , I-III (1929) și La Roumanie. Guide économique (1936) reprezint ă o bogată sursă de
informații pentru istoria social-economic ă a epocii…..”.

29De asemenea, exist ă mai multe tipuri de bibliografii, dup ă gradul de incluziune a
lucrărilor de specialitate:
 Bibliografie generală (ceea ce ar fi Bibliography în mediul anglo-saxon),
î n c a r e s e p r e z i n t ă toate lucr ările aferente temei cercetate, incluzându-se
chiar și unele pe care, din diverse motive, nu le-am putut consulta; simpla
lor menționare denot ă faptul că știm de existen ța lor.
 Bibliografia specială (References ) în care sunt trecute lucr ările consultate
efectiv, din care s-au preluat idei sau informa ții care au ajutat cercetarea
întreprins ă.

Lucrarea de licen ță (și, în general, o cercetare academic ă), impune o organizare
specifică a repertoriului bibliografic:
 Bibliografia este redactat ă în ordinea alfabetic ă a autorilor și în ordinea
cronologic ă a lucrărilor lor (dac ă sunt prezen ți în Bibliografie cu mai multe
lucrări), condi ție absolut obligatorie în cazul în care, pentru redactarea notelor,
folosim sistemul autor-dat ă (sistemul Harvard):
Exemple :
Stan, Constantin I., 2003, Regele Ferdinand I „Î ntregitorul” (1914-1927) , Editura
Paideia, Bucure ști. (în celălalt sistem, „francez”, Stan, Constantin I., Regele Ferdinand I
„Întregitorul” (1914-1927) , Editura Paideia, Bucure ști, 2003).

Scurtu, I., Istoria Partidului Na țional-Țărănesc, București, Editura Enciclopedic ă,
1994.
Idem, Istoria României între anii 1919-1940. Evolu ția regimului politic de la
democrație la dictatur ă, București, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, R.A.,1996.
Idem (împreun ă cu Ion Mamina), Guverne și guvernan ți (1916 – 1938) , București,
Editura Silex, 1996.

 Ordinea topicelor este urm ătoarea: ordinea alfabetic ă a numelui autorului,
lucrarea, editura, locul apari ției, anul.

30Exemplu : Stan, Constantin I., Regele Ferdinand I „Întregitorul” (1914-1927) ,
Editura Paideia, Bucure ști, 2003.

 Între nume și prenume s-a pus virgul ă, pentru a ar ăta că ordinea fireasc ă este
încălcată (prenume – nume în mod firesc, a șa cum apare în referin țele de subsol
sau de final de capitol/lucrar e): Stan, Constantin I. În Bibliografie , Constantin I.
Stan în aparatul critic.

 Lucrare cu doi autori, primul respect ă ordinea de mai sus, al doilea putând fi scris
normal (prenume-nume); cei doi autori sunt separa ți prin punct și virgulă (;).
Exemplu:
Scurtu, Ioan; Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948) ,
București, Editura Paideia, 1999.

 Se trece în mod obligatoriu coordonatorul sau editorul unui volum
Exemplu:
Sugar, Peter F. (ed.), Naționalismul est-european în secolul al XX-lea , traducere
de Radu Paraschi vescu, Bucure ști, Editura Curtea Veche, 2002 (s-a pus ed. de la editor
în limba englez ă; eds. în cazul în care sunt mai mul ți autori care editeaz ă un volum).
.
 Se poate folosi Idem
Exemplu:
Scurtu, Ioan, Ion I. C. Br ătianu. Activitatea politic ă, București, Editura Museion,
1992.
Idem, Iuliu Maniu. Activitatea politic ă, București, Editura Enciclopedic ă, 1995.

 Nu omite ți particulele de noble țe (exemplu: Le Bon, Gustave ), dar omite ți titlurile
universitare, militare (nu scrie ți prof. univ. dr. Gh. Iacob ).

 Când autorul nu apare pe copert ă, locul său este luat în bibliografie de numele
instituției care editeaz ă cartea.

31Exemplu:
Partidul Na țional-Liberal, Comitetul Executiv Central, Îndrumări date
organizațiilor județene în vederea alc ătuirei programului viitoarei activit ăți a partidului .
Decembrie 1929 , București, Imprimeriile „Independen ța”, 1929.

 Dacă o carte apare prin colaborarea a dou ă edituri (caz întâlnit mai ales în cadrul
consorțiilor editoriale occidentale), se trec amândou ă.
Exemplu:
Hartz, Louis, The Liberal Tradition in America. An Interpretation of American
Political Thought Since Revolution , Harvest / HBJ Book, Harcoust Brace Jovakovich
Publishers, San Diego, New York , London, 1991 [1995 prima edi ție].
 Editura se scrie dac ă face parte din numele institu ției (Editura Enciclopedic ă).
Sunt și cazuri (editurile Polirom , Humanitas , Institutul European etc.) când, în
ideea de brand, putem omite s ă trecem și editura.
Exemplu:
Miller, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice , introducere la
ediția româneasc ă de Alan Ryan, traducere din englez ă de Dragan Stoianovici,
București, Humanitas, 2000.

 În Bibliografie trebuie să marcăm fiecare referin ță (cu asterics, cu linie de dialog,
cu retragerea spre dreapta a rândului, prin scrierea cu majuscule a numelui
autorilor, etc). Alegerea apar ține fiecărui cercetător.
Exemplu:
O’Sullivan, Tim, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske,
Concepte fundamentale din științele comunic ării și studiile culturale , traducere de Monica
Mitarcă, introducere de Mihai Coman, Ia și, Editura Polirom, 2001.
Preda, Cristian, Mic dicționa de gândire politic ă liberală, prefață de Daniel Barbu,
București, Editura Humanitas, 2004.
Predescu, Lucian, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni și înfăptuiri ,
ediție anastatic ă, București, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, 1999 [Bucure ști, Editura
Cugetarea – Georgescu Delafras, 1940 pentru prima edi ție].

32Ștefan-Scarlat, Lauren țiu (coord.), Dicționar de scrieri politice fundamentale , București,
Editura Humanitas, 2000.

O lucrare academic ă, împarte referin țele în cadrul Bibliografiei în mai multe
capitole (în funcție de specificul fiec ărui subiect de cercetare) , redactare ce are rolul de
a favoriza lectura în sine și care confer ă Bibliografiei calitatea de instrument
esențial.

A. Izvoare
a. izvoare inedite (documente de arhiv ă)
b. izvoare edite (editate):
 colecții și volume de documente. Antologii de texte
 jurnale, memorii, amintiri, coresponden ță, discursuri
 presă și reviste (din perioada respectiv ă)

B. Instrumente de lucru
 Enciclopedii, dic ționare și compendii.

C. Bibliografie general ă
 Lucrări care privesc perioada și subiectul tratat în general, care con țin informa ții
colaterale care intereseaz ă tema abordat ă.

D. Bibliografie special ă
 Lucrări și articole, studii care au ajutat decisiv la în țelegerea subiectului tratat, la
construirea propriei noastre interpret ări.

Exemplu: de alc ătuire a unei bibliografii generale pentru tema Partidul
Național Liberal între anii 1917-1933

33
BIBLIOGRAFIE

A. Izvoare
1. Izvoare inedite
a. Arhivele Na ționale Istorice Centrale
Fonduri de documente provenind de la Institu ții ale Statului:
Fond Casa Regal ă – Carol al II-lea , ds. II, 25; II, 115 / 1931; II, 133 / 1931; II,
159; III, 174 / f.d. [1929]; V, 515 / 1929; V, 588 / 1928; V,651; V, 652 / 1929; VIII, 751
/ 1931; Anex ă – 56 / f.d.
Fond Direcția General ă a Poliției, ds. 56 / 1921; 3 / 1928; 14 / 1928; 35 / 1928;
158 / 1928; 97 / 1929; 4 / 1930; 10 / 1930; 60 / 1930; 62 / 1930; 83 / 1930;

Fonduri personale:
Fond Brătianu – familial , ds. 100 / 1926; 102 / 1927; 106; 107; 108 / 1928; 109;
110; 111; 112 / 1928; 116; 121; 122; 126; 127; 128 / 1930; 137 / 1926; 138; 240; 288;
468; 469; 470; 476; 478 (vezi și B.A.R., Arh. Gh. I. Br ătianu , III Varia 16) ; 479; 488 /
1938; 489; 496; 497; 540 (vezi și B.A.R., Arh. Gh. I. Br ătianu , Mapa II, Mss. 61); 577;
Fond Manolescu-Strunga – familial , ds. 13; 14; 15; 16 / 1929; 17;

b. Arhiva CNSAS
Fond Informativ 3051 , ds. Romniceanu Mihail
Fond Penal 204 , vol. 3 (ds. Aurelian I. Bentoiu )
Fond Penal 356 , vol. 1 și 2 (Ancheta Brătianu I. Gheorghe ).

2. Izvoare editate
2.a. Colec ții și volume de documente. Antologii de texte
* Biserica noastr ă și cultele minoritare. Marea discu ție parlamentar ă în jurul legei
cultelor. 1928 , îngrijire de edi ție, studiu introductiv și note de Constantin Schifirne ț, Editura
Albatros, Bucure ști, 2000.
Dobrescu, Constantin, Mihai Rachieru, Ioan Șt. Baicu (editori), Viața politic ă
prahovean ă. 1919-1938. Documente , Ploiești, Scrisul Prahovean-Cera șu, 2000.

34Codul General al României. Colec ția Hamangiu , vol. VIII, IX-X, XI-XII, XIII-XIV,
XVII, XVIII, XIX, XX, XXI, XXII, XXV partea 1 și partea 2, Bucure ști, Editura Libr ăriei
„Universala” Alcalay & Co.
Ilincioiu, Ion (editor), Doctrina Liberal ă în România , antologie de texte cu un Studiu
științific introductiv de Ion Ilincioiu, Bucure ști, Editura Institutului de Teorie Social ă, 1999.

2.b. Jurnale, memorii, amintiri, coresponden ță, discursuri
Argetoianu, C., Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri , vol. al
VIII-lea, Partea a VII-a (1926-1930), edi ție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli,
București, 1997 ; vol. al IX-lea, Partea a VIII-a (1930-1931), edi ție și indice de Stelian Neagoe,
Editura Machiavelli, Bucure ști, 1997; vol. al X-lea, Partea a VIII-a (1932-1934), edi ție și indice
de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucure ști, 1997; vol. al XI-lea, Pe urmele trecutului. O
călătorie în Egipt. Anexe la Partea a VIII-a (1930-1934) , ediție și indice de Stelian Neagoe,
Editura Machiavelli, Bucure ști, 1998;
Bossy, Raoul, Amintiri din via ța diplomatic ă (1918 – 1940) , vol. I, 1918 – 1937 , ediție și
studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucure ști, Editura Humanitas, 1997.
Călinescu, Armand, Însemnări politice. 1916 – 1939 , ediție Al. Gh. Savu, Bucure ști,
Editura Humanitas, 1990.
Gafencu, Grigore, Însemnări politice. 1929 – 1939 , ediție Stelian Neagoe, Bucure ști,
Editura Humanitas, 1991.
Iorga, N., După întoarcerea la regimul de partid. Isprava . Vălenii-de-Munte, Tiparul
„Datina Româneasc ă”, 1932.
Idem, Memorii , vol. V ( Agonia regal ă și Regența), Editura “Na ționala” S. Ciornei,
București, 1935; vol. VI Încercarea guvern ării peste partide (1930-1932) , București, 1939; vol.
VII. Sinuciderea partidelor (1932-1938) , București, 1939.
Rosetti, Radu, Pagini de jurnal (selecția textului, introducere și note de Cristian
Popișteanu, Marian Ștefan, Ioana Ursu), în „Magazin istoric”, serie nou ă, anul XX, nr. 11 (236),
noiembrie 1986, p. 39-45; nr. 12 (237), decembrie 1986, p. 21-24, 32; „Magazin istoric”, serie
nouă, anul XXI, nr. 1 (238), ianuarie 1987, p. 33-37, 57; nr.2 (239), februarie 1987, p. 33-35; nr.
3 (240), martie 1987, p. 27-31.

2.c. Liberalismul românesc interbelic. Lucr ări de propagand ă și discursuri.
* Cartea Tineretului Na țional-Liberal , București, „Imprimeriile Independen ța”, 1937.

35* Ce este liberalismul și ce reprezint ă Partidul Na țional Liberal în via ța poporului
român , Institutul de Arte Grafice Tiparul Românesc, Bucure ști, 1946.
*Ce-a făcut Partidul Na țional-Liberal dela întemeierea lui și până astăzi. 1848 – 1927 ,
Imprimeriile "Independen ța", Bucure ști, f.a. [1927].
* Calendarul Partidului Na țional-Liberal. 1913 , tiraj 30 000 exemplare.
* Calendarul Partidului Na țional-Liberal pe anul 1935.
*
Andronescu, Virgil (ed.), Fragmente de politic ă socială, culese și traduse în române ște de
Virgil P. Andronescu, Constan ța, Editura Tipografiei „Dacia”, 1934.
Bentoiu, Aurelian, Responsabilitatea ministerial ă. Conferin ță rostită la 6 martie 1935 la
Fundația Dales în cadrul Asocia ției A.M.A. , București, Cartea Româneasc ă, f.a. [1935].
Brătianu, Gheorghe I., Problema noilor elite și a liberalismului în România , extras din
revista „Libertatea”, Bucure ști, Tipografia de Art ă și Editură Leopold Geller, 1933.
Idem, Liberalism și democra ție, extras din revista „Libertatea”, Bucure ști, Tipografia de
Artă și Editură Leopold Geller, 1935.
Chirculescu, N. D., Cuvântarea D-lui N. D. Chirculescu, deputat de Putna. Concep ția
despre un partid politic a țărăniștilor* Lipsa de program și de concep ții sănătoase a partidului
țărănist (după note stenografice). Discu ția Adresei de r ăspuns la Mesagiul Tronului în Adunarea
Deputaților, Focșani, Atelierele Grafice „Înv ățătorul Român”, S.A., 1923.
Idem, Situația funcționarilor particulari fa ță de legisla ția muncii. Conferin ță ținută la
sediul asocia ției în ziua de 28 Iunie 1928 , Insitututl de Arte Grafice „Îndreptarea”, f.a. [1928].
Djuvara, Mircea, Doctrinele și practicile partidelor noastre politice. Discurs rostit cu
prilejul Discu țiunii asupra proiectului de r ăspuns la Mesajul Tronului în ședința din 2 Decembrie
1924 a Camerei Deputa ților, în calitate de raportor al Adun ării, Imprimeria Statului, Bucure ști,
1925.
Fotino, George, Naționalism – Democra ție Națională – Armonie Social ă – Monarhism.
Politica Partidului Na țional-Liberal. Discurs rostit la Congresul P.N.L. din jud. Caliacra (28
iunie 1936) , București, Imprimeriile „Independen ța”, 1936.
* Fraților Alexandru și Ion I. L ăpedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani .
XIV.IX.MCMXXXVI, Bucure ști, M.O., Imprimeria Na țională, 1936.
Lapedatu, Alexandru, Politica Partidului Na țional și organiza țiile liberale de peste
munți. Cuvântare rostit ă la 21 Dec. 1922 în Adunarea Deputa ților cu ocazia dezbaterii Adresei
de răspuns la Mesagiul Tronului de Alex. Lapedatu, deputat de Ceica (Bihor) , București,
Tipografia C ărților Biserice ști, 1924.

36Petruc, I., Rolul tineretului în politic ă. Conferin ță ținută la Clubul P.N.L. în ziua de 20
Martie 1932 , Cernăuți, Institutul de Arte Grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, 1932.
Roman, Valeriu, Doctrina liberal ă și realizările Partidului Na țional-Liberal în România ,
București, Monitorul Oficial și Impremeriile Statului, 1936.
*Statutele Clubului Na țional-Liberal , Iași, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grossu & Co.,
1907.
Titeanu, Eugen, Rechizitoriul unui regim nefast. Discursul la Mesaj al d-lui Eugen
Titeanu, deputat de Romana ți, rostit în ședința din ziua de 16 Decembrie a Adun ării Deputa ților,
București, Imprimeriile Independen ța, 1932.
Idem, Demascarea demagogiei na țional-țărăniste. Discursul pronun țat la discu ția
Proectului pentru în ăsprirea Legii ordinii publice de d-l Eugen Titeanu, Deputat de Romana ți,
București, Imprimeriile Independen ța, 1933.

2.d. Presă
2.d.1 Ziare
„Mișcarea” Iași (1927, 1929)
„Ordinea” (1928-1931) „Universul” (1930).
„Viitorul” (1927-1934)
2.d.2 Reviste
„Buletinul Cercului de Studii al Partidului Na țional-Liberal”, Bucure
ști (1912).
„Democra ția. Revista Cercului de Studii al Partidul Na țional-Liberal”, Bucure ști (1913-
1938).
„Ideea European ă”, Bucure ști (1919-1927).
„Mișcarea Liberal ă. Buletinul S ăptămânal de Propagand ă și Informa ții al Partidul
Național-Liberal de sub șefia D-lui Gheorghe Br ătianu”, Bucure ști (1930).

B. Instrumente de lucru. Enciclopedii și compendii.
Boudon, Raymond, Philippe Besnard, Mohamed Cherkaoui, Bernard-Pierre Lécuyer
(coord.), Larousse. Dic ționar de sociologie , traducere Mariana Țuțuianu, complet ări privind
sociologia româneasc ă dr. Maria Larionescu, Bucure ști, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

37Miller, David (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice , introducere la edi ția
româneasc ă de Alan Ryan, traducere din englez ă de Dragan Stoianovici, Bucure ști, Editura
Humanitas, 2000.
Miroiu, Mihaela, Adrian Miroiu (coord.), Ghid de idei politice. Termeni politici uzuali.
Modelul democratic , București, Editura Pan-Terra, 1991.
Mucchielli, Alex (coord.), Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale ,
traducere de Veronica Suciu, Ia și, Editura Polirom, 2002.

C. Lucrări generale
Agrigoroaiei, Ion, România interbelic ă, vol. I, Ia și, Editura Universit ății „Alexandru Ioan
Cuza”, 2001.
Agrigoroaiei, Ion (coord.), Ovidiu Buruian ă, Gheorghe Iacob, C ătălin Turliuc, România
interbelic ă în paradigm ă. Studii , Iași, Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza” Ia și, 2005.
Alexandrescu, Sorin, Paradoxul român , București, Editura Univers, 1998.
Idem, Privind înapoi, modernitatea , traducere de Mirela Ad ăscăliței, Șerban Anghelescu,
Mara Chiri țescu și Ramona Jugureanu, Editura Univers, Bucure ști, 1999.
Bulei, Ion, Sistemul politic al României moderne. Partidul conservator , București,
Editura politic ă, 1987.
Constantiniu, Florin, O istorie sincer ă a poporului român , București, 1997.
Durandin, Catherine, Istoria românilor , traducere de Liliana Buruian ă-Popovici, prefa ță
de Al. Zub, Editura Institutului European, Ia și, 1998.
Idem, Discurs politic și modernizare în România (sec. XIX-XX) , studiu introductiv
Simona Nicoar ă, traducere din limba francez ă Toader Nicoar ă, Cluj, Presa Universitar ă Clujeană,
2001.
De Waele, Jean-Michel (ed.), Partide politice în Europa central ă și de est , traducere din
franceză de Ramona Coman, Ana Maria Dobre, Dorina Iuga și Ninucia Pilat, postfa ță de Cristian
Preda, Bucure ști, Editura Humanitas, 2003.
Georgescu, Vlad, Istoria românilor. De la origini pân ă în zilele noastre , București,
Editura Humanitas, 1995.
Heinen, Armin, Legiunea “Arhanghelul Mihail”. Mi șcare social ă și organiza ție politică.
O contribu ție la problema fascismului interna țional , Editura Humanitas, Bucure ști, 1999.
Hitchins, Keith, România. 1866-1947 , ediția a II-a, traducere de George G. Potra și Delia
Răzdolescu, Bucure ști, Editura Humanitas, 1998.

38Iacob, Gh., Modernizare-Europenism , vol. I, Ritmul și strategia moderniz ării, Iași,
Editura Universit ății „Al. I. Cuza”, 1995.
Idem, Economia României (1859-1939). Fapte. Legi. Idei , Iași, Editura Funda ției Axis,
1996.
Ivan, Marcel, Evoluția partidelor noastre politice în cifre și grafice. 1919 – 1932. Studiu
comparativ al rezultatelor oficiale ale alegerilor pentru Camera Deputa ților din anii 1919-1932 ,
Editura și tiparul Krafft & Drotleff s.a., Sibiu, f.a.
Jowitt, Kenneth (editor), Social Change in Romania, 1860-1940. A Debate on
Development in a European Nation , Institute of International Studies, University of California,
Berkeley, 1978.
Ralea, Fenomenul românesc , studio introductiv, note, îngrijire de edi ție de Constantin
Schifirneț, București, Editura Albatros, 1997.
Roberts, Henri L., Rumania. Political Problems of an Agrarian State , New Haven, Yale
University Press, London, Geoffrey Cumberlege, Oxford University Press, 1951.

D. Lucrări speciale
Agrigoroaiei, Ion, Dr. Constantin Angelescu – omul politic , în Genoveva Vrabie (editor),
Constantin C. Angelescu. Centenar 2005 – Simpozion comemorativ , Iași, Editura Institutului
European, 2006, p. 25-43.
Idem, Dr. Constantin Angelescu – Ministru al Instruc țiunii Publice , în “Zargidava.
Revistă de istorie”, V, Bac ău, Editura Conexiuni, 2006, p. 81-92.
Averescu, Alexandru, Situațiunea politic ă de azi. Cuvântul domnului general Averescu
rostit în ședințele Senatului dela 4 și 5 Noembrie 1927 (dup ă notele stenografice” , cu o prefa ță de
Dl. Octavian Goga, Bucure ști, Institutul de Arte Grafi ce „Îndreptarea”, f.a. [1927].
Averescu, Al., general, Criza politic ă și cauzele ei. Discurs rostit de pre ședintele
Partidului Poporului la ultima consf ătuire a majorit ăților parlamentare, întrunite la Senat, în
ziua de 5 iunie (dup ă note stenografice) , București, Editura Societ ății anonime „Îndreptarea”,
1927.
Idem, Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor și declarațiunilor domnului
g-ral Al. Averescu pre ședintele Partidului Poporului și o scurt ă privire asupra operei de
guvernământ înfăptuită în 1926-7 de Partidul Poporului , cu o prefa ță de Octavian Goga,
București, Institutul de Arte grafice „Îndreptarea”, f.a. [1928].
Buruiană, Ovidiu, Partidul Na țional Liberal la sfâr șitul anului 1927 , în Istorie și
conștiință. Profesorului Ion Agrigoroaiei la a 65-a aniversare , Iași, Ed. Universit ății “Al. I.

39Cuza”, 2001, Supliment al “Analelor Științifice ale Universit ății Al. I. Cuza. Seria Istorie, tom
XLVI – XLVII, 2000 – 2001, p. 330 – 344.
Idem, Partidul Na țional Liberal în opozi ție (1928 – 1930) , în Vasile Ciobanu, Sorin Radu
(coord.), Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX , Editura Universit ății
“Lucian Blaga” din Sibiu, 2006, p. 297-322.
Idem, The National Liberal Party and the National Peasant Party Assembly of Alba Iulia
(May 1928) , I, în “Revista Arhivelor”, LXXXIV (2007). Nr. 3-4, Bucure ști, p. 203-224.
Corteanu, Andrei, Schițe politice și economice. Extrase din Revista Vremii , București,
Colecția Actualit ăți, Cultura Na țională, f.a. [1924].
Costian, M. I., Regele Carol II și partidele politice , București, Tipografia „Lupta” N.
Stroilă, 1933.
Filipescu, Gr. N., Politica bunului sim ț. Discurs rostit în ședința Senatului la 29
Noemvrie 1932 , București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Central ă, 1932.
Ghelea, C., Cartea Alb ă. Date și documente asupra alegerilor generale din iulie 1932 ,
București, Editura Autorului, 1932.
Iorga, Nicolae, Partidele politice în fa ța țării. Discursul d-lui N. Iorga, deputat de Dolj,
la Mesagiu ținut în ședința Camerei Deputa ților din 16 Decemvrie 1922 , București, Imprimeria
Statului, 1922.
Idem, Cine sunt liberalii , București, Tipografia Scociet ății Anonime „Universul”, f.a.
[1923].
Idem, Cuvântarea D -lui N. Iorga c ătre M. S. Regele Carol II cu prilejul visitei la
Vălenii-de-Munte , Vălenii-de-Munte, 1930.
Idem, Alegerea M. S. Regelui Carol II. Discur surile Domnului Profesor Nicolae Iorga,
președintele Partidului Na țional , București, Tip. „Tiparul Românesc” S.A., 1930 (Cercul de
studii al Partidului Na țional, no. 1).
Joanescu, G. G., Pagini de istorie. Din trecutul partidelor noastre istorice , Editura
Partidului Social Democrat, f.a.
Maner, Hans-Christian, Trecutul ca model al prezentului – despre sensul unui stereotip.
Activitatea parlamentar ă și criza anilor 1934-1937 , în Krista Zach (Editura), România în
obiectiv. Limb ă și Politică. Identitate și ideologie în transformare , Editura Südostdeutsches
Kulturwerk, München, 1998, p. 41-61.
Matei, Gheorghe, Cum a fost asasinat I. G. Duca , în „Magazin istoric”, anul I, nr. 3, iunie
1967, p. 12-16.

40Matei, Radu T., Aspecte parlamentare. 1934-1935 , cu o prefa ță de George Fotino,
București, Tip. „I. C. V ăcărescu, 1935.
Mehedinți, S., Anale politice. Contribu ție la istoria Regen ței, I, De la moartea Regelui
Ferdinand, pân ă la cel dintâi guvern chemat de Regen ță (1927-1928 ), Bucure ști, Editura
Librăriei Socec & Co. S.A., f.a. [1929].
Peneș, Nicolae, Dr. C. Angelescu. Povestea unei vie ți, București, Editura Monteoru,
1998.
Peretz, Ion, Carol II. Regele românilor , traducere din limba francez ă de Erastia Peretz,
București, f.e., 1932.
Rusu Abrudeanu, Ion, Păcatele Ardealului fa ță de sufletul vechiului Regat. Fapte,
documente și facsimile , București, „Cartea Româneasc ă”, f.a. [1930].
Simion, Natalia, Structura social-politic ă a României în perioada interbelic ă
(Contribu ții), I și II, în „Cercet ări istorice” (serie nou ă), anul III, 1972, Ia și, p. 251-268 și
„Cercetări istorice” (serie nou ă), anul V, 1974, Ia și, p. 203-215.
Sorescu, D., De vorbă cu Doamna Duca , în „Magazin istoric”, anul I, nr. 3, iunie 1967, p.
17-18.
Spinei, Victor (coord.), Confluențe istoriografice române ști și europene. 90 de ani de la
nașterea istoricului Gheorghe I. Br ătianu , Iași, Universitatea "Al. I. Cuza", 1988.
Tănăsescu, Florian, Nicolae T ănăsescu, Constantin (Bebe) Br ătianu – istoria P. N. L. La
interogatoriu , cuvânt înainte de Radu Ciuceanu, Pite ști, Editura Paralela 45, 2005.
Zotta, Const. Gr. C., N. Tulceanu, Partidele politice din România, istoricul și programele
lor, București, Tipografia „Revistei Geniului”, 1934.

41VII. EVALUAREA LUCR ĂRII DE CERCETARE. SUS ȚINEREA
PUBLIC Ă A LUCR ĂRII

Forma final ă a unei lucr ări de licen ță trebuie să conțină:
 Coperta
 Pagina de titlu
 Sumarul, cu men ționarea capitolelor și subcapitolelor
 Lista cu sigle și abrevieri (dacă este cazul, dac ă sunt numeroase
trimiterile etc.)
 Lista anexelor
 Corpul lucr ării: cu Introducere , capitole, Concluzii .
 Anexe
 Bibliografia

Exemplu: Model de organizare a paginii-copert ă, a paginii de titlu și a sumarului
pentru o lucrare cu titlul Forme de propagand ă oficială în timpul regimului Carol al II-
lea (1938-1940)

42 UNIVERSITATEA ALE XANDRU IOAN CUZA
FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

Coordonator științific,
Lect. univ. dr. Ovidiu BURUIAN Ă
Absolvent,
Simion POPESCU

IAȘI
2009

43UNIVERSITATEA ALE XANDRU IOAN CUZA
FACULTATEA DE ISTORIE

LUCRARE DE LICEN ȚĂ

FORME DE PROPAGAND Ă OFICIAL Ă
ÎN TIMPUL REGIMULUI
CAROL AL II-LEA (1938-1940)

Coordonator științific,
Lect. univ. dr. Ovidiu BURUIAN Ă
Absolvent,
Simion POPESCU

IAȘI
2009

44Cuprins
Introducere…………………. …………….……………………. ……………… ………….p. 4
Capitolul I…………………………………… ……………. ………………………………..p. 9
A. Autoritarismul lui Carol al II- lea…………………………………..p. 9
1. Impunerea Camarilei Re gale…………………………………p. 10
2. Înlăturarea adversarilor…………………….………………..p. 11
3. Guvern de uniune na țională…..………….…………………..p. 13
4. Atitudinea fa ță de partidele politi ce………………………….p. 14
5. Legisla ție …………………………………………………….p. 15
6. Propaganda……………………………………………………p. 16
B. Regimul de autoritate monarhic ă……………………… ……….p. 17
1. Constitu ția „Salvării Naționale”……………………………………p. 18
2. Alte măsuri de definire a regimului…………………………………. p. 20
3. Propaganda regimului de autoritate monarhic ă………………..p. 23

Capitolul al II-lea……………………… ……………… ………………. …………. p. 26
A. Propaganda prin mijloace de informare în mas ă.………….p. 26
1. Presa……………………………..…………………………………………..p. 26
2. Presa independent ă…………………….…………………………………p. 26
3. Presa regimului………………………………..…………………………..p. 28
4. Radioul………………………………………………………………………p. 30
5. Cinematograful și teatru…………………………………….. p. 34

B. Alte forme de propagand ă ……………………………….. …………..p. 35
1. Planul cultural al propagandei………. …………….. ……………. ………p. 35
2. Planul social al propagandei…………………………………………………..p. 39
Straja Tării……………………………………………..………………….p. 39
Căminul cultural și Echipele Regale……….……………………..p. 43
Muncă și Voe Bun ă………………………………………..…………..p. 45
3. Planul politic al propagandei………………………………………………….p. 46

C. Impactul Propagandei carliste …………………………………………p. 49

Concluzii……………. ………………. ……………….. ……………………………p. 51
Anexe…………… ………………….. ……………….. ………………………………p. 58
Bibliografie……….. ……………… ……………… ……….………………………p. 75

45Susținerea public ă a unei lucr ări de cercetare (licen ță)

O lucrare de cercetare nu este un demers în sine, f ără altă finalitate decât
cunoașterea intrinsec ă. Destinația oricărei lucrări este un public, definit sau mai larg,
nedefinit, dar preocupat. Istoricul tr ăiește pe o pia ță a ideilor, el produce cunoa ștere și un
anume discurs identitar pentru comunitatea în care tr ăiește. Prin urmare, el trebuie s ă-și
promoveze cunoa șterea, intr ă în competi ție cu alte discursuri, din aceea și arie (istoria),
din aceea și specializare adeseori (demersuri pe aceea și temă), dar și din domenii diferite
(sociologia, psihologia etc.).

Aceleia și reguli de competi ție și cunoaștere i se supune și cercetarea academic ă
realizată de studen ții Facultății de Istorie pentru ob ținerea licenței, pentru a fi omologa ți
(cu alte cuvinte) ca istorici . Pe baza acestei licen țe, ei pot lua parte la construirea
discursului despre trecut, care are loc în orice societate (sub forma pred ării istoriei în
școală, a cercetării profesioniste a trecutului în Institute specializate ș.a.).
Examenul de licen ță constă într-o singur ă probă cu două aspecte: prezentarea și
susținerea lucrării de licen ță. Reducerea examenului de licen ță la o singur ă probă (spre
deosebire, acum 10 ani, examenul de licen ță era alcătuit din evaluarea cuno ștințelor
acumulate în timpul Facult ății prin trei examene scrise de 3 ore, la trei discipline diferite
din aria de specializare și din sus ținerea public ă a lucrării de cercetare) m ărește
responsabilitatea comisiei de evaluare, care î și sporește exigen ța pe considerentul c ă
studentul are un timp mai mare la dispozi ție) dar și a studentului, care trebuie s ă
dovedeasc ă faptul c ă a dobândit în perioada anilor de Facultate acea cunoa ștere și
abilitățile necesare pentru a realiza o cercetare pe cont propriu.
Prezentarea și susținerea public ă a lucrării de cercetare în fa ța comisiei
specialiștilor în istorie (de la Facultate) de țin o importan ță egală, adeseori, cu cercetarea
în sine, cu redactarea lucr ării. Nota final ă obținută reprezint ă atât rezultatul evalu ării
lucrării de profesorul-coordonato r (evaluare-referat), cât și rezultatul evalu ării comisiei în
urma prezent ării și susținerii acesteia de c ătre absolvent. Prin urmare, lucrarea trebuie
văzută ca o marf ă realizată într-un timp oarecare și care trebuie „vândut ă” cât mai bine,
prin convingerea membrilor comisiei de importan ța și amplitudinea cercet ării realizate.

46Expunerea candidatului urm ărește mai multe etape, în raport cu propria cercetare.
El arată:

a. motivele alegerii subiectului.
b. obiectivele vizate prin cercetare.
c. Rațiunile pentru care a urmat o anume cale în cercetare (cu definirea
surselor primare, împ ărțirea materialului ș.a.).
d. dificultățile întâlnite în cadrul cercet ării.
e. obiectivele pe care candidatul consider ă că a reușit să le atingă în urma
cercetării, insistând asupra elementelor de originalitate.
f. aspectele în care nu a reu șit să-și atingă obiectivele ini țiale și de ce.
g. ceea ce r ămâne de întreprins, ca promisiune de continuare a cercet ării în
viitor, dup ă obținerea licen ței.

Sintetizând, candidatul face o scurtă prezentare a lucr ării, cu multe elemente la
care el însu și a meditat în cadrul Introducerii , insistând în acela și timp asupra
concluziilor și rezultatelor la care a ajuns în cercetare.

După prezentarea public ă a lucrării, candidatul trebuie să răspundă la întreb ările
membrilor comisiei cu privire la cercetarea întreprins ă.

Evaluarea
În evaluarea lucr ării de cercetare și a prezent ării publice, membrii comisiei
utilizează o grilă de evaluare care se dore ște cât mai obiectiv ă. Sunt mai multe aspecte
care stau în aten ția membrilor comisiei (în mod real, aceste aspecte – prezentate didactic
mai jos – se suprapun):

a. Evaluarea formei : dacă prezentarea lucr ării este satisf ăcătoare în raport cu:
 punerea în pagin ă: trebuie s ă fie corect ă (îngrijită sub aspect formal,
paginile sunt bine numerotate, sunt „pline”),
 întrebuin țarea citatelor

47 organizarea notelor
 tabla de materii : trebuie s ă fie complet ă, exactă și practică
 anexele (atenție la utilitatea anexelor )
 bibliografia ; dacă este utilă, ierarhizat ă și corectă.
 regulile de ortografie, punctua ție
 repartizarea paragrafelor .

b. Evaluarea metodei . M e t o d a n u s e r e f e r ă în mod obligatoriu la fondul
cercetării, cât mai ales la respectarea metodei istorice în general, sub raportul
 introducerii , în care s ă se regăsească problemele majore puse de cercetare
 concluziilor , în care trebuie s ă fie o gândire de ansamblu și în care
rezultatele cercet ării să fie eviden țiate
 referințelor bibliografice , cu ideea de a fi complete și corecte
 planului lucr ării, care trebuie s ă fie anunțat, logic, justificat și respectat;
titlurile trebuie s ă reflecte fondul p ărților și capitolelor.
 Argumenta ției. Întrebările puse în cursul studiului trebuie s ă fie clar
trasate, iar r ăspunsurile s ă constituie un text coerent.
 recursului la citate (vezi discu ția infra )

c. Evaluarea con ținutului se face în raport cu lucrarea de cercetare în sine, dar și
cu cele prezentate de student, în cadrul sus ținerii; originalitatea id eilor istorice discutate
și deținute în mod propriu de c ătre student și analiza coerent ă pe care el o exprim ă sunt
elementele urm ărite.
În cazul lucr ărilor de compila ție este important ca lucrarea s ă cuprindă o
prelucrare personal ă a ideilor și fragmentelor din diver și autori. Necesitatea ei este legat ă
(așa cum am afirmat anterior) de cunoa șterea direc țiilor științifice dintr-un domeniu, iar
alcătuirea ei trebuie s ă presupun ă un travaliu erudit, un exerci țiu cultural și lecturi
multiple.

d. Evaluare global ă. Există, în mod evident, o evaluare global ă a lucrării și a
prestației studentului. Comisia urm ărește dacă lucrarea este superficial ă, dacă ea este

48prezentată sumar, iar ideile expuse de student sunt pu țin interesante pentru cunoa ștere în
general. Finalmente, evaluarea global ă definește din perspectiva membrilor Comisiei
calitățile studentului și a cercetării lui: dac ă studentul poate dezvolta (sau chiar dezvolt ă)
calități de cercet ător prin faptul c ă lucrarea lui are utilitate cultural ă sau social ă;
îmbogățește cunoașterea în domeniu de studiu.
Conclusiv , evaluarea urm ărește dacă studentul a ținut cont de regulile cercet ării
științifice (alcătuirea materialului, aparatul critic, Bi bliografia, utilizarea surselor), dac ă
lucrarea este original ă, prin sursele primare pe care și-a bazat demersul și prin folosirea
lor judicioas ă, dacă cercetarea este sistematic ă și dacă studentul are capacitatea de
argumentare / dac ă își poate „ap ăra” subiectul și rezultatele cercet ării la care a ajuns.

După Ilie Rad 9, științificitatea unei lucr ări / teze de cercetare (sau de compila ție)
este dată de următoarele elemente:
 cercetarea avertizeaz ă asupra unui obiect recognoscibil și definit astfel încât s ă
fie recunoscut și de ceilal ți
 cercetarea aduce lucruri noi, ca informa ții, documente, reinterpret ări, abordări.
 cercetarea este folositoare și celorlalți, în propriile lor cercet ări.
 lucrarea furnizeaz ă elemente care s ă contribuie la verificarea și demonstrarea
caracterului fals al ipotezelor pe care lucrarea le prezint ă
 lucrarea con ține elementele necesare pentru a putea fi continuat ă.

Dificultăți și observa ții ale susținerii
a. Expunerea oral ă conține adeseori dificultăți de exprimare. Urmare a absen ței
dialogului real din spa țiul educa țional (școală preuniversitar ă, facultate / seminariile,
colocviile și dezbaterile fiind cel mai adesea formale), studentul român are dificult ăți nu
numai în exprimarea scris ă, ci și în cea oral ă. El nu cununoa ște modul de structurare a
discursului ( Atenție !!! scrisul construie ște un discurs obiectivat )
Prin urmare. discursul trebuie preg ătit, el nu trebuie improvizat ( nici nu trebuie „înv ățat
pe de rost”! ), chiar dac ă sunt de dorit spontaneitatea în conversa ția științifică.

9 Cum se scrie un text științific. Discipline umaniste , ediția a II-a rev ăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2008.

49 b. Nu trebuie s ă citești un text ! deși poți avea un text eliptic de sprijin (câteva
idei-directoare) / dar nu un discurs citi t. Lectura unui text este considerat ă, adeseori, de
membrii comisiei drept necunoa ștere suficient ă a subiectului. Membrii Comisiei doresc
mai curând s ă discute și nu să audieze un text. Tenta ția de a-l întrerupe pe „recitator” va
fi foarte mare !
c. Nu exist ă scuza emo țiilor. Emoțiile există, dar ele trebuie s ă fie stăpânite.
d. Timpul alocat este suficient pentru o expunere a cercet ării: prin urmare,
debitul verbal al studentului trebuie s ă fie unul rezonabil, iar caracterul discursului mai
curând unul reflexiv.
e. Limbajul trebuie s ă fie adecvat destina ției discursului . Studentul trebuie s ă
fie conștient că se găsește într-un spa țiu academic, în fa ța profesorilor s ăi. Prin urmare, el
trebuie să evite vorbirea familiar ă, să încerce s ă elimine pauzele de vorbire, repeti țiile și
greșelile gramaticale sup ărătoare (bine, deci…)
f. Mimica, gesturile, vocea sunt importante pentru evaluare ! Decența este
prețuită, chiar dac ă nu o vor recunoa ște întotdeauna, de to ți membrii Comisiei, plecând de
la caracterul festiv (într-o mare m ăsură), deși de dorit nerepetitiv pentru student, al
susținerii publice a licen ței.
g. Trebuie evitate mul țumirile adresate în public conduc ătorului.

VIII. DEONTOLOGIA ISTORICULUI ÎN FA ȚA TEXTULUI.
PLAGIATUL

Restitu ția faptelor din trecut nu reprezint ă un proces mecanic, bazat o metodologie
unică. Cercetarea istoric ă implică, întotdeauna, o dimensiune moral ă. Cercetând, noi
luăm contact cu lucr ările și ideile altora, care adeseori au contingen ță cu propriile noastre
idei. Onestitatea fa ță de propria cercetare și de cercet ările celorlal ți trebuie s ă domine
propriul nostru demers.
Plagiat provine din limba latin ă: plagiarius însemna r ăpitor sau negustor de
oameni (vându ți ulterior ca sclavi). Actualmente, sensul termenului a cunoscut o
restrângere, trimi țând la răpirea unor bunuri intelectuale, spre deosebire de piraterie
(răpirea unor bunuri materiale)..

50 Plagiatele sunt voluntare , atunci când un cercet ător își însușește conștient ideile și
rezultatele altui cercet ător și unele involuntare , legate de utilizarea indistinct ă a citatului
și parafrazei.
În acest din urm ă caz, cauzele majore sunt date de lipsa de exerci țiu prin fișele de
lectură, adeseori reduse la copierea unor fragmente dintr-o lucrare și care pot fi utilizate
apoi direct în tez ă, ca și cum textul ne-ar apar ține. Reamintesc, fi șele de lectur ă sunt o
formă a înțelegerii și legate de trecerea prin filtrul propriei noastre gândiri, a propriei
noastre lecturi, a unui text, idee din alt autor. Preluarea în întregime a unui fragment
trebuie pus ă întotdeauna între ghilimele.
Rolul profesorului coordonator este decisiv în evitarea acestor plagiate
involuntare.
A !!!
Plagiatul este o form ă a corupției
În Statele Unite, legea federal ă american ă privitoare la drepturile de autor
pedepsește preluarea necorespunz ătoare a fragmentelor formate din cel pu țin 8 cuvinte.

Vezi ca analize a plagiatului: Szasz Alpar Zoltan, Plagiatul: forme și tehnici de
evitare (http://www.polito.ubbcluj.România/polito/documente/reguli_plagiat.pdf (6
ianuarie 2007).
Trinitin.com
Site-ul: plagiat.ro