Us1 Moneda Si Formele Sale [606862]

5
UNITATEA DE STUDIU 1

MONEDA ȘI FORMELE SALE

Cuprins

1.1. Conceptul de monedă
1.2. Funcțiile monedei
1.3. Caracteristicile monedei
1.4. Apariția și evoluția monedei. Scurt istoric
1.5. Formele monedei
1.6. Relația monedă-credit

Obiective le Unității de studiu 1
La terminarea unității de studiu, cursanții vor fi capabili să:
 înțeleagă conceptele fundamentale: bani, monedă și să le diferențieze, când este necesar;
 identifice funcțiile monedei și să explice importanța fiecăreia dintre ele;
 clasifice formele monedei;
 explice modul de evoluție a monedei și a formelor sale;
 înțeleagă și să explice relația monedă-credit și mecanismele specifice acestei legături.

Cuvinte-cheie:

bani, monedă, troc, bani-marfă, mijloc de schimb, măsură a valorii, rezervă de valoare

Introducere

Deși moneda face parte din viața noastră de zi cu zi și toată lumea o cunoaște și o utilizează, puține alte
definiții au iscat controverse mai mari. Atât definiția, cât și funcțiile monedei diferă ca abordare de la un
autor la altul.

1.1. Conceptul de monedă

Din punct de vedere etimologic, cuvântul monedă provine din latinescul “ moneta”, participiul
trecut al verbului moneo, care înseamnă a prevesti, a avertiza. Conform legendei, prima monetărie romană
a funcționat o vreme în templul de pe Capitoliul din Roma dedicat zeiței Juno sau Junona (soția lui
Jupiter), numită în scrierile vremii și Juno -Moneta, plecând de la capacitățile atribuite, de a prezice
evenimentele.
În limba română în prezent întâlnim, aparent contradictoriu, termenii de “ monedă”, “monetar” și
“monetărie ”, explicația constând în originea lor diferită: cuvântul monedă provine din greaca veche, iar
monetar și monetărie din limba latină. Deși în trecut s-a folosit (și) termenul latin de monetă (din care
derivă termenii monetar și monetărie), Academia Română a recomandat folosirea termenului de monedă.1

1 Turliuc Vasile; Cocriș Vasile – Monedă și credit , Editura Ankarom, Iași, 1997, p. 9.

6 În sens strict, noțiunea de bani nu se identifică cu cea de monedă, cea dintâi fiind pe de o parte
mai cuprinzătoare , iar pe de altă parte, mult mai veche ; banii reprezintă o denumire generică pentru toate
felurile de monede și de semne de valoare, în timp ce moneda reprezintă doar un anumit tip de bani.1
În accepțiunea strictă, moneda reprezintă doar o parte a banilor – piesele metalice – indiferent
dacă au valoare proprie deplină sau nu (aceasta este inferioară valorii nominale). Moneda este o piesă
metalică, de o anumită formă, dimensiune, greutate, dintr-un anumit aliaj, cu puritate prestabilită (un
anumit titlu), cu însemne specifice, care circulă ca bani într-un areal, pe baza unui acord de voință sau
impusă, fiind emisă (bătută) de autoritatea monetară.
În prezent, termenul de monedă se folosește în înțeles larg , cuprinzând și biletele de bancă și
banii de cont; astfel, noțiunile de bani și monedă pot fi considerate ca fiind similare .2
Moneda este definită, cel mai adesea, prin funcțiile sale (o definiție funcțională3). Moneda este
un mijloc de schimb, un etalon al valorii și rezervă de valoare . Orice bun care îndeplinește aceste funcții
este monedă .
O a doua abordare în definirea monedei, definirea statistică , pleacă de la analiza indicatorilor și
agregatelor monetare.4 Această abordare, prin prisma structurii masei monetare în circulație, oferă prilejul
formulării a două definiții ale monedei , în sens restrâns și în sens larg .
Moneda în sens restrâns cuprinde numerarul, depozitele la vedere și cecurile de călătorie.
Moneda în sens larg cuprinde și alte active, cvasimonetare, fiind ansamblul mijloacelor de plată
general acceptate în schimbul de bunuri și servicii sau în reglarea unei datorii. Cvasimonedele
(cvasibanii) reprezintă active care au caracteristici apropiate de cele ale monedei: au lichiditate mare, pot
fi ușor transformate în bani fără o pierdere (substanțială) de valoare. De regulă, lichiditatea mai scăzută
este compensată în mod corespunzător printr -o remunerare . În același sens este astăzi utilizată și
noțiunea de activ financiar .
O a treia abordare a definiției monedei își propune pur și simplu să descrie trăsăturile monedei
așa cum rezultă în viața de zi cu zi . Banii sunt o convenție socială – acceptăm banii ca plată pentru că și
alții îi acceptă drept plată – banii sunt orice este general acceptat ca mijloc de schimb în cadrul unei
comunități .
Banii pot fi definiți și din punct de vedere al lichidității , fiind, așa cum spunea Keynes,
lichiditatea prin excelență , întrucât pot fi schimbați oricând, la alegere, în orice bunuri sau servicii; ei
permit stingerea imediată a oricărei datorii, au putere liberatorie deplină și imediată.
Într-o definiție mai cuprinzătoare, banii sunt un instrument social, o formă particulară imediat
mobilizabilă a unei părți din avuția socială, o întruchipare transmisibilă omnivalentă a puterii de
cumpărare, care conferă deținătorului dreptul suveran de a dispune asupra bunurilor și serviciilor.5

1.2. Funcțiile monedei

Abordarea clasică, frecvent întâlnită, face trimitere la funcțiile monedei așa cum au fost definite
încă de Aristotel : 1. mijloc de schimb; 2. măsură a valorii; 3. prezervare a valorii.
1. Funcția de mijloc de s chimb6
Deși nu există un acord deplin, mulți economiști consideră că funcția de bază a banilor este de a
permite separarea în timp a cumpărării de vânzare , făcând posibilă realizarea tranzacției fără dubla
coincidență a dorințelor/nevoilor specifică trocului: “separarea actului de vânzare de actul de cumpărare
presupune existența a ceva care să fie general acceptat în plată – funcția de mijloc de schimb”.7

1 Kirițescu Costin – op. cit., pp. 63- 65.
2 Turliuc Vasile; Cocriș Vasile – op. cit., p. 9.
3 Vasile Radu – Monedă și politică fiscală , Editura Uranus, București, 1994, p. 95.
4 Dardac Nicolae; Vâșcu Teodora – Monedă – Credit 1 , Editura ASE, București, 2002, p. 9.
5 Kirițescu Costin – Idei contemporane în acțiune , Editura Enciclopedică, București, 1996, p.9.
6 Unii autori, în abordările teoretice, preferă să desemneze conținutul acestei funcții sub o altă terminologie: mijloc de plată ,
instrument de plată sau mijlocitor al tranzacțiilor .
7 Friedman Milton – Money, http://www.britannica.com/rotel/macro/5004-32.html .

7 Banii ca mijloc de schimb sunt utilizați nu pentru că au o valoare intrinsecă, ci pentru că – și
numai în măsura în care – pot fi schimbați contra altor bunuri necesare.
Trocul înseamnă schimbul direct de bunuri fără utilizarea banilor, dar presupune o dublă
coincidență a nevoilor (complementaritatea intențiilor). Cu alte cuvinte persoana A, care deține un bun X
și dorește bunul Y, trebuie să găsească o persoană B, care deține bunul Y și are nevoie de bunul X. De
aici rezultă că trocul este complicat și relativ ineficient, permite doar tranzacții simple și presupune un
mare consum de timp . Evident, lucrurile se complică pe măsură ce în schimb intervin mai mulți
participanți și mai multe bunuri, și pot apărea situații de blocaj.
O soluție alternativă ar fi existența unei mărfi de care nici unul dintre participanți să nu aibă
nevoie, dar să fie sigur că toți ceilalți o vor accepta, nu neapărat pentru a o utiliza personal, ci pentru a o
schimba mai departe contra altui bun de care au nevoie. În această accepțiune, banii sunt ca un limbaj
comun,1 care este utilizat pentru că toți cei din jur îl vorbesc.
Mărfurile care au servit mai întâi ca bani trebuiau să îndeplinească o condiție: utilizatorii să aibă
încredere în ele, în valoarea lor de schimb, că ele vor fi acceptate mai departe în schimbul altei mărfi.
Banii au facilitat diviziunea muncii și specializarea,2 nimeni nu s-ar fi putut specializa în
realizarea unui singur produs – în acel domeniu în care avea un avantaj comparativ, ci ar fi trebuit să-și
asigure în continuare toate bunurile necesare subzistenței – dacă nu ar fi fost sigur că acesta poate fi
schimbat cu ușurință (prin intermediul banilor) în orice produs de care avea nevoie. Cu alte cuvinte,
specializarea are sens doar dacă schimburile sunt posibile, iar banii au fost un factor de dezvoltare a
schimburilor, permițând tranzacții indirecte complexe; rolul banilor este cu atât mai important cu cât
crește volumul schimburilor de intermediat.
Banii (B) se interpun în schimbul marfă (M) contra marfă (M'), în economia monetară schimbul
devenind M-B- M' (sau B-M-B', unde B'>B).

Figura nr. 1. Ilustrarea funcțiilor banilor3 în schimbul M-B și B- M'

La momentul 0

La momentul 1

În cadrul funcției de mijloc de schimb se poate distinge funcția de mijloc de cumpărare (în cazul
în care circulația mărfurilor și banilor este simultană, de genul M-B-M') și funcția de mijloc de plată (în
cazul în care mișcarea compensatoare a banilor este decalată – prealabilă sau ulterioară – față de mișcarea
mărfurilor, de tipul M-B și B-M'), cu observația că în literatura economică actuală distincția este mai
puțin frecvent ă.4

1 Kohn Meir – Money, Banking and Financial Markets , The Dryden Press, Orlando, 1991, p.63.
2 Kidwell David; Peterson Richard – Financial Institutions, Markets and Money , 5th edition, The Dryden Press, Orlando, 1993,
p. 5.
3 A se vedea și Manolescu, Gheorghe, Moneda și ipostazele ei , Editura Economică, București, 1997, pp. 18- 23.
4 Turliuc Vasile – Politici monetare , Editura Polirom, Iași, 2002, p. 21. M
Marfă B
Bani ca rezervă
de valoare Banii ca măsură a valorii
Banii ca mijloc de schimb
M'
Marfă B
Bani ca rezervă
de valoare Banii ca măsură a valorii
Banii ca mijloc de schimb

8 2. Funcția de măsură a valorii
Unii autori preferă să folosească o altă terminologie pentru a desemna conținutul acestei funcții:
“etalon al valorii ”, “standard al valorii ”,1 “funcția de calcul economic ”, “funcția de unitate de cont”
sau “funcția de monedă de cont ”.2
Funcția de măsură a valorii permite, pe de o parte, exprimarea valorii (evaluarea și
dimensionarea) celor mai diverse mărfuri și servicii, iar pe de altă parte, măsurarea și compararea
prețurilor acestora (în timp și spațiu). Prețul este, în acest sens, expresia valorii unui anumit bun.
Deși s-ar presupune ca necesară, specifică oricărui etalon, constanța, stabilitatea (în timp) nu este
caracteristică și monedei; valoarea nominală a banilor se păstrează, dar fluctuează puterea lor de
cumpărare.
În aceste condiții, s-ar putea pune întrebarea de ce mai este utilizat un asemenea etalon – instabil –
iar răspunsul ar fi: întrucât banii reprezintă o necesitate într -o economie de schimb . Dacă într-o economie
naturală, de subzistență schimbul marfă contra marfă, poate fi o soluție, în economiile contemporane, dată
fiind complexitatea schimburilor, nevoilor și diversitatea produselor și serviciilor, soluția este neviabilă,
cel puțin pe termen lung și la scară largă.
Într-o economie monetară , modernă, există atâtea prețuri câte produse sunt pe piață. În economia
naturală, numărul de prețuri este mult mai mare, întrucât fiecare bun trebuie să aibă un preț exprimat în
toate celelalte bunuri de pe piață . În consecință, cu cât crește numărul produselor disponibile pe piață,
numărul prețurilor crește și mai mult, iar schimbul devine tot mai dificil.
Astfel, folosirea banilor a redus considerabil, pe măsura dezvoltării economiei, timpul (și efortul)
presupus anterior, în cazul trocului, de realizarea schimbului.

Într-o economie naturală în care ar fi produse doar 10 bunuri, există 45 de prețuri, în timp ce într- o
economie monetară doar 10 prețuri; în cazul a 1.000 de bunuri, în economia naturală ar exista 499.500 de
prețuri, față de 1.000 în tr-o economie în care există bani; în cazul a 1.000.000 de produse, există
499.999.500.000 de prețuri în loc de 1.000.000 de prețuri.

Existența unui etalon al valorii este primordială,3 fără să fie importantă forma sa – concretă sau
abstractă. Unitatea monetară își îndeplinește rolul de a facilita schimburile, prin măsurarea valorii
diverselor bunuri și servicii și permițând compararea valorii acestora, la fel de bine dacă există sub formă
de monedă concretă sau abstractă, fictivă, fără existență fizică . Tot astfel, alege rea mărimii unității de
măsură, este fără nici o importanță din punct de vedere al valorii pe care o măsoară și o exprimă.

Teste de autoevaluare
TA1.1. Evidențiați inconvenientele trocului.
Răspuns:

1 Apare dintr-o traducere eronată din limba engleză a expresiei “standard of value”, fiind de fapt “etalon al valorii”.
2 Formularea “funcția de monedă de cont” poate genera confuzii cu o componentă a masei monetare în circulație , care are
aceeași denumire, între cele două neexistând nici o legătură.
3 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – Économie monétaire et financière , Bréal, Paris, 2000,
p. 22.

9 Funcția de măsură a valorii este cea dintâi care se manifestă, premergând ca succesiune necesară
a operațiunilor funcției de mijloc de schimb , dar cele două funcții se presupun (condiționează) și se
completează reciproc. Banii rămân o necesitate și sunt folosiți în continuare, chiar dacă, de exemplu, nu
își mai îndeplinesc funcția de rezervă de valoare.1 Funcțiile de etalon al valorii și mijloc de schimb nu pot
fi separate între ele , ambele fiind necesare pentru a contura rolul îndeplinit de bani în societatea
contemporană. De altfel, se consideră c ă banii au apărut îndeplinind deodată ambele funcții .

3. Funcția de prezervare a valor ii2
Prin această formulare se are în vedere procesul de acumulare (economisire) , în principiu în
vederea consumului ulterior; dacă momentul cheltuirii este mai îndepărtat, se transferă putere de
cumpărare din prezent în viitor .
Ceea ce se urmărește este ca produsele care pot fi cumpărate astăzi cu o unitate monetară să poată
fi cumpărate și în viitor la același preț, banii să păstreze valoarea, puterea de cumpărare în timp, fiind
elocventă formularea lui Costin Kirițescu – putere de cumpărare în așteptare . Acest lucru este de înțeles,
dacă facem legătura cu funcția banilor de mijloc de schimb: banii permit separarea în timp între
momentul încasării și momentul cheltuirii (vezi Figura nr. 1.) și între două schimburi intermediate banii
trebuie să păstreze valoarea. Trebuie remarcat că deținerea de monedă în sine nu aduce nici un câștig,
prin comparație cu deținerea altor active – cu excepția unor perioade de deflație, când valoarea banilor
crește în timp.3
Formula utilizată în cazul monedei cu valoare intrinsecă – funcția de tezaurizare – avea atunci
un alt înțeles, întrucât banii nu erau afectați de inflație; deținerea de monedă (în timp) nu se concretiza în
nici un caz într-un prejudiciu, în pierderea puterii de cumpărare. În economia contemporană, când
pericolul inflaționist este prezent, moneda în sine nu este soluția ideală pentru păstrarea puterii de
cumpărare, optându-se de regulă pentru substitute (active financiare). Din acest motiv, este de înțeles
nuanțarea, că funcția de prezervare a valorii, ar putea fi interpretată ca rezervă de precauție contra unor
situații neprevăzute și ca rezervă (comodă) pentru tranzacțiile curente .4
Funcția de p rezervare a valor ii nu a fost și nu este îndeplinită întotdeauna și de orice formă a
banilor. Unele mărfuri (perisabile) care au îndeplinit, în trecut, funcții ale monedei, nu corespundeau:
peștele de exemplu, care în anumite arealuri juca rolul de monedă, nu era mijlocul cel mai inspirat de
păstrare a avuției.
Totuși, chiar dacă anumite monede, cel puțin în unele perioade, nu îndeplinesc funcția de
prezervare a valorii, nu înseamnă că se renunță la utilizarea lor, în condițiile în care reușesc să facă față
cerințelor presupuse de celelalte funcții. Este elocvent în acest sens cazul economiilor afectate de
hiperinflație, unde se manifestă fenomenul numit generic „dolarizare”: orientarea într-o mare măsură, cel
puțin în tranzacțiile de mare valoare, spre monede cu vocație internațională, în condițiile în care moneda
națională își pierde substanțial puterea de cumpărare într-un interval scurt de timp; moneda națională mai
îndeplinește doar funcția de măsură a valorii și eventual pe cea de mijloc de schimb, prețurile raportându-
se însă la moneda internațională, considerată mai stabilă.
“Funcția de a face posibilă acumularea, adică păstrarea de valori, atribuită monedei, nu este
specifică. Se pot tezauriza și diverse obiecte scumpe: pietre prețioase, bijuterii, anumite mărci poștale,
tablouri, etc.”5 Banii nu reprezintă unica formă de păstrare a valorii și nici soluția optimă pentru aceasta,
fără ca astfel să le fie afectată funcționalitatea;6 totuși, este necesar ca banii să reprezinte un mijloc de
rezervă rezonabil (acceptabil).
Dacă o funcție de bază a monedei este cea de a mijloci schimbul (vânzarea-cumpărarea), valoarea
și utilitatea ei sunt date de gradul în care își îndeplinește rolul, atât la momentul prezent, cât și în
perspectivă (păstrează puterea de cumpărare, fiind în același timp lichidă și larg acceptată).

1 De altfel, în trecut, au îndeplinit, temporar, rolul de bani și mărfuri perisabile/consumabile.
2 Alte formulări întâlnite în literatura de specialitate sunt: “ rezervă de valoare” , “tezaurizare” , “depozit de valoare” .
3 În schimb, în perioade de inflație, banii își pierd din puterea de cumpărare.
4 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 25.
5 Jinga Victor – Moneda și problemele ei contemporane , vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 113.
6 Aceasta și pentru că, deși alte bunuri pot păstra mai bine valoarea, nu pot îndeplini funcțiile de mijloc de schimb și etalon al
valorii.

10
Teste de autoevaluare
TA1.2. Care dintre funcțiile banilor este mai importantă? Argumentați.
Răspuns:

4. Alte funcții ale monedei
Abordarea funcțiilor monedei diferă de la un autor la altul. Unii prezintă trei, alții patru, sau chiar
cinci funcții ale monedei. De regulă, funcțiilor “clasice” li se adaugă altele, ca rezultat al separării celor
trei menționate anterior .
Astfel, unii autori abordează separat funcția de etalon al plăților amânate (viitoare) , evidențiind
faptul că moneda folosește la definirea împrumuturilor în termeni monetari, fiind mai convenabil astfel
decât în termeni de mărfuri. În această funcție însă, se regăsesc simultan funcția de mijloc de schimb (de
plată) și funcția de măsură a valorii, întrucât datoriile în general sunt exprimate valoric, într-o unitate de
cont (de măsură) și sunt plătite, în sensul stingerii datoriei, cu un mijloc de plată.1
Tot astfel, deși funcția de unitate de cont este prezentată uneori separat, se identifică cu funcția
de unitate de calcul și de etalon al valorii, fiind de fapt vorba de aceeași funcție, de comparare a valorilor.
Într-o altă grupare a funcțiilor monedei,2 se disting funcții în spațiu (mijloc de schimb și măsură a
valorii) și funcții în timp (prezervare a valorii). Funcțiile monedei sunt ierarhizate din punct de vedere al
importanței lor,3 în funcții de bază (măsură a valorii și mijloc de schimb) și funcții derivate (funcțiile de
unitate de cont și standard al plăților viitoare). Uneori, funcțiile banilor sunt împărțite în principale
(măsură a valorii și mijloc de schimb) și secundare (mijloc de plată, mijloc de economisire, păstrarea și
transferul valorilor – în timp și spațiu – distribuirea bunurilor și serviciilor după puterea de cumpărare).4
Într-o altă abordare, funcțiile monedei sunt împărțite în funcții concrete (mijloc de schimb, mijloc de
plată și rezervă de valoare ) și funcții abstracte (unitate de cont, măsură a valorii , etalon al plăților
amânate).5

1 Le Roy Miller Roger; Pulsinelli Robert – Moneda y banca , secunda edición, McGraw-Hill Interamericana, Santafé de
Bogotá, 1992, p. 19.
2 Guitton Henri – La monnaie , Éditions Dalloz, deuxième édition, Paris, 1971, p. 15.
3 Dardac Nicolae; Vâșcu Teodora – op. cit., p. 13.
4 Kirițescu Costin; Dobrescu Emilian – Băncile – Mică enciclopedie , Editura Expert, București, 1998, p. 38.
5 Glyn Davies – A history of money from ancient times to the present day , revised edition, University of Wales Press, Cardiff,
1996, p. 27.

11 1.3. Caracteristicile monedei

De regulă, se consideră că moneda trebuie să îndeplinească cel puțin următoarele caracteristici :1
1. Portabilitate –să poată fi ușor de transportat pentru efectuarea de plăți în diferite locuri
(valoare mare în volum mic ; în condițiile formelor monedei contemporane – o asemenea condiție nu mai
este de interes acut).
2. Durabilitate – să poată face față în timp, uzurii fizice inerente circulației monetare, fără
pierderea valorii și să reziste o perioadă îndelungată, între momentul primirii și momentul în care sunt
cheltuiți .
3. Divizibilitate – să poată fi împărțiți cu ușurință pentru a permite și efectuarea unor plăți de mai
mică valoare sau pentru a da rest – iar la nevoie, să poată fi refăcut întregul (prin tăiere – topire). De mare
interes în trecut, astăzi banca centrală asigură o structură adecvată a masei monetare pe cupiuri.
4. Omogenitate (uniformitate) – în sensul că toți banii de aceeași valoare nominală sunt identici și
au valoare (reală) egală.
5. Recunoaștere ușoară – presupusă de necesitatea unei largi (totale) acceptări în tranzacții.
6. Acceptabilitate – pentru a-și îndeplini funcțiile, banii trebuie să fie general acceptați în plată, în
schimbul oricărui bun sau serviciu; trebuie să existe încrederea utilizatorilor că vor putea folosi banii mai
târziu, știind că au fost folosiți astfel și în trecut, fără probleme .
Acestor caracteristici, li se mai poate adăuga una: raritatea . Primele forme de monedă au avut și
această caracteristică, generând încredere că oferta de monedă (din marfa care îndeplinea rolul de
monedă) era limitată.
Dacă, ținând cont de aceste aspecte și facem trimitere la proprietățile aurului ( omogen, divizibil,
valoare mare în volum mic și inalterabil ), devine evidentă “supraviețuirea” sa timp de secole în funcții
monetare.

1.4. Apariția și evoluția monedei. Scurt istoric

Sistemul financiar de astăzi, cu monedă, cecuri, automate de distribuire a banilor și nenumărate
instrumente sofisticate, nu a apărut peste noapte. El este rezultatul evoluției de-a lungul secolelor. Nucleul
acestui sistem îl reprezintă banii2.
Putem avea însă o viziune exclusiv economică asupra monedei? Această întrebare este fără
îndoială prima care se pune atunci când studiem fenomenele monetare. Dacă contribuțiile altor științe
sociale, precum antropologia, psihologia sau istoria sunt de un interes cert pentru știința economică în
general, aceasta este și mai adevărată pentru analiza monetară unde studierea din perspectiva istorică,
subliniind diferențele de context ajută la clarificarea adevăratelor implicări ale prezentului ca și a
aspectului multidimensional al monedei.
Referințele la istoricul monedei permit astfel înțelegerea mai ușoară a trei întrebări pe care și le
pune economistul privind natura monedei (natură în sensul de “ansamblul caracterelor fundamentale care
definesc o ființă sau un lucru”)3:
 Care sunt formele monedei? (natura formală): cele trei milenii de istorie a monedei ne arată că nici
un obiect nu este monedă în sine și că diferitele forme monetare nu ne trimit înapoi doar la o evoluție
a tehnicilor, ci și la diferite regimuri monetare (înțelese ca reguli de emitere și de gestiune a monedei).
 La ce servește moneda? (natura funcțională): în mod tradițional, am văzut că se atribuie monedei
trei funcții instrumentale: mijloc de schimb, de măsură a valorii, de rezervă a valorii, dar aceste trei
funcții nu sunt indisociabile, ele nu au apărut simultan, nici nu au traversat aceleași suporturi
monetare.
 Care sunt proprietățile monedei? (natura conceptuală): moneda a avut mereu drept consecință “o
încredere și o menire socială”(F. Simiand) deoarece ea unește între ei contemporanii, dar și trecutul,

1 A se vedea Hoanță Nicolae – Bani și bănci , Editura Economică, București, 2001, p. 17 și Dardac Nicolae; Vâșcu Teodora –
op. cit., pp. 17-18.
2 Samuelson Nordhaus – Economie , Editura Teora, București, 2000, p. 574.
3 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 11.

12 prezentul și viitorul. Ea se împotrivește unei reguli sociale care exprimă și întărește valorile globale
ale societății. De altfel orice criză monetară nu poate fi decât reflectarea unei crize sociale.
Mărfurile au fost prima formă de bani, dar în decursul timpului ei au evoluat până la forma
bancnotelor și a conturilor bancare. Toate acestea au aceeași calitate esențială: sunt acceptate la plata
bunurilor și a serviciilor.

Moneda datează de la începuturile civilizației1.
Nu este întâmplător că banii au apărut aproximativ în același timp cu scrisul, adică în epoca
fierului. În această epocă s-a realizat trecerea de la sistemele complicate de scriere – hieroglific și
cuneiform – ale imperiilor vechi la alfabetul simplu fenician, care a făcut știința de carte tot atât de
accesibilă și populară cum era fierul. Apariția banilor se situează pe aceeași treaptă istorică. Atunci au
apărut banii din metal, mai întâi sub formă de lingouri marcate, în Lidia, și apoi, după secolul al VII-lea
î.e.n., ca monedă.
Metalul luat în greutate a fost folosit ca bani și în vechile imperii, însă întrebuințarea sa era o
excepție, regula rămânând trocul și plata în natură.
Banii, care au devenit curând măsură pentru orice altă valoare, au schimbat toate relațiile sociale
în cadrul operațiunilor de vânzare-cumpărare. Datorită caracterului lor general și anonim, banii au dat
posibilitatea schimbului lesnicios, au reprezentat un puternic impuls pentru producție, dar au favorizat
inegalitatea de avere, starea de îndatorare și, deci, primele forme ale creditului.
Rolul schimbului și deci și al monedei și creditului a fost în societatea antică și în Evul Mediu,
datorită predominării economiei naturale, limitat. În societatea modernă, banii și creditul au dobândit un
rol esențial în adaptarea producției la necesitățile sociale.
Sfera circulației monetare s-a extins în decursul timpului, aceasta în legătură cu înlocuirea
economiei naturale cu economia de schimb și ca efect al sporirii producției de mărfuri.
Existența monedei din metal prețios, ca unică formă a banilor, se extinde până la sfârșitul
secolului al XVII-lea, când au apărut primele bănci de emisiune moderne și un nou tip de bani sub formă
de bancnote (bilete de bancă). Legătura cu moneda din metal prețios s-a păstrat, bancnotele fiind
convertibile.
Odată cu apariția unor rețele de bănci comerciale au luat naștere moneda fiduciară (bazată pe
încredere) și banii de cont. Plățile fără numerar se efectuau cu bani scripturali (de registru). Începând cu
primul război mondial, bancnotele clasice au încetat, pe plan generalizat, să mai fie convertibile în aur
potrivit definiției în aur a etalonului monetar și s-au transformat în bani de hârtie.
În prezent, masa monetară în circulație este formată precumpănitor din moneda de cont, adică
concretizată printr-o înscriere în conturile bancare, circulația căreia se realizează prin cecuri și cărți de
credit aflate în plină expansiune. Plățile se efectuează ca un "dialog" prin intermediul calculatoarelor,
moneda fiind "electronică". S-a produs o dematerializare a monedei prin trecerea progresivă de la moneda
cu existență fizică, exterioară, la o monedă fără existență fizică, corporală.

1.5. Formele monedei

Banii sunt familiari tuturor – ca numerar în buzunar, ca intrări în conturile bancare, ca valoare a
averii noastre. Dar rareori ne oprim să cugetăm ce lucru ciudat sunt în realitate banii. Muncim și ne
agităm să câștigăm bani și totuși fiecare bancnotă nu este decât o hârtie, fără valoare intrinsecă. Numai
guvernul, prin banca centrală, poate tipări bani și totuși în conturile curente și de economii se află mai
mulți bani decât a produs vreodată guvernul.
În acest subcapitol vom analiza formele monedei, în mod tradițional distingându-se patru
arhetipuri monetare: moneda- marfă, moneda -metalică, moneda de hârtie și moneda scripturală.

1 Turliuc Vasile; Cocriș Vasile – op. cit., pp. 7- 8.

13 1. Paleomoneda sau moneda marfa
Paleomonedele sunt mărfuri sau obiecte diverse, cel mai adesea puțin perisabile, care au fost
utilizate în anumite momente ale evoluției societății pentru a efectua nu numai cumpărături curente dar de
asemenea și pentru a plăti impozite sau ca elemente de zestre.
a) Monedele-marfă “consumabile”
Această ,,moneda primitiva” putea fi aleasa dintre bunurile utilitare. În general era vorba de un
bun folosit în mod deosebit și cu o mare valoare simbolică.1
Încă înainte de sosirea lui Cortes la 1519, aztecii utilizau ca monedă boabele de cacao , în afara
folosirii lor ca băutură a aristocrației. Această marfă scumpă servea cumpărăturilor cotidiene (câteva
boabe permiteau cumpărarea unor cantități de porumb sau a alteia de mazăre roșie, care constituiau la
acea dată baza alimentației poporului), dar de asemenea, regrupate în saci, (“xiquipilli” conținând 8000 de
boabe), ele erau în mod egal destinate tranzacțiilor mai importante precum plata impozitelor. Într-un mod
similar, baloții de ceai presat din Tibet, morunul în Terra –Nova, zahărul în Indiile occidentale (Antilele
actuale) au putut fi utilizate ca moneda de schimb.
Printre aceste monede ,,alimentare”, moneda-sare a cunoscut o largă folosire în interiorul unor
societăți cu culturi foarte diverse (ea este atestata de exemplu în Noua-Guinee, Abyssine sau în Katanga)
sub forma de lingouri sau de bulgari mari sau mici, mereu divizibile în bucăți și ambalate cu grijă ca să
ușureze transportul.
Marfa aleasă poseda deci o dublă natură ce rezulta, pe de o parte, dintr-o folosire monetară – se
accepta căci știai ca ai putea apoi s-o schimbi la rândul ei pentru un obiect dorit – și simultan, pe de altă
parte, dintr-o folosire non-monetară, utilitară, ca bun de consumație. Valoarea monedei era atunci într-un
fel gajată de valoarea de folosire corespunzătoare nevoilor, chiar dacă după antropologi aspectul simbolic
rămâne primordial.
b) Moneda marfă “non-consumabilă”
Dar paleomoneda sau moneda marfă poate fi constituită și din mărfuri sau din obiecte fără nici o
valoare utilitară și neavând decât o funcție monetară.
Cea mai cunoscuta dintre aceste paleomonezi “neconsumabile” a fost “ cauri”, mica cochilie de
aproximativ 2 cm, recoltată din Oceanul Indian care devine un fel de monedă de schimb internațională
utilizată în multe regiuni ale Asiei și Africii
Dar poate, în mod egal, să fie vorba și de obiecte special elaborate în scopul unei folosiri
monetare. Astfel locuitorii din Kotogo sau Ciad foloseau piese de pământ ars, făcute din argilă, fără nici o
întrebuințare culinară sau chiar fără nici un ornament. Ele reprezentau anumite valori care variau în
funcție de numărul și forma incrustațiilor pe care le purtau sau dacă erau găurite sau nu. În același mod, în
alte societăți au fost fabricate obiecte de metal, unelte sau arme (lance, topor, nicovală), simple copii
foarte friabile, sfărămicioase și în miniatura. Materialitatea obiectelor devenea așadar pur simbolică și
rolul său pur monetar.

Două monede “extreme”2.
Dintre aceste obiecte cu utilizare exclusiv monetară cea mai grea a fost fără îndoială “discul de
aragonită” (piatra de calcar) utilizat de locuitorii insulelor Yap ș i Carolines. Cu un diametru variind de
la 50 cm la 4 m, această piatra de moară perforată în centru servea la reglarea plăților mai mari sau la
rezolvarea conflictelor dintre sate. Ele erau expuse în fața caselor ca semen al bogăției. In opoziție cu
aceasta, moneda cea mai ușoară atestată a fost “moneda pană” din insula Santa -Cruz din Pacific.
Compusă din rulouri de fibre vegetale de aproximativ 10 m lungime, decorată la capete cu minuscule
pene roșii de pasăre, ea a fost utilizată pentru anumite cumpărăt uri ca: vase sau pentru ceremonii sociale
precum căsătoria.

1 Alegerea unei monede marfă apare astfel în funcție de tipul de societate: cereale în societăți agricole, animale în societăți
păstorești, oale sau stofe în societățile comerciale cu exteriorul, arme în societățile războinice.
2 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 14.

14 Aceste monede – marfă nu sunt totuși amintiri “exotice” ieșite din antropologie. În anumite
circumstanțe ele pot reapărea ca monede de ,,schimb” substituindu-se unei ,,monede moderne” slăbite.1

2. Monedele-metalice
Monedele de metal constituie o forma derivată – atât ca materie-primă – și ideală – datorită
valorii sale intrinsece – a monedei-marfă . Ca urmare ele prezintă mai multe avantaje reunite:
 abilitate ridicată în a face mai ușoară transformarea lor din monedă în obiecte de folosință și vice-
versa;
 sunt perfect divizibile de la ,,zero la infinit” fără a rămâne resturi sau deșeuri;
 raportul ridicat dintre valoarea și volumul lor contribuie la un transport facil a acestora;
 inalterabilitatea lor le da o durată de viață cvasi-infinită;
 sunt susceptibile de o calitate constantă;
 dificultatea în fabricarea lor le protejează în parte de imitații.
a) Moneda măsurabilă (cântărită)
Plățile se efectuau măsurând lingourile sau pudra de metal (aur, argint, cupru plumb, fier).
Folosirea în acest fel a metalului cântărit presupunea existența unui sistem ponderal regulat și folosirea
generalizată a cântarului. Aceste două condiții menționate mai sus au fost reunite în Mesopotamia, în
Egiptul faraonic și în China imperială.
Dar cântărirea reprezenta un sistem greu deoarece necesita prezența și plata unui expert în
cântărire, însărcinat cu garantarea cantităților de metal iar operațiunea trebuie să fie repetată la fiecare
nouă tranzacție.
b)Moneda numărată
Ideea a apărut încă din anul 3000 î.C. în valea Indusului și în China și a constat în a împărți, a
debita metalul în fragmente de dimensiuni uniforme și greutăți predefinite. Aceste bucăți metalice au
îmbrăcat diverse forme în funcție de tipul de societate: bulgări sau bile, discuri, rondele, mici bastonașe.
Totuși această monedă, așa zis numărată nu dispunea – cel puțin în tranzacțiile importante – nici de
cântărire, nici de expert astfel încât bucata etalonată putea să fie alterată sau scurtată printr-un adaus de
material fraudulos. Nevoia unei garanții vizibile a titlului și greutăților îl va conduce pe Hittitis în anul
1530 î.C. la aplicarea pe acest metal a unui semn reprezentativ.
c)Moneda bătută
La Marea Egee, în Lidia (regiune a actualei Turcii) au fost inventate, în jurul anului 650 î.C,
primele piese metalice din cele pe care noi le cunoaștem astăzi. Aceste prime piese erau compuse din
electrum (un aliaj natural de aur și argint extras din fluviul Pactole) și de formă globulară iar ele
corespundeau unei picături de metal topit. Pe una din părțile acestor piese metalice figura, în relief, un
animal gravat (leu, cerb, berbec, cal, albina, taur) iar pe cealaltă parte erau puse una sau mai multe mărci
pătrate: numărul lor și combinația acestora permitea cunoașterea valorii piesei estimate în ,,statere”,
unitate de greutate corespunzând aproximativ la 14 grame.
Totuși electrumul ridica o problemă. Compoziția acestui aliaj natural nu era stabilă: anumite piese
conțineau 55% aur, altele 31%. În jurul anului 550 î.C, grație progresului înregistrat în domeniul
metalurgiei apar primele piese de aur și de argint pur, o piesă de aur valorând 13,3 piese de argint
(asistăm astfel la nașterea primului sistem monetar bimetalist).2

Baterea monedei .
Tehnica de fabricație a acestor prime monede era următoarea: odată decupată pastila de metal
prețios – matrița – aceasta era plasată între doi cilindri de metal – pene – cu colțurile gravate în scobitură.
Unul era fixat pe o nicovală sau pe o bilă din lemn – reversul – al doilea era ținut cu mâna și bătut cu
lovituri de ciocan pentru ca partea respectivă să primească amprenta. Revers, față, a bate sau a lovi
moneda sunt deci expresii născute din această tehnologie ale cărei mari principii rămân neschimbate

1 De exemplu pachetul de țigări din Germania anilor 1945-1946 sau folosirea colierelor de bile la Clubul Mediteran, urmaș
îndepărtat a colierelor de „cauri”.
2 Tradiția grecească atribuie paternitatea acestei inovații lui Cresus (561-546), ultimul rege al Lidiei. Bogăția sa legendară
provenea din traficul comercial și din zăcămintele de aur din regatul său.

15 chiar și astăzi chiar dacă baterea monedei nu mai este manuală și evident s -a mecanizat. Baterea se face
începând cu sec. XVI cu ajutorul unei mașini cu balansier în care forța hidraulică înlocuiește nicovala și
ciocanul iar mașina de presat monetară este pusă în funcțiune de forță vaporilor de apă, începând cu anul
1830. Astăzi instalația din Pessac din Gironde1 (Franța) permite încă producerea a 80 milioane de piese
monetare pe lună.

În mai puțin de un secol folosirea pieselor monetare se va răspândi în toată lumea greacă, ele vor
apărea și încep a fi utilizate și în regiunea Marseillei încă cu 450 î.C
Fiecare cetate grecească – existând aproape 1400 în sec. al IV-lea î.C – începe să bată propria sa
monedă (în general de argint) pe care figurează emblema orașului: Pegas în Corint, broasca țestoasă în
Egine, foca în Phocee.
În sec. IV î.C. bogăția și puterea Atenei permit acestui oraș să impună propria monedă, drahma,
asupra piețelor mediteraneene. Tetadrahma2 va deveni ,,dolarul” Mediteranei de atunci încoace (Galia și
Marea Britanie le utilizează și le copie).
Începând cu domnia lui Alexandru cel Mare (334-324 î.C) portretul suveranului va înlocui
progresiv animalele simbolice de pe piese și zeii sau eroii Panteonului grec. Aceasta personificare se va
impune definitiv până la nașterea Republicilor Moderne, dar rămâne încă valabilă în multe regiuni
monarhice sau autocratice.
d)Moneda divizionară astăzi.
Încă de la apariția monedei metalice, valoarea sa ridicată a provocat nevoia unei monede mici. În
loc de a recurge la un aliaj sărac a cărui compoziție să rămână suspect s-a preferat alegerea unui metal
comun, cuprul sau fierul (de ex. în cazul obole, subdiviziunea drahmei din Atena) pentru realizarea
monedei divizionare.
Compuse din aliaje precum aluminiu, cupru sau nichel3, piesele contemporane au astfel o valoare
ușor independentă față de costul lor de fabricație (de exemplu în Franța în 1999 se înregistrau costuri în
jur de 16 centime pentru realizarea unei piese de 5 centime, un franc pentru cel de 10 franci și 1,30 franci
pentru cea de 5 franci).
Această monedă mai mică este calificată pentru divizionare deoarece ea este destinată tranzacțiilor
cu sume mici precum și pentru a face plata salariilor. În Franța aceste piese sunt fabricate de către
administrația monedelor și a medaliilor din Pessac sub egida Trezoreriei publice franceze, iar numărul de
piese în circulație era de ex. în 1998 de 17.532 milioane, aproximativ 300 de piese pe fiecare locuitor, cu
o valoare de circa 287 franci.

3. Moneda de hârtie
Primele bilete au apărut în China, țara unde tocmai fusese inventata hârtia.4 La origine moneda de
hârtie era folosită în cazul unor ritualuri consacrate tranzacțiilor “cu lumea cealaltă”. Era vorba de hârtii
de ofrandă, de bilete reprezentând o anumită sumă de argint care în paralel cu monedele din pământ ars și
cu simulacrele realizate din obiecte de hârtie erau arse în timpul funerarilor pentru a asigura defunctului
prosperitate pe lumea cealaltă (această practică e încă prezentă în Extremul – Orient la ceremoniile
funerare)5.
Apoi această ,,moneda a morților” se va transforma începând cu sec. X ,,în moneda viilor”.
Astfel cele mai vechi bilete sunt emise în China la începuturile dinastiei lui Song în Nord (960-1127) și
folosirea lor se va generaliza între sec. XII – XIV. Aceste bilete reprezentau o valoarea nominală

1 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 15.
2 Tetadrahma: este din argint de 4 drahme cu minim 966% puritate, care are pe o fata capul Atenei, protectoarea cetății Atena s i
pe revers bufnita, animal simbolic al zeiței.
3 Observație: începând cu anul 1968 piesele emise în Franța – mai puțin piesele comemorative – nu mai sunt din metal prețios
(ultimele piese din argint de 5 franci au fost tezaurizate și retrase din circulație în 1881).
4 Hârtia: inventată în sec. III î.C. în China, tehnica de fabricării hârtiei nu se va răspândi în Europa decât spre sfârșitul sec.
XVI.
5 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 16.

16 exprimată într-un număr de piese (de 10, 20, 30, 50, 100, 200, 1000 și 2000) și puteau fi convertibile în
piese de argint în orice moment.
Abia începând cu sec. XVII Europa va trece la utilizarea monedei de hârtie ca urmare a unui
proces logic dar foarte lent, realizat în 3 etape, în afara oricărei influențe chinezești (de ex. atunci când la
sf. sec. XIII Marco-Polo și alți exploratori au povestit în Europa de utilizarea monedei de hârtie de către
chinezi, ei s-au lovit de o neîncredere generală).
a) Biletul reprezentativ
Primele bilete europene au apărut sub forma unor simple recipise de speța celor emise, în jurul
anului 1640 de către băncile din Veneția și Amsterdam. Acestea instituții pentru depozitele din aur și
argint depozitate în casele de bani emiteau câte un certificat la purtător, rambursabil la scadența convenită
și fixată în prealabil. Cum aceste recipise erau rambursabile purtătorului ele puteau circula ca instrument
de schimb .
Totuși aceasta forma primitiva de bilet de bancă era încă destul de puțin comodă: ele nu priveau
decât sume rotunde și nu erau rambursabile decât la scadență. Nu era vorba, în final, decât de o circulație
a hârtiilor, cu o durată de viață limitată, între mari negustori internaționali aceasta substituindu-se
circulației cu piese metalice imobolizate, deoarece erau mult mai ușor de transportat și de manipulat.
b) Biletul convertibil
Comerciant și bancher suedez, Johan Palmstruch, fondatorul Băncii din Stockholm în 1656 este
cel care va propune în 1661 prima emisiune de ,,bancnote de bancă” moderne. Era vorba tot de
certificate de creanță asupra băncii, dar care conțineau 4 inovații majore în raport cu practicile epocii:
 nu reprezentau exclusiv decât sume rotunde și standardizate ;
 nu presupuneau și nu conțineau nici un interes sau comision ;
 erau plătibile la vedere după caz, în monede de cupru care la acea vreme circulau în Suedia, de unde
și denumirea lor de ,,bilete de cupru”;
 punerea lor în circulație se făcea î n contrapartida fie printr-un vărsământ în diverse feluri, fie ca
urmare a unei simple recunoașteri a datoriei . Această a doua procedură constituie o primă ruptură
între moneda metalică și banii de hârtie și marchează nașterea mecanismului creației monetare. Ea va
fi cauza falimentului Băncii din Stockholm unde încă din 1666 încasările metalice devenind
insuficiente față de cererile de rambursare a deținătorilor de bilete.
Biletele convertibile pot fi emise de autoritățile publice. Prima experiență de acest fel , ,biletele de
Stat” a fost făcută în 1685 în Noua Franță (Canada). În fața demersurilor necesare sosirii din Franța a
numerarului și a întârzierilor înregistrate, intendentul Jacques de Meulles utilizează pentru a face față
plăților pentru trupele sale, promisiuni de plată , manuscrise purtând semnătura sa și cea a trezorierului,
redactate pe cărți de joc (în 1717 Regele va interzice emisiunea acestor ,,monede imaginare”, dar ele vor
continua totuși să circule până la Convenția franco-engleză din 1766 care va asigura răscumpărarea
acestor cărți la aproximativ ¼ din valoarea nominală).
Atâta timp cât aceste bilete (de bancă sau de stat) rămân la curs liber1 ele pot fi considerate ca
simple promisiuni (credibile sau nu) de monedă metalică. Dar de îndată ce statul îi va acorda cursul
legal2, aceste monede de hârtie devin bani în accepțiunea generală deoarece primesc o putere liberatorie
nelimitată.
c) Biletele neconvertibile
În anumite circumstanțe grave, politice (război, revoluție) sau economice, purtătorii pot fi tentați
să reclame rambursarea tuturor biletelor deținute de ei în metal prețios. Valoarea biletelor puse în
circulație fiind însă superioară metalului deținut, această cerere masivă de convertibilitate conduce
instituția de emisiune la faliment. Pentru a evita însă falimentul statul poate decide instituirea cursului
forțat 3 al biletelor.
Biletul este atunci privat de fundamentul său metalic. Astfel în Franța biletele de la banca lui
Bauce de Law primesc curs forțat în 1720. Biletele de la Banca Franței devin neconvertibile între 1848-
1850, între 1870-1878, apoi din nou între 1914-1928. Convertibilitatea lor este restabilită parțial (numai

1 Curs liber : orice persoană e liberă să refuze sau să accepte biletele ca plată.
2 Curs legal : statul face obligatorie acceptarea biletelor pe ansamblu de către agenții economici.
3 Curs forțat : statul suspendă temporar sau definitiv posibilitatea de a schimba biletele în schimbul monedelor metalice.

17 în lingouri de volum de 225.000 franci) înaintea abandonului definitiv al principiului convertibilității din
1936.
d) Biletele astăzi
Folosirea biletelor nu se va democratiza realmente decât începând cu Primul Război
Mondial. Astfel la începutul sec. XX de ex. francezii nu posedau câtuși de puțin mai mult de un bilet pe
persoană. Într-adevăr Banca Franței, de la crearea sa de către Napoleon în 1800, nu emitea decât bancnote
divizionare într-o anumită sumă, destul de ridicată și destinată în principal celei mai bogate clase a
societății: până în 1914 suma minimă a fost cel mai adesea de 100 franci (echivalentul unei luni și
jumătate de salariu a unui muncitor in 1894). Mai mult, urmarea celor doua experiențe traumatizante din
sec. XVII de la banca lui Bauce de Law, francezii au rămas mult timp reticenți la folosirea banilor de
hârtie care nu le inspirau încredere.
Înainte de trecerea la moneda unică europeană în Franța biletele utile aflate în circulație erau în
număr de 1310 milioane de unități1, aproximativ de 22 pe locuitor, reprezentând o suma de aproape 4780
franci.2
Totuși utilizarea biletelor ca mijloc de plată se află în declin de 30 ani, chiar daca ele rămân
larg utilizate în plățile curente.
4. Moneda scripturală
Așa cum o indică și numele, moneda scripturală, sau moneda de bancă, se exprimă printr-un
simplu joc de înscrisuri: se creditează sau se debitează conturile în registrele de banca. M. Ansiaux ,
economist belgian, creatorul sintagmei ,,monedă scripturală” în 1912, o definește ca fiind o monedă care
,,trece din cont în cont în loc să circule din mână în mână” .

Exemplu privind cronologia mijloac elor de plată scripturale în Franța3.
 1823: crearea serviciilor de mandate poștale.
 1865: introducerea cecurilor.
 1955: introducerea avizelor de extragere (acordul băncilor).
 1955: crearea unui fișier central de cecuri fără acoperire (localizat la Banca Fr anței).
 1968: introducerea R. I. B. (lista identității bancare).
 1968: lansarea cărții albastre (de către Credit Lyonnais, Societe Generale, BNP, CCF, CIC).
 1971: primul automat de distribuire a biletelor.
 1977: lansarea rețelei Visa International.
 1976: crearea titlurilor universale de plata (TUP).
 1982 / 1984: primele experimente ale cardurilor cu bandă magnetică și codurilor PIN.
 1984: fabricarea cardului bancar.
 1993: generalizarea codului PIN pe toate cardurile bancare emise în Franța.
 1999: aprobarea de către Societatea Financiară a portmoneului electronic interbancar
 2002: introducerea monedei unice europene

1 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 18.
2Costul unitar de fabricație se situa între 1-1,5 franci iar durata de viata medie ajungea de la 14 luni pentru biletele de 50 și 100
de franci, până la 76 luni pentru cele de 500 franci.
3 Bailly Jean-Luc; Caire Gilles; Figliuzzi Archangelo; Lelièvre Valérie – op. cit., p. 18.

18 a) Depozitele, creditele și plățile scripturale realizate în Babilon
Numeroase tehnici legate de moneda scripturală sunt foarte vechi și, pentru unii autori, se întorc
până la inventarea scrisului.1 Într-adevăr, începând cu primele secole ale mileniului I î.C. apare în
Mesopotamia un sistem complex de contracte de depozite și de împrumuturi cu privire la cereale,
mărfuri și bani de argint. Aceste operații erau înregistrate prin scrieri pe tăblițe de pământ ars iar termenii
contractuali erau reglementați prin codul lui Hammourabi (1792-1750 î.C.), cod care constituie cea mai
veche dispoziție reglementară scrisă cunoscută. Mai mult nenumărate din aceste tăblițe de recunoaștere a
datoriilor nu conțineau numele creditorului, ci erau autentificate de doi martori și de unul sau mai multe
sigilii, ceea ce permitea cu adevărat folosirea lor ca un instrument de plată. Totuși manipularea acestor
tăblițe făcea imposibile operațiile complexe.
b) Schimburile bancare
In sec. VI î. C. în Grecia odată cu proliferarea diferențelor monede metalice în circulație, bătute în
diferite cetăți va apărea o nouă meserie: cei care schimbă, probează monede sau trapeziștii.2 Pe lângă
reglementări existente între negustori, acești trapeziști sunt prezenți și ca specialiști în cunoașterea valorii
respective a diferitelor piese și în verificarea calității aliajului lor.
Mai apoi grație încrederii pe care o inspira meseria lor, acești trapeziști se vor fixa și-și vor
deschide prăvălii în care clienții vor deprinde obiceiul de a depune sume în vederea realizării mai multor
plăti nedeterminate sau pentru unele retrageri succesive. Apariția contului curent de depozit are la bază
posibilitatea de a efectua plăți printr-un simplu înscris atunci când creditorul și debitorul au fiecare un
cont deschis la același trapezist.
Aceste practici bancare conservate la Constantinopol și Alexandria vor fi ,,redescoperite” în
Occident în timpul cruciadelor și reutilizate mai întâi de schimbătorii din Genova începând cu sec. XII,
înainte de a se perfecționa și răspândii în toata Europa comerciala a marilor târguri.3
Încă din sec. XVI într-o lume care suferea de o penurie cronică de metal prețios și de drumuri
departe de a fi sigure, aceste plăți prin înscrisuri vor depăși ca volum, în comunitatea marilor
comercianți, pe cele realizate cu bani sub formă de piese metalice :
 reglementările erau făcute ca și astăzi prin debitarea și creditarea de conturi curente ținute de
bancheri, care dețineau sucursale în principale orașe ale Europei;
 avansurile în conturile curente (descoperite sau gajate) erau posibile;
 conturile puteau fi deschise fără existenta unor depozite prealabile;
 exista și funcționa un sistem de compensație multilaterală între bănci iar soldurile erau reglate prin
credit interbancar și mai rar prin plăți în numerar („bani gheață”) deoarece bancherii dispuneau de
rezerve mici.
Dacă principalele elemente ale sistemelor de plată scripturale sunt deci folosite încă din perioada
Renașterii, din contra, democratizarea lor va fi realizată în România extrem de târziu.
c) Instrumente de circulație ale monedei scripturale astăzi
Este important de subliniat faptul că suportul monedei scripturale este depozitul la vedere. Această
formă monetară este caracterizată prin circulația prin înscrisurilor realizate în registrele organismelor
specializate în colectarea de depozite și/sau în atribuirea de credite, adică a băncilor.
Astfel spus, ceea ce corespunde monedelor și biletelor este contul bancar, care nu trebuie
confundat cu biletele de hârtie sau cu mijloacele de plată electronice, care permit circulația acestor
monede scripturale. Aceste instrumente au ca unic obiect materializarea ordinului dat de debitor
gestionarului contului său de a vărsa o suma determinata lui însuși sau unui terț.

Portmoneul electronic
Portmoneul electronic (PME) reprezintă un sistem de cărți de plată (carduri) preplătite ca și
cartelele de telefon (denumite și ,,mono prestatoare”), da r utilizabile într -o rețea diversificată a
comercianților. Funcționarea sa e următoarea:

1 Inventarea scrisului: după anumiți istorici sumerienii au inventat scrierea cuneiforma pentru a răspunde mai bine nevoilor
contabilității lor.
2 Trapeziștii își primesc numele de la tabla mobilă, trapez în greaca veche, pe care își exercitau meseria.
3 Aceste bănci italiene erau desemnate în raport cu masa (tavola) sau cu banca (banco) a schimbătorului. Când un bancher nu-ș i
ținea angajamentele se vorbea de ,,banca spartă” (banco rotto), originea cuvântului bancruta.

19  unitățile electronice ale PME sunt încărcate, în schimbul unei sume de bani vărsate, de emitent (sau
de debitorul unui cont)
 plata se realizează prin transferul unei p lăti a PME de la purtătorul consumator spre cardul
comerciantului și antrenează o operație de debitare / de creditare a soldului fiecărui dintre utilizatorii
PME
 soldul înscris pe suport reprezintă suma pe care purtătorul poate să o ceară emitentului în mo nedă
fiduciară sau scripturală.
Aceasta ,,monedă electronică” ca și titlu de creanță asupra emitentului e conceputa foarte apropiat de
ceea ce reprezentau biletele de banca din sec. XVIII.

1.6. Relația monedă -credit

Relația monedă-credit pe linia creditului comercial presupune existența vânzării mărfurilor cu
plata amânată și intervenția efectelor de comerț, ca formă de recunoaștere a datoriei comerciale. În urma
unei vânzări de mărfuri cu plata amânată, vânzătorul își poate mobiliza anticipat creanța materializată
într-un efect de comerț, prin scontarea acestuia la o bancă comercială. În momentul în care are nevoie de
lichidități, banca comercială, la rândul ei, poate mobiliza anticipat creanța prin rescontare, în relația cu
banca de emisiune. În schimbul efectelor de comerț, banca centrală emite monedă .
La scadența efectelor, cumpărătorul mărfurilor își va achita datoria prin intermediul băncii sale
față de beneficiar (banca centrală), care procedează la o diminuare a activului cu valoarea e fectelor și la o
diminuare a pasivului bilanțului corespunzător retragerii de monedă din circulație.
Figura nr. 2. Relația monedă – credit pe linia creditului comercial ( credit comercial – emisiune de
monedă)

O altă formă a legăturii dintre monedă și credit este pe linia creditului bancar , rezultat final
fiind o creație de monedă . Când o bancă acordă un credit unui client, crește atât activul cât și pasivul Efect de
comerț
Etapa IV Stingerea
creditului
comercial Marfă
Efect de comerț Credit
comercial Etapa I
Vânzător de
marfă cu
plata amânată Cumpărător de
marfă cu
plata amânată
Efect de
comerț
Bani
(retragere) Etapa II
Scontare
Etapa III Banca
centrală Bancă
comercială
Rescontare Efect de comerț
Bani
(emisiune) Bancă
comercială
Efect de
comerț Bani
Bani

20 bilanțului propriu cu aceeași sumă. Când clientul utilizează împrumutul bancar, suma plătită de client
poate ajunge sub formă de depozit într-o altă bancă, sau în aceeași bancă. Noul depozit are la bază
creditul și poate fi baza pentru acordarea de noi credite (creditele fac depozite, depozitele sunt baza
acordării creditelor) – mecanismul multiplicator al creditului. Moneda nou- creată reprezintă putere de
cumpărare suplimentară și nu diminuează puterea de cumpărare a altui agent economic .
“Distrugerea” banilor are loc prin operațiunea inversă, la scadența creditului, în momentul
rambursării lor contul curent al clientului fiind debitat cu valoarea rambursării, iar masa monetară creată
de către bancă dispare.

Figura nr. 3. Relația monedă – credit pe linia creditului bancar ( credit bancar – creație de monedă )

Activ Pasiv Activ Pasiv
Acordare credite
1.000 u.m. Disponibil
creat
1.000 u.m. Disponibil creat
1.000 u. m. Contractar
e credit
bancar
1.000 u.
m.

Legătura dintre monedă și credit poate fi și pe linia creditului public , prin împrumuturile pe
care le realizează statul sub forma certificatelor de trezorerie (pe termen scurt) sau al obligațiunilor (pe
termen lung).
Statul emite titluri prin care atrage disponibilitățile agenților economici excedentari. Titluri le,
remunerate la un nivel rezonabil și lichide intră în categoria activelor financiare, tentante și pentru băncile
comerciale, ca plasament. Dacă cumpărătorul titlurilor, o bancă comercială, are nevoie d e bani înainte de
scadență, îi poate obține în schimbul acestor active financiare, (și) în relație cu banca de emisiune, prin
intermediul unei operațiuni de vânzare-cumpărare definitive sau temporare, rezultatul fiind o emisiune de
monedă.
Bancă Client
Creditele creează monedă

21 Figura nr. 4. Relația monedă – credit pe linia creditului public ( credit public – emisiune de monedă )

Relațiile monedă-credit sunt relații credit-monedă , care arată cum de la o anumită formă a
creditului se ajunge la creație sau emisiune de monedă .
Emisiunea de monedă pe linie de credit este temporară ; urmează într -un termen scurt o operațiune
inversă, prin care banca centrală retrage din circulație monedă.
Întrebări

1. Care erau proprietățile necesare unei mărfi pentru a fi utilizată ca bani? Care dintre aceste proprietăți
considerați că este mai importantă?
2. Care sunt caracteristicile ce trebuie îndeplinite de către bani?
3. Explicați de ce aurul a fost una din mărfurile preferate mult timp în îndeplinirea funcțiilor banilor.
4. De ce emisiunea monetară pe linie de credit este temporară?

Întrebări grilă

1. Banii în sens larg, din punct de vedere al definirii statistice a monedei, cuprind:
a) [ ] ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul de bunuri și servicii sau în reglarea unei datorii
b) [ ] cvasimoneda
c) [ ] cecurile de călătorie
2. Keynes definea moneda ca fiind:
a) [ ] o convenție sociala
b) [ ] lichiditate prin excelenta
c) [ ] un instrument social
3. Banii în sens larg, din punct de vedere al definirii statistice a noțiunii de moneda, cuprind:
a) [ ] numerarul
b) [ ] depozitele la vedere
c) [ ] ansamblul mijloacelor de plată general acceptate în schimbul de bunuri și servicii sau în reglarea unei datorii
4. Funcțiile banilor în abordare clasică sunt: Etapa I
Titluri
(vânzare) Bani
(emisiun
e) Stat
(Ministerul
Finanțelor) Bancă
comercială
Banca
centrală Titluri
(răscumpărare) Titluri (emisiune)
Bani Angajare credit
public
Refinanțare Etapa II
Etapa III
Bani
(retragere)
Stingerea datoriei publice

22 a) [ ] mijloc de schimb
b) [ ] măsură a valorii
c) [ ] prezervare a valorii
d) [ ] funcția de unitate de cont
e) [ ] funcția de calcul economic
5. Funcția de mijloc de schimb a banilor presupune:
a) [ ] separarea în timp a cumpărării de vânzare
b) [ ] schimbul direct de bunuri fără utilizarea banilor
c) [ ] un mare consum de timp în comparație cu trocul
d) [ ] face posibilă realizarea tranzacției fără dubla coincidență a dorințelor/nevoilor specifică trocului

Bibliografie recomandată

1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin – Monedă, credit, bănci , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1997;
2. Dardac Nicolae, Barbu Teodora – Monedă, bănci și politici monetare , Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2005;
3. Hoanță, Nicolae – Bani și bănci , Editura Economică, București, 2001;
4. Manolescu Gheorghe – Moneda și ipostazele ei , Editura Economică, București, 1997;
5. Stoica Victor, Deaconu Petre – Bani și credit. Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor și
politica monetară , Editura Economică, București, 2003;