Creditul pentru consum varietate a contractului [606753]

1 UNIVERSITATEA NICOLAE TITULESCU
Facultatea de drept

T E Z Ă DE D O C T O R A T

Creditul pentru consum – varietate a contractului
de consumație

Rezumat

Conducător științific:
Prof. univ. dr. LIVIU STĂNCIULESCU

Doctorand: [anonimizat]
2013

2 CUPRINS
PARTEA I -A
ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAȚIE – DREPTUL COMUN ÎN MATERIE

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE REFERIT OARE LA CONTRACTUL DE
ÎMPRUMUT DE CONSUMAȚIE
Secțiunea 1. Noțiunea contractului de împrumut de consumație
Secțiunea 2. Caracterele juridice ale împrumutului de consumație
Secțiunea 3. Delimitarea împrumutului de consumație de alte contracte

CAPITOLUL II CERINȚELE DE VALIDITATE ALE ÎMPRUMUTULUI DE
CONSUMAȚIE
Secțiunea 1. Capacitatea păr ților
Secțiunea 2. Consimțământul părților
Secțiunea 3. Obiectul contractului
Secțiunea 4. Cauza împrumutului de consumație
Secțiunea 5. Dovada contractului de împrumut de consumație

CAPITOLUL III EFECTELE ȘI ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ÎMPRUMUT DE
CONSUMAȚIE
Secțiunea 1. Obligațiile împrumutatului
§ 1. Obligația de restituire
§ 2. Termenul de restituire
Secțiunea 2. Obligațiile împrumutătorului
Secțiunea 3. Încetarea contractului de împrumut de consumație

CAPITOLUL IV ASPECTE PARTICULARE PRIVIND CONTRACTUL DE
ÎMPRUMUT CU DOBÂNDĂ
Secțiunea 1. Dobânda legală
Secțiunea 2. Dobânda convențională

PARTEA A II -A
CREDITUL DE CONSUMAȚIE

CAPITOLUL I PREZENTARE GENERALĂ A CONTRACTULUI DE CREDIT DE
CONSUM
Secțiunea 1. Sediul materiei
§ 1. Reglementări europene. Evoluție
A. Directiva 87/102/CEE de armonizare a dispozițiilor legale, de reglementare și
administrare ale Statelor Me mbre privind creditul de consum
B. Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie
2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei
87/102/CEE a Consiliului
§ 2. Reglementări naționale în domeniul creditului de consum
A. Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice
B. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit
pentru consumatori
Secțiunea 2. Definiția creditului de consum
§ 1. Scurtă incursiune în istoria contractului de credit, în general

3 § 2. Definiții ale creditului de consum din legislația europeană
§ 3. Definiții ale creditului de consum date de legislația și doct rina naționale
Secțiunea 3. Clasificarea creditului de consum
Secțiunea 4. Caracterele juridice ale creditului de consum
Secțiunea 5. Părțile contractu lui de credit pentru consum
§ 1. Consumatorul
A. Definiție
B. Elementele definiției
a. Consumator poate fi numai o perso ană fizică
b. Prestarea unui serviciu de natură financiară se face în scopul satisfacerii
nevoilor personale sau familiale ale persoanei fizice sau pentru achiziționarea de
bunuri
§ 2. Cre ditorul („împrumutătorul”). Autorizarea împrumutătorilor
A. Noțiune
B. Instituțiile financiare
C. Alți profesioniști
D. Creditori ce nu pot încheia credite pentru consum
E. Autorizarea și supravegherea creditorilor
§ 3. Intermediarii de credit

CAPITOLUL II ÎNCHEIEREA CONTR ACTULUI DE CREDIT DE CONSUM
Secțiunea 1. Liberatea contractuală. Îngrădirea libertății contractuale prin prisma
condițiilor de fond
§ 1. Restricții privitoarele la părțile contractului de credit pentru consum
A. Consumatorul
a. Consumatorul persoană fizică
b. Capacitatea de a împrumuta
B. Creditorul
a. Creditorul persoană juridică specializată
b. Reprezentarea
§ 2. Consimțământul părților
A. Regimul juridic de drept comun
B. Dreptul consumatorului la informare și consiliere
a. Informații standard ce trebuie cuprinse în publicitate
b. Informații precontractuale
C. Dreptul de retragere al consumatorului (art. 58 -65 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 50/2020)
D. Libertatea consimțământului creditorului
a. Vicierea consimț ământului creditorului
b. Dreptul creditorului de a decide cu privire la acordarea sau refuzul acordării
unui credit. Obligația de informare a consumatorului
§ 3. Obiectul contractului de credit pentru consum
A. Noțiune
B. Capitalul
C. Dobânda
a. Noțiune. Categorii de dobânzi
b. Dobânda anuală efectivă
c. Costul total al creditului
§ 4. Cauza contractului de credit pentru consum. Respectarea destinației fondurilor
împrumutate

4 Secțiunea 2. Formalismul contractului de credit pentru consum
§ 1. Publicitatea creditului pentru consum. Publicitatea înșelătoare. Publicitatea
comparativă ilicită
§ 2. Oferta de a înc heia un contract de credit pentru consum
§ 3. Informarea și consilierea consumatorului
§ 4. Elemente de formă ale contractului de credit pentru consum
Secțiunea 3. Evaluarea bonității consumatorului

CAPITOLUL III EFECTELE CONTRACTULUI DE CREDIT PENTRU CONSUM
Secțiunea 1.Obligația creditorului de remitere a sumei de bani
Secțiunea 2. Obligația consumatorului de rambursare a împrumutului
§ 1. Dreptul de retragere. Delimitarea de termenul de reflectare
§ 2. Rambursarea anticipată acreditulu i
§ 3. Returnarea bunurilor
§ 4. Cesiunea drepturilor
§ 5. Diferențele de regim juridic datorate duratei creditului. Imposibilitatea încheierii
creditului pentru consum pe durată nedetrminată
Secțiunea 3. Neexecutarea contractului de credit pentru consum prin nerestituirea sumei
împrumutate. Mijloace de protecție a consumatorului
§ 1. Proc eduri extrajudiciare
§ 2. Proceduri judiciare
§ 3. Protecția consumatorilor aflați în stare de supraîndatorare

CAPITOLUL IV PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎMPO TRIVA CLAUZELOR
ABUZIVE ȘI PRACTICILOR COMERCIALE
Secțiunea 1. Clauzele abuzive
§ 1. Noțiunea și elementele definitorii ale clauzelor abuzive
A. Reglemen tări europene
B. Reglementări naționale
C. Definiția clauzei abuzive
D. Elementele de apreciere a caracterului abuziv al unei clauze
§ 2. Domeniul de aplicare al protecției împotriva clauzelor abuzive
A. Consumatorul
B. Comerciantul
§ 3. Clauze abuzive în materia creditului pentru consum
A. Clauze stabilite prin lege ca fiind considerate abuzive
B. Alte clauze considerate abuzive
§ 4. Constatarea și sancționarea clauzelor ab uzive. Rolul asociațiilor de consumatori.
Opozabilitatea hotărârilor judecătorești date în acțiunile colective
Secțiunea 2. Specificul contractelor încheiate înafara spațiilor comerciale

CAPITOLUL V CREDITUL DE CONSUM ÎN LEGISLAȚIA ALTOR STATE
Secțiunea 1. Franța
Secțiunea 2. Italia
Secțiunea 3. Spania
Secțiunea 4. Quebec

CONCUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

5 REZUMAT

Lucrarea este structurată în două părți: una introductivă, dedicată analizei
înprumutului de consumați e care constituie dreptul comun, și a doua parte în care este
studiat creditul de consumație.

Partea I -a, intitulată „ Împrumutul de consumație – dreptul comun în materie ”
este structurată în patru capitole după cum urmează:
În Capitolul I intitulat „ Noțiuni introductive referitoare la contractul de
împrumut de consumație ” sunt analizate noțiunea și caracterele juridice ale
împrumutului de consumație și este realizată delimitarea împrumutului de consumație de
alte contracte.
Tradițional, împrumutul este de finit ca fiind contractul prin care o persoană, numită
împrumutător, transmite folosința sau proprietatea unui bun unei alte persoane, numite
împrumutat, cu obligația acesteia din urmă de a restitui bunul în natură sau alte bunuri de
aceeași cantitate și a ceeași calitate. Spre deosebire de vechiul Cod civil care, în Cartea a
III-a, Titlurile X și XI, reglementa comodatul și împrumutul ca fiind două contracte
distincte, în prezent Codul civil cuprinde în Cartea a V -a „Despre obligații”, Titlul IX.
„Diferite contracte speciale”, Capitolul XIII „Contractul de împrumut” care este structurat
pe trei secțiuni: dispoziții generale, împrumutul de folosință și împrumutul de consumație,
răspunzând astfel mai fidel unor exigențe de clasificare teoretică, având în veder e că esența
celor două contracte este aceeași. Asfel, Codul civil, în cadrul dispozițiilor generale ale
capitolului XIII, prin art. 2144, prevede că împrumutul este de două feluri: împrumutul de
folosință, numit și comodat, și împrumutul de consumație. Cre ditul pentru consum fiind un
împrumut de bani, deci un împrumut de consumație, normele juridice aplicabile
împrumutului de consumație constituie dreptul comun în materia creditului pentru consum,
care se completează cu dispozițiile derogatorii cuprinse în normele speciale.
Articolul 2.158 C.civ. definește împrumutul de consumație ca fiind contractul prin
care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri
fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o
anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și
calitate. Deși legiuitorul a nuanțat definiția legală, incluzând elemente subliniate de -a
lungul timpului în doctrină de diverși autori, totuși s -au adus critici relativ la faptul că nu
se face trimitere la transferul, cel puțin temporar, al dreptului de proprietate, considerat
esențial în acest context.
Împrumutul de consumație este un contract unilateral – dă naștere la obligații numai
pentru împru mutat, chiar și în ipoteza în care împrumutul este cu titlu oneros, pentru că
obligația de plată a dobânzii revine tot împrumutatului -, real, este, prin natura sa, cu titlu
gratuit – cu excepția împrumutul de bani, pentru care art. 2.159 alin. 2 C. civ. i nstituie

6 prezumția titlului oneros -, este un contract translativ de proprietate, cu executare imediată
uno ictu – cu posibilitatea stabilirii ca executarea să se facă succesiv.
Capitolul se încheie prin delimitarea împrumutului de consumație de împrumutul
de folosință, contractul de locațiune, contractul de depozit neregulat, aportul în societate,
contractul de schimb, contractul de vânzare și contractul de donație.
În Capitolul II , „Cerințele de validitate ale împrumutului de consumație ”, sunt
analizate c apacitatea și consimțământul părților, obiectul, cauza și proba împrumutului de
consumație.
În mod tradițional, împrumutul de consumație, fiind un contract translativ de
proprietate, a fost calificat drept act de dispoziție, act ce are ca rezultat ieșirea din
patrimoniu a unui bun sau drept. Prin urmare, date fiind efectele și importanța unui
asemenea contract asupra patrimoniului împrumutătorului, acesta trebuie să aibă
capacitatea, respectiv să îndeplinească condițiile cerute de lege pentru actele de disp oziție,
în principiu capacitate deplină de exercițiu, și să fie proprietarul lucrului care formează
obiectul contractului. Se impune ca împrumutatul să aibă capacitatea de a încheia acte
juridice de dispoziție pentru că încheie efectiv un asemenea contract , care își va produce
efectele specifice în patrimoniul său.
Pentru a fi valabil, consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în
cunoștință de cauză. Deși la modul declarativ condiția potrivit căreia consimțământul
trebuie să provină d e la o persoană cu discernământ nu mai este precizată expres drept o
condiție de sine stătătoare a valabilității consimțământului, nefiind menționată în art.
1.204, din interpretarea coroborată a art. 1.204 -1.205 C.civ. rezultă că prezența
discernământului este un aspect particular al cerinței legale de exprimare conștientă a
consimțământului. În ceea ce privește împrumutul de consumație, s -a apreciat că
tradițiunea bunului constituie o materializare a consimțământului.
Referitor la viciile de consimțământ , cele mai întâlnite cazuri sunt cele de dol, când
împrumutul este lovit de nulitate relativă iar împrumutatul are obligația de a restitui bunul
chiar înainte de scadență. Ca o consecință a caracterului unilateral, viciul leziunii nu poate
fi invocat într -un contract de împrumut de consumație, având în vedere că leziunea constă
în disproporția vădită de valoare între prestații în chiar momentul încheierii contractului,
ceea ce presupune acte juridice bilaterale cu titlu oneros.
Obiectul contractului de împr umut de consumație sau obiectul obligației
corespunzătoare trebuie să îndeplinească condițiile generale de valabilitate, care în
contextul noilor reglementări pot fi enumerate după cum urmează: să fie determinat sau
determinabil, să fie licit, să existe, s ă fie posibil, iar pentru bunuri, ca obiect derivat, se
impune să fie în circuitul civil.
În cadrul lucrării am analizat numai aspectele particulare ale obiectului, care în
cazul împrumutului de consumație privesc obiectul său derivat, bunurile împrumutate .
Astfel, întrucât împrumutul de consumație este un contract real; bunurile viitoare nu pot
constitui obiectul derivat al unor asemenea contracte, el poate să privească numai bunuri

7 mobile corporale, obiectul (derivat) al acestui contract îl constituie sumele de bani sau alte
asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor .
Referitor la sumele de bani, în literatura juridică s -a relevat că, deși banii sunt
considerați a fi bunuri consumptibile, nu întotdeauna prima lor întrebuințare conduce și la
consumarea, cheltuiala lor. Ei pot fi depozitați la bancă, ceea ce conduce la conservarea
lor. Deponentul pierde proprietatea lor, care este dobândită de depozitar, acesta fiind
obligat să restituie nu aceleași semne monetare, ci o sumă echivalentă, fapt posibil întrucât
banii sunt, în același timp, bunuri de gen și fungibile. Pe lângă consumarea materială a
bunurilor, dreptul ia în considerare, pentru monedă, consumarea juridică, adică
înstrăinarea. Moneda nu poate fi utilizată pentru efectuarea unei plăț i decât cheltuind -o
(înstrăinând -o). Așadar, se poate reține o consumptibilitate naturală în privința bunurilor
care se consumă prin întrebuințare și o consumptibilitate civilă în cazul bunurilor de care
nu te poți servi decât alienându -le.
În cazul împru mutului de consumație, scopul imediat consta în prefigurarea
remiterii bunului, împrumutătorul intenționând să procure un serviciu, ca regulă gratuit, iar
împrumutatul urmărind să primească bunul convenit.
Reglementarea actuală specifică împrumutului de co nsumație, cuprinsă în art.
2.158 -2.170 C. civ., nu face referiri speciale la dovada contractului, fapt pentru care
aceasta este supusă regulilor generale, la fel ca și sub imperiul vechii reglementări.
Încheierea lui valabilă este condiționată de remiterea materială a bunului, fapt material
care poate fi probat prin orice mijloc de probă, concluzia doctrinei fiind în acest sens atât
sub imperiul vechiului cod, cât și în prezent, dispozițiile legale fiind similare. Această
regulă rezultă din interpretarea per a contrario a art. 1191 și urm. din vechiul Cod civil și
art. 309 alin. 2 și urm. din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește dovada contractului (a acordului de voințe), este aplicabilă
regula instituită de art. 309 alin. 2 Cod de procedură civil ă (respectiv art. 1191 alin. 1 din
vechiul Cod civil). În acest sens, dacă valoarea obiectului actului este mai mare de 250 lei,
proba cu martori nu este primită, trebuind a fi întocmit ad probationem un înscris.
Capitolul III , intitulat „ Efectele și încet area contractului de împrumut de
consumație ” este dedicat obligațiilor părților – împrumutatul și împrumutătorul – și
încetării acestui contract.
Noul Cod civil consacră principala obligație a împrumutatului prin chiar definiția
dată împrumutului de consum ație prin art. 2.158 alin. 1, arătând că „împrumutatul se
obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de
bunuri de aceeași natură și calitate”. Obligația de restituire există în sarcina
împrumutatului chiar dacă n u este prevăzută în actul încheiat, ea fiind subînțeleasă odată
ce operațiunea juridică dintre părți a fost calificată drept împrumut. Împrumutatul este ținut
să restituie bunuri de aceeași natură, în aceeași cantitate și calitate pe care a primit -o,
indif erent de oscilația valorii bunurilor între momentul încheierii contractului și cel al
plății (art. 2.164 alin. 1 C. civ.). Dacă obiectul contractului îl constituie o sumă de bani,

8 împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominală primită, fiind fără relevanț ă variația
valorii acesteia (art. 2.164 alin. 2 C. civ.). Normele sunt însă dispozitive, părțile având
posibilitatea de a deroga printr -o stipulație contrară. Pot să prevadă astfel clauze de
indexare sau de revizuire, prin care să înlăture eventualele prej udicii determinate de
schimbarea condițiilor economice existente la data încheierii contractului sau de riscul
previzibil al devalorizării banilor. În ceea ce privește locul restituirii, dispozițiile speciale
aplicabile împrumutului de consumație nu cuprin d referiri la acest aspect, urmând a fi
aplicate în consecință regulile de drept comun reglementate de art. 1.494 C. civ..
Definind împrumutul de consumație, art. 2.158 alin. 1 C. civ. arată că împrumutatul
se obligă să restituie bunurile împrumutate „după o anumită perioadă de timp”. Trecerea
unui anumit interval de timp între momentul remiterii materiale a bunului, deci a încheierii
contractului, și cel al restituirii lui este definitoriu pentru împrumutul de consumație.
Serviciul pe care împrumutătorul î l face cocontractantului său constă tocmai în faptul că se
privează pentru un timp determinat de folosința unui bun al său, din dorința altruistă de a
îndatora pe cealaltă parte. De regulă, termenul de restituire este fixat de părți în contract și,
în lips a unei stipulații contrare, se prezumă că este stabilit în favoarea ambelor părți, iar
dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului. Art. 2.161 C. civ.
reia în alți termeni regula instituită de art. 1581 din vechiul Cod civil, po trivit căreia
„împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară lucrul împrumutat”,
prezumându -se că termenul este stabilit exclusiv în favoarea împrumutatului.
În prezent, se face distincția după cum împrumutul este cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit. În primul caz, prezumându -se termenul în favoarea ambelor părți, împrumutătorul
nu poate solicita restituirea bunului înainte de împlinirea termenului și nici împrumutatul
nu poate restitui anterior scadenței. Desigur, nimic nu împiedică părțile să convină asupra
restituirii anticipate sau să proroge termenul inițial de restituire. Acordul poate fi expres
sau tacit, decurgând din acceptul împrumutătorului de a primi bunurile împrumutate
înainte de scadență, chiar fără o înțelegere prealabilă în acest sens, dar nu poate rezulta
dintr -o simplă inacțiune. Dacă împrumutul este cu titlu gratuit, termenul se prezumă a fi
stipulat numai în favoarea împrumutatului, ceea ce înseamnă, potrivit regulii generale
înscrise în art. 1.414 C. civ., că împrumutătorul n u poate cere restituirea împrumutului
înainte de împlinirea termenului. Însă dacă împrumutatul restituie împrumutul de bunăvoie
și în cunoștință de cauză anterior scadenței, ceea ce s -a executat nu este supus restituirii,
fiind vorba de o renunțare la bene ficiul termenului (art. 1.414 C. civ.). Este de precizat și
faptul că împrumutatul, ce are beneficiul exclusiv al termenului fie pentru că părțile au
stipulat expres aceasta într -un împrumut cu titlu oneros, fie pentru că se prezumă într -un
împrumut cu tit lu gratuit, poate renunța oricând la acesta, fără consimțământul
împrumutătorului (conform art. 1.413 alin. 2 C. civ.). Împrumutatul va prefera să restituie
mai devreme bunurile în cazul unui împrumut cu titlu oneros, pentru a nu mai plăti
dobândă.

9 O altă situație în care restituirea se poate cere și executa înainte de împlinirea
termenului, este cea în care actul a fost anulat. Potrivit principiului restitutio in integrum ,
împrumutatul trebuie să restituie împrumutătorului toate bunurile primite, regula f iind
aceea a înapoierii bunului în natură (art. 1.254 alin. 3 rap. la art. 1.639 C. civ.). Fiind vorba
de bunuri fungibile, se pot restitui chiar bunurile primite sau, dacă acestea au fost deja
consumate până la momentul anulării actului, se restituie acee ași cantitate de bunuri, de
aceeași natură și calitate. Dacă restituirea în natură nu poate avea loc, art. 1.640 alin. 2 C.
civ., care reglementează în general restituirea prestațiilor prin echivalent, stabilește că
valoarea prestațiilor se apreciază la mo mentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să
restituie. Prin urmare, într -o asemenea ipoteză nu se aplică dispoziția art. 2.164 alin. 3 C.
civ., care se referă tot la restituirea prin echivalent, specifică însă situației în care, actul
fiind valabi l, obligația de restituire nu se poate executa la scadență în natură.
Prin încheierea împrumutului de consumație, se transmite proprietatea și, odată cu
aceasta riscul pieiri bunului. Fiind un contract translativ de proprietate, împrumutătorul
răspunde pe ntru prejudiciile cauzate de viiciile bunului împrumutat. Doctrina a apreciat că
prevederile art.2166 C.civ. sunt lipsite de importanță practică, deoarece bunurile fungibile
și consumptibile numai în mod excepțional pot provoca daune. Mai mult, împrumutatu l
este ținut să restuie bunuri de aceeași calitate, ceea ce înseamnă că obligația de restituire va
privi bunuri similare. În plus, subzistă răspunderea delictuală a împrumutătorului pentru
prejudiciul pe care consumul bunurilor împrumutate l -ar produce împ rumutatului.
Contractul de împrumut de consumație încetează prin restituirea lucrului ori prin
moduriel generale stabilite în materia conatrctelor, cum ar fi rezilirea, remiterea de datorie,
dare în plată, compensație etc
În Capitolul IV , „Aspecte particul are privind contractul de împrumut cu
dobândă ”, am analizat dobânda legală și dobânda convențională.
Dobânda reprezintă prestația pe care împrumutătorul o primește în plus față de
bunurile efectiv împrumutate, prestație care se stipulează de regulă în bani . Dobânda este
un fruct civil, nu întotdeauna însă, ci dobânda remuneratorie, ca preț al folosinței cu drept
a capitalului altuia pe o anumită perioadă.
O definiție legală a dobânzii remuneratorii găsim în art. 1 alin.2 al Ordonanței
Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru
obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar -fiscale în domeniul
bancar. Astfel, prin dobândă remuneratorie se înțelege „dobânda datoratul de debitorul
obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară
împlinirii termenului scadenței obligației. Dobânda remuneratorie este prețul folosinței
capitalului. Spre deosebire de aceasta, dobânda legală nu are o funcție remuneratorie, ci
reparatorie. Dobânda penalizatoare constă în despăgubirile pentru întârziere la restituirea
capitalului sau la plata dobânzii remuneratorii.
Când „rata” împrumutului de bani a fost stabilită convențional, părțile sunt, în
principiu, libere să stabilească c uantumul dobânzii. Ca excepție, în cazul de mai sus, în

10 raporturile care „nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ”, părțile nu
pot conveni numai o rată a dobânzii care să nu depășească dobânda legală cu mai mult de
50% pe an, orice cl auză contrară fiind nulă de drept.

Partea a II -a, intitulată „ Creditul de consumație ” este structurată în cinci capitole
după cum urmează:
În Capitolul I – „Prezentare generală a contractului de credit de consum ” sunt
analizate sediul materiei, definiția contractului de credit de consum, clasificarea creditului
de consum, caracterele juridice și părțile creditului de consum.
Pe plan european prima reglementare în domeniul creditului de consum este
Directiva 87/102/CEE de armonizare a dispozițiilor legale, de reglementare și administrare
ale Statelor Membre privind creditul de consum. Prin acesta s -a instituit instituia nivelul
minimal de protecție ce trebuia atins prin transpunerea sa în legislațiile naționale ale
statelor membre. Adoptarea sa se datorează existenței unor diferențe considerabile între
legislațiile Statelor membre ale Uniunii Europene în domeniul creditului de consum și a
posibilității de denaturare a concurenței între cei care acordă credite pe piața comună,
implicit a liberei circulații a b unurilor și serviciilor care pot fi obținute de către
consumatori pe bază de credit, a limitării posibilităților consumatorului de a obține credite
în alte State Membre și a protecției inegale acordată consumatorilor în ceea ce privește
creditul de consum.
Obiectivul acesteia era dublu: protejarea consumatorilor împotriva condițiilor
abuzive de creditare și favorizarea creditului transfrontalier și libera circulație a bunurilor
și serviciilor finanțate pe credit, prin intermediul armonizării informației fur nizate de către
împrumutător.
Directiva nr. 87/102/CEE se aplica contractelor de credit, respectiv contractelor
prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de
plată amânată, un împrumut sau alte facilități de plat ă similare. Din domeniul de aplicare
erau excluse anumite categorii de credite expres prevăzute de norma comunitară.
De asemenea, erau definite noțiunile de „consumator”, „creditor”, „cost total al
creditului pentru consumator” și „rata anuală procentuală” , fiind prezentate patru metode
de calcul ale DAE. Era prevăzută posibilitatea ca Statele Membre să prevadă în legislația
națională că, de la aplicarea art. 6 -12 (informare completă, rambursare anticipată, cesiune a
creditului sunt exceptate sau adoptarea unei legislații mai stricte prin care se realizează
protecția consumatorului, în condițiile în care sunt respectate obligațiile statelor membre
stabilite prin Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene.
Statele Membre aveau obligația de trans punere a directivei până la data de 1
ianuarie 1990 și de a veghea asupra concordanței contractelor de credit cu dispozițiile
legislației naționale de punere în aplicare a actului comunitar.
Prin modifcările pe care această directivă le -a suferit s -a urmăr it introducerea unei
metode comunitare de calcul a ratei anuale procentuale a creditului de consum, a unei

11 formule de calcul a acesteia care să fie aceeași în întreaga comunitate, precum și aplicarea
unei metode unice de calcul al dobânzii anuale efective globale la nivelul Statelor Membre,
creându -se posibilitatea unei armonizări accelerate a legislațiilor statelor membre ce au ca
obiect elementele incluse în calculul dobânzii anuale efective globale, în scopul facilitării
creditului transfrontalier și a l iberei circulații a bunurilor și serviciilor.
În anul 2008 a fost adoptată Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a
Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de
abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliu lui, datorită existenței mai multor directive
referitoare la același subiect și a transpunerilor diferite în legislațiile naționale a Directivei
87/102/CEE, ceea ce putea avea ca efect limitarea sau împiedica activitatea
transfrontalieră. În plus, în acea perioadă s -a înregistrat o creștere accentuată a unor forme
de credit, excluse din domeniul de aplicare al directivei, în special liniile de credit și
overdraft -ul.
Principalele obiective ale Directivei 2008/48/CE constau în integrarea piețelor și un
nivel ridicat de protecție a consumatorilor, prevederile sale fiind axate pe transparență și
drepturile consumatorilor. În acest sens, se prevede că trebuie acordat consumatorilor un
set de informații precontractuale ușor de înțeles, în timp util înainte de înc heierea
contractului, acesta făcând parte din contractul de credit. Acestea trebuie furnizate
consumatorului într -o formă standardizată, utilizată de toți creditorii de pe piața creditelor
de consum din toate statele membre, iar consumatorii să cunoască DA E, armonizată la
nivelul UE, reprezentând costul creditului. În plus sunt reglementate: dreptul
consumatorului de a se retrage din contractul de credit, în termen de 14 zile de la
încheierea acestuia, fără a fi obligat să își motiveze opțiunea, precum și d reptul
consumatorului de a rambursa anticipat creditul, creditorul putând cere o compensare
echitabilă și obiectiv justificată.
Spre deosebire de Directiva 87/102/CEE, Directiva 2008/48/CE urmărește
armonizarea completă a legislațiilor statelor membre, ofe ră armonizare maximă, statele
membre neputând menține sau introduce reglementări naționale contrarii, chiar dacă aceste
ar asigura o protecție sporită a consumatorilor.
Această directivă a suferit de la adoptarea sa și până în prezent trei rectificări și o
modificare, prin Directiva 2011/90/UE a Comisiei din 14 noiembrie 2011 de modificare a
anexei I partea II la Directiva 2000/48/CE care prezintă ipotezele suplimentare pentru
calculul dobânzii anuale efective.
La nivel național, în vederea transpunerii D irectivei nr.87/102/CEE s -a adoptat
Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum
destinate consumatorilor, persoane fizice. Aceasta reglementa regimul juridic al
contractelor de credit pentru consum, destinate consumat orilor, transpunând legislația
comunitară de la acel moment și cuprindea dispoziții referitoare la domeniul său de
aplicare (existând norme expres cu privire la contractele exceptate de la aplicarea sa),
dobânda anuală efectivă, obligațiile creditorilor în faza precontractuală și la încheierea

12 contractului de credit, rambursarea anticipată a creditului și transferul contractului. De
asemenea, erau enumerate clauzele minimale obligatorii ale contractelor de credit, în
funcție de obiectul fiecăruia, formula d e calcul pentru dobânda anuală efectivă și de bază
prin care se exprima echivalența dintre împrumuturi, pe de o parte, rambursări și cheltuieli,
pe de altă parte. Legea nr. 289/2004 a fost abrogată expres de Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 50/2010 pr ivind contractele de credit pentru consumatori.
Prin adoptarea Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010, România și -a
îndeplinit obligația ce revenea statelor membre ale Uniunii Europene de a transpune în
legislațiile naționale Directiva 2008/48/CE. Scopul adoptării ordonanței îl constituie
„încurajarea mobilității consumatorilor, în sensul de a li se permite mutarea creditelor de la
un creditor la altul în condiții contractuale mai avantajoase, respectiv posibilitatea
consumatorilor de a rambursa anti cipat sumele contractate, fără a plăti penalități excesive,
în condițiile generate de criza economică -financiară cu impact asupra veniturilor per
familie”. Adoptarea acestui act normativ „permite creditorilor să îndeplinească obligațiile
prevăzute în Direc tiva 2008/48/CE și creează cadrul necesar pentru relansarea acordării de
credite în condiții de transparență și liberă concurență, prin instituirea de mecanisme care
să mențină un grad suficient de solvabilitate atât a debitorilor, cât și a creditorilor”.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 înlocuiește normele din domeniul
de aplicare, reglementează informațiile și practicile preliminare încheierii contractului de
credit, obligația de a evalua bonitatea consumatorului și accesul la bazele de date,
informațiile și drepturile privind contractele de credit, dreptul de retragere și dreptul de
rambursare anticipată, cesiunea de drepturi, dobânda anuală efectivă.
Trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 95 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 50/2 010, prevederile sale, în principiu, nu se aplică contractelor în curs de derulare la
data la care acest act normativ a intrat în vigoare. Prin excepție, anumite norme
retroactivează. Astfel, spre exemplu, se aplică și contractelor încheiate sub imperiul L egii
nr. 289/2004, prevederile art. 371 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 care
dispune că, în cazul în care debitorul solicită refinanțarea creditului la aceeași bancă, dacă
este bun -platnic, banca va examina cererea și, în funcție de situa ția financiară a debitorului,
poate acorda creditul de refinanțare, cu respectarea condițiilor noii oferte de creditare.
Primul act normativ în materie, Directiva nr. 87/102/CEE definea contractul de
credit în art. 1 pct.2 lit. c ca fiind: un contract prin care un creditor acordă sau primite să
acorde unui consumator un credit sub formă de plată amânată, un împrumut sau alte
facilități de plată similare. Erau excluse din sfera noțiunii de „contract de credit”:
contractele pentru furnizarea în mod continuu a unui serviciu sau a unei utilități, în situația
în care consumatorul are dreptul de a plăti în rate pentru acestea pe durata furnizării lor. În
plus, anumite contracte de credit, care se circumscriau noțiunii arătate, erau excluse din
sfera sa de reglemen tare a direcției. Directiva nr. 2008/48/CE a preluat și completat
definiția din Directiva nr. 87/102/CEE: „contractul de credit este contractul prin care un
creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la

13 plată, împr umut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru
prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci
când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor”. (art.3 lit.c).
În ceea ce privește domeniul de aplicare, acesta a suferit modificări substanțiale
chiar dacă anumite contracte sunt, și potrivit acesteia, excluse: – unele contracte sunt în
continuare exceptate dar, cu unele modificări. Alte contracte care intra u în domeniul de
aplicare al Directivei nr. 87/102/CEE, sunt excluse din cel al Directivei 2008/48/CE
Și în legislația și doctrina naționale, creditul a primuit mai multe definiții.
Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară nu cuprindea o definiție a
contractului de credit, în general, din normele sale reieșind că este contract de credit acela
prin care se acordă împrumuturi privind sume de bani pe o anumită perioadă de timp. În
schimb Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară în art. 3 pct. 7, de finea creditul ca
fiind „orice angajament de punere la dispoziție sau acordarea unei sume de bani ori
prelungirea scadenței unei datorii în schimbul obligației debitorului la rambursarea sumei
respective, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltui eli legate de această sumă sau
orice angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept
la încasarea unei sume de bani”. Nici Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006
privind instituțiile de credit și adecvarea cap italului, nu cuprinde o definiție a contractului
de credit, chiar dacă face vorbire despre unele dintre varietățile acestuia: credite de
consum, credite ipotecare, creditul cu dobândă fixă, creditul cu dobânda pieței etc. În
schimb, în doctrină contractul de credit fost definit de numeroși specialiști.
Și „creditul de consum” – varietate a contractului de credit care beneficiază de
reglementări speciale – a fost menționat fără a fi definit în Legea nr. 58/1998, care dispune,
la art. 8 lit.b, creditul de co nsum este una dintre activitățile de creditare ce pot fi
desfășurate de bănci, în limita autorizației date. În schimb, Normele Băncii Naționale a
României privind limitarea riscului de credit la creditul de consum nr. 15/2003 (abrogate),
defineau, în art. 2, creditul de consum ca fiind creditul acordat persoanelor fizice în
vederea satisfacerii nevoilor personale, ale familiei sau ale gospodăriei acestora sau a
achiziționării de bunuri, cu excepția creditelor destinate să finanțeze construirea,
cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinație locativă.
Art. 2 lit.c din Legea nr. 289/2004 definea contractul de credit de consum ca fiind
actul juridic în temeiul căruia creditorul acordă sau se angajează să acorde, iar
consumatorul acceptă un credit în forma unui împrumut, a unei amânări a plății sau a altei
finalități financiare similare, chiar dacă folosește denumirea „contract de credit”, din
această definiție rezultând deosebirea dintre creditul pentru consum și contractul clasic de
împrumut, primul având o sferă mult mai largă de cuprindere, incluzând și angajamentul
de a pune la dispoziția consumatorului o sumă de bani, prelungirea scadenței unei datorii
sau angajamentul de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță ori a altui drept
la încasarea unei sume de bani.

14 La rândul său, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele
de credit pentru consumatori, definește, în art. 7 pct.2, contractul de credit pentru
consumatori ca fiind „contractul prin c are un creditor acordă, promite sau stipulează
posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la plată,
împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de
servicii în mod continuu ori pe ntru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când
consumatorul plătește pentru asemenea servicii sau bunuri în rate, pe durata furnizării lor”,
preluând definiția din Directiva nr. 2008/48/CE și completând -o cu ipoteza stipulării, de
către părți, în co ntract, a posibilității de a acorda un credit, în viitor, în funcție de
îndeplinirea anumitor condiții.
Acest contract prezintă următoarele caracteristici: este un contract consensual,
sinalagmatic, titlu oneros, comutativ (chiar și în ipoteza în care dobâ nzile sunt variabile,
deoarece contractul trebuie să cuprindă condițiile acestor variații, dobânzile fiind, în acest
caz determinabile), de adeziune, numit, intuitu personae , cu executare uno ictu sau cu
executare succesivă și pe durată determinată, care e ste de până la 5 ani.
Părțile contractului de credit pentru consum sunt consumatorul și creditorul.
Cuvântul „consumator” este folosit cu sensuri diferite în practică. Noțiunea de
consumator din punct de vedere juridic este diferită de conceptul de consuma tor folosit în
marketing și sociologic. Astfel, determinarea acestei noțiuni este esențială în delimitarea
cercului subiectelor de drept care beneficiază de o protecție juridică extinsă în raporturile
cu comercianții aflați într -o poziție de superioritate, mai avantajoasă. Extinderea sferei
persoanelor vizate de noțiunea de consumator, deci a domeniului de aplicare a prevederilor
privind protecția consumatorilor atrage, după sine, diminuarea caracterului acestora de
norme speciale.
La nivel european, noțiun ea de consumator a fost definită în mai multe directive
din domeniul dreptului contractelor, al obligațiilor non -contractuale, al răspunderii pentru
produsele defectuoase (Directiva 85/374/CEE) și al normelor procedurale. Aceste definiții
nu sunt identice, dar, în general, consumatorul este definit ca persoana fizică care, încheie
un contract acționând în scopuri care sunt în afara activității sale comerciale ori
profesionale. La nivel național, consumatorul a fost definit de Legea nr. 289/2004,
Ordonanța G uvernului nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță privind serviciile financiare, Legea nr. 296/2004 privind
Codul consumului, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010.
Trebuie subliniat faptul că persoana fizică, parte a contractului de credit de consum,
deține o dublă calitate, „consumator” în contractul de vânzare sau prestare a bunului sau
serviciului achiziționat pe credit, și „împrumutat” în contractul de credit de consum.
Denumirea de cons umator se datorează scopului acordării creditului „consumul” deși nu
consumă ceea ce împrumută ci împrumută pentru a consuma.
Spre deosebire de legislația europeană definițiile date de unele dintre actele
normative indicate „consumator” este nu numai pers oana fizică, ci și grupurile de persoane

15 fizice constituite în asociații. Numai că este vorba nu de orice grupuri de persoane fizice, ci
doar asociațiile de consumatori, ce sunt în măsură să susțină interesele membrilor lor mult
mai bine decât ar putea -o face aceștia pe cont propriu.
Noțiunea de consumator presupune două elemente definitorii: consumator poate fi
numai o persoană fizică și prestarea unui serviciu de natură financiară se face în scopul
satisfacerii nevoilor personale sau familiale ale persoan ei fizice sau pentru achiziționarea
de bunuri.
Inițial, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianți și consumatori includea în sfera consumatorilor și persoanele juridice care
achiziționau și utilizau sau consuma i de la comercianți produse obținute pe baza unui
contract sau care beneficiază de serviciile acestora (art. 2 alin.1). Ulterior, prin Legea nr.
65/2002, această noțiune a fost restrânsă, în sensul că puteau beneficia de dispozițiile de
protecție, în calit ate de consumator, numai persoanele fizice. Spre deosebire de persoanele
juridice, persoana fizică se află în situație specială, datorită lipsei cunoștințelor legate de
aspectele complexe privind mecanismele creditării și, din acest motiv, necesită o prote cție
specială. În schimb, în literatura de specialitate franceză se precizează că voința de a
proteja pe consumatori în fața profesioniștilor depășește azi simplul cadru al relațiilor între
consumatori și comercianți încât să se poată aplica protecția oric ărei persoane fizice care
contractează cu un profesionist.
Prin opoziție cu profesionistul, consumatorul acționează pentru uzul său personal
sau familial. Astfel, noțiunea de consumator este condiționată și de obiectul contractului pe
care îl încheie cu pr ofesionistul – prestarea unui serviciu de natură financiară respectiv:
creditul. Această limitare este justificată prin scopul acordării creditului: satisfacerea
nevoilor personale sau familiale ale persoanei fizice, sau achiziționarea de bunuri, iar nu
nevoi profesionale sau comerciale.
Scopul extraprofesional al utilizării creditului constituie reperul esențial al ocrotirii
furnizate de dreptul consumației. Consumatorul protejat este definit prin opoziție cu
profesionistul, primul acționând pentru uzul să u personal sau familial. Unii consumatori
pot fi avizați, alții mai puțin informați. În acest context, prezumția de ignoranță sau
inferioritate, ce acționează în favoarea consumatorului, apare ca fiind o prezumție absolută,
ce dă eficiență „ordinii publice de protecție” instituite de dreptul consumației. A permite
profesionistului să își justifice comportamentul incorect ori a solicita unui consumator să
dovedească faptul că ar fi avut carențe de informare – situații posibile în cazul caracterului
relativ a cordat acestei prezumții – ar conduce la soluții inadmisibile.
În ceea ce îl privește pe creditor – „împrumutător” -, din legsilația europeană și
națională reiese că, numai de către persoanele juridice pot acoda creditede consum, în timp
ce o persoană fizic ă nu poate avea calitatea de „creditor” chiar dacă acordarea de credite s –
ar face în cadrul activității sale comerciale sau profesionale. Împrumutătorii desfășoară
activitatea de creditare a persoanelor fizice pe baza reglementărilor proprii validate de
Banca Națională a României.

16 Pot acorda credite de consum cu titlu profesional următoarele categorii de creditori:
băncile, organizațiile cooperatiste de credit, sucursalele instituțiilor de credit din
străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul Rom âniei și instituțiile financiare
nebancare persoane juridice române sau sucursalele instituțiilor financiare nebancare din
străinătate, care desfășoară activitate pe teritoriul României.
Trebuie arătat că în condițiile Legii nr. 99/1999 privind unele măsur i pentru
accelerarea reformei economice, Titlul VI (abrogat), creditele de consum puteau fi
acordate și de către alți profesioniști decât instituțiile de credit. Chiar dacă în Codul civil
există trei articole cu denumirea marginală „vânzarea pe credit” (ar t. 2047, 2061 și 2076
C.civ.) în materiile contractelor de comision, consignație și agenție, din analiza normelor
indicate rezultă că nu este vorba de contracte de credit de consum. În orice caz problema
este tranșată clar de pct.5 al art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori: creditor este „persoana juridică, inclusiv
sucursalele instituțiilor de credit și ale instituțiilor financiare nebancare care desfășoară
activitate pe teritoriul României și care acordă sau se angajează să acorde credite în
exercițiul activității sale comerciale ori profesionale”.
Având în vedere că scopul instituirii normelor de protecție a consumatorilor rezultă
din poziția de superioritate a profesioniștilor în raportur ile cu consumatorii, această
diferență creând uneori un dezechilibru contractual, normele de protecție cu menirea de a
restabili echilibrul. În lipsa acestei poziții de superioritate, nu a calității părților, nu se
poate pune problema protejării consumator ului. Se justifică astfel, chiar în lipsa unei
dispoziții legale exprese, excluderea din domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a
Guvernului nr.50/2010 a:
– contractelor de împrumut de bani încheiate între o persoană fizică și o altă
persoană fizică , reglementat de Codul civil;
– împrumutul de bani cu dobândă acordat membrilor caselor de ajutor reciproc ca
asociații, potrivit prevederilor Legii nr. 122/din 1996 privind regimul juridic al caselor de
ajutor reciproc ale salariaților și al uniunii acest ora (art.2 alin.1);
– împrumuturi rambursabile acordate pensionarilor de către casele de ajutor
reciproc ale pensionarilor, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 540/2002 privind casele de
ajutor reciproc ale pensionarilor (art.7).
În ceea ce privește autor izarea și supravegherea creditorilor, acestea sunt impuse de
normele euroepene. Autorizarea instituțiilor de credit, persoane juridice române se face în
condițiile stabilite de art. 32 -38 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind
instituții le de credit și adecvarea capitalului. Astfel, instituțiile de credit, persoane juridice
române se pot constitui și funcționa numai pe baza autorizației emise de BNR, care are
competență exclusivă. Supravegherea instituțiilor bancare se realizează în condi țiile art.
164-213 și 225 -236 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 99/2006 iar a celor
nebancare se face potrivit prevederilor art. 43 -46 din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile
financiare nebancare (monitorizarea și supravegherea prudențială).

17 O categorie importantă în ecnomia contracte de credit de consum, chiar dacă
aceștia nu sunt părți contracte, este dată de intermediarii de credit. Intermediarul de credit
este persoana fizică sau juridică ce nu acționează în calitate de creditor și care, în c ursul
exercitării activității sale comerciale ori profesionale, în schimbul unui onorariu, sub formă
pecuniară sau orice altă formă convenită, desfășoară cel puțin una din următoarele
activități: prezintă sau oferă consumatorilor contracte de credit, oferă asistență
consumatorilor prin organizarea de alte activități pregătitoare privind contractele de credit,
încheie contracte de credit cu consumatorii în numele creditorului. Intermediarul de credit
cu titlu auxiliar este persoana fizică sau juridică ce rea lizează activitatea de intermediere de
credite cu titlu auxiliar activității sale principale.
El are obligația de a furniza consumatorului informațiile precontractuale (, de a
oferi explicații corespunzătoare, de a indica în materialele publicitare și în documentația
destinată consumatorilor sfera atribuțiilor sale, de a comunica pe suport durabil onorariul
pe care i -l datorează consumatorul, înainte de încheierea contractului de credit (dacă este
cazul) ori chiar în vederea calculării DAE . Statele membr e dispun de libertatea de a păstra
sau introduce obligații suplimentare față de cele stabilite de directivă, inclusiv condițiile în
care un intermediar de credite poate primi onorarii de la consumator. Aceste onorarii
trebuie să fie cuprinse în costul tota l al creditului.
Capitolul II privește „ Închei erea contractului de credit de consum ” fiind
analizate libertatea contractuală cu accent pe îngrădirea acesteia prin prisma condițiilor de
fond, formalismul contactual și evaluarea bonității consumatorului.
Ordinea publică economică, dimensiune a ordinii publice, impune limite ale
activității profesioniștilor și ale libertății lor de a contracta, care fie le direcționează
activitatea, fie le interzice anumite libertăți.
Primele restricții sunt privitoarele la pă rțile contractului de credit pentru consum.
În ceea ce privește consumatorul, numai persoanele fizice pot avea această calitate
într-un contract de credit de consum (art. 7 pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului
nr. 50/2010), orice persoană juridic ă fiind exclusă din sfera noțiunii de consumator.
Limitări ale contractului de credit de consum sunt date și de capacitatea persoanelor
fizice de a contracta , de regulile din dreptul comun, raportate la calificarea încheierii
creditului ca fiind un act de dispoziție. Astfel , minorii cu vârsta sub 14 ani nu pot încheia
un credit de consum singuri. Reprezentantul legal va încheia contractul de credit în numele
minorului pe care îl reprezintă, și, deoarece acesta este un act de dispoziție, este necesară
și încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă. Minorul cu vârsta între 14 și 18 ani, va
putea încheia contractul de credit de consum personal, cu dubla încuviințare prealabilă a
ocrotitorului legal și a instanței de tutelă. Chiar dacă legea permite încheie rea de către
minori, singuri, de acte de conservare, acte de administrare care nu îi prejudiciază, precum
și acte de dispoziție de mică valoare – dacă sunt potrivite cu posibilitățile celui ocrotit -,
având caracter curent și care se execută la data închei erii lor , având în vedere că prin
încheierea unui contract de credit de consum se face un act de dispoziție cu posibile efecte

18 grave asupra patrimoniului persoanei lipsite de capacitate de exercițiu sau având capacitate
restrânsă, normele indicate nu pot f i, în viziunea noastră, aplicate.
În consecință, vor fi lovite de nulitate relativă contractele de credit de consum
încheiate de persoana lipsită de capacitate de exercițiu, indiferent dacă actul respectiv îl
prejudiciază sau nu, precum și contractele înch eiate de reprezentantul legal al incapabilului
fără încuviințarea prealabilă a instanței de tutelă. Tot de nulitate relativă va fi lovit și
contractul de credit de consum încheiat de persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă,
fără încuviințarea prealab ilă a ocrotitorului legal și a instanței de tutelă, precum și
creditului de consum contractat de minorul cu vârsta între 14 și 18 ani cu încuviințarea
prealabilă a ocrotitorului legal, dar fără încuviințarea instanței de tutelă.
Creditorul profesionist nu va putea invoca nulitatea relativă a contractului, pentru
lipsa capacității depline a consumatorului, prin aplicarea art. 46 alin.1 C.civ. iar
consumatorul incapabil sau cu capacitate restrânsă de exercițiu va fi obligat la restituirea
prestației numai în măsura îmbogățirii sale în limita folosului realizat (art. 47 C.civ.), prin
excepție de la regula generală a restituirii tuturor prestațiilor executate de părți în baza
contractului lovit de nulitate absolută sau anulat. Pentru aceasta, instanța de judecat ă va
proceda la verificarea măsurii în care creditul a profitat minorului restituirea fiind limitată
la valoarea cu care patrimoniul său a crescut. Nerestituirea unei părți a prestațiilor
creditorului profesionist poate fi apreciată ca o sancțiune pentru că a acceptat să încheie
contractul de credit fără a se asigura că sunt respectate dispozițiile legale privitoare la
capacitatea de exercițiu.
O altă limitare a libertății contractuale privește creditorul, deoarece creditul de
consum poate fi acordat numai de către un profe sionist, persoană juridică, în exercițiul
activității sale comerciale sau profesionale (art. 7 pct.5 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 50/2010), care este o instituție financiară, fie bancară fie nebancară.
Diferența dintre acestea constă în faptul că instituțiile financiare nebancare, pentru a
finanța operațiunile de credit pe care le desfășoară, nu au dreptul de a atrage depozite de la
public, ci sunt obligate să apeleze la propriile fonduri ori la piața interbancară.
După cum am arătat pot avea c alitatea de creditori – împrumutători – în cadrul
contractului de credit pentru consum o pot avea numai: băncile, organizațiile cooperatiste
de credit, sucursalele instituțiilor de credit din străinătate, care desfășoară activitate pe
teritoriul României, instituțiile financiare nebancare persoane juridice române sau
sucursalele instituțiilor financiare nebancare din străinătate ce desfășoară activitate pe
teritoriul României.
Excluderea celorlalte subiecte de drept de la posibilitatea încheierii contractel or de
credit de consum poate fi privită ca o formă de monopol a instituțiilor de credit. Aceasta
constituie o garanție pentru seriozitatea și competența, dar și protecția specialiștilor de o
pericilitare a profesiei lor, prin invazia oricăror persoane. În consecință se permite
obligarea instituțiilor de credit să respecte anumite prevederi legale și de a se supune
controlului.

19 Regulile de drept comun se aplică și în privința consimțământului și în cazul
creditului de consum, însă datorită specificului acest ui contract, și necesității protecției
consumatorului au fost instituite anumite reguli speciale, aplicabile numai acestui contract
special.
Consumatorul are dreptul la informare și consiliere. Corelativă acestui drept este
obligația creditorului de inform are și consiliere prin care se realizează protecția
consumatorului de viciile de consimțământ. Această obligație este una precontractuală ce
revine creditorului sau intermediarului de credite.
Consumatorul este privit ca având posibilități limitate de cuno aștere și înțelegere a
clauzelor, și implicit a efectelor contractului de credit pentru consum ceea ce poate atrage
o îndatorare excesivă pentru sine ca urmare a încheierii acestor contracte. Astfel, potrivit
art. 1266 alin.1 C.civ. „contractele se interpr etează după voința concordantă a părților …”.
Altfel spus, raporturile juridice contractuale sunt expresia voinței juridice a părților, a
voinței reale a acestora. Numai că uneori voința intrinsecă a părților nu este reflectată în
mod fidel în clauzele c ontractuale. În cazul consumatorului, necunoașterea sau/și lipsa de
experiență pot să îl pună pe acesta în situația de a face alegeri raționale, în deplină
cunoștință de cauză. Nevoia de protecție a consumatorului și, implicit, asumarea unor
obligații în d eplină cunoștință de cauză se pot realiza numai prin informarea corectă a
acestuia care trebuie completată cu realizarea unei consilieri a acestuia. Or, o asemenea
activitate nu se poate realiza decât de către cocontractantul său, creditorul.
Creditorul es te obligat să informeze consumatorul asupra tuturor condițiilor
contractuale și a tuturor angajamentelor reciproce ale părților.
Obligația de consiliere se diferențiază de obligația de informare, deoarece
consilierea personalizează informațiile din oferta prealabilă și o adaptează nevoilor
consumatorului. Informația reprezintă cadrul general ce trebuie individualizat prin
consiliere.
Cele două obligații sunt independente. Ori de câte ori s -a îndeplinit obligația de
informare, nu se poate reține și executare a obligației de consiliere, cea din urmă având ca
rezultat conștientizarea consumatorului cu privire la efectele contractului pe care urmează
a-l încheia. Consumatorul „profan” este cel protejat prin această obligație precontractuală.
În măsura în care con sumatorul este în măsură să cunoască, în afara îndeplinirii acestei
obligații, riscurile aferente respectivului credit, riscuri la care se expune, obligația nu își
mai găsește justificarea. Practic, existența obligației de consiliere în sarcina creditorulu i
este condiționată de lipsa de informații și de competențe a consumatorului în gestionarea
utilă a propriilor interese prin încheierea contractului de credit de consum.
Neîndeplinirea obligațiilor de informare și de consiliere înseamnă că respectivul
consumator și -a exprimat consimțământul fără a fi în cunoștință de cauză. Astfel, acest
consimțământ este viciat, și, cum legea impune cele două obligații în sarcina creditorului,
ne aflăm pe tărâmul dolului prin reticență, viciu de consimțământ. Potrivit drep tului
comun, consumatorul are un drept de opțiune între a solicita declararea nulității relative

20 sau despăgubiri pentru prejudiciul produs. Cum obligațiile sunt situate în afara câmpului
contractual propriu -zis (sunt precontractuale) repararea prejudiciulu i se poate face în baza
angrenării răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă, pentru consumator, obligația de
a proba întrunirea celor patru condiții: existența prejudiciului, a vinovăției creditorului, a
faptei creditorului și a raportului de cauzal itate dintre faptă și prejudiciu.
Mai mult, intervenirea unor cauze exoneratoare, îl pot scoate pe creditor în afara
sferei acestei forme de răspundere civilă, total sau parțial.
În ceea ce privește posibilitatea de a opta pentru declararea nulității relat ive a
contractului de credit, aceasta poate să nu fie, pentru consumator soluția optimă deoarece
aceasta presupune și restituirea anticipată și integrală a sumei împrumutate de către
consumator, ceea ce este posibil ca acesta să nu fie în măsură să execute .
În plus, obligația de consiliere în sarcina instituțiilor de credit este, limitată la
respectarea unor diligențe minime, ceea ce înseamnă că acești creditori vor fi
nesemnificativ afectați.
La nivel general obligațiile de informare și consiliere a consum atorilor sunt
reglementate de art. 18 și 19 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor și de art. 45 -63 din Codul consumului. Dispozițiile Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 50/2010 stabilește modul de realizare a informării și consilierii
consumatorilor din cadrul creditelor pentru consum. Conținutul obligației de informare
este stabilit de art. 8 -10 (informații standard ce trebuie incluse în publicitate) și art. 11 -17
(informații precontractuale) din Ordonanța de urgență a G uvernului nr. 50/2010.
Încheierea unui contract de credit se realizează în mod progresiv, ceea ce
presupune că formarea sa nu este imediată. În acest sens art. 11 alin.2 din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 50/2010 prevede expres faptul că informațiil e precontractuale
trebuie furnizate de către creditor consumatorului cu suficient timp înainte, dar nu cu mai
puțin de 15 zile înainte ca un consumator să încheie un contract de credit sau să accepte o
ofertă, cu posibilitatea reducerii termenului numai cu acordul scris al consumatorului
(alin.3). În plus, consumatorul are dreptul de a se retrage din contractul de credit, în termen
de 14 zile calendaristice, fără a invoca vreun motiv, termen care începe să curgă de la data
încheierii contractului de credit sau de la data la care consumatorului îi sunt aduse la
cunoștință clauzele, condițiile contractuale și informațiile prevăzute de lege, în cazul în
care această zi este ulterioară zilei încheierii contractului (art. 58 din Ordonanța de urgență
a Guvernului nr. 50/2010).
Și în cazul creditorului profesionist, se poate pune în discuție vicierea
consimțământului acestuia. Cu toate acestea, viciile care pot afecta consimțământul
creditorului sunt eroarea și dolul, celelalte două fiind exclude: leziunea pentru că nu putem
vorbi de creditor profesionist – instituție de credit – minor sau major, iar violente pentru că
este imposibil de imaginat.
Eroarea, așa cum este ea prefigurată de prevederile art. 1207 C.civ. poate privi
calitățile consumatorului, respectiv, sol vabilitatea acestuia. Aceasta constituie un motiv în

21 plus ca la evaluarea bonității consumatorului, creditorul să nu se limiteze la informațiile
puse la dispoziția sa de către consumator. În orice caz, pentru a ne afla în prezența erorii,
este necesar ca f alsa reprezentare să fie cu privire la solvabilitatea consumatorului la data
încheierii contractului de credit de consum. Creditorul are posibilitatea să solicite
constatarea nulității contractului.
În ceea ce privește eroarea de calcul, definită de art. 1 210 C.civ., legea permite
rectificarea „afară de cazul în care, concretizându -se într -o eroare asupra calității, a fost
esențială pentru încheierea contractului”. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părți (art. 1210 teza a II -a C.civ.). S -a afirmat cu privire la aceasta că în
condițiile în care toate elementele ce stau la baza calculului respectiv sunt precizate în
oferta prealabilă remisă consumatorului, este evident o eroare aritmetic, ce poate fi
rectificată. Cu toate acestea ne exprimăm rezervele față de această soluție. În condițiile în
care elementele necesare sunt precizate corect de către consumator, iar creditorul este cel
care realizează calculul, cu atât mai mult cu cât aceeași eroare de calcul se regăsește atât în
oferta prealabilă cât și în contractul de credit, ni se pare inechitabilă soluția rectificării ori a
anulării contractului (ceea ce ar presupune rambursarea de către consumator). Posibilitățile
de a calcula costul total al creditului sunt practic inexistente p entru consumator și, în
consecință, considerăm că diferențele rezultate în cazul unei erori de calcul în detrimentul
creditului ar trebui suportate de către acesta, rectificarea urmând a fi posibilă doar atunci
când eroarea este în detrimentul consumatorul ui.
În ceea ce privește viciul dolului, el se poate datora informațiilor eronate date de
către consumator creditorului, ceea ce afectează liberul său arbitru în acordarea creditului.
Împrumutătorul poate opta pentru anularea contractului de credit pentru c onsum, chiar și în
situația în care eroarea provocată privește capacitatea de exercițiu a consumatorului.
Numai că în acest din urmă caz, potrivit art. 45 teza a II -a C.civ. creditorul poate solicita
instanței menținerea contractului, în măsura în care ace asta „ar constitui o sancțiune civilă”
adecvată.
Libertatea contractuală se manifestă și în planul contractelor de credit pentru
consum, creditorii având posibilitatea de a alege între a încheia sau nu asemenea contracte
cu diverșii consumatori în funcție de solvabilitatea acestora și de garanțiile pe care le oferă.
Ei se protejează prin refuzul încheierii unor contracte de credit de consum de riscurile
semnificative la care s -ar expune. Astfel, refuzul de a încheia un asemenea contract nu
reprezintă un ab uz și, pe cale de consecință, nu poate atrage răspunderea instituțiilor de
credit. În plus, un asemenea refuz nu trebuie să fie motivat. În schimb, art. 20 alin.1 din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2010 prevede obligația creditorului de a
răspund e consumatorului în scris sau, la solicitarea expresă a acestuia, în altă formă aleasă
de consumator și acceptată de creditor, în termen de 30 de zile de la depunerea dosarului
de credit, dar nu mai mult de 60 de zile de la depunerea cererii de acordare a creditului, cu
privire la acordarea sau neacordarea creditului.

22 Contractul de credit are ca obiect capitalul și dobânda. Capitalul reprezintă suma de
bani pusă la dispoziția consumatorului de către creditor, stabilă în funcție de nevoile
consumatorului și de situația financiară a acestuia, respectiv de garanțiile pe care acesta le
pune la dispoziția creditorului și este limitat, pe de o parte, de nevoile consumatorului și de
posibilitățile acestuia de rambursare a creditului și, pe de altă parte, de riscul de credit,
adică riscul înregistrării de pierderi ca urmare a neexecutării de către consumator a
obligațiilor scadente stabilite prin contractul de credit, fie datorită supraîndatorării acestuia,
fie datorită altor cauze.
Noțiunea de dobândă se întâlnește în numeroase acte normative, fără ca aceasta să
fi primit o definiție legală (indiferent de modalitatea sa), generală. Codul civil (dreptul
comun) nu cuprinde o definire a dobânzii dar aceasta reprezintă echivalentul, prețul
folosinței lucrului capitalului împrumutat, fructele civile produse de acesta. Dobânda poate
fi fixă sau variabilă pe toată durata contractului de credit, fixă pe o anumită perioadă
determinată și variabilă pe restul perioadei de credit. Cuantumul dobânzii se stabilește,
teoretic, de că tre părți, cu obligația pentru creditori de a preciza în contractul de credit
valoarea dobânzii și tipului acesteia: fixă și/sau variabilă.
Având în vedere variantele posibile: dobândă fixă și/sau variabilă, ce nu permit
consumatorilor să compare ofertele de credit a fost instituită dobânda anuală efectivă.
Dobânda anuală efectivă („rata anuală efectivă” în exprimarea directivei) a fost definită
drept costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea
totală a creditului ac ordat.
Datorită importanței sale, dobânda anuală efectivă a fost prevăzută ca o informație
obligatorie atât în publicitate cât și în fazele precontractuală și contractuală (art. 4, 5 și 19
din Directiva 87/102/CEE). Informarea consumatorului asupra costulu i global al creditului,
sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, care, așadar, o
importanță esențială. Această informație, care trebuie comunicată, din etapa publicității,
contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare
efectele de creditare și să aprecieze întinderea obligației sale.
Lipsa menționării DAE în contractul de credit poate fi un element decisiv în cadrul
analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză dintr -un contract de
împrumut, referitoare la costul acestuia, în care nu figurează o asemenea mențiune, este
redactată în mod clar și inteligibil în sensul art. 4 din Directiva 93/13. Directiva 87/102
permite instanței naționale să aplice din oficiu dispoziții le care transpun în dreptul intern
art.4 din această ultimă directivă și care prevăd că lipsa menționării DAE într -un contract
de credit de consum are drept consecință faptul că acest credit aprobat este considerat
scutit de dobânzi și de costuri.
Costul total al creditului este reprezentat de toate costurile, inclusiv dobânda,
comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în
legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepți a taxelor
notariale; costurile pentru serviciile accesorii aferente contractului de credit, în special

23 primele de asigurare, sunt incluse dacă încheierea contractului de servicii este obligatorie
pentru obținerea creditului însuși sau pentru obținerea aces tuia în concordanță cu clauzele
și condițiile prezentate.
Creditorul evaluează bonitatea consumatorului, înainte de încheierea unui contract
de credit, dar și înainte de efectuarea oricărei creșteri semnificative a valorii totale a
creditului ce are la ba ză acordul părților privind modificarea valorii totale a creditului deja
încheiat, pe baza unui volum suficient de informații obținute, inclusiv de la consumator, și,
după caz, pe baza consultării bazei de date relevante. Realizarea acestei evaluări se asi gură
prin sistemele de evidență de tipul birourilor de credit, în cazul creditului transfrontalier,
accesul creditorilor din alte state membre la bazele de date gestionate fiind realiazt în
condiții nediscriminatorii față de creditorii naționali.
Trebuie r emarcate modificările aduse de Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori. În primul rând, forma inițială, alin. 1 al art. 30 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 50/2010 prevedea că evaluarea bonității, înainte de încheierea contractelor
de credit pentru consum, se făcea obligatoriu atât în baza informațiilor furnizate de către
consumator cât și a consultării bazelor de date relevante. În prezent, evaluarea se fac e „pe
baza unui volum suficient de informații obținute, inclusiv de la consumator, și, după caz,
pe baza consultării bazei de date relevante”. Astfel, creditorul are o opțiune în ceea
privește consultarea bazelor de date relevante, nu o obligație.
În al do ilea rând, era definită „creșterea semnificativă”, respectiv „o creștere de
peste 15% din valoarea totală inițială a creditului”, în alin.3 al art. 30, normă ce a fost
abrogată. Se apreciază că, urmare a acestei modificări „băncile și -au recăpătat libertat ea de
a-și stabili prin norme interne limita minimă de la care este necesară reevaluarea bonității
consumatorului în cazul majorării valorii totale a creditului, intervenită dupã încheierea
contractului”.
Evaluarea bonității consumatorului nu are ca finali tate adaptarea creditului la
nevoile consumatorului. Astfel, cadrul legislativ actual nu prevede nicio obligație de
adaptare a ofertei la nevoile consumatorilor, ci stabilește obligația de evaluare a
solvabilității consumatorilor (art. 8 din Directiva 2008 /48/CE) și de oferire de explicații de
către creditori consumatorilor (art. 5 alin.6 din Directiva 2008/48/CE), ceea ce a dus la
apariția unor situații abuzive când, uneori, produsele oferite consumatorilor nu au
corespuns nevoilor acestora, cum este când se oferă un singur tip de credit.
Consumatorul, potrivit art. 30 alin.1, are dreptul de a fi informat imediat și în mod
gratuit, în scris sau, la solicitarea sa expresă, în forma aleasă de acesta și agreată de
creditor, în legătură cu rezultatul acestei co nsultări și cu identitatea bazei de date
consultate, în cazul respingerii cererii de creditare în baza consultării unei baze de date.
Informațiile se pun la dispoziție, cu excepția cazului în care furnizarea unor astfel de
informații este interzisă prin no rme naționale ce transpun legislația europeană sau care

24 creează cadrul legal pentru aplicarea acesteia ori furnizarea informațiilor contravine
obiectivelor de ordine publică sau de securitate publică.
Capitolul III , intitulat „ Efectele contractului de cred it pentru consum ” privește
obligația creditorului de remitere a sumei de bani, obligația consumatorului de rambursare
a împrumutului și efectele neexecutării contractului de credit pentru consum prin
nerestituirea sumei împrumutate.
Obligația pricipală a c reditorului este de a pune la dispoziția consumatorului suma
de bani, iar a consumatorului este de a rambursa împrumutul.
Rambursarea se face în consițiile stabilite în contratul de credit pentru consum. Un
caz specific de încetare a contractului de credit este reprezentat de rambursarea anticipată a
creditului. Aceasta nu constituie o precondiție a dreptului de retragere și un efect al
acestuia.
Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de
obligațiile sale care decurg d intr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are
dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda și
costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru
încetarea cont ractului de credit.
Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiționat de plata
unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate. Totuși, creditorul are dreptul
la anumite compensații, dar numai dacă rambursarea anticipată a inte rvenit într -o perioadă
când rata dobânzii aferente creditului este fixă. Ca regulă generală, orice compensație
cuvenită instituției de credit nu poate depăși cuantumul dobânzii pe care consumatorul ar fi
plătit -o în perioada dintre rambursarea anticipată ș i data convenită pentru încetarea
contractului de credit.
Situații în care instituția de credit nu beneficiază de compensații sunt următoarele:
când rambursarea a fost realizată ca urmare a executării unui contract de asigurare, care are
drept scop asigura rea riscului de neplată; când contractul de credit este acordat sub forma
„descoperitului de cont”; când rambursarea anticipată intervine într -o perioadă în care rata
dobânzii aferente creditului nu este fixă.
În ceea ce privește cesiunea drepturilor, în c azurile în care drepturile creditorului în
temeiul unui contract de credit sau contractul însuși se cesionează unei terțe persoane,
consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului orice mijloc de apărare la care
putea recurge împotriva creditorul ui inițial, inclusiv dreptul la compensare.
Atunci cesiunea are loc, consumatorul trebuie informat cu privire la aceasta,
nefiind necesar acordul său. În situațiile în care informarea consumatorului cu privire la
cesiune este obligatorie, cesiunea, indivi duală sau în cadrul unui portofoliu de creanțe,
devine opozabilă consumatorului prin notificarea adresată acestuia de către cedent.
Cesiunea se notifică de către cedent consumatorului, în termen de 10 zile de la încheierea
contractului de cesiune, prin scr isoare recomandată cu confirmare de primire, în notificare
fiind menționate următoarele: creditorul care va încasa de la consumator sumele pentru

25 rambursarea creditului după cesiune și numele și adresa sediului social și a punctului de
lucru al reprezentan tului legal în România.
Pentru apărarea drepturilor lor, în condițiile nerespectării preverilor legale privind
creditul de consum, consumatorii pot să sesizeze Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor sau pot apela la mecanisme extrajudiciare de reclamație și despăgubire
pentru consumatori, potrivit prevederilor Legea nr. 192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator. Înplus, protecția consumatorilor se realizează și prin
sancționarea contravențională a împrumutătorilor sau int ermediarilor de credite.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor contravenționale se fac de către
reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, la
sesizarea consumatorilor, a asociațiilor de consumator i ori din oficiu, în cazul în care, prin
încălcarea prevederilor legale, sunt sau pot fi afectate interesele consumatorilor. De
asemenea, în fucție de situația concretă pot fi aplicate sancțiuni contravenționale
complementare.
Capitolul IV, „Protecția cons umatorilor împotriva clauzelor abuzive și
practicilor comerciale” , este dedicat analizei caluzelor abuzive – noțiune, elemente
definitorii, domeniul de aplicare, constatare și sancționare – și specificului contractelor
încheiate înafara spațiilor comercial e.
Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii are în vedere contractele de adeziune, precum contractele de servicii bancare,
de asigurare, de prestare a unor servicii de interes general. Sfera persoanelor protejat e de
această directivă este stabilit prin art.2 lit.b care stabileșt: consumator înseamnă orice
persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri
care se află în afara activității sale profesionale. În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii
Europene a stabilit că Directiva 93/13/CEE vizează exclusiv persoanele fizice.
Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un
consumator se găsește într -o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în
ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl
conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.
Spre deosebire de norma eupeană, în dreptul francez , protecția împotriva clauzelor
abuzive a fost extinsă și la alte categorii în afara celei a consumatorilor, persoane fizice,
scop în care a fost introdusă noțiunea de nonprofesionist. Astfel, jurisprudența franceză a
adoptat concepția potrivit căreia cont ractele încheiate în realizarea activității profesionale
sunt excluse din câmpul protecției oferite de Directiva 93/13/CEE, însă, per a contrario,
prevederile Directivei 93/13/CEE se vor aplica și contractelor încheiate de profesionist,
fără legătură direc tă cu activitatea sa.
Inițial, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianți și consumatori – transpunerea în legislația românească a Directivei nr.
93/13/CEE – includea în sfera consumatorilor și persoanele juridi ce care achiziționau și
utilizau sau consumai de la comercianți produse obținute pe baza unui contract sau care

26 beneficiază de serviciile acestora (art. 2 alin.1). Ulterior, prin Legea nr. 65/20021, această
noțiune a fost restrânsă, în sensul că puteau ben eficia de dispozițiile de protecție, în calitate
de consumator, numai persoanele fizice.
Condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv sunt: clauza să nu
fie negociată individual și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturil e și
obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.
Într-o opnie s -a susținut că o clauză contractuală este abuzivă dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele condiții: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumator; clauza
să încalce exigențe le bunei -credințe; clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi
din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților.însă, legea nu instituie două condiții, cea a bunei credințe și
a dezechilibrului semnificativ. Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că
trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei
credințe fiind prezumată; în spiritul legii, un dezechilibru semni ficativ este prin definiție
contrar bunei credințe.
Lege instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul
contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi
înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al
contractului ori a unor clauze ale acestuia.
În ceea ce privește condiția ca să se creeze un dezechilibru semnificativ în
detrimentul consumatorului, pentru a se stabili dacă această condiție este îndepli nită,
instanța trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s -a încheiat
contractul, la circumstanțele existente la momentul încheierii contractului, iar aprecierea
bunei -credințe nu constituie o condiție în sine a stabilirii c aracterului abuziv a unor clauze
dacă profesionistul a acționat în mod corect și echitabil față de consumator, de ale cărui
interese legitime trebuie să țină seama fapt greu de crezut, în condițiile în care acesta se
află într -o poziție de inferioritate fa ță de profesionist atât în ceea ce privește puterea de
negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.
Dezechilibrul contractual trebuie să existe în momentul încheierii contractului,
dezechilibrul apărut ulterior, în faza executării contractului, este legat de problema
impreviziunii.
La aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului trebuie avute în vedere,
pe lângă criteriile ideale, toate circumstanțele de fapt legate de încheierea contractului,
cum ar fi: natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, împrejurările
existente la încheierea contractului, celelalte clauze ale contractului sau clauzele unui alt
contract de care este legată clauza respectivă.
Sunt date exemple de clauze care pot fi c onsiderate abuzive, atât cele enumerate de
lege, cât și unele identificate în practica judecătorească, cum ar fi clauzele, care dau
dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv

1 Publicată în Monitorul Oficial al României nr . 52 din 25 ianuarie 2002.

27 întemeiat care să fie precizat î n contract; clauzele contractuale, care obligă consumatorul
să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia
cunoștință la data semnării contractului; clauzele care obligă consumatorul să își
îndeplinească obligațiile contractuale, chiar și în situația în care profesionistul nu și le -a
îndeplinit pe ale sale; clauza care dă dreptul profesionistului să prelungească automat un
contract încheiat pentru o perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă
perioada limită la care acesta putea să -și exprime opțiunea a fost insufficient; clauzele care
obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii
obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;
clauze care prevăd că dobânda este formată dintr -o marfă fixă plus dobânda de referință
sau dobânda internă (administrată) a băncii, precum și clauzele care permit băncii
modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzilor; Clauze abuzive cu privire la
dobândă, care permit modificarea ratei dobânzii în mod unilateral de către bancă, fără a
preciza condițiile în care poate interveni o asemenea modificare etc.
Deși Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancțiune, anularea clauzelor cu caracter
abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul
juridic al acestei sancțiuni este practic identic cu al nulității absolute. Contractul va
continua să producă efecte, mai puțin clauzele declarate abuzive, cu excep ția cazului în
care contractul nu mai poate ființa.
Trebuie subliniat că hotărâre judecătorească favorabilă consumatorilor obținută
într-o acțiune colectivă va avea efecte extinse, obligând banca în cauză să elimine clauzele
constatate ca fiind abuzive atâ t din toate contractele în executare cât și din contractele sale
viitoare.
În Capitolul V intitulat „ Creditul de consum în legislația altor state ” sunt
prezentate aspecte legislative, doctrina re și jurisprudențiale din Franța, Italia, Spania și
Quebec, î ntreaga lucrare fiind, de altfel impregnată cu asemenea elemente. Se poate trage
concluzia că, în general, reglementările din statele menționate și din provincia Quebec,
sunt apropiate, mai ales că în Franța, Italia și Spania s -a realizat transpunerea Dir ectivei
2008/48/CE.
În Franța contractul de credit este reglementat în prezent preluate de Codul
consumului, Titlul I – „Creditul”, Capitolul I – „Creditul destinat consumului”, Secțiunea a
IV-a „Contractul de credit”, art. L 311 -1 la L 311 -37. Creditul de stinat consumului este
definit în doctrina franceză ca fiind orice operațiune de credit în beneficiul unei familii,
pentru finanțarea oricărei cheltuieli, alta decât cumpărarea unui bun imobil, utilizarea
bunului finanțat având caracter neprofesional. Spec ifice dreptului francez, printre altele,
sunt următoarele: DAE nu trebuie specificate în cazul contractelor de credit sub forma unei
facilități de tip în cazul în care creditul trebuie rambursat la cerere sau în termen de trei
luni; domeniul de aplicare a l normelor privind credtul de consum este dat de toate
operațiunile de credit consimțite cu titlu obișnuit, gratuit sau oneros, de către persoane
fizice sau juridice, indiferent de destinație, ori după cum este sau nu legat de un alt contract

28 de vânzare de bunuri sau prestări servicii, cu unele excepții date de: utilizarea
neprofesională a bunului sau serviciului achiziționat cu creditul respectiv, natura bunului
sau serviciului achiziționat, forma solemnă a contractului, durata totală a contractului,
respe ctiv valoarea; posibilitatea stipulării unui drept de agreare în beneficiul creitorului
care impune pentru încheierea contractului de credit îndeplinirea cumulativă a două
condiții (în termen de 7 zile, împrumutătorul să înștiințeze împrumutatul cu privire la
acordul său pentru încheierea contractului și împrumutatul să nu exercite dreptul de
retragere); perioada de retragere poate fi redusă la trei zile numai dacă este introdusă în
contract, la cererea consumatorul, clauza prevăzută de art. R. 311 -9 din Co dul
consumatorului (cu excepția contractelor încheiate la domiciliul consumatorului);
posibilitatea ștergerii datoriei, în cazul în care situația împrumutatului este iremediabilă.
În Italia, creditul de consum este reglementat în Capitolul II „Creditul de consum”,
al Titlului VI din Decretul -lege nr.385/1993, modificat prin Decretul legislativ
nr.141/2010. Specifice dreptului italian, printre altele, sunt următoarele: nu prevede o
obligație separată de a acorda consumatorilor asistență suplimentară; DAE tre buie
furnizată indiferent de tipul contractului de credit de consum; pentru cazurile în care
bunurile sau serviciile care fac obiectul unui contract de credit legat nu sunt furnizate sau
sunt furnizate numai în parte sau nu sunt conforme cu contractul de f urnizare, sunt stabilite
expres tipurile de neexecutare care conduc dreptul de a se îndrepta împotriva creditorului
în cazul în care consumatorul s -a îndreptat împotriva furnizorului, dar nu a reușit să obțină
satisfacerea pretențiilor la care are dreptul; sunt prevăzute numai sancțiuni generale pentru
orice încălcare a legislației ce reglementează creditul de consum.
În Spania, reglementarea creditului de consum este dată de Legea nr. 16/2010
privind creditele de consum. Se disting următoarele particularit ăți: se prevede expres
excluderea din sfera noțiunii de consumator a entităților colective precum asociațiile de
consumatori, fundațiile, cooperativele etc., chiar cele fără scop lucrativ sau fără
personalitate juridică ; creditorul poate fi atât o persoan ă juridică cât și o persoană fizică,
care acordă sau promite să acorde credite în cadrul activității comerciale sau profesionale;
în cazul unui contract de credit sub forma unei facilități de tip „descoperit de cont” în baza
cărora creditul trebuie ramburs at la cerere sau într -un interval de trei luni nu este necesară
specificarea dobânzii anuale efective, dar, în legislația spaniolă domeniul de aplicare cu
privire la informațiile precontractuale, la informațiile care trebuie menționate în contracetle
de cr edit, informarea periodică prin intermediul extrasului de cont, calculul dobânzii
anuale efective; sunt reglementate expres remediile împotriva creditorului dintr -un
contract de credit legal.
În Quebec, contractul de credit de consum este reglementat de Legea pentru
protecția consumatorului și Regulamentul pentru aplicarea acestei legi. Aspecte particulare
sunt următoarele: creditor în cadrul creditului pentru consum poate fi orice comerciantul
atât o persoană fizică, cât și una juridică; contractul de cr edit este încheiat în momentul în
care este semnat de toate părțile, forma scrisă fiind cerută ad validitatem, iar consumatorul

29 va fi ținut să -și execute obligațiile numai din momentul în care a intrat în posesia unui
exemplar al acestuia; consumatorul are dreptul de a denunța contractul de împrumut de
bani în termen de două zile de la data la care fiecare parte a intrat în posesia exemplarului
său din contract; sunt reglementate forme de preaviz sau de amânare ori crescând puterea
de apreciere a instanțelo r de judecată, pentru a permite sau restrânge efectele măsurilor de
executare pornite de creditor.

Lucrarea se finalizeză, firesc, prin prezentarea concluziilor și propunerilor de
lege ferenda . Dintre aceste propuneri le menționăm pe următoarele:
Creditul pentru consum este un împrumut de bani, deci în esență un împrumut de
consumație, astfel că normele juridice aplicabile împrumutului de consumație constituie
dreptul comun în materia creditului pentru consum, care se completează cu dispozițiile
derogatori i cuprinse în normele speciale analizate.
Indiferent că este încheiat între particulari sau între profesioniști și consumatori,
împrumutul de bani suscită în continuare numeroase discuții și controverse, aceasta și pe
fondul unor neajunsuri legislative.
Astfel, deși problema calificării juridice a contractului de împrumut de consumație
este esențială în stabilirea regimului juridic al actului respectiv iar dezbaterile doctrinare au
fost acerbe sub imperiul vechiului cod civil, nici noul cod civil nu consacr ă expres
caracterul său real.
În definiția contractelor de împrumut nu regăsim vreo mențiune privitoare la
caracterul lor real sau consensual, astfel cum se întâmplă în cazul contractului de depozit.
Chiar dacă tendința generală și actuală este de libera lizare totală a raporturilor
contractuale și eliminare drastică a oricărui formalism, împrumutul de consumație (care
astăzi are ca obiect bani într -un număr covârșitor de cazuri) trebuie să -și păstreze
caracterul său real. Cât timp bunul nu a fost predat, nu se poate naște obligația de restituire
a lui, neexistând nicio rațiune teoretică și practică (cu efecte pozitive pentru părți și
circuitul civil în general) care să justifice încheierea contractului prin simplul acord de
voință al părților.
Admitem însă , în acord cu art. 34 alin. 2 din Proiectul Codului European al
Contractelor, posibilitatea ca prin voința lor părțile să deroge de la acest caracter și să
hotărască încheierea valabilă a contractului chiar în lipsa remiterii materiale a lucrului,
acestea fiind cele mai în măsură să aprecieze asupra concordanței intereselor lor particulare
cu încheierea contractului într -un asemenea mod.
De asemenea, definind împrumutul de consumație în art. 2.158, noul cod civil
pierde din vedere un alt aspect ce ține de esența contractului: transferul dreptului de
proprietate asupra bunurilor împrumutate pe perioada contractuală. Precizarea este
cuprinsă abia în art. 2.160, care prevede că, prin încheierea valabilă a contractului,
împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă riscul pieirii acestuia.

30 Referindu -ne strict la creditul de consum, legiuitorul a intervenit tot mai mult în
reglementarea acestui contract, impunând restricții ferme atât pentru creditor cât și pentru
consumator.
În cuprinsul lucrării am prezen tat pe larg practica judiciară în materie, majoritatea
litigiilor privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale prin care sunt reglementate
dobânzile și comisioanele percepute de bănci. Soluțiile instanțelor nu sunt unitare și
divergențele primare pl eacă de la problema definirii „cerințelor de preț și de plată”, la care
se referă art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000.
Transpunând Directiva 93/13/CEE, legiuitorul român a preluat și alin. 2 al art. 4
(prin alin. 6 din art. 4 din Legea nr. 193/2000). În condițiile specifice societății românești,
considerăm că era oportună o reglementare mai favorabilă consumatorului, în sensul
înlăturării acestei dispoziții, fapt permis de directivă întrucât erau măsuri de natură a
asigura o protecție sporită consumatoril or, o astfel de poziție adoptând Spania.
În aceeași materie a clauzelor abuzive, un alt aspect care se impune a fi mai clar
reglementat este cel al „dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților”,
pe care o asemenea clauză îl poate crea. Pentru a nu lăsa la aprecierea exclusivă a
judecătorului acest „dezechilibru semnificativ”, legea ar putea să stabilească anumite
criterii orientative. Spre exemplu, sub presiunea unei practici relativ constante, în Spania s –
a legiferat anul acesta r egula potrivit căreia este considerată dobândă abuzivă dobânda
contractuală care depășește de mai mult de trei ori dobânda legală.
Reglementarea unor mecanisme eficiente prin care consumatorii să poată stopa
practicile abuzive și eventual să obțină de spăgubiri pentru prejudiciile încercate este și
dezideratul organismelor comunitare. Prin Recomandarea Comisiei Europene din 11 iunie
2013 s -a încercat stabilirea unor principii comune aplicabile acțiunilor colective în cazul
încălcării drepturilor conferi te de legislația comunitară, domeniul protecției consumatorilor
fiind primul vizat.
Urmând această direcție, modificările aduse Legii nr. 193/2000 prin Legea nr.
76/2012, aplicabile de la 1 octombrie 2013, sunt de natură a răspunde, într -o oarecare
măsură, criticilor exprimate în doctrină cu privire la necesitatea unei dispoziții derogatorii
de la dreptul comun, prin care să se recunoască anumitor hotărâri judecătorești efecte erga
omnes.
Sunt avute în vedere hotărârile pronunțate în acțiunile promovate de organisme
publice ori colective prin care se declară o clauză abuzivă. Astfel, potrivit art. 13, așa cum
a fost modificat, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, instanța
obligă profesionistul să modifice toate contractele de ad eziune în curs de executare,
precum și să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate
în cadrul activității profesionale.
Dacă pornim de la ideea că intervenția legiuitorului este pe deplin justificată pentru
a proteja interesele economice ale consumatorului, nu putem trece cu vederea caracterul
incomplet al acestei protecții determinat de lipsa unei reglementări menite să ferească

31 consumatorul, dar în aceeași măsură și creditorul, de efectele supraîndatorării debitorul ui,
similare celei din dreptul francez.
O lege care să reglementeze falimentul persoanei fizice nu s -a adoptat în România,
deși o asemenea procedură ar fi mai mult decât necesară în contextul actual în care băncile
înregistrează tot mai multe restanțe la p lata creditelor.

32 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ancel P., Manuel de droit du credit , Litec, Paris, 1997
Antonmattei P. -H., Raynard J., Droit civil. Contrats spéciaux , 6e édition, Litec
LexisNexis SA, 2008
Antonucci A., Credito al consumo e zone limitrofe. Una s cheda di lettura del d.
legis n.141 del 2010 , în Nuova giurisprudenza civile commentato nr. 6/2011
Antonucci A., Credito al consumo e zone limitrofe. Una scheda di lettura del d.
legis n.141 del 2010 , în Nuova giurisprudenza civile commentato nr. 6/2011
Apan R.D., Protecția juridică a consumatorilor. Creditul destinat consumului și
domeniile conexe , Editura Sfera Juridică, Cluj -Napoca, 2007
Apan R.D., Reglementări naționale în domeniul protecției consumatorului în
materia creditului destinat consumului (I) , în Revista de drept comercial nr. 1/2007
Apan R.D., Reglementări naționale în domeniul protecției consumatorilor în
materia creditului destinat consumului (II) , în Revista română de drept comercial
nr.2/2007
Atamer Y.M., Duty of Responsable Lending: Shou ld the European Union Take
Action? , în Financial Services, Financial Crisis and General Euroepan Contract Law.
Failure and Challenges of Contracting , de Grundmann S., Atamer Y.E., Kluwer Law
International, Alphen aan den Rijn, 2011
Aubert de Vincelles C., Acquis europeen. Cadre commun de reference et
proposition de directive europeenne relative au droit des consommateurs; quelle place
pour les contracts speciaux?, în Vers un droit europeen des contrats speciaux. Towards a
European Law of Specific Contracts, de Voinot D., Senechal J. (coorodnatori), Larcier,
Bruxelles, 2012
Auguet Y., Dorandeu N., Gomy M., Robinne S., Valette -Ercole V., Droit de la
consommation , Ellipses Edition Marketing SA, Paris, 2008.
Baias Fl.A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I . (coordonatori), Noul Cod
civil, Comentariu pe articole art. 1 -2664 , Editura C.H.Beck, București, 2012
Balaguy H., Le credit a la consommation en France , Presses Universitaires de
France, Paris, 1996
Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul c ivil. Subiectele dreptului
civil, ediția a XI -a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007
Benedict J., Responsible Lending – Das europäische Vertragsrecht zwischen caveat
emptor und caveat creditor , în Zeitschrift fur Europaisches Re cht, 2008.
Bocchini E., In principio erano le informazioni , în Giurisprudenza commerciale,
2008
Boroi G. (coordonator), Spineanu -Matei O., Constanda A., Negrilă C., Dănăilă V.,
Theohari D.N., Răducan G., Gavriș D.M., Păncescu Fl.G., Eftimie M. , Noul Cod de

33 procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I Art. 1 – 526, Editura Hamangiu, București,
2013
Boroi G., Drept civil, Partea generală. Persoanele , ediția a 4 -a, revizuită și
adăugită, Editura Hamangiu, București, 2010
Boroi G., Stănciulescu L., Instituț ii de Drept Civil în reglementarea noului Cod
Civil, Editura Hamangiu, București, 2012
Boroi G.,. Anghelescu C.Al, Curs de drept civil. Partea generală , ediția a II -a
revizuită și adăugită, conform noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012
Bouras sa S. -A., Loi sur la protection du consommateur et règlement d’application
2013 , Éditions Yvon Blais, Cowansville, 2012
Calais -Auloy J., Steinmetz F., Droit de la consommation , 7e ed., Dalloz, Paris,
2006
Căpățână O., Titlul gratuit în actele juridice , Edi tura Rosetti, 2003
Cărpenaru St.D., Stănciulescu L., Nemeș V., Contracte civile și comerciale cu
modificările aduse de Codul civil 2009 , Editura Hamangiu, București, 2009
Cărpenaru St.D., Tratat de drept comercial român, Conform noului Cod civil ,
Ediția a III-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012
Chendeb R., Le regime juridique du contrat de consommation, etude comparative
(droit francais, libanais et egiptien) , LGDJ, Paris, 2010
Cikara E., Gegenwart und Zukunft der Verbaucherkreditvertra ge in der EU und
Kroatien , Lit Verlag, Viena, 2011
Deak Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale , Editura Universul Juridic,
București, 2001
Dehn W., Das neue Darlehens – und Verbraucherkreditrecht , în Fachzeitschrift fur
Wirtschaftsrecht – ecolex 201 0
Dekeuwer -Defossez Fr., E. Clement, Droit commercial, Activites commerciales,
commercants, fonds de commerce, concurrence, consommation, 8e edition, Domat droit
prive, Montchrestien , apud. B. Diamant, E. Blându, recenzie în RDC nr. 9/2006
Deleanu S., Drep tul comunitar al afacerilor și dreptul consumației: interferențe și
delimitări , în Studia Universitatis Babeș -Bolyai. Jurisprudenția nr. 1/2008
Deleanu S., Dreptul comunitar al afacerilor și dreptul consumației: interferențe și
delimitări , în Studia Univer sitatis Babeș -Bolyai. Jurisprudenția nr. 1/2008
Diez Guardia N., Le credit a la consommation dans l’Union Europeenne , în
Rapport de recherche no. 1/2000, European Credit Research Institute Brussels
Dogaru I., Drept civil. Contracte speciale , Editura All Be ck, București, 2004
Drăgănescu L., Scurte considerații privind persoana juridică în reglementarea
Noului Cod civil , în PR nr. 2/2012
Ferretti F., The regulations of consumer credit information system. Is the Eu
missing a cheange? , în Legal Isseus of Econom ic Integration nr. 34/2007
Filotto U., Cosma S., Manuale del credito al consumo , Egea, Milano, 2011

34 Florea D.C., Contracte civile , ediția a II -a, Editura Universul Juridic, București,
2012
Florescu D.A.P., Bordea A., Popa R., Contractul de credit ban car, E ditura
Universul Juridic, București, 2013
Germain D. , Passalacqua J. , La protection du consommateur: une mission
essentielle de l’État québécois , în Pour une réforme du droit de la consommation au
Québec. Actes du colloque des 14 et 15 mars 2005, de Fr. Maniet (coordonator), Editions
Yvon Blais, Cowansville, 2005
Gheorghe A.N., Spasici C., Arjoca D.S., Dreptul consumației , Editura Hamangiu,
București, 2012
Goicovici J., Dreptul potestativ de retractare a consimțământului în materia
contractelor de consum , în P.R. nr.1/2009
Goicovici J., Formarea progresivă a contractului , Editura Wolters Kluwer,
București, 2009
Goicovici J., Noțiunea de „consumator” în reglementarea Legii nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii , în
PR nr. 5/2009.
Herresthal C., Die Verpflichtung zur Bewertung der Kreditwürdigkeit und zur
angemessenen Erläuterung nach der neuen Verbrau , în Zeitschrift fur Wirtschafts und
Bankrecht, 2009
Hofmann Ch., Die Pflicht zur Bewertung der K reditwürdigkeit , în Neue Juristische
Wochenschrift, 2010
Howells G.G., Th. Wilhelmsson, EC consumer law , Aidershot, Ashgate, 1997
Huet J., Traite de droit civil. Les principaux contrats speciaux, LGDJ, Paris, 2001
Kingisepp M., Varv A., The Notion of Consu mer in EU Consumer Acquis and the
Consumer Rights Rirective – a Significant Change of Paradigm?, în Juridica International
nr. XVIII/2011
Koch B., Informations Aufkla rungs und Sorgfaltspflichten bei der Kreditvergabe
nach der neuen Richtlinie 2008/48/EG v om 23. April 2008 uber Verbraucherkredite , în
Osterreichisches Bankarchiv, 2009
L’Heureux N., Lacoursière M. , Droit de la consommation , 6e édition, Éditions
Yvon Blais, Cowansville, 2011
Lafond P. -C. (coordonator), Le droit de la consommation sous influ ences , Éditions
Yvon Blais, Cowansville
Lawrynowicz M., Macierzyńska -Franaszczyk E., Barmscheid M., Charlton S.,
Implementation of the Credit Consumer Directive , IMCO, Bruxelles, 2012
Leș I., Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole art. 1 -1133 , Editura
C. H. Beck, București, 2013
Le Tourneau P., Fischer J., Tricoire E., Principaux contrats civil et commerciaux ,
Ellipses Edition Marketing SA, Paris, 2005

35 Leclerc F., Droit des contrats speciaux , LGDJ, Paris, 2007
Mak V., Stretching the borders of EU law? – Full harmonisation in the Consumer
Credit Directive and mortgage credit , în Journal of European Consumer and Market Law
nr. 1/2013
Malaurie Ph., L. Aynès, P. -Y. Gautier, Drept civil. Contractele speciale , Editura
Wolters Kluwer România, Bucure ști, 2009, traducere a ediției a 3 -a din limba franceză de
Diana Dănișor, coordonator al ediției în limba română av. M. Șcheaua
Malaurie Ph., L.Aynes, Ph. Stoffe -Munck, Les obligations , Defrenois, Paris, 2003
Manea M.D., R. Postolache, Creditul bancar. De la teorie la practică , Editura
C.H.Beck, București, 2009
Maugeri M., Pagliantini S., Il credito ai consumatori , în Quaderni di banca, borsa i
titoli di credito nr.37/2013
Mihai E., Contractul de credit pentru consum în viziunea Ordonanței de urgență a
Guve rnului nr. 50/2010 , în Revista română de drept al afacerilor nr. 5/2012
Mihai E., Despre contractul de credit pentru consum (I) , în Curierul Judiciar
nr.10/2007
Mihai E., Despre contractul de credit pentru consum (II) , în Curierul Judiciar
nr.11/2007
Mihai E., Formarea contractelor de credit pentru consumatori , în Curentul Juridic
nr. 1/2011
Moțiu Fl., Contractele speciale în noul Cod Civil , ediția a II -a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2011
Moore B., Sur l’avenir incertain du c ontrat de consommation , în Cahiers de droit,
vol. 49, nr.1/2008
Morin G., Le contrat de prêt , în Obligations et contrats , Collection de droit 2010 –
2011, vol. 5, Édition Yvon Blais, École du Barreau du Québeq, 2011
Morin G., Loi sur la protection du conso mmateur et règlement d’application ,
Éditions Yvon Blais, Cowansville, 2008
Motica R., Bercea L., Condițiile generale de bancă – document contractual, în
Probleme actuale în dreptul bancar , Editura Wolters Kluwer, Bucureșlti, 2008
Nemeș V., Drept bancar. Cu rs universitar , Editura Universul Juridic, București,
2011
Nemethy K., Ortner H., Proposal for a New Directive Concerning Credit for
Consumers , in German LJ nr. 4/2003
Nicolae M., Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru licență, 2009 -2010,
Editura Universul Juridic, București, 2009,.
Nour O. -S., Contractul de înprumut. Analiză teoretică și practică , Editura
Universul Juridic, București, 2009
Orga -Dumitriu G., Dreptul european al contractelor. Realități. Influențe. Domeniu
de aplicare , Editura C.H. B eck, , București, 2013

36 Peligrad V., Nițu G., Regimul juridic al instituțiilor financiare nebancare (I) , în
Revista română de drept al afacerilor nr. 10/2010
Peligrad V., Regimul juridic al instituțiilor financiare nebancare (II) , în Revista
română de drept al afacerilor nr. 1/2011
Pierre -Maurice S., Les clauses abusives relatives au recours en justice et la
superposition de regles protectrices , în Des contrats civil set commerciaux aux contrats de
consommation , de Xavier H. (coordonator), Presses Universita ires de Nancy, 2009
Piperea Gh., Contractul ca instrument de manipulare , în CJ nr. 4/2011
Pop L., Popa I.Fl., Vidu S.I., Tratat elementar de drept civil. Obligațiile , Editura
Universul Juridic, București, 2012
Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile, C ontractul , vol. II, Editura Universul
Juridic, București, 2009
Predoiu C., Considerații privind noțiunile de activitate bancară și credit bancar , în
Revista română de drept al afacerilor nr. 6/2003
Puig P., Contrats spéciaux , 3e édition, Dalloz, 2009
Roppo V., Prospecttive del diritto contrattuale europes. Dal contrati del
consumatore al contratto asimmetrico , în Corriere giuridico, 2009
Rott P., Die neue Verbraucherkreditrichtlinie 2008/48/EG und ihre Auswirkungen
auf das deutsche Recht , în Zeitschrift fur Wirtschafts und Bankrecht, 2008
Roy P., Droit de la protection du consommateur – Lois et règlements commentés ,
2e édition, Éditions Yvon Blais, Cowansville, 2009
Sauphanor -Brouilland N., Poillot E., Aubert de Vincelles C., Brunaux G., Traite de
droit ci vil. Les contrats de consommation, Regles communes , de Ghestin J. (coordinator),
LGDJ, Paris, 2013
Săuleanu L., Smarandache L., Dodocioiu, A. Drept bancar. Curs universitar,
Editura Universul Juridic, București, 2009
Schulte -Nolke H., Twigg -Plesner C., Ebe rs M., Ec Consumer Law Compendium.
Comparative Analysis, 2008
Smarandache L.E., Considerații privind obligația de vigilență și obligația de
publicitate existente în sarcina instituțiilor de credit , în Revista de studii juridice nr.2/2010
Smarandache L.E., Contextul apariției și aportul Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 50/2010, în materia obligației profesionale de informare ce are ca titulari
instituțiile de credit persoane juridice române , în Revista română de drept al afacerilor
nr.23/2011
Stabenthe iner J., Das Verbraucherkreditgesetz , în Osterreichische Juristenzeitung,
2010
Starck B., Roland H., Boyer L., Introduction au droit , ediția a IV -a, Editura Litec,
Paris, 1996
Stănciulescu L., Curs de drept civil. Contracte , Editura Hamangiu, București, 20 12

37 Stănciulescu L., Drept civil. Contracte și succesiuni , ediția a 4 -a revizuită și
actualizată, Editura Hamangiu, 2008
Steinbauer D., Pyykko E., Towards Better Use of Credit Reporting in Europe .
CEPS -ECRI Task Force Report , september 2013, Centre for Eur opean Policy Studies,
European Credit Research Institute, Brussels, 2013
Stoica L.C., Împrumutul, comodatul și creditul bancar , Editura Hamangiu,
București, 2010
Terré Fr., Simler Ph., Lequette Yv., Droit civil. Les obligations, 10e éd, Précis
Dallos, P aris, 2009
Thomas L.C., Consumer Credit Models. Princing, Profit and Portofolios , Oxford
University Press Inc., New York, 2009
Tuleașcă L., Redresarea băncilor și ajutoarele de stat , în Revista română de drept
al afacerilor nr. 2/2010
Turcu I., Boboc -Enoi u T., Recenta reformă legislativă în domeniul activității
bancare(I), în Revista de drept comercial nr.3/2004
Turcu I., Boboc -Enoiu T., Recenta reformă legislativă în domeniul activității
bancare(II), în Revista de drept comercial nr.4/2004
Turcu I., Opera țiuni și contracte bancare. Tratat de drept bancar , vol.II, Editura
Lumina Lex, București, 2004
Tusevska B., Miseva K., Consumer protection in financial services and the
demands of European consumers, în Regulatory Implants and Local Legal Regimes in the
Mediterranean Region, 20 -23 March 2013, Mersin, Turkey, disponibilă la adresa
http://eprints.ugd.edu.mk/id/eprint/7464.
Ungureanu C.T. și alții, Noul Cod civil, Comentarii, doctrină și jurisprudență, vol.
I. Art. 1 -952, Editura Hamangiu, București, 2012
Vorwerk V., Schutz in der Finanzmarktkrise – Welche Rechte hat der
Verbraucher? , în Neue Juristische Wochenschrift, 2009
Wendehorst Ch. , Das deutsche Umsetzungskonzept für die neue
Verbraucherkreditrichtlinie , în Zeitschrift für Europäisches Privatrecht, 2 011
Wendehorst Ch., Umsetzung der Verbraucherkreditrichtlive , în Zeitschrift fur
Europaisches Privatrecht, 2011
Wendehorst Ch., Zochling -Jud B., VerbraucherKreditrecht , Manz, Viena, 2010
Wild Ch., Updating the Consumer Credit Directive. Will this prove to be the Key to
ensuring the success of Europe? , în Hertfordshire Law Journal nr.1/2003
Zöchling -Jud B., Prüfung der Kreditwürdigkeit des Verbrauchers , în
Fachzeitschrift fur Wirtschaftsrecht – ecolex, 2010