Introducere In Psihoterapie A5 [606640]

IULIA CIORBEA
INTRODUCERE ÎN PSIHOTERAPIE

IULIA CIORBEA

INTRODUCERE ÎN
PSIHOTERAPIE

Editura SITECH
Craiova, 2013

Corectura apar ține autorului.

© 2013 Editura Sitech Craiova Toate drepturile asupra acestei ediț ii sunt rezervate editurii. Orice reproducere
integrală sau par țială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare,
efectuate f ără autorizația editorului este ilicit ă și constituie o contrafacere. Sunt
acceptate reproduceri strict rezervate utiliz ării sau cit ării justificate de interes
științific, cu specificarea respectivei cită ri.
© 2013 Editura Sitech Craiova All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be
reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information storage and retrieval system without written permision from the copyright owner.
Editura SITECH din Cr aiova este acreditat ă de C.N.C.S. din ca drul Ministerului
Educației și Cercetării pentru editare de carte științifică.

Editura SITECH Craiova, România Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter Tel/fax: 0251/414003 E-mail: [anonimizat]

ISBN 978-606-11-3181-5

5 CUPRINS

1. Aspecte generale ale psihoterapiei …………………………………………………. 7
1.1. Definirea, clasificarea și obiectivele psihoterapiei ……………… 7
1.2. Contribu ția neuroștiințelor la validarea efectelor
psihoterap iei ……………………………………………………………….. 11

2. Abordarea psihanalitic ă/psihodinamic ă …………………………………………. 18
2.1. Evolu ția teoriei psih analitice …………………………………………. 19
2.2. Concepte centrale utilizate în terapia psihodinamic ă ……….. 23
2.3. Procesul terapeutic în terapia psihodinamic ă ………………….. 26
2.4. Mecanismele schimb ării în terapia psihodinamic ă …………… 36
2.5. Relația terapeutic ă în psihanaliz ă …………………………………… 38
2.6. Cercetarea științifică a terapiei ps ihanalitice …………………… 44

3. Abordarea cognitiv-comportamental ă …………………………………………… 49
3.1. Evolu ția teoriei comportamentale și cognitive ………………… 51
3.2. Concepte centrale utilizate în terapiile cognitiv-
comportame ntale ………………………………………………………… 54
3.3. Procesul terapeutic în tera piile cognitiv-comportamentale . 61
3.4. Mecanismele schimb ării în terapia cognitiv-
comportamental ă …………………………………………………………. 71
3.5. Relația terapeutic ă în terapia cognitiv-comportamental ă …. 73
3.6. Cercetarea științifică a terapiei cognitiv-comportamentale … 78

4. Abordarea experien țial-umanist ă ………………………………………………….. 85
4.1. Evolu ția teoriei um aniste ………………………………………………. 86
4.2. Terapia centrat ă pe client ……………………………………………… 90
4.2.1. Concepte centrale ale terapiei centrate pe client ……………….. 90
4.2.2. Procesul terapeutic centrat pe client ………………………………… 91
4.3. Analiza existen țială ………………………………………………………. 95
4.3.1. Concepte centrale ale analizei existen țiale ………………………… 95
4.3.2. Procesul terapeutic în analiza existen țială …………………………. 98
4. 4. Gestal t terapi a ………………………………………………………….. 102
4.4.1. Concepte centrale ale gestalt terapiei …………………………….. 102
4.4.2. Procesul terapeutic în terapia gestalt ……………………………… 105
4.5. Terapii experien țiale actuale ……………………………………….. 110
4.5.1. Concepte centrale ale terapiilor experien țiale actuale ………. 110
4.5.2. Procesul terapeutic în terapiile experien țiale actuale ……….. 112

6 4.6. Mecanismele schimb ării terapeutice în abordarea
experiențial-umanist ă …………………………………………………. 119
4.7. Relația terapeutic ă în terapia experien țial-umanist ă ………. 124
4.8. Cercetarea științifică a terapiei experien țial-umaniste ……. 129

5. Alte forme de psihoterapie …………………………………………………………. 133
5.1. Psihod rama ……………………………………………………………….. 133
5.1.1. Concepte centrale ale psihodramei ………………………………… 133
5.1.2. Procesul terapeutic psihodramatic …………………………………. 135 5.1.3. Mecanismele schimb ării în psihodram ă ………………………….. 139
5.1.4. Rela ția terapeutic ă în psihodram ă ………………………………….. 142
5.1.5. Cercetarea științifică a psihodramei ……………………………….. 144
5.2. Analiza tranzac țională ………………………………………………… 146
5.2.1. Concepte centrale ale analizei tranzac ționale ………………….. 147
5.2.2. Procesul terapeutic în analiza tranzac țională …………………… 153
5.2.3. Mecanismele schimb ării în analiza tranzac țională…………….. 154
5.2.4. Rela ția terapeutic ă în analiza tranzac țională ……………………. 156
5.2.5. Cercetarea științifică în analiza tranzac țională …………………. 157
5.3. Terapia ericksonian ă …………………………………………………… 158
5.3.1. Concepte centrale ale terapiei ericksoniene…………………….. 160
5.3.2. Procesul terapeutic ericksonian ……………………………………… 162 5.3.3. Mecanismele schimb ării în terapia ericksonian ă ………………. 166
5.3.4. Rela ția terapeutic ă în terapia ericksonian ă ……………………… 169
5.3.5. Terapia scurt ă centrată pe soluții …………………………………… 170
5.4. Programarea neuro-lingvistic ă …………………………………….. 173
5.4.1. Evolu ția NLP ………………………………………………………………… 174
5.4.2. Concepte centrale în NLP ………………………………………………. 176 5.4.3. Procesul terapeutic în NLP …………………………………………….. 189 5.4.4. Mecanismele schimb ării propuse de NLP ………………………… 194
5.4.5. Rela ția terapeutic ă în NLP ……………………………………………… 196
5.4.6. Cercetarea științifică în NLP …………………………………………… 198

6. Mișcarea de integrare în psihoterapie ………………………………………….. 201
6.1. Premisele integr ării în psihoterapie ……………………………… 201
6. 2. Forme de integrar e a psihoter apiilor …………………………… 202
6.3. Modelul factorilor com uni în psihoterapie ……………………. 205
6.3.1. Conceptualizarea larg ă a factorilor comuni ……………………… 206
6.3.2. Conceptualizarea restrânsa a factorilor comuni ……………….. 209

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….. 214

7

1. Aspecte generale ale psihoterapiei

1.1. Definirea, clasificarea și obiectivele psihoterapiei

Psihoterapia este dificil de definit în mod comprehensiv cu precizie
pentru că orice defini ție poartă amprenta teoriilor pe care se bazeaz ă. Cu
toate acestea au existat multiple încerc ări de definire a psihoterapiei.
Orlinsky și Howard (1987 cf. Lebow, 2008) definesc psihoterapia ca fiind
a) o relație între persoane, dintre care b) una sau mai multe persoane
necesită asistență specială pentru c) a- și îmbunătăți funcționarea ca
persoane, împreun ă cu d) una sau mai multe persoane capabile s ă ofere un
astfel de ajutor. Astfel, dup ă aceeași autori, psihoterapia (respectiv
consilierea) const ă dintr-o rela ție construit ă social în care o persoan ă (ce
deține acreditare și formare adecvate) este perceput ă ca fiind capabil ă să
ajute pe ceilal ți în procesul de rela ționare cu cealalt ă persoane. Forma și
conținutul acestei rela ții variază foarte mult în func ție de orientarea
teoretică a terapeutului.
Psihoterapia presupune o aplicare sistematic ă și conștientă a unor mij-
loace psihologice de influen țare a comportamentului uman (Holdevici,
2004). La baza oric ărei psihoterapii exist ă convingerea c ă persoanele cu
probleme psihologice au capacitatea de a se modifica la diferite niveluri
psihice în func ție de orientarea terapeutic ă (emoții, gânduri, comporta-
mente, personalitate).
Psihoterapia este o ac țiune psihologic ă sistematic ă, planificat ă și inten-
țională, având la baza un sistem teoretic conceptual bine pus la punct și
trebuie exercitat ă de către un psihoterapeut calificat asupra pacientului
(Holdevici, 2004).
Psihoterapia poate fi privit ă ca o relație interpersonal ă între un psihote-
rapeut și pacient, rela ție menită să investigheze și să înțeleagă natura tul-
burărilor psihice ale pacientului în sc opul de a corecta aceste tulbur ări și a-l
elibera pe pacient de suferin ță (Holdevici, 2004).
Psihoterapia este un proces interac țional con știent și planificat ce î și
propune s ă influențeze tulbur ările de comportament și stările de suferin ță
care, printr-un consens între pacient și terapeut, sunt considerate ca nece-
sitând un tratament, prin metode psihologice (prin comunicare verbal ă și

8 nonverbal ă) în sensul unui scop bine definit pe cât posibil elaborate în co-
mun (minimalizarea simptomelor și/sau schimbarea structural ă a persona-
lității) cu ajutorul unor tehnici ce pot fi înv ățate în baza unei teorii a com-
portamentului normal și patologic. În general, aceasta implic ă o relație
emoțională solidă (Strotzka 1978, cf. Huber 1997).
Corsini (în Corsini & Wedding, 1995) consider ă că psihoterapia este un
proces formal de interac țiune între dou ă părți, cu scopul amelior ării
distresului unei p ărți, existent la nivelul uneia sau a tuturor ariilor de dis-
funcționalitate: func ții cognitive (tulbur ări ale gândirii), func ții afective
(suferință sau disconfort emo țional), și funcții comportamentale (inadecva-
rea comportamentului); terapeutul ader ă la o teorie specific ă a originilor,
dezvoltării, menținerii și schimbării personalit ății; terapeutul cunoa ște me-
tode de tratament logic rela ționate cu teoria sa și are aprobarea legal ă de
a funcționa ca terapeut. Acela și autor consider ă că toate psihoterapiile
sunt metode de înv ățare: a înv ăța ceva nou, a re-înv ăța ceva uitat, a înv ăța
omul să învețe, a dezvăța; în mod paradoxal, poate implica a înv ăța ceea ce
clientul știe deja.
Potrivit lui Huber (1997), o metod ă de interven ție poate fi considerat ă
psihoterapie dac ă îndepline ște următoarele condi ții:
– să se bazeze pe o teorie asupra personalit ății și tulburărilor sale,
– să se întemeieze pe o teorie științifică asupra modific ării tulburărilor și
pe o serie de tehnici verificate,
– să prezinte evalu ări empirice ale efectelor sale pozitive sau negative,
– să ofere o interven ție în tulbur ările de comportament sau în st ările de
suferință ce necesit ă ajutor,
– să fie practicat ă de o persoan ă calificată și competent ă.
În opinia noastr ă, cele mai importante caracteristici ale psihoterapiei sunt:
a. psihoterapia are un caracter procesual , implică o desfășurare în timp
și o derulare a unor procese interioare ale omului;
b. psihoterapia se bazeaz ă pe teorii asupra func ționării personalit ății și
asupra modalit ăților de apari ție a psihopatologiei ;
c. psihoterapia propune o metodologie fundamentat ă teoretic de abor-
dare a problematicii clientului;
d. psihoterapia pleac ă de la asump ția că omul are potențialul de schim-
bare și are ca obiectiv supraordonat activarea mecanismelor schimb ării
terapeutice;
d. psihoterapia se desf ășoară numai în cadrul unei relații terapeutice
consistente – rela ție cu dimensiuni diferite de orice alt tip de rela ționare
socială.

9 Un termen apropiat de cel de psihoterapie este consilierea . Diferențele
între consiliere și psihoterapie recunoscute de practicienii domeniului pot
fi rezumate în tabelul urm ător:

CONSILIERE PSIHOTERAPIE
Proces de scurt ă durată (1-5 ședințe) Proces de lung ă durată (câteva luni-câ țiva ani);
presupune un angajament temporal substan țial
Orientată pe problem ă, simptom, criz ă Orientată pe persoan ă
Oferă informații, sfaturi de la o persoan ă
considerat ă expert într-o arie specific ă a
comportamentului uman Este un proces în care oamenii sunt ajuta ți să
descopere de ce gândesc, simt și se comport ă
în moduri nesatisf ăcătoare
Vizează problemele prezente și simpto-
mele actuale ale clientului cu scopul unei schimb ări temporare Vizează paternurile comportamentale, cogni-
tive și/sau afective, luând în considerare aspec-
tele profunde, incon știente. Scopul este o
schimbare de lung ă-durată
Implică parcurgerea unui program
formativ și de analiz ă personal ă de
scurtă durată (doar 40-50 ore de dezvol-
tare personal ă) Implică parcurgerea unui program formativ de
lungă-durată (3-4 ani și mai mult), iar etapa de
analiză și dezvoltare personal ă este obligatorie
Tabel.1. Diferen țele între consiliere și psihoterapie (dup ă Corsini, 1995 și Feldham în Palmer,
2000).

Clasificarea abord ărilor terapeutice poate fi realizat ă după mai multe
criterii:
a. După durată procesului terapeutic:
– de lunga durat ă (ani) – de exemplu, abord ările psihodinamice;
– de scurta durat ă (10-50 sedinte) – de exemplu, abord ările cogni-
tiv-comportamentale.
b. După profunzimea terapiei:
– terapii centrate pe simptom (psihoterapii scurte) – î și propun s ă
înlăture problema pentru care s-a prezentat pacientul la terapie;
– terapii analitice – consider ă că simpla înl ăturare a simptomelor nu
e suficient ă, vizează o restructurare de profunzime a personalit ății,
conflictelor și problemelor nerezolvate.
c. După numărul de pacien ți:
– Psihoterapie individual ă;
– Psihoterapie de grup;
– Psihoterapie de cuplu și familie.
d. După concepția teoretic ă aflată la baza terapiei:
– terapii psihodinamice – pornesc de la idea conform c ăreia simpto-
mul e rezultatul unor co nflicte intrapsihice incon știente, nerezolvate iar
terapeutul trebuie s ă-l ajute pe pacient s ă le conștientizeze și să le re-
zolve;

10 – terapii comportamentale – consider ă că simptomele sunt rezulta-
tul unor comportamente înv ățate iar înl ăturarea acestora se face
printr-un proces de reînv ățare;
– terapii experien țiale – consider ă că simptomele și problemele psi-
hopatologice au drept surs ă disperarea existen țială, segmentarea Eului,
blocajele de la nivelul experien ței clientului iar procesul terapeutic se
bazează pe actualizarea disponibilit ăților nevalorificate ale clientului.
Psihoterapia este o activitate complex ă ce presupune mai multe obiec-
tive de tratament în func ție de abordarea teoretic ă la care ader ă practicie-
nii. Majoritatea speciali știlor vizeaz ă, în principal, urm ătoarele aspectele
(Holdevici, 2004):
a) scoaterea pacientului din criza existen țială în care se afl ă;
b) reducerea sau eliminarea simptomelor;
c) întărirea eului și a capacit ăților integrative ale personalit ății
pacientului;
d) modificarea opiniilor eronate ale pacien ților despre ei în șiși și des-
pre lumea înconjur ătoare;
e) modificarea structurii personalit ății în vederea ob ținerii unei
funcționări mature, cu o capacita te de adaptare eficient ă la mediu;
f) reducerea sau eliminarea acelor condi ții de mediu care produc
sau mențin comportamentul de tip dezadaptativ;
g) dezvoltarea unui sentiment clar al identit ății personale;
h) rezolvarea sau restructurarea conflictelor intrapsihice ale paci-
entului.
Obiectivul major al psihoterapiei este îmbun ătățirea calității vieții cli-
entului prin schimbarea comportamentului și a stilului de via ță, prin înțele-
gerea de sine, prin perfec ționarea strategiilor de coping și îmbunătățirea
adaptării la mediu (Holdevici, 2004).
Corsini & Wedding (1995) consider ă că toate formele de psihoterapie
sunt metode de înv ățare prin care oamenii se pot schimba la diferite nive-
luri:
a) La nivelul cognitiv , există două modalități generale prin care
oamenii înva ță: direct prin experien ță sau indirect prin simboluri.
b) La nivelul afectiv, schimbarea (respectiv înv ățarea) apare prin
creșterea tensiunii emo ționale a clientului.
c) La nivel comportamental, schimbarea (înv ățarea) apare prin ac țiune.
Toate psihoterapiile sunt, de regul ă, combina ții ale acestor trei moda-
lități, deși, în mod esen țial, pot viza doar unul dintre niveluri. Pentru c ă
omul este un sistem , în care aceste niveluri interac ționează și se influen-

11 țează permanent, apari ția unei schimb ări la un nivel determin ă schimbări
la celelalte. Fiecare form ă de psihoterapie are ca obiectiv accesarea unuia
dintre aceste niveluri în mod preponderent și activarea unor schimb ări la
acel nivel, care apoi vor genera schimb ări la celelalte niveluri.

1.2. Contribu ția neuroștiințelor la validarea efectelor psiho-
terapiei

Psihoterapia și efectele sale au fost co ntestate permanent din mo-
mentul intr ării psihologiei în câmpul științific. Pe de o parte, a existat o
presiune permanent ă asupra psihoterapiei de a- și dovedi eficien ța, utili-
zând metode științifice. Pe de alt ă parte, progresele științifice realizate în
domeniul neuro științelor au presat c ătre realizarea unei leg ături între da-
tele de ordin psihologic, respectiv psihoterapeutic și cele de ordin neuronal.
Neuroștiința a început s ă identifice atât corelatele neuronale ale tul-
burărilor psihice cât și pe cele ale schimb ărilor provocate de psihoterapie.
Inițial, s-a considerat în mod reduc ționist că toate stările psihologice sunt
de fapt, st ări ale creierului, iar tulbur ările mentale sunt tulbur ări ale chi-
miei cerebrale; efectul acestei viziuni a fost c ă psihiatria trata creierul oa-
menilor și nu omul, ca întreg. Ast ăzi, studiile recente au demonstrat c ă
formarea creierului nu poate fi separat ă de istoria de via ță și mediul per-
soanei.
Cu toate acestea, corelarea studiilor neuro științelor cu cele psihotera-
peutice se afl ă încă la început iar oamenii de știință încă nu dețin cele mai
subtile metode de a împ ăca metodologia psihologic ă, total subiectiv ă a
psihoterapiei cu metodologia obiectiv ă a neuroștiințelor.
Câteva descoperiri științifice din neurobiologie contribuie la funda-
mentarea cel pu țin parțială a metodei psihoterapeutice. Acestea pot fi in-
cluse în mai multe categorii:
a. Studii privind plasticitatea neuronal ă
Corelatele neurologice ale proceselor de înv ățare pot fi eviden țiate de
studiile asupra plasticit ății neuronale și memoriei. Formarea creierului nu
se încheie în copil ăria timpurie ci este un proces ce parcurge toat ă viața
individului; astfel are loc o continu ă formare de paternuri corticale în func-
ție de experien ța individual ă, chiar și la nivelul neuronilor din
hipocampusul adult (Bjorklund și Lindvall, 2000 cf . Fuchs, 2004).
Neuroplasticitatea este o pre-condi ție a oricărei schimb ări la nivel
comportamental, cognitiv sau afectiv. Astfel, pentru a produce efecte de

12 durată, psihoterapia trebuie s ă ajungă la restructurarea re țelelor neuro-
nale, mai ales la nivelul subcortical-limbic care este responsabil de motiva-
țiile și dispozițiile emoționale incon știente (Davidson & Irwin, 1999;
Panksepp, 1998 cf. Fuchs, 2004). Le Doux (2002, cf. Corsini & Wedding
2010) argumenteaz ă faptul că atunci când pacien ții învață idei noi, în con-
textul clinic sau în contextul vie ții reale, apar concomitant alter ări ale cre-
ierului. Sarcina terapeutului este de a ajuta clientul s ă modeleze trecutul și
viitorul prin scheme motiva ționale nou înv ățate.
Klaus Grawe (2007, cf. Corsini & Wedding, 2010) afirm ă că psihotera-
pia, în m ăsura în care produce schimb ări comportamentale substan țiale,
are efect prin schimb ările de exprimare a genelor la nivel neuronal.
Neuroștiințele au demonstrat c ă restructurarea neuronal ă, bazată pe plas-
ticitatea dovedit ă a creierului, care apare în toate procesele de înv ățare,
activează schimbări adaptative la nivel afectiv, comportamental și cognitiv
iar acestea sunt obiectivele fundament ale ale psihoterap iei (Dumont, 2009
cf. Corsini &Wedding, 2010).
b. Studii neurobiologice asupra memoriei
Cercetările neurobiologice asupra memoriei sunt de asemenea rele-
vante pentru procesele de înv ățare și schimbare pe care dore ște psihote-
rapia. Neuro știința cognitiv ă a identificat o distinc ție între dou ă sisteme
mnezice: memoria procedural ă/implicită care cuprinde toate performan-
țele automatizate, dispozi țiile incon știente și obișnuințele comportamen-
tale nonverbale, și memoria declarativ ă/explicită, care cuprinde informa ți-
ile verbalizabile, con știentizabile ce pot re-mintite. Fiecare sistem mnezic
se bazeaz ă pe structuri neuronale diferite: memoria implicit ă funcționează
pe baza ganglionilor bazali, a cerebelului și nucleului amigdalian; memoria
declarativ ă este localizat ă în lobul temporal, mai ales în hipocampus și
structurile corticale adiacente. Pentru psihoterapie este esen țială memoria
implicită care con ține paternuri corporale și emoționale ce pot fi activate
pre-atențional de aspecte situa ționale subtile (de exemplu, expresii faciale,
gesturi, tonul vocii, etc.).
Cercetările privind dezvoltarea aduc contribu ții pentru în țelegerea
funcționării memoriei și învățării. Beebe, Lachman, Jaffe (1997 cf. Fuchs,
2004) au studiat interac țiunea mam ă-bebeluș și au demonstrat c ă învăța-
rea procedural ă și creearea de re țele cerebrale ale paternurilor
interacționale sunt complet dezvoltate la copii pân ă la 3-4 luni de via ță.
Astfel, prin procesarea incon știentă a informa ției afective, sistemul mnezic
implicit al bebelu șilor este capabil s ă extragă prototipuri și reguli din expe-
riențe repetate. Schemele procedurale ”de-a-fi-cu” (Stern, 1985 cf. Fuchs,

13 2004) sunt achizi ționate și organizeaz ă comportamentul interpersonal al
copilului iar, mai târziu vor fi transf erate la alte contexte de mediu dac ă
acestea sunt sau nu congruente cu experien țele timpurii.
Astfel, memoria implicit ă servește ca o leg ătură între experien țele
interacționale timpurii deficiente, paternurile de ata șament disfunc ționale
și reglările emoționale tulburate – toate jucând un rol decisiv în majorita-
tea tulbur ărilor psihice. Toate aceste studii au confirmat rolul incon știen-
tului postulat de psihanaliz ă.
c. Studii neurobiologice privind teoria ata șamentului, teoriile min ții
și ale emo țiilor
Există o mișcare recent ă în domeniul neuro științei de a integra
neurobiologia cu teoria ata șamentului, teoriile min ții și emoțiilor. Teoria
atașamentului a lui John Bowlby a fost sus ținută de studiile realizate pe
animale asupra depriv ării afective timpurii care au relevat tulbur ările ale
echilibrului neurofiziologic (Amini, Lewis, Lannon, și al., 1996; Hofer, 1984
cf. Fuchs, 2004). Aceste cercet ări au arătat că sistemul de ata șament este
central pentru organizarea cerebral ă la mamifere superioare, acesta per-
mițând copiilor s ă-și foloseasc ă părinții pentru reglarea st ărilor interne
până când func țiile lor psihoneurobiologice devin mature și autonome.
Aceste experien țe timpurii de ata șament sunt internalizate și encodate în
memoria procedural ă, permițând astfel stabilirea de leg ături de ata șament
securizante și stabile cu ceilal ți. Dacă există legături de ata șament tulbu-
rate, acestea provoac ă comportamente dezorganizate, o capacitate fiziolo-
gică tulburată de autoreglare a stresului și emoțiilor (Kandell, 1999; Amini,
Lewis, Lannon, și al., 1996 cf. Fuchs, 2004).
Lister-Ford (2007) realizeaz ă un rezumat al studiilor din acest domeniu
nou al neuro științei afective. Acestea demonstreaz ă că conștiența emoții-
lor se dezvolt ă în relația de ata șament primar ă între mam ă și copil iar
aceste experien țe timpurii au un impact decisiv asupra arhitecturii neuro-
nale a creierului și, consecutiv, asupra naturii și numărului abilit ăților adul-
tului. Courchesne și al. (1994 cf. Lister-Ford, 2007) arat ă că interacțiunile
timpurii nu creeaz ă doar un context ci afecteaz ă direct modul în care creie-
rul se cupleaz ă. O sinapto-genez ă similară cu cea format ă în perioada de
plasticitate neuronal ă a copilăriei timpurii (iar acest lucru se refer ă la po-
tențialul de schimbare) poate ap ărea de asemenea și în perioadele critice
sau sensibile din via ța adultă. Fuchs (2004) concluzioneaz ă că aceste des-
coperiri științifice eviden țiază cât de profund este conectat ă socialitatea
umană cu structurile fiziologice corporale.
O altă contribuție majora pentru explicarea comunic ării empatice și a

14 învățării emoționale este oferit ă de studiile asupra neuronilor-oglind ă
(mirror-neurons). Cercet ările recente din neuro științe au dovedit existen ța
unor neuroni de tip oglind ă la primate și oameni care func ționează ca me-
canism neuronal poten țial pentru empatie, astfel încât omul poate în țelege
un alt om, oglindind activitatea cerebral ă a acestuia (Miller, 2005 cf. Rossi
& Rossi, 2008). Aceste idei sunt sus ținute și de studiile care care au identi-
ficat disfunc ții ale neuronilor-oglind ă l a p e r s o a n e c u a u t i s m . P e d e a l t ă
parte, studiile neuronilor-oglind ă sunt consistente cu descrierea raportului
(relației) dintre terapeut și client.
Studiile care au descoperit ”neuronii-oglind ă” din diferite arii ale creie-
rului susțin înțelegerea corelatelor neurobiologice ale comunic ării nonver-
bale și a empatiei (Rizzolatti, Fadiga, Gallese, Fogassi, 1996; Gallese, 2003
cf. Fuchs, 2004). Neuronii-oglind ă intră în acțiune atunci când este efectu-
ată o acțiune dar și când o ac țiune similar ă este observat ă la un alt individ
– astfel, existen ța acestor neuroni creeaz ă posibilitatea în țelegerii mutuale
între oameni prin stimulare corporal ă sau rezonan ță. Hutchison, Davis,
Lozano, și al., (1999, cf. Fuchs, 2004) au descoperit existen ța neuronilor-
durere (pain-neurons) în cortexul cingulat care se activeaz ă în prezen ța
suferinței unei persoane. Concluzia acestor cercet ări este că există o sensi-
bilitate corporal ă și o rezonan ță mutuală pe care oamenii o împ ărtășesc
între ei. Astfel, procesul terapeutic poate fi facilitat de con știentizarea
existenței acestor procese prereflective care au loc în timpul schimburilor
verbale.
d. Studiile de epigenetic ă
Perspectiva neurologic ă asupra psihoterapiei nu exclude schimb ările
de mediu din vie țile clienților. Din contr ă, chiar schimb ări mici în stilul de
viață al clienților pot avea consecin țe mari în modul în care ace știa se per-
cep sau tr ăiesc. Epigenetica aduce argumente în acest sens. Epigenetica se
referă la exprimarea anumitor gene care rezult ă din activarea lor de c ătre
evenimente de mediu comune specifice. Studiile privind plasticitatea neu-
ronală au arătat că creșterea și diferențierea creierului nu este determi-
nată numai genetic ci și prin interac țiunea continu ă cu mediul.
Eric Kandel a câ știgat Premiul Nobel pentru contribu țiile sale la studiile
epigenetice. Kandel (1998, 2001, 2006 , cf. Rossi & Rossi, 2008) a explicat
rezultatele studiilor sale afirmând c ă psihoterapia este eficient ă pentru c ă
produce schimb ări de lung ă-durată la nivelul comportamentului; iar aces-
tea apar prin înv ățare, prin producerea de schimb ări în exprimarea genelor
care, la rândul lor, altereaz ă forța legăturilor sinaptice neuronale și
schimbă paternul anatomic de interconexiuni neuronale. Astfel, reglarea

15 exprimării genelor prin factori sociali face toate func țiile corporale, inclusiv
toate func țiile creierului susceptibile la influen țe sociale. Aceste influen țe
sociale vor fi biologic încorporate în exprim ări modificate ale unor gene
specifice din celule ne rvoase specifice apar ținând unor regiuni cerebrale
specifice. Kandel (cf. Rossi &Rossi, 2008) concluzioneaz ă că aceste modifi-
cări sunt transmise cultural și nu genetic.
Faptul că aspectele culturale, în general și cele familiale, în special
funcționează ca activatori genetici este o idee sus ținută și de alte cercet ări.
În acest sens, Güntürkün (2006 cf. Corsini & Wedding, 2010) consider ă că
terapeuții eficienți sunt cei care î și ating scopurile dorite stimulând epige-
netic exprimarea genelor timpurii imed iate prin expunere a la evenimente
sociale hr ănitoare. Aceste efecte epigenetice pot fi pozitive sau negative în
funcție de calitatea experien țelor. Astfel, aceast ă complex ă matrice bio-
culturală a organicului și mediului social construie ște modul în care omul
este dar și potențialul său de creștere (Baltes, Reuter-Lorenz, & Rösler,
2006 cf. Corsini & Wedding, 2010).
Grawe (2007 cf. Corsini & Wedding, 2010) sus ține că, din perspectiva
neuroștiințifică, terapia psihofarmacologic ă care nu este coordonat ă simul-
tan cu alterarea experien țelor personale, nu este justificat ă și este irespon-
sabilă. După cum arat ă studiile men ționate anterior, experien țele emoțio-
nale modific ă exprimarea genelor. De exemplu, s-a demonstrat c ă atinge-
rile tandre activeaz ă exprimarea unei ”gene timpurii” care determin ă pro-
cesele celulare ale cre șterii și maturizării (Rossi, 2002 cf . Fuchs, 2004).
Studiile din anii ’80 au demonstrat natura plastic ă a sistemului nervos în
sensul că schimbările în structura și funcționarea neuronal ă sunt atât
”dependente de experien ță” cât și ”dependente de a șteptări” (Greenough și
al., 1987; Klintsova și Greenough, 1999 cf. Lister-Ford, 2007). Aceast ă abilitate
a creierului de a- și schimba structura și funcționarea (plasticitatea creierului)
este o precondi ție pentru schimb ările de lung ă durată în plan cognitiv, afectiv
și emoțional, iar psihoterapia stimuleaz ă aceste procese (Liggan și Kay, 1999 cf.
Lister-Ford, 2007). Re-înv ățarea procedural ă influențează structura și
funcționarea creierului prin modificarea plasticit ății sinaptice și exprimarea
genelor (Kandel, 2001; Liggan, Kay, 1999 cf. Fuchs, 2004).
e. Studii privind efectele neurofiziologice ale psihoterapiei
Există mai multe dovezi științifice că psihoterapia produce schimb ări
neurofiziologice reale:
– studii asupra efectelor pozitive ale psihoterapiei asupra creierului
la persoanele cu tulburare obsesiv-compulsiv ă (Baxter și al., 1992;
Schwartz și al., 1996 cf. Lister-Ford, 2007);

16 – anomaliile func ționale identificate prin scanare tomografic ă sunt
reversibile prin psihoterapia interpersonal ă și medicație (Brody și al., 2001;
Martin și al., 2001 cf. Lister-Ford, 2007);
– studiile demonstreaz ă importan ța emoțiilor ca proces central de
organizare a con știenței (Watt, 2003 cf. Lister-Ford, 2007).
Descoperirea rolului memoriei procedurale și a învățării emoționale, a
naturii implicite a paternurilor rela ționale achizi ționate timpuriu, impor-
tanța crucială a atașamentului, a existen ței neuronilor-oglind ă și neuroni-
lor-durere pentru dezvoltarea empatiei și comunic ării interrela ționale de-
termină câteva concluzii și consecin țe pentru procesul psihoterapeutic:
1. Exprimarea genelor și plasticitatea cerebral ă constituie fundamen-
tele fizice ale modific ărilor psihologice ce apar la nivelul con științei, emoți-
onalității și comportamentului. Faptul c ă exprimarea genelor se modific ă
prin influen ța factorilor sociali înseamn ă că toată funcționarea cerebral ă și
corporală este sensibil ă la influen țe sociale, deci la influen țele metodelor
psihoterapeutice.
2. Accentul se mut ă de pe identificarea amintirilor explicite, pe
trecutul implicit care structureaz ă câmpul rela țional al clientului cu ceilal ți,
datorită paternurilor rela ționale și emoționale înv ățate implicit.
3. Paternurile implicite rela ționale sau emo ționale structurate
timpuriu pot fi modificate dac ă sunt re-activate ”aici- și-acum” în procesul
terapeutic și re-modelate prin ac țiuni procedurale și insight emo țional.
4. Relația terapeutic ă reprezint ă o relație nouă de atașament capa-
bilă să regleze echilibrul afectiv și să restructureze paternurile implicite de
atașament timpuriu. Comunicarea afectiv ă din cadrul rela ției terapeutice
se întâmpl ă datorită rezonanței corporale și atmosferei afective creeate și
mai puțin datorită comunicării verbale.
5. Există o transformare mutual ă reciprocă între procesele psihologice și
cele biologice, activat ă de creier. Astfel, o tulburare psihic ă este produsul unei
cauzalități circulare între influen țele psihologice, neurof iziologice, de mediu și
sociale care interac ționează continuu unele cu celelalte. Creierul este doar un
factor mediator și nu cauza tulbur ărilor psihice.
6. Psihoterapia nu poate fi înlocuit ă cu medica ția pentru c ă nu există
încă un mijloace biochimice care s ă determine schimbarea dispozi țiilor
dezadaptative de interac țiune și comportament care conduc la apari ția
unei tulbur ări. Aceste dispozi ții pot fi schimbate doar prin experien țe noi și
repetate, adic ă prin procese de înv ățare emoționale, verbale și interperso-
nale care, în timp devin noi re țele în structurile creierului (Fuchs, 2002 cf.
Fuchs, 2004).

17 7. Abordarea simplist ă, unilateral ă atât a psihoterapiei cât și a
neuroștiinței este eliminat ă. Astfel, psihoterapia devine un proces inter-
personal în care sensul experien ței este creat în câmpul sistemic al terape-
utului și clientului, prin aportul ambilor. Schimbarea terapeutic ă apare
deci, în câmpul complex de interac țiuni dintre cei doi. Pe de alt ă parte,
neurobiologia, care înc ă studiază creierul singular, este departe de com-
plexitatea intersubiectivit ății și a schimb ărilor cerebrale care apar în cadrul
relației dintre client și terapeut.
8. Apari ția acestei mi șcări a psihoterapiei c ătre învățarea procedu-
rală și emoțională susține empiric înv ățarea experien țială în psihoterapie și
rolul relației terapeutice ca agen ți ai schimb ării – aspecte argumentate de
abordarea experien țial-umanist ă.

18

2. Abordarea psihanalitic ă/psihodinamic ă

Freud este considerat de mul ți ca fiind una dintre cele mai influente fi-
guri ale secolului al 20-lea aflat în panteonul indivizilor care au revolu ționat
domeniul de interes, a șa cum a f ăcut Darwin pentru biologie și Einstein
pentru fizic ă (Magnavita în Lebow, 2008). Prin puterea scrierilor sale și prin
profunzimea specula țiilor sale, Sigmund Freud a revolu ționat gândirea,
viețile și imaginația unei epoci….ar fi greu de g ăsit în istoria ideilor, chiar în
istoria religiilor, pe cineva a c ărui influen ță să fie atât de imediat ă, de ex-
tinsă sau de profund ă (Wolheim, 1971 cf. Frager & Fadiman, 1984).
Psihanaliza a condus la o nou ă formă de cercetare științifică pe care
mulți o consider ă o piatră de hotar a secolului al 20-lea și nașterea studiu-
lui modern al min ții (Schwartz, 1999 cf. Magnavita în Lebow, 2008). Psiha-
naliza a evoluat sub diverse forme teoretice și practici, fiecare aducând
propria perspectiv ă despre cauzele psihopatologiei și modalit ățile de
schimbare terapeutic ă.
Aproape toate sistemele contemporane de psihoterapie se origineaz ă
în psihanaliz ă și își bazează multe dintre constructele și principiile lor pe
fundația construit ă de Freud printr-o meta-psihologie comprehensiv ă a
minții, psihopatologiei și tehnicilor psihoterapeutice (Adler, 2006 cf.
Magnavita în Lebow, 2008).
Există trei idei fundamentale comune tuturor teoriilor psihanalitice ce
constituie fundamentul acestora și prin care pot fi comparate cu alte sis-
teme psihologice:
a. rolul incon știentului,
b. fenomenul transferului și
c. relevan ța experien țelor trecute pentru personalitatea și simptomele
prezente (cf. Luborsky, O’Reilly-Laundry & Arlow în Corsini & Wedding,
2010).
Termenii de psihanaliz ă și psihodinamic ă se folosesc tot mai mult ca
sinonime în discu țiile legate de psihoterapie. Ambele abord ări psihotera-
peutice deriv ă dintr-un set de principii fundamentale derivate din psihana-
liză. Psihoterapia psihodinamic ă a evoluat din psihanaliz ă dar se supune
noilor descoperiri teoretice precum și constrângerilor moderne ale terapiei
legate de timp.

19 Majoritatea terapiilor psihodinamic e sau psihanalitice pot lua forma
următoarelor abord ări:
a. Psihoterapia psihanalitic ă de lungă durată, în care procesul terapeutic
durează mai mulți ani, în ședințe de 3 pân ă la 5 ori pe s ăptămână;
b. Psihoterapia suportiv-expresiv ă, în care pacientul particip ă la ședințe
de câte ori are nevoie de sus ținere sau intermitent pe parcursul mai
multor ani. Termenul suportiv derivă din relația suportiv ă a pacientu-
lui cu terapeutul, iar termenul expresiv , de la mijoacele de în țelegere
a ceea ce exprim ă pacientul. Este forma curent ă de terapie dinamic ă
care încorporez ă metodele de cercetare clinic ă și oferă claritate pro-
ceselor clinice.
c. Psihoterapia psihodinamic ă de scurtă durată are loc în 1-2 ședinte pe
săptămână pe parcursul a 4 pân ă la 80 de ședințe.
Aceste abord ări diferă în ceea ce prive ște rolul terapeutului, lungimea tra-
tamentului, strategiile și metodele terapeutice. Cu toate acestea ele au la
bază un sistem conceptual comun care vizeaz ă organizarea dinamic ă a in-
dividului.

2.1. Evolu ția teoriei psihanalitice

Millon (2004, cf. Magnavita în Lebow, 2008) identific ă patru teme fun-
damentale prin care Freud î și individualizeaz ă contribuția la psihanaliz ă:
(a) structura și procesul incon știentului (universul intrapsihic ascuns);
(b) rolul central al experin țelor din copil ăria timpurie în modelarea
dezvoltării personalit ății
(c) metodologia distinctiv ă pe care a creat-o pentru tratamentul psi-
hologic al tulbur ărilor psihice;
(c) recunoa șterea faptului c ă caracterul pacientului este cental în în-
țelegerea simptomatologiei psihice.
Teoria și practica psihanalitic ă au cunoscut multiple schimb ări care au
început cu Freud însu și și au continuat cu contribu țiile aduse de ceilal ți re-
prezentați ai psihanalizei. Fiecare modificare teoretic ă constituie o contri-
buție la dezvoltarea în țelegerii mecanismelor psihice ale s ănătății și tulbu-
rărilor psihice, iar pe de alt ă parte au îmbun ătățit metodologia de aplicare
a terapiilor de tip psihanalitic. Astfel, principalele contribu ții pot fi conside-
rate următoarele:
Carl Gustav Jung (1875-1961) a c ăutat să dezvolte o abordare holist ă
care să încorporeze atât partea psihologic ă cât și pe cea spiritual ă a omu-

20 lui. Cunoscut pentru ideile sale despre tipurile și structura personalit ății,
teoria incon știentului colectiv și a arhetipurilor, Jung a introdus modific ări
în practica psihanalizei legate de rela ția terapeutic ă, interpretarea viselor,
obiectivele terapiei sau desf ășurarea procesului terapeutic. El și-a denumit
practica Psihologia Analitic ă.
Alfred Adler (1870-1937) și-a dezvoltat propria teorie accentuând rolul
familiei și a relațiilor sociale în dezvoltarea problemelor psihologice. Abor-
darea sa este holist ă (pune accent pe persoana ca întreg, și nu pe p ărțile
sale aflate în conflict) și sistemic ă (este centrat ă pe sistemul de rela ții în
care un om de afl ă și care îl afecteaz ă). Adler a accentuat importan ța inte-
resului social pentru s ănătatea mental ă. De asemenea, a considerat c ă răs-
punsurile timpurii ale copilului la familie devin ”prototipuri” pentru felul în care persoana va aborda via ța ulterior. Mai precis, Adler s-a centrat pe
efectele percep țiilor copilului asupra constela ției sale familiale și pe stră-
duința acestuia de a- și găsi un loc în aceasta. Abordarea sa terapeutic ă este
diferită față de psihanaliza clasic ă prin câteva aspecte: dialogul terapeutic
între pacient
și terapeut este accentuat; focusul este pe schimbarea con-
vingerilor, comportamentelor și sentimentelor; scopul este de a înlocui
auto-protec ția și auto-indulgen ța exagerate cu contribu ția socială.
Sandor Ferenczi (1873–1933) a atacat conceptul freudian de neutrali-
tate considerându-l un obstacol al vindec ării psihologice. Cea mai impor-
tantă contribuție a sa a fost legat ă de înțelegerea profund ă a relației tera-
peutice. El a propus terapeu ților să fie activi, autentici, calzi iar pacien ții i-a
considerat parteneri egali în procesul terapeutic. Ferenczi a accentuat rolul
empatiei și a anticipat conceptul de rezonan ța emoțională. Autorul a re-
comandat terapeu ților analiza personal ă pentru a putea deveni con știenți
de sine, de contratransfer – idee central ă astăzi în majoritatea teoriilor
psihoterapeutice.
Otto Rank (1884–1939) a dezvoltat o teorie nou ă focalizată pe relația
reală mama-copil, pe rolul experien țelor perinatale și pe rolul procesului
separării copilului de mama în dezvoltarea anxiet ății. A introdus formele
mai scurte de psihoterapie și a accentuat importan ța relației terapeutice
reale, prezente.
Franz Alexander (1891–1964) este cunoscut pentru ideea pe care a lan-
sat-o, aceea c ă factorul curativ principal în psihoterapie este rela ția emoți-
onală a pacientului cu analistul mai degrab ă decât insightul intelectual. În
viziunea sa, terapeutul trebuie s ă ofere pacientului o ”experien ță emoțional-
corectivă” care să repare experien țele relaționale traumatice din trecut.
Harry Stack Sullivan (1892–1949) s-a îndep ărtat de teoria freudian ă și a

21 dezvoltat o teorie rela țională a dezvolt ării personalit ății. Principalele idei
inovatoare propuse de autor au fost: rela ția dintre mama și copil este
centraă pentru dezvoltarea psihologic ă sănătoasă; securitatea rela țională
timpurie, abilit ățile mamei de a- și manageria anxietate și de a manifesta
empatie determin ă dezvoltarea la copil a securit ății intrapersonale; anxie-
tatea mamei determin ă apariția anxietății la copil.
Anna Freud (1895-1982) a r ămas adepta ideilor freudiene tradi ționale
dar a adus propriile sale contribu ții la dezvoltarea Ego Psihologiei: Ego-ul
dezvoltă mecanisme de ap ărare pentru a se proteja de anxietatea provo-
cată de amenin țările intrapsihice sau ale realit ății; contextul extern este un
factor la fel de important ca și instinctele, pentru apari ția conflictualit ății
psihice; a dezvoltat practica psihanalitic ă cu copii.
Melanie Klein (1882–1960) a fost cea care a ini țiat teoria rela țiilor obi-
ectuale. Studiind etapele foarte timpurii ale dezvolt ării copiilor, Klein a lan-
sat idea c ă bebelușul, care este incapabil s ă perceapă distincții între sine și
ceilalți, identific ă ”obiecte” pe care le percepe ca fiind ”bune” sau ”rele” în
funcție de plăcerea sau durerea pe care o provoac ă. Initial, copilul este
incapabil s ă integreze ”binele” și ”răul” și astfel devin p ărți splitate; în dez-
voltarea normal ă, această splitare se reduce gradual iar copilul este capabil
să perceapă pe sine și pe ceilal ți ca ”obiecte” integratoare atât ale binelui
cât și ale răului. Melanie Klein a accentuat importan ța fanteziilor primare
de pierdere (pozi ția depresiv ă) și de persecu ție (poziția paranoid ă) pentru
patogeneza bolii psihice. Klein a fost un pionier al lucrul ui terapeutic cu
copii. Contribu țiile sale au vizat recunoa șterea rolului jocului ca modalitate
de a accesa lumea interioar ă a copilului.
William Fairbairn (1885-1960), continuator al teoriei rela țiilor obiectu-
ale, s-a îndep ărtat de ideile freudiene atunci când a considerat c ă libidoul
caută obiectul, nu pl ăcerea. Copilul internalizeaz ă pe ”celălalt” sub forma
unui obiect intern care devine o parte a structurii psihologice a copilului.
Mișcarea de dezvoltare psihologic ă pleacă de la dependen ța totală și se
îndreaptă spre separarea matur ă de celălalt. Accentul în terapie este pus
pe interpretarea problemelor în termenii rela țiilor timpurii și a dezvolt ării.
Fairbairn a considerat rela ția terapeutic ă o sursă de repara ție psihologic ă,
în sensul c ă oferă șansa ca pacientul s ă înlocuiasc ă ”obiectul r ău” cu ”obi-
ectul bun” (adic ă terapeutul internalizat).
Donald Winnicott (1896-1971) a continuat ideile lui Fairbain și a subli-
niat influen ța continu ă a experien ței psihologice a copilului mic în care re-
prezentările lumii externe i-au forma fenomenului tranzac țional. A introdus
conceptul de obiect tranzac țional care este o form ă concretă a copilului de

22 a menține conexiunea dintre sine și atașamentele sale. Ideea esen țială sus-
ținută de acesta a fost c ă legătura de iubire (loving bond) exist ă într-o rela-
ție sănătoasă mamă-copil, pe când, dac ă această relație este rupt ă sau de-
ficientă, atunci copilul este traumatizat. Pentru Winnicot, terapeutul care
”conține” psihologic clientul ofer ă acestuia o experien ță nouă pe care a
numit-o ”good enough mothering”, experien ță-lipsă pentru pacient. Astfel
este accentuat ă idea utiliz ării relației terapeutice pentru a rezolva defici-
ențe de dezvoltare psihologic ă. Winnicot a lucrat preponderent cu copiii.
John Bowlby (1907-1990) a introdus aceste idei în domeniul cercet ării
științifice prin studiile sale în domeniul psihologiei dezvolt ării. În anii 1940-
1950 a formulat teoria ata șamentului. Spre deosebire de teoria psihanali-
tică care postula ideea c ă relația obiectual ă a copilului ia na ștere în fante-
zia acestuia și se bazeaz ă pe instinctele înn ăscute, teoria ata șamentului
consideră că patologia apare datorit ă factorilor patologici de mediu.
Bowlby și-a dezvoltat teoria pe idea c ă bebelușii au un instinct înn ăscut de
atașament și nevoia de leg ături afective. Ata șamentul are o valoare deose-
bită în supravie țuire pentru c ă asigură securitatea și protecția contra peri-
colelor. Rela ția timpurie dintre mam ă și copil care r ăspunde adecvat nevo-
ilor copilului este sursa rela țiilor obiectuale interne securizante. Acest
”model intern” devine un prototip al rela țiilor pe care le va dezvolta pe
parcursul vie ții adulte, fie securizant, fie insecurizant.
Heinz Kohut (1913-1981) și psihologia sinelui reprezint ă una dintre dez-
voltările recente cele mai semnificative în teoria psihanalitic ă. Ideile sale au
apărut în urma experien țelor sale clinice cu adul ți profund fragmenta ți in-
terior (pacien ți psihotici). Kohut a accentuat importan ța relațiilor timpurii
în construirea ”structurii Sinelui”. Func țiile sinelui (de exemplu, reglarea
emoțională) pentru copil ar trebui performate de adul ții semnificativi sau
”obiectele sinelui”; gradual aceste func ții sunt internalizate iar copilul le
poate împlini pentru sine în absen ța persoanelor semnificative. Dac ă ”obi-
ectele sinelui” nu î și îndeplinesc rolurile în diferite etape ale dezvolt ării
copilului, vor rezulta deficien țe psihologice la nivelul sentimentului de sine
al persoanei. Clien ții cu aceste dificult ăți transfer ă terapeutului nevoia s ă
ca acesta s ă funcționeze ca un ”obiect al sinelui”; astfel, rela ția terapeutic ă
empatică, hrănitoare poate permite clientului s ă internalizeze aceste func-
ții lipsă ale obiectelor sinelui – proces pe care Kohut l-a numit transmuta-
rea internaliz ării.
Heinz Hartmann (1894-1970) a accentuat idea c ă bebelușii sunt echi-
pați de la naștere cu toate mecanismele de adaptare la mediu și a subliniat
primordialitatea Egoului în dezvoltarea psihic ă, nu doar ca manager al con-

23 flictelor intrapsihice într e Id, Ego, Superego, ci și în adaptarea la mediu.
Egoul cuprinde un set de capacit ăți libere de conflict pe care le-a numit
funcții primare autonome ale Eului și care implic ă abilitatea de a integra și
sintetiza experien țele și astfel, de a se adapta la realitate. Acestea pot
funcționa dacă copilului i se ofer ă un mediu care r ăspunde rezonabil nevo-
ilor sale.
Margaret Mahrer (1897-1985) a contribuit la dezvoltarea psihanalizei
prin studiile sale asupra apari ției sentimentului de sine prin procesul sepa-
rării și individu ării. A studiat îndeaproape rela ția mamă-copil și impactul
separărilor timpurii ale copilului de mama pentru dezvoltarea acestuia. A
lucrat îndeaproape cu copiii psihotici și a identificat psihoza simbiotic ă a
copiilor ca fiind o tulburare profund ă a proceselor normale de separare și
individuare. Tulbur ările procesului fundamental al separ ării și individu ării
determin ă tulburarea abilit ății de a men ține un sentiment al identit ății per-
sonale la vârsta adult ă.
Datorită complexit ății umane și a imposibilit ății vreunei teorii de a
capta unicitatea individului, tendin ța actuală în practica psihodinamic ă este
de utiliza o abordare care s ă încorporeze toate elementele teoretice ale
fiecărei teorii analitice. Astfel, paternurile rela ționale și de personalitate
ale clientului, precum și constela ția simptomelor sale sunt în țelese utili-
zând toate contribu țiile reprezentan ților abord ării astfel încât procesul te-
rapeutic s ă fie facilitat.

2.2. Concepte centrale utilizate în terapia psihodinamic ă

Psihanaliza propune concepte care s ă explice experien ța interioar ă și
comportamentul uman iar metoda de abordare terapeutic ă a acestora se
realizează prin aplicarea clinic ă a acestei în țelegeri.
Principalele concepte c linice ale psihanalizei și modalitățile de utilizare
clinică a acestora sunt:
a. Inconștientul. Inconștientul se refer ă la toate aspectele dinafara
conștientizării, și cuprinde procese emo ționale și cognitive, dar și anumite
forme ale memoriei care afecteaz ă reacțiile și comportamentul pacientului
(Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini & We dding, 2010). Aducerea
materialului incon știent la nivelul con științei pacientului reprezint ă princi-
palul obiectiv terapeutic al terapiei psihodinamice.
b. Psihodinamica, sau ceea ce Freud numea ”jocul for țelor minții”,
este ilustrat ă cel mai bine de conflictul intrapsihic . Un principiu central al

24 abordării psihodinamice este universalitatea existen ței conflictului iar pre-
ocuparea este pentru a determina felul în care oamenii manageriaz ă
aceste conflicte. Conflictul intr apsihic (conflictul dintre p ărțile psihicului
care au percep ții sau emo ții opozante) determin ă comportamentul pro-
blematic al pacientului. Astfel, simptomele sunt v ăzute ca manifest ări ale
conflictului intern/intrapsih ic. În timpul analizei, are loc decodificarea sem-
nificației simptomului pentru ca pacientul s ă identifice modalit ăți mai sănă-
toase de a exprima emo țiile conținute de simptom. Freud propune o
structură a psihicului (Id, Ego, Superego) care este marcat ă de conflicte.
c. Mecanismele de ap ărare sunt forme de r ăspuns automat la situa-
ții care determin ă apariția anxietății la nivel incon știent, anxietate deter-
minată de experien ța conflictului intrapsihic. Aceste mecanisme permit
evitarea emo țiilor sau gândurilor pe care pacientul nu le poate tolera la
nivel conștient (dorin țe innaceptabile). Partea pozitiv ă a mecanismelor de
apărare este c ă permit managementul unor emo ții potențial copleșitoare;
partea negativ ă este că prin mecanismele de ap ărare, pacientul distorsio-
nează realitatea și astfel, poate avea dificult ăți de adaptare.
d. Transferul se referă la transferul emo țiilor trăite în rela țiile timpu-
rii cu ceilal ți semnificativi asupra persoanelor importante din prezent. Rela-
țiile primare sunt con siderate de o importan ță crucială pentru în țelegerea
clientului. Acest patern emo țional primar modeleaz ă prezentul prin trecut
și astfel, afecteaz ă atitudinile pacientului fa ță de oamenii și situațiile pre-
zente. Analiza transferului pe care pa cientul îl face asupra analistului per-
mite identificarea paternurilor trecutului și separarea lor de realitatea pre-
zentă. Gabbard (2005) men ționează pe lângă această dimensiune repeti-
tivă a transferului, și nevoia pacientului de o experien ță emotional-corec-
tivă vindecătoare care s ă compenseze pentru problemele rela ționale ale
copilăriei.
e. Contratransferul, după Freud, se referă la reacțiile analistului fa ță
de pacient (transferul ana listului) care pot avea leg ătură cu problemele
personale ale terapetului ce necesit ă rezolvare. Gabbard (2005) surprinde
evoluția teoretic ă și practică a conceptului de contratransfer care, ast ăzi,
este considerat un instrument terape utic extrem de valoros în psihanaliz ă.
Astfel, contratransferul reprezint ă o combina ție între trecutul terapeutului
și lumea interioar ă a pacientului; pacientul induce anumite emo ții în tera-
peut ceea ce îi ofer ă acestuia din urm ă o idee despre lumea interioar ă a
pacientului și despre sentimentele evocate de acesta în rela țiile sale dina-
fara terapiei.
f. Rezistența. Una dintre marile descoperiri ale lui Freud a fost aceea

25 că pacienții pot fi ambivalen ți față de vindecare: pe de o parte o doresc, pe
de altă parte, incon știent (sau con știent) se opun aceste ia (Gabbard, 2005).
Așadar, rezisten ța se refer ă la toate ac țiunile prin care pacien ții se feresc
de schimbare pentru a- și menține starea (de exemplu, uitarea ședințelor,
evitarea anumitor discu ții, etc.). În terapia psihodinamic ă contemporan ă,
rezistența nu mai este perceput ă ca un obstacol al schimb ării terapeutice, ci ca
un instrument de analiz ă prin care pacientul poate con știentiza felul în care
paternurile trecutului influen țează comportamentul în rela țiile actuale.
g. Asociația liberă. ”Spune ce- ți vine în minte” este de obicei începu-
tul oricărei terapii psihanalitic e. Psihanaliza consider ă că toate gândurile,
visele, reveriile și fanteziile neprelucrate constitu ie un material clinic bogat
care permite în țelegerea p ărților sinelui anterior exprimate prin simptome
(Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini & Wedding, 2010). Ideea din
spatele acestui concept și metode terapeutice este aceea c ă cele mai pu-
ternice aspecte care structureaz ă materialul interior al pacientului, ope-
rează înafara con științei, iar, atât pacientul cât și terapeutul nu au acces la
ele. Prin asocia ții libere, pacientul intr ă în contact din ce în ce mai mare cu
părți importante ale sinelui, cu sursele conflictelor sale.
h. Ascultarea terapeutic ă a pacientului este considerat ă fundamen-
tul metodei psihanalitice. Freud recomanda men ținerea unei ”aten ții flo-
tante” asupra a tot ceea ce exprim ă pacientul, care s ă permită ascultarea
integrală a tuturor nivelurilor de comunicare. Ascultarea terapeutic ă a pa-
cientului presupune și descoperirea de c ătre terapeut a paternurilor paci-
entului utilizate în transfer și a legăturilor dintre simptome și semnifica țiile
acestora.
i. Insightul. Psihoterapia de tip psihodinamic pleac ă de la asump ția
că schimbarea fundamental ă nu poate ap ărea în absen ța insightului și
astfel, îi acord ă un rol central. O alt ă asumpție a psihanali știlor este aceea
că există o distinc ție între insightul intelectual și cel emoțional . Forma in-
telectuală a insightului este o form ă de înțelegere logic ă a modului în care
asociază între ele diferite evenimente și efectele psiholog ice ale acestora.
Insightul emo țional vizeaz ă accesarea emo ției asociate evenimentelor tra-
umatice ceea ce permite ulterior, elaborarea ei (metabolizarea). Accesarea
emoției poate fi verificat ă prin modific ările fiziologice, corporale ap ărute.
j. Interpretarea reprezintă forma fundamental ă de răspuns în
psihanaliza tradi țională. Psihanalistul comunic ă pacientului tema sa cen-
trală pentru a-l ajuta pe acesta s ă înțeleagă conflictele din spatele simpto-
melor sale. Interpret ările sunt afirma ții pe care analistul le face despre
semnifica ția profund ă a conținuturilor pe care clien ții le aduc în terapie,

26 prin asocia ții libere, vise, amintiri etc. și se referă la presupusele experien țe
interioare ale pacien ților. Scopul lor este acela de a facilita și mări conști-
entizarea și înțelegerea de sine. Interpretarea viselor ocup ă un loc special
în terapia psihanalitic ă. Freud considera c ă visele sunt ”calea regal ă către
inconștient” și că întregul con ținut manifest al visului trebuie decodat pen-
tru a înțelege con ținutul latent, profund.
Interpretarea are la baz ă răspunsul empatic, ca form ă de răspuns tera-
peutic care înseamn ă rezonanța fină cu emoțiile pacientului și astfel, în țe-
legerea emo țională a acestuia.
k. Alianța terapeutic ă. Freud a fost primul terapeut care a subliniat
în mod explicit importan ța relației dintre terapeut și client și impactul aces-
teia pentru eficien ța procesului terapeutic. El a identificat trei aspecte ale
relației terapeutice: transferul, contratransferul și legătura pozitiv ă și prie-
tenoasă pe care clientul o face între terapeut și persoane binevoitoare din
trecutul s ău. Acest ultim aspect a fost reformulat și dezvoltat în conceptul
de alianță terapeutic ă sau alian ță de lucru. Alian ța terapeutic ă se referă la
parteneriatul dintre pacient și terapeut pentru atingerea scopurilor tera-
piei. Greenson (1967 cf. Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini &
Wedding, 2010) a clarificat diferen ța dintre alian ța terapeutic ă și transfer și
a accentuat importan ța alianței pentru terapie. Cercet ările recente consi-
deră că o alianță de lucru pozitiv ă este unul dintre factorii în mod consis-
tent asocia ți cu rezultatele pozitive în terapie.

2.3. Procesul terapeutic în terapia psihodinamic ă

Cele mai importante obiective ale terapiei psihanalitice sunt: s ă facă
conștiente con ținuturile incon știente și să ajungă la cea mai bun ă funcțio-
nare a Eului astfel încât comportamentul s ă se bazeze mai mult pe realitate
decât pe trebuin țele instinctuale. Pe de alt ă parte, un obiectiv specific doar
abordărilor psihodinamice vizeaz ă modificarea semnificativ ă a personalit ă-
ții individului și a structurii sale de caracter. Toate aceste obiective se ba-
zează pe analizarea experien țelor din copil ărie care sunt aduse la nivelul
conștiinței, apoi analizate, interpretate și reconstruite.
Spre deosebire de abordarea cognitiv-comportamental ă care se rezum ă
la rezolvarea problemelor și la învățarea unor noi comportamente, psiho-
terapia psihodinamic ă necesită o incursiune profund ă în trecutul pacien-
tului pentru a dezvolta acel nivel de autoîn țelegere care se presupune a fi
necesar pentru schimbarea personalit ății.

27 După cum observ ă Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în Corsini &
Wedding, 2010), de și fundamentele teoriei p sihoterapiei sunt acelea și pen-
tru toți terapeuții de orientare dinamic ă, accentul este pus diferit în func ție
de teoria la care ader ă. Astfel, psihanali știi clasici se focalizeaz ă mai mult
pe munca exploratorie iar analiza transferului este esen țială. Psihologii
Sinelui se focalizeaz ă pe natura rela ției terapeutice, utilizând mai degrab ă
empatia decât în țelegerea, ca instrument primordial. Anali știi relaționali se
focalizeaz ă pe ceea ce se exprim ă prin relația dintre pacient și terapeut.
Indiferent de varia ții, există un set comun de principii care ghideaz ă
modalitățile de înțelegere a pacientului. Psihoterapia orientat ă psihanalitic
este un proces interpersonal aflat în desf ășurare menit atât descoperirii cât
și refacerii, vindec ării. Procesul este modelat de personalitatea și proble-
mele pacientului, de natura rela ției terapeutice și de modalitatea descope-
rită de pacient și terapeut ca fiind cea mai potrivit ă pentru pacient.
Scopul principal al procesului psihan alitic este restructurarea sistemului
defensiv, afectiv, cognitiv și relațional. Acest scop general a fost exprimat
uneori diferit de reprezentan ți ai abord ărilor psihodinamice, dar el vizeaz ă,
în principiu, câteva obiect ive terapeutice specifice:
a. Identificarea paternurilor de rela ționare și de percep ție care
interfereaz ă cu abilitatea persoanei de a func ționa la cel mai înalt nivel de
adaptare;
b. Rezolvarea conflictelor intrapsihice care împiedic ă funcționarea
curentă;
c. Identificarea modului cum trecutul interfereaz ă cu prezentul și
separarea celor dou ă;
d. Conștientizarea felului în care aspecte nerezolvate din trecut sunt
deghizate în simptome;
e. Îmbunătățirea relațiilor interpersonale ca urmare a în țelegerii
relațiilor obiectuale internalizate;
f. Descoperirea unor modalit ăți de coping adecvate prezentului și in-
tegrarea aspectelor disociate ale sinelui.
Magnavita (în Lebow, 2008) sintetizeaz ă sistemul conceptual dezvoltat
și rafinat de genera țiile de psihoterapeu ți psihodinamici prin dou ă configu-
rații triunghiulare care surprind structura și procesul psihoterapiei.
Primul triunghi – Triunghiul Conflictului – suprinde domeniile și proce-
sele psihoterapeutice: impulsurile, afectele; anxietatea și mecanismele de
apărare (Figura 1). Organizarea intrapsihic ă a individului poate fi observat ă
prin reacțiile fiziologice și mecanismele defensive activate de intimitatea cu
o altă persoană. Acestea activeaz ă apoi schemele rela ționale de baz ă și

28 orice emo ție nemetabolizat ă din relația cu aceste alte persoane.
În situații amenin țătoare, cum ar fi începutul psihoterapiei, emo țiile su-
biacente rela ționate cu experien țele de ata șament produc anxietate care
semnaleaz ă individului un pericol asupra Eului (real sau imaginar). Aceast ă
anxietate este reglat ă de constela ția unică de mecanisme de ap ărare pe
care individual le-a încorporat de-a lungul dezvolt ării sale. Dac ă mecanis-
mele de ap ărare sunt mature și adaptative, atunci individul poate tolera o
anumită cantitate de stres și își poate men ține funcții adecvate ale Eului.
Dacă mecanimele de ap ărare sunt primitive sau nevrotice, atunci persoana
dezvoltă sindroame clinice (de exemplu, tulbur ări de anxietate, depresie,
tulburări relaționale, etc.). ”În țelegerea emo țională” a sensului și funcției
simptomului ar trebui s ă prevină substituirea simptomului (apari ția unui alt
simptom care s ă exprime aceea și problem ă interioară) și ajută la reducerea
probabilit ății ca acela și simptom s ă continue s ă apară.

Mecanisme de ap ărare Anxietate

Impulsuri/emo ții
Scheme cognitive și relaționale

Figura 1. Triunghiul Conflictului

Al doilea triunghi – Triunghiul Persoanelor – eviden țiază realitatea in-
terpersonal ă a individului și configura țiile diadice (Figura 2): experien țele
relaționale trecute sau schema rela țională care deriv ă din experien țele de
atașament; rela țiile curente ale persoanei care de obicei reprezint ă focusul
acuzelor sale și care con ține schema rela țională de baz ă; relația
transferen țială activată cu terapeutul care devine o fereastr ă experien țială
de cunoaștere a schemei rela ționale de baz ă.

T r a n s f e r u l R e l a țiile curente
Matricea rela țională
expectată

R e l a țiile trecute
Experiența nemetabolizat ă relaționată cu trauma de baz ă

Figura 2. Triunghiul Rela țiilor

29 Prin combinarea acestor dou ă triunghiuri, procesul psihoterapiei este
compus dintr-o serie de etape de restructurare; ac țiunea psihoterapiei este
de a asista individul în dezvoltarea con știentizării despre cum paternurile
problematice cu originea în schema rela țională trecută interfereaz ă cu
dezvoltarea actual ă și provoac ă suferința. Odată conștientizate aceste
configura ții, pot fi înv ățate noi paternuri de coping și relaționare.
Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în Corsini & Wedding, 2010) de-
scriu pe scurt fazele terapiei psihodinamice, în forma s ă actuală, suportiv-
expresivă:
a. Faza de deschidere prin care terapeutul urm ărește să înțeleagă
următoarele aspecte:
De ce a căutat pacientul terapia în acest moment al vie ții sale?
Ce fel de factori declan șatori ai problemelor curente apar?
Cât de afectat este pacientul din punct de vedere psihologic?
În această etapă se încheie și contractul terapeutic. În psihanaliza cla-
sică, pacientul se întinde pe canapea, în timp ce în terapia dinamic ă pacien-
tul rămîne în fa ța terapeutului, stând pe scaun. Psihanaliza se desf ășoară în
ședințe de 3-5 ori pe s ăptămână, iar terapia dinamic ă are loc cu o frec-
vență de 1-2 ședințe pe săptămână.
Aceste diferen țe se reflect ă în procesul celor dou ă forme de terapie.
Astfel, în psihanaliz ă, pacientul trece prin ceea ce se nume ște nevroz ă de
transfer, adic ă pacientul ”re-joac ă” problemele rela ționale esen țiale în
timpul analizei și sunt rezolvate prin elaborarea lor în timpul terapiei. În
terapia dinamic ă, se analizeaz ă de asemenea transferul dar nu în aceea și
manieră. Metoda CCRT ofer ă un instrument de descoperire a ac țiunii
transferului în psihoterapia suportiv-expresiv ă.
Alianța terapeutic ă începe în aceast ă etapă.
b. Elementele de tratament . Cele dou ă elemente centrale ale trata-
mentului sunt rela ția terapeutic ă (analiza transferului) și explorarea pro-
blemelor pacientului. Balan ța dintre cele dou ă elemente variaz ă în funcție
de tipul terapiei dinamice practicate și de nevoile pacientului. Autorii sub-
liniază faptul că echilibrul corect dintre aces te elemente este ghidat de
pacient. În toate terapiile dinamice, rela ția terapeutic ă (analiza transferu-
lui) este considerat ă sursa ac țiunii terapeutice. Analiza transferului ajut ă
pacientul s ă distingă între fantezie și realitate, între trecut și prezent; s ă
conștientizeze for ța impactului pe care îl au dorin țele inconștiente ale co-
pilăriei; să înțeleagă interpret ările și percepțiile eronate ale realit ății actu-
ale prin prisma trecutului.
Explorarea problemelor pacientului (munca expresiv ă) este procesul

30 gradual de a g ăsi semnifica ții în dificult ățile pacientului. Înainte de a for-
mula orice ipotez ă asupra problemelor pacientului, terapeutul trebuie s ă-și
adânceasc ă cunoașterea fiind atent la toate canale de comunicare care au
loc. Freud numea acest proces aten ție flotant ă, în care terapeutul ascult ă
tot ceea ce vine și nu ghideaz ă în nici un fel explorarea. Prin metoda asoci-
ației libere, pacientul modeleaz ă procesul terapeutic. Terapeutul î și dez-
voltă înțelegerea luând în considerare nu numai ceea ce spune pacientul ci
și modalitățile nonverbale de exprimare. Mul ți analiști actuali consider ă că
și reacțiile contratransferen țiale sunt surse impo rtante de informa ție.
Aprofundarea explor ării are loc pe m ăsură ce apar paternurile (de rela-
ționare și management al stresului și emoțiilor) din spatele problemelor
pacientului. Emo țiile pacientului încep s ă aibă sens pe m ăsură devin clare
conexiunile dintre via ța trecută și cea prezent ă. Apariția simptomelor do-
bândește sens pe m ăsură ce sunt realizate leg ăturile cu conflictele interne.
În ultima faz ă a acestei etape, pacientul în țelege paternurile trecute din
propria via ță și nu mai tr ăiește conflictul interior ce îi împiedica func ționarea.
Acesta este momentul în care începe c ăutarea unor noi modalit ăți de coping.
c. Faza terminal ă.
Rezolvarea transferului este faza final ă a terapiei psihanalitice. În
această etapă, scopul analistului este de a rezolva ata șamentul nevrotic
inconștient al pacientului fa ță de el. Analiza este considerat ă încheiată
atunci când pacientul este capabil s ă se angajeze în propria via ță în modali-
tăți pozitive, f ără simptomele ini țiale și când dobânde ște sentimentul
competen ței asupra propriilor teme esen țiale – care îl împiedic ă să re-cadă
în acelea și probleme. De asemenea, pacientul de ține noi modalit ăți de
coping în via ța sa. Încheierea terapiei este în sine un proces ce poate reac-
tiva sentimente de anxietate de separare. Aceste experien țe ar trebui îns ă
să fie scurte iar pacientul s ă le poată controla. În aceast ă etapă se explo-
rează toate fanteziile pacientului legate de felul în care se vor derula lucru-
rile după terminarea terapiei. Este o șansă ca pacientul și analistul s ă îm-
părtășească speranțele și fricile pacientului, iar acest lucru îi confer ă paci-
entului încrederea de a merge mai departe.

Varianta adlerian ă a procesului terapeutic
Terapia adlerian ă se bazeaz ă pe ideea c ă psihoterapia este o ac țiune de
tip educa țional ce se bazeaz ă pe cooperarea dintre terapeut și client; con-
diția esențială a succesului terapeutic este rela ția terapeutic ă fundamen-
tată pe credin ță, iubire și speranță – aspecte foarte asem ănătoare cu fac-
torii comuni ai terapiei. Aspectele pe care se focalizeaz ă re-educarea vi-

31 zează stilul de via ță al pacientului și relația cu sarcinile vie ții (prietenia,
munca, iubirea).
După Mosak (în Corsini & Wedding, 1995) procesul educa țional din te-
rapia adlerian ă urmărește câteva scopuri majore:
a. Creșterea interesului social.
b. Descreșterea sentimentelor de inferioritate, dep ășirea descuraj ării,
recunoașterea și utilizarea resurselor personale.
c. Schimbări la nivelul stilului de via ță (percepții și scopuri). Scopul te-
rapeutic este de a transforma erorile mari în erori mici.
d. Schimbarea motiva ției de tip vinov ăție din spatele comportamente-
lor acceptabile sau schimbarea valorilor.
e. Încurajarea persoanei de a recunoa ște egalitatea între oameni.
f. Ajutarea persoanei de a deveni o fiin ță umană care particip ă social.
Obiectivele procesului terapeutic adlerian sunt urm ătoarele (Mosak,
1995 cf. Corsini & Wedding, 1995):
1. Stabilirea și menținerea unei ”bune” rela ții. Adler a modificat locul
clientului în ședința de terapie, a șezându-l fa ță în față cu terapeutul, la
același nivel, pentru a evita distan țarea sau separarea. Adler consider ă pa-
cientul o fiin ță creativă, activă, capabilă de responsabilitate care are un rol
central atât în crearea propriilor probleme cât și în rezolvarea lor. Astefl,
Adler se opune rolului pasiv al pacientului postulat de Freud, dar și mode-
lului medical. Terapia adlerian ă presupune cooperare și acordul între paci-
ent și client în privin ța scopurilor vizate. Rezisten ța și contratransferul sunt
considerate discrepan țe de scopuri între terapeut și client; sarcina în acest
caz va fi de a realinia scopurile pentru ca terapeutul și pacientul s ă se miște
în aceeași direcție. Pacientul va înv ăța că o relație interpersonal ă bună im-
plică cooperare, respect mutual și încredere.
2. Analiza dinamicilor pacientului se referă la două aspecte: în țelege-
rea stilului de via ță al pacientului și înțelegerea felului în care acest stil de
viață îi afecteaz ă funcționarea curent ă a sarcinilor de via ță (prietenie,
muncă, iubire). În procedurile de evaluare formale, este explorat ă conste-
lația familial ă a pacientului (de exemplu, pozi ția copilului în familie) pre-
cum și amintirile timpurii (e arly recollection), adic ă cele ce apar înaintea
memoriei continue. Aceste amintiri sunt considerate metode proiective –
oamenii î și amintesc selectiv evenimente tr ecute care sunt consonante cu
stilul lor de via ță. Rezumatul acestor amintiri timpurii, povestea vie ții paci-
entului permit eviden țierea ”gre șelilor de baz ă”. Stilul de via ță poate fi
perceput ca o mitologie personal ă inconștientă după care omul î și trăiește
viața. Persoana se comport ă ”ca și cum” miturile vie ții sale sunt adev ărate.

32 ”Greșelile de baz ă” sunt urm ătoarele: a. Suprageneraliz ările (Oamenii
sunt periculo și); b. Scopuri ale securit ății false sau imposibile (Un pas gre șit
și ești mort, Trebuie s ă mulțumesc pe toat ă lumea); c. Percepții eronate ale
vieții și cerințelor vieții (Viața este foarte grea); d. Minimizarea sau negarea
valorii personale (Sunt prost; Sunt doar o casnic ă); e. Valori gre șite (Trebuie
să fii mereu primul dac ă vrei să-i depășești pe ceilal ți). Analiza continu ă cu
o examinare a felului în care stilul de via ță afectează funcționarea sarcinilor
de viață.
3. Interpretarea încununat ă de insight. Pentru Adler, insightul în-
seamnă înțelegerea urmat ă de o acțiune constructiv ă din partea pacientu-
lui. Insightul este facilitat de interpret ările pe care terapeutul le face asu-
pra modalit ăților obișnuite de comunicare ale pacientului, a viselor, fante-
ziilor, comportamentului, simptomelor sale, ale tranzac țiilor dintre pacient
și terapeut, sau dintre pacient și alte persoane din via ța sa. Interpret ările
adleriene reprezint ă o oglindă pe care terapeutul o pune în fa ța clientului;
ele relaționează trecutul de viitor doar pentru a puncta continuitatea sti-
lului de via ță dezadaptativ și nu pentru a demonstra o conexiune cauzal ă;
pun accentul pe cauz ă, pe mișcare și mai puțin pe descriere. Adler consi-
dera visul ca fiind o activitate de rezolvare de probleme cu orientare spre
viitor; o modalitate de a aduce la suprafa ță problemele și de a se mi șca
spre rezolvare, spre deosebire de viziunea lui Freud care vedea visul ca
fiind o încercare de rezolvare a unei probleme vechi, trecute. Adler a sus ți-
nut unicitatea persoanei și s-a delimitat net de simbolismul fix al viselor
impus de Freud.
4. Reorientarea înseamnă a convinge pacientul c ă schimbarea este
bună pentru el. Modalitatea actual ă de a trăi a pacientului îl securizeaz ă
dar nu îl împline ște și nici nu îl face fericit. În acest sens, pentru ca terapia
să producă schimbări, este necesar ca clientul s ă riște un pic din siguran ța
sa pentru posibilitatea unei mai mari fericiri sau auto-împliniri.
Tehnicile terapeutice adleriene vizeaz ă reorientarea pacientului și sunt
multiple, în func ție și de creativitatea terapeutului. Mosak (în Corsini
&Wedding, 1995) enumer ă câteva tehnici specific e terapiei adleriene:
a) a acționa ”ca și cum” – ca r ăspuns la formul ări ale pacien ților de ti-
pul ”Dacă aș putea să…”;
b) formularea de sarcini simple pe care pacientul s ă le poată face în vi-
ața sa înafara ședințelor;
c) crearea de imagini – Adler folosea fraze scurte pentru a- și descrie
pacienții, iar acestea creeaz ă pacienților imagini prin care î și pot aminti
scopuri, își pot activa resurse, î și pot corecta comportamente etc.;

33 d) tehnica ap ăsării butonului – este util ă pacienților care se simt victi-
mele emo țiilor disjunctive; pacientul creeaz ă imaginar un eveniment pl ăcut
trecut și observă emoția care acompaniaz ă această imagine, apoi creeaz ă
un eveniment nepl ăcut acompaniat de o emo ție precum suferin ță, umilire,
eșec sau furie; apoi pacientul va re creea prima imagine, respectiv prima
emoție; scopul este de a-i face pe pacien ți să realizeze c ă ei sunt cei care
creează orice emo ție și ei decid la ce doresc s ă se gândeasc ă – activarea
auto-determin ării.
Visele sunt considerate de Adler manifest ări ale compens ării, având
rolul de a satisface instinctul de putere. Visele sunt astfel interpretate în
timpul terapiei.
Varianta jungian ă a procesului terapeutic
Jung și-a construit sistemul terapeutic pl ecând de la patru principii (cf.
Douglas în Corsini & Wedding, 1995):
a) psihicul este un sistem autoreglator;
b) inconștientul are o component ă creativă și autoreglatoare;
c) relația terapeut-pacient joac ă un rol major în facilitarea auto-con ști-
entizării și vindec
ării;
d) creșterea personalit ății se desfășoară pe parcursul întregii vie ți și a
mai multor stadii.
Psihoterapia analitic ă se focalizeaz ă pe următoarele aspecte:
– căutarea rădăcinilor complexelor și nevrozelor actuale în evenimen-
tele și traumele trecute;
– descoperirea felului cum acestea se manifest ă în relația medic-paci-
ent;
– recunoașterea paternurilor arhetipale care se manifest ă prin acțiu-
nea complexelor;
– rezolvarea conflictelor normale și patologice (diferen țierea se face
în funcție de gradul de con știentizare a conflictului și puterea cu
care se manifest ă complexul de la baza sa).
Psihoterapia psihanalitic ă vizează nu doar rezolvarea complexelor sau
dezvoltarea eului, ci auto-actualizarea (individuarea), astfel ca pacien ții să-
și trăiască viața la poten țialul lor maxim.
Nevroza apare pentru c ă omul eșuează sau se abate de la sarcinile sale
de dezvoltare; ea este considerat ă de Jung un simptom al tulbur ării echili-
brului personalit ății, astfel c ă în loc să se focalizeze pe simptome izolate,
terapeutul jungian caut ă complexul de la baza simptomului.
Transferul și analiza sa r ămân un stadiu important în analiza jungian ă,

34 însă conceptul de transfer are semnifica ții mai extinse decât la Freud. Ana-
liza transferului înseamn ă conștientizarea modelelor familiale care înc ă
acționează în viața pacientului și care îi determin ă un comportament
neadapatativ. Dac ă pentru Freud, proiec ția pe care pacientul o face este o
marcă a conflictului s ău emoțional, pentru Jung, conceptul de proiec ție
înseamnă și faptul că tot materialul psihic care nu este înc ă conștient, se
proiecteaz ă sub forma unor propriet ăți presupuse ale obiectelor exterioare
(Minulescu, 2001).
Jung (cf. Douglas în Corsini & Wedd ing, 1995) descrie câteva stadii de
analiză a transferului:
a) Proiec țiile transferen țiale asupra terapeutului sunt o reflexie a
istoriei personale a pacientului (pacientul se comport ă ca și cum terapeutul
este persoana problematic ă din viața sa). În acest stad iu, pacientul trebuie
să conștientizeze c ă proiecțiile îi apar țin, apoi să retragă aceste proiec ții de
pe terapeut și să le integreze ca p ărți conștiente în propria personalitate.
b) Proiec țiile au o component ă personal ă dar și una impersonal ă, ce
ține de aspectele socioculturale, arhetipale. La acest nivel, pacientul tre-
buie să ajungă să distingă între ce îi apar ține și ce ține de realitatea colec-
tivă, culturală. Aspectul arhetipal nu poate fi asimilat dar poate fi oprit ă
proiecția sa.
c) Realitatea personal ă a analistului devine diferen țiată de imaginea
vindecătorului proiectat ă pe el de pacient. Astfel, pacientul va putea s ă se
relaționeze empatic și direct cu terapeutul v ăzut ca o persoan ă normală,
reală, egală cu el.
Jung folosea și tehnica imaginației active – o formă de imagerie medita-
tivă bazată pe eliberarea min ții și concentrare intens ă – care ajut ă pacien-
tul să intre în contact cu realit ățile sale incon știente. Cu ajutorul terapeu-
tului, pacientul activeaz ă imagini interioare, intr ă în ele, devenind o parte
din acestea și urmărind ceea ce se întâmpl ă. Ulterior, odat ă cu revenirea la
starea normal ă, pacientul poate scrie sau desena starea sa sau ceea ce i se
pare important.
Analiza viselor rămâne important ă și pentru Jung pentru c ă visele ex-
pun aspecte ascunse ale pacientului și pot revela schimb ările profunde prin
care trece psihicul pacientului. Pentru Jung, visele nu pot fi interpretate
după o simbolistic ă standard (cum f ăcea Freud), ci sunt c ăi particulare de
acces la con ținuturile particulare ale pacientului. Ele pot reprezenta do-
rințe, frici, impulsuri reprimate sau solu ții la probleme exterioare sau inte-
rioare specifice pacientului. Sensul v iselor trebuie descoperit de client îm-
preună cu terapeutul. Minulescu (2001, p. 200) subliniaz ă că, pentru Jung,

35 simbolurile din vise sunt ”foarte individua le; de aceea, ca analist ai nevoie de
asociațiile pacientului pentru a delimita ce înseamn ă simbolul pentru el”.
Jung (1933/1966 cf. Douglas în Cor sini & Wedding, 1995) a delimitat
patru stadii ale procesului terapeutic:
1. Confesiunea reprezintă o povestire catarctic ă a istoriei personale.
Facilitat de atitudinea empatic ă, acceptant ă, lipsită de prejudec ăți a tera-
peutului, pacientul poate împ ărtăși secrete con știente și inconștiente cu
terapeutul, eliberându-se astfel de sentimentele de vinov ăție și
normalizându- și poziția uman ă. Tot în acest stadiu începe rela ția
transferen țială cu terapeutul.
2. Elucidarea este etapa în care terapeutul aduce în aten ția
pacientului rela ția transferen țială, visele și fanteziile, și caută originile lor
infantile. Scopul acestui st adiu este insightul emo țional și intelectual.
3. Educarea este stadiul prin care pacientul intr ă în realitatea
individual ă ca o persoan ă social adaptat ă. Lucrând asupra sarcinilor
Personei și a Egoului, pacientul poate tran sforma insightul intelectual în
acțiuni responsabile care s ă-i ofere roluri active și sănătoase în via ța cotidi-
ană.
4. Transformarea este o etap ă pe care doar o parte dintre pacien ți o
parcurg, anume cei orienta ți către o mai mare cunoa ștere de sine, c ătre
auto-actualizare sau individuare. Existen ța acestui stadiu a condus dome-
niul psihoterapiei în aria poten țialului uman, a teoriei câmpului și a studi-
ului conștientizării. Din acest punct de vedere, Jung este considerat un pre-
cursor al abord ării umanist-experien țiale.
Jung a vorbit primul despre importan ța unei analize personale a tera-
peutului, subliniind c ă cel mai important instrume nt într-o psihoterapie
este personalitatea integrat ă, individuat ă a terapeutului. Acesta este cel
care are sarcina de a con ține emoțional și de a conduce întregul proces
terapeutic, de aceea este important s ă dețină abilitățile necesare în acest
sens. Faptul c ă Jung subliniaz ă importan ța setului unic de abilit ăți și carac-
teristici personale ale terapeutului, face ca abordarea sa s ă nu fie axat ă pe
aplicarea unor tehnici terapeutice, ci pe rela ția terapeutic ă care să facili-
teze procesul analizei.
Practic, pacientul este asistat de analist s ă dea sens materialului s ău in-
conștient, prin interpret ările empatice și amplicarea imaginilor clientului.
Felul în care analistul înso țește pacientul poate provoca acestuia din urm ă
trăiri afective profunde cu efect transformator.

36 2.4. Mecanismele schimb ării în terapia psihodinamic ă

În terapia clasic ă freudian ă, putem identifica dou ă mecanisme majore
considerate a promova schimbarea terapeutic ă:
a. Dezvoltarea și rezolvarea transferului . Psihanaliza vizeaz ă pe de o
parte, identificarea paternurilor rela ționale, emo ționale care se repet ă în
multiple situa ții, iar pe de alt ă parte, con știentizarea de c ătre pacient a
felului în care dificult ățile sale actuale (simptomele) sunt strâns legate de
conflictele incon știente din copil ărie. Analiza transferului ajut ă pacientul s ă
distingă fantezia de realitate, trecutul de prezent, îl face capabil s ă evalu-
eze natura nerealist ă a impulsurilor și anxietăților sale și îl poate abilita s ă
ia decizii mature, realiste. Rezolvarea transferului înseamn ă, practic, ca
terapeutul s ă rezolve ata șamentul nevrotic incon știent al pacientului fa ță
de el.
b. Munca exploratorie este strâns legat ă de analiza transferului, și în-
seamnă de fapt, o aprofundare și o consolidare a insightului pacientului
despre transfer. Munca exploratorie se refer ă la procesul dialogului uman
din timpul ședinței de psihoterapie într-un spa țiu protejat de confiden țiali-
tate. În acest proces, pacientul are o singur ă sarcină, aceea de a spune tot
ce îi trece prin minte. Sarcina terapeutului de a asculta și a răspunde pe
măsură ce înțelege sursele problemelor pa cientului. În psihanaliz ă inter-
pretările transferului și analiza semnifica țiilor simptomelor sunt centrale
pentru proces. Scopul muncii exploratorii este transformarea personal ă,
adică identificarea altor modalit ăți de a face fa ță nevoilor și emoțiilor, din-
colo de simptome.
Psihoterapia analitic ă jungiană identifică câteva mecanisme ale schim-
bării pacientului: analiza transferului, imagina ția activă, analiza viselor.
Analiza transferului r ămâne un mecanism fundamental în terapia jungian ă,
la fel ca și în cea freudian ă. Imaginația activă este acea resurs ă interioar ă a
clientului prin care poate lucra asupra con ținuturilor sale con știentizate, le
poate transforma și reintegra adecvat la nivel intern.
Psihoterapia adlerian ă propune de asemenea câteva mecanisme prin
care poate activa schimbarea clientului. Accentul este pus pe terapeutul ca
model – se referă la faptul c ă pacientul se identific ă cu terapeutul s ău și
încearcă să-l imite. Prin caracteristicile sale de personalitate, terapeutul
activează în pacient resurse similare. De asemenea, un terapeut creativ va
improviza tehnici care s ă răspundă nevoilor terapeutice ale momentului,
dar accentul este mutat de pe aspectul tehnic al terapiei pe interac țiunea
umană, autentic ă cu pacientul.

37 În tabelul de mai jos, Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în Corsini &
Wedding, 2010) sintetizeaz ă sursele schimb ării în terapia dinamic ă.

Principiul
teoretic Procesul tera-
peutic Metoda clinic ă Metoda de
cercetare
clinică Scopul
Conflictul
inconștient
cauzează
simptomele și
problemele în
viață. Descoperirea
surselor interi-
oare de conflict;
pacientul d ă
voce p ărților
sinelui. Pacientul: aso-
ciația liber ă.
Terapeutul:
ascultarea
deschisă. CCRT (pentru
conflict); Con-
textul Simpto-
mului (pentru
semnifica ția
simptomului) Decodificarea
simptomului;
descoperirea
unei rezolv ări
noi a conflictului
interior.
Transferul
cauzează
problemele din rela țiile
curente. Descoperirea
felului în care funcționează
transferul. Analiza transfe-
rului față de
analist și alții. CCRT Descâlcirea
expectanțelor
vechi de atitu-dinile curente.
Problemele
timpurii rea-
par în func ți-
onarea ulteri-
oară. Examinarea
transform ării
problemelor
trecute în noi
forme. Ascultarea
amintirilor
timpurii și ob-
servarea moda-
lităților în care
agenți stresori
actuali le de-
clanșează. Metoda Con-
textului Simp-
tomului (pen-
tru rolul
stresorilor în
declanșarea
vechilor pro-
bleme) A oferi o nou ă
ascultare vechii
suferințe astfel
încât să nu mai
cauzeze stres
acut; descâlcirea
trecutului de
prezent.
Relația tera-
peutică ser-
vește ca fun-
dament al
terapiei. Impunerea unei
relații terapeu-
tice care con-
struiește încre-
dere. Empatia, îm-
preună cu
examinarea
problemelor ce
apar. Metodele
Alianței de
lucru; ruptur ă
și reparație a
relației. Construirea unei
alianțe terapeu-
tice care ofer ă
pacientului
sentimentul ca cineva ”este acolo pentru el”.
Tabel 2. Sursele schimb ării în terapia dinamic ă

Contribuția terapiilor dinamice la activarea și provocarea schimb ării te-
rapeutice la client poate fi considerat ă baza pe care s-au întemeiat toate
celelalte abord ări terapeutice. Tendin ța actuală a oricărei forme moderne
de psihoterapie este tocmai în țelegerea mecanismelor terapeutice care
pot declan șa schimbarea la clien ți, respectiv succesul terapeutic. Psihote-
rapia dinamic ă a identificat câteva mecanisme ale schimb ării, care într-o
formă sau alta sunt încorporate în toate celelalte forme de psihoterapie. Le
prezentăm într-o formulare care s ă sublinieze caracterul general valabil al
acestora pentru orice demers terapeutic:

38 – Travaliul terapeutic de orice tip de întemeiaz ă pe o munc ă de explo-
rare a problemelor clientului;
– Conștientizarea este procesul intern pe care clientul trebuie s ă-l ac-
tiveze pentru a începe rezolvarea problemelor sale.
– La baza formelor de psihopatologie nevrotic ă se află o formă de
conflictualitate internă care, odat ă identificat ă, iar p ărțile
conflictuale reintegrate, poate conduce la eliminarea patologiei.
– Declanșarea insightului clientului este un proces intern care pro-
duce schimb ări în multiple planuri.
– Relația terapeutic ă, indiferent de forma de în țelegere a acesteia- fie
ca ecran de transfer, fie ca alian ță terapeutic ă – este, ast ăzi conside-
rată mecanismul principal al declan șării schimb ării la client și al
succesului terapeutic.

2.5. Relația terapeutic ă în psihanaliz ă

Multiple studii actuale consider ă că relația terapeutic ă în sine este un
agent esen țial al schimb ării. Psihanaliza clasic ă considera c ă relația terape-
utică se referă exclusiv la apari ția și elaborarea transferului. Psihoterapia
psihodinamic ă modernă încurajeaz ă activ o alian ță terapeutic ă puternică;
accentueaz ă importan ța comunic ării emoționale dintre pacient și terapeut
ca modalitate de a ob ține informa ții și a creea conexiunea.
Evoluția teoretic ă și practică a conceptului de relație terapeutic ă în
abordarea psihodinamic ă a fost marcat ă de mai multe momente (cf. Cior-
bea, 2010):
1) Punctul de plecare este cel al psihanalizei clasice freudiene.
Psihanaliștii clasici adoptau în mod tipic o pozi ție de anonimat care este
numită adesea abordarea de tip “ecran alb” (blank screen); nu se angajau
în autodezv ăluiri și se situau pe o pozi ție, pe care Freud o numea de ”neu-
tralitate”, pentru c ă încercau s ă activeze o rela ție de transfer în care clien ții
efectuau proiec ții asupra lor.
2) Primii psihanali știi care au sus ținut o schimbare radical ă în teoria și
procesul psihanalitic, prin accentuarea și modificarea rolului analistului , au
fost Sandor Ferenczi și Otto Rank. Ei au subliniat componenta interpersonal ă
a procesului psihanalitic și astfel, s-au îndep ărtat de pozi ția psihanalizei
clasice. Ferenczi a introdus inova ții importante în psihanaliz ă precum:
– nivel mai mare de activism al terapeutului,
– necesitatea unei conexiuni emo ționale între terapeut și client,

39 – semnifica ția aspectelor interpersonale ale experien ței terapeutice și
locul empatiei în mediul terapeutic,
– terapeutul trebuie s ă-și examineze propriile r ăspunsuri emo ționale
față de pacient (contratransfer). Onestitatea și integritatea cerute te-
rapeutului ar ajuta clientul s ă facă diferențe între trecut (în care neo-
nestitatea emo țională fusese omniprezent ă, ceea ce provocase o
stare de confuzie și suferință), și situația analitic ă prezentă.
3) În aceea și direcție, Karen Horney a sus ținut ideea unei atitudini mai
active a analistului în cadrul sesiunii terapeutice, separându-se astfel de
modelul freudian al psihanalizei.
4) De asemenea, Harry Stack Sullivan a introdus perspectiva analistului
ca un participant activ și observator al rela ției terapeutice și considera c ă o
persoană nu poate fi cu adev ărat înțeleasă înafara contextului s ău inter-
personal și social. Din aceea și perspectiv ă interpersonal ă, sentimentele
pacientului pentru terapeutul s ău pot fi reac ții față de comportamentul
actual al terapeutului și nu doar manifest ări ale transferului. Acest ă analiză
pe care analistul o face despre fe lul în care el contribuie la reac țiile pacien-
tului devine o surs ă majoră de informa ție clinică despre rela țiile pacientului
cu restul vie ții sale. Acest ă schimbare de accent a determinat schimbarea
poziției pacientului în timpul terapiei; nu mai st ă culcat pe divan, ci în pi-
cioare având o interac țiune reală cu analistul.
5) Carl Gustav Jung a redimensionat rela ția terapeutic ă și rolul analis-
tului în procesul terapeutic prin câteva idei centrale:
– psihanalistul trebuie s ă evite să se bazeze pe teorii și tehnici specifice
în procesul terapeutic pentru c ă acest lucru l-ar face pe analist prea meca-
nic și l-ar pozi ționa înafara contactului cu pa cientul. “Resping ideea de a
pune pacientul pe canapea și a sta așezat în spatele lui. Îmi pun pacientul
în fața mea și îi vorbesc ca o fiin ță umană celeilalte și mă expun pe mine și
reacționez fără restricții” (Jung, 1935 apud. Minulescu 2001).
– analistul însu și este structura de baz ă în care și prin care are loc
munca analitic ă, pentru c ă el este cel ce furnizeaz ă acele calit ăți personale
facilitatoare care permit con ținerea procesului analit ic. “Fiecare psihotera-
peut nu numai c ă are propria s ă metodă – el însu și este chiar acea me-
todă… Marele factor de vindecare în psih oterapie este chiar personalitatea
analistului” (Jung, 1935 apud. Minulescu 2001).
– personalitatea, dezvoltarea, preg ătirea și individuarea terapeutului
sunt cruciale pentru procesul de vindecare al pacientului. Analistul jungian
trebuie să fie într-o permanent ă auto-examinare datorit ă acestei influen țe
reciproce pe care o are cu pacientul. Din acest punct de vedere, Jung a fost

40 primul psihanalist care s-a focalizat atât asupra transferului dar și a
contratransferului.
6) Alfred Adler a accentuat și el importan ța stabilirii unui sentiment al
egalității între pacient și terapeut. El prefer ă să stea față în față cu pacientul
și nu în spatele divanului cum f ăcea Freud. Adler a fost adeptul discu ției
libere și nu al asocia ției libere. El manifest ă o preocupare activ ă față de
clienți, demonstrat ă prin ascultarea atent ă a acestora, prin respectul și
încrederea pe care le-o acorda. “Putem reu și numai dac ă suntem în mod
autentic interesa ți de celălalt. Trebuie s ă fim capabili s ă vedem cu ochii lui și
să ascultăm cu urechile lui. El trebuie s ă contribuie cu partea sa pentru o
înțelegere comun ă. Chiar dac ă simțim că l-am înțeles nu conteaz ă dacă avem
dreptate, dac ă el însuși nu a înțeles.” (Adler, cf. Frager și Fadiman, 1984).
7) Anna Freud (1954 cf. Kottler 1993) consider ă că atmosfera în psiha-
naliză trebuie construit ă astfel încât s ă se înțeleagă că analistul și clientul
sunt două persoane reale cu statut de adul ți și se află în relații reale unul
cu celălalt.
8) Franz Alexander a introdus conceptul de experiență emoțional-co-
rectivă, ca mecanism de producere a schimb ării pacientului, prin reexpune-
rea sa, în cadrul unor circumstan țe mai favorabile, la situa ții emoționale
trecute cărora nu le-a putut face fa ță. Pacientul trebuie s ă treacă prin noi
experiențe emoționale, care s ă anuleze efectele patogene ale experien țe-
lor traumatice din perioada anterioar ă. De aceea, sarcina analistului ar fi
“să se diferen țieze de persoana cu autoritate din trecut” (1946 apud.
Mertens, 2003) pentru c ă pacientul, în nevroza de transfer, s ă-și retrăiască
mai întâi conflictele vechi nere zolvate, dar cu un alt deznod ământ. Alexan-
der consider ă că această diferență de atitudine a analistului – capacitatea
sa de a se delimita de comportamentul p ărinților clientului – este meca-
nismul dinamic principal care faciliteaz ă schimbarea. O astfel de experien ță
emoțional-corectiv ă apare în procesul terapeutic, de câte ori pacientul
simte că terapeutul este o persoan ă care reac ționează la el, la emo țiile și
gândurile sale reale, pe care pân ă atunci nu le-a putut exprima. Acceptarea
terapeutului, c ăldura sa uman ă, empatia reprezint ă modalități diferite de
reacție față de persoanale din trecutul clientului – ceea ce este o experi-
ență nouă cu poten țial uriaș de vindecare interioar ă.
Experiențe similare vor ap ărea și în afara terapiei de asemenea, odat ă
ce pacientul descoper ă că, datorită comportamentului s ău schimbat, oa-
menii vor reac ționa în alt mod și îl vor trata diferit decât în trecut. Rela ția
autentică și constant ă dintre pacient și terapeut sunt în sine experien țe
emoțional-corective.

41 9) Kohut (1971, 1978, 1984 cf. Pinsof în Horvath și Greenberg, 1994)
consideră că transferul afectiv este un fenomen natural, nu neap ărat pa-
tologic, ce caracterizeaz ă toate rela țiile semnificative din punct de vedere
psihologic din via ța unui om. Transferul afectiv se stabile ște atunci oamenii
devin “obiecte ale Eului” unii pentru ceilal ți iar aceste rela ții obiectuale
reprezintă componenta cea mai important ă a identității psihologice a unei
persoane. În cadrul rela ției terapeutice, Kohut (cf. Pinsof în Horvath și
Greenberg, 1994) descrie trei tipuri de transferuri:
– Transferul prin oglindire (mirroring) se refer ă la dorințele pacien ților
de a fi privi ți pozitiv și empatic de c ătre terapeut.
– Transferul de idealizare se refer ă la dorința pacientului de a idealiza
terapeutul.
– Transferurile de asem ănare se refer ă la dorințele pacien ților de a se iden-
tifica cu terapeutul și prin aceast ă identificare s ă-și dezvolte anumite abilit ăți.
Toate aceste tipuri de transfer ofer ă o calitate specific ă relației
terapeut dintre client. Terapeutul devine un obiect semnificativ al eului
pentru pacient. Cu cât este mai puternic transferul dintre pacient și
terapeut, cu atât mai mult pacien ții folosesc terapia pentru dezvoltarea și
întărirea sinelui propriu. Cu cât este mai intens și pozitiv transferul afectiv
cu atât mai puternic este sinele. Aceast ă transformare posibil ă în relația
terapeutic ă, va schimba și relațiile cu ceilal ți oameni din via ța clientului.
10) Stolorow și al. (1983 cf. Jacobs, 1992), în continuarea ideilor lui
Kohut, dezvoltau conceptul de intersubiectivitate . Acești teoreticieni consi-
deră că psihoterapia este o realitate co-creat ă de terapeut și client și de
relația dintre ei. Astfel, câmpul intersubiectiv este cel în care apar experi-
ențele clientului. Pe de alt ă parte, semnifica ția inconștientului este l ărgită,
în sensul c ă acesta nu mai este perceput doar ca un rezervor de impulsuri
ale Id-ului, ci un produs al interac țiunilor din acest câmp intersubiectiv.
Granița dintre con știent și inconștient este fluid ă și depinde de context,
mai ales de condi țiile acestui câmp intersubiectiv. Din aceast ă perspectiv ă,
“Transferul nu este nici o regresie în trecut, nici reiterare a trecutului, ci
mai degrab ă o expresie a influen ței continue a principiilor de organizare și
imagerie care se cristalizeaz ă la pacient în experien țele sale pri-
mare…Transferul și contratransferul formeaz ă împreun ă un sistem
intersubiectiv de influen ță mutual reciproc ă” (Stolorow și al. 1987 apud.
Jacobs 1992). De aceea, pentru teoria intersubiectivit ății este foarte impor-
tant acordajul afectiv pe care analistul îl face la lumea interioar ă a clientului.
Conceptul de contratransfer a cunoscut de asemenea o evolu ție spec-
taculoasă:

42 a) Ferenczi este cel care a ini țiat o mișcare opus ă de cea a lui Freud .
Dacă Freud considera contratransferul un obstacol al procesului terapeutic,
Ferenczi l-a perceput ca pe o parte a experien ței de întâlnire analitic ă din-
tre două persoane.
b) Freud a considerat c ă contratransferul terapeutului se afl ă într-o le-
gătură dinamică cu transferul pacientului. “F iecare psihanalist nu ajunge
decât atât de departe cât îi permit propriile complexe și rezistențe interne”
(Freud, 1910, apud. Thoma și Kachele, 1999). În aceea și direcție, Jung a
conceptu terapia ca fiind în primul rând rezultatul interac țiunii între incon-
știentul analistului și inconștientul pacientului, rezultat ce nu poate dep ăși
stadiul în care se afl ă terapeutul. “Un terapeut care sufer ă de o nevroz ă nu
poate servi terapiei, pentru c ă nu este posibil s ă duci pacientul într-un sta-
diu mai avansat decât cel atins de tine însu ți” (Jung, 1973 apud. Frager și
Fadiman, 1984). Astfel, a ap ărut necesitatea pentru an alist de a se supune
unei analize personale pentru a se elibera de “petele sale oarbe”.
c) Heimann (1950, 1960 cf. Thoma și Kachele, 1999) a redefinit terme-
nul de contratransfer, ca fiind ansamblul sentimentelor pe care le resimte
analistul fa ță de pacientul s ău. Ideea sa a fost c ă răspunsul emo țional al
analistului fa ță de pacientul s ău reprezint ă unul dintre cele mai importante
instrumente de lucru. Devine esen țial ca analistul s ă rămână în contact cu
emoțiile sale, și nu să le elimine. Astfel, sentimentele analistului vor fi sub-
ordonate sarcinii terape utice în care el func ționează ca o oglind ă pentru
pacient. “Presupozi ția noastră fundamental ă este aceea c ă inconștientul
analistului îl în țelege pe cel al pacientului. Acest raport la nivel profund
iese la suprafa ță sub form ă de sentimente, pe ca re analistul le observ ă în
răspunsul fa ță de pacientul s ău, anume în contratransferul s ău.” (1950,
Heimann apud. Thoma și Kachele 1999).
d) Klein introducea termenul de in tropatie care acea abilitate a tera-
peutului de a r ămâne în contact profund cu ceea ce se întâmpl ă în interio-
rul său. Ea depinde de capacitatea analistului de a percepe la el însu și pro-
cesele de identificare proiectiv ă și introiectiv ă, care stau la baza psihopa-
tologiei și care la pacient se desf ășoară inconștient (Segal, 1964 cf. Thoma
și Kachele 1999).
O problem ă controversat ă în psihoterapie este cea a dezvăluirii
contratransferului către pacien ți, a impactului subiectivit ății analistului
asupra situa ției terapeutice. Majoritatea anali știlor (mai ales cei clasici)
resping astfel de m ărturisiri deoarece Freud re comanda ca analistul s ă nu-l
lase pe pacient s ă întrevadă conflictele sale personale, pentru c ă acestea i-
ar putea produce confuzii, l-ar putea împov ăra sau i-ar limita op țiunile de

43 viață. Odată cu evoluția psihanalizei dar și a celorlalte abord ări terapeutice,
mai ales cea umanist-experien țială, se accentueaz ă din ce în ce mai mult
ideea că exprimarea de sine a psihoterapeutului de ține o putere curativ ă în
sine care nu depinde de empatie și de interpretare. Anali știi contemporani
susțin ideea c ă împărtășirea explicit ă de către psihoterapeut a propriei sale
subiectivit ăți reprezint ă modalitatea esen țială prin care pacien ții îi pot
simți că fiind autentici, pentru c ă cel mai puternic moment în care un tera-
peut se dezv ăluie ca om real (Ehrenberg, 19 96; Preston, 1998; Renik, 1998;
Stern ș.a., 1998; Davies, 1999 cf. Dudley și Walker, 2003). Consecin ța
implicită a acestei idei este c ă atunci când analistul doar interpreteaz ă,
chiar dacă o face empatic, pacientul nu-l simte ca fiind complet prezent și
implicat.
Autodezv ăluirea terapeutului are func ția de a valida r ăspunsurile emo-
ționale ale pacientului și faciliteaz ă accesarea și conștientizarea suferin țe-
lor ascunse. Aceast ă ipostază a terapeutului constituie o experien ță emoți-
onal-corectiv ă pentru client care realizeaz ă că, “contrar experien țelor sale
din copilărie, rezonan ța empatic ă împărtășită este într-adev ăr disponibil ă
în această lume” (Kohut 1984 apud. Dudley și Walker, 2003).
Aceste calit ăți personale ale analistului – responsivitatea emo țională,
rezonanța empatic ă și abilitatea de a se conecta cu propriile tr ăiri și cu ale
pacientului – nu sunt tehnici ce pot fi înv ățate din cărțile de psihoterapie, ci
abilități profund umane.
Subiectivitatea analistului î și face sim țită prezența nu numai în privin ța
transferului și contratransferului, ci și în tehnica principal ă a declan șării
insightului la clien ți – interpretarea. Influența subiectivit ății analistului în
oferirea de interpret ări și astfel, în aprofundarea rela ției terapeutice au
fost subliniate de-a lungul evolu ției teoriei psihodinamice:
a. Stolorow (1994 cf. Dudley și Walker, 2003) a subliniat ideea c ă paci-
entul poate avea experien țe obiectuale noi în func ție de felul în care analis-
tul comunic ă înțelegerea sa empatic ă prin intermediul interpret ărilor. În
interpretările analistului, pacientul simte c ă emoțiile conflictuale, dure-
roase pe care le simte sau le direc ționează spre terapeut, sunt în țelese și
conținute de acesta – astfel, experien țele obiectuale noi pot ap ărea iar
dimensiunea obiectual ă a transferului este înt ărită și extinsă.
b. Kohut (1997 cf. Feller și Cottone, 2003) consider ă că analistul este
capabil de introspec ții indirecte privitoare la experien ța internă a pacien-
tului. Răspunsul empatic al terapeutului la nevoile pacientului este mai util
experienței terapeutice decât interpretarea comportamentului clientului.
Astfel, pentru Kohut sondarea empatic ă și introspectiv ă este o tehnic ă

44 foarte util ă pentru ca anali știi să adune date despre experien țele interioare
ale pacientului cu scopul de a le explica ulterior.
c. Scrierile recente au eviden țiat că pacienții sunt capabili s ă folo-
sească interpret ările pentrua cre ște conștientizarea de sine, coeziunea de
sine și integrarea afectivit ății în experien ță (Buirski și Haglund 1999 cf.
Dudley și Walker, 2003). Thoma și Kachele (1999) afirmau c ă interpretarea
nu este un act pur, și nici regulile terapeutice, iar analistul este întotdeauna
implicat cu realitatea sa psihic ă, indiferent dac ă aceasta se manifest ă prin
contratransferul sau teoria la care ader ă.
În concluzie, scrierile recente de psihanaliz ă au accentuat inevitabilita-
tea subiectivit ății terapeutului și exprimării acesteia în procesul psihanali-
tic. Autenticitatea exprim ării subiectivit ății terapeutului faciliteaz ă procesul
interpretativ, sc ăderea rezisten țelor clientului și insighturile menite s ă pro-
ducă coeziunea și integrarea sinelui.

2.6. Cercetarea științifică a terapiei psihanalitice

Freud considera c ă pentru a demonstra c ă psihanaliza func ționează,
trebuie aplicat ă metoda studiilor de caz și nu metoda statistic ă deoarece
informațiile clinice sunt prea diverse pent ru a putea fi comparate. Acest
ultim argument înc ă este folosit în domeniul cercet ării psihoterapiei.
Cu toate acestea, etica profesional ă actuală impune psihoterapeu ților
să lucreze în ținând cont de studiile științifice ale domeniului. Cercet ătorii
psihoterapiei psihodinamice au dezvol tat metode ce permit studiul proce-
sului și rezultatului terapeutic, dar care au și utilizare clinic ă în practica psi-
hoterapiei suportiv-expresiv e. Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow (în
Corsini & Wedding, 2010) descriu aceste metode:
a. Metoda temei rela ției conflictuale esen țiale (The Core Conflictual
Relationship Theme Method – CCRT) este o metod ă de a examina
paternurile rela ționale ale pacientului; este versiunea opera țională a
transferului. Paternul este conflictual pentru c ă răspunsurile sunt adesea
contrare cu ceea ce pacien tul vrea de la sine însu și. Fiecare patern CCRT
este compus din urm ătoarele trei elemente:
– Dorința (D), afirmat ă sau implicit. Dorin țele cele mai frecvente in-
clude dorin ța de a fi iubit, de a fi respectat și acceptat.
– Răspunsul celorlal ți, fie cel real fie cel anticipat (RC);
– Răspunsul sinelui (RS).
CCRT nu este decodat ă printr-un singur exemplu, ci prin episoade repetate

45 ce aduc la lumin ă tema conflictual ă. Cele trei elemente sunt întrep ătrunse
iar sarcina terapiei este de a elabora noi forme de r ăspuns, în condi țiile în
care dorin țele pacientului r ămân acelea și.
b. Metoda contextului simptomului (The Symptom-Context Method)
oferă o modalitate de a decodifica semnifica țiile simptomelor prin identifi-
carea răspunsurilor emo ționale și verbale ale pacientului din jurul simpto-
mului. Când aceast ă abordare este folosit ă în cercetare, cercet ătorul blo-
chează segmentul sesiunii înaintea și după apariția simptomului (punctul
nodal). Acest segment este comparat cu un segment non-simptomatic de
aceeași lungime (punctul nodal de control). În terapie, aceast ă metodă este
o modalitate de a g ăsi semnifica ția evenimentului perturbator care va mic-
șora puterea dac ă contextul ofer ă indicii despre semnifica ția sa.
c. Metodele Alian ței de lucru (The Helping Alliance Methods) se re-
feră la scale și chestionare utilizate în cercetar e pentru a identifica stadiul
Alianței. Au fost identificate dou ă feluri de Alian ță de lucru prin analiza
factorială a materialului clinic de cercetare. Alian ța de tip 1 apare atunci
când pacientul simte c ă terapeutul este acolo pentru a-l ajuta. Alian ța de
tip 2 apare când pacientul se simte ca un partener al procesului terapeutic.
Ambele forme de alian ță sunt rela ționate cu succesul terapeutic în studiile
psihoterapeutice. În psih oterapie suportiv-expresiv ă, există două instru-
mente terapeutice importante pentru dezvoltarea Alian ței de lucru. Primul
este empatia terapeutului pentru experien ța clientului. Al doilea este pro-
cesul de examinare a problemelor care ap ar în timpul tratamentului; acest
proces este denumit ruptur ă și reparație (rupture and repair).
Cu toate acestea, cercetarea metodei psihanalitice de psihoterapie a
fost limitat ă datorită mai multor factori: accesul limitat la pacien ți, lungi-
mea terapiei, complexitatea cercet ării unei psihoterapii de lung ă durată;
lipsa unor metode de cercetare adecvate pentru studiile idiografice; premi-
sele teoretice ale reprezentan ților școlilor de terapie (de exemplu, Adler
respingea studiul factorilor ”cauzali”, considerând ca aceste cauze pot fi
doar imputate în maier ă retrospectiv ă, dar ele nu contribuie decisiv la în-
țelegerea psihicului uman). De aceea cele mai multe studii empirice vizeaz ă
psihoterapia dinamic ă de scurtă durată.
Putem împ ărți studiile psihanalitice în mai multe categorii:
1) Studii privind eficien ța metodei psihanalitice. Multiple studiile
metaanalitice au demonstrat eficien ța psihoterapiei psih analitice (vezi Ta-
belul 2).

46 Autorii Descriere M ărimea
efectului Numărul de
studii sau metaanalize
Abbass și al.
(2006) Mai multe tulbur ări; îmbun ătățirea
generală a simptomelor .97 12 studii
Leichsenring și
al. (2004) Mai multe tulbur ări; schimbarea la
nivelul problemelor targetate 1.17 7 studii
Anderson și
Lambert (1995) Mai multe tulbur ări și rezultate .85 9 studii
Abbass, Kisely,
și Kroenke
(2009) Tulburări somatice; schimb ări în
simptomele psihiatrice generale .69 8 studii
Messer și
Abbass (2010) Tulburări de personalitate; îmbun ă-
tățirea simptomelor generale .91 7 studii
Leichsenring
and Leibing
(2003) Tulburări de personalitate;
pretratament și posttratament 1.46 14 studii
Leichsenring
și Rabung
(2009) Psihoterapie psihodinamic ă de lung ă
durată vs. Terapii de scurt ă durată
pentru tulbur ări mentale complexe;
rezultatul general .65 7 studii
de Maat și al.
(2009) Psihoterapie psihodinamic ă de lung ă
durată; pre și posttratament .78 10 studii
Tabelul 3. Eficien ța psihoterapieie psihodinamice – studii metaanalitice (dup ă Levy,
Ablon, &Kachele, 2012)

Roth și Fonagy (2005 cf. Magnavita în Lebow, 2008), analizând critic
cercetarea psihoterapiei, consider ă ca psihoterapia psihodinamic ă și-a
demostrat eficien ța în cazul mai multor sindroame. Milrod și al. (2007 cf.
Magnavita în Lebow, 2008) au realizat un studiu controlat randomizat ce a
comparat aplicarea trainingului de relaxare și psihoterapia psihanalitic ă
manualizat ă pentru tratamentul tulbur ării de panic ă. Rezultatele au de-
monstrat eficien ța abordării psihanalitice ceea ce poate reprezenta o al-
ternativă pentru terapia cognitiv-comportamental ă care constituia princi-
pala metod ă de tratament a acestei afec țiuni.
Tratamentul tulbur ărilor de personalitate a constituit subiectul mai
multor studii științifice controlate. De exemplu, Winston și al. (1991, 1994
cf. Magnavita în Lebow, 2008) au studiat efectele în timp a tratamentului
clusterului C de tulbur ări de personalitate prin terapia psihodinamic ă de
scurtă durată (aprox. 40 de ședințe) și a demonstrat c ă rezultatele terapeu-
tice se men țin după un an și jumătate de la terminarea procesului terapeutic.
Pe de alt ă parte, exist ă numeroase studii de caz, înso țite de înregistr ări
audio-vizuale, publicate în reviste și cărți internaționale care demonstreaz ă
eficiența terapiei psihanalit ice în cazul tulbur ărilor de personalitate.

47 2) Studii privind rela ția terapeutic ă. Fiedler (1950) a comparat rela ția
terapeutic ă în abordarea psihanalitic ă, nondirectiv ă și adlerian ă și a desco-
perit că există o mai mare similaritate între rela țiile terapeutice contruite
de experții acestor orient ări decât de novici.
3) Studii privind validarea unor concepte psihodinamice:
a. Transferul a fost studiat prin metoda CCRT iar rezultatele ob ținute
au demonstrat c ă: același patern CCRT poate fi g ăsit în discursurile pacien-
ților despre diferite persoane; exist ă o paralel ă între paternul CCRT cu te-
rapeutul și cu ceilal ți; interpret ările CCRT sunt benefice tratamentului
atunci când acestea clarific ă răspunsurile habituale ale sinelui (RS) și ale
altora (RC) (Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini & Wedding,
2010).
b. Inconștientul. Cercetările din neuro științe a oferit conceptului de
inconștient o sus ținere științifică prin studiul memoriei implicite și expli-
cite. Memoria implicit ă este cea legat ă de paternurile transferen țiale care
sunt demonstrate prin comportamentul în rela țiile cu ceilal ți. O altă formă
de memorie, memoria asociativ ă, conecteaz ă o rețea de lucruri cu
similaritățile lor. Acest proces este asem ănător celui din investiga ția dina-
mică a semnifica țiilor incon știente, de exemplu, când terapeutul urmeaz ă
șirul gândurilor prin leg ăturile lor nonlogice, emo ționale. Schore a studiat
rolul relațiilor timpurii în dezvoltarea timpurie a creierului. Acesta a obser-
vat că procesarea în țelegerii emo ționale din emisfera dreapt ă precede în-
țelegerea verbal ă. Schore lanseaz ă ipoteză că sistemul de sine implicit al
emisferei drepte care evoleaz ă în stadiul de dezvoltare non-verbal ă repre-
zintă substratul biologic al incon știentului dinamic (Schore, 2005 cf.
Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini &Wedding, 2010).
c. Semnifica ția simptomelor. Semnifica țiile unui simptom poate fi
descoperit prin metoda Cont extului Simptomului iar cercet ările în acest
sens au demonstrat urm ătoarele aspecte: simptomul apare dup ă o stare
de neputin ță (helplessness); sentimentele de lips ă de speran ță, lipsă de
control și lipsă de ajutor sunt legate de simptom; contextul unui simptom
este semnificativ diferit de contextu l unul nonsimptom (Luborsky, O’Reilly-
Laundry și Arlow, în Corsini & Wedding, 2010).
d. Rolul trecutului în prezent . Convingerea c ă problemele rela ționale
trecute persist ă în prezent este ideea de baz ă a psihanalizei. Cercet ările
asupra paternurilor de ata șament transmise intergenera țional (Main, Ka-
plan, & Cassidy, 1985 cf. Luborsky, O’Reilly-Laundry și Arlow în Corsini &
Wedding, 2010) valideaz ă această ipoteză. Cercetătorii atașamentului au
validat și conceptul lui Bowlby de ”modele interioare de lucru” (inner

48 working models) ale rela țiilor care se dezvolt ă prin experien ța de atașa-
ment și afecteaz ă sentimentul de securitate al copilului și funcționarea s ă
în relații.
e. Interesul social (Adler) . Crandall (1981, cf. Mosak în Corsini &
Wedding, 1995) a rea lizat prima investiga ție ala scal ă largă a conceptului
de interes social. Utilizând Scala Intere sului Social, autorul a identificat co-
relații pozitive între interesul social și optimismul privind natura uman ă,
altruism, adaptare și well-being.
f. Constelații familiale (Adler) . Rezultatele studiilo r sunt contradicto-
rii pentru c ă non-adlerienii consider ă ordinea na șterii ca fiind un aspect
ordinal pe când adlerienii îl consider ă un aspect psihologic (Miley, 1969;
Toman, 1970; Forer, 1977 cf. Mosak în Corsini & Wedding, 1995).
g. Interpretarea amintirilor timpurii . Gushurst (1971 cf. Mosak în
Corsini &Wedding, 1995) a oferit un manual de interpretare și scorare a
amintirilor timpurii. Studiile sale de fidelitate au demonstrat c ă terapeuții
pot interpreta amintirile timpurii cu o fidelitate inter-evaluatori mare.
Același autor a condus trei studii prin care a validat ideea c ă scopurile vie ții
(Adler) pot fi identificate în amintirile timpurii.
h. Tipurile psihologice ale lui Jung au fost folosite pentru a construi
instrumente de psihodiagnostic a tipului psihologic. Cel mai cunoscut este
Indicatorul tipologic Myers-Brig gs folosit în practica clinic ă mai ales în lu-
crul cu cuplurile.

49

3. Abordarea cognitiv-comportamental ă

Abordarea cognitiv-comportamental ă își are originea în știința compor-
tamentului, teoria înv ățării, psihologia cognitiv ă și psihologia experimen-
tală. Această perspectiv ă terapeutic ă include câteva tipuri speciale de te-
rapii: terapia comportamental ă, terapia cognitiv ă, terapia cognitiv-compor-
tamentală și terapia ra țional-emotiv ă. Ideea fundamental ă comună pentru
toate este aceea c ă promoveaz ă rezolvarea problemelor clien ților prin
producerea de schimb ări la nivelul cogni țiilor și/sau comportamentelor,
utilizând tehnici validate științific.
În funcție de cât de mult accent se pune pe aspectele cognitive în for-
mularea cazurilor, acest tip de terapii se întinde pe un continuum în care la
un capăt se află terapiile comportamentale ce se focalizeaz ă pe compor-
tament și determinan ții din mediu ai acestuia, și la celălalt capăt se găsesc
terapiile care î și conceptualizeaz ă cazurile doar în termeni cognitivi, f ără
intervenții comportamentale (Grant, Young &DeRubeis în Gabbard, Beck,
Holmes, 2005). Majoritatea terapiilor cognitiv-comportamentale se afl ă
între cele dou ă extreme combinând interven ții comportamentale și cogni-
tive în măduri diferite în func ție de caz.
Abordările cognitiv-comportamentale pot fi caracterizate prin urm ă-
toarele elemente specifice:
a. Evaluarea empiric ă a eficien ței metodelor terapeutice cognitiv-
comportamentale. Adep ții acestei orient ări terapeutice sunt intens și sis-
tematic preocupa ți de validarea terapiei. În acest sens, au ap ărut terapiile
validate empiric. Pe de alt ă parte, abordarea empiric ă se remarc ă în atitu-
dinea terapeutului pe parcursul procesului terapeutic concretizat ă în: co-
lecționarea de informa ții obiective, organizarea acestora în ipoteze de lu-
cru testabile în realitate, schimb area ipotezelor în cazul invalid ării acestora,
operaționalizarea obiectivelor terapeutice, evaluarea periodic ă a progre-
sului terapeutic.
b. Caracterul structurat și standardizat . Ca urmare a procesului
continuu de validare empiric ă a tratamentelor cognitiv-comportamentale,
au apărut proceduri standardizate, rezumate în ghiduri/manuale de trata-
ment, pe care adep ții orientării le aplic ă în cadrul ședințelor. Acestea au
pretenția de a m ări obiectivitatea, valididatea și eficiența interven țiilor te-

50 rapeutice. Acest element de specificitate se remarc ă și prin contractul te-
rapeutic clar pe care terapeutul îl face împreun ă cu pacientul. Contractul
terapeutic trebuie s ă expliciteze clar și precis obiectivele terapeutice, pla-
nul de tratament, interven țiile terapeutice și relația terapeutic ă.
c. Caracterul limitat în timp și orientat spre scop. Orice form ă de TCC
este limitat ă în timp; în medie dureaz ă între 10 și 20 de ședințe, putând
merge pân ă la 50 în func ție de gravitatea problematicii clientului. O terapie
cognitiv-comportamental ă se încheie atunci când sunt atinse toate obiecti-
vele terapeutice.
d. Focalizarea pe simptom. Terapiile cognitiv-comportamentale nu
vizează cauzele tulbur ărilor psihopatologice, ci constela țiile de simptome
actuale ce provoac ă dezadaptarea clientului.
e. Orientarea spre prezent . Spre deosebire de terapiile psihodinamice
care vizeaz ă procesarea terapeutic ă a trecutului pacientului, terapiile
cognitiv-comportamentale se centreaz ă pe viața prezent ă a persoanei, pe
problemele sale actuale și modificarea acestora. Chiar dac ă terapeuții
recunosc importan ța factorilor cauzali din trecutul (copil ăria) clientului, nu
se focalizeaz ă pe aceștia.
f. Caracterul colaborativ al rela ției terapeutice . Clientul este conside-
rat un colaborator al procesului terapeutic capabil s ă aleagă și să acționeze
împreună cu terapeutul pentru rezo lvarea propriilor probleme.
Mahoney și Ainkoff (1978 cf. Sudak, 2006) au propus o clasificare a ti-
purilor de terapie cognitiv ă în trei categorii, în func ție de orientarea tera-
piei spre schimbarea cognitiv ă sau spre schimbarea comportamental ă :
a. Terapii cognitive de restructurare. Ideea de pornire în aceste tera-
pii este că suferința emoțională și tulburările comportamentale rezult ă din
erorile de gândire iar scopul lor este de a ajuta pacientul s ă gândeasc ă mai
rațional și mai adaptativ. Cele dou ă paradigme care se focalizeaz ă pe re-
structurarea cognitiv ă sunt Terapia Cognitiv ă, dezvoltat ă de Aaron Beck, și
Terapia Comportamental ă Rațional-Emotiv ă, dezvoltat ă de Albert Ellis.
b. Terapii orientate pe trainingul abilit ăților de coping. Aceste terapii
se focalizeaz ă pe antrenarea clien ților de a performa un set de abilit ăți des-
tinate a-i ajuta s ă facă față mai bine situa țiilor externe stresante și proble-
matice. Gândurile negative nu sunt abordate terapeutic decât dac ă inter-
ferează cu răspunsurile clientului la situa țiile stresante. Trainingul de ino-
culare a stresului (Stress inoculat ion training – Meichenbaum, 1977) și Re-
structurarea sistematic ă rațională (Systematic rational restructuring –
Goldfried și Davison, 1976) constituie dou ă exemple de astfel de terapii.
c. Terapii de rezolvare a problemelor. Aceste terapii au rolul de a în-

51 văța pacientul s ă aplice o serie de strategii cognitive sau comportamentale
pentru a rezolva mai multe situa ții problematice. Terapeutul colaboreaz ă
activ cu pacientul pentru a dezvolta solu ții la probleme, pornind de la
asumpția că acest lucru conduce la o îmbun ătățire a stării emoționale și a
comportamentului. Un exemplu de astf el de terapie este cea dezvoltat ă de
D'Zurilla și Goldfried (1976) – Terapia de rezolvare a problemelor.

3.1. Evolu ția teoriei comportamentale și cognitive

Terapiile orient ării cognitiv-comportamentale se bazeaz ă pe teoriile
comportamentale și ale învățării dezvoltate de Watson, Pavlov sau Skinner.
John Watson (1878–1958) a dezvoltat teoria comportamentului,
introducând psihologia în aria cercet ării experimentale și având ca scop
predicția și controlul comportamentului. A considerat c ă psihologia trebuie
să fie o știință a comportamentului și a determinan ților acestuia. Watson
dat naștere psihologiei clinice științifice și a realizat primele experimente
de decondi ționare a fobiilor la copii.
Ivan P. Pavlov (1849–1936) a studiat mecanismul condi ționării clasice a
comportamentului prin care acesta poate fi manipulat. Inv ățarea prin con-
diționare clasic ă susține ideea c ă multe reac ții emoționale (normale sau
patologice), sunt condi ționate de asocierea dintre un stimul condi ționat și
un stimul necondi ționat ce declan șează automat un r ăspuns emo țional
necondiționat. Aceast ă perspectiv ă teoretică explică, de exemplu, reac țiile
anxioase din cadrul fobiilor specifice și a constituit baza interven țiilor tera-
peutice pentru decondi ționarea fricilor patologice.
B.F. Skinner (1904–1990) a studiat mecanismul condi ționării operante
prin care un comportament î și poate m ări sau mic șora probabilitatea apari-
ției în func ție de consecin țele imediate ale acelui comportament (sistemul
de întăriri). Descoperirile lui Ski nner au condus la noi aplica ții clinice: ana-
liza funcțională a comportamentului și modificarea voluntar ă a comporta-
mentului. Principiile condi ționării operante au fost folosite pentru a explica
multiple reac ții patologice (de exemplu, comportamentul de evitare din
fobii, crizele de bulimie, etc.) precum și pentru dezv ățarea acestor compor-
tamente și re-învățarea unor reac ții adaptative.
Hans Eysenck (1916-1997) a criticat lipsa de fundamentare științifică a
psihanalizei și, în consecin ță, și-a dedicat o mare parte a activit ății sale ex-
plorării și studierii tehnicilor comportamentale. A fost primul care a folosit
sintagma de terapie comportamental ă. Scopul lui Eysenck și a echipei sale

52 a fost acela de a aplica teoria înv ățării și tehnicile de condi ționare pentru a
trata probleme psihiatrice, abilitând astfel pacientul s ă dezvolte compor-
tamente mai adaptative.
Joseph Wolpe (1915-1997) este considerat un alt pionier al terapiei
comportamentale care în 1958 a dezvoltat metoda desensibiliz ării sistema-
tice (expunerea treptat ă a pacientului la stimuli fobogeni) pentru tratarea
fobiilor pân ă când răspunsul de fric ă dispare și pacientul poate tolera o
expunere total ă fără a asocia un r ăspuns de fric ă.
Orval Hobart Mowrer (1907-1982) a formulat teoria bifactorial ă a învă-
țării, făcând legătura dintre condi ționarea clasic ă și cea operant ă, prin
identificarea comportamentului de evitare – esen țial în men ținerea com-
portamentelor fobice.
Arnold Lazarus (născut în 1932) a folo sit metoda desensibiliz ării siste-
matice a lui Wolpe împreun ă cu metodele psihoterapeutice existente (su-
portul terapeutic și insightul) pentru a creea o terapie care s ă poată fi utili-
zată pentru o plaj ă largă de probleme psiholog ice – Terapia Multimodal ă.
Albert Bandura (născut în 1925) a formulat teoria înv ățării sociale, ex-
plicând procese precum modelarea, procese simbolice și mecanisme auto-
reglatoare, orientând terapia comportamental ă spre luarea în considerare
a proceselor cognitive ca mediatoare ale comportamentelor. Înv ățarea prin
modelare (înv ățarea observa țională) susține ideea c ă oamenii î și pot modi-
fica comportamentul observând comportamentele celor din jur (a mode-
lelor). Prin modelare se înva ță expectan țele adică ce se așteaptă să se în-
tâmple dac ă se adopt ă un anumit comportament. A insistat asupra ideii de
eficiență personal ă perceput ă (sentimentul autoeficacit ății) și asupra ex-
pectanțelor de reu șită în comportamentul uman. Teoria sa sus ține ideea
determinismului reciproc între individ și mediu în apari ția cognițiilor și
comportamentelor și stă la baza elabor ării unor tehnici de tratare a fobii-
lor, depresiei sau rec ăderilor în toxicomanii.
Martin Seligman (născut în 1942) a introdus no țiunea de neajutorare
învățată (learned helplessness) – o persoan ă expusă repetat la evenimente
negative incontrolabile ”înva ță” că nu există legătură între ceea ce face și
ceea ce se întâmpl ă. A considerat c ă acesta este unul dintre mecanismele
depresiei.
În anii ’70 cercet ările arătau că terapia comportamental ă se dovedea
eficientă pentru problemele psihologice va riate. Cu toate acestea, tot mai
mulți cercetători din domeniul terapiei comportamentale au sim țit nevoia
de a dep ăși noțiunile mecaniciste ale practi cii terapiei comportamentale
(Lazarus, 1971 cf. Dafinoiu, 2005), considerând c ă majoritatea tratamen-

53 telor comportamentale nu mai pot fi co nceptualizate doar în termenii teo-
riei învățarii.
La mijlocul anilor ’50 s-a dezvoltat un interes crescut pentru cogni ție în
domeniul psihologiei experimentale, cunoscut sub denumirea de ”revolu ție
cognitivă” (Murray, 1995 cf. Hamlyn în Lister-Ford, 2007).
În anii ’50 Albert Ellis (1913-2007) și Aaron Beck (născut în 1921), doi
psihanaliști practicieni, au început s ă exploreze ideea conform c ăreia
cognițiile joacă un rol important în formarea și menținerea problemelor
psihologice ale oamen ilor. În 1955, Ellis a dezvoltat terapia ra țional-emo-
tivă, respectiv Modelul ABC, conform c ăruia Evenimente Activatoare din
viața persoanei provoac ă Consecin țe emoționale dureroase (de tipul de-
presiei) datorit ă Convingerilor interne ira ționale (Beliefs) pe care persoana
le are în rela ție cu acel eveniment. Interven țiile terapeutice propuse de
Ellis vizau tocmai schimbarea acestor credin țe iraționale pentru o mai bun ă
funcționare.
În anii ’60 Aaron Beck (născut 1921) și-a publicat pentru prima dat ă te-
oria de la baza Terapiei Cognitive, prin care propunea ideea c ă cognițiile
oamenilor le afecteaz ă răspunsurile emo ționale, comportamentale și fizi-
ologice, iar schimbarea cogni țiilor va determina schimbarea r ăspunsurilor.
Jeffrey Young a observat c ă unii pacien ți (mai ales cei cu o istorie
psihotraumatizant ă puternic ă) nu răspundeau adecvat la tehnicile de re-
structurare cognitiv ă și a propus o form ă de terapie care s ă se adreseze
schemelor cognitive rigide. Astfel, a form ulat Terapia Schemei. El a identifi-
cat o listă de 18 scheme timpurii dezadaptative și modalități terapeutice de
abordare a acestora. Young a reintrodus mecanismele de ap ărare în tera-
pia cognitiv ă, pe care le-a numit strategii de coping pentru scheme.
Donald Meichenbaum (născut în 1940) a contribuit la dezvoltarea tera-
piilor cognitive, prin promovarea acestora și prin contribu ția sa la integra-
rea teoriei comportamentale cu cea cognitiv ă. Din 1975 când a publicat
‘Cognitive-Behavior Modification Newsletter’, terapeu ții comportamen-
taliști au integrat abord ările cognitive și astfel a ap ărut terapia cognitiv-
comportamental ă. A dezvoltat modific ările cognitiv-comportamentale prin
tehnicile de inoculare a stresului (str ess inoculation training) – în care
pacientul este înv ățat, în etape, s ă adopte strategii de coping noi la situa ții
stresante – și de autodialog (self-instructiona l training) – în care pacientul
este învățat să vorbeasc ă cu sine pân ă își poate controla comportamentul.
Scopul acestor tehnici este de a modifica mecanismele de coping ce au un
rol esențial în psihopatologie.
O tendință modernă în orientarea cognitiv-comportamental ă este de a

54 considera natura relativ ă a experien ței mai degrab ă decât a o percepe ca
pe ceva obiectiv, ra țional (de exemplu, Guidano și Liotti, 1983; Neimeyer,
1986; Mahoney, 1990 cf. Hamlyn în Lister-Ford, 2007). Aceste terapii con-
structivist-cognitive au multe elemente teoretice și tehnice în comun cu
abordările umaniste și psihanalitice (Arnkoff și Glass, 1995 cf. Hamlyn în
Lister-Ford, 2007), și reprezint ă probabil o mi șcare către integrarea psiho-
terapiei.
Grant, Young, DeRubeis (în Gabbard, Beck, Holmes, 2005) identific ă câ-
teva curente în domeniul terapiei care accentuau rolul factorilor cognitivi
ca mediatori ai schimb ărilor comportamentale:
a. Comportamente deschise precum gândirea obsesional ă sau învățarea
observațională nu pot fi abordate doar pr in metode comportamentale;
b. Datele provenind de la științele cognitive pun sub semnul întreb ării
modelele comportamentale stricte;
c. Teoreticieni precum Beck, Ellis și Meichenbaum se auto-denumeau
cognitiv-comportamentali ști;
d. Cercetările științifice publicate demonstreaz ă că metodele cognitiv-
comportamentale sunt echivalente sau chiar mai bune decât meto-
dele comportamentale pentru anumite tulbur ări.
Astfel, a ap ărut un demers eclectic prin care, la tehnicile comportamen-
tale existente au fost ad ăugate componente cognitive.

3.2. Concepte centrale utilizate în terapiile cognitiv-
comportamentale

Terapiile comportamentale

Conceptele folosite pentru a în țelege procesul terapeutic al terapiei
comportamentale sunt cele descrise de reprezentan ții teoriilor înv ățării.
În principiu, sub denumirea de terapie comportamental ă sunt reunite
un grup eterogen de modele teoretice ale comportamentului uman și mo-
dele de interven ție terapeutic ă specifice tulbur ărilor psihopatologice. Nu
există o teorie unificatoare care s ă stea la baza acestei abord ări, ci exist ă
modele de comportament dezvoltate de mai mul ți cercetători pe baze em-
pirice.
Wilson (în Corsini & Wedding, 1995) clasific ă cele mai importante abor-
dări ale terapiei comportamentale contemporane în func ție de măsura în
care acestea utilizeaz ă concepte și proceduri cognitive:

55 1. Analiza comportamental ă aplicată este o extensie direct ă a
behaviorismului radical a lui Skinner. Principala sa asump ție este aceea c ă
comportamentul este o func ție a consecin țelor sale, iar procedurile tera-
peutice vizeaz ă tocmai alterarea acestor rela ții. Tehnicile utilizate sunt:
întărirea, extinc ția, controlul stimulului. Proc esele cognitive nu sunt luate
în considerare în analiza științifică a comportamentului.
2. Modelul neo-behaviorist media țional stimul-r ăspuns are la baz ă
principiile condi ționării clasice și teoriile înv ățării (Pavlov, Hull, Miller). Spre
deosebire de condi ționarea operant ă, modelul S-R este mediat de varia-
bile. Acest model a fost utilizat mai ales în abordarea tulbur ărilor de anxie-
tate, prin aplicarea tehnicilor de desensibilizare sistematic ă și flooding, în
care rolul imagina ției dirijate joac ă un rol foarte important.
3. Teoria social-cognitiv ă, formulat ă de Albert Bandura, sus ține că
comportamentul se bazeaz ă pe trei sisteme reglatorii care interac ționează:
(a) stimulul – evenimentul extern, (b) înt ărirea extern ă și (c) procesele cog-
nitive mediatoare. Influen ța evenimentelor din mediu asupra comporta-
mentului este determinat ă de procese cognitive care mediaz ă felul în care
individul le percepe și interpreteaz ă. Asumpția de baz ă este aceea c ă nu
atât experien ța în sine produce tulbur ări psihologice ci interpretarea expe-
rienței de către client.
Toate terapiile comportamentale au la baz ă un model psihologic al
comportamentului uman și angajamentul fa ță de fundamentarea științifică
a metodelor utilizate. Wilson (în Corsini & Wedding, 1995) enumer ă princi-
palele consecin țe ce deriv ă din aceste idei comune:
1. Comportamentele anormale apar și se mențin la fel ca și cele nor-
male.
2. Evaluarea comportamental ă se focalizeaz ă pe determinan ții actuali ai
comportamentului mai degrab ă decât pe analiza trecutului sau a eti-
ologiei comportamentului.
3. Analiza comportamentului se face împ ărțind problema în compo-
nente iar procedurile terapeutice țintesc fiecare component ă speci-
fică.
4. Strategiile terapeutice sunt formulate în mod individual pentru pro-
bleme și indivizi diferi ți.
5. Terapia comportamental ă implică angajamentul fa ță de abordarea
științifică (cadru conceptual explicit, testabil; tehnici terapeutice m ă-
surabile și replicabile; evaluarea experimental ă a metodelor și con-
ceptelor).

56 Terapiile cognitive

Asumpțiile generale ale terapiilor cognitive și principiile care le funda-
mentează au fost sintetiza te de Ellis (1962) și Beck (1976) (apud. David,
2006):
1. Problemele psihice sunt r ăspunsuri dezadaptative / disfunc ționale învă-
țate, susținute de cogni ții disfuncționale / ira ționale (nes ănătoare /
deazadaptative), con știente și / sau incon știente; așadar medierea cog-
nitivă este fundamental ă pentru a clasifica o terapie drept cognitiv-
comportamental ă.
2. Cognițiile disfunc ționale / ira ționale pot fi identificate și schimbate.
3. Factorii generatori ai gândirii disfunc ționale / ira ționale sunt influen țele
genetice și de mediu.
4. Cognițiile disfunc ționale / ira ționale care genereaz ă psihopatologia pot
fi identificate și schimbate prin tehnici cognitive.
5. În abordarea cognitiv-comportamental ă, atât teoriile cât și procedurile
de interven ție trebuie validate științific.
Albert Ellis, considerat precursoru l terapiilor cognitive, a studiat siste-
mele de credin țe iraționale ale pacientului cu scopul de a le modifica și a
dat naștere propriului sistem terapeutic – Terapia Ra țional-Emotiv ă a apă-
rut concomitent cu Terapia Cognitiv ă a lui Aaron Beck. Asump ția sa funda-
mentală este aceea c ă oamenii nu reac ționează emoțional la evenimentele
trăite ci la felul subiectiv și irațional în care le percep; ei emit convingeri
despre propria persoan ă (de exemplu, ”Sunt un ratat!”) și nu percep relati-
vitatea evenimentelor tr ăite. Scopul general al terapiei ra țional-emotive
este modificarea acestor convingeri ira ționale despre sine. În acest sens,
Ellis a construit Modelul A.B.C.D.E . care descrie etapele terapeutice. Astfel:
A (Activating Events) . În aceast ă etapă sunt identifica ți declanșatorii
credințelor iraționale care pot fi situa ții externe, obiective sau interne, su-
biective.
B (Beliefs) . În aceast ă etapă sunt identificate convingerile ira ționale ale
pacientului care se interpun între A (evenimentul activator) și C (consecin-
țele). Ellis a identificat 10 credin țe iraționale frecvent întâlnite la persoa-
nele cu tulbur ări nevrotice:
1. Trebuie să fiu iubit sau aprobat în toate, totdeauna, de toat ă lumea.
2. Trebuie s ă fiu competent, adecvat și să fiu în stare s ă reușesc în
orice activitate important ă, altfel sunt o persoan ă inadecvat ă și
lipsită de valoare.
3. Oamenii trebuie s ă acționeze corect iar dac ă nu o fac atunci sunt

57 niște persoane rele. Cei care fac r ău sunt detestabili și trebuie con-
damnați.
4. Este groaznic, teribil când lucrurile nu sunt a șa cum doresc.
5. Tulburarea emo țională are în primul rând cauze externe iar oamenii
au puține capacit ăți de a-și crește sau descre ște emoțiile și
comportamentele disfunc ționale.
6. Dacă există ceva nelini știtor, trebuie s ă fiu în mod constant și exce-
siv preocupat și bulversat de acel lucru.
7. O persoan ă nu poate și nu trebuie s ă se confrunte cu responsabilit ă-
țile și dificultățile vieții și este mai u șor să le evite.
8. Trebuie s ă fiu dependent de ceilal ți și să am nevoie de ei și nu-mi
pot conduce singur propria via ță.
9. Istoria mea personal ă este un determinant important pentru
comportamentul meu prezent și pentru c ă, în trecut, ceva m-a
afectat puternic, va avea acel efect un timp indefinit.
10. Tulburările altor oameni sunt oribile și trebuie s ă mă simt nefericit
în privința lor.
11. Există o soluție corect ă, precisă și perfectă pentru problemele
umane și este groaznic dac ă această soluție nu este g ăsită.
Alți autori (Campbell, 1985, Burgess, 1990 cf. Holdevici, 1999) au
categorizat aceste credin țe iraționale în patru grupe: solicit ări nerealiste,
credințe legate de valoare personal ă, tendința de ”catastrofizare”, credin țe
legate de toleran ța scăzută la frustra ție. Ei consider ă că aceste credin țe
iraționale sunt legate de trei motiva ții ale omului: nevoia de aprobare, ne-
voia de realizare și nevoia de confort.
C (Consequences) . Sistemele de credin țe iraționale determin ă apariția
răspunsurilor psihopatologice (emo ționale, fiziologice și comportamentale).
D (Disputing) – vizează restructurarea cogni țiilor iraționale prin jocuri
de rol în care cogni țiile sunt evaluate și sunt identificate altele ra ționale.
E (Effective) este etapa de asimilare a unor cogni ții funcționale, raționale.
În timp, Ellis a schimbat direc ția focalizării terapeutice de pe identifica-
rea credin țelor iraționale pe structura acestora. Astfel, autorul a considerat
că toate convingerile disfunc ționale ale oamenilor sunt formulate ca impe-
rative (Trebuie s ă!). Pe măsură ce clientul con știentizeaz ă aceast lucru și
efectul pe care o afirma ție imperativ ă o are în psihicul lor, va putea s ă le
schimbe cu formul ări mai adecvate unor efecte benefice.
În anii `60, Aaron Beck a dezvoltat o Terapia Cognitiv ă a depresiei . Aa-
ron Beck a considerat c ă ideile psihanalitice nu explic ă tot ceea ce el ob-
serva că se întâmpl ă cu clienții deprima ți. El sesizat c ă pacienții cu depresie

58 au gânduri con știente care evalueaz ă experien țele lor iar acestea sunt ne-
gative dar și înalt accesibile pentru schimbare. Cu toate acestea, Beck for-
mulează un model teoretic și aplicativ în care sistematizeaz ă aspecte ale
psihanalizei și terapiei comportamentale. Influen ța psihanalizei este evi-
dentă în două idei fundamentale ale lui Beck: a) schemele cognitive și b)
interrelațiile subtile dintre gândire, emo ție și comportament. Influen ța te-
rapiei comportamentale devine evident ă în următoarele aspecte: a) struc-
turarea sistematic ă a interviului terapeutic, b) definirea scopurilor și proce-
selor care permit atingerea lor, c) opera ționalizarea tehnicilor terapeutice
și a evaluării.
În contrast cu perspectiva psihiatric ă tradițională asupra depresiei, Beck
a emis ipoteza c ă gândurile negative nu sunt doar un simptom ci au un rol
central în men ținerea depresiei. Astfel depresia poate fi tratat ă ajutând
pacientul s ă identifice și să modifice gândurile negative. Gândurile negative
din depresie î și au originea în atitudinile (postulate disfunc ționale) dobân-
dite în prima copil ărie.
Beck identific ă cercul vicios al men ținerii depresiei în care gândurile
negative scad dispozi ția general ă, care la rândul ei, cre ște probabilitatea
apariției gândurilor negative. Sarcina terapeutului este de a rupe acest cerc
vicios, înv ățând pacientul s ă evalueze veridicitatea gândurilor automate
negative. Acest model nu implic ă faptul că gândirea negativ ă determin ă
depresia. Depresia este considerat ă rezultatul final al unor variabile com-
plexe – biologice, de dezvoltare, so ciale, psihologice. Gândirea depresiv ă
nu este cauza depresiei ci o parte a ei.
Modelul lui Beck, de și formulat initial doar pentru depresie, este valabil
multe tulbur ările psihopatologice pentru c ă evidențiază rolul cogni țiilor în
interacțiunea sistemic ă a acestora cu emo țiile și comportamentele.
Alterările funcționale ale capacit ății cognitive apar, dup ă Beck, la urm ă-
toarele 3 niveluri psihologice (cf. Dafinoiu, 2005):
a) nivelul cogni țiilor (gânduri automate disfunc ționale). Cogni țiile
alcătuiesc un monolog interior automat, repetitiv, dureros, spontan și in-
voluntar; nu sunt produsul unei prelucr ări rationale; sunt greu de identifi-
cat de pacient pentru c ă au un caracter habitual, fiind într-o strâns ă relație
cu sistemul personal de convingeri. Te mele principale ale gândurilor auto-
mate sunt: autodeprecierea, sentimentul e șecului, respingerea de c ătre
ceilalți, exagerarea dificult ăților, hiperexigen ța față de sine. Beck a restrâns
aceste teme într-o triad ă cognitivă: imaginea de sine (“Sunt un nimeni!”),
experiența curentă negativă (“Nimic din ce fac nu iese bine!”), viitor negativ
(“Niciodat ă nu-mi va fi mai bine!”).

59 b) nivelul proceselor cognitive. Beck (1976, cf. David, 2006) identi-
fică câteva tipuri de erori în procesarea informa ției responsabile pentru
apariția gândurilor automate negative despre sine și lume.
– Suprageneralizarea. Un eveniment particular, deseori singular, din
experiența clientului este generalizat. Se eviden țiază în afirma ții care con-
țin cuvinte de tipul: niciodat ă, nimeni, totul, nimic (”Sunt un nimeni!, Ni-
meni nu m ă iubește!, Niciodat ă n-o să mă placă nimeni!”). Varianta func ți-
onală este generalizarea sus ținută logic.
– Abstracția selectiv ă presupune extragerea unui detaliu negativ
dintr-o situa ție și utilizarea lui în alt context f ără a ține cont de toate ele-
mentele contextului in țial. Varianta func țională este abstrac țiunea sus ți-
nută logic.
– Inferența arbitrar ă este în mod obi șnuit denumit ă ”citirea gânduri-
lor” sau ”lectura realit ății” și determin ă persoana care face o astfel de
eroare să fie convins ă că știe cu certitudine ce simte sau gânde ște altci-
neva, deși faptele reale nu sus țin raționamentul s ău. Varianta func țională
este inferen ța susținută logic.
– Personalizarea este procesul prin care persoana î și autoatribuie res-
ponsabilitatea unor evenimente nepl ăcute. Varianta func țională este asu-
marea responsabilit ății atunci când este cazul.
– Maximizarea sau minimizarea este procesul de evaluare eronat ă a
semnifica ției și amplitudinii unui eveniment. Varianta func țională este
evaluarea adecvat ă a semnifica ției evenimentului.
– Gândirea dihotomic ă (toul sau nimic, alb sau negru) prin care nuan-
țele și complexitatea realit ății sunt eliminate. Varianta func țională este
gândirea nuan țată.
– Autocomenzile imperative (Trebuie s ă!) prin care gândurile sau
acțiunile devin constrângeri, obliga ții, datorii ce-i provoac ă neplăcere. Va-
rianta func țională este alegerea prin asumarea ac țiunilor.
– Etichetarea este procesul prin care se ata șează o etichet ă globală
propriei persoane /altor personae f ără a ține cont de dovezile care o in-
firmă. Varianta func țională este evaluarea valorii de adev ăr prin dovezi.
– Gândirea emo țională este procesul prin care oamenii cred ceva pen-
tru că așa ”simt” ei, ignorând dovezile . Varianta func țională este evaluarea
adevărului prin dovezi.
– Vederea ”în tunel” este procesul prin care sunt selectate doar as-
pecte pozitive sau negative. Varianta func țională este înregistrarea tuturor
dovezilor și elementelor existente.

60 Aceste erori, pentru c ă determinc ă apariția unei ”h ărți” de interpretare
a realității, provoac ă apariția gândurilor negative automate.
c) nivelul schemei cognitive depresogene . După Beck (1995, cf.
Dewan și al., 2004) indivizii dispun de paternuri sau teme caracteristice de
gândire. Într-o stare psihopatologic ă indivizii posed ă convingeri negative
esențiale (negative core beliefs) despre sine care se încadreaz ă în una din
cele două categorii mai largi: cele rela ționate cu neajutorarea (helplessness)
ori cele rela ționate cu neiubirea (unlovebility).
Conform teoriei cognitive credin țele de baz ă (core beliefs) sunt stocate
în structuri mentale numite scheme. Schema cognitiv ă depresogen ă (de-
numită și postulat silen țios, sau atitudine disfunc țională) se află la baza
primelor dou ă niveluri și este responsabil ă de vulnerabilitatea la depresie.
Schema cognitiv ă este o structur ă emotional-cognitiv ă, intrapsihic ă, dez-
voltată în copilărie în urma unor evenimente psihotraumatizante, cu ajuto-
rul căreia stimuli din mediu sunt ordona ți și evaluați. Schema de formeaz ă
prin selectarea percep țiilor și combinarea lor în stru cturi intrapsihice. Ea
rămâne inactiv ă până când este reactivat ă de anumite evenimente din vi-
ața adultă. Dacă schema este activat ă, aceasta modific ă percepția realității,
devine un filtru al realit ății. Exemple de scheme cognitive: ”Nu merit s ă fiu
iubit!”, ”Nu am valoare!”.
După Beck (1996 cf. Dewan și al., 2004) schemele cuprind aspecte cog-
nitive, afective, motiva ționale și fiziologice. Clusterele de scheme activate
împreună se numesc moduri (modes). R ădăcinile cognitive ale psihopato-
logiei se origineaz ă la nivelul primar în care procesarea informa țiilor este
dominată de modurile primare. De exemplu, în modul anxios, temele de
amenințare sunt hipervalente. În modurile depresive, indivizii sunt domi-
nați de ideile de pierdere și deprivare. Aceste moduri sunt activate atunci
când apari ția unui stresor negativ întâlne ște o vulnerabilitate de baz ă a
persoanei.
Schemele cognitive sunt foarte rigide și inconștiente, determinând la
rândul lor comportamente rigide și emoții neplăcute puternice – persoana
va amplifica tot ceea ce este în acord cu schema sa. Aceast ă filtrare a reali-
tății prin intermediul schemei cognitive va conduce la disocierea persoanei
de realitate iar convingerile individului vor deveni predic ții care se
autoîmplinesc.
În 1990, Clark (cf. Dewan și al., 2004) identific ă două categorii de
scheme care opereaz ă în cadrul sistemului de procesare a informa țiilor.
• Schemele constructive se află sub control con știent și constau din
scopuri personale și principii de ghidare în societate. Ele sunt flexibile, ac-

61 cesibile și elaborate; faciliteaz ă rezolvarea de probleme, gândirea ra țională
și creativitatea și ghidează activitatea productiv ă orientată către un scop.
• Schemele primare (primal schemas) sunt rigide, absolute și din
punct de vedere evolu ționist legate de supravie țuire. Procesarea se reali-
zează la nivel automat sau precon știent. Pentru c ă sunt asociate cu nevoile
de bază ale organismului (conservarea , dominarea, sociabilitatea și repro-
ducerea), ele tind s ă domine sistemul de procesare a informa țiilor atunci
când sunt activate. Când o schem ă primară este activat ă, individul tinde s ă
proceseze informa ția într-un mod distorsionat.

3.3. Procesul terapeutic în terapiile cognitiv-
comportamentale

Abordarea cognitiv-comportamental ă folosește modelul proces ării
informației pentru a în țelege normalitatea și anormalitatea psihic ă, respec-
tiv sănătatea și boala mental ă și pentru a realiza interven ții asupra aspec-
telor psihopatologice. Aspectul central al acestei orient ări este ansamblul
concepțiilor despre sine și lume al oamenilor considerate a determina re-
acțiile comportamentale. Aspectele patologice ale clien ților sunt conside-
rate ca fiind r ăspunsuri dezadaptative/disfunc ționale înv ățate, susținute de
cogniții disfuncționale/ira ționale.
În scopuri didactice, prezent ăm în continuare, separat procesul terapeutic
pentru terapiile comportamentale și cognitive, dar în realitatea situa ției
terapeutice, psihoterapeut ții cognitiv-comportamentali ști le utilizeaz ă integrat
și complementar.

Terapiile comportamentale

Terapiile comportamentale sunt terapii de scurt ă-durată parcurgând în
medie între 25 și 50 de ședințe. Cel mai general scop terapeutic este de a
reduce comportamentele dezadaptative și de a cre ște sau men ține com-
portamentele adaptative.
Obiectivul principal al terapiei comportamentale este evaluarea
comportamental ă detaliată a problemelor clientului – analiza func țională
a comportamentului . În acest sens, se utilizeaz ă Modelul ABC comporta-
mental. Conform acestui model, comporta mentele oamenilor sunt gene-
rate de proces ări informa ționale activate de stimuli și care sunt men ținute
prin consecin țele lor (David, 2006). Prezent ăm pe scurt acest model deta-

62 liat de David (2006).
A (Antecedente) – stimuli externi și interni și procesări informa ționale
(informații procedurale, autoeficacitate și expectațe pozitive). Schimbarea
eficientă presupune și schimbări la nivelul acestor proces ări.
B (Behaviour) – se refer ă mai ales la comportamentele operante.
C (Consecin țe) – se refer ă la întăriri și pedepse, care cresc, respectiv
scad probabilitatea apari ției comportamentului- țintă.
Terapiile comportamentale vizeaz ă mai multe etape, fiecare marcate
de tehnici terapeutice specifice. Plecând de la etapizarea sintetizat ă de
Wilson (1995), detaliem în continuare fazele procesului terapeutic:

1. Identificarea problemei și evaluarea.
Obiectivul principal al terapeutului comportamentalist este identifica-
rea și înțelegerea problemei actuale a clientului. Astfel, el va cere informa-
ții despre severitatea, frecven ța acesteia și va parcurge etapele analizei
funcționale a comportamentului – metod ă ce identific ă variabilele perso-
nale și de mediu care men țin gândurile, emo țiile și comportamentele
dezadaptative. Istoria personal ă a pacientului este luat ă în considerare
doar dac ă contribuie direct la apari ția problemei prezente a clientului.
Principalele metode de evaluare a comportamentului clientului sunt:
a. Interviul orientat pe comportament prin self-reportul clientului ;
b. Imagina ția dirijată constă în re-crearea în plan imaginar a unei situ-
ații de viață problematice și este o metod ă utilă de evaluare a reac țiilor
clienților la o situa ție particular ă și de identificare a gândurilor specifice
asociate acelui eveniment.
c. Jocul de rol este o metod ă prin care clientul, împreun ă cu terapeutul
sau cu partenerul de cuplu, în cazul terapiei de cuplu, interpreteaz ă o situ-
ație problematic ă. Este o metod ă utilă mai ales pentru evaluarea proble-
melor interpersonale.
d. Monitorizarea reac țiilor fiziologice este posibil ă datorită progreselor
tehnologice înregistrate.
e. Auto-monitorizarea este o metod ă prin care clien ții sunt instrui ți să
țină un jurnal detaliat, zilnic al reac țiilor lor (emo ționale, cognitive, com-
portamentale). Scopul acestei metode este de a identifica paternurile
comportamentale ale clien ților care se rela ționează cu problemele lor.
f. Observarea comportamentului mai ales în mediul natural de func ți-
onare a clientului cu scopul analiz ei comportamentale a problemei.
g. Instrumente psihodiagnostice. Terapeuții comportamentali ști folo-
sesc liste de simptome (symptom checklists) și scale de tip self-report pen-

63 tru diverse simptome (de ex emplu, Beck Depression Inventory). Scopul lor
este mai ales de a evalua severitatea problemei clientului la începutul te-
rapiei și monitorizarea progresului terapiei.

2. Tehnici de terapie.
În practica clinic ă a terapiei comportamentale este utilizat ă o plajă
largă de tehnici terapeutice iar cele mai cunoscute sunt urm ătoarele:
a. Tehnici bazate pe imager ie. Desensibilizarea sistematic ă (Wolpe)
parcurge mai multe etape: înv ățarea relax ării, construirea listei ierarhice
de stimuli fobogeni și expunerea în plan imaginar. Clientul este înv ățat să
se relaxeze în plan mental (de exemplu, este înv ățat trainingul autogen
Schultz sau metoda relax ării progresive Jacobson). Apoi clientul este in-
struit să își imagineze fiecare eveniment din list ă în timp ce este profund
relaxat. Dac ă un item din list ă îi produce anxietate, atunci este instruit s ă
oprească vizualizarea și să refacă senzația de relaxare. Itemul respectiv
este repetat sau lista de itemi anxiogeni este ajustat ă până când clientul
poate vizualiza scena f ără a resimți anxietatea. Se procedeaz ă la fel cu fie-
care item din list ă până la ultimul care este considerat cel mai anxiogen.
Dacă este posibil, terapeu ții comportamentali ști recomand ă și expunerea
în vivo, pe care o consider ă mai intens ă ca efect.
O alt ă aplicare a imageriei mentale vizeaz ă generarea de reac ții
aversive (de exemplu, pentru tratarea al coolismului). Clientul este instruit
să-și imagineze consecin țe aversive asociate cu comportamentul proble-
matic.
b. Fooding (tehnica imersiunii) se refer ă la confruntarea direct ă a
pacientului cu situa ția anxiogen ă, fără ca acesta s ă aibă modalități de ieșire
din ea. Dac ă este efectuat ă în plan imaginar, aceast ă tehnică este cunos-
cută sub denumirea de tehnica imploziei. Pentru a fi eficient ă, imersiunea
în situația anxiogen ă trebuie s ă fie suficient de lung ă.
c. Metoda model ării presupune ca terapeutul sau o alt ă persoană
investită de către pacient cu încredere, s ă se confrunte cu stimulul
anxiogen oferind astfel un exemplu personal și mărind efectele tehnicilor
de expunere.
d . Antrenamentul asertiv. Asertivitatea este o abilitate prin care
oamenii î și pot exprima emo țiile și opiniile în fa ța celorlalți, cu fermitate și
curaj, fără agresivitate. Persoanele care nu dispun de aceast ă resursă devin
anxioși în situații sociale, au o stim ă de sine sc ăzută și pot fi exploata ți de
ceilalți. Prin antrenamentul asertivit ății, terapeutul ofer ă un model de
comportament asertiv adecvat și apoi instruie ște clientul s ă exerseze gra-

64 dual fiecare secven ță a comportamentului asertiv. Antrenamentul include
ajustarea pozi ției corporale, men ținerea contactului vizual și reglarea
vocală.
e. Proceduri de auto-control sunt cele care ajut ă clientul s ă își stabi-
lească un set de scopuri sau standarde care s ă-i ghideze comportamentul.
De exemplu, în tratamentul obezit ății se stabilesc standarde calorice zil-
nice. Scopurile fiind clar definite pot fi mai usor atinse, iar realizarea lor
produce în client un sentiment de putere personal ă care, la rândul s ău,
mărește probablilitatea men ținerii noului comportament. Metodele de
relaxare progresiv ă și bio-feedback sunt considerate tot proceduri de auto-
control pentru reducerea stresului, tr atarea insomniei, a durerilor de cap
sau hipertensiunii (O'Leary & Wilson, 1987 cf. Wilson în Corsini &Wedding,
1995). Metodele de relaxare și biofeedback induc modific ări la nivel biolo-
gic, reducând parametrii psihof iziologici ai stresului.
David (2006) realizeaz ă o categorizare a tehnicilor terapeutice
comportamentale în func ție de obiectivul terapeutic vizat, astfel:
1. Tehnici de accelerare a comportamentului prin care se urm ărește
creșterea probabilit ății apariției comportamentului:
a. Prin modificarea consecin țelor: tehnica înt ăririi pozitive; tehnica
întăririi negative (tehnica evit ării); tehnica model ării; tehnica Premack (o
activitate cu frecven ță mai mare poate folosi drept înt ărire pentru o activi-
tate cu frecven ță redusă care se dore ște întărită; de exemplu, copilul poate
merge la joac ă doar dac ă își face temele); tehnica contractului (de exemplu
în cazul rela ției dintre adolescen ți și părinți sau în terapia de cuplu).
b. Prin modificarea antecendentelor : tehnica amorsajului (stimulii
din realitate amorseaz ă diverse st ări sau comportamente); tehnica con-
trolului guvernat de reguli (de exemplu, mergi la joac ă după ce îți faci te-
mele).
2. Tehnici de decelerare a comportamentului prin care se urm ărește
scăderea probabilit ății apariției comportamentului:
a. Prin modificarea antecedentelor: tehnici de control a stimulilor (de
exemplu, eliminarea stimulilor care amorseaz ă mâncatul compulsiv, sau
insomnia); tehnici de control a proces ărilor informa ționale (autoeficacitatea și
expectanțele).
b. Prin controlul consecin țelor: tehnica extinc ției (înlăturarea înt ăriri-
lor pozitive ale unui comportament dezadaptativ concomitent cu înt ărirea
pozitivă a unui comportament adaptativ); tehnica pedepsei; tehnica time-
out (izolării); tehnica sa țierii; tehnici aversive

65 Terapia cognitiv ă

Procesul terapeutic de tip cognitiv parcurge mai multe etape:
a. Clarificarea problemei clientului este etapa în care se exploreaz ă difi-
cultățile acestuia și se organizeaz ă din punctul de vedere al importan ței.
b. Familiarizarea pacientului cu modelul cognitiv este etapa în care te-
rapeutul ajut ă clientul s ă înțeleagă relația dintre cogni ții și emoții.
c. Structurarea ședințelor de terapie dup ă un plan și o listă a priorități-
lor, este etapa propriu-siz ă de identificare și eliminare a discrepan țelor
cognitive. La finalul fiec ărei ședințe se folosesc teme pentru acas ă care
îndeplinesc mai multe func ții (Garland & Scott, 2002; Young și al., 1993 cf.
Kellogg și Young, 2008 în Lebow, 2008): se adun ă informații; se evalueaz ă
gândurile; se modific ă schemele – în general, este o metod ă de a aplica în
viața reală ceea ce clientul a înv ățat în ședința de terapie, ceea ce permite
acestuia s ă înțeleagă problema sa la nivel experien țial, nu doar intelectual.
Terapiile cognitive au ca obiectiv principal restructurarea cognitiv ă. În
acest sens se utilizeaz ă Modelul ABC cognitiv, inițiat de Ellis și dezvoltat
ulterior de Beck (descrise anterior).
Eliminarea discrepan țelor cognitive se face prin modific ări la două niveluri:
a) nivelul cognitiv (B), prin proceduri de restructurare cognitiv ă;
b) nivelul evenimentului activator (A), prin proceduri de rezolvare de
probleme și antrenament asertiv (David, 2006).
1. Procedurile de restructurare cognitiv ă se referă la procesul modific ării
cognițiilor disfunc ționale și înlocuirea lor cu cele func ționale. Aceste proceduri
parcurg mai multe etape (dup ă David, 2006 și Kellogg și Young, 2008 în Lebow,
2008):
a. Identificarea cogni țiilor disfunc ționale locale (gândurilor automate)
se face prin urmatoarele tehnici:
– Tehnica întreb ărilor directe (La ce te gânde ști când ești anxios?).
– Tehnica imageriei dirijate – prin care pacientul este rugat s ă-și imagi-
neze o situa ție problematic ă și să o descrie cât mai detaliat.
– Tehnica jocului de rol în care este simulat ă de către pacient și terapeut
o situație problematic ă în cadrul ședinței de terapie.
– Tehnica observ ării reacțiilor pacientului în cursul terapiei.
– Tehnica înregistr ării zilnice a gândurilor automate disfuncționale, prin care
pacientul atunci când tr ăiește situația problematic ă completeaz ă un jurnal
al momentului. De exemplu, el va înregistra: situa ția problematic ă,
răspunsul său emoțional și intensitatea sa, gândul automat negativ.
– Tehnica inferen ței terapeutice prin care terapeutul genereaz ă ipoteze
cu privire la gândurile automate ale clientului și le verific ă cu acesta.

66 – Tehnica asocia țiilor libere .
– Tehnici bazate pe desen, joc, pove ști terapeutice care se folosesc în lu-
crul cu copiii.
b. Modificarea cogni țiilor disfunc ționale locale (gândurilor automate)
se poate realiza prin urm ătoarele tehnici:
– Tehnici logice prin care sunt identificate inconsisten țele logice din
gândirea pacientului .
– Tehnici empirice prin care gândurile automate sunt verificate prin
experiența cotidian ă. Se pot folosi în acest sens și jurnale ale clientului
în care acesta poate aduna dovezi care sus țin și respectiv, infirm ă gân-
durile sale automate.
– Tehnici de definire a termenilor se folose ște atunci când clientul se de-
scrie în moduri negative sau folose ște termeni vagi, generali. De exem-
plu, dacă clientul spune c ă este un ratat, terapeutul poate întreba ce în-
seamnă ratat?
– Generarea de explica ții alternative este o tehnic ă ce se poate aplica
atunci când clientul face interpret ări despre comportamentul unei alte
persoane f ără a avea dovezi.
– Tehnici pragmatice/func ționale prin care gândurile automate negative
sunt supuse motiva ției practice (Î ți folosește să gândești așa? Te ajut ă
să-și atingi scopurile? Care sunt avantajele/dezavantajele men ținerii
acestor gânduri?). Se folose ște mai ales cu clien ții mai reticen ți la
schimbarea gândurilor.
– Tehnici de recadrare pozitiv ă (reframing) se referă la a descoperi as-
pecte pozitive dintr-o situa ție negativ ă.
– Tehnici metaforice prin care se înlocuiesc, indirect, prin metafore,
gândurile negative cu altele func ționale, adaptative.
– Tehnici umoristice/ironice, atunci când sunt utilizate adecvat, pot
schimba perspectiva clientului și gândurile automate negative asociate.
– Tehnica imageriei emotive prin care cogni țiile sunt restructurate prin
expunerea în plan imaginar la situa ții problematice în care sunt înlocu-
ite cognițiile disfunc ționale cu cele ra ționale, schimbându-se astfel tr ăi-
rea afectiv ă a clientului.
– Tehnica experimentele comportamentale presupune prescrierea de
sarcini comportamentale care s ă modifice gândurile disfunc ționale.
– Examinarea temerilor fanteziste se folosește mai ales cu clien ții anxioși
și constă în examinarea fricilor anticipative ale acestora și construirea
unor planuri de coping în cazul în care situa țiile temute se vor întâmpla.

67 c. Abordarea erorilor de procesare a informa țiilor (asump țiilor dez-
adaptative):
– Evaluarea standardelor pacientului. Clientul poate avea standarde
nerealiste iar acestea trebuie adresate în terapie.
– Examinarea sistemului de valori al pacientului. Unele persoane încearc ă
să reușească în toate activit ățile. În terapie se poate face o list ă a
priorităților clientului și focalizarea energiei lor va fi mai adecvat ă.
– Distincția dintre progres și perfecțiune este o tehnic ă prin care se
poate aborda gândirea dihotomic ă a clientului. Pentru c ă perfecțiunea
nu poate fi atins ă, terapeutul și clientul pot discuta despre avantajele
de a se focaliza mai degrab ă pe progres.
– A împrumuta perspectiva altei persoane. Clientul identific ă o per-
soană despre care crede c ă funcționează bine și apoi este încurajat
să-și imagineze cum ar aborda acea persoan ă situația respectiv ă.
d. Blocarea contamin ării psihologice induse de cogni țiile disfunc țio-
nale locale se poate realiza prin tehnici precum:
– Tehnica anticip ării raționale prin care pacientul poate anticipa influ-
ențele pe care cogni țiile disfunc ționale le au asupra comportamen-
tului său. Odată conștientizate, aceste influen țe pot fi oprite.
– Tehnica restructur ării globale care se realizeaz ă mai ales în trans ă
hipnotică sau prin imagina ție dirijată și vizează uitarea inten ționată a
unor informa ții și înlocuirea acestora cu altele.
– Tehnica informa țiilor alternative și incompatibile cu informa țiile false
deținute de client, astfel, blocându-se impactul acestora din urm ă
asupra comportamentului clientului.
e. Identificarea, modificarea și blocarea structurilor cognitive gene-
rale disfunc ționale con știente care le genereaz ă pe cele locale. Structurile
cognitive generale se refer ă la cogniții centrale, profunde dezvoltate pe
parcursul întregii vie ți a pacientului. Aceast ă etapă se realizeaz ă prin:
– Tehnica interviului inferen țial (inference chaining)
– Tehnica analizei conceptuale (downward arrow technique) – pacientul
este rugat s ă-și imagineze c ă gândurile sale automate ar fi adev ărate;
apoi terapeutul întreab ă ce ar însemna pentru client dac ă ar fi
adevărat. Procesul întreb ărilor va continua cu alte gânduri pân ă când
se ajunge la convingerea profund ă generală comună.
Ambele pornesc de la gândurile automate identificate anterior și ajung
treptat, mergând pe firul ideii pacientu lui, la structurile de personalitate și
filosofia de via ță a pacientului. Se folosec întreb ări de tipul: Ce înseamn ă
acest gând pentru tine? Ce spun gândurile acestea despre tine?

68 f. Modificarea schemelor cognitive
– Identificarea istoric ă a surselor schemei. Această metodă implică o
trecere în revist ă a oamenilor și situațiilor care au încurajat sau
susținut dezvoltarea schemei dar și a celor care s-au opus ei .
– Utilizarea imageriei și a emoțiilor este o modalitate de a avea acces la
scheme. Când pacien ții sunt sup ărați în legătură cu diverse situa ții din
viața lor, sunt ruga ți să închidă ochii și să devină conștienți de ceea ce
simt și să acceseze situa ții din trecut similare ca emo ție. Aceste
amintiri sunt situa ții care reflect ă schema.
– Restructurarea prin imagina ție. Schemele dezadaptative pot fi co-
nectate cu evenimente traumatiza nte specifice. Prin utilizarea
imaginației dirijate, pacientul se poate confrunta cu cei implica ți în
crearea schemei.
– Redactarea de scrisori către persoane din via ța clientului care l-au
făcut să sufere în care s ă menționeze cum l-au r ănit și cum inten țio-
nează să-și continue via ța. Scopul scrisorilor este de a exprima
emoțiile reprimate din trecut și să modifice schemele cognitive care
au rezultat.
– Dialogul schemei. După identificarea schemei și a variantei sale func-
ționale, sănătoase, se poate utiliza tehnica scaunelor pentru a ar-
gumenta fiecare schem ă. Tehnica se repet ă până când clientul se
asociază, se conecteaz ă emoțional schemei adaptative.
g. Identificarea, modificarea și blocarea structurilor cognitive gene-
rale disfunc ționale incon știente
Conform teoriei cognitiv-comportamentale, se consider ă că structurile
cognitive incon știente nu pot fi identificate și modificate direct. De aceea,
tehnicile comportamentale (tehnici operante, expunerea, relaxarea) pot
modifica indirect aceste structuri pentru c ă modifică indirect con ținutul
procesărilor informa ționale incon știente.
2. Proceduri de rezolvare de probleme și antrenament asertiv se referă
la modificarea evenimentului activator (situa ția extern ă) care genereaz ă
cogniții iraționale, disfunc ționale.
Procedura rezolv ării de probleme urmează câteva etape (Dobson et al.,
2001 apud. David, 2006):
– Identificarea problemei (a st ării inițiale și finale): Care este problema?
– Stabilirea scopurilor: Ce doresc?
– Generarea solu țiilor alternative: Ce pot face pentru a-mi atinge sco-
purile?
– Considerarea consecin țelor: Ce s-ar întâmpla dac ă aș face asta?

69 – Decizia pentru cea mai bun ă alternativ ă: Ce voi face?
– Implementarea
– Evaluarea: A func ționat?
Antrenamentul asertiv parcurge urm ătoarele etape:
– Analiza detaliat ă modului de interac țiune cu ceilal ți.
– Selectarea situa țiilor în care este util comportamentul asertiv.
– Analiza unui incident trecut.
– Examinarea detaliat ă a următoarelor caracteristici ale comporta-
mentului problematic al pacientului: contact vizual, gestic ă, postura
corpului, volumul și tonul vocii, fluen ța vorbirii, con ținutul și
credibilitatea mesajului.
– Observarea atent ă a unor modele de comportament asertiv.
– Întocmirea unei liste cu variante de comportament asertiv.
– Imaginarea unor situa ții în care sunt aplicate comportamente asertive
și consecin țele lor.
– Jocuri de rol pentru exersarea comportamentului asertiv.
– Implementarea alternativelor alese în situa ții reale.
– Reflectarea asupra rezultatelor ob ținute.
3. Procedura inocul ării stresului se folosește în cazul în care nu pot fi
modificate nici cogni țiile disfunc ționale, nici evenimentele activatoare. Se
urmărește eliminarea mecanismelor de coping dezadaptative și învățarea
unora adaptative. Etapele sunt urm ătoarele:
– Identificarea evenimentului activator și a stării de distres asociate.
– Analiza mecanismelor de coping dezadaptativ și consecin țele lor.
– Înlocuirea mecanismelor de coping dezadaptativ cu cele adaptative.
– Evaluarea noilor resurse.
– Confruntarea cu distresul în noile condi ții.
– Generalizarea strategiilor noi la situa ții stresante posibile.
Modelul ABC comportamental și ABC cognitiv sunt complementare și
sunt aplicate împreun ă în funcție de situa ția problematic ă a clientului.

Terapia schemelor cognitive

Young a identificat 18 scheme timpurii dezadaptative frecvente la oa-
menii cu traume psihice profunde în copil ărie. Autorul a considerat c ă
acestea se creeaz ă atunci când nevoile fundamentale ale copilului nu sunt
satisfăcute – nevoia de securitate, autonomie, competen ță, identitate, li-
bertate de exprimare, spontaneitate, joc, limite realiste și auto-control
(Young și al., 2003 cf. Kellogg și Young în Lebow, 2008). Pacien ții cu astfel

70 de scheme utilizeaz ă strategii de coping (mecanisme de ap ărare) pentru a
ceda , a evita sau supracompensa schemele.
Deși problemele actuale ale pacientulu i sunt importante, ele sunt con-
siderate doar o manifestare a schemelor dezadaptative. Young abordeaz ă
terapeutic scheme dezadaptative prin câteva etape și metode asociate
acestora (cf. Kellogg și Young în Lebow, 2008):
a) Utilizarea rela ției terapeutice. Young introduce termenul de
”reparentalitate limitat ă” (limited reparenting) pentru a descrie rela ția te-
rapeutică ce va facilita abordarea schemelor. Termenul încorporeaz ă idei
psihanaliste (rela ția ca experien ță emoțional-corectiv ă) și umaniste (condi-
țiile rogersiene).
b) Tehnicile cognitive sunt utilizate pentru a testa veridicitatea schemei.
c) Utilizarea tehnicilor experien țiale de tipul experimentelor gestalt
(scaunul gol sau dou ă scaune) pentru a procesa emo țional încărcătura
schemei.
d) Schimbarea paternurilor comportamentale auto-defensive ale paci-
enților prin repetarea alternativelor comportamentale și implementarea
lor în viața reală gradat .
Young (cf. Young & First în Gabbard, Beck & Holmes, 2005) introduce
termenul de moduri pentru a descrie st ările sau manifest ările schemelor și
le clasifică în patru categorii fiecare având mai multe subcategorii:
1. Copilul:
a. Copilul vulnerabil – conține suferin ța, angoasa, singur ătatea și
neajutorarea clientului.
b. Copilul furios – conține furia sim țită de client atunci când nevoile sale
nu au fost satisf ăcute sau când a fost r ănit de persoanele semnificative.
c. Copilul impulsiv/indisciplinat – conține aspectele imature ale clien-
tului care caut ă o gratificare imediat ă și se comport ă ca un copil alintat.
d. Copilul mul țumit – conține experien țele fericite ale pacientului. Prin
imaginație dirijată și prin rela ția terapeutic ă, această parte poate cre ște.
2. Părintele
a. Părintele punitiv se manifest ă prin critici inte rne, auto-pedepsire.
b. Părintele critic se manifest ă rigid și perfecționist, având standarde
înalte extreme.
3. Strategii de coping. Pentru a face fa ță acestor moduri, pacientul î și
creează strategii de coping deza daptative (mecanisme de ap ărare):
a. Submisivul compliant (Compliant Surrender) se comport ă într-o ma-
nieră pasivă și submisiv ă față de schem ă. Pacientul este incapabil s ă-și
exprime nevoile sau dorin țele.

71 b. Protectorul deta șat folosește evitarea pentru a- și bloca dorin țele și
emoțiile.
c. Supracompensatorul caută să controleze comportamentul celorlal ți.
Este grandoman și cere mereu ceva celorlal ți încercând s ă-i determine s ă îi
dea ceea ce doresc.
4. Adultul s ănătos este modul care de obicei lipse ște pacien ților și
reprezintă aspectul care trebuie dezvoltat în terapie. Va fi inițial manifestat
de către terapeut pentru a oferi un mod s ănătos de manifestare.
Procesul terapeutic va urm ări procesarea emo țional-cognitiv ă a modu-
rilor dezadaptative și dezvoltarea Adultului S ănătos. Relația terapeutic ă,
procesarea cognitiv ă și strategiile experien țiale sunt utilizate combinat
pentru a atinge scopurile terapeutice.

3.4. Mecanismele schimb ării în terapia cognitiv-comporta-
mentală

În terapiile cognitiv-com portamentale cele dou ă mecanisme dovedite
științific a produce schimbarea și succesul terapeutic sunt:
1. Procesele de înv ățare. Wilson (în Corsini & Wedding, 1995) consi-
deră că deși principiile condi ționării clasice și operante explic ă eficiența
mai multor proceduri terapeutice comportamentale, ele nu explic ă succe-
sul altor metode. Aceste principii joac ă un rol în efectele produse de meto-
dele terapeutice comportamentale, dar autorul subliniaz ă faptul că meca-
nismele responsabile pentru succ esul terapeutic în general r ămâne neclar.
Autorul ofer ă drept exemplu metoda expunerii pentru tulbur ările fobice și
obsesiv-compulsive. De și eficiența acestei metode a fost dovedit ă, explica-
ția motivelor pentru care ea func ționează a rămas neclar ă. Inițial, se consi-
dera că expunerea repetat ă la situații anxiogene produce eliminarea anxie-
tății condiționate clasic care mediaz ă evitarea fobic ă comportamental ă.
Studiile mai recente iau în considerare mecanismele cognitive.
Zinbarg și Griffith (cf. Lebow în Corsini Wedding, 1995) consider ă că
mulți terapeuți comportamentali ști contemporani sunt de acord c ă relația
terapeutic ă este necesar ă (de exemplu pentru a asigura complian ța la sar-
cinile comportamentale) dar nu suficient ă ca factor curativ. Unul dintre
factorii curativi este insightul care ajut ă la înțelegerea paternului compor-
tamental și a funcțiilor și originilor sale de c ătre pacient ceea ce îl va face
mai doritor s ă l e s c h i m b e . P e d e a l t ă parte, cei mai mul ți comporta-
mentaliști susțin că sarcinile comportamentale sunt atât necesare cât și

72 suficiente pentru provocarea schimb ării terapeutice; aces tea, fiind aplicate
între ședințele terapeutice, ajut ă la progresul și menținerea schimb ării.
2. Mecanismele cognitive.
Teoria social-cognitiv ă consider ă că nu expunerea clientului la stimuli
anxiogeni produce extinc ția stării de anxietate, ci modificarea expectan țe-
lor de auto-eficien ță ale clientului (Bandura, 1982 cf. Wilson în Corsini &
Wedding, 1995). Astfel, terapeutul trebuie s ă ajute clientul s ă foloseasc ă
metodele cognitive pentru a atribui schimb ările sieși astfel încât s ă crească
sentimentul eficien ței personale.
Terapeuții cognitivi ști au sarcina de a ajuta pacien ții să înțeleagă și să
evalueze sensurile pe care ace știa le ata șează percepției evenimentelor.
Evaluarea semnifica țiilor evenimentelor este mecanismul terapeutic de
schimbare principal. Terapeutul trebuie s ă ajute clientul s ă descopere re-
gulile, valorile și asumpțiile pe care le-a dezvoltat de-a lungul vie ții sale și
să evalueze care dintre acestea îl predispune la tulbur ări psihice.
Pe de alt ă parte, un mecanism al schimb ării terapeutice sus ținut de
toate terapiile cognitive este amorsat de asump ția că oamenii î și pot con-
trola convingerile și acțiunile – activarea auto-controlului pacientului.
Teoria cognitiv ă asumă faptul că procesarea informa țiilor este crucial ă
pentru supravie țuirea fiec ărui organism, întrucât num ărul stimulilor din
mediu este practic infinit, iar organismele trebuie s ă fie capabile s ă filtreze
informația cea mai relevant ă. Schemele cognitive sunt responsabile pentru
procesarea, depozitarea și retragerea informa ției, cum ar fi percep țiile oa-
menilor despre sine și ceilalți, scopurile lor, expectan țele, amintirile, fante-
ziile și învățarea anterioara (Beck, 1964 cf. Dewan și al., 2004). Se consi-
deră că aceste cogni ții mediază comportamentul direct, inclusiv manifest ă-
rile emoționale. Ele sunt dobândite pe parcursul vie ții, unele fiind formate
datorită experien țelor din copil ărie. Toate exercit ă o influen ță puternic ă
asupra comportamentului (Beck și al., 1990 cf. Dewan și al., 2004).
Beck și Beishaar (în Corsini & Wedding, 1995) enumer ă ceea ce ei cred
a fi cele mai importante mecanisme ale schimb ării în terapiile cognitive, și
chiar în toate formele de psihoterapie:
a) un cadru de referin ță comprehensibil care are sens pentru pacient și
îi explică natura problemei sale și maniera de o schimba. Pentru terapia
cognitivă acest lucru înseamn ă că modificarea asump țiilor disfunc ționale
va conduce la schimbarea cognitiv ă, emoțională și comportamental ă iar
pacientul se va comporta co ngruent cu aceste noi modalit ăți de a gândi
mai adapatative;
b) angajamentul emo țional al pacientului în situația problematic ă. În

73 timpul terapiei, pacientul se angajeaz ă (real sau imaginar) în problema sa
astfel încât cresc nivelurile de stimulare emo țională (emotional arousal).
Schimbarea se va produce dac ă pacientul resimte situa ția problematic ă ca
pe o real ă amenințare iar dac ă va conștientiza constela țiile cognitive din
spatele emo țiilor și a simptomelor, atunci le va putea schimba – mecanism
analog cu ceaa ce psihanali știi numeau ”a face incon știentul con știent”;
c) testarea realit ății în situația respectiv ă. Scopul terapeutic este de a
ajuta clientul s ă testeze asump țiile sale și să le testeze în cadrul terapeutic
pentru a r ăspunde realit ății în mod obiectiv, sau cel pu țin adaptativ.

3.5. Rela ția terapeutic ă în terapia cognitiv-
comportamental ă

Spre deosebire de abord ările terapeutice psihodinamice și experien țiale
care consider ă relația terapeutic ă și mecanismele acesteia ca fiind factorii
esențiali ai schimb ării, terapia cognitiv-comportamental ă se focalizeaz ă
mai ales pe tehnicile terapeutice folosite. Ini țial, pentru a se delimita clar
de modelele psihanalitice, behaviori știi (de exemplu, Eysenck, Wolpe) au
ignorat ideea c ă relația terapeutic ă este un factor curativ al terapiei.
Terapeuții cognitiv-comportamentali ști percep alian ța terapeutic ă ca pe un
factor secundar al terapiei, de și actualmente, este mult mai accentuat ă ca
importan ță.
Marca rela ției terapeutice în terapia cognitiv ă este colaborarea empi-
rică, termen introdus de Beck, Rush, Shaw și Emery în 1979 (cf. Sudak,
2006). Rela ția terapeutic ă este format ă din două persoane egal active care
lucrează împreun ă pentru evaluarea adecvat ă a informa țiilor. Pentru ca
pacientul s ă-și evalueze ra țional propriile gânduri, emo ții și comportamen,
este necesar ca el s ă gândeasc ă logic, să-și conștientizeze ra ționamentele
inadecvate, și să accepte premiza c ă propriile sale gânduri sunt asociate cu
simptomele de care sufer ă. Aceeași autori afirm ă că terapia cognitiv ă ac-
ceptă ideea că caracteristicile de c ăldură, empatie și sinceritate contribuie
substanțial la eficacitatea consilierii; cu to ate acestea, au considerat aceste
concepte necesare dar nu suficiente pentru efectul terapeutic optim. Ei
susțin că empatia faciliteaz ă colaborarea terapeutic ă și ajută terapeutul s ă
înțeleagă și să accepte în mod necritic comportamentele neproductive ale
clientului.
Beck și Weishaar (1995 cf. Dafinoiu, 2005) au descris rela ția terapeu-
tică și atitudinea general ă a terapeutului pe parcursul terapiei cognitive

74 folosind trei concepte fundamentale:
a. Colaborarea empiric ă. Relația terapeut-pacient se situeaz ă dincolo
de simplul consim țământ de participare a celui din urma la terapie. Într-o
terapie eficient ă se creeaz ă o relație colaborativ ă în care schimburile ver-
bale interactive fac din pacient un participant activ ce transform ă relația de
ajutor, pe m ăsura evolu ției terapiei, într-un proces complex de autoajutor.
Stabilirea colaborativ ă a obiectivelor, identificarea comportamentelor și
cognițiilor disfunc ționale, testarea acestora prin confruntarea cu realitatea,
dezvoltarea unor cogni ții alternative ra ționale și a unor comportamente
mai adaptative sunt principalele aspecte ale terapiei, în care terapeutul și
pacientul se întâlnesc ca adev ărați parteneri.
b. Dialogul socratic . Interviul este instrumentul principal al terapiei
cognitive, iar în cadrul acestuia dial ogul socratic este metoda cea mai utili-
zată. Terapeutul formuleaz ă cu atenție o serie de întreb ări, cu scopul de a
crea cadrul adecvat unor clarific ări și a unei noi înv ățări. Dialogul socratic
conduce pacientul spre concluzii logice bazate pe propriile r ăspunsuri la
întrebările terapeutului. Întreb ările trebuie puse într-o manier ă sensibilă,
empatică astfel încât pacientul s ă ajungă să-și examineze credin țele într-o
manieră cât mai obiectiv ă și nu defensiv ă.
c. Descoperirea ghidat ă. Este calea care asigur ă într-o manier ă
colaborativ ă modificarea comportamentelor și a credin țelor neadaptative.
Terapeutul joac ă rolul de ghid care clarific ă problemele comportamentale
și erorile logice prin planificarea unor noi experien țe (experimente com-
portamentale) ce conduc la achizi ționarea altor deprinderi și perspective
asupra realit ății.
Atitudinea terapeutului a fost foarte bine rezumat ă de Wilson și Evans
(1971 apud. Raue &Goldfried în Horvath și Greenberg, 1994) care conchi-
deau: “Terapeutul devine mai mult un consultant decât o persoan ă care
controleaz ă, direcționând cu abilitate clien ții implicați în mod con știent în
strategii active de rezolvare a problemelor, în loc s ă condiționeze răspun-
suri pasive la for țe externe”.
Din perspectiva rolului terapeutul ui, Dafinoiu (2005) sintetizeaz ă sar-
cinile acestuia astfel:
a. Culege datele și efectueaz ă analiza func țională a comportamentelor.
b. Explică, informeaz ă, dedramatizeaz ă.
c. Definește simptomul- țintă, identific ă factorii de men ținere și cerce-
tează beneficiile secundare ale acestuia.
d. Alege strategia terapeutic ă.
e. Stimuleaz ă motivația de participare la terapie a pacientului.

75 f. Aplică tehnica terapeutic ă.
g. Pune capăt relației terapeutice (conform contractului terapeutic).
Relația dintre terapeut și client afecteaz ă scopurile primare ale terapiei,
eficacitatea tehnicilor și împlinirea sarcinilor tera peutice. În mod specific,
relația terapeutic ă faciliteaz ă următoarele aspecte ale terapiei cognitiv-
comportamentale:
1) Schimbarea / reorganizarea schemelor cognitive vechi și crearea
unora noi. Schemele cognitive dezadaptative afecteaz ă relațiile actuale ale
clientului, inclusiv rela ția terapeutic ă, iar acestea pot interfera cu travaliul
terapeutic. Aceste scheme cognitive devin evidente atunci când terapeutul
este atent la fenomenul transferului. Transferul negativ, în terapiile cogni-
tiv-comportamentale apare datorit ă generaliz ărilor experien țelor trecute
ale clientului și care îl conduc la o perspectiv ă relațională inadecvat ă. Ast-
fel, terapeutul are acces direct la convingerile disfunc ționale ale pacientu-
lui față de ceilalți oameni și astfel, poate fi o surs ă de schimbare.
În terapia cognitiv ă, contratransferul este în țeles ca fiind ansamblul de
gânduri automate și emoțiile asociate acestora pe care terapeutul le are
despre pacient, acestea provenind din convingerile sale fundamentale sau
din problemele actuale cu pacientul. Terapeutul î și poate analiza aceste
gânduri pentru a în țelege natura acestora și a identifica modalit ăți rațio-
nale de a face fa ță problemei.
De aceea, terapeutul cognitiv -comportamentalist trebuie s ă fie sensibil
față de problemele rela ționale și să lucreze pentru construirea unei rela ții
de încredere în terapie. Mai mult, schimbarea poate deveni înfrico șătoare
pentru client dac ă se întâmpl ă prea repede, are consecin țe negative în
ochii clientului și/sau este incompatibil ă cu ideile esen țiale pe care le are
despre sine. Astfel, un transfer pozitiv faciliteaz ă alianța activă între client
și terapeut ceea ce determin ă creșterea implic ării clientului în procesul
terapeutic și acceptarea mai u șoară a schimb ării convingerilor.
2) Eficiența general ă a tehnicilor aplicate de terapeut. De și terapeuții
cognitiv-comportamentali ști au accentuat permanent ideea c ă trebuie uti-
lizate tehnici bazate pe teorie și validate în laborator, au fost nevoi ți să
admită importan ța relației terapeutice. Goldfried și Davidson (1976 apud.
Raue &Goldfried în Horvath și Greenberg, 1994) afirmau: “Orice terapeut
comportamentalist care sus ține că principiile înv ățării și influenței sociale
sunt singurele de care are nevoie pentru a produce schimbarea compor-
tamentului, este în afara contactului cu realitatea clinic ă. Am văzut terape-
uți capabili s ă conceptualizeze problemele în func ție de principiile
comportamentaliste și care erau adep ții variatelor tehnici comportamen-

76 tale, dar care și-au demonstrat în pu ține ocazii eficacitat ea; ei întâmpinau
adesea dificult ăți de a-și menține clienții în terapie, sau de a-i convinge s ă
urmeze sarcinile comportamentale”.
3) Activarea implicit ă a mecanismului de condi ționare operant ă. Încă
de la începutul terapiei comportamentale, se considera c ă terapeutul este
“o mașină de reînt ărire social ă” (Krasner 1962 cf. Raue &Goldfried în
Horvath și Greenberg, 1994). Patterson (2000) demonstreaz ă cum rela ția
terapeutic ă în sine implic ă elemente de condi ționare operant ă – atmosfera
terapeutic ă de acceptare, în țelegere, securitate ofer ă clienților ocazia de a
diminua anxietatea sau de a parcurge etapele desensibiliz ării sistematice.
În relația terapeutic ă în care amenin țarea exterioar ă este minimizat ă, cli-
enții vor putea actualiza mai u șor fricile lor, de la cele mai slabe pân ă la
cele mai puternice, în ritmul lor. Rela ția terapeutic ă în sine este o desensi-
bilizare natural ă. Autorul men ționează, de asemenea, c ă procesul condi ți-
onării operante are și scopul de a înt ări verbaliz ările pe care terapeutul le
consideră necesare pentru progresul terapiei, prin aten ția sau interesul
său, sau prin laude și validări explicite.
De multe ori, se consider ă că legătura emo țională dintre terapeut și
client mărește valoarea de înt ăritor a primului, prin accentuarea puterii
sale de influen țare și persuasiune. Ullman și Krasner (1965, cf. Patterson
2000) subliniaz ă faptul că există numeroase dovezi științifice ale faptului c ă
ritmul și intensitatea condi ționării sunt influen țate de personalitatea expe-
rimentatorului și de relația să cu subiectul. Din perspectiva behaviorist ă cei
mai puternici înt ăritori comportamentali sunt respectul, interesul, preocu-
parea și atenția terapeutului, aspecte ce exprim ă personalitatea acestuia.
4) Eficiența unor tehnici specifice . În mod obi șnuit, terapeu ții cognitiv-
comportamentali ști percep rela ția terapeutic ă ca o pre-condi ție necesar ă
pentru aplicarea tehnicilor. Raue &Goldfried (în Horvath & Greenberg,
1994) compar ă alianța terapeutic ă cu anestezia necesar ă înaintea oric ărei
intervenții chirurgicale. Astfel, interven țiile cognitiv-comportamentale de
succes se afl ă în strâns ă relație cu calitatea alian ței de lucru. Multe tehnici
comportamentale pot fi percepute din perspectiva rela ției terapeutice po-
zitive. De exemplu:
• Inhibiția reciproc ă (Wolpe) poate fi facilitat ă de transfer în sensul c ă
dacă acesta este pozitiv, atunci clientul se va relaxa mai bine și își va
putea inhiba anxietatea.
• Tehnica desensibiliz ării sistematice poate fi mai rapid ă și mai efici-
entă dacă clientul discut ă despre temerile sale cu un terapeut cald și
empatic.

77 • Succesul tehnicii model ării (Bandura) depinde de caracteristicile
modelului (calitatea ca expert, nivelul de atractivitate) și de relația
pe care acesta o stabile ște cu observatorul – de aceea acesta
atribuie terapeutului și expresivit ății personalit ății sale un rol
deosebit de important în schimbarea clientului.
• Creearea expectan țelor pozitive ale clienților și creșterea disponibili-
tății lor de schimbare . Prin feed-backurile pe care le ofer ă și prin
structurarea ședințelor, terapeu ții măresc motiva ția clienților pen-
tru schimbare, scad nivelul anxiet ății și disperării, întăresc succesul
și progresul în terapie (cf. Raue și Goldfried în Horvath și
Greenberg, 1994). În acela și timp, autorii discut ă despre importan ța
relației terapeutice ca mijloc de prevenire și depășire a rezisten ței
clienților (atitudinile sau comportamentele care împiedic ă progresul
terapeutic). Autorii concluzioneaz ă că dacă apar rezisten țe la client,
terapeuții cognitivi ști trebuie s ă abordeze în mod serios
posibilitatea c ă unul sau mai multe aspecte ale alian ței necesit ă
atenție.
Cercetările empirice efectuate asupra pacien ților care au urmat o tera-
pie cognitiv-comportamental ă au eviden țiat factori care au contribuit la
succesul terapiei (Sloane și Coll, 1975 cf. Dafinoiu, 2000) precum: persona-
litatea terapeutului, accesul la în țelegerea problemelor lor, încurajarea în
confruntarea gradual ă cu situațiile dificile, posibilitatea de a vorbi despre
problemele lor cuiva care în țelege, posibilitatea de a înv ăța să se înțeleagă
pe ei înșiși.
Relația terapeutic ă se bazeaz ă în terapia cognitiv-comportamental ă pe
colaborarea dintre terapeut și client. Impactul condi țiilor rogersiene (em-
patie, acceptare necondi ționată a pacientului, congruen ță) pentru creearea
unei relații terapeutice facilitatoare a fost demonstrat ă științific, iar repre-
zentanții abordării cognitiv-comportamentale le folosesc pentru a ghida
adecvat pacientul în procesul de explorare cognitiv ă, emoțională și com-
portamental ă inițiat de client precum și schimbarea acestuia.
Personalitatea terapeutului este cea care poate activa și menține
această relație colaborativ ă cu clientul – calit ățile personale ale terapeu-
tului (căldura, empatia, expresivitatea non-verbal ă, activismul, optimismul,
deschiderea, atitudinea non-critic ă, rezonan ța afectivă etc.) sunt cele care
contează pentru facilitarea alian ței terapeutice și implementarea eficient ă
a tehnicilor de interven ție (Ciorbea, 2010).

78 3.6. Cercetarea științifică a terapiei cognitiv-
comportamentale

Terapiile cognitive și comportamentale au fost cele mai studiate forme
de psihoterapii iar cel mai important ar gument pentru acest fapt este acela
că sunt cele mai u șor de opera ționalizat. Prezent ăm în continuare cele mai
importante rezultate ob ținute în func ție de aspectul cercetat.
1. Ideile teoretice aflate la baza terapiilor
1) Terapia Ra țional-Emotiv ă.
Ellis (în Corsini & Wedding, 1995) face un rezumat al cercet ărilor reali-
zate pentru a testa principalele ipoteze ale Terapiei Ra țional-Emotive și
enumeră ideile sus ținute de studiile științifice:
a. clienții tind să primeasc ă ajutor mai degrab ă printr-o abordare înalt
activ-directiv ă decât printr-una pasiv ă;
b. terapia eficient ă include teme pentru acas ă orientate pe activit ăți;
c. oamenii aleg s ă se perturbe și pot alege s ă abandoneze aceste per-
turbări;
d. a ajuta oamenii s ă-și modifice convingerile îi ajut ă să facă schimbări
semnificative;
e. există multe metode eficiente de terapie cognitive, cum ar fi mode-
larea, jocul de rol, antrenamentul abilit ăților sau rezolvarea de probleme.
Pe de altă parte, exist ă foarte multe studii clinice care prezint ă dovezi
empirice ce sus țin următoarele idei teoretice ale Terapiei Ra țional-Emo-
tive:
a) Partea cognitiv ă (a gândurilor) și partea emo țională nu constituie
două procese separate sau diferite ci, par țial, se suprapun;
b) Deși evenimentele activatoare (A) contribuie în mod semnificativ la
consecințele (C) emo ționale și comportamentale, credin țele oamenilor (B)
despre A determin ă C mai direct și semnificativ;
c) Lucrurile pe care oamenii și le spun sie și, precum și forma în care o
fac, le afecteaz ă emoțiile și comportamentul și adesea, îi perturb ă;
d) Oamenii nu numai gândesc, și gândesc despre felul în care gândesc,
ci și gândesc despre felul în care gândesc despre gândurile lor. De câte ori
au emoții puternice (C) dup ă u n A , e i t i n d s ă transforme C într-un nou
eveniment activator A –ei vor percepe și se vor gândi la emo țiile lor (și
tulburările lor emo ționale) și astfel vor modifica aceste emo ții și vor creea
altele noi;
e) Oamenii nu se gândesc doar la ceea ce li s-a întâmplat în cuvinte,
fraze sau propozi ții ci și în imagini, fantezii sau vise. Cogni țiile nonverbale

79 contribuie la emo țiile și comportamentele lor și pot fi utilizate pentru a
schimba aceste comportamente.
f) La fel cum cogni țiile contribuie la emo ții și acțiuni, emo țiile contri-
buie, de asemenea la sau ”cauzeaz ă” cogniții și acțiuni, iar ac țiunile contri-
buie sau ”cauzeaz ă” cogniții și emoții. Când oamenii schimb ă una dintre
aceste trei modalit ăți de comportament, ei concomitant tind s ă le schimbe
și pe celelalte dou ă (Ellis, 1991c; Ellis & Dryden, 1987 cf. Ellis în Corsini &
Wedding, 1995).
2) Terapia Cognitiv ă.
Beck și Beishaar (în Corsini & Wedding, 1995) trec și ei în revist ă princi-
palele rezultate ale studiilor științifice realizate asupra ideilor promovate
de terapia cognitiv ă. Existența triadei cognitive, a schemelor și a erorilor
cognitive este sus ținută de multiple studii științifice: de exemplu, Dobson
(1989; Haaga, Dyck &Ernst, 1991 cf. Beck & Beishaar în Corsini & Wedding,
1995) prezint ă dovezile empirice care sus țin acest model și care demon-
strează eficiența terapiei cognitive în tratarea depresiei unipolare. Ernst
(1987 cf. Beck &Beishaar în Co rsini &Wedding, 1995) prezint ă un rezumat
al studiilor și arată că 86 din 99 de studii sus țin ipotezele specifice ale mo-
delului cognitiv iar 30 din 34 de studii sus țin ipoteza perturb ărilor din pro-
cesarea informa țională.
3) Teoria social-cognitiv ă (Albert Bandura).
Experimentele lui Bandura au ar ătat că expectanțele de eficacitate
personală dispun de o capacitate predictiv ă înaltă pentru: a. reducerea
evitării emoționale indiferent dac ă aceasta este realizat ă prin expunere
reală sau modelare sau desensibilizare sistematic ă; b. diferen țele de com-
portament de coping la persoanele care au primit aceea și terapie; c. per-
formanța specific ă a persoanelor confruntate cu diferite sarcini. Pe de alt ă
parte, modelarea în terapia pentru performan ță produce cre șteri de nivel
și intensitate a expectan țelor de autoeficacitate (B andura, 1986, cf. Wilson,
în Corsini & Wedding, 1995).
2. Eficien ța terapiilor comportamentale
Zinberd și Griffith (în Lebow, 2008) trec în revist ă câteva studii care au
demonstrat eficien ța unor tehnici comportamentale:
a. Terapia de expunere s-a dovedit eficient ă pentru mai multe tulbur ări
de anxietate (Barlow, 2002; Feske & Chambless, 1995; Foa, Hembree, și al.,
2005; Marks, Lovell, Noshirvani, Livanou, & Thrasher, 1998).
b. Tehnicile de relaxare s-au dovedit eficiente pentru terapia tulbur ării
de anxietate generalizat ă (Ost & Breitholtz, 2000) și tulburarea de panic ă
(Ost & Westling, 1995).

80 c. Tehnicile de activare comportamental ă și trainingul de abilit ăți soci-
ale s-au dovedit eficiente pentru terapia depresiei majore (Dimidjian și al.,
2006; Zeiss, Lewinsohn, & Munoz, 1979).
d. Tehnicile comportamentale sunt eficiente în urm ătoarele tulbur ări:
migrene, sindromul colo nului iritabil, disfunc ții orgasmice la femei, disfunc-
ții erectile la barbate, disfunc ții maritale, comportament opozi țional al co-
piilor (Crits-Christoph și al., 1995).
3. Eficien ța terapiilor cognitive
Studiile unor centre de cercetare independente au comparat eficien ța
terapiei cognitive cu eficien ța medicației antidepresive. Analiza rezultatelor
a arătat următoarele (cf. Beck &Beishaar în Corsini & We dding, 1995):
a. Terapiei cognitiv ă este superioar ă medicației (Blackburn, Bishop,
Glen, Whalley, & Christie, 1981; Dunn, 1979; Maldonado, 1982; Rush,
Beck, Kovacs, și Hollon, 1977)
b. Terapia cognitiv ă este egal ă cu influen ța medicației antidepresive
(Blackburn, Eunson & Bishop, 1986; Hollon, Evans, & DeRubeis, 1983; Murphy,
Simons, Wetzel, & Lustman, 1983; Simons, Murphy, Levine, & Wetzel, 1986;
Hollon, DeRubeis, Evans, Wiemer, Garvey, Grove, & Tuason, 1992);
c. Șase studii au comparat medica ția cu combina ția dintre medica ție și
terapie. Patru studii au ar ătat superioritatea combina ției (Blackburn și al.,
1981; Blackburn și al., 1986; Maldonado, 1982; Teasdale, Fennell, Hibbert, &
Amies, 1984), și două studii au ar ătat că medicamentele sunt echivalente cu
tratamentul combinat (Murphy și al., 1983; Simons și al., 1986).
d. Studiul terapiei depresiei NIMH (Elkin și al., 1989) a comparat psi-
hofarmacologia cu dou ă psihoterapii de scurt ă-durată: terapia interperso-
nală și terapia cognitiv ă. Rezultatele au fost urm ătoarele: ambele terapii
erau la fel de eficiente ca medica ția în tratamentul persoanelor moderat
depresive; în cazul persoanelor cu depresie sever ă, atât medica ția antide-
presivă cât și terapia interpersonal ă au fost în mod semnificativ mai efici-
ente decât placebo, pe când terapia cognitiv ă nu; urmărirea efectelor pe
termen lung a indicat faptul c ă pacienții care fuseser ă tratați cu terapie
cognitivă aveau cele mai pu ține recidive la un an dup ă tratament; terapia
cognitivă avea efecte pe termen lung mai mari decât terapia cu medica-
mente
”Manualizarea” abord ării cognitiv-comportamentale a constituit o alt ă
etapă de validare științifică a acesteia. Am realizat analiza mai detaliat ă a
acestei etape într-o lucrare anterioar ă (v. Ciorbea, 2010); relu ăm în conti-
nuare, pe scurt, concluziile acesteia . Evaluarea tehnicilor cognitiv-compor-
tamentale prin aplicarea unor standarde exacte, focalizate și controlate

81 viza identificarea “eficien ței” (efficacy) unui tratam ent particular. Originat ă
în modelul medical, aceast ă abordare științifică dorește stabilirea unui set
validat de tehnici terapeutice ce pot fi aplicate repede, u șor și cu succes;
maximizarea eficien ței prin determinarea precis ă a tulbur ărilor și prin
abordarea lor cu un protocol tehnic de tratament (fundamentat empiric)
care să rezolve problema.
Acest model de cercetare bazat pe eficien ță a avut un impact deosebit
de mare în lumea științifică. Domeniul medical a început s ă construiasc ă
diverse ghiduri practice “bazate pe dovezi” (evidence-based). Astfel, Asoci-
ația American ă de Psihiatrie (1994, cf. Binder, 2004) a oferit ghiduri de tra-
tament pentru diferite tulbur ări și boli mentale (de exemplu, pentru de-
presia unipolar ă, tulburarea bipolar ă, tulburări de alimenta ție, abuz de
substanțe etc.).
De asemenea, Asocia ția American ă de Psihologie a înfiin țat Division 12
Task Force cu scopul de a promova și distinge procedurile psihologice va-
lide. Aceast ă echipă a publicat și continuă să publice o list ă din ce în ce mai
mare de tratamente psihoterapeutice aprobate și desemnate unor catego-
rii specifice de tulbur ări. Aceste tratamente sus ținute empiric (empirically-
suported) au produs rezultate pozitive în condi ții de cercetare controlate în
mai multe studii, de aceea sunt consid erate superioare celor care nu au
fost testate. Manualele de tratament au contribuit la formularea unui lim-baj mai precis pentru a descrie și explica strategiile și interven țiile tehnice,
și se asociaz ă cu loialitatea înalt ă a terapeutului pentru tehnicile descrise în
modelele înv ățate.
Premisa esen țială pentru promovarea tratamentelor sus ținute empiric
este aceea c ă intervențiile tehnice corect alese s unt determinantul princi-
pal al schimb ării terapeutice și a rezultatelor pozitive. Pe de alt ă parte,
manualele constituie cea mai bun ă metoda de a distinge tehnicile corecte.
În general, cercet ătorii sunt de acord c ă manualele de tratament sunt
importante pentru a efectua studii asupra eficien ței psihoterapiei, dar re-
zultatele studiilor privind eficien ța acestor tratamente manualizate sunt
mixte în sensul c ă fie consider ă că acestea ajut ă procesul terapeutic, fie c ă
îl împiedic ă. Unele cercet ări sugereaz ă că rezultatele terapeutice sunt îm-
bunătățite prin aderen ță la manual iar altele au ajuns la concluzia c ă utili-
zarea manualului poate îndep ărta terapeutul de resursele sale personale
astfel împiedicând procesul terapeutic. Beutler (2000 cf. Reisner, 2005)
sugera că majoritatea clinicienilor sunt eclectici și resping manualele pen-
tru că acestea împiedic ă
clinicianul s ă foloseasc ă metodele cu care se simte
cel mai confortabil.

82 4. Eficien ța terapiilor cognitive-comportamentale pentru diferite tul-
burări psihice
Terapiile cognitiv-comportamentale sunt puternic reprezentate în ca-
tegoria tratamentelor dovedite c ă eficiente. Mai mul ți autori au trecut în
revistă cele mai importante meta-analize pentru terapia cognitiv-compor-
tamentală. Principalele concluzii au fost urm ătoarele:
1. Terapia cognitiv-comportamental ă s-a dovedit: a. înalt eficient ă
pentru: Depresia unipolar ă la adulți; Tulburarea de anxietate generalizat ă;
Tulburarea de panic ă cu și fără agorafobie; Fobia social ă; Tulburarea post-
traumatic ă de stres; Tulbur ări depresive și de anxietate la copii; Bulimia
nervoasă; Reducerea simptomelor la pacien ții cu schizofrenie; b. moderat
eficientă pentru: Stresul marital; Furie; Tulbur ări somatice ale copil ăriei;
Simptome de durere cronic ă (Butler, Butler, Chapman, Forman, & Beck ,
2006 cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
2. Terapia comportamental ă s-a dovedit eficient ă pentru tratamentul
depresiei adulte și a tulburării obsesiv-compulsive (Butler, Butler, Chapman,
Forman, & Beck , 2006 cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
3. Terapia cognitiv ă centrată pe trauma și EMDR (eye movement
desensitization and reprocessing) s unt egal eficiente în tratarea tulburării
posttraumatice de stres (Butler, Butler, Chapman, Forman, & Beck , 2006
cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
4. Deși terapia cognitiv ă nu s-a dovedit foarte eficient ă în tratarea
agresiunilor sexuale , rezultatele sunt similare cu cele ob ținute prin medica-
ție. În ciuda acestui fapt, terapia cognitiv ă este considerat ă cel mai eficient
tratament disponibil și este preferat ă de pacien ți în defavoarea tratamen-
tului hormonal (Butler, Butler, Chapma n, Forman, & Beck , 2006 cf. Kellogg
& Young în Lebow, 2008).
5. Terapia cognitiv ă are un impact pe termen lung asupra pacien ților
iar o terapie de succes îi protejeaz ă contra rec ăderilor (Butler, Butler,
Chapman, Forman &Beck , 2006 cf. Kellogg & Young în Lebow, 2008).
6. S-a demonstrat eficien ța mai mare a terapiei schemelor în tratarea
tulburării de personalitate borderline comparativ cu terapia focalizat ă pe
transfer (o form ă de terapie psihodinamic ă bazată pe teoria lui Otto
Kernberg) (Butler, Butler, Chapman, Forman & Beck, 2006 cf. Kellogg &
Young în Lebow, 2008).
7. Rezultatele ob ținute de Ladouceur și al. (2000), Dugas și al. (2003) și
Zinbarg si al. (2007) ofer ă dovezi puternice pentru eficien ța programelor
de terapie cognitiv-comportamental ă care au incluse componenta de ex-
punere imaginar ă (cf. Zinbarg & Griffith în Lebow, 2008).

83 8. Terapia cognitiv-comportamental ă este mai eficient ă pentru depre-
sia majora decât terapia psihodinamic ă de scurt ă durată (Lambert &
Bergin, 1994 cf. Reisner 2005).
5. Studii privind rela ția terapeutic ă în TCC (cf. Raue și Goldfried în
Horvath & Greenberg, 1994):
• Patterson și Forgatch (1985) au realizat o cercetare asupra impac-
tului pe care comportamentul terapeutului îl are asupra rezisten țelor clien-
tului. Aceasta a relevat c ă încercările terapeu ților de a “preda” și “con-
frunta” clien ții corelau în mod semnificativ cu cre șterea probabilit ății unor
comportamente noncompliante din partea clien ților. În opozi ție terapeu ții
care încercau s ă “faciliteze” și să “susțină” se asociau cu cre șterea compli-
anței terapeutice a clien ților.
• Dolce și Thompson (1989) sus țin, de asemenea, c ă clienții nu pot
progresa în terapie dac ă interpreteaz ă comportamentul terapeu ților ca
fiind critic, insensibil și revendicativ. De aceea, terapeu ții ar trebui s ă con-
știentizeze felul în care comportamentul lor afecteaz ă percepțiile clienților
asupra lor și consecutiv, asupra terapiei.
• Studiile care au vizat aceste percep ții ale clien ților față de psihotera-
peut, au eviden țiat și mai mult importan ța relației terapeutice și a
comportamentului terapeutului. Astfel, în 1971, Ryan și Gizynski au desco-
perit că relația terapeutic ă contribuie mai mult la procesul schimb ării decât
tehnicile specifice. Cu cât cre ștea accentul pe care terapeu ții îl puneau pe
tehnici, cu atât terapeutul era perceput ca fiind mai pu țin competent și
tehnicile mai pu țin plăcute. Cele mai importante variabile asociate în mod
semnificativ cu succesul terapeutic au fost: clientul s ă-l placă pe terapeut,
sentimentul clientului c ă este plăcut de terapeut, percep ția clientului c ă
terapeutul este sigur pe el, persuasiv și satisfăcut de rezultate, percep ția
clientului c ă terapeutul creeaz ă expectan țe pozitive și deținerea de c ătre
client a unor a șteptări pozitive.
• Alexander, Barton, Schiavo și Parsons (1976) au realizat un studiu în
care au demonstrat c ă factorii de personalitate ai terapeutului care înt ă-
reau relația cu clientul (de exemplu, c ăldura terapeutului) și care structu-
rau terapia (de exemplu, directivitatea terapeutului) se rela ționau cu suc-
cesul terapeutic și explicau 60% din varian ța rezultatelor.
• Mathews ș.a. (1976) au demonstrat c ă atitudinile de în țelegere, in-
teres, respect ale terapeutului corelau cu succesul terapeutic. Terapeu ții
care conduceau tratamentul într-o manier ă încurajatoare, provocativ ă,
explicită obțineau rezultate pozitive, iar terapeu ții care se comportau într-o
manieră permisivă, tolerant ă și neutră obțineau rezultate negative.

84 • Burns și Nolen-Hoeksema (1992) au re alizat un studiu pe un e șan-
tion de 185 de clien ți cu depresie și au descoperit c ă percepția clientului
asupra empatiei terapeutului avea un efect moderat spre înalt asupra re-
cuperării pacienților.
6. Scalele de evaluare
Beck a construit o serie de scale de evaluare pentru depresie și suicid
iar cele mai importante sunt Beck Depression Inventory (Beck, Ward, Men-
delson, Mock, & Erbaugh, 1961), the Scale for Suicide Ideation (Beck,
Kovacs, & Weissman, 1979), the Suicid e Intent Scale (Beck, Schuyler, &
Herman, 1974), and the Hopelessness Scale (Beck, Weissman, Lester, &
Trexler, 1974). The Beck Depression Inventory este cel mai cunoscut in-
strument; a fost utilizat într-o multitudine de studii științifice și este aplicat
de practicieni pentru a monitoriza depresia pacien ților.
Beck a dezvoltat concepte teoret ice fundamentale despre suicid și pre-
venirea acestuia. Cel mai important este cel de lips ă de speran ță
(hopelessness ). Studiile longitudi nale asupra pacien ților cu idea ție suicidar ă
au demonstrat capacitatea de predic ție a unui eventual suicid a Beck
Hopelessness Scale (Beck, Brown, Berchick, Stewart, & Steer, 1990; Beck,
Steer, Kovacs, & Garrison, 1985 cf. Beck & Beishaar, 1995), iar alte studii au
confirmat acest rezultat.

85

4. Abordarea experien țial-umanist ă

Apărute în anii ”60 ca reac ție la terapiile psihodinamice și comporta-
mentale, psihoterapiile umaniste sunt considerate ”A III-a For ță” în dome-
niu. Acest ă orientare terapeutic ă are rădăcini puternice în abordarea
psihodinamic ă, prin accentul pus pe rolul experien ței reale în apari ția pro-
blemelor psihologice și pe importan ța curativă a relației actuale ”aici- și-
acum” dintre terapeut și client.
Există câteva idei filosofice comune tuturor terapiilor umaniste ce con-
stituie fundamentul acestora. De și nici una nu este întâlnit ă doar în terapia
umanistă, constela ția lor și centralitatea lor în paradigma umanist ă o indi-
vidualizeaz ă de celelalte abord ări.
a. Potențialul uman și libertatea . Toate terapiile umaniste au o vizi-
une optimist ă despre natura uman ă, considerând c ă oamenii dispun de o
tendință internă automat orientat ă către sănătate și de libertatea și res-
ponsabilitatea de a alege cum s ă-și trăiască viața. Pentru aceasta, ei dispun
de toate resursele interne necesare . Pos, Greenberg, Elliot (în Lebow,
2008) afirm ă că una dintre ideile accentuate în abordarea experien țial-
umanistă este aceea c ă clienții sunt fiin țe conștiente, agen ți creativi, auto-
reflexivi ai experien țelor subiective, capabili s ă se implice activ și dinamic în
construirea propriilor realit ăți. Clienții sunt considera ți participan ți activi la
alegerea direc ției procesului terapeutic al schimb ării.
b. Holism. Oamenii sunt considera ți un întreg indivizibil de context
sau de ei în șiși; aspectele cognitive, emo ționale, comportamentale și cor-
porale formeaz ă o unitate aflat ă în strâns ă interacțiune cu contextul de
viață al persoanei. Pentru terapiile de tip experien țial, oamenii func țio-
nează mai bine atunci când dispun de o în țelegere integrat ă a tuturor p ăr-
ților lor interioare și au o rela ție cu fiecare. Pentru a în țelege cu adev ărat
oamenii și problemele lor, terapeu ții trebuie s ă țină cont de aceste as-
pecte.
c. Relația. O valoare central ă pentru toate terapiile umaniste o
reprezintă capacitatea uman ă de relaționare. Din acest punct de vedere,
problemele î și au originea în rela ționarea dintre oameni iar rela ția terapeu-
tică este considerat ă o sursă centrală de rezolvare și vindecare. Asump ția

86 de bază este aceea c ă oamenii func ționează mai bine atunci când se afl ă
într-o rela ție autentic ă în care terapeutul este prezent și acceptă realitatea
interioară a clientului a șa cum este f ără să o controleze. Pe de alt ă parte,
reprezentan ții terapiilor de tip experien țial consider ă că în toate etapele de
evoluție a omului, acesta are nevoie de astfel de rela ții pentru a se dez-
volta deplin.
d. Creșterea și dezvoltarea sunt considerate procese de via ță ine-
rente care sunt sus ținute de contexte de via ță suportive. Atunci când aces-
tea există, oamenii se dezvolt ă spontan, î și mențin coeren ța, și fac față în
mod flexibil la realitate.
e. Fenomenologia. Centrul de interes al terapeu ților umani ști îl
constituie experien ța clientului, liber ă de asump țiile personale sau teore-
tice ale terapeutului. Experien ța omului aflat ă într-o schimbare continu ă și
dinamică este sursa fundamental ă de informa ții despre sinele clientului
pentru abord ările umanist-experien țiale. Experien ța aflată în desfășurare
(experiencing) este cea care surprinde integrarea dinamic ă, constant ă și
activă a tuturor aspectelor ce o compun în prezent sau în viitor (percep ție,
memorie, gânduri, emo ții, senzații, sensuri, comportamente).

4.1. Evolu ția teoriei umaniste

Existențialismul în filosofie, ap ărut în secolul al XIX-lea în Europa, a în-
ceput să influențeze psihiatria.
Karl Jaspers (1883-1969), psihiatru și filosof, a conturat o abordare a
suferinței și vindecării umane încorporând idei din existen țialism: a identi-
ficat rolul observa ției fenomenologice, importan ța ”ascultării empatice”
pentru conectarea cu lumea interioar ă a clientului și înțelegerea sa.
Martin Buber (1878-1965), filosof, a detaliat ideile legate de centralita-
tea relaționării umane și astfel a influen țat masiv dezvoltarea psihoterapiei
existențialiste și a Gestalt terapiei. El considera c ă existența umană este
dialogică și că omul exist ă doar în rela ție cu un altul.
Astfel, Jaspers și Buber sunt considera ți precursori al abord ării uma-
niste în psihoterapie.
Abordarea umanist ă în psihoterapie a fost ini țial format ă din trei mari
forme de psihoterapie: terapia centrat ă pe client, terapia existen țială și
Gestalt terapia. Ulterior, acestea au stat la baza apari ției unor noi forme de
psihoterapie experien țială.

87 Psihoterapia centrat ă pe client
Carl Rogers (1902-1987) a fost cel care a fundamentat psihoterapia
umanistă, oferind o perspectiv ă nouă, radicală și diferită față de terapiile
anterioare. Rogers considera c ă oamenii posed ă o tendință înnăscută către
sănătate și creștere, care în ciuda experien țelor de via ță adverse, nu dis-
pare niciodat ă, și la care terapeutul poate face apel pentru a ajuta clientul
să-și rezolve problemele.
O relație empatic ă și autentic ă între terapeut și client este factorul cen-
tral de promovare a schimb ării terapeutice iar aceast ă idee este miezul
terapiei dezvoltate de Rogers – terapia centrat ă pe client.
Condițiile rogersiene – în țelegerea empatic ă, acceptarea și autenticita-
tea – au devenit centrale pentru toate abord ările terapeutice umaniste și
au fost preluate treptat și de alte abord ări.
Psihoterapia existen țială
Originile psihoterapiei existen țiale se afl ă în ideile filosofice ale lui
Kierkegaard (1813–1855), Nietzsche (1 844–1900), Heidegger (1889–1976),
Husserl (1859–1938), Sartre (1905–1980) și Tillich (1886–1965) . Acești filo-
sofi existen țialiști au protestat împotriva intelectualismului arid, a în țelege-
rii realității în termeni abstrac ți și detașați. Ei considerau c ă realitatea este
deopotriv ă subiectiv ă și obiectivă iar omul ar trebui studiat ca o persoan ă
vie care construie ște experien ța realității.
Martin Buber (1878-1965) a fost unul dintre cei care au contribuit
fundamental la dezvoltarea psihoterapiei existen țiale. A realizat o filosofie
a dialogului în care a realizat distinc ția între dialogul de tip ”I and Thou” și
cel de tip ”I and It” pentru a diferen ția nivelurile de con știentizare, de in-
teracțiune sau de fiin țare în lume. A plecat de la premisa c ă existența este
o ”întâlnire”.
Autorul considera c ă în fiecare moment al existen ței sale, omul se anga-
jează în lume într-una din cele dou ă modalități:
a. Eu-Tu este un mod de interac țiune mutual ă între dou ă ființe întregi;
este un tip special de întâlnire profund ă. totală, autentic ă, reciproc ă care
se situază dincole de cuvinte, de timp și spațiu;
b. Eu-El este un tip de rela ție opusă primeia, în care cele dou ă ființe nu se
întâlnesc cu adev ărat, pentru c ă una dintre ele este tratat ă de cealalt ă ca un
obiect – acest efect apare datorit ă reprezent ărilor mentale crea te de mintea
umană; este un monolog prin care obiectul serve ște interesului individual.
Buber consider ă co bolile modernit ății (izolarea, deumanizarea) apar
datorită relațiilor de tip Eu-El și a pierderii capacit ății autentice de întâlnire
mutuală între dou ă persoane.

88 Terapeu ții existențialiști sunt precupa ți de redescoperirea persoanei vii,
întregi, a fiin ței psihologice care construie ște experien ța.
Viktor Frankl (1905-1997) a dezvoltat logoterapia în urma experien țelor
personale din lag ărele de concentrare. Co nform acestei teorii, ”c ăutarea
sensului în via ță” este cheia supravie țuirii psihologice și a sănătății psiholo-
gice. Frankl a mutat accentul de pe experien țele trecute pe prezent, pe
”aici-și-acum”, pe via ța aflată în desfășurare.
Emmy van Deurzen (născută în 1951) a promulgat psihoterapia
existențială în Anglia. Ideea sa fundamental ă a fost că viața omului se des-
fășoară pe patru dimensiuni existen țiale fundamentale (fizic ă, socială, per-
sonală și spiritual ă) iar fiecare dintre acestea este dominat ă de paradoxuri,
dileme și conflicte între poli opu și.
Rollo May (1909-1994) a considerat c ă ființa umană aflată în existen ța
sa reală este mult mai important ă decât teoria despre acesta pentru în țe-
legerea autentic ă a omului, a problemelor sale psihologice și a procesului
de vindecare. Autorul a pus în centrul teoriei sale despre om conceptul de
anxietate normal ă.
A realizat distinc ția între anxietatea nevrotic ă și anxietatea normal ă și a
argumentat c ă anxietatea normal ă poate fi folosit ă în mod constructiv de
om pentru crearea unei vie ți autentice, împlinite.
Irvin Yalom (născut în 1931) a identificat ”daturile” existen ței umane
(moartea, libertatea, izolarea și lipsa de sens) pe care le-a considerat ex-
trem de relevante pentru procesul terapeutic și pentru explicarea psihopa-
tologiei. Omul se poate raporta la aceste ”preocup ări ultime ale existen ței”
în maniere func ționale sau disfunc ționale. Yalom a fost primul care a pre-
zentat o perspectiv ă integrată, comprehensiv ă asupra abord ării terapeu-
tice existen țiale.
James Bugental (1915-2008) a formulat po stulatele psihologiei uma-
niste: oamenii nu pot fi redu și la componentele lor; oamenii au în ei în șiși
un context uman unic; con știența umană include con știentizarea de sine în
contextul altor oameni; oamenii pot alege și au responsabilit ăți; oamenii
au intenții, ei caută sensuri, valori și creativitate.
Terapia Gestalt
Fritz Perls (1893-1970) este întemeietorul terapiei Gestalt, a c ărei teo-
rie fundamental ă își are originile în psihologia gestaltist ă și existențialism.
Ideile centrale pe care se bazeaz ă întreaga practic ă a terapiei Gestalt sunt
următoarele: focalizarea pe cre șterea con știentizării, a contactului clien-
tului cu sine și cu mediul; con știentizarea de c ătre client a alternativelor pe
care este liber s ă le aleagă; schimbarea este inevitabil ă atunci când clientul

89 este în contact cu sine și mediul s ău; întreruperea contactului, datorit ă
unor ”afaceri neîncheiate”, împiedic ă persoana s ă-și satisfacă nevoile; sco-
pul principal al terapiei este rezolvarea acestor întreruperi ale contactului
prin explorarea experien ței actuale a clientului.
Terapia Gestalt a evoluat ulterior prin încorporarea conceptului de rela-
ție dialogic ă a lui Buber astfel încât practica terapeutic ă actuală accentu-
ează ideea că explorarea fenomenologic ă are loc prin intermediul rela ției
dialogice dintre terapeut și client (Yontef, 1993 cf. Hamlyn, 2007).
Terapia experien țială
Eugene Gendlin (1981) a dezvoltat conceptul de experien ță internă
aflată în desfășurare (experiencing). De și Gendlin apar ține orient ării cen-
trate pe client, el a fost interesat de fenomenologie și de procesul cre ării
sensului experien ței. A considerat c ă focalizarea este modalitatea princi-
pală prin care clientul poate accesa propria experien ță, acordând aten ție
emoțiilor simțite corporal.
Laura Rice, David Wexler, și Fred Zimring au formulat perspectiva pro-
cesării informa ției și construirii sensului în terapia experien țială.
Greenberg și colaboratorii săi au dezvoltat terapia centrat ă pe emoții în
care schimbarea terapeutic ă apare prin con știentizarea și reflectarea asu-
pra schemelor emo ționale care organizeaz ă experien țele clienților.
Yontef a criticat forma clasic ă a psihoterapiei Gestalt și a aplicat
principiile teoriei câmpului, a fenomenologiei și dialogului terapeutic pen-
tru a elabora o nou ă formă de terapie gestalt – terapia gestalt dialogic ă.
Deși au existat numeroase schimb ări de accent odat ă cu evoluția practi-
cii, Gendlin (1996 cf. Greenberg și al., 1998) identific ă doi factori funda-
mentali pentru toate abord ările de tip experien țial:
a) importan ța relației terapeutice pentru facilitarea schimb ării la cli-
enți;
b) importan ța experien ței clienților în terapie (reprezentarea și exami-
narea viziunilor subiective interioare – emo ții, percep ții, scopuri,
valori etc.).
Diferitele abord ări experien țiale se disting prin: rela ția terapeutic ă ver-
sus sarcini de experien ță, focalizarea pe client ca surs ă principal ă a schim-
bării, focalizarea pe aspectul inte rpersonal care include atât for țele de
creștere din individ cât și prezența validant ă a terapeutului care contribuie
la acest proces.
Obiectivul general ale abord ărilor experien țiale vizeaz ă conștientizarea
de către client prin focalizarea pe experien ța subiectiv ă și promovarea re-
flexivității și activismului acestuia.

90 4.2. Terapia centrat ă pe client

4.2.1. Concepte centrale ale terapiei centrate pe client

Principalele concepte pe care se fundamenteaz ă practica abord ării cen-
trate pe client sunt (c f. Raskin & Rogers în Corsini &Wedding, 1995):
a. Încrederea este considerat ă conceptul fundamental în terapia cen-
trată pe client. Rogers și-a construit teoria plecând de la convingerea c ă
oamenii posed ă în mod natural tendința de (auto)-actualizare – împlinirea
întregului poten țial. În procesul psihoterapeutic, încrederea în aceast ă
tendință umană înnăscută se aplică în două direcții:
• încrederea c ă oamenii și grupurile î și pot stabili singuri obiectivele
terapeutice, pot decide lungimea proc esului terapeutic, pot decide ce ne-
voi personale trebuie explorate, pot fi contructorii propriei vie ți;
• încrederea în terapeut, ca persoan ă, în relație cu clientul. De și ini-
țial, încrederea era acordat ă în totalitate clientului și abilităților sale de
dezvoltare, iar terapeutul oferea un cadrul empatic continuu și consistent,
în timp, aceea și încredere a fost acordat ă terapeutului.
b. Congruen ța, considera ția pozitivă necondiționată și empatia pe care
terapeutul le ofer ă continuu în cadrul rela ției terapeutice, reprezint ă con-
cepte de baz ă ale abord ării.
Congruen ța se refer ă la coresponden ța între gândurile și comporta-
mentul terapeutului. Un concept strâns legat de acesta este cel de autenti-
citate – terapeutul este invitat s ă fie el însu și, ca persoan ă reală, fără a se
ascunde în spatele profesiei.
Considera ția pozitivă necondiționată se referă la capacitatea interioar ă
a terapeutului de a accepta lumea interioar ă a clientului, f ără a o judeca
prin prisma propriilor valori, alegeri sa u caracteristici. Pentru Rogers acest
tip de atitudine este cel care va face ca mi șcarea interioar ă a clientului s ă
se deblocheze și să continue procesul vindec ării. Aceast ă abilitate este
transmisă clientului într-o manier ă empatică.
Empatia reflect ă interesul profund al terapeutului pentru universul
emoțional al clientului. „Empatia, în terapia centrat ă pe client, este un
proces activ, imediat și continuu. Terapeutul face un efort maxim de a intra
înăuntru și de a trăi atitudinile exprimate mai degrab ă decât să le observe,
să le diagnosticheze sau s ă se gândeasc ă la modalit ăți pentru a face proce-
sul să mergă mai repede. O asemenea în țelegere trebuie atins ă printr-o
atenție intensă, continuă și activă față de emoțiile celorlal ți mergând pân ă
la excluderea oric ărui tip de aten ție” (Rogers, 1951 ap ud. Raskin & Rogers

91 în Corsini & Wedding, 1995). Pentru Ro gers cel mai important aspect este
conectarea profund ă și chiar absorb ția sensibil ă în lumea interioar ă a clien-
tului pentru a putea accesa semnifica țiile acordate de client experien țelor
sale, cele de care acesta este con știent dar și cele mai pu țin conștientizate.
c. Imaginea de sine a clientului, felul în care plaseaz ă evaluarea de sine
și experiența interioar ă a clientului. Procesul terapeutic în abordarea cen-
trată pe client vizeaz ă ca atitudinea fat ă de sine a clientului s ă devină pozi-
tivă, locul controlului și al evaluării de sine s ă devină intern iar experien ța
interioară să devină flexibilă și deschisă. ”Există multiple dovezi c ă atunci
când clien ții primesc congruen ță, considera ție pozitiv ă necondiționată și
empatie, imaginile lor de sine devin mai positive și realiste, ei devin mai
auto-expresivi și direcționați către sine , mai deschi și și mai liberi în experi-
ențe, comportamentul lor este considerat mai matur și fac față stresului
mai bine” (Rogers, 1986 apud. Raskin & Rogers, în Corsini & Wedding,
1995).

4.2.2. Procesul terapeutic centrat pe client

Inițial, Rogers a accentuat importan ța nondirectivit ății în procesul psi-
hoterapeutic, considerând c ă orice interven ție a terapeutului poate afecta
capacitatea de cre ștere a clientului. A șadar, nondirectivitatea era expresia
încrederii totale în tendin ța de actualizare a omului. În locul interpret ărilor
sau a sfaturilor, terapeutul are rolul doar de a acompania linia impus ă de
client. Non-directivitatea terapeutului determin ă apariția insightului clien-
tului asupra lui însu și și situației sale.
În această etapă de dezvoltare a terapiei centrate pe client, Rogers ac-
cepta doar tehnici legate de reflectare și oglindire, pe care le vedea ca fiind
singurele ce pot comunica clientului faptul c ă terapeutul în țelege trările
sale interioare în mod empatic și fără să le tulbure. Nondirectivitatea tera-
peutului se refer ă la faptul c ă acesta trebuie s ă ofere un mediu structurat
dar permisiv și neautoritar pentru clien ți pentru ca ei s ă se simtă liberi să
se angajeze în autoexplorare f ără a deveni defensivi sau preocupa ți de re-
acția terapeutului. Scopul acestei etape nondirective este de a facilita dez-
voltarea de c ătre clienți a unor strategii de ac țiune pozitive și proprii, ca
rezultat al unei noi în țelegeri de sine (Watson, Greenberg, Lietaer în
Greenberg și al., 1998).
Mitrofan (2008) și Luca (în Mitrofan, 2000) trec în revist ă câteva tehnici
de reflectare și oglindire folosite de terapeu ții centrați pe client pe care le
sintetizăm și noi în continuare:

92 a. Ascultarea reflectiv ă presupune o secven ță de ascultare și una de
răspuns. Terapeutul ascult ă clientul și surprinde semnifica ția spunelor cli-
entului. Exist ă mai multe forme de reflectare:
– Reflectarea tip ecou prin care terapeutul reia o parte din ceea ce a
spus clientul pentru a accentua acea parte a mesajului semnificativ ă pentru
problema clientului.
– Reflectarea ca reformulare prin care terapeutul reformuleaz ă afir-
mațiile clientului pentru a elimina confuziile sau a focaliza aten ția asupra
unui aspect. Reformularea poate fi de mai multe tipuri: reformularea prin
inversarea raportului figur ă-fond (prin care se ob ține o nou ă viziune a an-
samblului); reformularea sintez ă (se folosesc cuvintele cheie ale clientului
pentru a accentua un aspect relevant); reformularea clarificatoare (prin
care terapeutul formuleaz ă ceea ce clientul a sim țit dar nu poate exprima).
– Parafrazarea presupune o repetare condensat ă a afirma țiilor
clientului; este o reformulare mai profund ă prin care terapeutul extinde
semnifica ția mesajului clientului.
– Reflectarea sentimentelor este cea mai profund ă formă de reflec-
tare și presupune o în țelegere a dimensiunii emo ționale a mesajului clien-
tului.
b. Amplificarea este o tehnic ă utilă pentru a eviden ția un aspect esen-
țial al situa ției prezentate de client.
c. Tehnici de deschidere se folosesc atunci câ nd clientul se blocheaz ă
sau când terapeutul dore ște să încurajeze minimal exprimarea clientului.
De exemplu: ” Și…”, ”Așadar…”, ”Continu ă…”, ”Deci…”, etc. Aceste tehnici
sunt un mijloc prin care terapeutul î și arată implicarea f ără să afecteze
major fluxul experien țial al clientului.
d. Focalizarea dialogului în prezent se face prin întreb ări care aduce
clientul în contact cu experien ța sa prezent ă: ”Ce sim ți acum?” . ”De ce
anume ești conștient acum?”
Pe scurt, terapeutul urm ărește reflectarea con ținutului și reflectarea
emoțiilor din mesajul clientului.
Tehnicile de reflectare a con ținutului au urm ătoarele func ții: să clarifice
mesajul clientului; s ă adune la un loc mai multe idei din conversa ție; oferă
clientului posibilitatea de a explora mai profund anumite aspecte sau de a
realiza noi conexiuni între ideile sale; ajut ă clientul s ă observe ceea ce a
spus; organizeaz ă convorbirea dintre terapeut și client.
Tehnicile de reflectare emo țională prezintă mai multe avantaje pentru
procesul terapeutic: ajut ă clientul s ă devină conștient de sentimentele
sale; să înceapă procesul de explorare și acceptare a acestora; ajut ă tera-

93 peutul să arate clientului c ă înțelege trăirea acestuia; ajut ă la consolidarea
relației terapeutice.
După Horvath & Greenberg (1994), reflect ările nu sunt numai descrieri
ale experien țelor clien ților, ci func ționează ca modalit ăți complexe de a
organiza și construi sensurile clien ților. Reflect ările deservesc urm ătoarele
funcții importante:
1. Comunică înțelegere și empatie.
2. Ajută la clarificarea gândurilor și emoțiilor clienților.
3. Ajută clienții să facă distincții fine ale sensurilor și emoțiilor.
4. Validează experien ța clienților ca fiind legitim ă și validă.
5. Reprezint ă în mod simbolic experien ța clienților.
Cei doi cercet ători (Horvath &Greenberg, 1994) consider ă că reflectă-
rile funcționează ca o metacomunicare în sensul c ă abilitează participan ții
să negocieze o în țelegere mutual împ ărtășită pentru a deveni mai responsivi.
Deși terapeutul aplic ă aceste tehnici pentru a acompania clientul, Ro-
gers consider ă că arbitrul final, expertul este clientul care va fi cel care ve-
rifică intern valabilitatea reflect ărilor sau a oglindirilor. Astfel, indirect, cli-
entul va înv ăța să se conecteze cu sine, s ă aibă încredere în propriile tr ăiri,
în procesul auto-cunoa șterii și creșterii/vindec ării personale.
După etapa non-directiv ă, Rogers a studiat dimensiunile rela ției tera-
peutice și a identificat ceea ce el considera condițiile relaționale necesare și
suficiente pentru a provoca și menține schimbarea terapeutic ă. Scopul
principal al abord ării centrate pe client este de a oferi clientului condi țiile
rogersiene – empatia, considera ția pozitivă necondiționată și congruen ța.
Pentru Rogers, empatia “înseamn ă să pătrunzi în lumea personal ă și in-
terioară a celuilalt și să te regăsești acolo ca și cum ai fi la tine acas ă. Acest
lucru implic ă o sensibilizare a tuturor clipelor cu semnifica ții schimbătoare
a ceea ce este resim țit în fluxul de sentimente tr ăite de celălalt, privind tot
ceea ce simte cel ălalt în experien ța lui interioar ă. Ceea ce înseamn ă a trăi
temporar în via ța celuilalt, a te deplasa delicat f ără să-l judeci, a capta
semnifica ții de care el abia dac ă este con știent, fără a încerca s ă dezvălui
sentimente de care el este total ne știutor. Aceasta implic ă și a comunica
ceea ce resim ți ca venind din lumea celuilalt, în timp ce îl percepi cu o nou ă
privire și fără teamă de elementele care îl însp ăimântau” (1980 apud.
Dartevelle în Elkaim, 2007).
Prin congruen ța terapeutului, Rogers în țelegea faptul c ă terapeutul
trebuie să fie un acord intern între dimensiunile profunde ale personalit ății
sale și un acord extern referitor la felul în care exprim ă personalitatea sa
clientului. Cu alte cuvinte, este necesar ca terapeutul s ă fie conectat cu

94 fluxul său intern de tr ări interioare și să-și permită să le exprime clientului.
“Acest lucru mai înseamn ă că terapeutul trebuie s ă fie pregătit să exprime
atitudinile, pozitive sau nega tive, care îi vin cu persisten ță la suprafa ța si-
nelui, și care, oricum, sunt percepute de c ătre client” (Rog ers 1961 apud.
Dartevelle în Elkaim, 2007).
Considera ția pozitivă necondiționată “implică faptul că terapeutul con-
simte la orice sentiment imediat ce poate s ă fie prezent în tr ăirea clientu-
lui, că el este dornic s ă-l lase pe client s ă fie realmente chiar sentimentul
pe care tocmai îl tr ăiește, oricare ar fi acesta, confuzie, resentiment, mâ-
nie, frică, curaj, dragoste sau orgoliu. Este o aten ție neposesiv ă” (Rogers
1979 apud. Dartevelle în Elkaim, 2007).
Dacă terapeutul are interiorizat ă în personalitatea sa aceast ă atitudine,
atunci clientul se va sim ți atât de securizat încât procesul actualiz ării va
reintra în normalitatea clientului.
Astfel, terapeutul începe procesul conectându-se continuu la tot ceea
ce clientul îi împ ărtășește fără a ghida interviul pentru a stabili ceea ce, de
exemplu abordarea cognitiv-comportamental ă dorește să stabileasc ă –
obiectivele terapeutice, lungimea tratamentului sau diagnosticul.
Terapeuții centrați pe client nu sunt interesa ți de evaluarea psihologic ă
a clienților considerând c ă ”etichetele” diagnostice îi îndep ărtează de
persoana clientului dar și de contactul cu propria lor lume interioar ă.
Tot ce are terapeutul de f ăcut este de a oferi considera ția pozitivă ne-
condiționată, într-o manier ă profund empatic ă și congruent ă, astfel încât
clientul s ă înceapă să se simtă total acceptat în orice emo ție, gând sau
comportament manifest ă.
Terapeutul va înso ți clientul în toate momentele sale, de la bucurie la
disperare sau confuzie. Clientul este respectat în orice dorin ță sau decizie
cu privire la procesul terapeutic; este considerat un partener vital și un
expert al propriului proces terapeutic.
Clientul este cel care va decide despre ce și cât să discute, va evalua
efectele terapiei și va decide încheierea procesului. Practic, procesul
terapeutic centrat pe client caut ă să redea clientului respectul de sine,
controlul vie ții sale, contactul cu lumea sa interioar ă, pe scurt, responsa-
bilitatea propriei persoane și vieți.

95 4.3. Analiza existen țială

4.3.1. Concepte centrale ale analizei existen țiale

May și Yalom (în Corsini & Wedding, 1995) descriu conceptele care fun-
damenteaz ă și explică terapia existen țială:
a.”Daturile” existen ței este conceptul prin care este explicat modelul
psihodinamic existen țialist . Conflictul intrapsihic nu mai este cel dintre Id-
Ego-Superego sau dintre sine și persoanele semnificative din prima copil ă-
rie ci cel dintre persoan ă și aceste ”daturi” ale existen ței. Numite și ”preo-
cupările ultime” ale omului, aceste ”daturi” marcheaz ă existența omului
chiar dacă acesta con știentizeaz ă acest lucru greu, în condi ții speciale.
• Moartea este o preocupare evident ă deoarece este, probabil, sin-
gura certitudine din via ța omului. Din punctul de vedere existen țial, con-
flictul intrapsihic este între con știentizarea inevitabilit ății morții și dorința
simultană de a trăi, iar pentru a face fa ță acestui conflict, omul apeleaz ă la
mecanisme de ap ărare bazate pe negare. Acest lucru conduce la e șecul
transcenderii ideii de moarte și astfel, la psihopatologie.
• Libertatea este o surs ă de anxietate pentru c ă, din punct de ve-
dere existen țialist, se refer ă la responsabilitatea pe care omul o are asupra
propriei existen țe, respectiv asupra alegerilor, deciziilor, planurilor de vi-
ață. Libertatea, pentru a fi autentic ă, necesită ca omul s ă se confrunte cu
limitele propriului destin. Perspectiva existen țială asupra libert ății implică
ideea abisului, a golului interior, a nimi cului. Conflictul intr apsihic este între
conștientizarea libert ății, a lipsei fundamentale de structur ă și nevoia per-
manentă de structur ă.
Conceptele legate direct de cel de libertate sunt: responsabilitatea
față de propria via ță și disponibilitatea la schimbare (willing) ce urmeaz ă
conștientizării responsabilit ății. Disponibilitatea la schimbare const ă din
dorință și apoi decizie. Oamenii bloca ți emotional nu pot sim ți emoțiile și
astfel, nu pot dori.
Mecanismele de ap ărare contra schimb ării se refer ă la impulsivitate
(lipsa de discriminare între dorin țe și acțiunea impulsiv ă de a satisface
toate dorin țele) și compulsivitatea (oameni condu și de cerin țe interioare
alienate ale egoului). Dac ă totuși omul ajunge s ă-și doreasc ă cu adevărat
ceva, atunci se afl ă în fața unei decizii ceea ce pentru unii oameni, conduce
la panică.
• Izolarea existen țială se referă la singur ătatea fundamental ă a
omului, dincolo de rela țiile sale interpersonale. Fiecare om intr ă în viață

96 singur și iese, la fel, iar, pe de alt ă parte, nu poate niciodat ă împărtăși totul
cu ceilalți. Conflictul dinamic intrapsihic este între con știentizarea izol ării
existențiale și nevoia de protec ție, de a apar ține unui întreg mai mare. Me-
canismele de ap ărare contra izol ării existen țiale conduc la psihopatologie.
Un efect clar al acestei dinamici se poate observa în rela țiile de cuplu în
care cealalt ă persoană este folosit ă ca un scut pentru a evita acceptarea
izolării. Fuziunea cu partenerul de cuplu în încercarea de a face fa ță izolării
înseamnă a slăbi limitele eului și a deveni o parte din cel ălalt. Compulsi-
vitatea sexual ă este un r ăspuns comun la izolarea existen țială.
• Lipsa de sens a vie ții. Omul are nevoie de sensuri și semnifica ții.
Dacă trebuie s ă facă față morții inevitabile, într-o lume pe care trebuie s-o
construiasc ă asumându- și responabilitatea, aflat în izolare existen țială,
care ar putea fi sensul existen ței proprii? Conflictul in trapsihic este ilustrat
prin întrebarea Cum poate o fiin ță umană care are nevoie de sensuri s ă
găsească sensuri într-o lume f ără sensuri?
b. Mecanisme de ap ărare. Confruntarea cu ”daturile” existen ței deter-
mină apariția anxietății existențiale iar pentru a face fa ță acesteia, omul
apelează la mecanisme de ap ărare. Apari ția mecanismelor de ap ărare con-
duce la apari ția problemelor psihopatologice.
Yalom (1981, cf. May &Yalom în Co rsini & Wedding, 1995) a descris
două mecanisme de ap ărare pentru a face fa ță anxietății provocate de
conștientizarea inevitabilit ății morții:
• Credința irațională în ”specialitatea” personal ă. Oamenii au
convingeri profunde și puternice în inviolabilitatea, invulnerabilitatea și
imortalitatea lor. Un astfel de indivi d are un caracter narcisic, compulsiv-
workaholic care este permanent în c ăutarea gloriei, individ paranoic. Când
apare o criz ă în viața lor (de exemplu, cauzat ă de apariția unei boli severe,
sau a unui accident), aceasta întrerupe spirala eternit ății oferită de acest
mecanism de ap ărare și apare sentimentul mediocrit ății neprotejate.
• Credința irațională în existen ța unui ”ultim salvator” omnipotent
care apără și protejeaz ă permanent. Dac ă acest mecanism este extrem de
puternic, atunci omul respectiv va avea o structur ă de caracter pasiv ă și
dependent ă. Atunci când se afl ă într-o criz ă existențială care dărâmă acest
mecanism, astfel de persoane se decompenseaz ă și trăiesc un sentiment
extrem al pierderii, ceea ce conduce la depresie.
c. Experiența ”Eu-sunt” (The "I-Am" Experience). Terapia existen țială
abordeaz ă problema existen ței umane contemporane în care omul exist ă
(sau este înv ățat să existe) doar prin identificarea cu rolurile sale sociale, cu
statutul economic sau cu stilul de via ță, considerând c ă o astfel de via ță nu

97 face decât s ă transforme oamenii în victime ale circumstan țelor, ale ten-
dințelor conformiste și colectiviste. Acest tip de existen ță conduce la pier-
derea sentimentului de sine și respectiv al sensului existen ței. Experien ța
”Eu-sunt” propus ă clienților înseamn ă de fapt asumarea propriului sine și a
propriei existen țe așa cu este ea.
Acest tip de experien ță nu este, în sine, o solu ție la problemele indivi-
dului, ci mai degrab ă o precondiție pentru g ăsirea unei solu ții. Experien ța
lui ”a fi” (being) indic ă și experien ța lui ”a nu fi” (not being). ”A nu fi” este
ilustrată prin amenin țarea mor ții, ostilitate distructiv ă, anxietate sever ă
sau boală. Experien ța ”Eu-sunt”, sau experien ța de a fi, este cunoscut ă în
terapia existen țială ca experiența ontologic ă – ”știința de a fi” .
d. Anxietatea normal ă și anxietatea nevrotic ă. Anxietatea este un con-
cept definit larg de c ătre existen țialiști; ca și în modelul psihodinamic Freu-
dian, anxietatea se afl ă în centrul dinamicii interne. Anxietatea este consi-
derată o emoție bazală, o parte inevitabil ă a condiției umane cu care, în
procesul terapeutic, clientul trebuie s ă se confrunte total.
Anxietatea normal ă are trei caracteristici: este adecvat ă situației; nu
necesită reprimare; poate fi folosit ă în mod creativ pentru a rezolva dilema
din care aceasta a ap ărut. În schimb, anxietatea nevrotic ă nu este adecvat ă
situației; este reprimat ă; este distructiv ă pentru c ă paralizeaz ă individul în
loc să-l stimuleze creativ. Anxietatea nevrotic ă apare datorit ă eșecului de a
face față ”daturilor” existen ței. Sănătatea mental ă înseamnă, pentru exis-
tențialiști, a trăi fără anxietate nevrotic ă dar cu abilitatea de a tolera anxie-
tatea existen țială inevitabil ă.
e. Vinovăția și sentimentele de vinov ăție. La fel ca și anxietatea, vinov ă-
ția are semnifica ții deosebite în terapia existen țială. Poate lua forma sen-
timentelor nevrotice de vinov ăție (apărute din regresii fa ntasmatice) sau a
vinovăției normale (ap ărute din considerentele etice ale comportamentului
uman). O alt ă formă de vinov ăție apare din e șecul omului de a- și trăi exis-
tența la poten țialul său maxim.
f. ”A fi în lume” se referă la universul fenomenologic al clientului. Lu-
mea uman ă este structura rela țiilor semnificative în care o persoan ă există
și modul în care aceasta particip ă. Omul exist ă în lume în trei moduri:
Umwelt ("lumea din jur”) – rela ția cu mediul, Mitwelt ("cu-lumea") – rela ția
cu cei din jur și Eigenwelt ("propria-lume") – rela ția cu sine. Terapeu ții
exietnțialiști consider ă cu analiza celor trei modalit ăți de a-fi-în-lume ofer ă
omului un fundament al în țelegerii profunde a iubirii.
g. Semnifica ția timpului . Cele mai profunde experien țe umane (anxieta-
tea, depresia sau bucuria) ap ar în dimeniunea timpului și nu a spa țiului, așa

98 cum, eronat se consider ă în contemporaneitate. Aceast ă eroare conduce la
pierderea rela ției existen țiale autentice cu sine și cu ceilalți.
h. Capacitatea uman ă de a transcende situa ția imediat ă este conceptul
care permite terapeu ților existen țialiști să înțeleagă omul ca o fiin ță vie,
dinamică, în devenire; se refer ă la transcenderea trecutului și prezentului
pentru a atinge viitorul; este capacitatea omului de a abstractiza, de a uti-
liza simboluri, de a dep ăși limitele unei situa ții imediate și a imagina posi-
bilități.

4.3.2. Procesul terapeutic în analiza existen țială

Psihoterapia existen țială aduce persoana clientului în prim-planul pro-
cesului terapeutic, într-o manier ă similiară cu a lui Rogers. Aceast ă formă
de terapie nu este centrat ă pe identificarea unui set de tehnici care s ă fie
aplicate clientului, ci pe în țelegerea aspectelor profunde ale existen ței
umane – natura uman ă, natura anxiet ății, disperării sau durerii, precum și
creativitatea sau iubirea.
Terapia existen țială nu este un sistem psihoterapeutic comprehensiv;
este un cadru de referin ță, o paradigm ă prin care terapeutul în țelege sufe-
rința pacientului (May și Yalom în Corsini & Weddin g, 1995). Terapeutul va
aplica presupozi țiile existen țiale de baz ă pentru a da un sens angoasei cli-
entului, pentru a aduna informa țiile clinice iar acest proces poate avea loc
doar în cadrul ”întâlnirii” umane autentice dintre terapeut și client.
În concep ția existen țialistă nu exist ă boală psihică, ci doar impasuri
existențiale “ca urmare a sc ăderii și reprimării potențialului uman” (Mitro-
fan 2000). Aceste impasuri produc anxietate și alienare (un mod de via ța
inautentic, lipsit de sens).
Modelul psihodinamic existen țialist consider ă că oamenii tr ăiesc con-
flicte interioare puternice, incon știente legate de ”daturile” existen ței, care
determin ă apariția anxietății primare, existen țiale, iar pentru a face fa ță
acesteia, dezvolt ă mecanisme de ap ărare care îi împiedic ă să-și trăiască
viața total și creativ, ceea ce determin ă apariția anxietății secundare, ne-
vrotice.
Obiectivul terapeutic principal este contracararea alien ării existenți-
ale; modalitatea terapeutic ă principal ă este de a determina clientul s ă facă
față ”daturilor” existen ței și să confrunte anxietatea pentru a înv ăța să
trăiască mai autentic și responsabil. Atingerea aces tui obiectiv va ajuta cli-
entul să devină autentic, creativ, spon tan, echilibrat în rela ție cu sine și cu
ceilalți. În acest sens, individul este valorizat în mod profund ca existen ță,

99 iar accentul este pus pe autodeterminarea personal ă, pe responsabilitatea
pe care individul o are în construirea propriului destin, în alegerea scopu-
rilor și direcției propriei vie ți.
Anxietatea clientului (sursa p sihopatologiei) este considerat ă a fi pozi-
tivă, în sensul c ă poate constitui “o ramp ă de lansare” spre c ăutarea și ale-
gerea unui nou “modus vivendi” (Mitro fan 2000). De aceea, terapeutul nu
va încerca s ă elimine anxietatea c lientului ci, dimpotriv ă, cumva caut ă să-l
determine s-o confrunte, s-o exploreze, s-o clarifice ca pe un “dat al exis-
tenței”.
Deși modelul existen țialist este unul psihodin amic, procesul psihotera-
peutic este unul diferit de cel psihanalitic din mai multe perspective:
a) Focusul terapeutic este pe situația de viață curentă a pacientului și
pe fricile sale curente. Prin urmare, terapeutul va explora prezentul paci-
entului, și nu trecutul s ău. Amintirea trecutului este important ă doar dac ă
face parte din existen ța actuală a clientului și contribuie la modalit ățile sale
de a face fa ță preocupărilor ultime ale existen ței.
b) Relația terapeutic ă este fundamental ă pentru procesul terapeutic
dar nu din perspectiva transferului, ci în sine, ca relație profund ă, umană,
autentică.
Obiectivele generale terapeutice vizeaz ă:
– Asistarea pacientului în procesul de con știentizare și înțelegere a
conflictelor incon știente;
– Identificarea mecanismelor de ap ărare și conștientizarea influen ței
lor distructive;
– Diminuarea anxiet ății nevrotive prin corect area mecanismelor de
apărare;
– Dezvoltarea unor modalit ăți de coping cu anxietatea primar ă, exis-
tențială;
Omul, ca fiin ță liberă și creativă, construie ște proiecte existen țiale și
apoi se angajeaz ă în acestea; e șecurile, blocajele sau orient ările greșite pe
un astfel de ”drum existen țial” îl pot marca profund pe individ și pot con-
duce la apari ția psihopatologiei. Cu toate acestea, pentru reprezentan ții
abordării existen țiale nu exist ă boală psihică, ci doar impasuri existen țiale,
datorate subestim ării propriei persoane sau neaccept ării condiției umane.
Analiza existen țială pune accent pe poten țialul uman (autenticitate, creati-
vitate, auto-determinare, spontaneitate) și se folose ște de acesta pentru a
determina clientul s ă intre pe un ”drum existen țial” autentic (Mitrofan &
Buzducea în Mitrofan, 2000).
May &Yalom (în Corsini & Wedding, 19 95) descriu procesul terapeutic

100 existențialist iar noi sintetiz ăm acest proces identificând obiective terapeu-
tice specifice:
a. Focalizarea pe conștientizarea și creșterea responsabilit ății pacien-
tului pentru propriile sale proble me psihice. Terapeutul trebuie s ă identi-
fice toate aspectele evit ării responsabilit ății de către client și să găsească
metode de a-l face s ă conștientizeze profund acest lucru. Pe de alt ă parte,
terapeutul are scopul de a g ăsi acele modalit ăți prin care clientul s ă reintre
în posesia propriilor tr ări, acțiuni, vieți, să conștientizeze aportul personal
în felul în care via ța sa a ajuns.
b. Conștientizarea de c ătre pacient a disponibilit ății sale reale la schim-
bare și a piedicilor acesteia. În aces t sens, terapeutul analizeaz ă cele dou ă
componente: a dori și a decide. Pacientul nu poate decide pentru c ă nu
poate conecta dorin ța sa interioar ă profundă.
Procesul terapeutic vizeaz ă deblocarea emo țională pentru ca pacientul
să înceapă să simtă dorințele sale profunde și astfel să-și poată decide via ța
responsabil. Sunt analizate modalit ățile de evitare a dorin ței reale, pro-
funde proprii: modul impulsiv și cel compulsiv. Pentru modul impulsiv, te-
rapeutul trebuie s ă ajute clientul s ă realizeze discrimin ări interne fine între
dorințe și să stabilieasc ă priorități între acestea. Pentru modul compulsiv,
terapeutul trebuie s ă ajute clientul s ă conștientizeze modalit ățile alienate
de împlinire a unor dorin țe și contactul autentic cu aceste dorin țe.
c. Asumarea deciziilor și a alegerilor . Dacă pacientul a reu șit să intre în
contact cu dorin țele sale, urmeaz ă momentul deciziei iar acest fapt în-
seamnă, de multe ori, renun țarea la altceva. Pacientul este acompaniat în
analiza acestor implica ții, în alegerea unor dorin țe în defavoarea altora și,
nu în ultimul rând, în acceptarea unei situa ții limitative. Iar acest lucru
poate însemna în procesul terapeutic , analiza tuturor scenariilor de tip ” și
dacă” și a experien țelor și emoțiilor asociate. Odat ă deblocate obstacolele
deciziei, persoana devine mai independent și asumată.
Modul în care o persoan ă ia decizii este la fel de important ca și
conținutul deciziei. Dac ă o persoan ă ăși asumă în mod activ decizia, atunci
ea își acceptă resursele și sentimental puterii personale autentice.
Sarcinile fundamentale pe care clien ții le performeaz ă în terapie sunt
explorarea și revizuirea sistemelor construite ale sinelui și lumii, ”daturile
existenței” și anxietatea. Pentru a- și revizui sistemele construite ale sinelui
și lumii, clien ții trebuie s ă-și articuleze și să-și reprezinte aceste construc ții,
să reflecteze și să examineze propria experien ță interioară.
Principala sarcin ă a clientului este căutarea – modalitatea prin care el
intră în procesele inaccesibile con științei; căutarea necesit ă ca clientul s ă

101 fie total prezent în timpul sesiunii ceea ce îi permite s ă investeasc ă emoți-
onal, să focalizeze inten ția și să fie în mod autentic deschi și la descoperirea
interioară (Watson, Greenberg & Lietaer în Greenberg și al., 1998).
Pentru atingerea acestor obiective, anali știi existen țiali pot folosi orice
fel de tehnici terapeutice, apar ținând oric ărei abordări cu condi ția ca aces-
tea să faciliteze activarea mecanismelor schimb ării și atingerea obiectivelor
terapeutice. Din acest punct de vedere, terapia existen țială poate fi consi-
derată o abordare eclectic ă. Terapeu ții adapteaz ă orice tehnic ă scopurilor
terapeutice.
Ionescu (2001) descrie pe larg te hnicile specifice analizei existen țiale
corespunz ătoare diferitelor obiective terapeutice. Dintre acestea enume-
răm câteva exemple:
• Pentru con știentizarea mor ții:
– Se cere clientului s ă-și scrie propriul epitaf;
– Se cere clientului s- și imagineze propria moarte;
– Exercițiul ”dezidetific ării structurate” (Yalom, 1980) prin care se
cere clientului s ă enunțe opt răspunsuri la întrebarea ”Cine sunt eu?”, s ă
așeze răspunsurile în ordinea importan ței pentru propria fiin ță, apoi, prin
meditație, să-și imagineze c ă renunță la acel atribut. Apoi, dup ă o etapă de
conștientizare a identit ății proprii în lipsa principalelor identific ări, se reali-
zează exercițiul invers pentru re-integrare.
• Pentru con știentizarea izol ării existen țiale (a singur ătății):
– Se cere clientului s ă petreacă câteva ore singur înafara oric ărui
factor care ar putea s ă-l distragă (telefon, TV, al ți oameni, etc).
– Întrebări terapeutice de tipul ”Ce vreau eu de fapt?, Ce simt eu?
Care sunt scopurile vie ții mele?
• Pentru con știentizarea sensului existen ței:
– Activități altruiste (mai ales în cazul persoanelor care sufer ă de o
boală terminală);
– Dedicarea fa ță de o cauz ă /misiuni personale (familia, statul, o
cercetare știintifică, etc) care s ă-l facă pe individ s ă se depășească pe sine
și să devină parte integrant ă a unei re țele umane mai largi. Ideea este ca
omul devin ă capabil de altrusm și auto-transcenden ță (trancenden ța
egocentrismului).
– Creația a ceva nou care aduce frumuse țe, armonie în orice domeniu
(educația copiilor, rela țiile interpersonale, descoperiri științifice, etc).
– Auto-actualizarea prin activit ăți de realizare a propriului poten țial;
– Angajarea (implicarea) deplin ă în propria via ță, în diferite activit ăți.

102 4. 4. Gestalt terapia

4.4.1. Concepte central e ale gestalt terapiei

Gestalt Terapia î și are originea în munca lui Fritz Perls (Perls, 1947,
1969). Asump ția abordării gestaltiste este aceea c ă problemele apar dato-
rită inabilității omului de a fi cu adev ărat conștient de emo țiile, gândurile și
comportamentele sale prezente și că se focalizeaz ă pe trecut și viitor mai
degrabă decât pe prezent.
Conceptele clarificate și introduse de Perls în teoria și practica terapiei
gestaltiste sunt urm ătoarele:
a. Experiența ”aici și acum”. Pentru Perls nu exist ă nimic înafara lui
”acum”, adic ă a prezentului. Accesul la trecut sau la viitor se poate face
doar din prezent. Abordarea terapi ei gestalt pune accent pe experien ța
totală din prezent a clientului iar focalizar ea acestuia pe trecut este consi-
derată o modalitate de evitare a prezentului cu tot ceea ce înseamn ă acest
lucru. Pentru gestalti ști trecutul este important doar în m ăsura în care
afectează funcționarea prezent ă a clientului.
b. Agresiunea a fost considerat ă de Perls un instinct al afirm ării vieții și
nu unul distructiv, care este necesar realiz ării unui contact s ănătos între
organism și mediu. Pentru a- și menține sănătatea psihologic ă, omul trebuie
să ”mestece” realitatea (metafora pentru instinctul agresiv) pentru a
metaboliza ceea ce este sanogen fiin ței sale și nu să ”înghită” normele so-
ciale pur și simplu. Astfel, autoritatea individului și auto-determinarea sa au
devenit centrale în viziunea lui Perls asupra contactului s ănătos cu mediul.
c. Contactul cu sine și cu lumea este realizat prin sim țuri și acțiune.
Contactul s ănătos înseamn ă a interac ționa cu lumea f ără pierderea senti-
mentului individualit ății iar condi țiile unui astfel de contact se refer ă la
conștientizarea clar ă, energie total ă și abilitatea de auto-exprimare (Zinker,
1978 cf. Corey, 1991). Capacitatea de contact este natural ă omului dar este
influențată de experien țele primare de contact.
d. Granițele (boundaries) sunt cele care diferen țiază elementele câm-
pului între ele. Din perspectiva terapiei gestalt, un organism pe de o parte
se conecteaz ă, iar pe de alta se diferen țiază de mediu prin contactul de
graniță. Experiența este creat ă la contactul de grani ță dintre organism și
mediu iar calitatea acestei experien țe depinde de felul în care este realizat
contactul .
Există mai multe tulburări ale grani țelor care interfereaz ă cu adaptarea
optimă și care provin dintr-un contact inadecvat cu mediul:

103 • Introiecția este o astfel de tulburare de grani ță prin care organis-
mul interiorizeaz ă idei, convingeri, valori, comportamente f ără discrimi-
nare. Sunt introiectate modele parent ale, stereotipii sociale, care, inte-
grate nediscriminativ, vor determina persoana s ă se comporte rigid, inau-
tentic.
• Confluența constă din pierderea grani țelor dintre sine și mediu,
din hiperidentificare cu mediul. În acest caz persoana nu reu șește să aleagă
ceea ce este necesar unei asimilări adecvate.
• Proiecția este fenomenul de atribuire a unor aspectele proprii
unei alte persoane datorit ă contactului inadecvat cu sine (lipsa de auto-
conștientizare). Este o confuzie a sinelui cu altul. Grani ța dintre eu și alții
este univoc permeabil ă în sensul c ă permite atribuirile eului c ătre non-eu
dar este închis ă la influen țele externe asupra sinelui.
• Retroflecția este mecanismul psihologic prin care un impuls
direcționat către mediu este îndreptat c ătre propria persoan ă. Mediul este
astfel înlocuit cu iluzia auto-suficien ței.
• Proflecția este mecanismul prin care un impuls sau o dorin ță care
implică două persoane este orientat c ătre o singur ă persoană (de exemplu,
o persoan ă vrea să fie lăudată dar în schimb, se laud ă singură).
• Deflecția este mecanismul de evitare a contactului fie prin refuz
indirect, fie prin deturnare con știentă.
e. ”Afacerile neîncheiate” sunt acele situa ții trecute care, la nivelul ex-
perienței interne a clientului, au r ămas nefinalizate și interfereaz ă cu
capacitatea persoanei de a realiza un contact total între sine și realitatea
actuală. ”Afacerile neîncheiate” se refer ă la orice aspect al experien ței ră-
mas incomplet: de exemplu, emo ții neexprimate, nevoi nesatisf ăcute din
trecut. Acest concept are la baz ă principiile psihologiei gestaltiste (încheie-
rea gestaltului) și amintește de mecanismul compulsiei la repeti ție descris
de Freud.
f. Auto-reglare organismic ă se referă la capacitatea organismului de a
se adapta la mediu sau de a adapta mediul la sine pentru a- și rezolva
problemele. Pe scurt, înseamn ă a primi ceea ce este hr ănitor din mediu și a
respinge ceea ce este toxic. Oamenii au nevoi și dorințe organizate ierarhic
și sunt auto-reglate de organism pe m ăsură ce interac ționează cu mediul.
g. Adaptare creativ ă la mediu (care este criteriul s ănătății) înseamn ă
conștientizarea nevoilor aflate în schimbare permanent ă și satisfacerea
nevoii prioritare în fiecare moment și într-o manier ă flexibilă. Adaptarea
creativă în copilărie determin ă apariția blocajelor în con știentizare. În co-
pilărie oamenii fac fa ță relațiilor și problemelor ap ărute prin adaptare crea-

104 tivă la aceste circumstan țe, care la rândul ei organizeaz ă câmpul experien-
ței și devine un mod obi șnuit de a fi în lume. Paternurile rigide și obișnuite
de comportament create în trecut au constituit cea mai bun ă adaptare la
familia de origine, au ajutat la supravie țuirea individului dar în via ța actuală
împiedică auto-reglarea organismic ă.
h. Ciclul experien țial al con știentizării nevoilor ap ărute, al ac țiunii de
satisfacere a acestora pentru a face loc altora men ține echilibrul
homeostatic.
Ciclul experien ței gestaltiste sau ciclul integr ării persoanei în mediu,
presupune parcurgerea a 5 etape sub forma unui model circular func țional
(Mel Rabin cf. Mitrofan, 2000):
– Senzația – p r i n c a r e s e e x p e r i m e n t e a z ă trăirea și semnifica ția pri-
mară internă și externă a stimulilor. Prin senza ții omul experimenteaz ă și
discrimineaz ă direct ”ceea ce este” de ”ceea ce nu este”.
– Conștientizarea este procesul prin care o persoan ă intră în contact
cu sine sau cu altceva, printr-o focalizarea a aten ției asupra a ceea ce este.
Prin conștientizare clientul poate ajunge la insight – con știentizarea de-
plină.
– Contactul optim este raportul de echilibru dinamic între sine și mediu.
– Retragere este stadiul final al ciclului experien țial de completare a
gestaltului. Odat ă încheiat un ciclu, persoana se reîntoarce la sine,
îmbogățindu-și viața și extinzându- și experien ța prin noul ciclu parcurs.
Este o restructurare a sinelui, o cre ștere personal ă. Același ciclu
experiențial este utilizat în organizarea pr ocesului terapeutic gestaltist.
i. Conștientizarea este concept cu semnifica ții distincte în terapia
gestalt – este mecanismul prin care persoana devine con știentă de ceea ce
trăiește în momentul prezent, și acceptă ceea ce este mai degrab ă decât să
schimbe ceea ce este.
j. Auto-responsabilitatea este un concept central în gestalt terapie și
reprezintă scopul terapeutic final. Clientul este ajutat s ă treacă dintr-o
stare de dependen ță către una de independen ță, să-și asume tr ăirile (emo-
ții, gânduri, percep ții, senzații) și deciziile.
k. Experimentul terapeutic se referă la proceduri utilizate în cadrul șe-
dințelor pentru a genera și explora experien ța prezent ă. Scopul este de a
creea noi experien țe clientului care pot fi procesate în timp real.

105 4.4.2. Procesul terapeu tic în terapia gestalt

Scopul principal, esen țial al terapiei gestalt este conștientizarea și me-
todologia principal ă este conștientizarea. Clientul trebuie s ă conștientizeze
trei aspecte: a. cum r ăspunde la mediu (adaptarea creativ ă); b. ce contri-
buie (trecut sau prezent) la r ăspunsul de ”aici și acum”; c. responsabilitatea
proprie din situa ție și responsabilitatea schimb ării (Gilbert &Evans în Pal-
mer, 2000).
Obiectivele terapeutice specifice sunt:
– Creșterea con știentizării prin focalizarea pe senza ții, emoții, procese
interne.
– Facilitarea autenticit ății individului prin aceast ă conștientizare ex-
tinsă și profundă de sine.
– Conștientizarea contactului dintre sine și lume. Terapia se concen-
trează pe a ajuta oamenii s ă devină conștienți de stadiile și procesul
formării contactului; con știentizarea întreruperilor contactului și
restabilirea contactului sunt v ăzute ca fiind factori curativi.
– Rezolvarea ”afacerilor ne încheiate” care împiedic ă contactul cu
realitatea prezent ă.
– Asumarea responsabilit ății de către client pentru felul în care î și tră-
iește viața.
Această abordare se focalizeaz ă pe conștientizarea de aici și acum și pe
experiența prezent ă; dorește să ajute oamenii s ă trăiască în momentul pre-
zent cerându-le s ă-și mărească conștiența asupra gândurilor și emoțiilor
curente. Asumarea responsabilit ății personale pentru propriile emo ții,
gânduri, comportament și alegeri este de o importan ță fundamental ă pen-
tru perspectiva gestaltist ă.
Terapia gestalt se bazeaz ă pe o teorie paradoxal ă a schimb ării (Beisser,
1970 cf. Gilbert &Evans în Palmer, 2000): cu cât o persoan ă respectă mai
mult ceea ce este cu atât se va sim ți mai liber ă să se schimbe. Schimbarea
apare atunci când persoana devine ceea ce este și nu ceea ce nu este și
abia atunci poate fi și ceea ce dore ște.
Sub presiunea grupului de apartenen ță, omul trăiește și acționează într-
un context inautentic, se îndep ărtează de sine însu și, își creează o imagine
falsă și joacă ”roluri” care nu îl reprezint ă, dar pe care le-a preluat prin
forța împrejur ărilor (Mitrofan, 2000).
Terapia gestalt pune accentul pe resursele creative spontane ale omului
care, odat ă activate, con știentizate pot deveni c ăi naturale de vindecare și
dezvoltare.

106 Greenberg, Watson &Lietaer (1998) prezint ă cele două direcții în care a
evoluat terapia gestalt:
a) una se focalizeaz ă pe experien ța visceral ă și accentueaz ă experi-
mentul activ determinând clien ții să facă lucruri care s ă-i determine s ă aibă
experiențe, mai degrab ă decât să vorbeasc ă despre problemele lor;
b) cealalt ă se bazeaz ă pe analiza contactului organismului cu mediu și
implică urmărirea procesului moment cu moment prin contactul
experiențial cu situa ția actuală. Această abordare consider ă conștientiza-
rea momentelor form ării contactului ca fiind esen țială pentru func ționarea
sănătoasă.
Confruntarea terapeutic ă este un marker al terapiei Gestalt a șa cum a
fost ea promovat ă de Perls. Întemeietorul acestei forme de terapii era
foarte direct, chiar dur cu clien ții săi pentru a-i determina s ă se confrunte
cu toate aspectele excluse, reprimate. Din acest punct de vedere, orice
intervenție gestalt este în sine o modalitate de confruntare a clientului cu
aspectele necon știentizate sau cele mai dureroase ale experien ței sale.
Confruntarea nu vizeaz ă să surprindă slăbiciunile sau caracteristicile nega-
tive ale clientului, dimpotriv ă, clientul este provocat s ă recunoasc ă modali-
tățile în care î și blocheaz ă resursele și în care nu î și trăiesc viața deplin a șa
cum ar putea (Corey, 1991). Formele actuale de practic ă a terapiei gestalt
sugerează folosirea confrunt ării pe fondul rela ției terapeutice solide, em-
patice în care terapeutul demonstreaz ă respect profund pentru universul
interior al clientului.
Metode de interven ție terapeutic ă
Terapia gestalt se focalizeaz ă pe experien ța focalizat ă perceptual, afec-
tiv, procesual, imaginativ și acțional, ”aici și acum”, utilizând în acest sens
multiple interven ții terapeutice.
Cu toate acestea, înv ățarea unor tehnici terapeutice nu este terapie
Gestalt. Tehnicile trebuie înr ădăcinate în procesul terapeutic dinamic și în
relația terapeutic ă aflată în desfășurare. Fără această condiție, tehnicile
devin o form ă de manipulare care împing la schimbarea dorit ă de terapeut
sau de societate. Singurul scop al tehnicilor terapeutice este de a m ări con-
știentizarea clientului și contactul acestuia cu sine pentru a g ăsi propria
direcție (Gilbert &Evans în Palmer, 2000).
Terapeutul trebuie s ă foloseasc ă găsească cele mai eficiente interven ții,
sau să le construiasc ă creativ, spontan dar procesul este condus de evolu-
ția experien ței clientului nu de terapeut.
Cele mai cunoscute interven ții ale terapiei Gestalt sunt:
a. Experimentul gestalt este forma major ă a interven ției și constă din

107 construirea de sarcini în timpul sesiunii pentru a facilita con știentizarea și a
înlătura blocajele autoregl ării, pentru a crea noi alternative de abordare a
unei situa ții, pentru a m ări aria de posibilit ăți ale clientului, pentru a aduce
dificultățile oamenilor la suprafa ță. Experimentele terapeutice sunt create
pentru a întâlni situa ția clientului. Ele sunt prototipul tuturor asump țiilor
terapiei gestalt prin faptul c ă creează clientului o experien ță nouă ”aici și
acum” care înseamn ă a acționa ”aici și acum” și nu ”a vorbi despre” și care
angajează prezența totală a ființei clientului (emo ții, senzații, imagini, gân-
duri, reprezent ări, nevoi, dorin țe, etc.).
Pe parcursul procesului terapeutic, prin experimentele propuse de te-
rapeut, clientul poate deveni con știent de felul în care trecutul este pre-
zent în câmpul s ău experien țial prin ”afacerile sale neîncheiate”.
Cel mai cunoscut experiment Gestalt a fost propus de Perls și este teh-
nica scaunului gol – prin care clientul poate, de exemplu s ă exprime emo ții
rămase neexprimate fa ță de un altul semnificativ, imaginându- și că acesta
de află pe un scaun în fa ța sa; poate pune în act conflicte între p ărți ale
sinelui.
Alte tehnici și exerciții de tip gestalist au fost descrise de Levitsky și
Perls (1970 cf. Corey, 1991):
• Exercițiul dialogului este o tehnic ă care se adreseaz ă splitărilor din
funcționarea personalit ății: ”the top dog” – partea autoritar ă, moralist ă,
manipulatoare, amenin țătoare și ”the down dog” – partea care joac ă rolul
victimei, este defensiv ă, lipsită de ajutor, slab ă. Ele sunt în conflict pentru a
dobândi controlul iar persoana devine fragmentat ă în interior. Fiecare
parte cuprinde mai multe introiec ții care pot fi con știentizate și procesate
explorând cele dou ă părți cu tehnica scaunu lui gol. Scopul final este inte-
grarea părților. Exerci țiul dialogului poate fi aplicat în multiple variante în
funcție de părțile conflictuale ale clientului.
• Rundele este un exerci țiu de grup care const ă în a ruga un partici-
pant să treacă pe la ceilal ți și să le comunice ceva sau s ă facă ceva. Scopul
este de a ajuta clientul s ă se confrunte, s ă intre în contact, s ă riște, să se
autodezvăluie, să experimenteze un comportament nou – în final s ă se
dezvolte și să crească.
• ”Afaceri neîncheiate” pot fi abordate în multiple modalit ăți
terapeutice. Ideea este de a ”închide” experien ța trecută a clientului, astfel
încât aceasta s ă nu mai fie un obstacol al tr ăirii depline a prezentului.
• ”Îmi asum responsabilitatea” este un exerci țiu prin care, dup ă ce
clientul exprim ă ceva (de exemplu ”M ă simt singur”), terapeutul îl invit ă să
adauge la afirma ția sa fraza ” și îmi asum responsabilitatea (pentru senti-

108 mentele mele de singur ătate)”. Este vizat ă conștientizarea și asumarea
responsabilit ății clientului pentru tr ăirile sale.
• A juca proiec ția este un exerci țiu prin care terapeutul invit ă clien-
tul să conștientizeze și să-și asume p ărțile proiectate asupra altora. De
exemplu, dac ă un client spune ”Nu am încredere în tine” este rugat ă să
joace rolul persoanei care nu este de încredere – pentru a con știentiza în
ce măsură neîncrederea este un conflict interior.
• Tehnica invers ării. Anumite simptome sau comportamente repre-
zintă adesea invers ări ale impulsurilor latente, incon știente. Exerci țiul vi-
zează intrarea în contact atât cu p ărțile ”negative” din sine cât și cu cele
”pozitive”. De exemplu o persoan ă care afirm ă că este foarte inhibat ă este
invitată să joace rolul exhibi ționistului; sau o persoan ă care crede despre
sine că nu poate avea un comportament amabil, ci doar unul dur, rece, și
se disprețuiește pentru asta, este invitat ă să repete acest ultim rol pân ă își
acceptă atât partea pozitiv ă cât și pe cea negativ ă. Acest exerci țiu ajută
clienții să-și accepte anumite caracteristici pe rsonale pe care au încercat s ă
le nege.
• Amplificarea vizează ca persoanele s ă devină mai con știente de
semnalele subtile pe care corpul le trimite. Mi șcările, posturile, gesturile,
vocea pot comunica sensuri importante. Persoana este rugat ă să exagereze
mișcarea sau gestul respectiv ceea ce, de obicei intensific ă emoția atașată
comportamentului și evidențiază semnifica ția interioar ă.
• A sta cu emo ția este un îndemn al terapeutului atunci când clien-
tul care a contactat o tr ăire semnificativ ă, dar nepl ăcută, încearcă să o
evite prin diferite mecanisme. Terapeutul încurajeaz ă clientul s ă rămână cu
frica sau suferin ța simțită și chiar să adânceasc ă contactul. Abordarea ge-
staltistă susține că numai atunci când clientul este dispus s ă se confrunte
cu aceste tr ăiri, să îndure durerea, va putea s ă deblocheze un nou nivel de
creștere interioar ă.
Dincolo de acestea, terapeu ții gestaltiști sunt încuraja ți să construiasc ă
experimente gradate în func ție de situa ția experien țială a clientului și pen-
tru a facilita procesarea acesteia. Dup ă încheierea experimentului, experi-
ența clientului este analizat ă iar acesta va avea insighturi despre sine prin
descoperire, nu prin interpre tarea de tip psihanalitic.
b. Conștientizarea corporal ă. Perls considera c ă procesele interne in-
conștiente sunt exprimate la nivel corpor al prin limbajul nonverbal. Astfel,
în timpul terapiei, terapeutul acord ă atenție special ă posturii corporale,
respirației, tensiunii musculare, tonului, ritmului și intensității vocii iar sco-
pul este de a surprinde incongruen țele dintre ceea ce spune clientul și ceea

109 ce exprim ă corporal. Clientul va fi încurajat s ă devină conștient de senza ți-
ile corporale și de emoțiile asociate.
c. Lucrul cu visele. Freud considera c ă visele sunt calea regal ă către in-
conștient iar Perls afirma c ă visele sunt ”calea regal ă către integrare” (1969
cf. Gilbert &Evans în Palmer, 2000). Fi ecare vis constituie un simbol al unei
părți neintegrate din experien ța clientului care este necesar s ă fie experi-
mentată ”aici și acum” în ședința de terapie pentru a con știentiza semnifi-
cațiile visului și a facilita astfel re-conectarea clientului cu p ărțile sale res-
pinse.
d. Limbajul clientului. Markerii evit ării contactului cu sine se exprim ă
prin limbajul folosit de client atunci când descrie o experien ță proprie iar
rolul terapeutului este de a-l face s ă conștientizeze acest lucru și să facili-
teze contactul. Gilbert &Eva ns (în Palmer, 2000) enumer ă aceste aspecte
ale limbajului și sarcinile consecutive ale terapeutului:
– Vorbirea la persoana a 2-a singular sau la modul impersonal (de
exemplu, ”Te sim ți trist când cineva se comport ă așa”). Terapeutul îl va
încuraja s ă vorbeasc ă la persoana I singular, sarcin ă care faciliteaz ă conști-
entizarea și asumarea de sine.
– Folosirea cuvintelor de tipul ”poate”, ”posibil”, ”probabil” (de exem-
plu, ”probabil c ă mă simt furios”). Terapeutul va încuraja clientul s ă
descopere experien ța sa reală, nu pe cea probabil ă.
– Folosirea de c ătre client a întreb ărilor în loc de afirma ții (de exem-
plu, ”când cineva se poart ă așa, nu e normal s ă te simți dezamăgit?”). Te-
rapeutul va încuraja clientul s ă formuleze afirma ții referitoare la sine.
– Evitarea responsabilit ății prin neluarea în considerare a capacit ății
proprii de rezolvare a problemelor și a controlului pe care îl au asupra pro-
priilor acțiuni. Afirma ții de tipul ”Nu pot” vor trebui înlocuite cu cele de
tipul ”Nu vreau/nu doresc”. În mod similar, terapeutul propune înlocuirea
lui ”Trebuie s ă” cu ”Prefer s ă” sau ”Aleg s ă”.
Un alt aspect al limbajului clientului care este folosit de terapeu ții ge-
staltiști se refer ă la metaforele utilizate de clien ți pentru a- și descrie tr ăi-
rile. În spatele metaforei se afl ă un dialog intern reprimat care reprezint ă
”afacerile neîncheiate” ale clientului (Polster cf. Corey, 1991). Terapeutul
va transforma semnifica ția metaforei într-un con ținut manifest care poate
fi prelucrat în cadrul ședinței terapeutice.
Adesea clien ții folosesc un limbaj evaziv pentru a se exprima dar care
conține cuvinte-cheie semnificative pentru suferin țele sale interne. Rolul
terapeutului este de a sesiza aceste cuvinte și a ajuta clientul s ă se focali-
zeze și să dezvolte acel element (Corey, 1991).

110 Polster (1987, cf. Corey, 1991) descrie procesul integr ării experien ței
clientului prin care acesta trebuie s ă treacă pentru a cre ște și a se dezvolta:
a. Descoperirea se referă la conștientizările clientului care îi îmbog ă-
țesc experien ța internă.
b. Acomodarea se referă la acceptarea de c ătre client c ă au opțiuni și
nu sunt prizonierii unui singur mod de comportament.
c. Asimilarea se referă la încorporarea noilor aspecte ale experien ței în
viața sa reală.

4.5. Terapii experien țiale actuale

4.5.1. Concepte centrale ale terapiilor experien țiale actuale

În practica actual ă a terapiei experien țiale exist ă câteva contribu ții
teoretice importante care au intro dus concepte noi în practica clinic ă.
Gendlin a introdus câteva concepte noi și aprofundat câteva meca-
nisme ale experien ței umane (cf. Pos, Greenberg, Elliot în Lebow, 2008):
• Orice experiență încorporat ă a unui eveniment tr ăit este o surs ă
consistent ă de cunoa ștere preverbal ă sau tacit ă. Corpul ofer ă percepții
complexe și integrate ale evenimentelor care sunt implicit sim țite dar nu
sunt cunoscute explicit pentru c ă sunt experien țe preverbale. Dac ă clientul
devine con știent de aceste semnifica ții corporale preconceptuale, atunci
ele devin accesibile con știenței și deci, reflec ției. Senzația simțită (felt
sense) este deci o experien ță încorporat ă nearticulat ă și este trăită ca un
complex vag de senza ții corporale având un ton emo țional neclar dar legat
de situația prezent ă a clientului.
• Pentru a putea reflecta asupra acestor semnifica ții implicite ale
experienței încorporate, clientul trebuie s ă le simbolizeze la nivelul con ști-
inței (prin cuvinte sau imagini) și astfel să continue acest sentiment sim țit
corporal dar la nivel explicit.
• Construirea sensului experien ței încorporate este produs ă de
interacțiunea dintre semnifica ția simțită și simbolurile utilizate pentru a
conține aceast ă semnifica ție.
Greenberg și al. (1993 cf. Pos, Greenberg, Elliot în Lebow, 2008) au for-
mulat perspectiva constructiv-dialectic ă asupra rela ției dintre experien ță și
semnifica ția conștientă. Ideea principal ă este că procesul construirii sen-
sului experien ței oferă feedback experien ței și astfel, schimb ă experien ța
creând alte experien țe ce caut ă la rândul lor simbolizare în con știință –

111 totul fiind un proces dinamic. Autorii au identificat schemele emo ționale
centrale pentru experien ța clientului și le-au organizat în patru grupe de
răspunsuri emo ționale:
• Răspunsuri emo ționale primare adaptative (primary adaptive
emotion responses) reprezint ă răspunsul emo țional imediat al omului la o
situație care îl ajut ă să acționeze adecvat. De exemplu, a r ăspunde cu furie
în situația de hărțuire poate ajuta o persoan ă să stabileasc ă în mod asertiv
granițele.
• Răspunsuri emo ționale primare dezadaptative (primary mala-
daptive emotion responses) sunt r ăspunsuri emo ționale imediate dar
implică răspunsuri înv ățate în experien țe anterioare traumatice. Ini țial
aceste răspunsuri au fost adaptative în situa ția traumatic ă, dar devin
dezadaptative în situa ția actuală. De exemplu, situa ția de abuz sexual din
trecut a determinat apari ția fricii de afec țiune care nu mai este adecvat ă ca
răspuns emo țional în situa ția unei rela ții actuale cu un partener non-abu-
zator.
• Răspunsuri emo ționale secundare (secondary emotional responses)
sunt reac ții emoționale la experien țele emoționale primare. De exemplu,
un bărbat poate sim ți frică într-o situa ție periculoas ă și acesta este un
răspuns primar adapativ iar apoi poate sim ți rușinea că i-a fost fric ă
(răspuns secundar).
• Răspunsuri emo ționale instrumentale (instrumental emotion responses)
sunt răspunsuri emo ționale utilizate pentru a influen ța și controla pe
ceilalți și sunt de obicei r ăspunsuri înv ățate implicit sau explicit. De
exemplu a folosi furia pentru a-i intimida pe ceilal ți.
Alți teoreticieni (Rice, 1974 ; Toukmanian, 1990; Wexler, 1974 cf. Pos,
Greenberg, Elliot, 2008 în Lebow, 2008) au subliniat ideea c ă informațiile
disponibile pentru organism provin atât din surse externe cât și din surse
interne. Semnifica ția experien ței este construit ă pornind de la aceste in-
formații și depinde de atenția selectiv ă și de schemele care s-au construit
de-a lungul timpului pentru a semnifica lumea. Pentru c ă oamenii î și repre-
zintă realitatea, multe dintre aspectele acesteia sunt selectate și reținute,
iar altele sunt eliminate, ceea ce conduce la men ținerea schemelor obi ș-
nuite de a organiza experien ța. Reprezent ările realit ății se vor men ține
până în momentul în care apar noi informa ții care să provoace completa-
rea sau adecvarea reprezent ărilor actuale.
În acest sens, scopul terapiei trebuie s ă fie creșterea experien ței clienți-
lor prin elaborarea sau introducerea de informa ții suplimentare în câmpul
reprezent ărilor. Psihoterapeutul are un rol central în m ărirea accesului cli-

112 enților la experien ță. Rice (1974 cf. Pos, Greenbe rg, Elliot, 2008 în Lebow,
2008) a considerat c ă terapeutul poate utiliza reflectarea evocativ ă pentru
a simboliza experien ța clienților ceea ce îi va determina pe ace știa să ela-
boreze mai departe propria experien ță. Astfel autorul a atras aten ția asu-
pra utilizării terapeutice a limbajului în terapia experien țială.
În general, exist ă trei concepte generale esen țiale abord ării expe-
riențiale:
a) conștientizarea , ca proces prin care experien ța ajunge la nivelul con-
știent
b) procesul experien țial care se refer ă la analiza detaliat ă a experien ței
interioare a clientului
c) dialogul real, autentic între terapeut și client.

4.5.2. Procesul terapeu tic în terapiile experien țiale actuale

Scopul terapeutic princi pal al terapiilor experien țiale actuale este de a
ajuta clientul s ă-și aprofundeze nivelul de experien ță și să o simbolizeze
adecvat la nivelul con științei pentru a construi noi semnifica ții ale experi-
enței ce vor ghida experien țele și comportamentele viitoare. Ulterior sunt
vizate mai multe obiective terapeutice focalizate pe procesul intern al cli-
entului: adâncirea experien ței clientului și ghidarea procesului clientului în
acest sens. De și toate teoriile experien țiale explic ă cauzele problemelor
psihopatologice, accentul în procesul terapeutic nu este pe identificarea
acestora ci pe determinan ții identifica ți împreun ă cu clientul. Terapeutul va
ajuta clientul s ă exploreze ceea ce este semnificativ pentru sine, proble-
mele sale printr-un proces colaborativ. Terapeutul experien țial nu se con-
sideră expertul problemelor clientului, nu asum ă că știe ceea ce este
difuncțional, ci doar aplic ă principiile procesualit ății psihice pentru a ghida
explorarea clientului.
Conceptele discutate anterior constituie fundamentele unor noi forme de psihoterapie experien țială. Astfel, au ap ărut: terapia focalizat ă pe emo-
ție (emotion-focused therapy – Greenberg și al., 1993), terapia centrat ă pe
focalizare (focusing-oriented psycho therapy – Gendlin, 1996; Leijssen,
1997), perspectiva proces ării constructivist/informa ționale (Wexler & Rice,
1974) și terapia gestalt dialogic ă (dialogical Gestalt th erapy – Yontef, 1998).
Fiecare dintre acestea accentueaz ă aspecte particulare în procesul terape-
utic și dispune de interven ții specifice.
În general, terapiile experien țiale sunt abord ările care se focalizeaz ă pe
adâncirea experien ței clientului în contextul rela ției terapeutice facilita-

113 toare. Terapeu ții au sarcina de a creea o balan ță între responsivitate și di-
rectivitate în conducerea procesului terapeutic. Clien ții sunt ajuta ți să fie
conștienți de experien ța prezent ă, dinamic ă care include aspecte senzori-
ale, perceptuale, emo ționale, cognitive. Plecând de la contactul profund cu
aceste tr ăiri, clientul este ajutat s ă simbolizeze experien ța la nivelul
conștienței, să mediteze și să găsească o semnifica ție acesteia. Informa țiile
acestea vor fi re-integrate în experien ța interioar ă și va permite clientului
să trăiască activ și total. Durata procesului terapeutic este stabilit ă în mod
flexibil între terapeut și client și depinde de obiectivele terapeutice.
Clientul r ămâne expertul și arbitrul final al propriilor experien țe iar
orice direc ție propus ă de terapeut care nu se potrive ște lumii experien țiale
a clientului, este abandonat ă în favoarea direc ției propuse de acesta. Ast-
fel, oamenii sunt confirma ți ca surse de experien ță și înțelegere iar experi-
ența lor este validat ă în contextul realit ății lor curente. De asemenea,
această abordare confirm ă capacitatea de cre ștere a clientului – care apare
atât din procesele interpersonale cât și din reformularea clientului asupra
propriilor procese intrapsihice (Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg
și al., 1998).
În cadrul procesului terapeutic, terapeutul folose ște mai multe între-
bări pentru a explora experien ța interioar ă a clientului; acesta este atent la
modul în care clientul vorbe ște despre sine și are sarcina de a surprinde
acele afirma ții care indic ă probleme afective sau procese interne. Apoi,
terapeutul angajeaz ă clientul într-un proces de înv ățare experien țială care
să-l ajute pe client s ă conștientizeze impactul acestora asupra modului în
care el se experimenteaz ă pe sine și lumea din jur.
Cu alte cuvinte, procesul terapeutic urm ărește să evoce reac țiile
emoționale ale clien ților pentru a-i ajuta s ă identifice impactul evenimen-
telor, să simbolizeze reac țiile lor, să descopere nevoile, scopurile și tendin-
țele de acține asociate r ăspunsurilor emo ționale. Astfel, clien ții vor con ști-
entiza leg ăturile dintre mediul extern, experien ța internă și comportamen-
tul lor. Aceste leg ături vor fi examinate reflexiv în lumina scopurilor
curențe, valorilor și contingen țelor de mediu. În momentul în care datele
din sistemul emo țional și din cel ra țional sunt integrate, clien ții se află în
postura de a alege dintre alternative de adaptare și creștere (Watson,
Greenberg & Lietaer în Greenberg și al., 1998).
Conform Pos, Greenberg și Elliot (2008, în Lebow, 2008) interven țiile
terapeutice experien țiale de aprofundare și semnificare a experien ței cli-
entului, urm ăresc câteva direc ții esențiale:
• Utilizarea rela ției terapeutice care va oferi cadrul de procesare a

114 experienței și emoțiilor. Crearea condi țiilor rogersiene va oferi clientului un
mediu securizant de explorare a propriilor experien țe. Terapeutul serve ște
ca model de acceptare și valorizare a experien ței emoționale. El poate uti-
liza auto-dezv ăluirea pentru a normaliza experien ța internă a clientului.
• Utilizarea unui limbaj terapeutic care recreeaz ă stimuli emo ționali la
nivelul con știenței clienților și îi ajută să simbolizeze, regleze și exprime
experiența. Asump ția de la baz ă este aceea c ă felul în care clien ții simboli-
zează experien țele determin ă felul în care le simt emo țional. Terapeutul va
folosi reflect ările focalizate pe felul în care clientul î și descrie emo țiile in-
terne pentru a ajunge la semnifica țiile implicite ale experien ței și a mări
astfel, con știentizarea.
• Direcționarea resurselor aten ționale ale clienților pentru con știenti-
zări fine ale unor aspecte ale experien ței rămase neexplorate – imagini
interne, emo ții, senzații corporale, modul lingvistic de exprimare, nevoi și
preocupări relevante, dorin țe. Atenția terapeutului este focalizat ă pe com-
portamentul nonverbal al clientului care reflect ă permanent emo țiile clien-
tului.
• Utilizarea empatiei evocative pentru a activa experien ța înțelesuri-
lor tacite, implicite de la periferia experien ței clientului. Dac ă terapeutul
este conectat suficient de mult și empatic la experien ța clientului, va reu și
să ofere o reflectare sintetic ă a acesteia care s ă surprindă aspectele necon-
știentizate de client sau care s ă simbolizeze experien ța acestuia. În felul
acesta, clientul aduce la nivelul con știenței experien ța sa și continua proce-
sul reflective sau emotional.
• Accesarea resurselor interne adaptative și de creștere ale clientului
prin utilizarea interven țiilor tehnice care activeaz ă experien ța sa emo țio-
nală (tehnici de focalizare, tehnica gestalt scaunul gol sau dou ă scaune,
tehnici de exprimare corporal ă etc.).
Deși majoritatea terapeu ților experien țialiști abordeaz ă integrativ pro-
cesul terapeutic, folosind toat e descoperirile acestei abord ări, prezent ăm
în continuare, separat, principalele teorii și practici terapeutice
experiențiale noi:
1. Terapia centrat ă pe emoție
Această formă de psihoterapie se mai nume ște terapia procesului
experiențial (process experiential therapy – Greenberg și al., 1993) și
acordă atenție central ă conceptului de emo ție în cadrul procesului psihote-
rapeutic. Aceast ă formă de terapie are la baz ă o teorie a func ționării emo-
ționale influen țată de studiile clinice și neuropsihologice. Conform aces-
tora, emo țiile formeaz ă un sistem înn ăscut adaptativ care ajut ă oamenii s ă

115 existe și să se dezvolte pentru c ă acestea sunt legate de nevoile esen țiale
ale omului. Emo țiile sunt primele care aten ționează omul în privin ța situa-
țiilor esențiale de via ță, a nevoilor fundamentale.
Această formă de psihoterapie asum ă ideea că emoțiile sunt cele mai
importante aspecte de în țelegere a experien ței sinelui, a s ănătății sau tul-
burărilor psihopatologice și a inițierii și menținerii schimb ării terapeutice.
Această terapie se focalizeaz ă pe procesul experien țial al clientului în care
emoția și cogniția (construirea sensului experien țelor emo ționale) sunt în
interacțiune permanent ă.
Scopul terapeutic este de ajuta clien ții să acceseze prin intermediul
emoțiilor informa țiile și semnifica țiile importante despre sine și lumea lor
și de a dobândi abilit ăți de a folosi aceste informa ții pentru a tr ăi mai de-
plin viața. Schemele emo ționale produc organizarea sinelui; ele nu sunt
ușor accesibile con știenței dar pot fi în țelese prin experien țele pe care le
produc.
Conștientizarea și explorarea total ă a acestor experien țe se face prin
procesul de reflectare asupra componentelor integrate automat în sche-
mele emo ționale (percep ții, senzații, memorie, semnifica ții implicite sau
gândirea conceptual ă). Reflectare înseamn ă conștientizarea componente-
lor schemei emo ționale în prezent, simbolizarea experien ței la nivelul
conștienței, reflectarea propriu-zis ă asupra lor și formarea de nara țiuni
care să le explice (Greenberg & Watson, 2006 cf . Pos, Greenberg, Elliot în
Lebow, 2008).
Fiecare categorie de r ăspunsuri emo ționale este vizat ă de terapeut
astfel încât clientul s ă ajungă la răspunsurile emo ționale primare
adaptative și la nevoile care îi ofer ă reziliență interioar ă. Emoțiile
dezadaptative sunt aduse la nivelul con știenței și astfel pot fi în țelese și
transformate. Obiectivul terapeutic este de a elimina caracterul automat al
răspunsurilor emo ționale dezadaptative care determin ă procesarea ero-
nată a informa țiilor actuale și astfel, apari ția funcționării patologice.
Pentru a realiza aceste obiective, terapeutul cunoa ște markerii specifici
ai unor procese interioare a clien ților care indic ă determinan ții dificultăți-
lor lor interioare (de exemplu, mark erii pentru sentimentele nerezolvate
față de o persoan ă semnificativ ă, sau pentru o ”afacere neîncheiat ă” din
trecut, sau pentru ambivalen ța deciziei între diferite alternative) și mo-
mentele optime de a introduce interven ții terapeutice de schimbare.
Printre cele mai utilizate metode ale terapiei centrate pe emo ție se
numeră:
• Explorarea empatic ă înseamnă atenție sensibil ă din partea terapeu-

116 tului față de experien ța aflată în desfășurare a clientului și descrierea aces-
teia clientului pentru a-l ajuta s ă simbolizeze la nivel con știent experien ța
inconștientă.
• Focalizarea clientului pe aspecte ale experien ței sale pentru ini ție-
rea reflect ării deliberate asupra aspectelor diferite din spatele r ăspunsului
său emoțional.
• Tehnica scaunului gol din terapia gestalt.
Etapele procesului terapeutic sunt:
a. Conștientizarea și crearea rela ției terapeutice (într-o atmosfer ă em-
patică și de acceptare și considera ție necondi ționată, clientul colaboreaz ă
cu terapeutul pentru a în țelege suferin ța sa central ă și efectul ei asupra
simptomelor prezente);
b. Evocarea și explorarea emoțiilor la nivele din ce în ce mai profunde
până la emoția central ă primară; în aceast ă fază sunt abordate terapeutic
și comportamentele clien ților de întrerupere sau evitare a experien țelor
emoționale;
c. Transformarea și generarea de alternative este ultima faz ă a proce-
sului terapeutic și vizează accesarea de noi resurse interne sub forma r ăs-
punsurilor emo ționale adaptative, a semnifica țiilor noi ale experien țelor cu
scopul supraordonat de a crea un sentiment integrat și rezilient al sinelui.
2. Psihoterapia orientat ă spre focalizare
Această formă de psihoterapie a fost dezvoltat ă de Gendlin (1962) și se
distinge de celelalte forme de interven ție psihoterapeutic ă prin dou ă as-
pecte (cf. Pos, Greenberg, Elliot în Lebow, 2008): încurajarea clien ților de a
aduce la nivel con știent senzația simțită (felt sense) în corp ; și încurajarea
clienților de a se focaliza pe aceasta și a o trăi așa cum este.
Asumpția principal ă a acestei forme de psihoterapii este c ă senzații
simțite în corp de c ătre client constituie o surs ă foarte complex ă de infor-
mații pentru în țelegerea problemelor prezente ale clientului și legătura lor
cu trecutul. Lucrul terapeutic cu aceste senza ții corporale se face prin sim-
bolizarea lor (cuvinte, metafore, imagini) cu scopul în țelegerii semnifica ției lor.
Pașii terapeutici sunt urm ătorii (cf. Pos, Greenberg , Elliot, 2008 în Lebow,
2008):
a. eliberarea spa țiului – presupune a da la o parte toate celelalte preo-
cupări ale clientului pentru a preg ăti focalizarea pe senza ția simțită.
b. identificarea senza ției simțite (felt sense) pe care clientul se va foca-
liza
c. identificarea simbolurilor pentru aceasta
d. conștientizarea rezonan ței corporale cu simbolul respectiv

117 e. adresarea de întreb ări terapeutice care s ă provoace mi șcarea senza-
ției simțite către o rezolvare.
Schimbarea terapeutic ă constă în schimbarea de direc ție internă în ex-
periența clientului ca rezultat al reprezent ării adecvate a emo țiilor interne
simțite. Gendlin (1974 cf. Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și al.,
1998) consider ă că experien ța este un proces și apariția schimb ării depinde
dacă acest proces înainteaz ă pe măsură ce semnifica ția interioar ă (inner
sense) este continuu articulat ă.
Tehnica terapeutic ă dezvoltat ă de Gendlin este focalizarea pe experi-
ența interioar ă care vizeaz ă asistarea clientului în recunoa șterea și clarifi-
care emo țiilor proprii. Autorul consider ă că în fiecare individ exist ă un flux
al experien ței la care poate avea acces pentru a descoperi sensul diferitelor
experiențe pentru sine. Clientul este astfel înv ățat să se conecteze prin
focalizare pe experien ța sa interioar ă și să verifice permanent dac ă ceea ce
se întâmpl ă este împotriva experien ței proprii sim țite. Astfel, experien ța
internă a clientului devine un barometru de verificare a ceea ce se întâm-
plă.
Ca și Rogers, Gendlin (cf. Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și
al., 1998) diferen țiază sentimentele de emo ții:
a. sentimentele sunt rezultatul interac țiunii dintre cogni ție și emoție;
sunt produsul simboliz ării experien ței și relevă sensurile cognitive ale expe-
rienței;
b. emoțiile sunt senza ții fizice sau reac ții care sunt r ăspunsuri la stimulii
din mediu și care relev ă semnifica ția pre-reflectiv ă a lucrurilor.
Pentru Gendlin tehnica reflect ării rămâne un instrument esen țial în te-
rapie prin câteva caracteristici: terapeutul verific ă permanent propria în-
țelegere a experien ței clientului; distinge esen ța a ceea ce încearc ă să
spună clientul; stimuleaz ă focalizarea aten ției acestuia pe diferite aspecte
ale experien ței.
Modelul experien țial al lui Gendlin accentueaz ă funcționarea intra-
psihică a clientului. Schimbarea terapeutic ă apare datorit ă creșterii
conștientizării propriei experien țe prin focalizarea intern ă și simbolizarea ei
în cuvinte.
3. Perspectiva proces ării constructivist/informa ționale
Wexler &Rice (1974), Zimring (1974, 1990) și alții, deși reprezentan ți ai
terapiei centrate pe client, au fost atra și de studiul experien ței clientului în
termeni de procesare informa țională cognitiv-afectiv ă și de construire a
sensului experien ței. Autorii au plecat de la asump ția lui Rogers c ă oamenii
sunt procesori activi ai informa ției care își construiesc și organizeaz ă activ

118 experiența. Astfel, oamenii pot descoperi structura propriei experien țe
chiar în procesul tr ăirii acesteia iar în procesul organiz ării informa țiilor sunt
generate sentimente.
Procesele cognitive acționează și transform ă informația primită atât din
surse interne (inputul senzorial sau informa ții din MLD) cât și din surse ex-
terne (informa ții externe procesate prin sim țuri). Experiența este generat ă
și construit ă în procesul organiz ării și semnific ării acestor informa ții. Scopul
este de a da un sens lumii în care omul tr ăiește. Informa ția este organizat ă
în scheme iar sarcina terapeutului este de a ajuta clientul s ă-și reorgani-
zeze aceste scheme ale sinelui și lumii.
Rice (1974 cf. Watson, Greenberg & Lietaer în Greenberg și al., 1998)
consideră că oamenii au experien țe pe care nu le-au procesat adecvat, fie
datorită încărcăturii emo ționale prea mari (de exemplu, clientul s-a sim țit
atât de anxios la un moment dat încât nu a reu șit să proceseze experien ța
respectivă), fie datorit ă încărcăturii informa ționale prea mari. În ambele
situații, anumite p ărți ale situa ției-stimul pot fi l ăsate înafara reprezent ării
clientului despre experien ța proprie și astfel apar reprezent ări inadecvate,
incomplete. Dac ă o persoan ă se află în situații similare cu condi țiile defor-
matoare, atunci se formeaz ă o construcție stabilă a acelor evenimente care
filtrează experien ța și ghidează comportamentul.
Scopul terapiei este de a re-construi sensul experien ței prin elaborarea
mai specific ă a semnifica ției acesteia. Sarcina terapeutului este de a ajuta
clientul s ă acceseze mai mult ă informație pentru a induce schimb ări în
schemele lor defectuoase și a permite o func ționare îmbun ătățită. Pentru a
ușura accesul la noi informa ții, Rice a dezvoltat tehnica reflect ării evocative
prin care terapeutul încearc ă să amorseze amintirile clien ților despre eve-
nimentele pentru a formula apoi relat ări mai adecvate ale experien ței lor.
4. Terapia Gestalt Dialogic ă
Yontef (1998 cf. Pos, Greenb erg &Elliot în Lebow, 2008) a dezvoltat
forma dialogic ă a terapiei gestalt pornind de la critica terapiei gestalt cla-
sice despre care considera c ă este inconsistent ă cu teoria gestaltist ă prin
două aspecte: aplicarea rigid ă a focalizării fenomenologice ”aici- și acum” și
tehnica confrunt ării terapeutice ca metod ă de a ”sparge” mecanismele de
apărare ale clientului. Autorul a formulat o abordare terapeutic ă care să se
bazeze pe trei fundamente teoretice:
a. Teoria câmpului și fenomenologia. Intervenția gestalt clasic ă se foca-
liza pe experien ța dinamic ă de ”aici-și-acum” eliminând trecutul sau viito-
rul clientului, istoria sa personal ă sau personalitatea sa. Yontef consider ă
că experien ța actuală conține de fapt multe aspecte trecute sau viitoare

119 care trebuie explorate împreun ă cu clientul pentru ele constituie terenul
(ground) pe care se construiesc experien țele actuale.
b. Dialogul. Terapia gestalt clasic ă considera c ă tehnica confrunt ării cli-
entului este un semn al rela ției terapeutice autentice. Yontef consider ă
această tehnică ca fiind contraproductiv ă putând provoca sentimente de
rușine sau vinov ăție clienților și propune în țelegerea sensibil ă și respectul
profund pentru dinamicile interne ale clientului. Astfel, terapeutul nu mai
este cel ce provoac ă schimbarea ci doar un agent al cre ării unor condi ții de
mediu care faciliteaz ă creșterea; este cel care focalizeaz ă atenția clientului
pe aspectele necesare vindec ării.
În formularea ini țială a Gestalt terapiei, problemele din rela ția terapeu-
tică reflectau procese transferen ți a l e c a r e e r a u a b o r d a t e c a p r o i e c ții ce
trebuie re-posedate de client. Astfel, clien ții erau invita ți să pună terapeutul
pe un scaun gol și să dialogheze cu el pentru a con știentiza paternurile
relaționale trecute transferate asupra terapeutului. În varianta propus ă de
Yontef, rela ția terapeutic ă este considerat ă o relație reală, o ”întâlnire exis-
tențială” între doi oameni. Problemele rela ționale dintre terapeut și client nu
sunt considerate proiec ții, ci aspecte ap ărute datorit ă câmpului rela țional;
terapeutul se focalizeaz ă pe modul în care clientul realizeaz ă contactele
prezente și pe identificarea dizarmoniilor ap ărute în aceste contacte. În acest
sens, creșterea clientului înseamn ă vindecarea rupturilor rela ționale.
Obiectivul terapeutic ale terapiei propuse de Yontef este de a utiliza
conștientizarea prezentului cu toate aspectele care apar (emo ții, gânduri,
nevoi, dorin țe) pentru a organiza noi con știentizări de exemplu, ale ruperii
contactului sau noi modalit ăți de a realiza contactul cu mediul.

4.6. Mecanismele schimb ării terapeutice în abordarea
experien țial-umanist ă

Terapiile experien țial-umaniste pleac ă de la asump ția general ă comună
că pentru a omul poate re-g ăsi echilibrul optim dac ă devine con știent de
funcționarea sa implicit ă, chiar dac ă fiecare se focalizeaz ă pe aspecte usor
diferite ale acesteia.
Abordarea experien țial-umanist ă începe cu terapia centrat ă pe client și
ideea de nondirectivitate. Nondirect ivitatea a fost adesea catalogat ă ca
inactivitate sau noninterven ție, dar ea relev ă concepția profund ă a lui Ro-
gers despre puterea de auto-vindecarea a omului . Astfel, terapeutul este
alături de client, îns ă se abține să intervină asupra a ceea ce nu poate fi

120 actualizat în momentul respectiv. Îi r ămâne străin faptul “s ă impună sco-
puri, să modeleze pe indivizi, s ă-i manipuleze, s ă-i împingă pe căi pe care el
ar dori ca ace știa să le urmeze” (Rogers 1961 apud. Dartevelle în Elkaim,
2007). Înțeleasă astfel, nondirectivitatea ascunde de fapt un respect deo-
sebit pentru persoana clientului și pentru capacitatea s ă de autovindecare
– considerat ă la nivel supraordonat, singurul mecanism al schimb ării clien-
tului interior acestuia. Dac ă terapeutul reu șește să acceseze în client re-
sursa autovindec ării, atunci succesul vindec ării este garantat.
Bozarth (1990 cf. Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și al.,
1998) sugera c ă nu conteaz ă ce fac sau spun terapeu ții centrați pe client;
singura cerin ță este de a oferi clientului timp, liberate de explorare și aten-
ție concentrat ă pentru ca clien ții săși rezolve singuri problemele. Terapeu-
tul nu produce schimbarea ci doar o ini țiază prin oferirea de condi ții care
să susțină funcționalitatea optim ă a tendințelor naturale de cre ștere a cli-
enților. Aceast ă perspectiv ă sugereaz ă ca terapeutul s ă abadoneze con-
trolul atât a procesului cât și a conșinutului sesiunilor în favoarea clientului.
Clientul este cel care, astfel, este nevoit s ă-și asume responsabilitatea di-
recției și procesului terapeutic. Rogers considera c ă oamenii au în ei în șiși
resursele auto-în țelegerii și capacitatea de a- și modifica propriul compor-
tament. Acest respect profund pentru resursele interioare ale omului se
poate manifesta doar dac ă este o atitudine profund integrat ă în personali-
tatea terapeutului.
Ansamblul format din congruen ța, considera ția pozitiv ă necondițio-
nată și empatia este considerat modul de a re-activa tendința de actuali-
zare și auto-actualizare a persoanei, precum și procesul valoriz ării
organismice . Dacă terapeutul reu șește să ofere autenticitate, considera ție
pozitivă necondiționată și empatie atunci clientul va reu și să realizeze
schimbări constructive la nivelul organiz ării personalit ății sale. Aceasta este
baza procesului terapeutic centrat pe client și factorul curativ principal.
Condițiile rogersiene sunt cele care asigur ă relația terapeutic ă. Terapeutul
va menține și va comunica permanent o atitudine de empatie și rezonan ță
sensibilă cu lumea interioar ă a clientului și va verifica permanent în țelege-
rea sa cu acesta. Numai în acest tip de rela ție clientul va putea s ă aleagă în
mod liber direc ția propriului proces terapeutic, s ă stabileasc ă conținuturile
despre care dore ște să vorbeasc ă sau să le modifice. De aceea, înainte de
orice alt obiectiv terapeutic, psihot erapeutul are sarcina de a construi
acest tip de rela ție cu clientul.
Dacă terapeutul reu șește să ofere în mod autentic aceste condi ții
atunci clientul va putea (cf. Raskin și Rogers în Corsini & Wedding, 1995):

121 a. să-și examineze problemele într-o modalitate care îi permit s ă-și
asume responsabilitatea care, pân ă în acel moment, apar ținea celorlal ți;
b. să trăiască emoții direct în cadrul întâlnirii terapeutice;
c. să accepte aspecte ale sinelui care anterior erau negate de con știință;
d. să-și mărească nivelul general al imaginii de sine.
Schimbarea terapeutic ă vizează aspectele cognitive și afective ale sine-
lui. Atunci când terapeutul poate acționa ca o persoan ă întreagă, în care
cognițiile și afectele sunt integrate, atunci acest lucru va avea un efect pu-
ternic asupra clientului. Acesta va putea s ă-și acceseze toate experien țele
dureroase dar într-o manier ă similară, integrate, autentic ă. Relația terape-
utică este considerat ă în sine o ”experien ță emoțional-corectiv ă” care va
avea un impact direct în felul în care clientul tr ăiește intern și extern.
Condițiile relaționale rogersiene valideaz ă experien țele clienților iar
aceștia ajung s ă-și foloseasc ă experien ța ca mijloc de evaluare a sinelui și
să o utilizeze ca ghid pentru ac țiunile sale viitoare. A șadar, ei își dezvoltă
un locus al controlului intern astfel încât s ă nu mai fie dependen ți de valo-
rile introiectate ale altora (Watson, Greenberg &Lietaer în Greenberg și al.,
1998).
Rogers considera c ă miezul și esența procesului terapeutic îl constituie
”întâlnirea” (basic encounter) dintre doi oameni care î și manifest ă reciproc
o empatie neîntrerupt ă și lipsită de mecanisme de ap ărare.
Contribuția analizei existen țiale la înțelegerea mecanismelor care pro-
duc schimbarea în psihoterapie se particulareaz ă prin câteva aspecte. Im-
portanța pe care existen țialiști o acord ă relației terapeutice autentice întă-
resc și nuanțează viziunea lui Rogers. Autenticitatea este valorizat ă în mod
deosebit de existen țialiști. Un mod de via ță autentic înseamn ă alegerea
conștientă a unui stil de via ță în acord cu valorile adev ărate ale individului,
ceea ce implic ă conectarea la și explorarea profund ă a propriei fiin țe, “aici
și acum”. “Rela ția terapeutic ă este perceput ă ca fiind microcosmosul prin
care macrocosmosul realit ății trăite a clientului se exprim ă și se deschide
către explorare” (Spinelli în Woolfe și Dryden, 1996). Autenticitatea și pre-
zența psihoterapeutului declan șează schimbări în clien ți: creează “întâlni-
rea” terapeutic ă ce stimuleaz ă explorarea autentic ă a clienților; și facili-
tează acestora contactul cu propria lor autenticitate și prezență.
Pe de alt ă parte, terapia existen țialistă propune un mecanism nou de
declanșare a schimb ării terapeutice: conștientizarea și asumarea ”daturi-
lor” existen ței și rezolvarea conflictelor intrapsihice legate de acestea.
Acest mecanism se particularizeaz ă în legatur ă cu fiecare ”preocupare ul-
timă” iar acest lucru implic ă:

122 • Conștientizarea mor ții ca situa ție limitativ ă care fie produce un stil
de viață marcat de patologie, fie poate constitui sursa unor importante și
profunde schimb ări interioare în ceea ce prive ște asumarea vie ții, trăirea
deplină, asumată a vieții.
• Conștientizarea mor ții ca sursă primară a anxietății ceea ce poate
determina asumarea anxiet ății existen țiale și, consecutiv, descoperirea
unor modalit ăți de a utiliza în mod constructiv aceast ă anxietate.
• Conștientizarea izol ării existen țiale ca mecanism de aprofundare a
intimității și relaționării autentice cu o alt ă persoană.
• Construirea sensului existen ței care produce angajamentul și
implicarea deplin ă, totală în toate ariile existen ței – contruirea unei familii,
construirea rela țiilor cu ceilal ți, profesia, proiectele personale, etc.
Analiza existen țială este, mai degrab ă o filosofie care ofer ă un cadru de
înțelegere a realit ății psihologice la un nivel meta-analitic. Dac ă clientul
reușește să integreze aceast ă ”filosofie” în sistemul s ău personal de con-
vingeri, atunci aceasta va ac ționa ”up-bottom”, reglând toate problemele
sale psihologice.
Terapia Gestalt se bazeaz ă pe o teorie paradoxal ă a schimb ării: cu cât o
persoană respectă mai mult ceea ce este, cu atât acea persoan ă se simte
mai pregătită pentru schimbare. Astfel, schimbarea apare atunci când o
persoană devine ceea ce este, nu atunci când încearc ă să devină ceea ce nu
este. Pentru a deveni ceea ce este, o persoan ă trebuie s ă se conștientizeze
pe sine deplin. Este vorba despre acela și principiu ca și cel descris de Ro-
gers: a deveni ceea ce un om este (actualizarea și auto-actualizarea).
Conștientizarea este cheia schimb ării terapeutice în Gestalt terapie; re-
prezintă obiectivul terapeutic și principala metodologie. Toate tehnicile
gestaltiste vizeaz ă activarea acestui mecanism al schimb ării. Identificarea
blocajelor con știentizării face parte din acest proces. Abia dup ă ce clientul
se conștientizeaz ă pe sine și experien ța sa așa cum sunt, poate deveni ceea
ce dorește.
Experiența ”aici și acum” este un alt mecanism care promoveaz ă
schimbarea terapeutic ă. Clienții sunt îndruma ți să intre în contact cu tot
ceea ce reprezint ă ”aici și acum” pentru ei (senza ții, reprezent ări, emoții,
gânduri, etc). Terapeutul accept ă, însoțește și respectă profund experien ța
imediată a clientului a șa cum este ea, iar în felul acesta, creeaz ă atmosfera
în care schimbarea devine posibil ă. În terapia Gestalt, experien ța este valo-
rizată mult mai mult decât simpla în țelegere intelectual ă a ceea ce se în-
tâmplă. Dacă persoana se focalizeaz ă pe ceea ce tr ăiește ”aici și acum”
atunci poate intra în contact cu nevoile sale reale și are șansa de a le satis-

123 face. Blocajele con știentizării împiedic ă clientul s ă fie în contact cu sine, cu
ceilalți și cu lumea din jurul s ău într-o maier ă autentică, reală – resursele
sale psihice vor fi blocate.
Contactul clientului cu sine, cu ceilal ți și cu lumea din jurul s ău este un
alt mecanism pe care terapia Gestalt îl consider ă esențial pentru schimba-
rea terapeutic ă. Experien ța este creat ă la nivelul acestui contact de grani ță
iar calitatea experien ței depinde de felul în care contactul se realizeaz ă.
Conștientizarea felului în care clientul într ă î n co n t a ct , m e n ține contactul
cu sine și cu ceilal ți și iese din contact, este o modalitate de diagnostic
experiențial al problemelor clientului dar și modalitatea de a produce
schimbarea dorit ă de client. Con știentizarea momentelor form ării contac-
tului este esen țială pentru func ționarea s ănătoasă. Conștientizarea între-
ruperilor contactului și restabilirea contactului sunt considerate factori
curativi.
Relația dintre client și terapeut rămâne și pentru terapia Gestalt un
factor curativ esen țial și o sursă important ă de creștere a clientului pentru
că reprezint ă o sursă de învățare nouă pentru clien ți. Relația terapeutic ă
nu este doar un ecran de proiec ție, ci o surs ă de contact autentic. Terapeu-
tul se focalizeaz ă pe contactul prezent dintre el și client, este con știent de
impactul propriu asupra experien ței actuale a clientului și se focalizeaz ă pe
întreruperile contactului rela țional ca surs ă de descoperire și oportunitate
de noi experien țe.
Asumarea responsabilit ății clientului pentru ceea ce tr ăiește (experi-
ența sa), pentru ceea ce dore ște să trăiască, pentru via ța sa constituie un
alt mecanism ce promoveaz ă schimbarea terapeutic ă – iar acesta este un
alt punct comun cu celelalte terapii experien țiale.
Dincolo de importan ța relației terapeutice, care reprezint ă marca
abordării experien țial-umaniste, terapiile experien țiale actuale propun și
explică un alt mecanism al producerii schimb ării clientului: procesarea
emoțională și experien țială – care se face în mai multe etape, fiecare acti-
vând un mecanism al schimb ării specific:
• Primul pas este focalizarea intern ă a atenției clientului pentru a
articula experien ța clar, coerent.
• Aprofundarea nivelului de con știentizare și experien ță a clientului.
Dacă clientul reu șește să adânceasc ă procesarea emo țională atunci se
vor activa și resursele de cre ștere ale acestuia care, la rândul lor îi vor
permite s ă-și satisfacă nevoile profunde într-un mod adaptativ s ănătos.
• Capacitatea de simbolizare a experien ței interne este un alt factor
important al schimb ării terapeutice. Terapeutul ajut ă clientul care a ac-

124 cesat toate nuan țele experien ței sale profunde s ă o simbolizeze la nivel
conștient pentru a identifica sensurile acesteia și a creea noi semnifica-
ții ce pot la rândul lor, s ă modifice experien ța interioar ă și manifestarea
ei exterioar ă.
Greenberg și al. (1993, cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow, 2008) con-
sideră că abordarea terapeutic ă de tip experien țial este focalizat ă pe dia-
gnosticul procesului experien țial al clientului și nu pe diagnosticul persoa-
nei. Procesul experien țial se refer ă la identificarea proceselor interioare ale
clientului care îi creeaz ă probleme în via ța sa. Terapeutul cunoa ște
markerii acestor procese interioare tulburate și, astfel, poate ghida explo-
rarea clientului: markeri ai stilului de procesare emo țional (extern/intern),
markeri ai stilului de r ăspuns (de exemplu, folosir ea pronumelor imperso-
nale), markeri ai procesului intern al clientului (indicatori corporali, de
exemplu, respira ția, postura). Prin urmare, procesul terapeutic de tip
experiențial se focalizeaz ă pe felul în care clien ții își prezintă experien țele și
mai puțin pe ceea ce spun.

4.7. Relația terapeutic ă în terapia experien țial-umanist ă

În practica terapiei experien țiale, relația autentic empatic ă și validantă
este perceput ă ca un factor curativ crucial, dar și ca un factor facilitator al
altor sarcini ale acestei orient ări, și anume adâncirea experien ței clienților
în terapie (Gendlin, 1996; Greenberg &Rice, 1993 cf. Greenberg ș.a., 1998).
Rolul personalit ății psihoterapeutului pentru facilitarea acestei rela ții este
fundamental în oricare dintre orient ările de tip experien țial; psihoterapeu-
tul este unul din factorii cei mai importan ți pentru ini țierea și declanșarea
mecanismelor schimb ării clienților.
Fiecare dintre cele trei mari r ădăcini ale abord ării experien țiale a con-
tribuit la definirea rela ției terapeutice, a mecanismelor de schimbare ale
clientului și a impactului personalit ății terapeutului asupra activ ării acestor
aspecte.
Rogers (1942 cf. Greenberg ș.a. 1998) a fost convins c ă pacientul î și
poate activa “for țele de vindecare personale” într-o rela ție care ofer ă “ma-
ximum de libertate” pentru exprimarea personalit ății pacientului. Aceast
tip de rela ție poate fi creat ă dacă terapeutul poate manifesta în mod au-
tentic trei condi ții: empatia, considera ția pozitiv ă necondiționată și con-
gruența – toate fiind aspecte ce sunt integrate armonios în interiorul tera-
peutului.

125 Bohart și Greenberg (1997) au identificat trei etape ale empatiei:
1. Raportul empatic se refer ă la amabilitatea terapeutului și accepta-
rea de c ătre acesta a sentimentelor și cadrului de referin ță al
clientului.
2. Experiența, adică înțelegerea corect ă a lumii clientului, este reali-
zată prin investiga ția pe care terapeutul o face asupra rela țiilor și
istoriei de via ță a clientului.
3. Rezonanța în comunicare ajut ă clientul s ă simbolizeze, s ă organizeze
și să-și înțeleagă experien țele interioare.
Clientul trebuie s ă-și asume responsabilit atea pentru direc ția și evoluția
procesului terapeutic.
Modelul existen țial-fenomenologic nuan țează aspectele rela ției tera-
peutice prin introducerea a dou ă concepte noi: autenticitatea și prezența.
Autenticitatea terapeutului este un aspect care faciliteaz ă relația terapeu-
tică și permite clientului asumarea propriei autenticit ății. Prezența terape-
utului înseamnă mai mult decât congruen ță.
May (1983, apud. Hoffman, 2003) definea prezen ța terapeutului astfel:
“Prin aceasta în țelegem că relația dintre terapeut și client este considerat ă
una reală, terapeutul nefiind doar un reflector ci o fiin ță umană vie care se
întâmplă …să fie preocupat….cu în țelegerea și experimentarea cât mai
mult posibil a fiin ței pacientului”. Terapeu ții existențialiști cred că psihote-
rapeutul și clientul interac ționează într-un mod în care ambii “particip ă, și
în care iubirea și ura, încrederea și îndoiala, conflictele și dependen țele,
apar și pot fi în țelese și asimilate” (May și Yalom, 1989, Deurzen-Smith,
1988 apud. Greenberg și al., 1998).
Yalom (1980 cf. Kottler, 1993) consider ă că ascunderea propriei per-
soane de dragul transferului nu face decât s ă nege clientului oportunitatea
de a experimenta o întâlnire mai autentic ă și iubitoare. Bugental, un alt
reprezentant al abord ării existen țialiste, a accentuat la rândul s ău, rolul
crucial al prezen ței terapeutului în rela ția cu clientul. “Rela ția terapeutic ă
este cea mai puternic ă adunare de for țe care energizeaz ă și susține trava-
liul lung, dificil și adesea dureros al schimb ării vieții. Prezen ța terapeutului
nu înseamn ă existența unui tehnician-observator dezinteresat, ci un com-
panion uman în totalitate viu pentru client” (Bugental 1987 apud. Corey,
1991).
Apreciem c ă terapeuții existențialiști accentueaz ă mai degrab ă calitățile
lor personale decât tehnicile interven ționale specifice. În aceast ă privință,
personalitatea lor este cel mai important “instrument” pe care îl utilizeaz ă
pentru a facilita schimbarea pozitiv ă la clienți (Ciorbea, 2010).

126 Sidney Jourard (1971 cf. Corey, 1991) consider ă că autodezv ăluirea
spontană a terapeutului faciliteaz ă creșterea clien ților, prin modelarea de
către ei a comportamentului autentic. Dac ă terapeuții sunt capabili s ă fie
transparen ți la momentul adecvat, atunci umanitatea terapeutului va fi un
stimul pentru ca clientul s ă se conecteze cu realitatea profund ă a ființei lui.
Jourard sublinia c ă dacă terapeuții își ascund propria personalitate în
timpul ședințelor sau dac ă se comport ă inautentic, atunci și clientul va
rămâne încorsetat de propriile mecanisme de ap ărare și de alternativele
inautentice.
În procesul terapeutic existen țialist, rela ția terapeutic ă începe cu
creearea unei atmosfere de siguran ță în care clien ții să se poată angaja în
autoreflectare. Odat ă îndeplinit ă această condiție, terapeutul poate începe
să confrunte clientul cu responsabilitatea situa ției lor de via ță și, în mod
specific, cu anxietatea existen țială datorată evitării ”daturilor” existen ței.
Relația terapeutic ă va evolua apoi spre asumarea de c ătre terapeut a unei
poziții ”mai egale” cu clientul care s ă-i permită acestuia din urm ă să se
simtă susținut și ajutat să găsească alternative existen țiale. Terapeu ții exis-
tențialiști acceptă ideea de transfer și distorsiunile rela ționale care provin
din acesta; obiectivul lor este de a ajuta clientul s ă delimiteze, s ă distingă
realitatea de distorsiuni.
Terapeuții gestaltiști au văzut întotdeauna rela ția terapeutic ă ca o surs ă
important ă de învățare nouă pentru clien ți. Ca și teoreticienii centra ți pe
client, teoreticienii gestalti ști consider ă că relația terapeutic ă implică un
contact real între participan ți dar și posibilitatea ca pacien ții să își proiec-
teze experien ța anterioar ă în relația terapeutic ă (Ciorbea, 2010).
Rădăcinile psihodinamice ale terapiei gestalt și-au făcut simțită pre-
zența în felul de a construi și înțelege rela ția terapeutic ă și rolul acesteia.
Astfel, clien ții erau văzuți ca manipulând mediul pentru a cere sus ținere,
iar problemele din rela ția terapeutic ă sunt considerate manifest ări ale
transferului. Confruntarea terapeutic ă – tehnica-marc ă a terapiei Gestalt
clasice – viza con știentizarea proiec țiilor și retragerea lor. Ulterior, forma
dialogică a terapiei Gestalt a re-considerat aspectele interpersonale dintre
terapeut și client. Astfel, rela ția terapeutic ă este o întâlnire existen țială de
tip ”EU-TU” caracterizat ă prin prezen ță, autenticitate, angajament în dia-
log, respect reciproc. În consecin ță, problemele rela ționale ale clien ților nu
mai sunt concepute ca proiec ții, ci ca n ăscându-se din câmpul rela țional.
Creșterea clien ților înseamn ă vindecarea rupturilor din rela ție prin con ști-
entizarea de c ătre client a patternurilor propriei experien țe, conștientiza-
rea modalit ăților în care se întrerupe pe sine și dialogul experien țial corec-

127 tiv. Contactul prezent dintre terapeut și client, precum și tulburările aces-
tuia vor constitui focusul travaliului terapeutic.
Terapiile experien țiale actuale au nuan țat aspecte ale rela ției terapeu-
tice. Astfel, Lietaer (1993 cf. Greenberg și al., 1998) a identificat autentici-
tatea psihoterapeutului ca fiind aspectul cel mai important dintre condi țiile
terapeutice. El a distins dou ă aspecte ale autenticit ății:
• aspectul intern al congruen ței care se refer ă la experien ța in-
ternă a terapeutului cu clientul de care trebuie s ă fie conștient în timpul
terapiei. Terapeutul trebuie s ă fie suficient de matur și conștient de sine
pentru a nu deveni defensiv cu clien ții și a rămâne deschis la lumea celor-
lalți. Cu cât este mai capabil s ă rămână în contact cu propria experien ță, cu
atât este mai congruent;
• aspectul extern al congruen ței se refer ă la abilitatea terapeutului
de a releva experien ța să clientului, de a fi transparent. Lietaer atrage
atenția că terapeutul trebuie s ă-și exerseze transparen ța cu responsabili-
tate. Nu este necesar ca terapeutul s ă împărtășească fiecare aspect al ex-
perienței, ci doar acelea care faciliteaz ă procesul clientului. Transparen ța
este întotdeauna utilizat ă într-un climat empatic. Autodezv ăluirea terapeu-
tului trebuie s ă evite implicarea profund ă cu clientul. Exist ă două linii direc-
toare pentru a fi transparent într-o rela ție: mesajele de tip Eu și condiția ca
terapeutul s ă fie continuu deschis la experien ța clientului și la impactul pe
care autodezv ăluirea o are asupra clientului.
Greenberg și al. (1998) accept ă ideea apari ției transferului în rela ția te-
rapeutică dar consider ă că acesta nu trebuie neap ărat analizat pentru a putea
facilita schimbarea; este suficient ă expunerea clientului la experien țe emoțional-
corective care vor evapora dificult ățile relaționale. Astfel, rela ția terapeutic ă este
protejată și transformat ă într-o alian ță puternică și securizant ă.
Pe de alt ă parte, rela ția terapeutic ă creează contextul adecvat imple-
mentării sarcinilor concrete din terapie. Într-o rela ție empatic ă, terapeutul
va ști ce interven ții sunt adecvate iar clientul le va accepta mai bine.
Horvath și Greenberg (1994) enumer ă condițiile creării unei rela ții te-
rapeutice securizante:
– să perceapă în mod adecvat comunicarea verbal ă și nonverbal ă a
clienților;
– să comunice și să caute confirmarea propriei în țelegeri; s ă negoci-
eze o înțelegere mutual ă;
– să se abțină de la exprimarea unor gânduri critice, intruzive sau os-
tile în timpul sesiunii.
Comportamentele importante pentru a comunica în țelegerea, sus ține-

128 rea și respectul includ ascultarea atent ă și activă și reprezentarea vie a sen-
timentelor clien ților.
Terapeuții experien țialiști folosesc mai multe tehnici prin care s ă cre-
eze o rela ție terapeutic ă facilitatoare și vindecătoare:
• Reflectările empatice pun clientul în contact cu aspecte semnifica-
tive ale experien ței lor.
• Întrebările deschise ajută la explorarea și stimularea experien ței
interioare a clien ților și la activarea unui proces de înv ățare experien țială.
Aceste întreb ări, adecvat adresate, comunic ă clientului interesul și înțele-
gerea profund ă a terapeutului.
• Nivel optim de activism al terapeutului pentru a facilita procesul
terapeutic. Prea pu țin activism din partea terapeutului poate fi interpretat
ca lipsă de responsivitate de c ătre clienți, în timp ce prea mult activism
poate fi interpretat în sensul c ă terapeutul este prea dominant sau con-
trolează excesiv și restricționează autonomia clien ților. Stilul terapeutic
dominant și intruziv poate inhiba dezvoltarea sinelui latent care este un
scop important al terapiei experien țiale (Elliott ș.a., 1990; Orlinsky și Ho-
ward, 1986 cf. Horvath și Greenberg, 1994).
• Meta-comunicarea despre scopurile și obiectivele anumitor inter-
venții (cf. Greenberg și al., 1998) este o modalitate prin care terapeu ții pot
să rămână conectați la clienții lor, pentru a stabili dac ă aceștia le percep
congruente cu propriile expectan țe și scopuri în sesiune. Mai mult, clien ții
sunt încuraja ți să-și exprime dezacordurile cu terapeu ții pentru ca s ă poată
fi negociat ă o înțelegere comun ă.
Terapeuții reușesc acest lucru ac ționând nu ca exper ți ci ca facilitatori
care sugereaz ă diferite sarcini pe care clien ții le pot urma sau nu; o alt ă
modalitate de a evita rolul de ex pert este de a face sugestii și a crea un
cadru înțelegerii acestora pentru ca clien ții să fie încuraja ți să se raporteze
la propria experien ță pentru a decide în ce m ăsură formulările, sarcinile,
reflectările terapeu ților sunt adecvate.
• “Ascultarea profund ă” (listening-in-depth) sau ”ascultarea holist ă”
a clienților (Mearns și Cooper, 2005; Moja-Strasser, 1996 cf. Cooper 2007)
înseamnă mai mult decât a l ăsa clientul s ă vorbeasc ă; este vorba despre
rezonanța totală și acordajul fin al terapeutului cu fiin ța întreag ă a
clientului (la nivel corporal, emo țional, cognitiv).
• Dezvoltarea personal ă a terapeutului (bazat ă pe auto-con știen-
tizarea profund ă) care să-i permită acestuia s ă se elibereze de prejudec ăți,
convingeri proprii și să renunțe la controlul procesului terapeutic. Doar a șa
terapeutul poate fi într-un contact real cu clientul.

129 Esența abordărilor experien țial-umaniste este o modalitate special ă
profund valorizatoare și plină de respect de a concepe omul. Personalita-
tea terapeu ților aflați în acest tip de rela ție cu clien ții, este extrem de im-
portantă pentru promovarea principiilor subiacente referitoare la fiin ța
umană. O personalitate empatic ă, congruent ă, autentic ă poate exprima
umanitatea terapeutului – cea considerat ă a fi central ă pentru procesul
vindecării. Pentru mul ți clienți, agentul schimb ării (și vindecării) în terapia
experiențială, este “întâlnirea” autentic ă și profund ă cu o altă ființă, care
creează acel climat psihologic capab il a favoriza explorarea experien țelor
subiective și adoptarea alternativelor de via ță autentice și benefice (Cior-
bea, 2010).

4.8. Cercetarea științifică a terapiei experien țial-umaniste

Terapia experien țial-umanist ă nu a fost u șor de cercetat din punct de
vedere științific. În primul rând, exist ă puține teste pe care umani știi le-ar
folosi pentru c ă convingerea lor principal ă este aceea c ă oamenii sunt în
mod fundamental buni iar terapia trebuie centrat ă pe aspectele pozitive
mai degrab ă decât pe cele negative. În al doilea rând, utilizarea instrumen-
telor de evaluare psihometric ă înseamn ă pentru umani ști a transmite cli-
entului mesajul c ă terapeutul știe mai multe despre gândurile, comporta-
mentele și emoțiile lui decât clientul însu și; acest lucru vine în contradic ție
cu convingerile umaniste.
Datorită acestor aspecte, mul ți teoreticieni, mai ales adep ții perspecti-
vei behavioriste, au respins teoria umanist ă datorită disponibilit ății sale
reduse pentru cercetare. Cu toate c ă a înaintat greu, cercetarea științifică a
acestei abord ări există iar principalele teme de cercetare au fost urm ătoa-
rele:
a) Studiul conceptelelor de Sine Real și Sine Ideal ale lui Rogers și a
corelațiilor dintre acestea înainte și după procesul de psihoterapie, se face
prin metoda de sortare Q. Evaluarea Q-sort a fost dezvoltat ă de Stephen-
son (1953) și a fost integrat ă rapid în terapia centrat ă pe client a lui Carl
Rogers. Sortarea Q const ă dintr-un pachet de 100 de carduri, fiecare con ți-
nând o calitate specific ă referitoare la personalitatea individual ă (de
exemplu, ”organizat și orientat spre detalii”, ”stim ă de sine înalt ă”). Scopul
evaluării este de a determina nivelul acestor aspecte de personalitate ale
individului la începutul terapiei, apoi la diferite intervale de-a lungul trata-
mentului și la sfârșitul terapiei pentru a determina progresul. Clientul este

130 instruit să citească fiecare cartona ș și să le sorteze de la 1 la 9, în care 1
înseamnă ”nu mi se potrive ște deloc” și 9 înseamn ă ”mi se potrive ște to-
tal”. În sortarea ini țială, clienții sunt ruga ți să se evalueze a șa cum sunt ei la
momentul respectiv, adic ă sinele real. Odat ă sortarea f ăcută, cartonașele
sunt din nou amestecate iar ei sunt ruga ți să facă o nouă sortare dar în
funcție de sinele ideal, adic ă în funcție de cum ar dori s ă fie la sfâr șitul te-
rapiei. Aceste dou ă sortări permit clientului și terapeutului s ă știe unde se
află clientul în prezent și ce direcție ar vrea clientul s ă ia pe parcursul tera-
piei. De vreme ce terapeutul nu contri buie cu nimic la modul de sortare a
cartonașelor, distorsiunile, exager ările și interpret ările grește ale sinelui
sunt integrate în terapie. Cu alte cuvinte, pe m ăsură ce tratamentul pro-
gresează, unele aspecte pozitive ale personalit ății își pot schimba locul
odată cu descoperirea sinelui real.
b) Studiul condi țiilor rogersiene. Studiile anilor ’70 concluzioneaz ă că
“variabilele rogersiene” (în țelegerea empatic ă, atitudinea pozitiv ă necondi-
ționată și congruen ța) sunt necesare și suficiente pentru schimbarea tera-
peutică (Lambert, DeJulio și Stein, 1978; Truax și Mitchell, 1971). Aceea și
concluzie o reg ăsim și în studiile anilor ’80 (de ex., Orlinsky și Howard,
1986; Patterson, 1984).
Lambert, Shapiro și Bergin (1986) au revizuit cercet ările privind calit ă-
țile atitudinale ale terapeu ților și au concluzionat astfel: “aceste condi ții
rogersiene constituie o parte semnificativ ă a eficien ței psihoterapiei”.
Orlinsky și Howard (1986) afirm ă aceeași idee dup ă ce au revizuit cercet ă-
rile: “În general, 50-80% dintre studiile revizuite sunt semnificativ pozitive,
indicând faptul c ă aceste condi ții atitudinale sunt în mod consistent rela ți-
onate cu rezultatele terapeutice”.
O serie de studii realizate de cercet ătorul german Reinhard Tausch
(1990 cf. Bozarth 2000), precum și alte studii din Europa ofer ă un suport
puternic ipotezei lui Rogers asupra condi țiilor necesare și suficiente pentru
schimbarea terapeutic ă.
Pe de alt ă parte nu exist ă nici un studiu care s ă susțină asumpția că
aceste condi ții sunt necesare, dar nu și suficiente.
Cercetările anilor ’90 (cf. Bozarth, 2000) sus țin ipoteza c ă variabilele-te-
rapeut sunt cele care coreleaz ă cel mai mult cu rezultatele pozitive ale te-
rapiei: adaptarea emo țională, atitudini rela ționale, empatia (Lafferty,
Beutler și Crago, 1991), “în țelegerea și implicarea” (Gaston și Marmar,
1994), “căldura și atitudinea prietenoas ă” (Gomes-Schwartz, 1978), și alte
constructe similare (Bachelor, 1991; Gaston 1991; Windholtz și Silbershatz,
1988).

131 Una dintre concluziile pe care Bozarth (2000) le-a afirmat, dup ă analiza
extensivă a studiilor privind factorii care prezic rezultatele pozitive ale psi-
hoterapiei, merit ă reținută: descoperirile a 5 decade de cercetare a rezul-
tatelor psihoterapiei sus țin ideea c ă paradigma rogersian ă contează cel mai
mult în varian ța succesului terapeutic pentru clien ți.
c) Eficiența psihoterapiei experien țial-umaniste .
Prin metoda de sortare Q, terapia centrat ă pe client s-a dovedit efici-
entă atunci când eficien ța s-a măsurat prin cre șterea stimei de sine și des-
chiderii spre experien ță (Raskin &Rogers în Cor sini & Wedding, 1995).
Elliott, Greenberg, și al., (2004, cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow,
2008) au prezentat o meta-analiz ă a 64 de studii moderne asupra terapiilor
experiențiale care demonstra eficien ța acestora pentru client atât în sine,
cât și prin compara ție cu terapiile non-experien țiale.
Cele mai serioase cercet ări științifice au fost realizate asupra eficien ței
terapiei centrate pe emo ție în tulburarea depresiv ă. Terapia centrat ă pe
emoții este mai eficient ă decât terapia rela țional-empatic ă pură pentru
reducerea problemelor interper sonale, reducerea simptomelor și preveni-
rea recăderilor (Goldman, Greenberg, & Angus, 2006 ; Greenberg & Wat-
son, 1998 cf. Pos, Greenberg &Elliot în Lebow, 2008). Watson, Gordon,
Stermac, Kalogerakos, și Steckley (2003, cf. Pos, Greenberg &Elliot în
Lebow, 2008) au comparat eficien ța terapiei centrate pe emo ții și terapia
cognitiv-comportamental ă în reducerea simptomelor depresiei majore și
au descoperit c ă nu există diferențe semnificative de eficien ță între cele
două terapii.
Pos, Greenberg &Elliot (în Lebow, 2008) enumer ă rezultatele cercet ă-
rilor științifice care au verificat dac ă profunzimea experien ței coreleaz ă cu
rezultatele terapeutice:
• Hendricks (2002) a revizuit 91 de studii realizate între 1958 și
1999. Procesarea experien țială a fost explorat ă în forme variate de psiho-
terapii pentru categorii diagnotice vari ate (de la schizofrenie la probleme
maritale și depresie). 27 de studii au folosit Scala de experien ță
(Experiencing Scale, Klein și al., 1986) pentru a m ăsura profunzimea expe-
rienței. Majoritatea studiilor au ar ătat că nivele mai înalte de experien ță
sunt predictori pentru rezultate terapeutice mai bune.
• Experien ța ca proces coreleaz ă cu rezultate pozitive în terapia
cognitiv-comportamental ă și terapia psihodinamic ă (Castonguay, Goldfried,
Wiser, Raue, & Hayes, 1996 ; Silberscha tz, Fretter, & Curtis, 1986) ceea ce
sugerează că experien ța este un proces terapeutic important indiferent de
orientarea terapeutic ă.

132 • Alte studii au ar ătat că experien ța (experiencing) este o abilitate
se îmbun ătățește și se adânce ște în timpul terapiei experien țiale (Gol-
dman, Greenberg, & Pos, 2005 ; Pos, Greenberg, Goldman, & Korman,
2003 ; Warwar, 2003).
• Pos (2006) a demonstrat c ă creșterea profunzimii experien ței în
timpul episoadelor emo ționale ap ărute pe tot parcursul terpaiei este un
predictor al reducerii simptomelor iar alian ța contribuie la aceste rezultate
indirect prin sus ținerea procesului experien țial.
• Greenberg și Pedersen (2001) au studiat dou ă sarcini terapeutice
esențiale în terapia focalizat ă pe emoții: splitările și ”afacerile neîncheiate”.
Ambele sarcini au restructurat amintirile și răspunsurile emo ționale sche-
matice esen țiale ale clien ților și sunt predictori ai succesului terapeutic și
lipsei recăderilor. Acest rezultat sus ține ipoteza experien țială că procesarea
și restructurarea emo țională profundă conduce la schimb ări terapeutice de
durată.

133

5. Alte forme de psihoterapie

5.1. Psihodrama

Psihodrama este o form ă de psihoterapie dezvoltat ă de Jacob L. Mo-
reno (1889-1974), considerat un pionier în terapia de grup, psihologia soci-
ală și teatrul de improviza ție. Psihodrama ofer ă o metodologie puternic ă
care aduce multiple elemente psihoterap eutice noi, total diferite de cele
oferite de abord ările discutate anterior. Psihodrama demonstreaz ă faptul
că vindecarea terapeutic ă apare nu numai prin re-condi ționare, înv ățare
sau insight, ci și prin sentimentul puterii personale pe care clien ții îl dobân-
desc atunci când î și descoper ă creativitatea (Blatner în Corsini & Wedding,
1995).
Psihodrama integreaz ă elemente din analiza cognitiv ă, din abordarea
experiențială (de exemplu, prin accentul pus pe con știentizarea experien ței
de ”aici și acum”, exprimarea emo țională și relația terapeutic ă), ale abor-
dării psihanalitice (de exemplu, prin utilizarea insightului, a conflictualit ății
psihodinamice, a mecanismelor de ap ărare etc). De și încorporeaz ă o serie
de mecanisme terapeutice desc operite anterior de abord ările majore ale
psihoterapiei, psihodrama le pune într-o lumin ă nouă, le activeaz ă și utili-
zează total diferit, și le descoper ă valențe noi.

5.1.1. Concepte centrale ale psihodramei

Moreno și-a fundamentat metodologia terapeutic ă pe o serie de con-
cepte teoretice deja existente dar c ărora le-a oferit semnifica ții noi. Aces-
tea sunt:
1. Creativitatea și Spontaneitatea. Moreno a fost fa scinat de jocul
copiilor și felul în care ei î și construiesc r ăspunsuri noi la diferite situa ții. A
observat și testat mai multe metode de ac țiune lucrând cu grupuri de copii.
Aceste experien țe l-au determinat pe Moreno s ă considere c ă spon-
taneitatea este o un proces creativ și vital al vie ții; este o tendin ță și abili-
tate natural ă, vindecătoare. Starea de spontaneitate faciliteaz ă experien ța
creativă.
Spontaneitatea presupune deschidere și acțiune liber ă a persoanei.

134 Spontaneitatea nu se refer ă la impulsivitate ci este, mai degrab ă, un răs-
puns prosp ăt și eficient la o situa ție. Spontaneitatea se opune fixa țiilor,
adicțiilor sau paternurilor obi șnuite/compulsive ale gândirii, ac țiunii.
Din acest punct de vedere, pentru Moreno, multe forme de psihopatologie
individual ă și socială sunt manifest ări ale pierderii spontaneit ății și a indis-
ponibilității de a gândi creativ (cf. Blatne r în Corsini & Wedding, 1995).
Cheia practicii creativit ății în viața cotidian ă este spontaneitatea, iar
metodele care ajut ă la activarea spontaneit ății îmbunătățesc progresul
terapeutic. Moreno afirma ”Abordarea mea înseamn ă mai mult decât o
metodă psihoterapeutic ă – cred cu t ărie că spontaneitatea și creativitatea
ating rădăcinile profunde ale vitalit ății și dezvoltării spirituale, ne afecteaz ă
implicarea în oricare sfer ă a vieții noastre” (apud. Nicolae în Mitrofan,
2000).
2. Tele este conceptul care se refer ă la legăturile emo ționale profunde
care se formeaz ă între membrii grupului; este un fel de conexiune
reciprocă de tip empatic care permite interac țiunea autentic ă a membrilor
grupului, implicarea deplin ă, și, care constituie o condi ție pentru dezvolta-
rea spontaneit ății. Teleul, spre deosebire de empatie, înseamn ă reciproci-
tate și este un eveniment social, mai degrab ă decât un fenomen psihologic
individual.
3. Rolul. Moreno a dep ășit viziunea descriptiv ă despre rolul social și a
subliniat poten țialul rolului de a activa schimb ări creative, vindec ătoare în
om, iar teoria rolului a devenit astfel o abordare clinic ă relevantă. Moreno
este unul dintre pionierii teoriei rolului care a devenit una dintre abord ările
majore ale științelor sociale.
Blatner (în Corsini & Wedding, 1995) a descris principalele avantaje ale
rolului așa cum este el aplicat în psihodram ă. Plecând de la punctele teore-
tice identificate de autor, am sintetizat și clarificat în continuare contribu ți-
ile noi aduse de Moreno la în țelegerea terapeutic ă a rolului social:
a. Rolul creeaz ă o distanță față de situația clientului. Pentru Moreno,
rolul implic ă o separare între actorul rolului și performan ța sa de rol; astfel,
rolul activeaz ă mecanismul dezidentific ării (de expectan țe, obișnuințe, etc.)
și apare distanța față de rol. În situații clinice, distan ța de rol ofer ă clienți-
lor o perspectiv ă diferită asupra situa ției lor problematice și posibilitatea
unor alternative: ei pot redefini situa ția, o pot extinde sau pot renegocia
expectanțele lor fa ță de sine și alții. Astfel, este dezvoltat ă flexibilitatea
mentală a clientului; psihodrama genereaz ă un context de ”joac ă” în care
aspecte dureroase și serioase sunt procesate.
b. Metafora de ”rol” este relativ ușor de înțeles de orice client și se

135 referă la cea mai larg ă plajă de experien țe umane, inclusiv spiritualitatea,
fantezia, visele, arta sau temperamentul.
c. Rolul, așa cum este el în țeles și utilizat în psihodrama, este cel mai
util concept pentru a explora fenomenele interpersonale , de exemplu, felul
în care rolurile sunt distribuite, cât de rigide sunt, ce reguli ascund, ce emo-
ții au asociate, cât de liber este omul în a le schimba. Astfel, teoria rolului
crează o punte de leg ătură între psihologia individului și psihologia social ă.
d. Teoria rolului este util ă pentru a ajuta oamenii s ă se înțeleagă unii
pe alții. Tehnica inversiunii de rol ajut ă la dezvoltarea empatiei și la depăși-
rea egocentrismului ceea ce contribuie în mod decisiv la îmbun ătățirea
relațiilor autentice, mature între oameni.
e. Psihodrama încurajeaz ă extinderea repertoriului de roluri , prin
schimbarea liber ă a rolurilor, bucuria de a juca roluri diferite simultan.
Acest proces activeaz ă vitalitatea individului.

5.1.2. Procesul terapeutic psihodramatic

De obicei o ședință de psihodrama dureaz ă aproximativ 2 ore iar num ă-
rul de membrii participan ți în grup este între 5 și 12.
Obiectivele terapeutice generale pe care psihodrama și le propune sunt:
1. Rezolvarea problemelor emo ționale ale clientului care îi blocheaz ă
spontaneitatea și îl menține în paternuri rigide de ac țiune.
2. Antrenarea spontaneit ății prin metode ac ționale noi.
Moreno a descris cinci elemente de baz ă ale psihodramei:
1. Directorul este psihoterapeutul care conduce psihodrama în toate
etapele ei și îl ajută pe protagonist s ă-și exploreze și proceseze problema-
tica psihic ă. El este cel care cunoa ște metodologia psihodramatic ă, mode-
lele psihodinamice și care utilizeaz ă toate instrumentele psihodramatice
pentru a produce schimb ări clientului. Directorul construie ște strategia
terapeutic ă și calibreaz ă fin procesul intern al clientului. Ac țiunile concrete
ale directorului sunt:
– Propune grupului activit ăți care creeze tele-ul grupului, s ă mărească
coeziunea grupului și să elibereze spontaneitate,
– Ajută clientul s ă concretizeze con ținuturile sale interioare,
– Îndrumă eu-rile auxiliare pentru ca acestea s ă surprindă cât mai au-
tentic situa ția clientului,
– Direcționează evoluția scenelor din psihodram ă,
– Este garantul respect ării regulilor rela ționale dintre membrii grupu-
lui

136 2. Protagonistul este clientul care î și exploreaz ă problema și rămâne
permanent focusul directorului și al grupului. Împreun ă cu directorul, el
construie ște pe scen ă aspecte ale realit ății sale interioare (emo ții neexplo-
rate, relații, fantezii, frici, etc).
3. Eurile auxiliare sunt membrii grupului ale și de protagonist pentru a-l
ajuta să reprezinte p ărți din lumea sa interioar ă. Eul auxiliar poate inter-
preta persoane semnificative din via ța clientului, personaje generice, fan-
tastice, concepte abstracte. Un tip sp ecial de eu auxiliar este Alter-egoul –
persoana care interpreteaz ă partea protagonistului pe scen ă.
4. Scena este spațiul de desf ășurare a lucrului terapeutic. Existen ța sce-
nei creeaz ă o demarca ție între realitatea interioar ă și cea exterioar ă; cre-
ează un cadru mental special, o ancor ă pentru spontaneitate și creativi-
tate. Scena are o zon ă destinată balconului – un loc ce permite schimbarea
perspectivei protagonistului asupra evenimentelor derulate pe scen ă.
Forma circular ă a scenei sugereaz ă egalitatea pozi țiilor membrilor grupului.
Pe scenă se folosesc obiecte cât mai divers e cu rolul de a reprezenta defe-
rite aspecte ale protagonistului sau pentru a delimita spa țiul. De aseme-
nea, se poate utiliza muzica și lumina pentru a creea atmosfera dorit ă pen-
tru grup.
5. Auditoriul este acea parte a grupului care nu particip ă direct în
psihodrama clientului, r ămâne un fel de ”martor” al lucrului protagonistu-
lui. Rolul de ”martor” sau observator al protagonistului provoac ă trări dife-
rite decât cele puse în scen ă. Auditoriul poate juca un rol activ, oferind
feedbackuri (mai ales la sfâr șitul psihodramei), care reconecteaz ă grupul și
creează noi legături atât în interiorul grupului cât și pentru fiecare membru
în parte.
O psihodram ă parcurge mai multe etape care constituie procesul
terapeutic. Acestea sunt:
a. Încălzirea este prima faz ă a procesului terapeutic. Directorul propune
diferite exerci ții pentru a creea o atmosfer ă de activare și stimulare a spon-
taneității membrilor grupului. Fiecare participant are șansa de a se exprima
pe sine, liber și deschis. O înc ălzire bine f ăcută ajută la formarea rela țiilor
teleice între membrii grupului, la conectarea emo țională adecvată lucrului
terapeutic. La sfâr șitul acestei etape este ales protagonistul – acel membru
al grupului care î și va lucra problema.
b. Reprezentarea psihodramatic ă este etapa cea mai consistent ă a
lucrului terapeutic. Directorul și protagonistul încep explorarea problemei
clientului prin definirea ei în termeni concre ți. Protagonistul este ajutat s ă
pună în acțiune problema sa, pe scen ă, cu ajutorul obiectelor și a Eurilor

137 auxiliare, ca și cum s-ar petrece ”aici și acum” (fie c ă este o scen ă din trecut
sau din viitor). Directorul va direc ționa desf ășurarea scenelor psihodrama-
tice prin tehnici menite s ă evidențieze sentimentul central al protagonis-
tului din situa ția reprezentat ă. Apoi, directorul creeaz ă oportunitatea pro-
tagonistului de a experimenta comportamente, tr ăiri noi integrarea acelei
experiențe în interiorul clientului.
c. Împărtășirea este etapa final ă în care membrii grupului se reconec-
tează în mod real unii cu al ții și se oferă un feedback protagonistului.
În psihodram ă, rolul este conceptul central utilizat în procesul terapeu-
tic. Protagonistul pune în scen ă diverse roluri, iar procesarea acestora este
obiectivul principal al psihoterapiei. Rolurile sunt importante din dou ă
puncte de vedere (cf. Boria, 2005):
– Rolul este un con ținător de func ții psihice. Prin felul în care î și ma-
nifestă rolurile, individul arat ă, de fapt, modalit ățile sale de
funcționare interioar ă și modul în care acestea au evoluat.
– Rolul este un indicator al disfunc ționalității ce apare în organizarea
interioară a individului (aria emo țională, postural-muscular ă, fizio-
logică și cognitiv-simbolic ă).
Avantajul rolurilor este c ă permite o lectur ă a lor care relev ă inter-
conexiunea și integrarea diferitelor func ții conținute de roluri sau,
dimpotriv ă, disconexiunea și disfuncționalitatea lor. Sarcina terapeutului
este de a formula continuu consemne personalizate care s ă faciliteze ex-
presivitatea și să activeze func țiile psihice ale protagonistului ceea ce va
permite integrarea lor.
Tehnicile terapeutice noi propuse de psihodrama sunt numeroase dar
cele mai cunoscute sunt:
a) Inversiunea de rol reprezintă tehnica esen țială a psihodramei iar
scopul său principal este de a ”mi șca” protagonistul din pozi ția sa egocen-
trică și a dezvolta empatia pentru ceilal ți. Astfel, în scenele psihodramatice,
protagonistul este invitat s ă facă schimb de roluri cu alte persoane, s ă se
exprime ”ca și cum” ar fi acele persoane. Aceast ă tehnică ajută la contura-
rea personajelor de pe scen ă așa cum sunt ele reprezentate în lumea inte-
rioară a clientului; comunic ă grupului impactul pe care acea persoan ă o
are. Pe de alt ă parte, prin inversiune de rol, clientul în țelege trările acelor
persoane semnificative, la un nivel profund, uman – aceast ă nouă experi-
ență permite schimbarea perspectivelor și integrarea unor aspecte omise.
b) Tehnica dublului . Dublul este o persoan ă din grup care, prin
identificarea cu protagonistul, exprim ă ceea ce acesta nu reu șește: emoții
difuze, aspecte de care se teme, mecanisme de ap ărare, ambivalen țe. Ni-

138 colae (în Mitrofan, 2000) descrie principalele tipuri de dublu și funcțiile
acestuia. Sintetizând, rolurile dublului sunt:
• De a accentua, prin amplificare, aspecte importante ale experien ței
clientului (gânduri, emo ții, atitudini) pe care protagonistul le evit ă
sau sentimente difuze, neclare.
• De a încuraja protagonistul s ă intre în contact cu p ărți din sine mai
puțin explorate sau de care se teme , prin verbalizarea aspectelor
nonverbale exprimate de client sau a mecanismelor de ap ărare
puse în joc de protagonist;
• De a susține protagonistul în a exprima tr ăirile sale, normalizând
existența acestora;
• De a clarifica tr ările protagonistului.
c) Solilocviul este tehnica prin care protagonistul este invitat s ă
verbalizeze tr ările sale putenice mai ales atunci când nu exist ă o interac ți-
une interpersonal ă specifică. Se refer ă la exprimarea de sine, liber ă de
constrângeri.
d) Tehnica oglinzii este tehnica prin care protagonistul devine marto-
rul propriei scene psihodramatice, urm ărind din afar ă desfășurarea ac țiunii
(rolul său este jucat de alter-ego). Aceast ă tehnică permite schimbarea
perspectivei clientului asupr a propriului comportament.
e) Plus-realitatea se referă la acea dimensiune a experien ței psihologice
care transcende grani țele realității fizice. Din punct de vedere fenomenologic,
oamenii pot avea rela ții cu persoane fantasmatice sau care nu exist ă în
realitate, iar acestea au rolul lor important în psihodinamica individului.
Moreno afirma c ă psihodrama este un ”teatru al adev ărului”, în sensul
că adevărul complet al persoanei cuprinde adesea nu numai ceea ce s-a
întâmplat în realitate, ci și ceea ce nu s-a întâmplat niciodat ă dar ar fi tre-
buit (Blatner în Corsini & Wedding, 19 95). De asemenea, creatorul psiho-
dramei considera c ă plus-realitatea este o resurs ă vitală în vindecarea
emoțională, oferind posibilitatea unei experien țe emoțional corective. Pe
de altă parte, plus-realitatea poate lua forma proiecției în viitor , tehnică ce
implică punerea în scen ă a dorințelor sau obiectivelor anticipate. O alt ă
variantă a plus-realit ății este jocul de rol (role training) care ajută clientul
să exerseze un comportament dorit și astfel să se pregătească pentru un
eveniment viitor.
f) Sociometria este tehnica prin care sunt puse în scen ă forțele de
atracție, respingere și indiferen ță existente între membrii grupului. Astfel,
protagonistul î și poate con știentiza propria pozi ție în grup, prin felul în care
se rapoteaz ă la ceilalți sau prin felul în care ceilal ți se raporteaz ă la sine.

139 5.1.3. Mecanismele schimb ării în psihodram ă

Psihodrama aduce în prim-planul procesului terapeutic câteva meca-
nisme ale provoc ării schimb ării și vindecării clientului, le care le activeaz ă
prin metodologia sa. Aceste mecanisme le putem împ ărți în două categorii:
mecanisme generale și mecanisme specifice.
Mecanismele generale care provoac ă schimbarea terapeutic ă sunt:
a. Acțiunea. Moreno a observat c ă oamenii posed ă o tendință natu-
rală de a se exprima prin ac țiune, pe care a numi-o foamea de ac țiune. El a
folosit aceast ă tendință în psihodram ă, care din acest punct de vedere este
o șansă de a acționa a clientului pentru c ă îi oferă posibilitatea de a des-
cărca tensiunile sale patologice și conflictuale prin concretizarea lor în in-
teracțiune cu ceilal ți. Acțiunea este încurajat ă prin îndemnuri de tipul ”Nu
vorbi despre asta, arat ă (ce se întâmpl ă)!”
Psihodrama creeaz ă cadrul în care clientul î și poate activa aceast ă re-
sursă internă, iar acțiunea clientului are multiple beneficii terapeutice (cf.
Blatner în Corsini & Wedding, 1995):
– Semnalele nonverbale ale clientului pe care acesta le manifest ă în
timpul ac țiunilor sale psihodramatice ofer ă indicii despre asocia țiile
sale preverbale (senza ții, emoții, simboluri).
– Prin acțiune este reintrodus ă dimeniunea foarte bogat ă a comunic ă-
rii nonverbale și care con ține o plajă largă de indicatori diagnostici și
terapeutici.
– Acțiunea în timpul psihodramei determin ă apariția la client a senti-
mentului de a fi activ care, la rândul s ău, ajută la contracararea
sentimentului neajutor ării și pasivității, respectiv a celor care le
însoțesc (vinov ăție, rușine) – toate fiind st ări asociate cu
demoralizarea din diferite tulbur ări psihopatologice.
– Mișcarea fizic ă dintr-un loc în altul pe scen ă, atunci când sunt inter-
pretate diferite roluri, compartimenteaz ă simbolic diferite fa țele ale
problemei și ajută la reducerea confuziei.
Acțiunea este cea care dezvolt ă spontaneitatea.
b. Concretizarea este mecanismul prin care clientul î și expune în
mod specific problema într-o form ă dramatic ă. Abstracțiile vagi, adesea
utilizate drept mecanisme de ap ărare, sunt convertite în scene specifice.
Prin reancorarea clien ților în propriile experien țe, terapeutul și grupul sunt
ajutați să înțeleagă problema și să se angajeze în modalit ăți de ajutor efici-
ente. Din acest punct de vedere, psihodrama este o form ă de concretizare
metaforic ă a conflictelor interne ale clientului ceea ce înseamn ă și o formă

140 de rezolvare metaforic ă a acestora. Metafora este limbajul incon știentului,
iar rezolvarea în plan metaforic a conflictelor înseamn ă rezolvarea lor di-
rect la nivel incon știent.
c. Jocul. Inspirat de copiii care, prin joc (joac ă) își rezolvă diverse
probleme cu care se confrunt ă, Moreno a considerat c ă jocul este un
vehicol al vindec ării, o form ă de învățare natural ă ce poate fi utilizat ă, sau
mai bine spus re-activat ă, ca resurs ă interioară, la adult. Din acest punct de
vedere, psihodrama este un fel de terapie prin joc a adul ților. Pe de o
parte, prin jocul de rol clientul poate experimenta și învăța noi comporta-
mente direct, experien țial. Pe de alt ă parte, jocul de rol are o component ă
distractivă, care este un alt factor motivator puternic pentru c ă re-echili-
brează tendința de focalizare excesiv ă pe suferin ța clientului, ceea ce de-
termina sc ăderea speran ței și diminuarea resurselor de schimbare. Jocul, în
toate formele sale de utilizare psihodramatic ă, este cel ce re-activeaz ă
spontaneitatea natural ă a clientului.
d. Activarea spontaneit ății și a creativit ății. Factorii considera ți de
Moreno ca fiind cei mai importan ți pentru schimbare și vindecare sunt
spontaneitatea și creativitatea. Toate mecanismele schimb ării terapeutice
utilizate în psihodram ă au în comun activarea creativit ății, spontaneit ății,
exprimării de sine, ac țiunii directe, vitalit ății individului, considerate adev ă-
ratele resurse vindec ătoare ale individului.
Spontaneitatea și creativitatea – resursele autentice ale copil ăriei –
produc pl ăcere și astfel devin motivatori ai schimb ării; de asemenea cresc
sentimentul autonomiei și eficienței personale. Spontaneitatea și anxieta-
tea sunt func ții invers propor ționale astfel încât, cu cât cre ște spontaneita-
tea, cu atât scade anxietatea. Din ac est punct de vedere, psihodrama cre-
ează un cadru terapeutic care stimuleaz ă permanent spontaneitatea.
Spontaneitatea în rela țiile interpersonale înseamn ă a răspunde ân acela și
timp la exigen țele contextului (f ără a distorsiona cererile și realitatea) și la
exigențele interne proprii (f ără activarea mecanismelor de ap ărare și ca
răspuns la nevoile autentice).
Mecanismele specifice, mai concrete propuse de psihodram ă pentru a
declanșa schimbări vindecătoare sunt (cf. Boria, 2005):
a. Expresivitatea. Munca psihodramatic ă are ca scop implicarea per-
soanei cu toate func țiile sale psihice (gândire, emo ționalitate, postur ă,
etc). Directorul creeaz ă situații în care activeaz ă expresivitatea clientului în
globalitatea sa. Persoana care se exprim ă liber trăiește o experien ță esen-
țială de tipul ”a fi”, ”a exista”. Efectul exprim ării de sine se vede în diversi-
ficarea modalit ăților comportamentale și relaționale, creative și individuante.

141 b. ”Ruperea scenariului” . În psihodram ă, persoana este încurajat ă să
se exprime îns ă ținând cont de contextul în care se afl ă. Acțiunea psiho-
dramatică are ca scop creearea unor modalit ăți inedite, creative, flexibile
de organizare a comportamentului. Terapeutul folose ște tehnicile psiho-
dramatice pentru a întrerupe stereotipia, repetitivitatea comportamental ă
și a propune modalit ăți noi de raportare la situa ții, eliberând astfel modali-
tățile mentale rigidizate.
c. Mecanismul auto-observ ării este cel care permite individului s ă
reflecteze asupra propriilor tr ăiri și să producă schimbările dorite. Terapeu-
tul are permanent în vedere raportul circular între Eul Actor și Eul Observa-
tor.
d. Restructurarea teatrului intern individual . Teatrul intern indivi-
dual se refer ă la personajele pe care fiecare persoan ă le-a interiorizat de-a
lungul vie ții. Numărul de persoane trebuie s ă fie optim iar figurile semnifi-
cative să aibă încărcături pozitive – acestea sunt obiectivele concrete ale
directorului.
Dincolo de aceste mecanisme propuse de metoda psihodramatice, indi-
rect sunt activate si alte mecanisme ale vindec ării deja identificate de
abordările anterioare. Din acest punct de vedere, psihodrama poate fi con-
siderată una dintre formele de psihoterapie integrativ ă (deși nedeclarat ă
oficial). Leg ăturile psihodramei cu celelalt e sisteme psihoterapeutice sunt
următoarele:
• Experiența ”aici și acum” din psihodrama aminte ște de experi-
mentele gestalt. Psihodrama a fost considerat ă un fel de terapie prin joc
pentru adul ți. Este o form ă de psihoterapie care ofer ă un cadru securizant
de experimentare de noi comportamente, fiecare asociate cu noi emo ții.
Totul este tr ăit în momentul prezent – comportamentele sunt puse în
scenă ”aici și acum” iar dialogul cu persoane semnificative este direct. În
același mod sunt lucrate și conflictele între p ărțile sinelui ale clientului.
Tehnica monodramei folose ște scaunul gol pentru a ”da via ță” celuilalt.
Psihodrama, la fel ca și gestalt terapia propune diverse experimente
clientului /grupului pentru a genera experien țe noi prin care s ă se prelu-
creze con ținuturi problematice trecute și să se activeze resurse.
• Externalizarea este mecanismul considerat de Moreno curativ
prin faptul c ă toate aspectele interne ale clientului sunt ”scoase înafar ă” și
pot fi supuse unui travaliu terapeutic. Externalizarea a fost folosit ă mai ales
de abordarea experien țială. Dorințele ascunse, fricile, expectan țele, fan-
tasmele, visele, dialogul intern pot fi puse în scen ă și procesate.
• Conștientizarea. Insightul. Psihodrama țintește nu numai s ă re-

142 descopere aspecte variate ale sinelui, ci și să dezvolte modalit ăți construc-
tive de utilizarea a acestor dimensiuni. Scopul este de a pune protagonistul
în contact cu aspecte respinse ale sinelui sau apar ținând experien țelor tre-
cute care s ă permită conștientizarea și, consecutiv, re-procesarea acestora.
• Catarsisul, considerat de abordarea psihodinamic ă un factor
esențial al vindec ării psihologice, rămâne un element fundamental și în
psihodrama. Catarsisul elibereaz ă energia psihic ă anterior blocat ă în efor-
tul de a reprima p ărți respinse ale sinelui. Pe m ăsură ce părțile respinse
sunt reintegrate apare și sentimentul eliber ării ce rezult ă din acest proces
al reunific ării de sine. Pe de alt ă parte, energiile blocate sunt eliberate prin
catarsis și devin disponibile pentru o utilizare con știentă.
Moreno considera c ă orice catarsis de abreac ție trebuie s ă fie urmat de
un catarsis de integrare (terapiile vizeaz ă catarsisul de abreac ție, dar aces-
tuia îi lipse ște componenta de dezvoltare a comportamentelor s ănătoase
care să le înlocuiasc ă pe cele nes ănătoase). De exemplu, când oamenii des-
coperă că pot accepta ți de un grup sau î și găsesc un rol semnificativ în
lume, atunci apare un catarsis de ”apartenen ță” – care poate include și
aspecte spirituale sau transpersonale (cf. Blatner în Corsini & Wedding,
1995).
• Interpretarea. Directorul de psihodram ă (terapeutul) utilizeaz ă in-
terpretarea dinamicilor psihice ale clientului dar nu o face direct, ca în psihanaliz ă, ci indirect, prin alegerea activit ăților grupului și a scenelor ce
urmează a fi explorate cu clientul. Directorul nu ofer ă explicații despre felul
în care a interpretat situa ția clientului pentru c ă o astfel de interpretare
directă, verbală condiționează spontaneitatea clientului.
• Sublimarea. În psihodram ă se dezvolt ă canale de sublimare care
ajută pacienții să-și elibereze paternurile nevrotice prin g ăsirea unor mo-
dalități alternative de a ob ține satisfac ția (Blatner în Corsini & Wedding,
1995). Psihodrama ofer ă un cadru de auto-exprimare corporal ă, a vocii și a
imagina
ției care permite rezolvarea metaforic ă a conflictelor interne.
• Elaborarea înseamnă, de fapt, re-procesarea experien țelor interi-
oare ale protagonistului pân ă la momentul unei integr ări vindecătoare.

5.1.4. Rela ția terapeutic ă în psihodram ă

Relația terapeutic ă pe care directorul trebuie s-o construiasc ă conține
aspecte specifice tuturor formelor de psihoterapie care sunt integrate
în psihodram ă – toate purtând amprenta ideilor revolu ționare ale lui
Moreno.

143 Astfel, men ționăm în primul rând, faptul c ă psihodrama utilizeaz ă ”în-
tâlnirea”, așa cum a fost ea în țeleasă de reprezentan ții abordărilor
experiențiale, pentru a creea un cadru adecvat vindec ării. Obiectivul esen-
țial al psihodramei de a încuraja extensia sinelui într-un cadru de grup cre-
ează o oportunitate de a sintetiza nevoile de individuare și apartenen ță,
dar și de creștere și individuare.
Pentru Moreno rela ția terapeutic ă presupune deschiderea spre o ”în-
tâlnire” în care oamenii sunt invita ți să vorbeasc ă direct unii cu ceilalți și nu
să vorbeasc ă despre ei. Moreno sus ține ideea c ă acțiunea directă este cea
care poate declan șa cu adev ărat schimbarea în rela țiile cu ceilal ți sau în
interiorul persoanei. Ac țiunea indirect ă este considerat ă o formă de evi-
tare a implic ării sau a responsabilit ății personale. A șadar, psihodrama pro-
pune cadrul unor contacte directe, reale între oameni în care apare senti-
mentul autenticit ății și intimității. Într-un astfel de context rela țional, oa-
menii se pot deschide spre o întâlnire autentic ă cu celălalt, către reprezen-
tările sau concep țiile celuilalt.
Pe de alt ă parte, inversiunea de rol este o tehnic ă p r i n c a r e a d e v ărul
subiectiv al fiec ăruia este respectat. Dac ă persoana din rela ție nu este pre-
zentă sau disponibil ă, inversiunea de rol pe care protagonistul o face, este
tot o modalitate ac ționa direct, și nu de a vorbi despre cealalt ă persoană,
de a face problematiz ări sterile.
Moreno a fost foarte interesat de ceea ce numea tele – forțele subtile
de atracție, respingere sau indiferen ță care apar, reciproc, între oameni –
considerând c ă multe probleme rela ționale apar pentru c ă aceste for țe
operează inconștient între oameni. În psihodram ă aceste dinamici sunt
abordate direct pentru a ajuta oamenii s ă și le asume con știent.
Sociometria este modalitate de a m ăsura tele-ul în grupuri, de a aduce
la suprafa ță dinamicile subtile individuale sau de grup. Sociometria cu-
prinde un ansamblu de metode de a investiga și evalua re țeaua de rela ții
existente sau preferate în grup de un individ; este un studiu fenomenologic
al alegerilor interpersonale ale oamenilor. Dinamicile de grup au r ădăcini
inconștiente în istoria de via ță a persoanelor (idee asem ănătoare cu cea de
transfer din psihanaliz ă) și pot fi în țelese prin con știentizarea tele-ului și a
acțiunea direct ă asupra acestuia. Utilizarea sociometriei permite cre șterea
empatiei și reciprocit ății în relații; permite con știentizarea rolurilor și rela-
țiilor din grup. La un nivel supraordonat, sociometria faciliteaz ă schimbul
social constructiv în grup și mărește coeziunea și productivitatea grupului.
Directorul de psihodram ă este garantul regulilor de interac țiune în
grup, cel care asigur ă cadrul terapeutic în care devine posibil ă ”întâlnirea”,

144 acțiunea și teleul. Terapeutul poate fi considerat un facilitator al proceselor
de grup iar prin metodologia psihodramatic ă îl protejeaz ă de posibilitatea
contratransferului. Stagiul personal de analiz ă și dezvoltare personal ă prin
care trece orice terapeut pentru a deveni director de psihodram ă este
esențial pentru activarea resurselor interioare ale acestuia – spontaneita-
tea și creativitatea.
Pe de altă parte, directorul trebuie s ă fie un fin cunosc ător al dinamici-
lor interne ale omului pentru c ă interpret ările sale terapeutice se vor con-
tura în consemnele pe care le va da grupului. Principiile moreniene de
desfășurare a psihodramei sunt aplicate în primul rând de terapeut, care va
fi o persoan ă a acțiunii și nu a discursurilor.

5.1.5. Cercetarea științifică a psihodramei

La fel ca orice alt ă formă de psihoterapie, psihodrama s-a confruntat cu
cerința de a-și fundamenta științific eficien ța, chiar dac ă aceasta a fost
confirmat ă de aplicarea practic ă a metodei de c ătre practicienii domeniu-
lui. Metoda psihodramatic ă este greu de descris într-o form ă manualizat ă
datorită complexit ății procesului terapeutic, iar sesiunile terapeutice nu
pot fi replicate. Ceea ce poate oferi psihodrama este o colec ție de studii de
caz din care eficien ța poate fi inferat ă.
Kellerman (1987) este de p ărere că paracticienii psih odramei s-au bazat
mai mult pe experien ța clinică decât pe studii științifice atunci când argu-
mentează eficiența metodelor sale. De aceea, lucr ările despre psihodram ă
includ mai degrab ă aspecte descriptive decât studii empirice. Autorul a
realizat o trecere sistematic ă în revistă a cercetărilor întreprinse între anii
1952-1985, urm ărind câteva criterii. Concluziile acestuia au fost organizate
în funcție de aspectul studiat:
a) lungimea terapiei – studiile au ar ătat că lungimea terapiei de tip
psihodramatic nu influen țează succesul. Chiar și expunerile scurte la psiho-
drama de aproximativ 10 sesiuni, produc efecte pozitive. De asemenea
efectele terapeutice sunt similare în cazul sesiunilor intensive de weekend
comparativ cu sesiunile scurte la o s ăptămână.
b) clienții – n u e x i s t ă încă suficiente date pentru a afirma care sunt
clienții care beneficiaz ă cel mai mult în urma sesiunilor de psihodram ă.
Categoriile de persoane la care s-au înregistrat schimb ări în adaptarea
comportamental ă sunt:
– alcoolicii au descris ca efecte: cre șterea încrederii și a stabilit ății
emoționale (Wood, Del Nuovo, Bucky, Schein, și Michalik, 1979);

145 – adolescen ții din școlile de corec ție (Schramski, Feldman, Harvey, și
Holiman, 1984) și-au îmbun ătățit comportamentul în societate;
– copiii abuza ți de mame și-au modificat atitudinile legate de mamele
lor prin cre șterea auto-accept ării, a auto-controlului, responsabilit ății și
socializării (White, Rosenblatt, Love, și Little, 1982);
– adolescen ții delicven ți și-au întărit forța eului și au dezvoltat abilit ăți
de socializare (Carpenter și Sandberg, 1985);
– pacienții psihiatrici au înregistrat schimb ări la nivel comportamen-
tal, dar nu și la nivelul personalit ății (Harrow, 1952; Jones și Peters, 1952;
Daly, 1961; și Slawson, 1965).
c) variabilele vizate de interven țiile psihodramatice:
– Personalitate. Rezultatele cercet ărilor au variat în func ție de instru-
mentul cu care s-a realizat evaluarea personalit ății. Studiile ce au folosit
MMPI sau 16PF (Slawson, 1965; Wood și al., 1979; Zimkowski, 1978) nu au
raportat diferen țe semnificative pre și post tratament; studiile care au uti-
lizat FPI (Schonke, 1975; și Schmidt, 1978), au raportat rezultate pozitive;
cele care folosit Personal Orientation Inventory au ob ținut rezultate mixte
(Miller, 1980; Rosenthal, 1976). Conc luzia lui Kellerman (1987) este c ă pre-
tenția psihodramei c ă poate produce schimb ări la nivelul personalit ății nu
poate fi sus ținută.
– Locul controlului. Studiile au ob ținut rezultate contradictorii
(Carpenter & Sandberg, 1985; Rosenthal, 1976; White et al., 1982).
– Agresivitatea. Logan (1971) a ar ătat că psihodrama produce
descreșterea agresivit ății.
– Comportamentul și atitudinile fa ță de ceilalți. Herman (1968), New-
man și Hall (1971), și Pisano (1978) au ob ținut îmbun ătățiri semnificative
ale acestor variabile dup ă parcurgerea terapiei psihodramatice.
– Simptomele. Mai multe studii au demonstrat descre șteri ale
intensității simptomelor dup ă psihodram ă (Hall, 1977; Schmidt, 1978;
Schramski și al., 1984).
La finalul analizei sale, Kellerman (1987) subliniaz ă că ceea ce lipse ște
tuturor studiilor experiment ale sunt tocmai testele pe care Moreno le con-
sidera principale pentru m ăsurarea schimb ărilor comportamentale: teste
de spontaneitate și creativitate, teste de rol, atomul social și alte teste
acționale.
Există câteva dovezi științifice mai noi ale eficien ței psihodramei. Astfel,
Dougherty (2002 cf. Blatner, 2004) face referin ță la pacien ții unei sec ții de
psihiatrie trata ți pentru tulburare post-traumatic ă de stres printr-o
adordare terapeutic ă în care psihodrama este apreciat ă ca fiind una dintre

146 cele mai apreciate metode.
Kipper și Ritchie (2003 cf. Blatner, 2004) au realizat o meta-analiz ă a
cercetărilor privind psihodrama care cuprindea 25 de studii experimentale
iar concluzia acestora a fost c ă metoda psihodramatic ă obținea un scor de
eficiență egal sau chiar mai mare decât al psihoterapiei de grup. Tehnicile
de inversare a rolului și dublul s-au dovedit cele mai eficiente interven ții.
Cu toate acestea, Blatner (2004) consider ă că metodele psihodramatice
sunt numeroase și acționează în combina ție cu alte abord ări; de aceea este
greu de evaluat eficien ța unei tehnici psihodramatice particulare. Pe de
altă parte, tehnicile psihodramatice au fost cel mai adesea încorporate în
celelalte abord ări psihoterapeutice.

5.2. Analiza tranzac țională

Analiza tranzac țională este o form ă nouă de psihoterapie, dezvoltat ă de
psihiatrul Eric Berne în an ii `50. Întemeietorul acestei școli de psihoterapie
a fost la origine format în orientarea psihanalist ă.
În sensul strict al cuvântului, analiza tranzac țională ( A T ) s e r e f e r ă la
analiza tranzac țiilor umane. Berne (1961) definea AT ca fiind o analiz ă
structural ă și tranzacțională care ofer ă o teorie sistematic ă, consistent ă a
personalit ății și dinamicilor sociale, derivat ă din experien ța clinică, precum
și o formă acțională, rațională de terapie care este potrivit ă, ușor de înțeles
și adaptată pentru marea majoritate a pacien ților psihiatrici.
Analiza tranzac țională este un sistem teoretic pentru în țelegerea și
schimbarea oamenilor. A fost considerat ă un model de în țelegere a perso-
nalității umane, al comunic ării și interacțiunilor umane.
Analiza tranzac țională este considerat ă un model integrativ de psihote-
rapie pentru c ă apar influen țe aparținând celor trei mari orient ări terapeu-
tice. Deseori, AT este încadrat ă în abordarea umanist ă datorită a câteva
elemente comune cu acesta:
– accentul pe responsabilitatea personal ă;
– relația terapeutic ă egală, de acceptare necondi ționată;
– valoarea intrinsec ă a persoanei;
– încrederea în resursele individului;
– focalizarea pe prezent, pe con știența lui ”aici- și acum”.
Unul dintre aspectele comune pe care AT le are cu psihodrama este ac-
centul pe ac țiune, ca mijloc de decla șare și menținere a schimb ării terape-
utice.

147 Cu toate acestea, AT î și are originile în psihanaliz ă, iar aceast ă rădăcină
teoretică își face sim țită prezența în următoarele aspecte:
– Modelul St ărilor Eului seam ănă cu modelul structural al lui Freud
(Id, Ego, SuperEgo).
– Formarea scenariului de via ță are loc în prima copil ărie, la fel cum
afirmă toți psihanali știi, despre formarea personalit ății.
– Efectele evenimentelor din prima copil ărie se resimt în via ța adultă,
la nivel incon știent.
– Analiza jocului psihologic între client și terapeut este similar ă anali-
zei transferului.
Prin utilizarea unui contract terapeutic clar și coerent, a p ărții conști-
ente a clientului și a validării acestuia (stroke), AT suport ă influențe din
terapiile comportamentale .
Prin educa ția pe care terapeutul o face clientului cu privire la concep-
tele și funcționarea AT, precum și prin apelul la ra ționalitate, analiza tranz-
acțională are puncte comune și cu terapiile cognitive .
După moartea lui Eric Berne în 1970, reprezentan ții AT s-au împ ărțit în
trei mari școli de analiz ă tranzacțională care astăzi coexistă dar care se di-
ferențiază prin câteva accente diferite în derularea procesului terapeutic.
Școala clasic ă de AT se men ține foarte aproape de ideile originale ale
lui Berne si are ca obiectiv major înt ărirea func ționării Eului Adult al clien-
tului prin promovarea unei rela ții terapeutice Adult-Adult.
Școala Redecizia (Redecision), dezvoltat ă de Bob și Mary Goulding
(1976, 1979) se centreaz ă pe lucrul asupra Eului Copil pentru a atinge apoi
funcționarea adult ă. La nivelul Eului Copil de afl ă formulat scenariul de vi-
ață și acolo poate fi schimbat.
Școala Cathesis se axează atât pe înt ărirea Eului Adult cât și pe lucrul
asupra Eului Copil, dar terapeutul trebuie s ă asume pozi ția Eului P ărinte,
astfel încât s ă ofere clientului posibilitatea integr ării unui Părinte mai bun.
Este accentuat ă ideea de rela ție terapeutic ă ca experien ță emoțional co-
rectivă.

5.2.1. Concepte centrale ale analizei tranzac ționale

Eric Berne a formulat o serie de idei teoretice și concepte noi care dife-
rențiază această abordare terapeutic ă de toate celelalte. În centrul teoriei
sale, el a pus o serie de asump ții filosofice, adic ă idei despre oameni, resur-
sele lor și natura schimb ării.
Asumpțiile de baz ă ale AT sunt (cf. Stewart și Tilney în Palmer, 2000):

148 – Oamenii sunt OK. Fiecare om are o valoare intrinsec ă care nu ține
cont de etnie, ras ă, educație, etc.
– Fiecare om are capacitatea de a gândi. Excepție fac cei care au func-
țiile gândirii afectate de diferite condi ții fizice sau psihice.
– Oamenii pot decide pentru propriul destin iar deciziile pot fi schim-
bate. O consecin ță a acestei idei este responsabilitatea fiec ăruia de a
decide propria via ță și de a suporta consecin țele deciziei; de asemenea
deciziile nu sunt niciodat ă definitive, putând fi schimbate.
Modelul decizional al AT susține ideea c ă oamenii se angajeaz ă în com-
portamente distructive sau resimt suferin țe intense pentru c ă, de fapt, ur-
mează niște strategii asupra c ărora s-a decis în copil ăria timpurie. Aceste
strategii au fost la momentul re spectiv cel mai bun mod de supravie țuire
ales de copilul la suferin ța provocat ă de evenimentele acelei perioade.
Așadar, nu p ărinții obligă copiii la anumite decizii, comportamente sau
trăiri, ci copiii decid (chiar dac ă inconștient). Acela și lucru se întâmpl ă și în
cazul adul ților, care de și pot fi presa ți, constrân și de diferite aspecte, aleg
și decid emo țiile și comportamentele lor – deci sunt deplin responsabili
pentru propriile decizii. Pentru c ă persoana este singura responabil ă de
propriile decizii, atunci este responsabil ă și de schimbarea acestora.
Modelul St ărilor Eului se află în centrul analizei tranzac ționel. Berne
susține că oamenii ac ționează conform urm ătoarelor roluri: copil, p ărinte și
adult – pe care le-a denumit Stări ale Eului (Ego States).
O stare a Eului este un pa tern consistent de gânduri și emoții, direct
relaționat cu un patern corespunz ător de comportament (Berne, 1964).
Astfel, experien ța subiectiv ă și comportamentul sunt p ărți consistente una
cu cealalt ă; se influen țează reciproc.
Berne a formulat un model cu trei st ări ale Eului și subdiviziunile aces-
tora. Fiecare subdiviziune con ține paternuri de emo ții, gânduri și compor-
tamente care pot fi func ționale (efecte pozitive) sau disfunc ționale (efecte
negative). Aceste st ări nu sunt modele universale, ci sunt total individuali-
zate în func ție de istoria psihobiografic ă a persoanei.
Eul Copil – este o stare în care omul se comport ă, gândește și simte la fel
cum a făcut-o în copil ărie. Pe de altă parte, aceast ă stare a Eului este sursa
creativității, spontaneit ății, intimității. Eul Copil are dou ă subdiviziuni:
a. Copilul Liber – se exprim ă spontan, î și ascultă senzațiile, emoțiile, ne-
voile, dorin țele, fără să fie preocupat de ceilal ți.
b. Copilul Adaptat – poate lua dou ă forme:
– Copilul Adaptat Supus – se supune a șteptărilor celorlal ți; nu-și ascultă
nevoile, este dependent, se simte lipsit de ap ărare. Ia rolul Victimei.

149 – Copilul Adaptat Rebel – se revolt ă și acționază invers decât i se cere;
nu-și ascultă nevoile; este contredependent.
Eul Părinte – este starea Eului în care omul de comport ă, inconștient, la
fel cum au f ăcut-o părinții proprii în copil ărie. Este P ărintele introiectat,
cum ar spune psihanali știi. Eul Părinte are dou ă subdiviziuni, fiecare cu
două posibilități de manifestare (negativ ă sau pozitiv ă):
a. Părintele Normativ
– Pozitiv: introduce limite s ănătoase, în mod ferm. Este Protectorul.
– Negativ: impune norme exagerate, pedepse ște, îl devalorizeaz ă pe
ceilalți. Este Persecutorul.
b. Părintele suportiv.
– Pozitiv: ascultă și este atent la cela ălalt, are grij ă, încurajeaz ă, oferă
încredere, iube ște. Este P ărintele Permisiv.
– Negativ: supraprotejeaz ă; are nevoie s ă ajute pentru a se sim ți util,
chiar fără să i se ceară; face lucrurile în locul ceiluilalt. Este P ărintele
Salvator sau Mântuitor.
Eul Adult – este starea Eului capabil ă să proceseze informa țiile din rea-
litate în mod adecvat și să ia decizii, liber ă de emoții puternice. Este o stare
adecvată vârstei adulte. Tr ăiește în prezent.
Relații interumane presupun tranzacții, adică interacțiuni sociale între
roluri. Exist ă trei tipuri de tranzac ții:
a. Tranzac ții complementare – oamenii ac ționează din aceea și stare a
Eului. Sunt considerate cele mai benefice pentru func ționarea psihic ă. De
exemplu:
Am chef s ă mergem la film! – Si eu! (C-C);
Cât mai mai de lucru? – Pân ă la ora 17.00. (A-A);
Nu ești în stare de nimic! – Ba tu! (P-C).
b. Tranzac ții încrucișate – oamenii ac ționează din Stări ale Eului diferite.
Sunt considerate tranzac ții dezadaptative. De exemplu:
Nu mai lăsa hainele în șirate prin cas ă! – Nu-mi spune mie ce s ă fac! (P-C
răspuns P-C);
Cât mai ai de lucru?- Nu m ă bate la cap acum! (A-A r ăspuns P-C).
c. Tranzac ții ascunse – în care conversa ția socială explicită se întâmpl ă
în paralel cu o tranzac ție psihologic ă implicită. De exemplu:
Mai ai mult de lucru? – Pu țin! (tranzac ția explicit ă);
Iar întârzii!! – E adev ărat! (tranzac ție implicit ă, ascunsă).
Tranzacțiile ascunse pot fi detectate prin expresiile nonverbale.
Cercet ările AT au ar ătat că 90% din rela țiile de comunicare pot fi descrise
prin 8 tipuri de tranzac ții, patru pozitive (eficiente) și trei negative (ineficiente).

150 a. Tranzac țiile pozitive:
1. Părinte Normativ – Adult
2. Adult – Adult
3. Copil Liber – Copil Liber
4. Părinte Suportiv – Copil Liber
b. Tranzac țiile negative:
1. Rol Persecutor: P ărinte Normativ – Copil Adaptat
2. Rol Salvator: P ărinte Normativ – Copil Adaptat
3. Rol Victim ă: Copil Adaptat – Copil Ad aptat sau Copil Adaptat –
Părinte Suportiv.
Stările Eului sunt apoi organizate într-o diagramă structural ă (vezi fi-
gura 3), general valabil ă pentru to ți oamenii, care cuprinde organizarea
acestor componente ale personalit ății. În psihoterapie, se realizeaz ă o dia-
gramă funcțională (egograma) în care este descris ă structura st ărilor eului
pentru clientul respectiv.

Figura 3. Diagrama structural ă

Disfuncțiile Stărilor Eului apar datorit ă a câteva mecanisme:
a. Contaminarea – se referă la influen țarea Stării de Adult de c ătre
Starea de P ărinte și /sau de Copil. Primul caz se manifest ă prin prejudecăți,
iar al doilea prin iluzii .
b. Excluderea – persoana se comport ă ca și cum una sau dou ă Stări
ale Eului nu exist ă. Când este exclus P ărintele și Adultul, persoana se com-
portă ca și cum ar fi mereu Copil ; dacă este exclus Copilul și Adultul, per-
soana se comport ă ca și cum ar fi un moralizator constant; dac ă este exclus
Părintele și Copilul, atunci persoana pare rece, distant ă, analitică.
c. Simbiozele apar atunci când St ările Eului a dou ă persoane se com-
pletează în sensul c ă una dintre ele func ționează doar într-o Stare a Eului, P
A
C

151 iar cealalt ă își asumă rolurile excluse. De exemplu: Un so ț se comport ă ca și
cum este doar Adult și Părinte, iar so ția se comport ă ca un copil.
Concepul de stroke din AT se refer ă la orice form ă de recunoa ștere pe
care oamenii, prin tranzac țiile lor și-o oferă. Berne (1961) considera c ă oa-
menii au nevoie de o cantitate adecvat ă de astfel de recunoa șteri pentru a-
și păstra sănătatea fizic ă și psihică.
Scenariul de via ță este un alt concept esen țial în AT. Eric Berne (1961)
consideră că, în prima copil ărie, omul î și scrie propriul scenariu de via ță pe
care îl va urma apoi, în mod incon știent dar loial, în via ța adultă. Acest sce-
nariu se bazeaz ă pe deciziile din copil ărie care reprezint ă, după cum am
mai men ționat, cele mai bune modalit ăți de supravie țuire ale copilului.
Teoria AT sus ține că omul este total loial scenariului s ău de viață, acelor
decizii timpurii care l-au protejat. Loialitatea (incon știentă) este men ținută
în viața adultă prin câteva mecanisme – ce amintesc și chiar se suprapun
peste câteva mecanisme de ap ărare ale Eului a șa cum au fost în țelese de
psihanaliști:
a. Redefinire – este mecanismul de distorsionare a percep ției realității
pentru a se potrivi scenariului.
b. Excluderea – este mecanismul prin care omul elimin ă o serie de
informații despre o situa ție prezent ă care contrazic scenariul.
c. Simbioza – este mecanismul prin care, ca adul ți formăm relații (mai
ales de cuplu, dar nu numai) în care se re-joac ă interacțiunea cu p ărintele
de origine. Astfel, unul dintre parteneri va ac ționa din Starea de Copil iar
celălalt, din Starea de P ărinte.
În procesul terapeutic, exist ă o etapă în care are loc analiza scenariului .
Deși nu părinții sunt cei care for țează copilul s ă formuleze o poveste
particular ă de viață (scenariu), ei exercit ă o influen ță puternic ă asupra
acestor decizii timpurii, prin mesajele pe care le transmit copiilor. Mesajele
se referă la cum să fie copilul sau cum s ă nu fie, ce s ă facă sau să nu facă.
Mesajele nagative pe care p ărinții le pot transmite copi ilor au fost numite
injoncțiuni. AT a identificat 12 tipuri de injonc țiuni:
1. Nu simți!,
2. Nu gândi!,
3. Nu fi important!,
4. Nu fii tu însu ți!,
5. Nu fii! (Nu exista!),
6. Nu fii copil!,
7. Nu crește!,
8. Nu reuși!,

152 9. Nu face nimic!
10. Nu aparține (nimănui)!
11. Nu fi apropiat!
12. Nu fii sănătos!
Injoncțiunile ofer ă informații despre con ținutul scenariului de via ță.
AT a identificat și câteva contrainjonc țiuni – mesaje constrâng ătoare
despre cum s ă se poarte copilul pentru a fi pe placul p ărinților. Acestea pot
fi resurse importante dac ă sunt folosite con știent, dar dac ă acționează im-
plicit pentru a asigura persoana c ă e OK, sunt disfunc ționale.
a. Fii perfect!
b. Fii puternic!
c. Încearcă din greu!
d. Mulțumește-i pe ceilal ți!
e. Grăbește-te!
Emoții parazite (racket feelings) este un concept care se refer ă la o
parte a scenariului ini țial de viață. Copilul poate decide în copil ărie că doar
o parte din tr ări îi sunt permise, iar pentru a- și ascunde adev ăratele trăriri,
le substituie cu aceste emo ții parazite. În via ța adultă, omul va continua s ă-
și ascundă adevăratele trăriri sub ”cele permise”, angajându-se în jocuri
psihologie care au ca efect apari ția emoțiilor parazite și astfel înt ărirea
scenariului.
În urma experien țelor din mica copil ărie, persoana î și formeaz ă o pozi-
ție de viață. Berne a identificat 4 poziții de viață – definite ca modalit ăți
fundamentale și constante de raportare la sine și la ceilalți.
1. Eu sunt OK, tu e ști OK – este pozi ția sănătoasă, optimist ă asupra vie-
ții. Are la baz ă un sentiment esen țial de încredere.
2. Eu sunt OK, tu nu e ști OK – este pozi ția copilului neglijat sau
persecutat. Are la baz ă neîncrederea fundamental ă. Apare datorit ă furiei.
Este poziția Persecutorului.
3. Eu nu sunt OK, tu e ști OK – este pozi ția victimei. Are la baz ă senti-
mente de inferioritate și vinovăție.
4. Eu nu sunt OK, tu nu e ști OK – este pozi ția de abandon și disperare
datorată experien țelor extrem de traumatizante tr ăite. Are la baz ă senti-
mente profunde de insecuritate și neîncredere în sine și ceilalți.
Jocul psihologic (game) este o secven ță repetitivă de tranzac ții în care
partenerii sfâr șesc prin a tr ăi aceste emo ții parazite. Jocurile psihologice
sunt incon știente. Jocul este format dintr- serie de tranzac ții ascunse care
conduce la un beneficiu previzibil (Ber ne, 1966 cf. Elkaim, 2007). Prezenta-
rea complet ă a jocurilor psihologice a fost realizat ă de Eric Berne în cartea

153 sa ”Games people play. The Psycho logy of Human Relationships”, în
1964)(vezi Berne, 2002).

5.2.2. Procesul terapeutic în analiza tranzac țională

Scopul terapeutic central pentru AT era considerat de Berne (1961) vin-
decarea (cure). Vindecarea presupune trecerea printr-un proces terapeutic
cu mai multe obiective:
– Controlul social (capacitatea de a controla comportamentele dis-
funcționale în rela țiile cu ceilal ți, în ciuda disconfortului);
– Eliminarea simptomelor (de anxietate, depresie, etc);
– Vindecarea transferen țială (clientul poate r ămâne înafara scenariu-
lui atâta timp cât se afl ă în preajma terapeutului);
– Vindecarea scenariului (stare de Adult a clientului va putea s ă se
elibereze de prescrip țiile vechiului scenariu și să trăiască emoții,
gânduri sau comportamente, libere de scenariu).
Orice proces terapeutic în analiza tranzac țională parcurge mai multe
faze. Pornind de la etapizarea realizat ă de Clarkson (1992, cf. Elkaim,
2007), prezent ăm pe scurt demersul terapeutic din analiza tranzac țională:
a. Stabilirea alian ței terapeutice;
b. Verificarea motiva ției clientului pentru schimbare;
c. Stabilirea contractului terapeutic;
d. Decontaminarea St ărilor Eului care va conduce la deconfuzionarea
Copilului; diferen țierea între P ărintele introiectat din trecut și valorile sale
parentale actuale; dezvoltarea P ărintelui pozitiv l ăuntric;
e. Redecizia dup ă parcurgerea terapeutic ă a unui travaliu emo țional
legat e propriul scenariu de via ță.
f. Reorientarea se refer ă la acumularea de noi experien țe pentru a
întreține schimbarea produs ă.
g. Încheierea terapiei se realizeaz ă prin încheierea unui nou scenariu
personal de via ță.
Există mai multe strategii terapeutice prin care analistul tranzac țional
își urmărește atingerea obiectivelor.
• Analiza structural ă este un instrument prin care persoana devine
conștientă de conținutul și funcționarea St ărilor Eului s ău. Cu ajutorul s ău
sunt identificate sursele paternur ilor sale comportamentale sau emo ționale.
De asemenea, clientul este ajutat s ă analizeze și să conștientizeze alter ările
care au avut loc la nivelul St ărilor Eului s ău (excluderi, contamin ări).
• Analiza tranzac țiilor interumane între diferitele st ări ale Eului.

154 Clientul este înv ățat modelul St ărilor Eului și indicatorii fiec ărei stări; este
învățat să recunoasc ă modalitățile de exprimare ale fiec ăreia și efectele pe
care aceste tranzac ții le produc în rela țiile umane. Astfel, clientul con știen-
tizează egograma sa, tranzac țiile din rela țiile importante din via ța sa și con-
secințele acestora.
• Analiza jocurilor psihologice și a emoțiilor parazite. De obicei clien-
tul joacă jocuri psihologice în via ța cu cu persoane semnificative pentru a
avea acces la emo țiile parazite, singurele permise de scenariu. În procesul
terapeutic se urm ărește și dezvăluirea jocurilor psihol ogice ale clientului
pentru ca acesta s ă le poată apoi înlocui cu tranzac ții adaptative, adecvate
situațiilor prezente și însoțite de emo ții autentice. Jocurile pe care clien ții
le joacă cu terapeu ții constituie un subiect de analiz ă în AT – în acest sens,
jocul este o manifestare a transferului psihanalitic.
• Analiza scenariului de via ță este o alt ă strategie terapeutic ă prin
care clientul înainteaz ă către obiectivele sale. Exist ă trei scenarii de via ță
de bază care pot conduce la auto-distrugere: a) depresia sau scenariul ”f ără
iubire”, b) nebunia sau scenariul ”f ără minte”, c) adic ția sau scenariul ”f ără
bucurie de via ță” (Steiner, 1974 cf. Prochaska &Norcross, 2007).
Ca parte a procesului terapeutic, clientul este sus ținut să se întoarc ă la
scenele din copil ărie în care a luat anumite decizii de via ță. Travaliul emo-
țional implic ă retrăirea sentimentelor reprimate din momentele form ării
scenariului și deciziei ini țiale, conștientizarea impactului mesajelor paren-
tale și a condiției de copil. Abia la finalul acestui demers, clientul este ca-
pabil de redecizie, de schimbarea scenariului și introiectarea unor figuri
parentale pozitive. Ulterior poate adopta o pozi ție de viață de tipul ”Eu
sunt OK, tu e ști OK”.
După etapa de redecizie, terapeutul poate proiecta exerci ții pentru ca
clientul să practice noi comportamente care înt ăresc decizia cea nou ă.
De obicei, analiza tranzac țională este o terapie ce se desf ășoară în grup
pentru că se consider ă că există un număr mare de tranzac ții ce pot fi ana-
lizate. Se folosesc înregistr ări ale ședințelor care sunt puse la dispozi ția
clienților spre analiza egogramei și a tranzac țiilor. Practica actual ă a acestei
forme de psihoterapie se face și individual, în cuplu, sau familie.

5.2.3. Mecanismele schimb ării în analiza tranzac țională

Esența schimb ării terapeutice, a șa cum este în țeleasă de AT, apare
foarte clar într-una dintre asump țiile fundamentele ale AT: Oamenii pot
decide pentru propri ul destin iar deciziile pot fi schimbate. Analiza tranzac-

155 țională se bazeaz ă pe o filosofie anti-determinist ă, în sensul c ă are încre-
dere în capacitatea omului de a dep ăși paternurile vechi și a alege unele
noi. Deși AT stipuleaz ă faptul că omul este influen țat în dezvoltarea sa de
așteptările celorlal ți mai ales datorit ă dependen ței timpurii de ace știa,
pune la baza demersului terapeutic asump ția că persoana poate re-evalua
acele prime experien țe și le poate schimba efectele.
Persoana este singura responsabil ă pentru deciziile din copil ărie, pen-
tru propriile tr ăiri și comportamente. De aceea, AT consider ă că omul se va
schimba nu prin insightul legat de paternurile sale vechi disfunc ționale
acum, ci prin decizia de a schimba aceste paternuri și de a acționa pentru a
produce aceast ă schimbare.
Așadar, decizia și acțiunea reprezint ă mecanismele generale ale schim-
bării pe care dac ă terapeutul reu șeste să le acceseze la clientul s ău, atunci
poate avea, conform AT, garan ția succesului terapeutic. Reprezentan ții AT
nu consider ă că relația terapeutic ă în sine va produce schimb ările terapeu-
tice dorite, ci ac țiunea întreprins ă de client. Terapeutul ajut ă la planificarea
și structurarea ac țiunilor clientului conform contractului terapeutic.
Dintre mecanismele specifice care produc schimbarea terapeutic ă
enumerăm:
a. Educația. Analiza tranzac țională începe cu un proces de educa ție a
clientului despre conceptele de baz ă ale AT și modul de a le folosi pentru a-
și înțelege mai bine func ționarea interioar ă și exterioar ă.
În acest sens, AT se bazeaz ă mai mult pe procesele ra ționale de analiz ă
a Stărilor Eului, jocurilor și scenariilor decât pe empatie pentru procesarea
informațiilor critice din terapie (cf. Prochaska & Norcross, 2007).
b. Creșterea con știentizării asupra tranzacțiilor și a jocurilor psiholo-
gice. Clientul va dobândi apoi flexibilitatea de a schimba tranzac țiile și
efectele lor.
c. Ruperea scenariului de via ță. Odată conștientizat, scenariul de vi-
ață poate fi schimbat. Con știentizarea deplin ă a funcționării interne proprii
provoacă în client o cre ștere a puterii personale de alegere și decizie.
d. Schimbarea pozi ției de via ță este mecanismul prin care clientul se
plasează într-o stare de s ănătate.
e. Dezvoltarea autonomiei personale. Autonomia personal ă înseamnă
capacitatea persoanei de a- și rezolva problemele actuale sau trecute ape-
lând la toate resursele St ării de Adult. Componentele autonomiei (cf. Ste-
wart și Tilney în Palmer, 2000) sunt:
– Conștiența se referă la capacitatea de a tr ăi deplin în prezent ”aici- și
acum”, liber de injonc țiuni sau scenariu.

156 – Spontaneitatea se referă la mișcarea liber ă între Stările Eului (Copil,
Adult, Părinte) în func ție de situa ția prezent ă.
– Capacitatea de intimitate se referă la exprimarea deschis ă a emoții-
lor, gândurilor, nevoilor, dorin țelor, pe m ăsură ce apar, f ără
manipulare sau jocuri psihologice.

5.2.4. Rela ția terapeutic ă în analiza tranzac țională

La fel ca și în terapiile experien țiale, în AT se propune un model de rela-
ție terapeutic ă bazat pe egalitatea între client și terapeut. Astfel, cei doi
participan ți la procesul terapeutic î și vor asuma o responsabilitate comun ă
pentru demersul în cauz ă. Terapeutul este responsabil pentru implicarea
sa iar clientul este responsabil pe ntru sine. Berne (1966, cf. Stewart și
Tilney în Palmer, 2000) a sugerat, în acest sens, ca demersul terapeutic s ă
înceapă prin realizarea unui contract între terapeut și client defint ca un
angajament explicit bilateral fa ță de cursul bine-definit al ac țiunii.
Steiner (1974 cf. Stewart și Tilney în Palmer, 2000) a formulat câteva
cerințe pentru un contract terapeutic solid:
– Consimțământul mutual – terapeutul și clientul agreeaz ă în mod ex-
plicit termenii contractului.
– Considerare valid ă – se refer ă la recompensarea financiar ă a terape-
utului pentru serviciile sale.
– Competen ța – se refer ă la abilitățile terapeutul de a oferi serciviul
terapeutic clientului.
– Prevederi legale – se refer ă la cerința ca toate aspectele incluse în
contract s ă fie legale, conform normelor etice profesionale.
Crossman (1966 cf. Stewart și Tilney în Palmer, 2000) a identificat trei
funcții esențiale ale terapeutului în rela ție cu clientul s ău – aceste func ții
sunt denumite ast ăzi de reprezenta ții AT ”cei trei P”:
a. Permisiune – terapeutul trebuie s ă ofere permisiunea clientului de a
se împotrivi ordinelor P ărintelui intern.
b. Puterea – terapeutul trebuie s ă convingă clientul c ă are mai mult ă
putere decât P ărintele intern.
c. Protecție – terapeutul trebuie s ă ofere protec ție clientului fa ță de
Părintele intern cel pu țin până în momentul în care clientul î și
dezvoltă capacitatea de auto-protec ție. Concret, protec ția se refer ă
la: cadrul terapeutic securizant, asigurarea confiden țialității, dar la
protecția față de trei elemente tragice posibile ale unui scenariu –
suicidul, crima, nebunia.

157 Referitor la acest ultim aspect, în contractul terapeutic este necesar ă
stipularea clar ă a acestei protec ții. Este absolut necesar ca clientul s ă for-
muleze și să afirme necondi ționat protec ția față de cele trei elemente tra-
gice ale unui scenariu – suicidul, crim a, nebunia. Nu este o promisiune fa ță
de terapeut ci o decizie fa ță de sine însu și. Terapeutul va construi o proce-
dură în acest sens și va servi ca martor al momentului deciziei oferind în
acelați timp feed-back pentru incongruen țele sesizate. Astfel, de la bun
început, scenariul este depoten țat iar demersul terapeutic, sus ținut.
Relația terapeutic ă î n A T o f e r ă un cadru de acceptare necondi ționată
asemănătoare rela ției de tip rogersian. O nevoie principal ă a analizatului
tranzacțional este de a se afla într-o pozi ție de viață față de clientul s ău de
tipul ”Eu sunt OK, tu e ști OK”. Terapeutul se raporteaz ă la client din starea
sa de Adult pe de o parte pentru a se folosi de ra ționalitate în procesarea
materialului clinic, iar pe de alt ă parte cu scopul de activa în timp, Adultul
clientului, care ini țial se raporteaz ă la terapeut ca la un P ărinte (cf.
Prochaska & Norcross, 2007).
În același timp, terapeu ților li se cere s ă fie autentici în relația cu clien-
ții, considerându-se c ă Stările Eului nu pot fi disimulate, ele manifestându-
se dincolo de controlul con știent. Pentru a ajunge la aceast ă resursă, ana-
liștii tranzac ționali trebuie s ă urmeze ei în șiși procesul terapeutic de analiz ă
și dezvoltare personal ă. În lipsa acestui stadiu ei pot activa propriile scena-
rii de viață în relație cu clientul (fenomen asem ănător contratransferului).

5.2.5. Cercetarea științifică în analiza tranzac țională

În literatura de specialitate exist ă un număr destul de mic de studii pri-
vind eficien ța analizei tranzac ționale, iar concluziile acestora nu pot fi con-
siderate absolute sau general-valabile.
Astfel, unul dintre primele studii men ționate apar ține lui Lieberman,
Yalom și Miles (1973 cf. Elkaim, 2007) care au comparat efectul a zece te-
rapii de grup asupra a mai multe criterii (percep ția de sine, rela ții interper-
sonale). Grupul de analiz ă tranzacțională s-a dovedit cel mai productiv.
Smith, Glass și Miller (1980 cf. Prochaska & Norcross, 2007) au realizat
o meta-analiz ă a opt studii asupra analizei tranzac ționale. Ei au ob ținut o
mărime a efectului (effect size) de .67 pentru AT, mai mare decât m ărimea
efectului pentru placebo (.56), și mai mic ă decât efectul pentru toate
psihoterapiile (.85).
Într-o meta-analiz ă mai recent ă, Grawe și colab. (1998 cf. Prochaska &
Norcross, 2007) au analizat 4 studii cuprinzând 226 de pacien ți. Ei au con-

158 cluzionat c ă nu există un număr suficient de date pentru a trage concluzii
privind eficien ța analizei tranzac ționale.
Ted Novey (2002 cf. Elkaim, 2007) a realizat un studiu privind eficien ța
terapiilor de grup. Rezultatele au ar ătat că analiza tranzac țională este mai
eficientă decât celelalte abord ări terapeutice de grup.
James Allen (2000 cf. Elkaim, 2007) a utilizat descoperirile din
neurofiziologie asupra dezvolt ării copilului pentru a facilita în țelegerea
unor concepte specifice AT. Autorul a emis ipoteza c ă reprezent ările in-
terne repetate ale Eului fuzioneaz ă în Starea de Copil; iar reprezent ările
despre ceilal ți se unesc pentru a forma Starea de P ărinte – procesul începe
în a doua jum ătate a primului an de via ță.
Au fost construite modalit ăți de determinare a scenariului de via ță al
unei persoane. Berne a identificat semnele prin care poate fi identificat:
modalități de respira ție, alegerea cuvintelor, semne fizice, fantezii sau po-
vești. Ulterior au fost dezvoltate ches tionare de diagnostic a scenariului.
Dintre autorii unor astfel de chestionare Johnson (2011) enumer ă: Berne
(1977), James (1977), Mc Cormick (1971), Hollowa y (1973), Ohlsson, Björk
și Johnson (1992).
În 2011, Johnson a realizat un studiu care s ă faciliteze în țelegerea unor
aspecte considerate active în AT: a) evaluarea clientului cu un instrument
de analiza a scenariului; b) identifi carea unor componente ale AT cu me-
toda analizei discursului; c) studiul alian ței terapeutice prin abordarea
psihanalitic ă (metoda CCRT).
După cum se poate observa cantitatea de studii care s ă ateste validita-
tea și eficieța AT este limitat ă. Acest aspect se poate datora faptului c ă AT
nu face parte înc ă din programele academice, unde au loc programele de
cercetare; pe de alt ă parte, AT este o abordare terapeutic ă integrativ ă,
complexă, în care conceptele se intersecteaz ă, nu sunt clar opera ționali-
zate. Un alt posibil motiv este limbajul extrem de accesibil și pragmaitic al
AT ceea ce a condus la dezvoltarea laturii practice a analizei tranzac ționale
(multe cărți de self-help).

5.3. Terapia ericksonian ă

Contribuțiile lui Milton Erickson în do meniul psihoterapiei sunt ma-
jore, apreciatul terapeut redefinind și rafinând foarte multe concep ții tradi-
ționale despre om, s ănătate și boală, procesul de vindecare, mecanismele
vindecării. Fisch (în Lankton 1990) afirm ă că activitatea lui Erickson “de-

159 monstreaz ă o mutație conceptual ă, paradigmatic ă” în domeniul s ănătății
mintale. La rândul s ău Matthews (în Lankton, 1990) vorbe ște despre “o
mutație epistemological ă de la realitatea obiectiv ă la realitatea construit ă”.
Principalele contribu ții ale lui Erickson pentru procesul psihoterapeutic
sunt:
a. abordarea nonteoretic ă
b. depatologizarea clien ților
c. accentul pe resursele personale ale clien ților
d. schimbarea viziunii despre incon știent
e. înțelegerea diferit ă a hipnozei și mecanismelor care intervin
f. utilizarea rela ției terapeutice pentru producerea schimb ării terapeu-
tice. Erickson poate fi considerat primul terapeut care a realizat o integrare a
celor trei mari orient ări din psihoterapie:
– Psihanalitic ă – prin sarcini simbolice, pove ști, analogii și metafore,
ale căror semnifica ții scapă pacienților, dar “ale c ăror determinan ți vin să
întâlneasc ă rețeaua simbolic ă subiacent ă simptomului” (D’Assignies în
Elkaim, 2003).
– Experiențial
ă. Mai mul ți specialiști (Aroaz, Zeig 1985 cf. Malon în
Lankton 1989) l-au considerat pe Erickson un umanist (un rogersian) dato-
rită modalității în care acesta a conceput rela ția terapeutic ă – atitudinea de
respect profund fa ță de unicitatea clientului, nondirectivitatea (sau mai
degrabă, abordarea indirect ă), optimismul fa ță de resursele umane, pos-
tura să autentică, empatic ă, prezentă și umană. Erickson a fost extrem de
sensibil la varia țiile emoționale, comportamentale ale clien ților, reușind să
le foloseasc ă pentru a activa cooperarea și implicarea clientului. Rela ția
terapeutic ă pe care acesta o construia a fost considerat ă spontană, activă
și provocatoare.
– Cognitiv-comportamental ă. Erickson a folosit tehnici de tip com-
portamental, iar termenul de înv ățare este frecvent în scrierile și dis-
cursurile sale orale.
Milton Erickson este considerat o piatr ă de hotar pentru domeniul
psihoterapiei prin faptul c ă, pe de o parte, a fost primul care a transcens
abordările teoretice, iar pe de alt ă parte, a creeat un cadru hipnotic non-
tradițional pentru a rezolva problemele clien ților.
Practica și lucrările lui Erickson au fost va lorificate în psihoterapie și au
influențat apariția câtorva școli terapeutice importante:
• Terapia centrat ă pe soluții și pe viitor își are originile în ideile lui
Milton Erickson valorificate în mod sistematic pentru prima dat ă în cadrul

160 Institutului de Cercet ări Mintale (Mental Research In stitute) de la Palo Alto
reprezentat de Don Jackson, Paul Watzlawick, John Weakland, Richard
Fisch. Terapia focalizat ă pe soluții a fost formulat ă, inițial de Steve de
Shazer și s-a dezvoltat ulterior pentru a rezolva tulbur ări psihice specifice –
Berg și al. au formulat protocoale specifice pentru abordarea alcoolismului
și toxicomaniei; Bell-Gadsby & Siegesiberg și Berg & Kelly pentru diferite
alte probleme psihice.
O scurtă prezentare a terapiei centrate pe solu ții și viitor și a contribu ți-
ilor sale la derularea demersului terapeutic va fi prezentat ă la finalul aces-
tui capitol.
• Terapia strategic ă familială dezvoltat ă de Haley (1975) și ulterior,
Haley și Madanes (1977, 1981) s-a focalizat pe studiul și abordarea terape-
utică a dinamicilor de putere, comunicare din rela țiile familiale și a simp-
tomelor ap ărute.
• Programarea neuro-ligvistic ă a apărut în Statele Unite, în anii ’70
prin munca de colaborare dintre lingvistul John Grinder și matematicianul
Richard Bandler. Scopul acestora a fost de a modela perfec țiunea, adic ă de
a identifica paternurile pe care le fo losesc oamenii de succes în scopul re-
producerii lor ulterioare. Cele trei modele de eficien ță care au fost studiate
sunt: Fritz Perls, întemeietorul Gestaltterapiei, Virginia Satir, terapeut fa-
milial de renume și Milton Erickson. Practica acestor psihoterapeu ți de
mare succes era considerat ă ”magică” astfel încât activitatea lor a fost stu-
diată printr-o observa ție detaliat ă, profund ă, pentru a stabili ce fac ace știa
în mod incon știent (implicit) pentru a produce efectele terapeutice dorite.
Datorită celebrității modelului NLP, a aplicabilit ății sale largi în domenii
conexe psihoterapiei, dar și a aspectului s ău profund controversat pentru
domeniul psihoterapiei, vom prezenta într-un capitol separat descoperirile
pe care le-a formulat.

5.3.1. Concepte centrale ale terapiei ericksoniene

Terapia ericksonian ă a schimbat semnifica ția unor concepte terapeu-
tice anterioare și a propus o utilizarea diferit ă a acestora.
1. Abordarea ateoretic ă. Orice școală de psihoterapie pân ă la
momentul Milton Erickon, a fost construit ă pe baza unei teorii comprehen-
sive care explica personalitatea uman ă atât din punct de vedere normal cât
și patologic. Milton Erickon aduce o perspectiv ă radicală, și anume c ă sin-
gura teorie valabil ă pentru procesul terapeutic este cea pe care clientul o
are despre sine și condiția sa psihologic ă. Din acest punct de vedere, viziu-

161 nea lui Erickson este similar ă abordarea centrat ă pe client (persoan ă) a lui
Carl Rogers.
Convingerea autorului c ă oamenii sunt unici era extrem de puternic ă.
De aceea Erickson a optat pentru un proces terapeutic adaptat acestei in-
dividualit ăți. În acest cadru de lucru, ideile preconcepute ale terapeutului
nu mai au loc. Clientul este expertul problemei sale și singurul care are so-
luții pentru aceasta; este cel care posed ă ”adevărul” său și expertul solu ți-
ilor adecvate. “Fiecare persoan ă este un individ unic. De aceea psihotera-
pia ar trebui formulat ă pentru a putea întâlni unicitatea nevoilor individu-
ale mai degrab ă decât să croiască persoana pentru a se potrivi cu patul
procustian al unei teorii ipotetice despre comportamentul uman” (cf. Zeig
și Gilligan, 1990 apud. Dafinoiu, 2003). Principiul utiliz ării propus de
Erickon, ilustreaz ă perspectiva sa nonteoretic ă și are semnifica ții profund
umane. Aceast ă poziționare a terapeutului îi permite acestuia o ”întâlnire”
autentică cu clientul, în care acesta și ”adevărul” său sunt deplin acceptate
și respectate.
2. Depatologizarea clien ților. O altă schimbare radical ă propusă de
Milton Erickson vizeaz ă concepția sa despre psihopatologie. Dac ă modelul
medical consider ă că patologia psihic ă a omului este un fapt obiectiv, Mil-
ton Erickson a demonstrat prin modalitatea sa terapeutic ă că există o lo-
gică în apariția și dezvoltarea comportamentului problematic al clientului;
că există o intenție pozitiv ă a simptomului pentru client; și că persoana
deține deja resursele necesare schimb ării.
“Terapeutul porne ște de la principiul c ă pacientul, în istoria sa, a f ăcut
dovada unei func ționări adecvate și eficiente. Prin urmare, terapeutul nu
trebuie să-și propună să învețe pacientul cum s ă se comporte adecvat. Mai
degrabă, munca terapeutului este aceea de a ajuta pacientul s ă-și deblo-
cheze istoria constructiv ă adormită. Terapia devine procesul de stimulare a
resurselor existente – resurse care au r ămas mult timp închise” (Zeig, 2000
apud. Dafinoiu, 2003).
3. Inconștientul. Pentru Erickson, incon știentul reprezint ă rezervorul
resurselor clientului, rezervor de în țelepciune și vindecare – aspect funda-
mental diferit de abordarea psihanalitic ă. Inconștientul are rolul de a pro-
teja persoana. Din acest punct de vedere, simptomul este considerat un
aspect incon știent, care în ”economia intern ă” a clientului reprezint ă cea
mai bună soluție găsită de acesta la momentul respectiv, dar care, datorit ă
schimbărilor exterioare și interioare ap ărute între timp, a devenit o pro-
blemă.
Inconștientul con ține soluțiile la problemele clientului iar în procesul

162 psihoterapeutic se urm ărește activarea resurselor blocate și accesul la so-
luțiile deja existente. Ceea ce blocheaz ă vindecarea este con știința care, în
efortul său de adaptare la exterior, limiteaz ă individul la ”ceea ce este cu-
noscut” și împiedic ă accesul la ”ceea ce este necunoscut”. Pe de alt ă parte,
Erickson nu consider ă că insightul (con știentizarea) este obligatoriu pentru
ca schimbarea terapeutic ă să apară. Terapeutul poate lucra doar la nivel
inconștient, prin utilizarea limbajului metaforic care reprezint ă limbajul
incoștientului.
4. Hipnoza. Dacă hipnoză tradițională putea fi definit ă în manier ă
comportamental-simptomatic ă, inducția fiind un comportament autoritar
matern sau patern, “noua hipnoz ă” ericksonian ă consider ă transa ca pe o
stare de comutare a aten ției și de focalizare asupra unor experien țe interi-
oare iar induc ția este un proces firesc și natural de ghidare c ătre aceste
stări (Ciorbea, 2010). Hipnoza este considerat ă o stare modificat ă a con-
științei care permite escaladarea mecanismelor de ap ărare și activarea re-
surselor incon știente.
5. Limbajul terapeutic. Arta lui Erickson consta și din felul în care
acesta folosea limbajul terapeutic (verbal și nonverbal) pentru a ghida cli-
entul în starea de trans ă, menită a-l debloca, de a-l face s ă acceseze expe-
riențe importante pentru vindecarea sa. A șadar, Erickson comunica atât cu
partea con știentă, cât și cu cea incon știentă a clientului.

5.3.2. Procesul terapeutic ericksonian

Terapia propus ă de Milton Erickson este un proces de facilitare a acce-
sului clientului la resursele sale pentru a putea declan șa schimbarea tera-
peutică. Obiectivul general al terapiei este de a crea acel cadru în care cli-
entul să fie stimulat în direc ția identific ării de alternative în raport cu pro-
blema sau cu solu ția. Găsirea acestor alternative îi vor activa sau forma
resursele necesare.
Principiul utiliz ării este cel care marcheaz ă abordarea terapeutic ă
ericksoanian ă; este funda ția teoretic ă pe care se construie ște strategia
terapeutic ă. După cum spunea “Orice prezint ă pacientul în camera de te-
rapie, trebuie s ă folosești” (Erickson și Rossi, 1981 apud. Malon în Lankton,
1989). Din acest punct de vedere, terapeutul are sarcina de a folosi tot
ceea ce clientul pune la dispozi ție – resurse, blocaje, rezisten țe, abilități,
deprinderi, etc. ”Materialul” clientului este cel pe care terapeutul îl va uti-
liza pentru a atinge obiectivele terapeutice. Clientul este singurul expert al
problemelor sale; resursele clientului sunt unicele aspecte care vor de-

163 clanșa schimbarea dorit ă iar clientul dispune, în mod firesc de absolut tot
ce are nevoie pentru a se schimba.
M. Erickson (cf. Dafinoiu, 2005) spunea deseori pacien ților săi în timpul
transei: “Exist ă lucruri pe care le știți, dar nu știți că le știți. Când ve ți ști
ceea ce nu știți că știți, atunci v ă veți schimba”. De aceea, “terapeutul care
dorește să-și ajute clientul nu ar trebui niciodat ă să disprețuiască, să con-
damne sau s ă respingă vreo parte a comportamentului pacientului” –
spune Erickson (1965 apud. Dafinoiu, 2003) – deoarece “comportamentul
pacientului este parte a problemei care l-a adus în biroul nostru; el alc ătu-
iește mediul personal în interiorul c ăruia terapia trebuie s ă-și produca
efectul” și “poate constitui for ța dominant ă în relația globală medic-pacient”.
A utiliza tot ceea ce clientul aduce în psihoterapie, înseamn ă mai mult
decât o prescrip ție teoretic ă pentru psihoterapeut. Ac țiunea devine posi-
bilă în adevăratele sale conota ții, atunci când terapeutul manifest ă un res-
pect autentic și profund pentru lumea interioar ă a clientului. Pentru
Erickson, principiul utiliz ării dobânde ște semnifica ții extreme de profunde
– reprezentând principala modalitate de a comunica pacientului un respect
autentic. Utilizând atitudinile, gândurile, emo țiile și comportamentele pa-
cientului, Erickson a tr ansformat respectul în ac țiune terapeutic ă. Cu pri-
vire la aparenta manipulare descris ă în tehnica de utilizare a simptomului,
Zeig (1980 cf. Malon în Lankton, 1989) face urm ătoarea clarificare: “Cea
mai bună utilizare a prescrip ției simptomului nu este de a p ăcăli pacientul
să renunțe la simptom. Mai degrab ă, terapeutul asist ă pacientul s ă facă
schimbarea prin propriile sale puteri, resurse și credibilitate”.
O altă marcă a lui Milton Erickson este lim bajul folosit de acesta pentru
a accesa resusele clientului și a declan șa schimbarea dorit ă.
Limbajul ericksonian reprezint ă unul dintre cele mai studiate aspecte
ale terapiei propuse de Erickson. Folosirea limbajului terapeutic a dobândit
prin contribu țiile lui Erickson rangul de art ă. Erickson comunica atât cu par-
tea conștientă cât și cu partea incon știentă a clientului. El folosea un limbaj
vag, ambiguu, care producea confuzii p ărții conștiente a clientului.
Astfel, terapeutul creea un ”ecran de proiec ție” pentru experien țe an-
terioare ale clientului dar și o căutare a sensurilor, semnifica țiilor, resurse-
lor din partea acestuia. Erickson considera c ă inconștientul se exprim ă prin
metafore, și în consecin ță, el le utiliza pent ru a accesa incon știentul clien-
tului și a transcende rezisten țele acestuia. Pentru a putea utiliza limbajul în
această manieră facilitatoare și catalizatoare, Erickson “intra în rezonan ță
(sau în trans ă)” cu clientul, folosind cuvintele clientului dar și expresiile sale
non-verbale.

164 Prin limbajul folosit, Erickson viza dou ă obiective generale esen țiale:
deponten țializarea con științei și accesarea incon știentului . Paternurile con-
știente pe care omul le construie ște de-a lungul vie ții sale devin în timp
aspecte rigidizate ale experien ței care bloceaz ă accesul la resursele in-
terne, rămase încon știente. De aceea, Erickon a dezvoltat modalit ăți prin
care clientul poate escalada mecanismele con știente pentru a accesa in-
conștientul. Transa hipnotic ă este considerat ă o stare de con știință pe care
omul o are în mod obi șnuit și la care poate face apel pentru a accesa p ărți
mai puțin conștiente.
Limbajul ericksonian vizeaz ă, din acest punct de vedere, accesul clien-
tului la aceast ă resursă naturală și utilizarea ei pentru vindecare. În acest
sens, de exemplu, sugestiile indirecte reprezint ă pe de o parte, o manifes-
tare a respectului pentru experien ța clientului (clientul r ămâne expertul),
iar, pe de alt ă parte, o modalitate de evitare a rezisten țelor clientului. Vo-
cea ”analogic ă” a lui Erickson induce relaxare și căutare intern ă. Limbajul
ericksonian urm ărește mai multe obiective concrete:
– destabilizeaz ă asociațiile obișnuite ale clien ților care au un caracter
repetitiv, rigidizat;
– vizează activarea lan țurilor asociative incon știente;
– orienteaz ă subtil pacientul în direc ția necesar ă procesului terapeu-
tic;
– respectă ritmul personal al clientului;
– activează resurse existente ce pot fi utilizate pentru rezolvarea pro-
blemei actuale;
– amplifică unele aspecte ale experien ței clientului;
– determin ă creearea în client a unei experien țe interioare, mai de-
grabă decât a unui discurs verbal;
– provoacă resemnific ări ale experien țelor neplăcute;
– stimuleaz ă creativitatea clientului.
Toate aceste obiective sunt realizate în starea modificat ă a conștiinței
provocate de transa hipnotic ă. Limbajul ericksonian este folosit ini țial pen-
tru inducerea transei la client. Transa hipnotic ă – stare de con știință pe
care fiecare persoan ă o trăiește în mod natural în via ța sa cotidian ă – este
utilizată în procesul terapeutic pentru (dup ă Erickson și Rossi, 1976 cf.
Dafinoiu, 2003):
a. a orienta aten ția clientului (care în mod obi șnuit este direc ționată
înafara sa) spre realitatea sa interioar ă;
b. disocierea con știent – incon știent, prin depoten țializarea con științei
și stimularea utiliz ării resurselor incon știente;

165 c. facilitarea receptivit ății clientului fa ță de resursele sale interioare.
Metaforele, pove știle terapeutice au constituit o alt ă contribuție ma-
joră a lui Milton Erickson în construirea și direcționarea procesului terape-
utic. Acestea constituiau mijlocul principal de acces la incon știentul clien-
tului, deoarece metaforele reprezint ă limbajul incon știentului. ”Mesajul
metaforic activeaz ă asociațiile incon știente ce întrerup vechiul r ăspuns
comportamental prin generarea de noi în țelesuri care, la rândul lor, produc
noi răspunsuri comportamentale. Se ini țiază un proces circular auto-
generativ care construie ște schimbarea terapeutic ă într-un ritm propriu
fiecărui pacient” (Dafinoiu, 2003).
Metaforele, pove știle terapeutice, anecdotele pe care le folosea
Erickson erau construite spontan în cadrul rela ției terapeutice și ținând
cont de caracteristicile i ndividuale ale clientului. A șadar, acestea nu pot fi
considerate ni ște rețete universale de vindecare, și deci nu pot fi înv ățate
de terapeu ții novici. A șa cum sublinia D’Assignies (în Elkaim, 2007) metafo-
rele sunt expresia unei rela ții foarte complexe între terapeut și client:
“Pentru terapeut ea presupune o percepere a psihodinamicii simptomului
și transcrierea s ă într-o rețea simbolic ă ce îi va traduce în țelegerea și îi va
reformula în țelesul; pentru pacient, ea se adreseaz ă acelei părți a sensibili-
tății lui care va decodifica acest nivel de semnifica ție în comunicare. Suges-
tiile directe sunt înlocuite de pove ști și metafore ale c ăror rezonan țe vor
întâlni imaginarul pacientului.”
Modul cum un terapeut folose ște limbajul terapeutic este o manifes-
tare a intui ției sale, a respectului pentru client și a unei rezonan țe pro-
funde cu acesta. Fisch (în Lankton, 1990) consider ă că limbajul nu este doar
o hartă descriptiv ă a realității ci un proces dialogic (între cel pu țin două
persoane) de creare a realit ății.
Fisch (în Lankton, 1990) a comentat dorin ța practicienilor ericksonieni
de a învăța detalii tehnice și de a relua cât mai exact strategiile folosite de
Erickson. Autorul este de p ărere că aceștia nu înțeleg cu adev ărat marile
contribuții ale renumitului psihoterapeut și că tehnicile nu ar trebui apli-
cate fără a medita la asump țiile epistemologice despre lume care stau la
baza lor. “A utiliza tehnica pentru a produce schimbarea dorit ă pe care o
<<consider ăm a fi cea mai bun ă>> pentru clien ții noștri înseamn ă a susține
un model de terapie ierarhic, expert și prostesc, care este antitetic cu vizi-
unea lui Erickson c ă pacienții fac cele mai bune alegeri pentru ei în șiși în
fiecare moment.” (Fisch în Lankton, 1990). D’Assignies (în Elkaim, 2007)
afirma “este imposibil s ă reducem tratamentele ericksoniene la scheme
care ar permite repetarea lor”.

166 Tehnicile ericksoniene sunt mult mai pu țin importante decât semnifica ția
ce stă la baza lor. Din punctul de vedere al lui Fisch (în Lankton, 1990), terapia
lui Erickson este de tip constructivist, nonobiectiv, care are ca scop construirea
unor noi semnifica ții pentru client. Astfel, terapeutul trebuie s ă depășească
rolul de expert și să aleagă rolul de colaborator al construirii de sensuri noi, de
realități diferite. Aceast ă perspectiv ă este în acord cu defini ția lui Erickson
(1948/1980 apud. Rossi în Lankton, 1990) dat ă terapiei: “Induc ția și
menținerea transei ofer ă o stare psihologic ă specială în care pacientul poate
reasocia și reorganiza complexit ățile sale psihologice interioare și își poate
utiliza capacit ățile într-o manier ă care se afl ă în acord cu propria via ța
experiențială…terapia rezult ă din aceast ă resintez ă interioar ă a com-
portamentului pacientului achizi ționată de pacientul însu și. Este adev ărat că
sugestia direct ă poate determina o alterare a comportamentului clientului și
poate rezulta vindecar ea simptomatologic ă, cel puțin temporar. Totu și,
această cură este un r ăspuns simplu la o sugestie și nu faciliteaz ă acea
reasociere și reorganizare de idei, în țelesuri și amintiri atât de esen țială pentru
cura efectiv ă. Tocmai aceast ă experien ță de reasociere și reorganizare a
propriei vie ți experien țiale se întâmpl ă într-o cur ă, și nu manifestarea unui
comportament responsiv care poate ce l mult satisface pe observator.”
În concep ția lui Erickson terapeutul este cel care, prin rela ția terapeu-
tică autentică de acceptare și respect, faciliteaz ă reorganizarea interioar ă
pe care clientul o poate face la momentul respctiv. Erickon propune un fel
de ”imersie” sensibil ă în lumea interioar ă a clientului în care terapeutul s ă
poată însoți clientul în ritmul dinamicilor sale emo ționale, cognitive și
comportamentale, pentru ca acesta s ă-și poată ulterior accesa resursele
necesare vindec ării.

5.3.3. Mecanismele schimb ării în terapia ericksonian ă

Mecanismele schimb ării care se degaj ă din munca terapeutic ă a lui
Miton Erickon sunt urm ătoarele:
a. Încrederea în resursele clientului . Erickon (la fel ca și Rogers) a
avut convingerea c ă, deși pacientul se simte blocat în suferin ță și simptome
psihopatologice, el de ține totuși toate resursele pentru vindecare. Înainte
de a fi ”bolnav”, omul ”a știut” să funcționeze normal, deci are tot ce este
necesar în incon știentul său. Ceea ce se întâmpl ă este că pacientul ”uit ă”
să foloseasc ă resursele sale, sau nu mai știe cum. Terapeutul are obiectivul
de a re-pune clientul în contact cu resursele sale, de a le re-activa sau de
ajuta clientul s ă foloseasc ă resursele în situa ții noi.

167 Încrederea se manifest ă și în convingerea și încrederea terapeutului c ă
simptomele (problemele) clientului au la baz ă o intenție pozitivă inconștientă,
în general de protec ție a clientului. În țelegerea acestei inten ții de către client
produce ulterior alternative ”s ănătoase” de satisfacere a nevoilor.
Transa hipnotic ă, pentru Erickson, este doar un context (un cadru) în
care schimbarea poate avea loc mai rapid pentru c ă se porduce la nivel
inconștient. Așadar, terapeu ții ericksonieni au ca scop accesarea și utiliza-
rea proceselor incon știente – marc ă a încrederii în resursele vindec ătoare
ale incon știentului. Nu hipnoza produce schimbarea clientului, ci clientul
însuși prin resursele sale incon știente.
b. Persoana terapeutului ca surs ă de schimbare pentru client.
Erickson a con știentizat importan ța personalit ății psihoterapeutului în
declașarea schimb ării la client iar în ultimii s ăi ani, a realizat stagii forma-
tive prin care terapeu ții să-și dezvolte sau optimizeze resursele personale.
Formula lui Erickson (cf. Malon în Lankton, 1989) pentru rela ția dintre via ța
privată a terapeutului și munca sa poate fi rezumat ă astfel: abilitatea tera-
peuților de a deveni total absorbi ți în relația terapeutic ă liberi de tensiuni
interioare sau de distrageri exterioare este în func ție de: a) abilitatea lor de
a se bucura de via ță departe de clien ți; b) abilitatea de a utiliza aceast ă
bucurie și experien ța de viață asociată ca referin țe și resurse în terapia cu
clienții.
Aceste aspecte se refer ă la viața personal ă a terapeutului care trebuie
să ofere acestuia echilibrul interior pr in satisfacerea nevoilor personale.
Abia atunci, terapeutul poate fi cu adev ărat disponibil emo țional pentru a
însoți clientul și a fi deplin prezent și în relația terapeutic ă. Pe de alt ă parte,
experiențele de via ță personale ale terapeutului îi ofer ă acestuia accesul
direct la cunoa șterea profund ă a unor tr ăiri umane, în țelegerea acestora și
utilizarea resurselor pentru vindecare.
Malon (în Lankton, 1989) subliniaz ă faptul că viața terapeutului este
corpul de cunoa ștere care devine cea mai important ă referință pentru în-
țelegerea și realizarea contactului cu clien ții. Acest contact este pe atât de
semnificativ și plin de bucurie pe cât este și propria satisfac ție de viață a
terapeutului.
Abordarea ericksonian ă accentueaz ă în mod special o caracteristic ă a
personalit ății terapeutului – flexibilitatea – care faciliteaz ă punerea în prac-
tică a manierei de lucru de tip erickson ian. Flexibilitatea terapeutului este
evidentă în următoarele aspecte (cf. Mozdzierz și Greenblatt, 1994):
– formularea unor sugestii care stimuleaz ă creativitatea clientului în
agăși soluții noi;

168 – creearea unor metafore care invit ă clientul s ă mediteze la propria
situație;
– resemnificarea unor situa ții scăpate de sub controlul clientului; folo-
sește umorul pentru a relativiza lucrurile sau a le oferi noi
perspective;
– introduce sarcini inovatoare pentru un client pentru a-l ajuta s ă de-
pășească un tipar de comportament neadaptabil.
Flexibilitatea terapeutului activeaz ă indirect flexibilitatea clientului. In-
vestiția pe care clientul o realizeaz ă în relația terapeutic ă îi permite aces-
tuia să fie în contact cu tot ceea ce vine de la terapeutul s ău, fie con știent,
fie inconștient. Terapeutul este în sine un model de existen ță liberă, spon-
tană, activă, flexibilă care ”ofer ă permisiunea” clientului s ă fie la fel.
c. Expectanțele clientului . Unul dintre elementele particulare pe care
Erickson le-a utilizat în activarea și promovarea schimb ării terapeutice se
referă la așteptările pe care clientul le are atât în raport cu problema sa cât
și cu vindecarea. Statutul și rolul de pacient – care con ține un set de a ștep-
tări privind comportamentul concret al clientului dar și al terapeutului în
raport cu clientul. Conform rolului de bolnav exist ă manifest ări specifice:
stimă de sine sc ăzută, dificultăți relaționale, profesionale, etc.; dar și o ati-
tudine de pasivism și conformism la prescrip ții terapeutice. Când intr ă în
cabinetul de terapie, omul activeaz ă această partitură socială conformă cu
statutul s ău. Pe de alt ă parte, clientul se a șteaptă la anumite roluri din par-
tea celui care statutul de terapeut (de exemplu, se a șteaptă să fie înțeles,
ajutat, vindecat). Erickson utiliza acest set de expectan țe ale clientului pen-
tru a induce transa hipnotic ă.
Atunci când pacientul are deja o etichet ă diagnostic ă pusă, acesta va
avea tendin ța de a se comporta conform a șteptărilor induse de etichet ă,
ceea ce poate conduce la permanentizarea tulbur ării și depoten țializarea
persoanei. Erickson construia strategii terapeutice prin care s ă invalideze
aceste așteptări, să redea individului umanitatea sa (eliminat ă prin petecea
diagnostic ă), pe scurt, s ă redea puterea individului.
Toate solu țiile eșuate pe care clientul le-a încercat pentru a- și rezolva
singur problema determin ă expectan țe continue ale e șecului. Erickson in-
vestiga solu țiile încercate și provoca îndoieli cu privire la validitatea aces-
tora tocmai pentru a creea un nou set de a șteptări pozitive ale succesului și
astfel, să reactiveze ciclul schimb ărilor.

169 5.3.4. Rela ția terapeutic ă în terapia ericksonian ă

Malon (în Lankton, 1989) descrie felul în care Milton Erickson concepea
relația terapeutic ă astfel: “O rela ție terapeutic ă care include niveluri înalte
de respect va necesita și un nivel înalt de mutualitate sau reciprocitate.”
După cum afirma Erickson: “Pacientul și terapeutul sunt lega ți împreun ă în
întâlnirea terapeutic ă prin for țe psihologice puternice” (Lankton &
Lankton, 1983 apud. Malon în Lankton, 1989). Erickson manifesta extrem
de multă răbdare în crearea unei rela ții terapeutice puternice, respectând
mai mult decât orice terapeut dinaintea lui modalit ățile de comunicare ale
pacientului (d’Assignies în Elkaim, 2007).
În acest sens, starea de trans ă hipnotică este o rela ție profund ă de co-
municare între doi oameni care se influen țează reciproc și care își mode-
lează comportamentul unul dup ă celălalt.
Malon (în Lankton, 1989) demonstreaz ă că într-o rela ție reciproc ă
transferul devine “bilateral” și permite ca pacientul și terapeutul s ă regre-
seze și să comunice la un nivel incon știent. Dup ă cum afirm ă Whitaker “Te-
rapia mea este adesea condus ă de incon știent” (Haley și Hoffman, 1967
apud. Malon în Lankton, 1989).
Erickson recuno ștea fenomenul transferului, dar îl aborda într-o moda-
litate existen țială, scriind în acest sens: “Sigur c ă pacienții dezvolt ă un
transfer imens, dar nu asta este în neregul ă cu ei. Aceasta este metoda lor
de a scăpa de ceea ce este în neregul ă cu ei. Cred c ă s-a format o punte de
legătură” (Haley, 1985 apud. Malon în Lankton, 1989). Cu alte cuvinte,
pentru Erickson reac țiile transferen țiale ale pacien ților sunt încerc ări in-
conștiente de a rezolva problema. Pozi ția lui Erickson legat ă de transfer era
de a-l utiliza mai degrab ă decât a-l interpreta. Tendin ța să de a trata
transferul într-un mod experien țial este legat ă de perspectiva s ă extinsă
asupra oportunit ăților poten țiale existente în rela țiile umane. Dup ă
Friedman (1985 cf. Malon în Lankton, 1989), multe din tulbur ările conside-
rate a apărea ca urmare a transferului, pot fi descrise mai corect ca încer-
cări sau retrageri ale speran ței pentru rela ții reciproce. Comportamentele
clienților diagnosticate ca “compulsive”, “schizoide” sau “isterice” indic ă
pur și simplu capacitatea neîmplinit ă de a forma rela ții profunde, reci-
proce, consistente, pline de sens.
Mai recent, Dafinoiu (2005) descria beneficiile unei rela ții terapeutice
puternice, autentice, realizând distinc ția dintre “boal ă iatrogenă” (pentru a
desemna problemele medicale determinate sau agravate de abordarea
terapeutic ă a medicului) și “sănătate iatrogen ă” (expresie utilizat ă de

170 Erickson pentru a se referi la starea de s ănătate favorizat ă de relația tera-
peutică). Realitatea psihologic ă creata, construit ă între terapeut și client
poate determina apari ția “sănătății iatrogene”. “Ca terapeu ți influențăm
puternic, în cursul interviului, imaginea pe care clien ții noștri și-o formeaz ă
despre situa ția și problemele lor. Ceea ce ne intereseaz ă, ceea ce ignor ăm,
felul în care formul ăm întrebările, faptul de a întrerupe clientul sau de a
rămâne tăcuți, toate acestea influen țează imaginea pe care clientul și-o
construiește despre situa ția sa. Așadar, sarcina primordial ă a terapeutul este
de a crea în mod colaborativ o nou ă realitate psihologic ă.” Această realitate
psihologic ă poate avea efecte sanogenetice sau morbigenetice, în func ție de
atitudinea terapeutului fa ță de clientul s ău și problematica acestuia.
Poziția față de problemele clientului dezv ăluie un terapeut cu o viziune
deosebită privind natura uman ă, integrat ă în personalitatea sa, și care îl
face să fie cald, suportiv, empatic, plin de respect pentru ritmul clientului,
lumea să experien țială și resursele sale vindec ătoare. Am putea afirma c ă
singura modalitate de “a ar ăta” clientului toate aceste aspecte este auten-
ticitatea terapeutului, adic ă măsura în care ele se exprim ă în mod firesc și
natural prin personalitatea sa (Ciorbea, 2010).
Respectul profund pentru client, așa cum îl în țelegea și îl exprima
Erickson în psihoterapie, a determinat mai mul ți psihoterapeu ți (Aroaz &
Zeig, 1985 cf. Malon în Lankton, 1989) s ă-l considere un umanist, un tera-
peut angajat într-o “întâlnire” existen țială și experien țială, un schimb “aici
și acum”, plin de semnifica ții, conștiente și inconștiente. Erickson a accen-
tuat unicitatea individului; a adoptat o pozi ție optimist ă față de abilitățile
umane și a demonstrat o senzitivitate autentic ă față de percep țiile, emoți-
ile și experien țele existen țiale ale oamenilor.
În același timp, Malon (în Lankton, 1989) considera c ă respectul pentru
client nu este doar o atitudine ci o strategie terapeutic ă ce faciliteaz ă pro-
cesul clientului. În terapia de tip ericksonian, “clientul este expertul” (De
Shazer, 1985; Walter și Peller, 1992 apud. Dafi noiu, 2005). Oamenii au
toate resursele necesare rezolv ării problemelor lor, chiar dac ă acestea sunt
blocate.
5.3.5. Terapia scurt ă centrată pe soluții

Terapia scurt ă centrată pe soluții a fost dezvoltat ă în anii `80 de Shazer
și Berg, plecând de la descoper irile lui Watzlawick, Weakland și Fisch (Insti-
tutul de la Palo Alto). În urma lucr ului terapeutic (bazat pe principiile
ericksoniene), ace știa din urm ă ajunseser ă la concluzia c ă, pe de o parte,

171 soluțiile încercate de a rezolva problema, adesea o perpetueaz ă în loc să o
rezolve, iar pe de alt ă parte, investigarea cauzelor problemei nu este întot-
deauna necesar ă.
Aceast model de psihoterapie a contribuit la evolu ția domeniului prin
câteva schimb ări de perspectiv ă în derularea procesului terapeutic:
a. accentul pe identificarea solu țiilor terapeutice (spre deosebire de
terapiile anterioare care se focalizau pe problem ă);
b. focalizarea pe viitor (și nu pe trecut a șa cum făceau terapiile
psihodinamice sau pe prezent a șa cum era în terapiile experien țiale);
c. identificarea și promovarea mecanismelor schimb ării terapeutice.
De Shazer (1985, cf. Bannink, 2007) a formulat câteva asump ții ale mo-
delului:
• Dezvoltarea unei solu ții nu este în mod necesar rela ționată cu
problema;
• Clientul este expertul;
• Dacă ceva nu este stricat, nu încerca s ă-l repari;
• Dacă ceva merge, continu ă sa-l faci;
• Dacă ceva nu merge, f ă altceva.
Dafinoiu și Vargha (2005) au realizat o analiz ă detaliată a principiilor pe
care se bazeaz ă terapia centrat ă pe soluții. Le enumer ăm și noi în continu-
are, aduncând scurte preciz ări:
1) Centrarea pozitiv ă pe soluție și pe viitor, faciliteaz ă schimbarea în
direcția dorită. Discuția despre problemele clientului poate înt ări senti-
mentul neputin ței acestuia și astfel perpetuarea problemei. Dialogul tera-
peutic centrat pe ceea ce func ționează bine în restul vie ții clientului, pe
resursele pe care acesta le are și le folose ște, schimb ă cadrul de referin ță și
raportarea clientului la sine.
Definirea foarte clar ă și detaliată a obiectivului terapeutic este o etap ă
inițială foarte important ă în acest model terapeutic. De obicei, clientul vine
în terapie cu o idee destul de clar ă despre ce nu vrea, dar când este între-
bat ce vrea, nu știe să răspundă. Terapeutul va adresa întreb ări pentru a
creea clientului o imagine a viitorului în care solu ția a fost g ăsită. De multe
ori, este utilizat ă întrebarea-miracol: Imagineaz ă-ți că se va întâmpla un
miracol la noapte, care î ți va rezolva problema, cum î ți vei da seama dimi-
neață că miracolul s-a produs? (se vor soli cita detalii despre ariile în care
schimbarea va fi sim țită de client). Acest reper viitor foarte detaliat furnizat
chiar de client creeaz ă o direcție a procesului terapeutic, o înt ărire a con-
vingerii c ă schimbarea este posibil ă, o creștere a motiva ției schimb ării și
facilitează cooperarea în cadrul rela ției terapeutice.

172 2) Excepțiile sugereaz ă soluții. Există situații în care clientul nu mani-
festă problema (simptomul) iar acestea au o valoare informa țională deo-
sebită pentru că poate pune clientul în contact cu resursele sale și cu solu-
țiile deja g ăsite. De Shazer și Berg (cf. Bannink, 2007) au identificat c ăteva
comportamente ale terapeutului prin care acesta poate determina clientul
să vorbeasc ă despre solu ții, schimbare și resurse:
a. adresând întreb ări axate pe schimbare: Ce ți-ai dori în locul problemei?
b. adresând întreb ări despre detalii: Cum faci exact (ca s ă ajungi la
comportamentul respectiv- simptomul)? Ce ai f ăcut diferit exact (atunci
când simptomul nu apare)?
c. recompense verbale – oferirea de complimente și adresarea de în-
trebări privind competen ța clientului: Cum ai reu șit să faci asta? Cum ți-a
venit aceast ă idee bun ă?
3) Schimbarea se manifest ă tot timpul. Dialogul terapeutic trebuie
centrat pe succesele ob ținute de client în trecut , prezent sau cele imagi-
nate în viitor. Terapeutul va facilita sesizarea de c ătre client a schimb ărilor
pozitive și va creea situa ții care să provoace clientul la noi schimb ări. Sesi-
zarea acestei dinamici de c ătre pacient îi va cre ște sentimentul competen-
ței sale și a expectan ței că schimbarea este posibil ă.
4) Schimbarea mic ă conduce la schimb ări mai mari. De obicei, clien-
tul vine cu o reprezentare a probleme i sale ca o chestiune foarte mare și
complexă care, în principiu este extrem de greu de rezolvat, pentru c ă so-
luția ar trebui s ă fie la fel de mare și complex ă. Terapeu ții acestui model
împart problema în p ărți mai mici și le abordeaz ă separat. Schimbarea de-
vine astfel controlabil ă și realizabil ă. Datorită legăturilor între p ărțile pro-
blemei, o schimbare mic ă va provoca efecte și în celelalte p ărți. Sentimen-
tul competen ței personale a clientului cre ște la fel și motivația de a conti-
nua mișcarea spre între țienerea schimb ării.
5) Cooperarea este inevitabil ă – nu exist ă eșec, există feedback. Din-
colo de implica țiile ușor sesizabile ale acestei asump ții, există consecin țe
mai subtile legate de presupusa rezisten ță la schimbare a clientului.
Erickson a schimbat concep ția psihanalitic ă despre rezisten ța clientului la
terapie, considerând c ă un client este rezistent atunci când schimbarea
propusă nu este în acord cu el sau, altfel spus, când terapeutul nu este co-
nectat cu clientul s ău și adoptă o poziție de putere și control.
6) Oamenii au resursele necesare rezolv ării problemelor lor este o
preluare direct ă a viziunii lui Milton Erickon legate de incon știent.
În terapia focalizat ă pe soluții, realitatea este definit ă de observator iar
terapeutul particip ă la co-creearea realit ății în procesul de terapie al clien-

173 tului. Altfel spus, terapeutul este un co-autor care ajut ă clientul s ă-și re-
scrie povestea centrat ă pe existen ța unei probleme, într-o istorie centrat ă
pe schimbarea continu ă, resurse și soluții.
O parte important ă a procesului terapeutic promovat de acest model
este definirea corect ă a obiectivului terapeutic, aspect detaliat de modelul
NLP, pe care îl vom prezenta pe larg în capitolul urm ător.
Există o serie de studii științifice axate pe validarea terapiei centrate pe
soluții. Astfel, Ginger și Eisengart (2000 cf. Bannink, 2007) au analizat mai
multe studii în aceast ă direcție și au demonstrat c ă terapia focalizat ă pe
soluții obține rezultate comparabile cu psihoterapia interpersonal ă în cazul
depresiei. De asemenea, Stams, Dekovic, Buist și de Vries (2006, cf.
Bannink, 2007) au realizat o meta-analiz ă a 27 de studii incluzând 1421 de
clienți care vizau eficien ța acestui model terapeutic. Rezultatul a fost c ă nu
există diferențe de eficien ță terapeutic ă între cele dou ă forme de abor-
dare. Cu toate c ă acestea, terapia focalizat ă pe soluții obține efectele tera-
peutice pozitive într-un timp mai scurt și satisface mai mult nevoia de au-
tonomie a clientului.

5.4. Programarea neuro-lingvistic ă

Programarea neuro-lingvistic ă este definit ă azi dintr-o tripl ă perspec-
tivă: 1. Ca o teorie despre structura experien ței subiective (Bandler &
Grinder, 1975; Dilts et al., 1983), 2. Ca disciplin ă preocupat ă de eficien ța
umană (O`Connor & Seymour, 1993) și 3. Ca un set de tehnici de lucru, în
majoritatea lor tehnici terapeutice.
NLP a fost ini țiată de John Grinder & Richard Bandler, la începutul ani-
lor 1970, la Universitatea din Santa Cruz, California. Inten ția lor de pornire
a fost aceea de a modela comportamentul terapeutic al unor terapeu ți de
succes, cu scopul ca viitorii terapeu ți, aflați în proces de formare, s ă poată
beneficia de aceste modele.
NLP este un model al comunic ării; se refer ă la reprezent ările interne ale
experienței și la felul în care oamenii comunic ă între ei. Modelul se focali-
zează pe experien ța subiectiv ă a oamenilor și pe realitatea construit ă.
Programarea neuro-lingvistic ă (Neuro-Linguistic Programming) con ține
trei concepte (cf. O`Connor & Seymour, 1990). Primul, neuro se referă la
ideea că întregul comportament uman î și are originea în procesele neuro-
logice, inclusiv analizatorii (vizual, a uditiv, olfactiv, gust ativ, kinestezic).
Practic, oamenii tr ăiesc experien ța lumii în care tr ăiesc prin sim țurile lor.

174 Lingvistic se referă la faptul c ă oamenii comunic ă experien țele lor prin lim-
baj. Aspectul de programare din NLP are la baz ă ideea că persoanele aleg
să-și organizeze ideile și acțiunile pentru a ob ține rezultate.
Utilizând modelarea ca op țiune metodologic ă fundamental ă, dezvolta-
torii NLP au devenit interesa ți și de alte tipuri de comportamente de succes,
din alte domenii decât psihoterapia. Au ap ărut astfel modele privind memoria,
creativitatea, înv ățarea rapid ă, negocierea etc, fapt care a condus pe de o
parte la dep ășirea cadrului psihoterapiei ca referin ță iar pe de alt ă parte la
focalizarea asupra experien țelor și comportamentelor de succes.

5.4.1. Evolu ția NLP

După cum am precizat, NLP a debutat ca un set de modele rezultate în
urma observ ării /model ării comportamentului terapeutic a trei psihotera-
peuți considera ți de succes: Fritz Perls, ini țiatorul gestaltterapiei, Virginia
Satir, celebr ă în psihoterapia de familie și Milton Erickson, celebru în do-
meniul hipnoterapiei.
La dezvoltarea modelelor NLP au contribuit semnificativ o serie de al ți
autori, precum Robert Dilts, Steve & Conirae Andreas, Tad James, Judith
DeLozier, Todd & Teresa Epstein, Leslie Cameron sau Steve Lankton.
Robert Dilts a jucat un rol major în sistematizarea principalelor modele
NLP și în dezvoltarea unor tehnici precum core transformation. El a dezvol-
tat NLPU(niversity) și coordoneaz ă grupul de la Santa Cruz, în care acti-
vează de asemenea Judith DeLozier și Theresa Epstein.
Tad James a dezvoltat o aplica ție terapeutic ă foarte interesant ă și un
model privind reprezentarea timpului subiectiv (linia timpului), acestea
fiind prezentate în cartea publicat ă în 1988 împreun ă cu Wyatt Woodsmall.
Ideea de linie a timpului a fost reluat ă apoi de al ți autori, cum ar fi Robert
Dilts (1980, 1983, 1990).
Steve & Conirae Andreas sunt cunoscu ți în special prin sistematizarea
trainingului formativ în domeniul NLP și structurarea programelor de for-
mare.
O`Connor & Seymour (1993) au identificat și descris filtrele excelen ței.
Din perspectiv ă teoretică, NLP integreaz ă o serie de concep ții din dife-
rite surse, în literatur ă fiind men ționate de principiu urm ătoarele idei ca
surse de inspira ție (Nedelcea, 2002; O’Connor & Seymour, 1990):
• În domeniul semanticii generale, Korzybski (1933/94) a formulat
un model explicativ al sistemului uman corp-minte ce cuprindea mai multe
părți aflate în interac țiune: mintea (semnifica ții, semantica), corp (neurolo-

175 gia), emo țiile și convingerile. Acesta este co nsiderat începutul modelului
NLP. Korzybski a explicat și felul în care oamenii î și creează ”hărți” cogni-
tive proprii ale lumii și care explic ă emoțiile trăite; pe de alt ă parte, ei con-
struiesc în țelesuri și le simbolizeaz ă în cuvinte, apoi le încorporeaz ă. Cuvin-
tele acționează la nivelul creierului pentru a creea st ări emoționale și a
creea experien țe variate minte-corp-emo ție.
• Mișcarea Poten țialului Uman creeat ă de Abraham Maslow și Carl
Rogers. Maslow a fost cel care ini țiat studiul persoanelor s ănătoase psihic
sau auto-actualizate. Munca lui a creat o schimbare de paradigm ă și s-a
îndepărtat de studiul oamenilor nevrotici care dominase perioada. Aceasta
este considerat ă premisa presupozi țiilor NLP. Asump țiile NLP au fost ex-
trase din analiza muncii lui Fritz Perls și Virginia Satir. Teoretiz ările lui Ro-
gers privind rela ția terapeutic ă constituie sursa pentru construirea rapor-
tului psihologic.
• NLP include aspecte ale abord ări cognitiv-comportamentale:
focalizarea pe clarificarea scopur ilor, pe identificarea resurselor și soluții-
lor, accentul pe feedback (nu pe e șec). De asemenea NLP încorporeaz ă
ideile teoriilor înv ățării: nevoia de înt ărire pozitiv ă și negativ ă, teoria
autoeficien ței și a determinismului reciproc ale lui Bandura. Concep ția
despre ancore se bazeaz ă pe principiul condi ționării din behaviorism și teo-
ria reflexelor condi ționate a lui Pavlov.
• NLP, la fel ca și terapia scurt ă centrată pe soluții, are la baz ă idei
din constructivism. Una dintre presupozi țiile de baz ă NLP afirm ă că oame-
nii își construiesc h ărți sau modele ale lumii individuale.
• Ideile școlii de gândire sistemice dezvoltate de Gregory Bateson
au constituit mediul teoretic de germina ție a modelelor NLP, acestea defi-
nind o viziune sistemic ă.
• Gestaltterapia a adus o contribu ție majoră în dezvoltarea ideilor NLP,
prin viziunea sistemic ă și perspectiva asupra rela ției de consiliere. A constribuit
la dezvoltatea modelului p ărților și a tehnicii pozi țiilor perceptuale.
• Concepția modelului Meta reflect ă ideile introduse de Noam Chom-
sky, Virginia Satir fiind prima care a folosit în psihoterapie acest model.
• NLP-ul a preluat de la Erickson concep ția privind incon știentul,
perspectiva asupra vindec ării (clientul dispune de toate resursele pentru a
produce schimbarea dorit ă), limbajul (Modelul Milton) și relația terapeu-
tică (care se reg ăsește în noțiunea de pacing și leading);
• Ideea de linie a timpului a fost prima dat ă exprimat ă de William
James, în ale sale „Principii ale psihol ogiei” din 1890, la capitolul despre
memorie.

176 • Ideea de „Chunking” apar ține semanticii generale, fiind promo-
vată de Korzybski, Erickson, Watzlawick;
• Patternurile mi șcărilor oculare au fost indroduse la Universitatea
Stanford la începutul anilor 70, în urma unor studii privind sinestezia; la fel
și concepția despre submodalit ăți.
• Ideea de reformulare, redefinire sau recadrare apar ține semanticii
generale (Watzlawick, Keeney);

5.4.2. Concepte centrale în NLP

Pentru a în țelege procesul terapeutic conceput de NPL este necesar ă
trecerea în revist ă a principalelor concepte utilizate. Acestea sunt:
1) Supoziții teoretice de baz ă
În literatur ă sunt prezentate urm ătoarele idei ca supozi ții de bază ale
NLP (O`Connor & Seymour, 1993; Nedelcea, 2002):
a. Hărți și Filtre
Harta (reprezentarea subiectiv ă) nu este teritoriul (realitatea în sine),
harta fiind o imagine filtrat ă a realității. Omul se raporteaz ă la lume în pri-
mul rând prin sim țuri, apoi prin alte tipuri de construc ții subiective: idei,
presupozi ții, amintiri, experien ța anterioar ă, moștenirile educa ționale, so-
ciale sau familiale și fiziologia organismului. Acestea sunt filtre care medi-
ază relația cu lumea și imaginea despre aceasta, realitatea cotidian ă fiind
filtrată prin simțuri, fiziologie și experien ța anterioar ă. Schimbarea filtrelor
utilizate în rela ție cu o realitate oarecare poate conduce la nivel subiectiv
la modificarea realit ății în sine.
b. Orice comportament uman r ăspunde unei inten ții inconștiente pozitive
Această idee apar ținând școlii ericksoniene, pe lâng ă preocuparea pen-
tru resorturile motiva ționale interne ale comportamentului, tr ădează o
gândire fundamental umanist ă.
c. Eșec sau Feedback
Este idea exprimat ă popular prin expresia ”omul din gre șeli învață” și
care, din perspectiv ă cibernetic ă, afirmă că orice rezultat ob ținut poate fi
utilizat ca informa ție. Eșecul este doar o etichet ă pusă rezultatelor nedorite
sau neacceptate.
d. Dacă cineva poate, și eu pot
Această afirmație accentueaz ă asupra încrederii în propriile posibilit ăți
și a realismului scopurilor propuse. Situa ția opusă este credin ța că ”nu pu-
tem să …”.
e. Mintea și trupul sunt p ărți ale aceluia și sistem

177 Mintea și corpul constituie o unitate indisolubil ă, un sistem în care
schimbările apărute într-o parte se r ăsfrâng asupra celorlalte p ărți. Și în
care orice activitate se bazeaz ă pe derularea unor procese nervoase.
f. Orice comportament a fost cea mai bun ă alegere
Este vorba de cea mai bun ă alternativ ă disponibil ă la momentul când a
fost inițiat, inclusiv în cazul comporta mentelor simptomatice. Problema
este concordan ța / neconcordan ța modelelor cu contextul actual, cu situa-
ția prezent ă a persoanei.
g. Probleme sau Rezultate dorite
Orice problem ă poate fi definit ă în termeni de rezultate dorite. A gândi
în termeni de „probleme” înseamn ă a fi preocupat de ceea ce nu merge
bine, în timp ce a gândi în termeni de „rezultate” dorite înseamn ă a fi pre-
ocupat de motiva ții, scopuri și resurse.
h. Întrebarea „Cum?” este mai util ă decât „De ce?”.
Întrebările „Cum?” ofer ă posibilitatea de a în țelege structura proble-
mei, în timp ce prin „De ce?” ob ținem doar justific ări și motive, f ără va-
loare pentru procesul schimb ării.
i. Posibilit ățile versus Necesit ăți
Focalizarea pe posibilit ăți mai degrab ă decât pe necesit ăți permite per-
soanei să realizeze o comutare de la constrângerile unor situa ții, către so-
luțiile disponibile, c ătre depășirea barierelor.
j. Curiozitate versus Presupuneri.
Copii înva ță foarte repede pentru c ă sunt curio și. O atitudine bazat ă pe
curiozitate va conduce întotdeauna la rezultate mai bune decât una bazat ă
pe presupuneri, supozi ții, preconcep ții, indiferent de natura acestora.
Toate acestea sunt presupozi ții care dac ă sunt acceptate, schimb ă ex-
pectanțele clientului dar și ale terapeutului și creează un cadru terapeutic
ce faciliteaz ă flexibilitatea și succesul.
2) Filtre ale excelen ței
O`Connor & Seymour (1993) propun un num ăr de trei filtre generale ale
eficienței umane:
a. Obiective bine definite Obiectivele sunt modalitatea cea mai frecvent ă prin care se realizeaz ă
reglajul anticipativ, de tip feed-before, cele care ofer ă o reprezentare des-
pre unde dore ște individul s ă ajungă. Buna definire a obiectivelor este
prima condi ție a succesului iar un obiectiv bine definit trebuie s ă îndepli-
nească mai multe condi ții, aspecte ce vor fi descrise în subcapitolul referi-
tor la procesul terapeutic în NLP.
b. Acuitate senzorial ă

178 A avea o bun ă acuitate senzorial ă înseamn ă a avea sim țurile treze, a
putea percepe cât mai multe dintre lucrurile care se întâmpl ă în jur, a fi
bine informat. Foarte ilustrativ pentru acest filtru este modelul calibr ării.
c. Flexibilitate mental ă și comportamental ă
”Dacă mergem de fiecare dat ă pe același drum, vom ajunge de fiecare
dată la aceea și destinație”, ”Dac ă facem mereu acela și lucru, ob ținem
același rezultat” – sunt ra ționamente care ilustreaz ă acest filtru de efici-
ență. Flexibilitatea se refer ă în egală măsură la disponibilitatea de a ini ția
schimbări atunci când persoana dore ște un alt rezultat, sus ținerea acestor
schimbări un timp suficient pentru a le cunoa ște rezultatele, renun țarea la
schimbările care nu dau rezultate și o abordare general ă creativă.
3) Structura experien ței
a. Conștient și inconștient
Din perspectiva NLP, care este una mai degrab ă funcțională, inconștient
este tot ceea ce nu se afl ă în sfera aten ției momentului. Cum volumul aten-
ției este limitat la 7 plus/minus 2 unit ăți de informa ție, rezultă că omul
poate fi con știent la un moment particular doar de un num ăr limitat de
aspecte.
De aceea, sistemul psihic și-a construit dou ă strategii pentru a se putea
adapta la num ărul stimulilor cu care intr ă în contact:
a. asocierea unit ăților informa ție în structuri mai mari (chunks) și
b. dezvoltarea de deprinderi, care func ționează fără control con știent.
O`Connor & Seymour (1993) descriu 4 stadii ale înv ățării comportamen-
tale:
a. Incompeten ța inconștientă – nu știu că nu știu,
b. Incompeten ța conștientă – știu că nu știu,
c. Competen ța conștientă – pot / știu dar este dificil,
d. Competen ța inconștientă – știu și nu mă gândesc cum fac.
Pe de altă parte, în NLP incon știentul este privit ca un depozitar al re-
surselor personale. Cele mai multe resurse necesare adapt ării în diferite
situații sunt disponibile persoanei, îns ă aceasta din urm ă nu este și conști-
entă de ele în mod necesar.
4) Sisteme reprezenta ționale
Sistemele reprezenta ționale se refer ă la unitatea func ționării procese-
lor senzoriale în experien ța umană. Funcționarea unui sistem reprezenta ți-
onal reune ște toate procesele fiziologice, senzoriale, perceptive și repre-
zentaționale aferente unui func ționării unui analizator, a unei modalit ăți
senzoriale. Omul dispune a șadar de sisteme reprezenta ționale corespunz ă-
toare fiec ărui simț.

179 Gândirea uman ă din perspectiva NLP în mare parte poate fi definit ă ca
proces de operare pe plan mental cu reprezent ări / amintiri senzoriale ale
unor experien țe trecute. Omul poate opera cu ajutorul limbajului nu numai
reprezentând experien țe trecute, ci și creând experien țe senzoriale interne
noi, care nu au un corespondent în trecut (nu sunt amintiri). Acelea și tra-
see și procese neuronale stau atât la baza reprezent ării interne a experien-
țelor cât și la baza experien țelor directe, reale.
Un sistem reprezenta țional se refer ă așadar la func ționarea unui sim ț în
afară – pentru a percepe lumea și în interior – pentru a reprezenta experi-
ențele, fiind definit ca modalitate în care omul preia, stocheaz ă și codifică
informațiile senzoriale pe plan mental.
În relație cu realitatea extern ă sau intern ă, omul folose ște sisteme re-
prezentaționale preferen țiale, chiar dac ă, în principiu o persoan ă normală
le va utiliza pe toate. Eficien ța unui om va fi diferit ă pe sisteme reprezenta-
ționale diferite, orice persoan ă adultă având preferin țe clare pentru unul
sau altul dintre acestea. Astfel, o persoan ă poate dezvolta o preferin ță vi-
zuală, auditivă, kinestezic ă, gustativă sau olfactiv ă.
Sistemul reprezenta țional folosit în mod preponderent de c ătre o per-
soană poartă numele de sistem preferat / primar, cu ajutorul c ăruia este
capabilă să facă distincții și discrimin ări de mai mare fine țe decât în cele-
lalte, motiv pentru care unii oameni par în mod natural dota ți sau talenta ți
pentru anumite tipuri de sarcini sau activit ăți. Preferin țele senzoriale sunt
parte din harta personal ă despre lume și vor determina calitatea și struc-
tura experien țelor și reprezent ărilor interne personale.
NLP-ul a ajuns la concluzia c ă un mod de a spori eficien ța personal ă
este cunoa șterea preferin țelor proprii dar și pe cele ale persoanelor cu
care interac ționăm.
Alături de un sistem reprezenta țional preferat în gândirea con știentă,
omul dispune de un sistem preferat atunci când trebuie s ă acceseze infor-
mații din memorie, numit sistem reprezenta țional de input / conduc ător
(leading). Sistemul de input este utilizat pentru actualizarea informa țiilor
din memorie. Majoritatea oamenilor au un sistem reprezenta țional de in-
put diferit de cel dominant. Pe de alt ă parte, sinesteziile sunt responsabile
de cea mai mare parte a bog ăției / diversit ății experien țelor subiective, ele
constituind o parte important ă a felului în care gânde ște. De regul ă sines-
teziile apar între sistemul reprezenta țional preferat și cel de input. Ele sunt
definite în NLP ca asocieri, leg ături imediate și inconștiente între dou ă sim-
țuri. Studiile indic ă faptul că există numeroase leg ături între culori și stările
emoționale, între culori și senzațiile termice sau între muzic ă și culoare. În

180 psihoterapie, apari ția sinesteziilor poate fi important ă în procesele de con-
știentizare. Cum apari ția lor poate fi de uneori spontan ă și uneori foarte
dificilă, în psihoterapie ea poate fi stimulat ă prin interven ții tehnice speci-
fice.
Reprezentan ții NLP au identificat o serie de indicatori de acces prin care
poate fi identificat sistemul reprezenta țional prin care opereaz ă la un mo-
ment dat o persoan ă. Există mai multe categorii de indicatori de acces la
experiențele subiective interne:
a. Indicatori verbali – Predicatele
Cuvintele cu baz ă senzorial ă (verbe, adjective și adverbe), în NLP poart ă
numele de predicate și indică sistemul reprezenta țional în care opereaz ă
persoana. De obicei utilizarea cu preponderen ță a unui anumit tip de pre-
dicate indic ă sistemul reprezenta țional dominant al persoanei. În psihote-
rapie predicatele pot fi utilizate pentru a facilita ob ținerea raportului de
rezonanță cu clientul. Folosind predicatele preferate ale clientului, un psi-
hoterapeut se asigur ă că se exprim ă în același limbaj cu el și înțelege sau se
face înțeles de către client. Aceast ă abilitate depinde la rândul s ău de acui-
tatea senzorial ă a terapeutului și de nivelul de dezvoltare a vocabularului
acestuia.
b. Indicatori vizuali – Mi șcările oculare laterale
Există unele mi șcări inconștiente ale ochilor (laterale și verticale), des-
pre care studii din neurologie au ar ătat că sunt asociate cu activarea diferi-
telor arii cerebrale. Ele constituie indicatori care permit cunoa șterea mo-
dului în care oamenii acceseaz ă informații și le prelucreaz ă.
c. Alți indicatori
Reprezentan ții NLP au corelat misc ările oculare cu opera țiile mentale
astfel (v. Figura 4):
– Deplasarea ochilor în sus și la stânga are loc atunci când persoana
vizualizeaz ă ceva din experien ța trecută.
– Deplasarea ochilor în sus și la dreapta are loc atunci când omul con-
struiește imagini pornind de la cuvinte sau când încearc ă să-și
imagineze ceva ce n-a v ăzut niciodat ă.
– Mișcările laterale în stânga indic ă sunete amintite, iar în dreapta, su-
nete construite.
– Mișcările în jos și la stânga indic ă dialogul intern.
– Mișcările oculare în jos și la dreapta au loc atunci când persoana acce-
sează senzații.
– Privirea pierdut ă drept înainte la mare distan ță, defocalizat ă este
asociată cu vizualizarea.

181 O persoan ă cu acuitate senzorial ă bună este capabil ă să observe o serie
de aspecte care țin de postur ă, mimică, gesturi, respira ție sau culoarea
pielii – toate furnizând informa ții despre felul în care gândesc oamenii.
Acești indicatori au caracter mixt, în sensul c ă reunesc patternuri mai com-
plexe de postur ă, mimică, respirație, ritm al vorbirii, mi șcare etc.
Cei care gândesc în imagini de obicei vorbesc mai repede și pe un ton
mai înalt. Este ca și cum ar încerca s ă țină pasul cu imaginile care se deru-
lează rapid în mintea lor. Respira ția este superficial ă și adesea apar tensi-
uni musculare, mai ales în zona umerilor, capul e ținut drept în sus iar fa ța
e mai palid ă decât normal.
Cei care gândesc în sunete respir ă în toată cavitatea toracic ă. Uneori au
mici mișcări ritmice ale corpului iar vocea le este clar ă, expresiv ă și rezo-
nantă. Capul este bine echilibrat pe umeri sau înclinat u șor, ca și cum ar
asculta discursul cuiva.
Cei care au dialog intern adesea țin capul într-o parte sau sprijinit cu
mâna, în pozi ția „telefonului”. Uneori repet ă ceea ce au auzit la nivel
subverbal și le putem vedea mi șcările buzelor.
Kinestezicii sunt caracteriza ți prin respira ție profund ă, abdominal ă,
acompaniat ă adesea de relaxare muscular ă. Capul este l ăsat în jos iar vo-
cea are o tonalitate profund ă, ritm lent, cu multe pauze.
5) Submodalit ăți
Fiecare dintre sistemele reprezenta ționale dispune de numeroase dis-
tincții interne, specific e. Aceste distinc ții de finețe în cadrul reprezent ărilor
poartă în NLP numele de submodalit ăți. Dacă sistemele reprezenta ționale
pot fi văzute ca modalit ăți generale de a gândi, submodalit ățile sunt cele
care dau sensurile experien țelor.
În cadrul fiec ărui sistem apar anumite submodalit ăți, dintre care unele
pot fi critice în raport cu sensul acordat experien ței. Sarcina terapeutului
este de a identifica submodalit ățile critice pentru sensul unei experien țe
sau amintiri, cu scopul de a putea interveni în direc ția schimb ării semnifica-
țiilor.
Printre submodalit ățile sistemului vizual enumer ăm: asociat sau diso-
ciat imaginii; imagine color sa u alb – negru; imagine încadrat ă sau neînca-
drată; profunzimea (bi sau tridimensional) ; localizarea (stânga – dreapta,
sus – jos); str ălucirea; contrastul; claritatea (clar ă sau în cea ță); mișcarea
(imagine static ă sau film ce se deruleaz ă); viteza (desf ășurare mai lent ă sau
mai rapid ă); numărul de imagini; dimensiunea.
Submodalit ățile sistemului auditiv sunt: stereo sau mono; cuvinte sau
sunete; volum (mai tare sau mai încet); tonul (înalte sau ba și); timbrul (pli-

182 nătatea sunetului); localizarea sunetului; distan ța față de sursa sunetului;
durata; continuu sau discontinuu; viteza (mai lent sau mai rapid decât
uzual); claritat ea sunetului.

Figura 4. – Indicatori vizuali de acces

183 Submodalit ățile sistemului kinestezic sunt: localizarea senza ției; intensi-
tatea; presiunea (greu sau u șor); extensia, dimensiunea (cât de mare); tex-
tura (aspru sau moale); greutatea (greu sau u șor); temperatura; durata;
forma.
Acestea sunt cele mai frecvente submodalit ăți ce apar la nivelul repre-
zentărilor asupra experien ței. Multe dintre ele apar în limbaj, în cuvintele
folosite pentru descrierea experien ței și pot fi considerate drept coduri
fundamentale de operare ale creierului uman.
Sarcina terapeutic ă din punctul de vedere al submodalit ăților are în ve-
dere modificarea acestora. Unele submodalit ăți sunt neutre în raport cu
sensul experien țelor / amintirilor, altele, dimpotriv ă, sunt critice pentru
m o d u l î n c a r e e s t e t r ăită o experien ță. Modificarea celor din urm ă va
schimba radical felul în care omul se raporteaz ă la amintirile respective.
6) Stări subiective
În NLP, termenul de stare subiectiv ă denumește ”totalitatea proceselor
cognitive, afective și fiziologice experimentate de o persoan ă, precum și a
manifestărilor comportamentale asociate dintr-un anumit moment sau
interval de timp” (Nedelcea, 2002, p. 51). Conceptul de stare este foarte
important în practica terapeutic ă, în special atunci când trebuie gestionate
stările negative ale clien ților sau când terapeutul urm ărește accesul clien-
tului la st ări înalt productive. În psihoterapie, procesul schimb ării parcurs
de client poate fi definit ca ghidare a acestuia de la o stare ini țială proble-
matică către o stare dorit ă adaptativ ă.
7) Calibrare
Procesul pe baza c ăruia un terapeut poate cunoa ște stările clientului
poartă în NLP numele de calibrare și se referă la două aspecte calitativ di-
ferite: a. capacitatea de a sesiza modific ările de stare și b. capacitatea de a
sesiza elementele / detaliile care fac diferen ța între stări. Calibrarea este o
abilitate pe care omul o utilizeaz ă în mod intuitiv aproape permanent în
mod natural. Orice persoan ă dispune de sensibilit ăți particulare pentru
anumite tipuri de emo ții, pe care le va putea recunoa ște cu ușurință.
Procesul calib ării poate fi definit din perspectiva acuit ății senzoriale și,
indiferent dac ă se deruleaz ă conștient sau automat, întotdeauna se ba-
zează pe observarea conduitei nonverbale / vocii interlocutorului. În unele
situații identificarea st ărilor va fi corect ă, în altele nu, motiv pentru care
exersarea calibr ării trebuie s ă facă parte din procesul de formare a oric ărui
psihoterapeut, indiferent de școala de apartenen ță.
8) Ancorele și libertatea experien țială
Conceptul de ancor ă din NLP este conectat cu cel de stare, precum și cu

184 ideea de schimbare a st ărilor. Ancorele sunt definite ca declan șatori, asoci-
eri între un element din prezent și o experien ță trecută, care de regul ă au
drept consecin ță reexperimentarea. Ancor ă este orice stimul care este
asociat cu și declanșează o stare. Ancore pot fi pot fi orice tip de stimuli, cu
condiția să acceseze o stare emo țională.
Ancorele apar în mod incon știent și natural în via ța omului, reprezen-
tând una dintre modalit ățile prin care ofer ă sens comportamentelor sale.
De obicei sunt externe, stimuli exteri ori uzuali în raport cu persoana, din
categoria ceasului de șteptător, semaforului, vocii sau mi șcării unei per-
soane semnificative, dar pot fi și interne, cum ar fi sunete, imagini, mi șcări
sau senza ții corporale. Este de re ținut că ancorele în sine sunt neutre din
punct de vedere al semnifica ției; ele cap ătă semnifica ție numai în raport cu
starea cu care sunt asociate, devenind astfel pozitive sau negative. Un alt
criteriu dup ă care ancorele sunt apreciate ca pozitive sau negative este cel
al consecin țelor funcționării lor pe plan adaptativ.
Există două modalități de bază prin care se structureaz ă ancorele:
1. Prin repeti ție, printr-un proces simplu de înv ățare condi ționată. An-
corele structurate prin modalitate nu implic ă în mod necesar o rezonan ță
emoțională puternică.
2. Printr-o asociere singular ă între stimulul ancor ă și o stare emo țio-
nală, în situațiile când emo ția este foarte puternic ă și dacă există o bună
potrivire în timp (simultaneitate) între ac țiunea stimulului și manifestarea
stării emoționale.
NLP propune utilizarea ancorelor prin intermediul a câteva tehnici spe-
cifice, având ca scop cre șterea libert ății experien țiale, adică a aduce la dis-
poziția persoanei st ările de care are nevoie în diferite situa ții existențiale.
Prin intermediul acestor tehnici este vizat ă dezvoltarea capacitat ății per-
soanei de a accesa st ările înalt performante atunci când dore ște sau când
situația o cere. Aceast ă capacitate este numit ă libertate emo țională și re-
prezintă de multe ori scopul procesului de interven ție în NLP.
9) Structura limbajului – modelul Meta
Modelul Meta (Meta model în original) este unul dintre primele modele
constuite de Bandler și Grinder, cei doi ini țiatori ai NLP, fiind publicat în
1975 în cartea “ The structure of magic 1 ”. Punctul de pornire pentru acest
model a fost modelarea tipurilor de întreb ări pe care le foloseau în lucrul
terapeutic doi dintre marii terapeu ți ai vremii, respectiv Fritz Perls și Virgi-
nia Satir.
Modelul meta este structurat în dou ă componente principale:
1. o viziune teoretic ă asupra limbajului, de inspira ție lingvistic ă și

185 2. Un set de întreb ări menite s ă conducă la revelarea structurii interne,
impliicite a limbajului, mai pr ecis la eliminarea generaliz ărilor, distorsiuni-
lor și lipsurilor informa ționale.
Modelul urm ărește la modul generic explicitarea leg ăturii dintre expe-
riență și limbaj, fiind totodat ă un model de utilizare a limbajului pentru a
clarifica limbajul, pentru a permite o bun ă înțelegere a interlocutorului și o
bună exprimare.
Asumpția de baz ă a Modelului Meta este aceea c ă limbajul nu poate
ține pasul, în nici o situa ție, cu viteza, varietatea și complexitatea gândirii,
el putând fi doar o aproximare sumar ă a conținutului acesteia. Vorbitorul
dispune cu necesitate de o idee, o imagine mental ă și corporal ă completă a
ceea ce dore ște să spună, numită structură profudă. Pentru a comunica,
structura profund ă a limbajului este simplificat ă și transpus ă în cuvinte și
expresii, ceea ce se comunic ă la nivel verbal purtând numele de structură
de suprafa ță. Lipsa acestor simplific ări operate în trecerea de la structura
profundă a limbajului la cea de suprafa ță ar face conversa țiile foarte lungi
și plictisitoare.
În trecerea de la structura profund ă către cea de suprafa ță, în mod in-
conștient și automat intr ă în acțiune trei structuri opera ționale:
a. Selecția unei părți a informa țiilor disponibile în structura profund ă, o
mare parte a acestor informa ții fiind eliminat ă – ștergeri de informa ții;
b. Generaliz ări. Specificarea tuturor caracteristicilor condi țiilor și ex-
cepțiilor, așa cum sunt prezente la nivelul structurii profunde a limbajului,
ar face conversa ția mult prea plicticoas ă;
c. Simplificarea viziunii despre ceea ce se comunic ăm, fapt care în mod
inevitabil modific ă înțelesul – distorsiuni.
Modelul Meta con ține un set de întreb ări utilizate pentru clarificarea
lipsurilor, distorsiunilor, generaliz ărilor prezente la nivelul limbajului (struc-
tura de suprafa ță). Aceste întreb ări țintesc să umple lipsurile informa ționale,
să recreeze structura și să clarifice informa țiile pentru a da sens comunic ării.
Este impropriu a eticheta vr eunul dintre cele trei pa tternuri descrise ca fiind
bun sau r ău în sine. Aceasta depinde de contextul în care sunt folosite și de
consecințele utilizării lor în procesul și relațiile comunica ționale.
10) Strategii
Strategiile reprezint ă modul în care se organizeaz ă experien ța internă
pentru a ob ține un output specific. Ele pot fi în mod diferen țiat eficiente la
nivel de output și poartă amprenta credin țelor persoanei. Chiar dac ă per-
soana dispune de o strategie eficient ă, aceasta nu va func ționa în condi țiile
existenței unor credin țe limitative legate de sarcina respectiv ă.

186 Strategiile folosite de diferite persoane sunt rezultatul repet ării și stabi-
lizării unei serii de opera ții pe care creierul le-a efectuat cel mai adesea în
afara pragului con științei. O strategie este compus ă din secven ța de pro-
cese pe care le utilizeaz ă o persoan ă pentru a se deprima, a se motiva, a
lua o hot ărâre sau a ac ționa. Strategiile pot fi supuse unui proces de
schimbare sau înv ățare. Existen ța unor strategii eficiente este un factor
necesar pentru eficien ța personal ă și de aceea ele reprezint ă componente
importante ale structurii experin ței subiective.
11) Linia timpului
Ideea de linie a timpului (LT) i se datoreaz ă lui William James, fiind pu-
blicată în lucrarea „ Principii ale psihologiei ” din 1890, la capitolul despre
memorie. În NLP, ea a fost preluat ă și dezvoltat ă de Tad James și Wyatt
Woodsmall în cartea „ Terapia prin linia timpului și bazele personalit ății”
(1988). LT porne ște de la faptul c ă orice fiin ță umană dispune de o repre-
zentare liniar ă a timpului subiectiv, care este o parte important ă a hărții,
modelului despre sine al persoanei.
Timpul subiectiv este întotdeauna calitat iv diferit de cel fizic; în timpul
subiectiv cele trei dimensiuni al e acestuia – trecutul, prezentul și viitorul –
sunt oarecum relativizate, persoana put ându-se deplasa între ele cu relativ ă
ușurință și putându- și plasa experien țele la nivelul oric ăreia, cu toate c ă din
punct de vedere obiectiv experien ța poate fi tr ăită exclusiv în prezent.
Toți oamenii opereaz ă cu reprezent ări ale unor unor experien țe și eve-
nimente viitoare sau reediteaz ă experien țe trecute, indiferent dac ă pentru
aceasta se deplaseaz ă imaginar c ătre trecut sau viitor sau le aduc pe aces-
tea în prezent.
12) Credințe și valori
Componente importante ale experien ței, credințele sunt definite în NLP
ca principii utilizate în autoreglaj , componente fundamentale ale h ărții in-
terne a persoanei, prin care aecasta d ă sens lumii. Credin țele acele pro-
duse ale cogni ției umane care dispun de stabilitate și continuitate în via ța
persoanei, înso țind-o și ghidându-i experien țele. Ele vor influen ța compor-
tamentul persoanei, putându-i da un anumit traseu în via ță. Omul dispune
de credin țe despre lume, despre oameni sa u despre sine, acestea fiind fil-
tre de mare importan ță în medierea contac telor cu realitatea.
Credințele personale se structureaz ă la rândul lor prin mai multe mo-
dalități, de exemplu ca urmare a experien țelor trecute pozitive sau traumatice,
prin interiorizarea modelelor oferite de persoanele sau rela țiile semnificative,
prin intermediul presiunii grupului social, prin interiorizarea unor norme și
valori culturale, prin tentativa de a satisface a șteptările celorlal ți etc.

187 Comun tuturor acestor modalit ăți este procesul de generalizare a expe-
riențelor personale legate de lume, rela ții, alte persoane sau de sine. O
caracteristic ă esențială a credințelor personale este faptul c ă de regulă li se
atibuie valoarea de adev ăr la nivel subiectiv. Evenimentele sunt interpre-
tate în func ție de credin țe iar excep țiile confirm ă regula. De regul ă com-
portamentele puse în joc de persoan ă mențin și întăresc convingerile, care
la rândul lor vor influen ța acțiunile viitoare. Mecanismul prin care credin-
țele ne afecteaz ă viitorul este în general cunoscut în psihologie sub numele
de profeție care se autoîmpline ște (Merton, 1968).
Există două tipuri de credin țe care intereseaz ă în mod special practica
psihoterapiei:
a. credințele pozitive, centrate în jurul încrederii în sine și în propriile
resurse;
b. credințele limitative sau autolimitative, centrate în jurul ideii de „nu
pot …”. Credin țele autolimitative, exprimate prin afirma ții simple de tip
„nu pot …”, „întotdeauna …”, „niciodat ă ..”, descriu de obicei anumite ca-
pacități, incapacit ăți sau așteptări proiectate asupra prezentului și viitoru-
lui. Anticipând într-o anumit ă direcție, persoana se va orienta c ătre con-
firmarea anticip ărilor și astfel se va (auto)programa în consecin ță. Mai mult
decât atât, exist ă posibilitatea ca în acest mod persoana s ă scape din ve-
dere adev ăratele sale posibilit ăți.
Credințele negative nu au o baz ă experien țială solidă, fiind cel mai ade-
sea generaliz ări nejustificate ale unor experien țe negative sau traumatice
vechi, consolidate în timp. Credin țele pozitive, prin contrast, vor orienta
persoana c ătre succes, eficien ță și satisfacție personal ă. Chiar dac ă exis-
tența unei credin țe pozitive nu garanteaz ă neapărat succesul, nu este sufi-
cientă în vederea atingerii anumitor obiective, ea va orienta persoana c ătre
descoprirea unor modalit ăți acționale mai eficiente.
Posibilitatea schimb ării credințelor este o alt ă caracteristic ă important ă
a lor, cu implica ții personale multiple. Corelând posibilitatea de schimbare
a convingerilor cu aceea de a avea op țiuni personale, devine limpede fap-
tul că omul dispune de posibilitatea de a renun ța la o parte dintre credin-
țele negative și de a-și construi în schimb unele pozitive.
Din perspectiva interven ției terapeutice, este de notat c ă schimbarea
credințe l o r v a a t r a g e d u p ă sine schimb ări uneori spectaculoase la nivel
comportamental, mai ales dac ă persoana poate accesa și resursele nece-
sare pentru a face fa ță cu succes diferitelor situa ții existențiale.
Conectate cu credin țele, valorile constituie un alt nivel de procesare a
experienței, constituind în principal un filtru de evaluare. Valorile sunt

188 aranjate de regul ă în manier ă ierarhică, cele mai important ă fiind în mod
tipic plasat ă în vârf, iar cele mai pu țin importante sub ea, a șa cum suge-
rează de exemplu modelul lui Rokeach (1973).
Valorile sunt rela ționate cu modelele despre lume, definind ceea ce
este important pentru persoan ă, sunt acele idei în care suntem dispu și să
investim timp, energie și resurse pentru a le atinge sau evita. Valorile sunt
acele idei fa ță de care, în mod tipic, oamenii au tendin ța de a se apropia
sau indep ărta. Ele sunt generaliz ări ale sistemului profund de credin țe,
despre ceea ce este important, bun sau r ău.
13) Nivele neuro-logice
Modelul nivelelor logice ale experien ței (sau neuro-logice) a fost dez-
voltat de Dilts (1983) pornind de la cele șase „nivele neurologice” descrise
de Gregory Bateson.

Nivel Specifica ții
Spiritualitate / Scop Cine altcineva? Pentru cine? Acest nivel poate fi v ăzut ca o
conexiune personal ă cu un sistem mai larg. Care este impactul
pe care-l ai în comunitate, la locul de munc ă, la nivelul culturii
personale sau a altor persoane?
Identitate / Misiune Cine? Cine e ști tu ca individ? Ce rol joci pentru a- ți atinge
scopurile? Cum gânde ște despre tine ca persoan ă. Ex. Sunt o
persoană de succes.
Credințe și valori De ce? De ce faci ceva anume? În ce crezi sau ce valorizezi? Ex.
Ca individ, po ți crede că poți face orice decizi s ă faci. Sau po ți
valoriza onestitatea.
Capabilități / Strategii Cum? Cum procedezi ca sp faci lucruri? Care sunt capabilit ățile,
abilitățile, strategiile sau planurile tale de ac țiune?
Comportamente Care? Care sunt comportamentele tale?
Mediu Când? Unde? Cu cine? Unde, când și cu cine se manifest ă
comportamentele tale? Care sunt influen țele exteriorului
asupra ta?
Tabel. 4. Nivelele neur o-logice (Dilts, 1983)

Așa cum se poate observa, modelul propune o organizare multinivelar ă
și ierarhică a planurilor experien ței umane. De asemenea, el propune o
perspectiv ă și câteva posibilit ăți de interven ție cu scop de schimbare.
Dintr-o perspectiv ă de gândire sistemic ă, o schimbare f ăcută la un nivel de
jos (Ex. Mediu – mutarea în alt ora ș) poate, dar nu neap ărat cu necesitate,
determina o schimbare la un nivel mai înalt. În orice situa ție, o schimbare
la un nivel mai înalt (Ex. Identity), va avea un impact clar asupra nivelelor
de dedesubt.
Din perspectiva schimb ării personale, NLP poate viza dou ă aspecte: a.
realizarea de schimb ări la nivelele de sus (credin țe și valori, identitate și

189 spiritualitate) sau b. ob ținerea congruen ței personale, respectiv alinierea
nivelelor și scopurilor personale la fiecare nivel.
14) Părți (subpersonalit ăți)
Parte din viziunea NLP asupra experien ței umane este modelul p ărților
sau subpersonalit ăților din gestalt-terapie. Ideea de baz ă în aceast ă per-
spectivă este aceea c ă într-o persoan ă pot coexista p ărți sau subpersonalit ăți
distincte, cu sisteme de valori și convingeri diferite, poten țial contrastante
și care pot apela la diferite strategii comportamentale. O serie de fenomene
patologice sau dezadapt ative pot fi definite și înțelese la nivelul rela țiilor
sistemice între p ărți.
De exemplu, dou ă părți pot relaționa în dinamica experien ței subiective
de pe nivele logice diferite, situa ție care va genera de regul ă conflictuali-
tate intern ă. În acest caz, alinierea nivelelor logice ale p ărților aflate în
conflict poate reprezenta o bun ă modalitate de solu ționare a acesteia din
urmă. Un alt exemplu poate fi acela al rela țiilor deficitare sau inconsistente
între părți la nivel sistemic, atunci când o parte care dispune de un nivel
înalt de autonomie în raport cu celelalte este reponsabil ă de apariția unui
comportament dezadaptativ. În acest din urm ă caz, abordarea terapeutic ă
poate viza refacerea leg ăturilor, respectiv integrarea p ărții în sistemul per-
sonalității. Aceast ă idee este foarte bine ilustrat ă și definită de modelul
fragment ării psihice posttraumati ce (Ruppert, 2012).

5.4.3. Procesul terapeutic în NLP

Cea mai simpl ă modalitate de definire a procesului terapeutic din per-
spectiva NLP este considerarea acestuia în termenii tranzi ției de la o stare
prezentă problematic ă – simptomele persoanei, la o stare dorit ă nepro-
blematică – obiectivele psihoterapiei. Pentru ca aceast ă tranziție să fie po-
sibilă, interven ția terapeutic ă se va focaliza pe identificarea și accesarea
resurselor personale necesare atingerii st ării dorite.
Modelul S.C.O.R.E.
Modelul S.C.O.R.E. a fost dezvoltat în NLP de c ătre Dilts (1983, 1990) și
poate reprezenta un cadru general de organizare a demersului terapeutic.
Dacă în manier ă clasică intervenția specific ă era conceput ă în NLP ca pro-
ces de accesare a Resurselor necesare ghid ării unei persoane de la o stare
prezentă nedorită (Simptomatic ă) către o stare dorit ă (Obiectivul vizat),
modelul SCORE aduce în discu ție Cauzele posibile ale st ării prezente și
Efectele sau consecin țele atingerii obiectivului. Acronimul S.C.O.R.E. se
referă deci la Simptome, Cauz e, Obiective, Resurse și Efecte.

190 Simptomele sunt cele experimentate de client, în forma care apar.
Precizându-le, persoana va avea o mai clar ă reprezentare asupra situa ției.
Cauzele sunt reprezentate de acele experien țe sau evenimente de via ță
ale persoanei care stau la baza vulnerabilit ății sau sensibilit ății diferențiate
față potențialii agenți declanșatori (precipitatori).
Obiectivele precizeaz ă starea dorit ă, rezultatele vizate, cu alte cuvinte
unde vrea persoana s ă ajungă, ce-și propune în leg ătură cu situația sa pre-
zentă. O bună definire a obiectivelor ofer ă informații despre drumul de
urmat pentru atingerea lor, deci posibilitatea unei autoregl ări cu caracter
anticipativ. Mai jos sunt schi țate câteva cerin țe necesare pentru un obiec-
tiv bine definit (dup ă O`Connor & Seymour, 1993):
a. Realizarea lui s ă țină de propria persoan ă.
b. Să fie definit în termeni pozitivi .
c. Să fie definite cât mai specific.
d. Persoana s ă dispună de dovezi de tip senzorial care s ă-i permită să
știe că a atins respectivul obiectiv.
e. Să fie posibil de atins și să aibă o dimensiune rezonabil ă.
f. Persoana s ă dispună de resursele necesare atingerii lui.
g. Să dispună de termene de realizare rezonabile.
h. Să fie cu puțin deasupra posibilit ăților de moment ale persoanei.
i. Să răspundă, să satisfacă unele criterii ecologice – adic ă să ia în consi-
derare efectele sau consecin țele asupra sistemului persoanei dac ă obiecti-
vul va fi indeplinit.
Resursele reprezint ă orice aspect ce poate fi utilizat de persoan ă pentru
depărșirea stării problematice și atingerea obiectivelor propuse. Pot fi dis-
tinse dou ă mari categorii de resurse : acelea care țin de persoan ă și acelea
care țin de exteriorul acesteia (context, rela ții sociale, alte persoane). Pre-
misa de pornire în NLP, la fel ca și în psihologia umanist ă, este aceea c ă
orice persoan ă dispune de toate resursele necesare dezvolt ării personale și
unei adapt ări armonioase la via ță și relațiile sociale. Astfel, de obicei resur-
sele personale sunt reprezentate de experien țe sau stări de un anumit tip,
cunoștințe sau abilit ăți, dependente sau nu de context, care apar țin per-
soanei și la care aceasta poate avea acces. De regul ă resursele apar țin tre-
cutului persoanei și va fi necesar ă să descoperirea lor. În unele situa ții
achiziționarea unor resurse poate constitui un obiectiv, deci pot apar ține
viitorului.
Precizarea Efectelor , a consecin țelor atingerii unui obiectiv reprezint ă o
modalitate de testare sau verificare a m ăsurii în care acesta r ăspunde unor
criterii de ecologie, deci care privesc adecvarea și armonia rela țiilor dintre

191 individ și mediu, pe de o parte și relațiile dintre diferitele componente ale
sistemului fiin ței umane privite ca individ, pe de alt ă parte. Con știentizarea
acestor efecte poate reprezenta totodat ă un criteriu suplimentar pentru
validarea unui obiectiv.
Modelul S.C.O.R.E. poate fi utilizat în mai multe variante, el jucând ex-
clusiv rolul de cadru cu ajutorul c ăruia terapeutul poate organiza un de-
mers orientat spre cre șterea eficien ței personale în anumite situa ții.
Linia Timpului
Ca instrument, Linia Timpului poate fi utilizat ă pentru a lucra asupra
oricăruia dintre cele trei segmente ale sale (trecut, prezent și viitor), ca
abordare de sine st ătătoare sau ca instrument în contextul unui cadru mai
larg, cum ar fi modelul S.C.O.R.E.. Si mptomul este localizat la nivelul pre-
zentului, Cauzele în trecut, Obiectivele și Efectele în viitor iar resursele pot
aparține fie viitorului fie trecutului. Orice demers în care se utilizeaz ă Linia
Timpului va începe cu clarificarea reprezent ării asupra acesteia.
Linia Timpului nu reprezint ă o tehnică în sine, ci mai degrab ă un cadru
de lucru mai larg, ce poate fi reg ăsit drept parte component ă din mai
multe interven ții specifice. De exemplu, Linia Timpului poate fi utilizat ă
drept suport în tehnicile de ancorare, pentru identificarea și accesarea ex-
periențelor resurs ă sau realizarea unei proiec ții în viitor. Linia Timpului se
regăsește de asemenea drept component ă în tehnici cum ar fi reimprinting
sau terapia rapid ă a fobiei.
În practica terapeutic ă, pentru a facilita experimentarea și exprimarea
conștientă a unor experien țe trecute sau anticipate, este foarte util ă me-
tafora deplas ării de-a lungul axei tipului pân ă la un moment sau altul.
Conform acestui model, timpul subiectiv are o reprezentare liniar ă, cu alte
cuvinte oamenii î și reprezint ă timpul personal sub forma unei linii pe care
sunt encodate și stocate propriile evenimente de via ță, amitiri, planuri și
proiecții. Linia Timpului va fi întotdeauna personalizat ă, ea reprezint ă un
important filtru subiectiv, o component ă a hărții personale despre sine și
realitate, care configureaz ă modelul propriei biografii, al drumului personal
în viață și reperele temporale ale persoanei. Pe de alt ă parte, indiferent de
forma și caracteristicile concrete ale acestei reprezent ări, ea va avea form ă
liniară.
Reperele spa țiale, legate de direc ție, poziție etc joac ă un rol important
pentru Linia Timpului. Amintirile par s ă dispună întotdeauna, la nivel de
reprezentare, de o localizare spa țială. Aceste repere spa țiale sunt impor-
tante pentru codificarea experien țelor persoanei și vor da o anumit ă orien-
tare sau un sens al acestora. Comportamentul și adaptarea unei persoane

192 vor fi diferite dac ă linia viitorului merge ascendent sau descendent, dac ă
trecutul este în spate (ascuns) sau în fa ță (vizibil).
Întrebările terapeutice din modelul Meta
Modelul Meta (v. Tabelul 5) este un instrument foarte util în munca te-
rapeutică, facilitând reconectarea experien ței cu limbajul. El poate fi utili-
zat în trei mari scopuri:
– pentru culegerea de informa ții de calitate;
– pentru clarificarea în țelesurilor personale;
– pentru sesizarea alternativelor.
Credințele, generaliz ările, regulile și substantiv ările definesc limite per-
sonale, care apar țin însă cuvintelor și nu lumii reale. Desprinderea conse-
cințelor și a excepțiilor poate l ărgi uneori plaja de experien țe a persoanei
sau poate contribui chiar la modificarea credin țelor autolimitative.
Modelul teoretic NLP a permis dezvoltarea a numeroase tehnici care
pot fi aplicate în psihot erapie. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt:
a. Tehnici de ancorare
Sunt destinate cre șterii libert ății experien țiale, urm ărind punerea la
dispoziția clientului a st ărilor resurs ă necesare tranzi ției către o stare do-
rită. Aceste tehnici se bazeaz ă pe realizarea unei asocieri (ancorare) între
un stimul ancor ă și o stare resurs ă, astfel încât aceasta din urm ă să poată fi
accesată de client atunci când este necesar.

Operații Pattern de
limbaj Exemple Întrebări (abordare)
Ștergeri Substantive
nespecificate Lipsește autorul ac țiunii:
„Masa a fost pus ă” Cine sau Ce anume?
Verbe
nespecificate Lipsesc adverbele: „M-a
ajutat” Ce sau Cum anume?
Compara ții Lipsește un termen:
„am fost slab”, „mai bun” În compara ție cu ce sau cu
cine?
Judecăți
(evaluări) Sunt o persoan ă egoistă Cine face aprecierea?; Pe ce
argumente se bazeaz ă?
Substantiv ări Verbele devin substantive:
„Am o rezisten ță fizică
slabă” Transformarea în verbe și
solicitarea informa țiilor lipsă:
Cine și cum face?
Distor-
siuni Echivalen ță
complexă Nu zâmbe ști, nu te bucuri;
Nu mă privești, nu m ă
placi Cum anume crezi c ă? Cum
faci aceast ă legătură?
Presupozi ții De când, …; Dac ă, …;
Falsele alternative de alegere: „Vrei biscui ți sau
ciocolată?” Evidențierea raționamentelor
: Ce anume te face s ă crezi
că?

193 Cauză –efect Implică un model cauzal
simplu: M ă plictisești; Mă
faci să mă simt prost. C u m a n u m e A B ? s a u
Cum anume faci ca s ă răs-
punzi … atunci când X …?
Citirea gândurilor Propriu-zis ă: E supărat dar
nu vrea s-o spun ă.
Proiectată: Chiar nu- ți dai
seama că sunt supărată? Cum anume știi / presupui ce
gândește / simte el? Cum
anume știi / presupui c ă el
știe ce sim ți / gândești?
Genera-
lizări Cuanti ficatori
universali Împiedică apariția ex-
cepțiilor: To ți; Mereu;
Nimeni; Niciodat ă Evidențierea excep țiilor sau
Exagerare și reducere la
absurd
Operatori modali ai
posibilității Pot; Nu pot; A șa sunt eu Ce s-ar întâmpla dac ă…?; Ce
te împiedic ă să…?; Cum te
împiedici singur s ă..?
Operatori
modali ai
necesității Reguli de conduit ă im-
plicite: Trebuie; Nu
trebuie; Am voie Ce s-ar întâmpla dac ă?
Tabelul 5. Întreb ările propuse de modelul Me ta (apud. Nedelcea, 2002)

Dintre tehnicile de ancorare, enumer ăm: ancorarea resurselor, înl ănțui-
rea ancorelor, distrugerea ancorelor sau poiec ția în viitor.
b. Tehnici de lucru cu submodalit ățile
Sunt tehnici de imagina ție dirijată focalizate pe schimbarea sensurilor
personale în anumite situa ții problematice sau dezadaptative, prin modifi-
cări realizate la nivelul submodalit ăților reprezent ărilor despre respectivele
situații.
Tehnica ecranului mental, de exemplu, poate fi utilizat ă ca atare sau în
calitate de component ă pentru alte interven ții bazate pe imagerie mental ă,
deși etalonul pentru tehnicile de lucru cu submodalit ățile este tehnica mo-
dificării submodalit ăților critice. Swish pattern (O`Connor & Seymour,
1993, Nedelcea, 2002) este un alt exemplu de tehnic ă de lucru cu
submodalit ățile.
c. Alinierea pozi țiilor perceptuale
Este o tehnic ă de inspira ție gestalt, o standardizare și simplificare a
tehnicii metapozi țiilor din gestalt-terapie. Alinierea pozi țiilor perceptuale
este o tehnic ă utilă pentru abordarea situa țiilor conflictuale de tip inter-
personal, în care asumarea pozi ției celeilalte p ărți și posibilitatea examin ă-
rii situației din perspectiva unui observator extern, neimplicat, pot avea un
rol hotărâtor în redefinirea respectivei situa ții problematice.
d. Negocierea p ărților
Este o tehnic ă bazată pe lucrul cu p ărțile și schimbarea / alinierea ni-
velelor neuro-logice, destinat ă abordării situațiilor de conflictualitte in-
ternă. Sursa de inspira ție pentru aceast ă tehnică este celebra „part party”

194 propusă de Virginia Satir. Diferen ța majoră față de part party, o tehnic ă
esențialmente de tip dramatic, este modalitatea de lucru sugestiv ă, de in-
spirație ericksonian ă.
e. Redefinirea în șase pași (six step reframing)
Este o tehnic ă standardizat ă de tip reframing (redefinire sau recadrare),
care utilizeaz ă pe de o parte ideea de nivele neuro-logice iar pe de alt ă
parte ideea de lucru cu p ărțile.
f. Disocierea vizual – kinestezic ă
Este o tehnic ă destinată terapiei rapide a fobiilor, care poate face posi-
bilă ruperea leg ăturii între r ăspunsul anxios și obiectul fobiei într-o unic ă
ședință. Tehnica integraz ă elemente de lucru cu Linia Timpului, precum și
lucrul la nivelul submodalit ăților.
g. Reimprinting
Este o tehnic ă destinată abordării amintirilor traumatice sau convinge-
rilor de tip autolimitativ. Ea integreaz ă elemente de lucru cu LT, ancorarea
de resurse și proiecția în viitor.
h. Core transformation
Core transformation este o interven ție mai larg ă, care necesit ă de re-
gulă două ședințe pentru a fi finalizat ă. Ea este bazat ă pe utilizarea nivele-
lor neuro-logice, pe lucrul cu p ărțile și utilizarea imagina ției dirijate. De
regulă este utilizat ă pe realizarea unor schimb ări de profunzime ale unor
comportamente sau reac ții patologice, dezadaptative.

5.4.4. Mecanismele schimb ării propuse de NLP

O analiză asupra proceselor de schimbare personal ă implicite interven-
țiilor terapeutice NLP poate eviden ția două tipuri de schimbare cu care
acestea opereaz ă:
a. schimbarea de prim ordin , cel mai simplu caz de schimbare perso-
nală, în care avem un singur obiectiv – o stare diferit ă sau un r ăspuns
anume într-o situa ție dată (de exemplu: mereu te înfurii în prezen ța unei
persoane; te sim ți inconfortabil când ai de rezolvat unele probleme de
muncă etc.);
b. schimbarea de ordin secundar , care definește situația în care avem
obiective multiple și în care sunt implicate considera ții secundare. Probabil
toate terapiile implic ă acest tip de schimbare. De exemplu, o nou ă resursă
sau un nou tip de r ăspuns, odat ă achiziționate, necesit ă declanșarea unor
procese de cre ștere și reechilibrare la nivelul întregii personalit ăți a clien-
tului. În cazul schimb ării de prim ordin, aceste lucruri se întâmpl ă de la

195 sine, obiectivele secundare fiind sufici ent de neînsemnate pentru a putea fi
ignorate. Schimbarea de tip secundar descrie cel mai bine situa țiile în care
neîndeplinirea unor obiective de ordin secundar blocheaz ă sau împiedic ă
realizarea obiectivului principal al clientului.
În general, interven țiile specifice NLP se bazeaz ă pe trei mecanisme ge-
nerale ale schimb ării personale:
a. schimbarea reprezent ărilor (harta despre sine și lume). Dacă relația
omului cu realitatea este în principiu mediat ă de reprezent ările pe care și
le construie ște despre aceasta în urma experien țelor parcurse, se poate
înțelege că omul reac ționează nu neap ărat la realitate în sine, ci mai de-
grabă la reprezent ările pe care le are despre aceasta, fapt de natur ă a ex-
plica variabilitatea reac țiilor individuale la condi ții similare de mediu. Cum
realitatea este de regul ă nemodificabil ă, o cale foarte simpl ă de a obține
schimbări la nivel comportamental, al rela ției persoanei cu realitatea, este
modificarea reprezent ărilor despre aceasta.
b. schimb ări în nivelele logice (con știentizarea și recadrarea, redefinirea).
Așa cum modelul nivelelor neuro-logice sugereaz ă, orice experien ță poate fi
definită la multiple nivele, c ăpătând semnifica ții diferite. Schimbarea nivelului
neuro-logic în pozi ționarea fa ță de o experien ță personal ă sau o realitate
oarecare, la fel ca și alinierea acestor nivele în rela ția cu o realitate oarecare
vor fi de natur ă a transforma sensurile respectivei experien țe sau realit ăți, fie
în sensul cre șterii nivelului de con știentizare, de l ărgire a perspectivei de
înțelegere, fie în sensul redefinirii semnifica ției la nivel personal.
c. integrarea p ărților la nivel sistemic. Dacă o serie de manifest ări și fe-
nomene patologice sau dezadaptative pot fi definite în termenii unei rela ții
conflictuale între p ărți (subpersonalit ăți) sau ai unei rela ționări deficitare
între părți, prin dep ășirea stărilor de tip conflictual și reintegrarea p ărților
la nivelul sistemic al personalit ății se poate ob ține o stare de echilibru su-
perior. Acest mecanism este crucial în abordarea terapeutic ă a fenomene-
lor de traumatizare psihic ă, în care unele p ărți sunt clivate de restul siste-
mului din ra țiuni de protec ție a eului sau stimei de sine.
Aceste principii sau mecanisme generale ale schimb ării pot fi identifi-
cate în diferite propor ții în toate tehnicile sau modelele cu aplicabilitate
practică propuse de NLP, a șa cum este sugerat în prezentarea acestora.
Dintre ele, primele dou ă se subscriu ideii mai generale c ă schimbarea
personală în psihoterapie poate fi bazat ă exclusiv pe schimb ări la nivelul
hărții subiective despre lume sau sine, schimbarea realit ății și în special a
istoriei fiind în general imposibil ă sau cel pu țin foarte limitat ă ca posibili-
tate.

196 Cel de-al treilea mecanism al schimb ării utilizat în interven țiile NLP ilus-
trează mai degrab ă caracterul sistemic al acestui tip de interven ție și viziu-
nea teoretic ă sistemică despre personalitatea și experien ța umană propusă
de NLP.

5.4.5. Rela ția terapeutic ă în NLP

Modelul general de rela ție utilizat în interven țiile NLP urmeaz ă coordo-
natele generale ale modelului descris de psihoterapiile umanist –
experiențiale, respectiv al alian ței de lucru (Horvath & Greenberg, 1994).
Având la origine modelul de rela ție terapeutic ă propus de psihoterapia
centrată pe client, modelul alian ței terapeutice accentueaz ă asupra unei
poziționări empatice a psihoterapeutului, a unui contact emo țional imediat
și autentic stabilit între cei doi parteneri ai rela ției.
Rămâne însă deschisă o întrebare fundamental ă, și anume Cum poate fi
construit acest contact empatic în interac țiunea efectiv ă dintre psihotera-
peut și client. În acest context, NLP s-a particularizat prin dezvoltarea a o
serie de aplica ții practice destinate facilit ării contactului empatic între te-
rapeut și client, extrem de utile în formarea psihoterapeu ților și de natur ă
a oferi un r ăspuns valid întreb ării ridicate mai sus. Avem în vedere aici
toate tehnicile destinate exers ării relației de tip raport, bazate pe calibra-
rea și urmarea conduitei expresive a clientului și urmat de un proces de
ghidare a acestuia într-un proces de schimbare personal ă, precum și setul
de întreb ări terapeutice și modul de utilizare a acestora din modelul Meta
(Nedelcea, 2002, 2012).
Raportul este acea rela ție special ă care se creeaz ă între oameni atunci
când ei se în țeleg în mod natural și pot comunica f ără bariere, de exemplu
ceea ce se întâmpl ă în momentele de împ ărtășire a sentimentelor dintre
doi prieteni buni. Raportul a șa cum este el conceptualizat de NLP este fun-
dația oricărei interac țiuni semnificative între oameni. Raportul creeaz ă o
atmosferă de încredere, în țelegere și respect reciproc în care fiecare se
poate manifesta liber și deplin.
Raportul empatic poate fi ob ținut în contextul lucrului terapeutic prin
conștientizarea, finisarea și utilizarea abilit ăților utilizate în mod natural în
comunicare. NLP-ul introduce trei concepte fundamentale care descriu
raportul: calibrare, urmare (pacing ) și ghidare ( leading ), la care se pot ad ă-
uga alte dou ă, subordonate celui de urmare: mirroring și matching.
Calibrarea este începutul oric ărui raport empatic; calibrare înseamn ă a
fi în contact perceptiv, a observa, a ști ce se întâmpl ă semnificativ cu per-

197 soana din fa ță. Foarte tehnic, capacitatea de calibrare se refer ă la două
abilități esențiale ale terapeutului:
a. abilitatea de a recunoa ște stările emoționale ale clientului și
b. abilitatea de a identifica schimb ările în stările clientului, atunci când
acestea apar.
Calibrarea se refer ă așadar la fine țea și acuratețea observa țiilor terape-
utului asupra conduitei expresive a clien ților, la o bun ă acuitate senzorial ă.
La fel cum orice contact autentic între o persoan ă și realitatea înconjur ă-
toare începe inevitabil prin percep ție, stabilirea unui raport empatic cu
clienții va fi posibil ă numai în condi țiile în care, mai întâi terapeutul le
poate cunoa ște stările, are con știința a ceea ce se întâmpl ă cu clientul s ău.
Va fi dificil sau chiar imposibil pentru terapeut s ă intre în rezonan ță cu ceva
ce nu poate percepe.
Pacing (conduita de urmare – a prelua și a reflecta) înseamn ă a însoți
clientul în lumea sa, preluând și reflectându-i conduita expresiv ă în mod
sensibil și cu respect. Aceasta va duce la construirea unei pun ți între cele
două modele despre lume. Nu se refer ă la imitare, ci la un proces de ar-
monizare între dou ă hărți (modele) diferite despre realitate. Pacing implic ă
integrarea unor elemente de stil ale interlocutorului în lumea proprie.
Pentru a putea înv ăța conduita de pacing, Grinder și Bandler au descris
tehnicile mirroring și matching . Mirroring și matching presupune procesul
oglindirii comportamentelor subtile ale partenerului de comunicare; iar
acest proces trebuie s ă pară inconștient. NLP propune pentru stabilirea
unui raport bun oglindirea urm ătoarelor aspecte: paternurile de comuni-
care, limbajul corporal, anumite cuvinte (de exemplu, predicatele), valorile
și credințele oamenilor. Ultimele dou ă aspecte – valorile și convingerile –
constituie o parte esen țială a creeării raportului. Atunci când doi oameni
împărtășesc acelea și valori la nivel incon știent, atunci oglindirea nivelului
fiziologic se poate manife sta spontan. Pe de alt ă parte, dac ă există o oglin-
dire la nivel fiziologic dar înso țită de un atac al valorilor / credin țelor celei-
lalte persoane, atunci raportul psihologic se rupe.
Leading (conduita e ghidare) urmeaz ă în mod natural primei etape de
pacing. În rela ția terapeutic ă, odată raportul de rezonan ță empatică stabi-
lit, terapeutul poate începe s ă-și modifice comportamentul iar clientul va
avea de regul ă tendința naturală sde a-l urma. Astfel, acesta poate fi ghi-
dat, de exemplu spre con știentizarea unor noi aspecte ale experien ței, spre
sesizarea unor noi posibilit ăți sau alegeri, spre redefinirea unor situa ții,
spre descoperirea unor resurse personale sau modificarea unor compor-
tamente etc.

198 Raportul (sau rela ția terapeutic ă) se bazeaz ă pe abilitatea de a creea în-
credere în partenerul de rela ție prin în țelegerea și respectarea realit ății
sale, ceea ce va produce o conexiune puternic ă între oameni. NLP-ul a dez-
voltat multiple exerci ții pentru a dezvolta la psihoterapeu ți abilitățile de
pacing și leading necesare construirii raportului psihologic. Cele mai impor-
tante sunt:
a. Potrivirea limbajului corporal (gesturi, posturi, mi șcări fine, respira-
ție, expresii faciale).
b. Modelarea la nivel auditiv (voce, tonalitate, ritm, volum, etc.)
c. Potrivirea limbajului verbal (predicate și filtre).
d. Potrivirea experien țelor (trăiri sau evenimente comune).
Aceste procese ale comunic ării și raportului creeaz ă o legătură incon-
știentă între oameni, care îi face s ă se simtă în siguran ță pentru c ă ”vor-
besc” acela și limbaj. Aceste tehnici de construire a raportului pun terapeu-
tul pe direc ția paternului de gândire al clientului.
Există două limite posibile ale abilit ății de a stabili un raport: capacita-
tea de calibrare , deci o limitare a acuit ății senzoriale, precum și capacitatea
terapeutului de a prelua și reflecta conduitele clientului, deci limitele flexi-
bilității acestuia.

5.4.6. Cercetarea științifică în NLP

Sub raportul cercet ării științifice, în domeniul NLP mai degrab ă putem
vorbi despre o insuficien ță a dovezilor și studiilor destinate demonstr ării
validității modelelor și interven țiilor. Majoritatea studiilor experimentale
despre NLP a fost realizate în an ii 80-90 (Baddeley and Predebon, 1991;
Buckner &Reese, 1987; Dorn et al., 1983; Farmer et al., 1985; Poffel and
Cross, 1985; Wertheim et al., 1986) fiind focalizate pe identificarea siste-
melor reprezenta ționale preferate, pe baza mi șcărilor oculare și a predica-
telor verbale.
Concluziile a câ țiva autori (Sharpley, 1987; Heap, 1988) care au revizuit
cercetările experimentale derulate se îndreapt ă mai degab ă către ideea c ă
nu există suficiente dovezi pentru sus ținerea validit ății modelului sisteme-
lor preferate de reprezent ări.
Opinii mai recente ale unor autori (Devilly, 2005; Ro derique-Davies,
2009; Witkovski, 2010; Norcross et al., 2010) exprim ă o poziție mult mai
critică în raport cu NLP, etichetând-o ca pseudo știință și ca interven ție te-
rapeutică lipsită de dovezi privind validitatea.
Cercetările din neuro științe au oferit multe dovezi ale leg ăturilor com-

199 plexe de feedback neuronal și biochimic și ale legăturilor de feed-forward
care explic ă interacțiunile dintre percep ții, paternurile neuronale și men-
tale, reprezent ările senzoriale, emo ții, schimb ări corporale, gânduri, limbaj,
conștiință, sentimentul sinelui și comportamentele decizionale (Pert, 1997;
Damasio, 1994/2006; Damasio și al., 2000). Aceste studii au demonstrat,
de exemplu, leg ătura care exist ă între procesele cognitive și procesele
emoționale (Damasio, 2006). Toate rezultatele ob ținute de neuro științe
susțin ideea descris ă de Korzybski c ă există un sistem minte-corp-emo ție
dar și modalitățile prin care practican ții NLP sus țin comunicarea la clien ți
folosindu-se de sistemul lor nervos (Bolstad, 2004).
Reprezentan ții NLP sugereaz ă că abordarea lor poate explica formarea
raportului psihologic. Multe studii au fo st realizate plecând de la acest su-
biect însă domeniile de investigare au fost altele decât psihoterapia. Astfel,
există studii în marketing care au cercetat semnalele nonverbale ale celui
care comunic ă un mesaj cump ărătorilor.
Wood (2006) arat ă că rezultatele acestor stud ii nu sunt edificatoare
mai ales pentru s-au centrat pe vânz ător și nu pe cump ărător, adică pe cel
care prime ște mesajele nonverbale. Cercet ările recente au ar ătat că cum-
părătorii evalueaz ă încrederea pe care o pot avea în vânz ător bazându-se
pe impresiile din prima întâlnire fa ță-în-față (Chamberlin 2000; McKnight,
Cummings și Chervany, 1998 cf. Wood, 2006). Studiile din neuro științe su-
gerează că aceste impresii sunt formate prin perceperea semnalelor non-
verbale (Puce și al. 2003; Winston și al. 2002, cf. Wood, 2006). Aceste cer-
cetări susțin perspectiva NLP asupra proces ării cerebrale diferen țiate pe
emisfere.
Wood (2006) a realizat un studiu plecând de la premisa NLP c ă oamenii
recepteaz ă semnale nonverbale din comunicare în func ție de sistemul re-
prezentațional preferat. Rezultatele sus țin importan ța întâlnirii directe din-
tre vânzători și cumpărători. În primul moment al întâlnirii, cump ărătorul
recepteaz ă și interpreteaz ă mai multe semnale nonverbale. Nu numai c ă
aceste semnale nonverbale sunt importante pentru construirea raportului
psihologic, dar acelea și semnale sunt c ăutate, receptate și utilizate de
cumpărători pentru a evalua încrederea în vânz ători.
Un alt rezultat al studiului arat ă că vânzătorii au un sistem
reprezenta țional preferat și semnale nonverbale care îl exprim ă. Sugestia
autorului este ca vânz ătorii să-și dezvolte con știența asupra semnalelor
nonverbale pe care le folosesc, s ă-și dezvolte și semnalele nonverbale
pentru celelalte sisteme reprezenta ționale pentru a putea fi recep ționați
mai bine de cump ărători.

200 Heap (2008), într-o analiz ă critică a principalelor idei NLP și a studiilor
care au încercat s ă le dovedeasc ă, formuleaz ă următoarele concluzii:
a. NLP continu ă să nu aibă un impact în psihologia academic ă.
b. NLP are un impact limitat în psihoterapie și consiliere.
c. NLP își menține influen ța în practica privat ă a psihoterapeu ților, in-
cluzând hipnoterapeu ții, aceștia afirmând c ă au traininguri în NLP și că fo-
losesc NLP în munca lor.
d. Cursurile de formare NLP sunt numeroase iar NLP pare a avea azi un
impact mai ales în zona de management training și lifestyle coaching.
Deși există toate aceste studii și comentariile aferente lor demon-
strează inconsisten țe cu privire la ideile promovate de NLP, aceast ă abor-
dare rămâne un punct de interes pentru unii cercet ători. Exist ă o tendință
actuală de cercetare în domeniul p sihofenomenologiei care încearc ă
încorcoparea modelului NLP pentru o în țelegere mai profund ă a experien-
ței umane interioare.
Psihofenomenologia s-a dezvoltat ca r ăspuns la nevoia de metodologie
pentru abordarea introspec ției și poveștilor personale. Vermersch (1999 cf.
Tosey și Mathison, 2010) a conceput psihofenomenologia ca fiind atât un
instrument de cercetare cât și o metod ă de cercetare. Este o abordare care
critică cognitivismul contemporan și încearcă să depășească metafora
comporta țională și să lărgească orizontul cunoa șterii. Obiectul de cercetare
al acestui domeniu este experien ța umană trăită iar introspec ția și reflecția
sunt instrumentele empirice. Mecanismele cognitive opereaz ă în contextul
structurii experien țiale încorporate tr ăite. Interviul fenomenologi
(Vermersch, 1994 cf. Tosey și Mathison, 2010) are o importan ță centrală
pentru psihofenomenologie – scopul lui este de a ob ține informa ții detali-
ate precise despre lumea interioar ă a oamenilor (de exemplu, despre când
memoreaz ă, când și cum fac introspec ții sau devin con știenți de ceea ce
învață). Interviul fenomenologic este o form ă de introspec ție ghidată prin
utilizarea unor distinc ții fine de limbaj, reprezent ări senzoriale interne și
imaginația – toate preluate din NLP.

201

6. Mișcarea de integrare în psihoterapie

6.1. Premisele integr ării în psihoterapie

De la începutul anilor ’90, asist ăm la un declin al luptei ideologice și la
o mișcare către o re-împ ăcare. În ultimii 20 de ani, interesul pentru inte-
grarea psihoterapiei a crescut foarte mult. Aceast ă mișcare este alimentat ă
de mai mul ți factori, printre care insatisfac ția legată de abord ările unilate-
rale ale școlilor (“unic adev ăr”) și lipsa dovezilor pentru eficien ța diferenți-
ată a terapiilor (Gold, 1993 și Norcross & Newman, 1992, cf. Ottens și Klein
2005).
De-a lungul anilor, s-a demonstrat c ă nici o form ă de psihoterapie nu
este superioar ă alteia, de și toate ob țin rezultate superioare fa ță de cazul în
care nu se aplic ă nici o form ă de tratament. Aceste descoperiri demon-
strează că psihoterapia nu mai poate fi considerat ă o colecție de școli dife-
rite, ci o singur ă entitate care d ă naștere mai multor varia ții de școli ase-
mănătoare (Beitman, 2004).
Cercetările de tip meta-analitic au ar ătat că nu există diferențe semni-
ficative de eficien ță a diferitelor forme de psihoterapie (Smith, Glass și
Miller, 1977; Ahn și Wampold, 2001; Elliot, 1996; Grawe, Caspar și Ambuhl,
1990; Robinson, Berman și Neimeyer, 1990; Sloan, Staples, Cristol, Yorkson
și Whipple, 1975; Smith și Glass, 1980; Wampold, 2001, Wampold și al.,
1997; Stevens, Hynan și Allen, 2000 cf. Drisko 2004; Smith, Glass și Miller
1980 cf. Sprenkle și Blow 2004; Wampold 2001).
Începând cu anul 1960, au ap ărut experimentele clinice bazate pe
standarde exacte, focalizate și controlate pentru evaluarea eficien ței teh-
nicilor psihoterapeutice. Acest mode l de cercetare bazat pe eficien ță a
avut un impact deosebit de mare în lumea științifică. Pe de alt ă parte, au
început s ă apară manualele de terapie (ghiduri practice bazate pe dovezi)
ce conțin acele tratamente sus ținute empiric care au produs rezultate pozi-
tive în condi ții de cercetare controlate. Premisa esen țială pentru promova-
rea acestor tipuri de terapie considerate ” științifice, validate” este aceea c ă
tehnicile terapeutice alese corect vor duce la apari ția succesului terapeutic.
Walsh (2004) consider ă că întrebarea ‘Ce înseamn ă o terapie bun ă?’,

202 respectiv formularea ei actual ă ‘Care este tratamentul empiric validat?’, a
ținut domeniul psihoterapiei captiv mult ă vreme în încercarea de a oferi un
răspuns cu valoare de adev ăr absolută pentru terapeu ți și clienți, sau, cel
puțin, pentru o anumit ă categorie de diagnostic. Ast ăzi, terapia considerat ă
“bună” este cea care se dovede ște eficient ă prin proceduri cantitative și
experimentale.
Cu toate acestea, peste dou ă decenii de cercet ări ale proceselor și re-
zultatelor terapiei ghidate de manual nu au determinat sus ținerea ideii c ă
un set de tehnici specifice pentru abordarea unor tulbur ări specifice, este
superior altuia (Lambert & Ogles, 2004, cf. Binder, 2004). Iar pe de alt ă
parte, terapeu ții care au aplicat protocoale de terapie din manualele în
abordarea clien ților nu au ob ținut performan țe superioare celorlal ți.
Doi cercet ători contemporani, Ottens & Klein (2005), î și exprimă în-
grijorarea fa ță de efectele acestor st udii în practica efectiv ă: “multe din
practicile și <<progresele>> curente elimin ă sufletul terapiei. Aceste prac-
tici multe și variate includ (cf. Ottens & Klein, 2005):
• privilegierea modalit ăților de cunoa ștere cantitative și pozitiviste
(Hanna & Shank, 19 95; Roy, 1998);
• promovarea tratamentelor standardizate și manualizate (Fensterheim
& Raw, 1996; Silverman, 1996);
• operarea în interiorul modelulu i medical (Becvar, 1997; Wampold,
2001);
• focalizarea terapiei pe eliminarea simptomelor (Fensterheim &
Raw, 1996)”.
În altă ordine de idei, exist ă mai mult de 400 de școli de terapie ceea
ce așa cum remarcau Garfield & Bergin (1994, cf. Najavits, 1997) anuleaz ă
și mai mult mitul orient ării teoretice.

6. 2. Forme de integrare a psihoterapiilor

O serie de teoreticieni și clinicieni au încercat s ă depășească “izolațio-
nismul psihoterapeu ților”, să stabileasc ă o comunicare util ă între membrii
școlilor de terapie pentru a dezvolta cele mai eficiente forme de psihotera-
pie. “Psihoterapia integrativ ă s-a cristalizat ca o mi șcare formala, sau, mai
dramatic, o <<revolu ție>> (Lebow, 1997) și o <<metamorfoz ă>> a domeni-
ului sănătății mentale (London, 1988; Moultr up, 1986)” (cf. Norcross, 2005).
Psihoterapia integrativ ă a apărut datorit ă nemulțumirii față de abord ările
unidimensionale ale teoriilor terapeutice și a rigidității adepților lor.

203 Această abordare are ca scopuri generale: s ă depășească limitele șco-
lilor, să caute aspectele ce pot fi înv ățate din abord ări diferite, s ă crească
eficacitatea și aplicabilitatea psihoterapiei. “Integrarea terapiilor înseamn ă
sinteza celor mai “bune și strălucite” concepte și metode în teorii noi și
sisteme practice de tratament” (Stricker și Gold, 1996). Premisele acestei
idei au fost formulate de Pinsof (1995, cf. Norcross, 2005) care preciza: pe
de o parte, fiecare orientare de ține un domeniu particular de expertiz ă iar,
pe de altă parte, aceste domenii pot fi interrela ționate pentru a dep ăși li-
mitele fiec ăreia.
În recenta s ă carte de psihoterapie integrativ ă, Norcross (2005) enu-
meră cele mai discutate forme de integrare:
a) eclectismul tehnic presupune selec ția celor mai bune metode de te-
rapie, celor mai utile tehnici care și-au dovedit eficien ța în cazul unor
clienți sau patologii diferite. Criteriile de selec ție sunt statistice și pragma-
tice, și nu teoretice. Eclecticii utilizeaz ă tehnici terapeutice din abord ări
terapeutice diferite f ără a subscrie neap ărat la teoriile care le-au lansat.
Terapia multimodal ă a lui Lazarus (1989, 1997) și Selectarea Sistematic ă a
Tratamentului (Systematic Treatment Se lection, STS) a lu i Beutler (1990)
pot fi considerate exemple de eclectism tehnic.
b) integrarea teoretic ă “este o forma de sintez ă în care sunt incluse
cel puțin două teorii, cu speran ța de a ob ține rezultate superioare celor ale
utilizării separate a teoriilor ini țiale” (Dafinoiu, 2000). Scopul este de a crea
un cadru conceptual superior de în țelegere a psihoterapiei, care s ă depă-
șească simpla combinare de elemente tehnice. Au existat propuneri de
integrare a teoriei psihanalitice și comportamentale (cyclical psychodynamics,
Watchel, 1988, 1992), a terapiei psihanalitice cu cea cognitiv ă (terapia
cognitiv-analitic ă a lui Ryle, 1990), a sistemelor majore de psihoterapie
(abordarea transteoretic ă a lui Prochaska și DiClemente, 1984).
c) abordarea factorilor comuni. Cum nici o terapie nu s-a dovedit su-
perioară alteia, dar toate sunt egal eficiente, a ap ărut ideea c ă ceea ce face
o terapie s ă fie eficient ă este o serie de factori care se reg ăsesc în toate
psihoterapiile. Ace ști factori sunt considera ți curativi; motoarele principale
ale schimb ării terapeutice, responsabile pentru beneficiile ob ținute și care
“micșorează orice efect atribuibil ingredientel or specifice ale psihoterapiei”
(Drisko, 2002; Frank & Frank; Lambert, 1992; Luborsky și al., 1999; Wampold,
2001, apud. Stricker și Gold, 1996).
Drisko (2004) a realizat o meta-analiz ă a studiilor asupra factorilor care
produc schimbarea terapeutic ă. Una dintre concluzii a fost c ă tipurile dife-
rite de terapie nu se pot diferen ția după criteriul eficien ței – așadar, orien-

204 tarea terapeutic ă sau tehnicile terapeutice nu sunt factorii succesului în
psihoterapie. Concluzia esen țială a lui Drisko a fost c ă ceea ce este comun
în toate formele de psihoterapie reprezint ă, de fapt, “ingredientele active”
ale procesului terapeutic – factorii comuni responsabili pentru eficien ța
terapiei (Ahn & Wampold, 2001; Hubb le, Duncan & Miller, 1999; Lambert
& Bergin, 1994; Luborsky și al., 2002, Wampold, 2001).
Abordarea factorilor comuni urmeaz ă două etape de cercetare:
a) descoperirea aspectelor specifice eficiente pentru orice grup de terapii;
b) explorarea modalit ăților în care interven țiile terapeutice con țin aceste
ingrediente.
Terapiile integrative care rezult ă din acest proces sunt structurate în
jurul scopului de a maximiza expunerea pacientului la combina ția unică a
factorilor terapeutici care îi vor ameliora cel mai mult problemele (Stricker
și Gold, 1996). Factorii comuni pot fi ob ținuți prin focalizarea cercet ătorilor
pe strategia clinic ă / procesul schimb ării – un nivel de abstractizare care se
află situat între teorie și tehnică. Se face, de fapt, analiza euristicilor prin
care terapeu ții experți își orienteaz ă intervențiile.
d) integrarea asimilativ ă se realizeaz ă prin încorporarea selectiv ă într-
un singur sistem de psihoterapie, a pers pectivelor teoretice sau practice
aparținând altor psihoterapii (Messer, 19 92, cf. Norcross, 2005). Astfel,
integrarea asimilativ ă este o form ă sofisticat ă de integrare care combin ă
avantajele unui sistem teoretic coerent cu flexibilitatea utiliz ării unei plaje
mai largi de interven ții tehnice apar ținând unor sisteme diferite. Complexi-
tatea situa țiilor clinice ale pacien ților îi provoac ă pe cei mai mul ți practici-
eni să își diversifice repertoriul de abordare, f ără însă a renunța la orienta-
rea teoretic ă principal ă. Astfel, terapeu ții vor remodela concep țiile lor ori-
ginale și/sau strategiile clinice în forme noi care s ă serveasc ă cel mai bine
nevoilor clientului. Exemple de integr ări asimilative sunt: terapia psiho-
dinamică asimilativ ă (Stricker &Gold, 1996) sau terapia asimilativ ă cognitiv-
comportamental ă (Castonguay și al., 2004).
Norcross (2005) subliniaz ă faptul că cele patru modalit ăți de integrare
nu se exclud, ci, de cele mai multe ori se completeaz ă reciproc pentru be-
neficiul clientului. Implicit, cei care practic ă eclectismul tehnic ader ă și la
teoriile din spatele interven țiilor diferite. Cei care doresc integrarea teore-
tică a două sau mai multe orient ări sunt nevoi ți să aplice tehnici apar ținând
acelor teorii și, de asemenea, nu pot ignora factorii comuni ai diferitelor
școli terapeutice. Cei mai mul ți practicieni au convingerea c ă diferitele
forme de integrare au loc nu neap ărat la nivel conceptual cât mai ales, la
nivelul practicii terapeutice.

205 Practica terapeutic ă de tip integrativ este din ce în ce mai mare, aspect
demonstrat prin numeroase cercet ări. Norcross (2005) enumer ă câteva
mai relevante. Astfel, revizuind 25 de studii realizate în Statele Unite între
1953 și 1990, Jensen, Bergin și Greaves (1990) au constatat c ă abordarea
integrativ ă are o prevalen ță cuprinsă între 19% și 68%. Un studiu realizat în
Marea Britanie a constatat c ă 85%-87% dintre con silierii psihologici nu
adoptă un model pur de psihoterapie (Hollanders și McLeod, 1999). În
Noua Zeeland ă, 86% dintre psihologii cerceta ți utilizau orient ări teoretice
multiple în practica psihoterapiei (Kazantis și Deane, 1998). În 2004, studiul
făcut pe un e șantion de psihoterapeu ți în Statele Unite, a descoperit c ă
90% dintre psihologi erau adep ții mai multor orient ări terapeutice (Norcross,
Karpiak și Lister, 2004). Studiul realizat de noi (Ciorbea, 2010) a relevat c ă,
dintre terapeu ții participan ți la cercetare (N=387) care apar țineau a patru
școli de psihoterapie diferi te, 74,7% au optat pentru a- și completa formarea
de bază cu informa ții și practici din alte orient ări – ceea ce sus ține mișcarea
integrării în psihoterapie.

6.3. Modelul factorilor comuni în psihoterapie

Duelul dintre teorii și modele care a marcat cercetarea și practica în
domeniul psihoterapiei se poate opri prin abordarea factorilor comuni – cei
care sunt responsabili și explică de eficien ța oricărei forme de psihoterapie
și care se reg ăsesc în orice form ă de practic ă clinică. Importan ța abordării
“factorilor comuni” este relevat ă prin două aspecte principale:
– contribuie la co nceperea adecvat ă a practicii clinice de tip terapeutic;
– poate îmbun ătăți programele de formare a diferitelor școli de
psihoterapie, mutând accentul de pe înv ățarea teoriilor și tehnicilor,
pe înțelegerea mecanismelor schimb ării terapeutice și pe formarea
abilităților de construire a strategiilor clinice care s ă le activeze.
Mișcarea factorilor comuni a început cu aproape 75 de ani în urm ă,
atunci când Saul Rosenzweig men ționat ideea potrivit c ăreia eficacitatea
diferitelor terapii se leag ă mai mult de elementele comune decât de tr ăsă-
turile specifice pe care se întemeiaz ă (Rosenzweig, 1936 cf. Sprenkle și
Blow, 2004), citând-o pe Dodo din “Alice din Țara Minunilor”: “To ți au câș-
tigat, toți trebuie s ă ia premii”. Autorul subliniaz ă că atunci când o terapie
are succes, aceast ă nu este o dovad ă a corectitudinii teoriei pe care se ba-
zează (Rosenzweig, 1936 cf. Reisner, 2005).
Liste ale factorilor comuni au început s ă se realizeze începând cu anii

206 ’80. În general, majoritatea listelor se împart în dou ă categorii: restrâns ă și
largă.
• Conceptualiz ările restrânse ale factorilor comuni se focalizeaz ă pe
aspectele nonspecifice ale diferitelor modele de tratament (de
exemplu, schimbarea sensurilor, denumit ă fie recadrare,
resemnificare, fie externalizare).
• Conceptualizarea larg ă subliniaz ă factorii comuni care sunt unici ca-
drului terapeutic, cum ar fi clientul, terapeutul, rela ția și expectan-
țele.

6.3.1. Conceptualizarea larg ă a factorilor comuni

Două liste de variabile comune s-au bucurat de cea mai mare populari-
tate în literatura dedicat ă factorilor comuni. Acestea au apar ținut lui Frank
&Frank (1991) și lui Lambert (1992). Ast ăzi, majoritatea cercet ătorilor utili-
zează unul dintre aceste cadre drept ghid pentru a- și desfășura cercet ările,
deși nici una dintre ele nu este derivat ă matematic (Hubble și al., 1999, cf.
Davis 2005).

Modelul lui Frank
J. Frank publica în 1961 o lucrare considerat ă astăzi clasică, “Persuasi-
une și Vindecare”, în care analiza aspectele ce produc schimbarea și care
transcend teoriile și tehnicile. Premisa acestei analize a fost c ă toate
psihoterapiile sunt, de fapt, varia ții mai sofisticate ale procedurilor de vin-
decare str ăvechi. În 1991 Frank argumenta faptul c ă toate formele de psi-
hoterapie au patru componente de baz ă (cf. Blow & Sprenkle, 2004 și
Davis, 2005):
a. o relație între client și terapeut puternic înc ărcată emoțional;
b. un cadru considerat terapeutic (perceput ca un spa țiu special de se-
curitate), în care clie ntul are convingerea c ă terapeutul este de încredere
pentru a-i oferi ajutor;
c. un terapeut care ofer ă o schem ă teoretică rațională și plauzibil ă
pentru în țelegerea simptomelor pacientului. Din primele trei componente
se poate observa c ă psihoterapia nu vizeaz ă atât eliberarea de simptome
cât determinarea clien ților, prin persuasiune, de a transforma sensurile
“toxice” ale emo țiilor și simptomelor.
d. terapeutul care ofer ă un ritual credibil sau o procedur ă pentru a trata
aceste simptome. Acestea, dac ă sunt practicate cu convingere, sunt
considerate, atât de terapeut cât și de client, a fi restauratoare ale s ănătății.

207 Același autor enumera șase elemente pe care le considera comune
pentru ritualurile și procedurile men ționate:
a) terapeutul folose ște relația terapeutic ă pentru a combate demorali-
zarea și alienarea clientului;
b) terapeutul asociaz ă speranța de vindecare și procesul terapeutic,
ceea ce influen țează expectan țele pacientului;
c) terapeutul creeaz ă experien țe de învățare noi;
d) emoțiile clientului sunt activate și reprocesate (de c ătre terapeut);
e) terapeutul faciliteaz ă crearea unui sentiment al competen ței sau
auto-eficien ței;
f) terapeutul ofer ă ocazii clientului de a exersa și astfel, înv ăța com-
portamente noi.
Frank & Frank (1991) considera c ă, de fapt, modelele teoretice și tehnicile
asociate lor, specifice fiec ărei forme de psihoterapie , sunt necesare doar
pentru a creea credibilitate atât terapeutului (prin structura coerent ă a
terapiei) cât și clientului (prin experien țele terapeutice ce par semnificative).

Modelul lui Lambert
Cartea Handbook of Psychotherapy Integration (Norcross & Goldfried,
1992) – care marcheaz ă mișcarea pentru integrarea psihoterapiilor – ofer ă
psihoterapeu ților contemporani ocazia s ă mediteze la esen ța procesului
psihoterapeutic și să descopere factorii eficien ței terapeutice dincolo de
teorii și tehnici. În acest volum, Michael Lambert (1992) a propus un model
al schimb ării bazat pe patru factori comuni. Autorul a revizuit studiile em-
pirice privind succesul psihoterap iilor, estimând un procentaj de varian ță a
rezultatelor rezultatelor în func ție de fiecare factor.
Hubble, Duncan și Miller (1997 cf. Blow & Sprenkle, 2001 și Ottens și Klein,
2005) au re-analizat cercet ările realizate de Lambert și au propus modelul “Big
Four” – patru mari factori comuni ai oric ărei forme de psihoterapie:
a) Clientul și factorii extraterapeutici . Lambert (1992) a estimat c ă
variabilele clientului și contextele de via ță ale clien ților conteaz ă pentru
40% din varian ța rezultatelor terapeutice. Acest factor se refer ă la toate
componentele personale și de mediu pe care clientul le aduce în terapie
(de exemplu, sistemul de suport fam ilial, social, înclinarea spiritual ă, per-
severența, deprinderile de coping, for ța eului, munca stabil ă etc.). Mobili-
zarea resurselor extraterapeutice ale clientului se pot dovedi mai puternice
decât tehnicile tipice aplicate de terapeu ți, și în multe cazuri strategiile
“populare” din cultura clien ților pot fi solu ții foarte bune (Tallman &
Bohart, 1999). Asociat ă acestui factor este convingerea c ă clientul – și nu

208 terapeutul – este agentul primar al schimb ării în terapie (Bohart & Tallman,
1999; Tallman & Bohart, 1999 apud. Ottens și Klein 2005).
b) Factorii rela ționali contează pentru 30% din varian ța rezultatelor
terapeutice (Lambert 1992) și se refer ă la variabilele oferite de terapeut
(căldură, încurajare, empatie, grij ă) care construiesc și dezvoltă relația te-
rapeutică. Din punct de vedere istoric, variabilele rela ționale au primit
atenția cea mai mare ca factor comun. Toate formele de psihoterapie au
evidențiat importan ța acestui factor pentru derularea procesului terapeu-
tic. Hubble et al. (1999 apud. Ottens și Klein, 2005) au eviden țiat fatul c ă
terapia nu este ceva ce se aplic ă clientului, ci este un proces care se poate
desfășura doar prin acest parteneriat terapeutic.
c) Placebo, speran ța și expectan țele a u f o s t e s t i m a t e d e L a m b e r t
(1992) ca participând în propor ție de 15% la rezultatele bune din terapie.
Speranțele și expectan țele pozitive ale clien ților în ceea ce prive ște terapia
sunt întărite printr-o rela ție terapeutic ă puternică și prin utilizarea “ritualu-
rilor de vindecare” (tehnici terapeut ice). Hubble, Duncan & Miller (1999)
sublinia c ă efectele placebo apar atunci când terapeu ții au încredere de-
plină în procedurile pe care le aplic ă.
d) Modelele teoretice și tehnicile contribuie cu 15% la rezultatele
terapiei (Lambert 1992). În loc s ă considere modelele și tehnicile din punc-
tul de vedere al “celei mai bune”, Hubble ș.a. (1999a, cf. Blow & Sprenkle,
2001) au adoptat o perspectiv ă nontradi țională considerând c ă principala
contribuție a modelelor și tehnicilor provin din poten țarea celorlal ți factori
comuni – extraterapeutici, rela ționali, placebo, speran ța și expectan țele.
Toți acest factori ai eficacit ății transcend modelele teoretice. Shaw și
al. (1999 cf. Blow & Sprenkle, 2001) au studiat diferen țele între terapeu ți
într-o cercetare focalizat ă pe eficien ța terapiei cognitive-comportamental ă.
Terapeuții dovediți “mai buni” au fost cei care au actualizat mai mul ți fac-
tori comuni. Concluzia autorului a fost c ă variabilele legate de context sau
de proces, care influen țează schimbarea, este mai semnificativ ă decât mo-
delul teoretic.
Modelul lui Wampold
Wampold (2001) a dezvoltat o meta-teorie alternativ ă a psihoterapiei, “o
abordare holistic ă a factorilor comuni”, denumit modelul contextual , pe care îl
juxtapune modelului medical. Modelul s ă
u a pornit de la modelul lui Frank din
1961. Wampold a realizat o cercetare extensiv ă a studiilor f ăcute până în acel
moment și a prezentat dovezi pe ntru factorii eficien ței terapeutice. Aceast ă
analiză conduce la destructurarea mode lului medical din psihoterapie.

209 Concluziile modelului contextual sunt:
a) Psihoterapiile sunt în mod uniform eficiente.
b) Factorii generali sunt cel mai puternic responsabili pentru rezulta-
tele pozitive din psihoterapie, în compara ție cu aspectele specifice
cum ar fi tehnicile terapeutice.
c) Loialitatea terapeutului sau convingerea s ă în eficacitatea tratamentului,
corelează pozitiv mai mult cu rezultatele decât aderen ța terapeutului sau
măsura în care un anumit protocol de tratament este urmat.
d) Caracteristicile personale ale terapeutului și potrivirea dintre tera-
peut și client sunt mai importante decât tipul de tratament selectat.
Astfel, Wampold (2001) argumenteaz ă în mod conving ător că cele pa-
tru componente ale terapiei pot explica mare parte (aprox. 70%) din vari-anța rezultatelor ob ținute. Mai mult, meta-analiza sugereaz ă că cel mult
8% din varian ța rezultatelor terapeutice se datoreaz ă contribu țiilor unice
ale modelelor teoretice. Cei 22% r ămași nu i-a putut explica.

6.3.2. Conceptualizarea restrânsa a factorilor comuni

Conceptualizarea restrâns ă a factorilor comuni vizeaz ă gruparea facto-
rilor comuni în procese psihoterapeutice de baz ă. În acest sens, au existat
mai multe liste de variabile nonspecifice tratamentului dezvoltate în litera-
tura de specialitate. De exemplu:
• Rosenzweig (1936) enumer ă trei elemente comune ce contribuie
la eficacitatea orient ărilor terapeutice: personalitatea terapeutului , inter-
pretări care ofer ă înțelesuri alternative sau noi, și efectele sinergetice ale
funcționării.
• Garfield (1957) consider ă că factori universali ai psihoterapiilor
sunt: (a) un terapeut în țelegător și suportiv , (b) catarsisul emo țional și (c)
furnizarea autoîn țelegerii .
• Karasu (1986) identific ă trei dimensiuni ale schimb ării terapeutice:
a) Reglarea comportamental ă (a schimba faptele), b) Competen ța cogni-
tivă (a schimba concep țiile); c) Experiența afectivă (reglarea afectiv ă).
• Parloff (1986) afirm ă că factorii comuni eficien ți în terapie sunt:
stabilirea unei rela ții terapeutice credibile, de încredere, sus ținerea clien-
tului în demersul s ău de a testa realitatea și a depăși fricile, înv ățarea unor
noi modalit ăți de a conceptualiza și rezolva probleme și creșterea senti-
mentului competen ței și stimei de sine.
• Beitman (1987) identific ă procesele psihoterapeutice de baz ă: o
secvență de implicare (relație terapeutic ă), căutarea de tipare , schimbarea

210 (inițiere și menținere) și finalizarea . De asemenea, autorul a stabilit tr ăsă-
turile comune care transcend cultura: stabilirea cu acurate țe a problemelor
clientului , calitățile personale ale consilierului , așteptările pacientului în ce
privește procesul terapeutic, credibilitatea consilierului și implementarea
unei forme de interven ție.
• Weinberger (1995) consider ă că creearea sentimentului autoeficien ței
la client este unul dintre mecanismele care activeaz ă schimbarea acestuia.
• Prochaska, DiClemente & Norcross (1992) stabilesc patru procese
psihoterapeutice de baz ă: precontemplarea terapeutic ă, contemplarea,
pregătirea, activarea și întreținerea . Pentru a ob ține schimbarea clientului,
terapeutul trebuie s ă provoace trecerea acestuia prin cele patru etape,
care sunt, de fapt etape motiva ționale.
• Corsini (în Corsini &Wedding, 1995) consider ă că există trei categorii
de factori curativi:
a) cognitivi: Universalizarea (clienții își îmbunătățesc starea atunci când
conștientizeaz ă că nu sunt singuri, c ă oamenii au probleme similiare
și că suferința umană este universal ă); Insightul (creșterea apare
atunci când clien ții se înțeleg pe ei în șiși și își modifică perspectivele
asupra motivelor și comportamentelor proprii); Modelarea (oamenii
învață luând pe al ții drept modele)
b) afectivi: Acceptarea (condițiile rogersiene); Altruismul (schimbarea
apare din sentimentul de a fi util altora); Transferul (legătura emoțio-
nală dintre terapeut și client sau dintre membrii grupului terapeutic);
c) comportamentali: Testarea realit ății (schimbarea devine posibil ă
câns clientul experimenteaz ă noi comportamente într-un cadru
securizant, având sus ținerea și feedbackul terapeutului); Ventilarea
(emoțională); Interacțiunea (Clien ții se schimb ă atunci când recunosc
deschis că au o problem ă).
Corsini consider ă că aceste mecanisme reflect ă trei principii: ”Cu-
noaște-te pe tine însu ți!”, ”Iubește-ți aproapele!” și ”Fă fapte bune!”.
• Lambert și Ogles' (2004) au realizat o tipologie a factorilor comuni
pe care îi grupeaz ă în trei categorii mari: susținere (de exemplu încredere,
identificarea cu terapeutul, atenuarea sentimentului de singur ătate, relație
pozitivă, descărcarea tensiunii, structurare, alian ță terapeutic ă, căldură,
respect, empatie, autenticitatea terapeutului), învățare (de exemplu sfa-
turi, insight, înv ățarea cognitiv ă, experien ța emoțională corectivă, explora-
rea cadrului de referin ță intern) și acțiune (de exemplu asumarea de ris-
curi, modelarea, controlul cognitiv, antrenament, confruntarea cu realita-
tea, perlaborarea, reglarea comportamentului).

211 • Beitman, Viamontes, Soth și al. (2006) descriu un alt mecanism al
schimbării pe care îl consider ă comun tuturor formelor de psihoterapie:
activarea autoobserv ării la client – proces ce faciliteaz ă conștientizarea ,
etapă important ă în declan șarea schimb ării.
• Raskin (2007) oferea un argument puternic pentru psihoterapia
integrativ ă: practica bazat ă pe semnifica ții (meaning-based practice, MBP).
MBP se refer ă la abord ările terapeutice care consider ă că transformarea
semnifica țiilor psihologice este un mecanism central pentru procesul
schimbării.
Cercetarea științifică a mecanismelor care contribuie la provocarea și
menținerea schimb ării terapeutice se afl ă încă la început. Cu toate acestea,
dintotdeauna practicienii domeniului activeaz ă intuitiv ace ști factori în ca-
drul procesului terapeutic. Con știentizarea mecanismelor schimb ării poate
avea consecin țe în direc ția creșterii succesului terapeutic. În primul rând,
terapeuții vor dobândi o viziune mai profund ă asupra procesului terapeu-
tic, care dep ășește sau transcende orientarea teoretic ă l a c a r e a p a țin.
Apoi, vor putea s ă-și dezvolte mai u șor abilitățile necesare activ ării acestor
factori. Lupta ideologic ă pentru superioritatea școlilor sau a metodelor
specifice poate înceta și astfel, va fi respectat ă atât loialitatea cât și flexibi-
litatea terapeutului.
În 2010 am demonstrat printr-o analiz ă științifică exhaustiv ă (v. Cior-
bea, 2010) c ă elementul central pentru activarea oric ărui factor comun sau
mecanism al schimb ării este personalitatea psihoterapeutului . În acest sens
am realizat o schema meta-analitic ă a rolului pe care psihoterapeutul și
calitățile sale personale îl de țin în cadrul procesului terapeutic.

Figura 5. Rolul personalit ății terapeutului în activarea mecanismelor schimb ării (Ciorbea, 2010)

212 Conform acestei scheme, rolul personalit ății psihoterapeutului este
unul central, în sensul c ă se află în centrul activ ării tuturor resurselor tera-
peutice care pot promova schimbarea terapeutic ă. Astfel, orientarea tera-
peutică – ce include modelele teoretice, tehnicile și strategiile specifice –
acționează prin intermediul personalit ății psihoterapeutului, în sensul c ă
acesta folose ște ”lentilele” teoretice pentru a semnifica informa țiile venite
de la client. Aceste mecanisme de organizare a informa țiilor unui client
particular aflat într-o situa ție specific ă necesită flexibilitatea terapeutului –
care este o caracteristic ă a personalit ății sale ce dep ășește aderen ța la o
școală terapeutic ă.
Prezent ăm în continuare, pe scurt, conc luziile studiului nostru (Cior-
bea, 2010). Personalitatea psihoterap eutului este cea care, ulterior, acti-
vează într-o manier ă unică toate mecanismele generale dovedite a facilita
schimbarea terapeutic ă:
a. Terapeutul utilizează variabilele-client apelând la câteva caracteris-
tici personale ale acestuia:
– respect pentru posibilit ățile recuperatorii ale pacientului,
– spiritul de observa ție a acelor resurse ce pot facilita schimbarea,
– capacitatea de persuasiune pentru activarea acestora,
– schimbarea perspectivei client ului asupra propriilor oportunit ăți.
b. Terapeutul construiește relația terapeutic ă apelând în primul rând la
condițiile rogersiene (empatia, considera ția pozitivă necondiționată și au-
tenticitatea) care nu sunt altceva decât abilit ăți personale.
c. Terapeutul utilizează expectan țele pozitive ale clientului folosindu-se
de câteva caracteristici de personalit ate (de exemplu, optimism, atractivi-
tate, influen ță, putere de convingere).
În ceea ce prive ște mecanismele specifice de declan șare și menținere
a schimbării (cele enumerate în lista conceptualiz ării restrânse a factorilor
comuni), putem afirma c ă ele nu ac ționează independent de personalitatea
psihoterapeutului. Cunoa șterea acestor mecanisme transteoretice este un
aspect ce relev ă pe de o parte, flexibilitatea terapeutului, iar pe de alta,
deschiderea sa. Pe de alt ă parte, de foarte multe ori în cadrul ședințelor,
terapeutul alege tehnica sau strategia potrivit ă pentru momentul psiholo-
gic special al clientului f ăcând apel la intui ția sa.
”Capacitatea terapeutului de a intra în rezonan ță cu lumea extrem de
complexă a clientului, pentru a face ca dialogul terapeutic s ă continue și
clientul să se miște în direc ția dorită, sunt calit ăți ale personalit ății sale, ce
depășesc orice prescrip ție teoretic ă și orice stagiu formativ” (Ciorbea,
2010, p.189).

213 ”Modelul uman personal pe care terapeutul îl ofer ă pacientului devine
aspectul cu cel mai mare impact în procesul terapeutic, atunci când este
susținut, desigur, de o preg ătire teoretic ă și practică consistent ă. Am putea
spune că toate variabilele teoretice, tehnice și mecanismele schimb ării se
activează în paralel și se întâlnesc în mod sinergi c în personalitatea terape-
utului, care, integrate în mod unitar, coerent și armonios, provoac ă acele
efecte terapeutice ce greu pot fi de scrise în manualele de psihoterapie”
(Ciorbea, 2010, p.190).

214

BIBLIOGRAFIE

1. Baddeley, M., & Predebon, J., 1991, Do the eyes have it? A test of
neurolinguistic programming’s eye movement hypothesis, Australian
Journal of Clinical Hypnotherapy and Hypnosis , 12 (1), 1–23.
2. Bandler, R., & Grinder, J., 1975, The Structure of Magic II: A Book
About Language and Therapy , Science & Behavior Books, Palo Alto.
3. Bannink, F.P., 2007, Solution-Focused Brief Therapy. Journal of
Contemporary Psychotherapy , ©Springer Science+Business Media,
LLC.
4. Beitman, B.D., Viamontes, G.I., & Soth, A.M., și al., 2006, Toward a
neural circuitry of engagement, self-awareness, and pattern search,
Psychiatric Annals, 36, 272–282.
5. Beitman, B.D., 1987, The Structure of Individual Psychotherapy , New
York: Guilford Publications.
6. Beitman, B.D., Soth, A. M., 2006, Activation of Self-Observation: A
Core Process Among the Psychotherapies, Journal of Psychotherapy
Integration , 16 (4), 383-397.
7. Berne, E., 1961, Transactional analysis in psychotherapy: a
systematic individual and social psychiatry , New York: Grove Press.
8. Berne, E., 2002, Jocuri pentru adul ți, Editura Amaltea, Bucure ști.
9. Beutler, L.E., 1990, Introduction to the special series on advances in
psychotherapy process research, Journal of Consulting and Clinical
Psychology , 58, 263-264.
10. Binder, J.L., 2004, Key Competencies in Brief Dynamic Psychotherapy:
Clinical Practice Beyond the Manual , Guilford Publications, New York.
11. Blatner, A., 2004, Psychodrama , available online at Blatner's
Chapter (updated to 2007).
12. Blow, A., & Sprenkle, D., 2001, Common factors across theories of
marriage and family therapy: A modi fied Delphi study, Journal of Ma-
rital and Family Therapy , 27, 385–402.
13. Blow, J.A., Sprenkle, D.H., & Davis, S.D., 2007, Is who delivers the
tratament more important than the tratament itself? The role of the
therapist in common factors, Journal of Marital and Family Therapy ,
33(3), 298-317.

215 14. Bohart, A., Greenberg, L., 1997, Empathy Reconsidered: New
Directions in Psychotherapy , American Psychological Association
Press, Washington, DC.
15. Bolstad, R., 2004, Putting the ”Neuro” back into NLP. Trancescript ,
33(11), 40-64.
16. Boria, G., 2005, Psicoterapia Psicodrammatica , Franco Angeli, Milano,
Italy.
17. Bozarth, J., 2000, The Specificity Myth: The Fallacious Premise of Men-
tal Health Treatment , Paper presentation at the American
Psychological Associatio n, Washington, DC.
18. Buckner, M., & Reese, M., 1987, Ey e movement as an indicator of
sensory components in thought, Journal of Counseling Psychology , 34
(3), 283–87.
19. Castonguay, L.G., Schut, A.J., Aikins, D., Constantino, M.J, Laurenceau,
J.P., Bologh, L., & Burns, D.D., 2004, Integrative cognitive therapy: A
preliminary investigation, Journal of Psychotherapy Integration , 14, 4-20.
20. Ciorbea, I., 2010, Personalitatea psihoterapeutului și procesul tera-
peutic , Editura Polirom, Iasi.
21. Cooper, M., 2007, Humanizing Psychotherapy, Journal of Contemporary
Psychotherapy , 37, 11-16.
22. Corey, G., 1991, Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy ,
Brooks/Cole Publishing Company, Pacific Grove, California.
23. Corsini, R.J., Wedding, D. (eds.), 1995, Current Psychotherapies (5th
edition), F.E. Peacock Publish ers, Inc.Itasca, Illinois.
24. Corsini, R.J., Wedding, D. (eds.), 2010, Current Psychotherapies (9th
edition), Brooks/Cole, Cengage Learning.
25. Dafinoiu, I., 2000, Elemente de psihoterapie integrativ ă, Editura Poli-
rom, Iasi.
26. Dafinoiu, I., Vargha, J.L., 2003, Hipnoza clinica , Editura Polirom, Iasi.
27. Dafinoiu, I., Vargha, J.L., 2005, Psihoterapii scurte. Startegii, metode,
tehnici , Editura Polirom, Ia și.
28. Damasio, A.R., Grabowski, T.J., Be chara, A., Damasio, H., Ponto,
L.L., Parvizi, J., Hichwa, R.D., 20 00, Subcortical and cortical brain
activity during the feeling of self-generated emotions, Nat Neurosci ,
3(10), 1049-56.
29. Damasio, A.R., 2006, Feelings of Emotion and the Self, Annals of the
New York Academy of Sciences , 1001, 253–261.
30. Damasio, A.R., 1994/2006, Descartes’ Error: Emotion, Reason and the
Human Brain , Random House/Vintage, London.

216 31. David, D., 2006, Tratat de psihoterapii cognitiv-comportamentale ,
Editura Polirom, Iasi.
32. Davis, S.D., 2005, Common and Model-Specific Factors: What Marital
Therapy, Model Developers, Their Former Students and Their Clients
Say About Change , A dissertation submitted to the faculty of Virginia
Polytechnic Institute and State Univ ersity in partial fulfillment of the
requirements for the degree of Doctor of Philosophy In Human
Development.
33. Devilly, G.J., 2005, Power Therapies and possible threats to the
science of psychology and psychiatry, Australian and New Zealand Jo-
urnal of Psychiatry , 39 (6), 437–445.
34. Dewan, M.J., Steenbarger, B.N., Greenberg, R.P., 2004, The Art and
Science of Brief Psychotherapies , American Psychiatric Publishing, Inc.,
Washington DC, London, England.
35. Dilts, R., 1980, Applications of Neuro-Linguistic Programming , Meta
Publications, Capitola.
36. Dilts, R., 1983, Roots of Neuro-Linguistic Programming , Meta
Publications, Capitola.
37. Dilts, R., 1990, Changing Belief Systems with NLP , Meta Publications,
Capitola.
38. Dorn, F.J., Atwater, M., Jereb, R. and Russell, R., 1983, Determining
the reliability of the NLP eyemovement procedure, American Mental
Health Counselors Association Journal, 5 (3), 105–110.
39. Drisko, J.W., 2004, Common Factor s in Psychotherapy Outcome:
Meta-Analytic Findings and Their Implications for Practice and
Research, Families in Society , Academic Research Library, 85(1).
40. Dudley, S.T., Walker, T.F., 2003, "To Be or Not to Be?": The Question
of Authenticity, Therapist Subjectivi ty and The Role of Interpretative
Moments in Treatment , i n M . J . G e h r i e , Explorations in Self-
Psychology , Routledge.
41. Elkaim, M., (coord.) 2007, Ce psihoterapie sa alegem?, Editura Trei,
Bucuresti.
42. Elkin, I., și al., 1989, National Institute of Mental Health Treatment of
Depression Collaborative Research Program. General effectiveness of
treatments, Archives of General Psychiatry , 46, 971–982.
43. Farmer, A., Rooney, R., & Cunningham, J.R., 1985, Hypothesized eye
movements of neurolinguistic prog ramming: a statistical artifact, Per-
ceptual Motor Skills , 61 (3), 717–718.
44. Feller, C.P., Cottone, R.R., 2003, The Importance of Empathy in the

217 Therapeutic Allinace, Journal of Humanistic Counselling, Education
and Development , 42, 53-61.
45. Fiedler, F.E., 1950, The concept of the ideal therapeu tic relationship,
Journal of Consulting Psychology , 14, 239-245.
46. Frager, R., Fadiman, J., 1984, Personality and personal growth , New
York: Harper & Row Publishers.
47. Frank, J.D., 1973, Persuasion and Healing (rev. ed.), Baltimore: Johns
Hopkins University Press.
48. Frank, J. D., & Frank, J., 1991, Persuasion and healing (3rd ed.), Jones
Hopkins University Press, Baltimore.
49. Fuchs, T., 2004, Neurobiology and psychotherapy: an emerging
dialogue, Curr Opin Psychiatry , 17, 479–485.
50. Gabbard, G.O., 2005, How not to Teach Psychotherapy, Academic
Psychiatry , 29 (4), 332–338.
51. Gabbard, G.O., Beck, J., Holmes, J., 2005, Oxford Textbook of
Psychotherapy , 1st ed., New York: Oxford University Press.
52. Garfield, S. L., 1957, Introductory Clinical Psychology , New York:
Macmillan.
53. Gendlin, E.T., 1996, Focusing psychotherapy: A manual of the
experiential method, New York: Guilford.
54. Gold, L., 1993, Influencing unconscious influences: The healing
dimension of mediation, Mediation Quarterly , 11, 55-66.
55. Greenberg, L., Rice, L., & Elliot, R., 1993, Facilitating emotional chage ,
New York: Guilford.
56. Greenberg, L.S., Watson, J.C., Lietaer, G., 1998, Handbook of
Experiential Psychotherapy , New York: The Guilford Press.
57. Haley, J., 1973, Uncommon therapy: The psychiatric techniques of Mil-
ton H. Erickson , New York: Norton.
58. Heap, M., 2008, The validity of some early claims of Neuro-Linguistic
Programming, Skeptical Intelligencer , 11, 1-9.
59. Heap, M., 1988, Neurolinguistic programming: an interim verdict , în
Heap, M. (ed.), Hypnosis: current clinical, experimental and forensic
practices , London: Croom Helm.
60. Hoffman, D., 2003, Sandor Ferenczi and the origins of humanistic
psychology, Journal of Humanistic Psychology , 43(4), 59-86.
61. Holdevici, I., 1999, Gândirea pozitiv ă. Ghid practic de psihoterapie
rațional- emotiv ă și cognitiv-comportamental ă, București: Editura
Știință și Tehnică.
62. Holdevici, I., 2004, Elemente de psihoterapie , București: Editura Mar.

218 63. Horvath, A. O., Greenberg, L. S. (Eds), 1994, The working alliance.
Theory, Research and Practice , New York: John Wiley and Sons Inc.
64. Hubble, M.A., Duncan, B.L., Miller, S.D., 1999, The heart and soul of
change: What works in therapy , Washington, DC: American
Psychological Association.
65. Huber, W., 1997, Psihoterapiile. Terapia potrivit ă fiecărui pacient ,
București: Editura Știință & Tehnic ă.
66. Ionescu, A., 2001, Psihoterapia existen țială, București: Editura SPER.
67. Jacobs, L., 1992, Insights from Ps ychanalytic Self Psychology and
Intersubjectivity Theory for Gestalt Therapists, The Gestalt Journal, 15
(2), 25-60.
68. James, T., & Woodsmall, W., 1988, Time – line therapy and the basis
of personality , Cupertino: Meta Publications.
69. Johnson, R., 2011, Transactional Analysis Psychotherapy. Three
Methods Describing a Transactional Analysis Group Therapy , Doctoral
dissertation, Department of Psychology, Lund University.
70. Karasu, T.B., 1986, The specificit y versus nonspecificity dilemma:
Toward identifying therapeutic change agents, American Journal of
Psychiatry , 143, 687-695.
71. Kaslow, F.W., MAgnavita, J.J. (Eds.), 2002, Comprehensive Handbook
of Psychotherapy: Vol. 1 Psychodynamic/Object Relations , 309-343,
New York: John W iley & Sons, Inc.
72. Kellermann, P.F., 1987, Outcome Research in Cl assical Psychodrama,
Small group behavior , 18(4), 459-469.
73. Kottler, J.A., 1993, On being a therapist , San Francisco: Jossey-Bass.
74. Lafferty, P., Beutler, L.E., & Crago, M., 1991, Differences between
more and less effective psychotherapists: A study of select therapist
variables, Journal of Consulting and Clinical Psychology , 57, 76-80.
75. Lambert, M.J., 1992, Psychotherapy outcome research: Implications
for integrative and eclectic therapists , in J.C. Norcross & M. R.
Goldfried (Eds.), Handbook of psychotherapy integration , (pp. 94-
129), New York: Basic Books.
76. Lambert, M.J., DeJulio, S.J., & Stein, D.M., 1978, Therapist interpersonal
skills: Process, outcome, methodological considerations, and
recommendations for future research, Psychological Bulletin , 85, 467-489.
77. Lambert, M.J., & Ogles, B.M., 2004, The efficacy and effectiveness of
psychotherapy , În M.J. Lambert (Ed.), Bergin and Garfield’s handbook
of psychotherapy and behavior change (5th ed.), (pp. 139-193), Was-
hington, DC: American Ps ychological Association.

219 78. Lankton, S.R. (ed.), 1989, Ericksonian hypnosis: application,
preparation and research , Ericksonian Monographs No. 5 , New York:
Brunner/Mazel Publishers.
79. Lankton, S.R. (ed.), 1990, The Broader implications of ericksonian
therapy , Ericksonian Monographs Nr. 7 , New York: Brunner/Mazel
Publishers.
80. Lazarus, A.A., 1989, The Practice of Multimodal Therapy , Baltimore:
Johns Hopkins University Press.
81. Lazarus, A.A., 1997, Brief But Comprehensive Psychotherapy: The
Multimodal Way , New York: Springer.
82. Lebow, J.L. (ed.), 2008, Twenty-First Century Psychotherapies.
Contemporary approaches to theory and practice , New Jersey: John
Wiley & Sons, Inc.
83. Leijssen, M., 1997, Focusing processe s in client-centered experiential
psychotherapy: An overview of my research findings, The Folio: A Jo-
urnal for Focusing and Experiential Therapy , 15 (2), 1-6.
84. Lister-Ford, C., 2007, A Short Introduction to Psychotherapy , London:
Sage publications.
85. Luborsky, L., Rosenthal, R., Diguer, L., Andrusyana, T.P., Berman, J.S.,
Levitt, J.T., et al., 2002, The dodo bird verdict is alive and well-mostly,
Clinical Psychology: Science and Practice , 9(1), 2-12.
86. Madanes, C., & Haley, J., 1977, Dimensions of Family therapy, The J
Nervous Mental Disease , 165 (2), 88-98.
87. Madanes, C., 1981, Strategic Family Therapy , San Francisco: Jossey
Bass.
88. Mertens, W., 2003, Introducere în terapia analitic ă, vol. 1, Bucure ști:
Editura Trei.
89. Merton, R.K., 1968, Social Theory and Social Structure , New York: Free
Press.
90. Minulescu, M., 2001, Introducere în analiza jungian ă, București: Edi-
tura Trei.
91. Mitrofan, I., 2008, Psihoterapie. Repere teoretice, metodologiece si
aplicative , București: Editura SPER.
92. Mitrofan, I., (coord.), 2000, Orientarea experien țială în psihoterapie ,
București: Editura SPER.
93. Mozdzierz, G.J., Greenblatt, R.L., 1994, Technique in Psychotherapy:
Cautions and Concerns, Individual Psychology , 50 (2), 232-249.
94. Najavits, L.M., 1997, Therapists’ imp licit theories of psychotherapy,
Journal of Psychotherapy Integration , 7, 1-16.

220 95. Nedelcea, C., 2012, Psihoterapia experien țială î n l u c r u l c u e m o țiile.
Contribuții și repere , București: Editura SPER.
96. Nedelcea, C., 2002, Introducere în programarea neuro-lingvistic ă.
Instrumente psihologice pentru dezvoltarea personal ă, București: Edi-
tura SPER.
97. Norcross, J.C., Koocher, G.P., Fala, N.C., Wexler, H.K., 2010, "What
Does Not Work? Expert Consensus on Discredited Treatments in the
Addictions", Journal of Addiction Medicine, 4(3), 174–180.
98. Norcross, J.C., Goldfried, M.R., 2005, Handbook of Psychotherapy
Integration , New York: Oxford University Press.
99. O’Connor, J., Seymour, J., 1990, Introducing Neuro-Linguistic
Programming , London, England: Harp er Collins Publishers.
100. O’Connor, J., Seymour, J., 1993, Introducing neuro-linguistic
programming , Glasgow: Thorsons Publishing.
101. Orlinsky, D.E., Howard, K.I., 1986, Process and outcome in
psychotherapy , în S.L. Garfield & A.E. Bergin (Eds.), Handbook of
psychotherapy and behavior change (3rd edition), (pp. 311-381). New
York : Wiley .
102. Ottens, A.J., Klein, J.F., 2005, Common factors: where the soul of
counseling and psychotherapy resides, Journal of Humanistic
Counseling, Education and Development, 44(1), 32-45.
103. Palmer, S., 2000, Introduction to Counselling and Psychotherapy ,
London, Thousand Oaks, New Delhi: Sage Publications Ltd.
104. Parloff, M.B., Waskow, I.E., & Wolfe, B.E., 1978, Research on therapist
variables in relation to process and outcome , în S.L. Garfield & A.E.
Bergin (Eds.), Handbook of psychotherapy and behavior change: An
empirical analysis (2nd edition), (pp. 233- 282), New York: Wiley.
105. Patterson, C.H., 1984, Empathy, warmth, and genuineness in
psychotherapy: A review of reviews, Psychotherapy , 21(4) , 431-438.
106. Patterson, C.H., 2000, Divergence and Convergence in Psychotherapy,
in Understanding Psychotherapy: Fifty Years of Client-Centered Theory
and Practice , PCCP Books.
107. Perls, F.S., 1947, Ego, hunger, and aggression: The beginning of
Gestalt therapy , New York: Random House.
108. Perls, F.S., 1969, Gestalt therapy verbatim , Highland, New York: The
Center for Gestalt Development.
109. Pert, C., 1997, Molecules of Emotion: Why You Feel the Way You Feel,
New York: Simon and Schuster, Inc.
110. Poffel, S.A., & Cross, H.J., 1985, Ne urolinguistic programming: a test

221 of the eye-movement hypothesis, Perceptual Motor Skills , 61(3),
1262-1268.
111. Prochaska, J.O., DiClemente, C.C., Norcross, J.C., 1992, In search of
how people change. Applications to addictive behaviours, Am
Psychol, 47, 1102-1114.
112. Prochaska, J.O., & Norcross, J.C., 2007, Systems of psychotherapy: A
transtheoretical approach , South Melbourne, Australia: Thompson
Brooks/Cole.
113. Raskin, J.D., 2007, Assimilative Integration in Constructivist
Psychotherapy, Journal of Psychotherapy Integration , 17(1), 50–69.
114. Reisner, A.D., 2005, The common fa ctors, empirically validated
treatments, and recovery models of therapeutic change, The
Psychological Record , 55, 377-399.
115. Roderique-Davies, G., 2009, Neuro- linguistic programmi ng: Cargo cult
psychology?, Journal of Applied Research in Higher Education , 1(2),
58–11.
116. Rokeach, M., 1973, The Nature of Human Values , New York: Free
Press.
117. Rosenzweig, S., 1936, Some imp licit common factors in diverse
methods of psychotherapy: “At la st the Dodo said,‘Everybody has
won and all must have prizes.`”, American Journal of
Orthopsychiatry , 6, 412-415.
118. Rossi, E.L., & Rossi, K.L., 2008, The New Neuroscience of
Psychotherapy, Therapeutic Hypno sis & Rehabilitation: A Creative
Dialogue with our genes , www.ernestrossi.com .
119. Sharpley, C., 1987, Research finding s on neurolinguistic programming:
non-supportive data or an untestable theory?, Journal of Counseling
Psychology , 34(1), 103–107.
120. Sprenkle, D.H., & Blow, A. J., 2004, Common Factors are not islands –
They Work through models: A Response to Sexton, Ridley and Klein,
Journal of Marital and Family Therapy, 30, 113–130.
121. Stricker, G., & Gold, J.R., 1996, Psychotherapy Integration: An
Assimilative, Psychodynamic Approach, Clinical Psychology: Science
and Practice , 3, 47 -58.
122. Sudak, D.M., 2006, Cognitive Behavioral Therapy for Clinicians:
Psychotherapy in Clinical Prac tice, (1st Edition), Philadelphia:
Lippincott Williams & Wilkins.
123. Tallman, K., & Bohart, A.C., 1999, The client as a common factor:
Clients as self-healers, în M.A. Hubble, B.L, Duncan, & S.C. Miller

222 (Eds.), The heart and soul of change: What works in therapy , (pp. 91-
131), Washington, DC: American Psychological Association.
124. Thoma, H., Kachele, H., 1999, Tratat de psihanaliz ă contemporan ă,
(vol.1), Bucure ști: Editura Trei.
125. Tosey, P., & Mathison, J., 2010, Exploring inner landscapes through
psychophenomenology: The contribution of neuro-linguistic
programming to innovations in researching first person experience.
Qualitative Research in Organizations and Management: An Interna-
tional Journal , 5(1), 63-82.
126. Truax, C.B. , & Mitchell, K.M., 1971, Research on certain therapist
interpersonal skills in relati on to process and outcome , în A.E. Bergin
& S.L. Garfield (Eds.), Handbook of Psychotherapy and Behavior
Change (pp. 299-344), New York: Wiley.
127. Walsh, R., 2004, What is good psychotherapy?, Journal of Humanistic
Psychology , 44(4), 455-467.
128. Wampold, B.E., 2001, The great psychotherapy debate: Models,
methods, and findings , Mahwah, New Jersey: Erlbaum.
129. W e i n b e r g e r , J . , 1 9 9 5 , C o m m o n f a c t o r s a r e n ' t s o c o m m o n : T h e
common factors dilemma, Clinical Psychology: Science and Practice ,
2(1), 45-69.
130. Wertheim, E.H., Habib, C., & Cumming, G., 1986, Test of the
neurolinguistic programming hypoth esis that eye-movements relate
to processing imagery, Perceptual and Motor Skills , 62(2), . 523–529.
131. Wexler, D.A., & Rice, L.N., 1974, Innovations in client-centred therapy ,
New York: Wiley.
132. Witkowski, T., 2010, Thirty-Five Year s of Research on Neuro-Linguistic
Programming. NLP Research Data Base. State of the Art or
Pseudoscientific Decoration?, Polish Psychological Bulletin , 41 (2): 58–
50.
133. Wood, J.A., 2006, NLP revised: Nonverbal Communications and
Signals of Trustworthiness, Journal of Personal Selling & Sales Mana-
gement , XXVI (2), 197–204.
134. Woolfe, R., & Dryden, W., 1996, Handbook of coun selling psychology ,
London: Sage Publications.
135. Yalom, I., 1980, Existential Psychotherapy , New York: Basic Books.
136. Yontef, G.M., 1998, Dialogic Gestalt Theory , în L. S. Greenberg, J. C.
Watson, & G. Litaer (Eds.), Handbook of experiential psychotherapy
(pp. 82–102), New York: Guilford Press.