Capitolul 1 : ISTORIA RROMILOR DE PE TERITORIUL ROMÂNESC 1.1 Origine 1.2 Cum au ajuns rromii pe teritoriul românesc Capitolul 2: ELEMENTE CULTURALE… [606570]

7

CUPRINS

INTRODUCERE
Capitolul 1 : ISTORIA RROMILOR DE PE TERITORIUL ROMÂNESC
1.1 Origine
1.2 Cum au ajuns rromii pe teritoriul românesc
Capitolul 2: ELEMENTE CULTURALE ALE RROMILOR DIN SPAȚIUL
ROMÂNESC
2.1 Valorile fundamentale ale rromilor
2.2 Ocupații Tradiț ionale
2.3 Tradițiile rromilor
2.4 Personalități rrome
Capitolul 3: IMAGINEA RROMILOR ÎN CREAȚIILE SCRIITORILOR
ROMÂNI
3.1 „Țiganiada” Ioan Budai -Deleanu
3.2 „Ciocoii vechi și noi” Nicolae Filimon
3.3 „Sărbătoare câmpenească” Ion Heliade -Rădulescu
3.4 Proza lui Vasile Alecsandri
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

8
INTRODUCERE

În conținutul acestei luc rări de licență, intitulată „Reprezentări culturale ale
rromilor în literatura secolului al XIX -lea”, vom prezenta imaginea rromilor în creațiile
scriitorilor români , mai exact, felul în care această minoritate etnică apare în unele scrieri
care au avut o contribuție semnificativă în dezvoltarea literaturii române. De exemplu,
epopeea „Țiganiada” , romanul „Cioco ii vechi și noi” , pledoaria teatrală „Sărbătoare
cîmpenească” , precum și anumite opera din proza lui Vasile Alecsandri. Pe lângă acest
subiect, am ales să realizăm o scurtă prezentare istorică pentru a clarifica atât originea acestei
comunități entice cât și identitatea pe care o are. Acest lucru fiindu -ne folositor pentru a
descoperi motivul pentru care marile personalități literare precum Ioan Buda i-Deleanu,
Nicolae Filimon, Vasile Alecsandri sau Ion Heliade -Rădulescu, au văzut o sursă de inspirație
în istoricul și cultura acestei minorități.
Astfel, vom începe această lucrare cu originea și istoria romilor, vom continua cu
componentele culturale, a mintind, cu această ocazie, elementele specifice precum obicei –
urile, ocupațiile tradiționale dar și valorile fundamentale. Apoi, dorim să oferim o inter –
pretare a imaginii romilor așa cum reiese din literatură, susținându -ne argumentele cu
exemple preluat e din creațiile literare menționate anterior. În plus, pentru a oferi acestei
lucrări de licență un aspect cât se poate de clar, ne -am propus să apelăm la opera literare care
au în conținutul lor cât mai multe informații sau, care, pur și simplu, cuprind a spect care țin
de identitatea culturală a rromilor și care ne servesc drept material de studiu în realizarea
imaginii acestei comunități entice.
Una din tre proiecțiile principale ale lucrării urmărește punerea în oglindă a
imaginarului științific cu cel literar . Mai exact, vom urmări latura istorică și pe cea culturală
în operele literarea și vom puncta momentele și secvențele istorice prec um și componentele
care fac par te din pa trimoniul cultural al rromilor. O a doua proiecție a lucrării o c onstituie
analiza reprezentării romilor în l iteratura română urmărind, în aceeași manieră, circulația
temelor sau a abordărilor de ordin istoric, cultural și social . Mai mult, vom analiza procesul
invers dintre interesul literar în ceea ce îi privește pe rromi și gradul de adaptabilitatea a
acestora într -o structură socială prin invocarea anumitor momente istorice precum perioada
robiei sau migrația din India spre Europa.
Evidenta problematizare a poziției sociale și a originii rromilor în izvoarele istorice
(tratate, croni ci, edicte ) va constitui în secolele următoare baza de la care se va porni în
demersul concentrat asupra descoperirii identității lor . Pe lângă do cumentele istorice, o a

9
doua modalitate prin care s -a descoperit atât intinerariul parcurs de această populație
minoritară cât și elementele legate de limba lor , este latura lingvistică prin care cercetătorii
au stabilit locurile prin care au trecut rromii în timpul migrației care a pornit din India și s -a
încheiat odată cu sosirea lor în Europa . Este adevărat faptul că istoria rromilor se confruntă
și astăzi cu nenumărate necunoscute, însă istoricii și cercetăt orii au reușit să formeze o
analiză amănunțită a trecutului pentru rromi , împletind informațiile istorice cu cele
lingvistice, toate acestea având ca rezultat o diversitate impresionantă de studii prin
intermediul cărora situația rromilor a devenit cuno scută.
În planul literaturii, gama generoasă de opere care și -au concentrat atenția și asupra
situației rromilor au contribuit la distrib uirea informațiilor despre aceștia , care au apărut ca
personaje literare sau ca obiect al cunoașterii științifice în diferite contexte care fac referire
la schimbări majore de statut social sau simbolic. De exemplu, în romanul „Ciocoii vechi și
noi” este evidenția tă poziția de robi a rromilor, în „Sărbătoare cîmpeneacă” este ilustrată
dorința de libertate și latura pozitivă a acestora, iar în epopeea „Țiganiada” rromi devin o
mască a aurorului prin intermediul căreia își expu ne criticil e aduse formei de guvernământ,
marii boierimi și a mănăstirilor care aveau în st ăpânire familii de rromi. Prin intermediul
acestor opere, literatura română își îndreaptă atenția către această minoritate care are o
frecvență considerabilă pe teritoriul nostru.
În ceea ce privește selecția textelor de literatură analizate , ne-am propus să aducem
în prim -plan opere cunoscute care ilustrează, într -un mod cât se poate de clar , situații în care
rromii apar , și prin intermediul cărora putem realiza onexiuni evidente între istoria, cultura
și poziția socială din secolul al XIX -lea. Această perioadă istorică înglobează atât situația de
robi cât și încercarea de emancipare a rromilo r care, ulterior , se împart în două mari categorii,
rromii tradiționali și rromii de vatră (rezultat al unui proces de acultu rație în urma căruia și –
au pierdut identitatea culturală)
Structura lucrării urmărește prezentarea cât se poate de clară a temei propuse. Astfel,
primul capitol este dedicat istoriei rro milor, mai exact vom discuta despre originea și
pătrunderea lor pe teritoriul românesc, ulterior, în conținutul celui de al doilea capitol vom
prezenta componentele culturale (valorile fund amentale, ocupații tradiționale, tradițiile
rromilor, personalități rrome), iar ultimul capitol „Imaginea rromilor în creațiile scriitorilor
români ”, analizează varianta românească a viziunii literare asupra identității de grup a
romilor, prezentă în secolul al XIX -lea, unde vom vedea cum în imaginarul românesc, rromii
au o poziție ambiguă, între grup etnic și categorie soc ială, poziție oarecum inferioară față de
definițiile clasice ale străinului .

10
1. ISTORIA RROMILOR DE PE TERITORIUL ROMÂNESC
Despre istoria r romilor putem spune că este parțial de scoperită, acest lucru fiind
demonstrat de faptul că sunt foarte puți ne mărturii scrise care să clari fice într -un mod
complet și concret trecutul acestei minor ități etnice. La prima vedere sau la o abordare
superficială a acestui subiect , ne putem lăsa păcăliț i de cea mai cunoscută informație despre
rromi, și anume: „Țiganii sunt un grup etnic ce poate fi găsit aproape în toată lumea .”1.
Astfel, putem avea impre sia că este imposibil ca această minoritate, răspândită în multe
locuri ale lumii, să nu dispună de o istorie concretă care să prezinte cu exactitate originea,
locul de unde a pornit migrația și motivele acesteia. Deși este greu de crezut, trecutul
rromilo r este neclar, construit, totuși , de istorici cu puținele documente care au semna lat
existența aceste i minorități pe diferite terit orii în anumite perioade istorice .
Spre exemplu, pe meleagurile românești, rromii au trăit un timp î ndelungat în
situația u nei robii colective, contribuția lor la istoria națională fiind considerată , în acea
perioadă, irelevantă.
„Într -o abordare de tip tradițional, istoria României poate fi scrisă și fără a aminti nimic despre țigani.
Multă vreme istoria a fost văzută ca fii nd a celor ce s -au aflat în centrul evenimentelor. Or, țiganii n –
au parti cipat nicicând la marea istorie .”2
Totuși, rromii au o frecvență considerabilă în istoria noastră deoarece , „În societatea
românească timp de patru secole și jumătate țiganii s -au af lat în condiția de robi. ” Au fost ,
deci, un element marginal și, prin aceasta, nu au avut nici un impact asupra dezvoltării
sociale, care nu i -a privit și pe ei. Cu toate acestea , în conținutul acestui capitol vom prezenta
originile romilor și cum au ajuns pe teri toriul românesc.
1.1 ORIGINI
De-a lungul istoriei, încercarea de a clarifica orginea rromilor a dat naștere unei
diversități de ipoteze și legende cărora istoricii au încercat să le demonstreze veridicitatea
stabilind legături cu documentele realizate în trecut care menționau prezența romilor în
diferite intervale de timp. Spre exemplu, cercetătorul englez Donald Kenrick , cunoscut
rromist, amintește despre o legendă preluată de la un rom bulgar, conform căreia, înainte ca
rromii să ajungă în Imperiul Bi zantin aceșt ia s-au răspândit în trei părți ale lumii. Acest r rom
bulgar, pe nume le său Ali Ceausev, relata:
/…/ „aveau un împărat mare, un Rom. El era prințul nostru. Era padisahul nostru. Romii locuiau pe –
atunci cu toții laolaltă într -o țară, într -un vilaiet bun. Numele acestui vilaiet era Sindh… aceasta era o
țară curată. Găseai acolo multă fericire și multă bucurie. Toți o duceau bine. Numele împăratului
nostru era Maramengo Dev. El mai avea doi frați. Numele lor erau Romano și Singan. Toate bune ș i

1 https://www.descopera.org/originea -si-istoria -tiganilor/ , accesat la 08.12.2018, Ora: 13:15.
2 Viorel Achim, Țiganii în istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 9.

11
frumoase, dar se întâmpla un mare război. Musulmanii l -au făcut. Soldații au distrus țara r omilor. Au
pârjolit pământul. Toți romii au fugit din țara lor…Cei trei frați și -au purtat oamenii pe drumuri
îndepărtate. Unii au mers în Arabia, unii în Armeni a și alții în Bi zanț. În acele țări au devenit săraci. ”3
Astfel de legende au a părut într -un număr foarte mare însă, nu le -a fost acordată o
credibilitate însemnată deoarece , lipsa documentației istorice reprezenta o problemă majoră
în demonstra rea veridic ității acestor ipoteze. A șadar, istoricii s -au concentrat mai mult pe
izvoarele scrise de -a lungul vremii și au încercat să refacă drmulul parcurs de această
minoritate etnică, chiar dacă pentru aproximativ jumătate din istoria lor există puține mărturii
scrise la care se poate apela în încercare a de a călca pe urmele rromilor . Apoi, odată cu
apariția referințelor istorice încep , totuți, să se evidențieze, ele fiind concepute, în mod sigur ,
din afara etniei, și este posibil să fi fost scrise în ignoranță, s ub impulsul prejudecăților și al
insuficienței înțelegeri i.4 Toate aceste demersuri au avut ca scop principal dezvăluirea, într –
un mod științific c are să dispună de o importanță considerabilă , originii rromilor dar și a
traseului parcurs de aceștea, în înc ercarea lor de a -și forma o identitate culturală și o istorie
care să le arate viitoarelor generații moștenirile spirituale și morale.
În urma acestor considerente , a fost concepută prima lucrare modernă cu caracter
științific, apărută în anul 1783, în ca re cercetătorul german H. M. G. Grellmann a ajuns la
concluzia că „această populație este de origine indiană .”5. Această conclu zie a fost
construită pe baza un or elemente lingvistice deoarece , „Istoria adevărată a rasei țigănești
se află în studiul idiomul ui lor .”6. Mai exact, trecutul rromilor a fost descoperit prin
intermediul a două posibilități de cercetar e, prima a fost latura istorică (prin intermediul
izvoarelor istorice), și cealaltă a fost latura lingvistică (prin studiul limbii rromani).
Pe lângă originea indiană a acestei populații, cercetarea filologică a demonstrat
înrudirea limbii vorbite de r romi cu limba sanscrită . Pe baza acestor informații , cercetătotul
englez Angus Fraser a realizat , în lucrarea sa intotulată „ Țiganii – Originile, migrația și
prezența lor în Europa” , un tabel în care sunt prezentate asemănările dintre sanscrită, hindi
și limba romani. În continuare , vom prelua câteva exemple din tabelul realizat de Angus
Fraser pentru a facilita înțelegerea argumentului adus în discuție.

3 Legenda menționată a fost publicată de Donald Kenrick în lucrarea The Destiny of Europe’s
Gypsies , reprodusă în limba rromani, în Bibaxtale berša . Traducerea a fost realizată de Profesor
Doctor în filologie Gheorghe Sarău.
4 Angus Fraser, Țiganii , București, Ed. Humanitas, 2008, p. 17.
5 H. M. G. Gre llmann, Die Zigeuner. Ein historischer Vesuch uber die Lebensar und Verfassung,
Sitten und Schicksahle dieses Volks in Europa, nebst ihrem Ursprunge, Dessau und Leipzig, 1783,
p. 216 -260, apud Viorel Achim, Țiganii în istoria României , București, Ed. Encic lopedică, 1998, p.
15.
6 Alexandre Paspati, Studii asupra țiganilor , Constantinopol, 1870, apud Angus Fraser, Țiganii ,
București, Ed. Humanitas, 2008, p. 18.

12

Engleză
Sanscrită
Hindi Romani
Dialect grecesc Dialect galez Dialect
căldărar
Big (mare) vadra bara baró baró baró
Nose (nas) nakka nāk nak Nakh nakh
Sun (soare) gharmá
(căldură) Gham
(căldură) kam Kham kham
Water (apă) panīyá pāni paní Pānī pai
You (tu) tuvām tū tu Tū tu
(to) sleep
(a dormi) svápati
(doarme) sōná sov- sov- sov-
(Tabel nr. 1 – Asemănările dintre sanscrită, hindi și limba romani)7.
Putem observa că în conținutul tabel ului, limba romani conține trei dialecte care se
regăsec în cele mai cunocute trei studii despre dialectele individuale. Primul este intitulat
„Studii asupra țiganilor” apărut în 1870, autorul fiind Alexandre Paspati care afirma că /…/
„limba țiganilor t rebuie studiată în cort, printre aceștia…”8. În urma studiului său, acesta,
a reușit să descopere un dialect al limbii r romani numit „varietatea greacă” .
Un alt s tudiu al cărui rezultat a fost stabilirea unui idiom nou este intitulat „Dialectul
țiganilo r din Țara Galilor” realizat de John Sampson în anul 1926 .
Acesta /../„a înregistrat cu multă dăruire existența unui dialect admirabil alcătuit, care s-a păstrat într –
o formă mai puț in alterată decât oricare alt dialect țigănesc din Anglia acelor zile. Țig anii care vorbeau
acest dialect l -au moștenit de la strămoșii lor, a căror prezență în Țara Galilor datează aproape din
secolul al XVII -lea; ei reprezintă de aceea o populație țigănească de mult stabilită în aceeași țară .”9
Ultimul dintre cele trei dialect e, mai exact cel al țiganilor căldărari a fost descoperit
de doi suedezi, O. Gjerdman și E. Ljungberg care și -au intitulat studiul, apărut în anul 1963,
„Limbajul țiganului căldărar Johan Dimitri Taikon din Suedia”. Studiul este realizat pe
baza spuselor unui colon din Suedia care vorbește despre deplasarea unui grup de r romi
valahi din secolul al XIX -lea. Acest grup de rromi s -a deplasat pe o arie dezvoltată de unde
au preluat nenumărate cuvinte, obiceiuri și valori funamentale.

7Angus Fraser, Țiganii , București, Ed. Humanitas, 2008, p. 23.
8 Ibidem , p. 18.
9 Ibidem , p. 19.

13

Grupul de rromi /../„s -a deplasat spre vest, venind din Balcani, din stepele Rusiei și din câmpiile
Ungariei, stârnind la fel de multă agitație ca și strămoșii lor care cu secole înainte pătrunseseră în
vestul Europei .”10
Bineînțeles că dialectele acestei limbi sunt mult mai numero ase deoarece , există
dialecte înrudite, cum sunt cele exemplifiacte mai sus, dar există și dialecte mai îndepărtate
din punct de vedere lexical sau morf ologic, de exemplu idiomul spoitorec, idiomul carpatic
sau idiomul ursăresc și multe altele. Un lucru fo arte important în ceea ce privește existența
acestor dialecte, este suportul informativ pe care acestea îl oferă pentru descoperirea
traseului pe care romii l -au parcurs de -a lungul istoriei.
Astfel , „Dialectele țigănești care se vorbesc în diferite țări europene înglobează numeroase cuvinte și
structuri gramaticale care n -au fost aduse din India, ci au fost împrumutate de la diferitele popoare cu
care țiganii au intrat în contact în cursul migrației lor. /…/ Studiind dialectele țigănești prin prisma
acestor împrumuturi, marele lingvist Franz Miklosich a stabilit, acum mai bine de un secol, traseul pe
care l -au parcurs țiga nii din India și până în Europa .”11
Pornind de la originea lor indiană , lingvistul Franz Miklosich a reorganizat traseul
parcurs de rromi bazându -se pe dialectele limbii vorbite de acești a.
În acest mod „Se consideră că țiganii au ajuns în Persia prin secolul al IX -lea. Izvoarele persane îi
numesc «Luli» sau «Luri», la mijlocul secolului al X -lea sunt atestați cu numele arab «Zott» . Însă
aceste nume erau folosite fără discriminare pentru oricine provenea din India. Țiganii au putut ajunge
aici în această țară în cadrul mișcărilor de populație dinspre răsărit sau cu ocazia vreunei expediții
militare persane în India. Ei au stat aici un tim p îndelungat, cum o arată numărul mare de cuvinte
persane existent în dialectele țiganilor europeni. Și în vechea Armanie țiganii au petrecut un stagiu
destul de lung, odată ce dialectele țiganilor din Europa conțin termeni armeni. Deci ei au intrat în Asi a
Mică bizantină, în teritoriile de limbă greacă. /…/ Aici ei au căpătat numele etnic pe care îl poartă
astăzi: «țigani» .”12
În continuare, pentru reconstituirea intinerariului parcurs de romi, istoricii au fost
ghidați, în mare parte, de latura lingvis tică pe care au împletit -o cu izvoarele istorice care îi
menționa u pe rromi, toate acestea pentru a obține o isorie cât mai veridică în ceea ce privește
această minoritate etnică.
Mai departe, vom relua prezentarea drumului parcurs de rromi folosind info rmații
preluate din cartea unui istoric și cercetător științific român, pe numele său Viorel Achim,
specialist în istoria acestei minorități pe teritoriul românesc.
„Din Asia Mică țiganii au pătruns în Tracia. Acest lucru s -a petrecut probabil la începutu l secolului al
XIV-lea, când se consideră că începe istoria europeană a țiganilor. De aici ei s -au răspândit în toate
direcțiile. O parte a pornit înspre sud, spre Grecia de azi. /…/ În teritoriile de limbă greacă (din Asia
Mică, Peninsula Balcanică și i nsule) țiganii au poposit timp îndelungat, dovadă fiind influența

10 Angus Fraser, Țiganii , Bucureș ti, Ed. Humanitas, 2008, p. 23
11 Fr. Miklosich, Über die Mundarten und die Wanderungen der Zigeuner Europa’s, III, Wien, 1873
(Extras din Denkschriften der Philosophisch -Historischen Klasse der Kaiserlich en Akademie der
Wiss en-schaften , XXIII, 1873), apud Viorel Achim, Țiganii în istoria României, București, Ed.
Enciclopedică, 1998, p. 16.
12 Viorel Achim Op cit , p. 17 , c.f Fr. Miklosich, Über den Ursprung de Wortes 'Zigeuner', în Über
die Mundarten, VI (Wien, 1876), p . 66.

14
considerabilă a limbii grecești asupra lor. /…/ Tot atunci, țiganii au ajuns în țăr ile de limbă slavă din
Balcani .”13
De aici , o parte din grupurile de rromi a u trecut la nordul Dunării, î n Țările R omâne.
În Transilvania în jurul anului 1400, iar în Moldova în 1428. La începutul secolului al XV –
lea romii au pătruns în țările Imperiului Romano -german. În Europa centrală și de vest rromii
ajung în intervalul anilor 1416 -1419, perioadă în care a avut loc o pătrundere d e oarecare
proporții a rromilor în țările Europei, din Ungaria și până în Germania și Franța. În anul 1422
un număr considerabil de rromi au ajuns în Italia, Anglia și Scandinavia.
„La începutul secolului al XVI -lea țiganii au păt runs în țările scandinave, venind din Anglia. În regatul
Poloniei au intrat pe două căi: venind din Ungaria și din țările române. Prezența lor aici este menționată
începând din 1428. Din regatul Poloniei ei au ajuns în țările baltice. În sudul Rusiei primi i țigani și –
au făcut apariția pe la 1501”.14
Având în vedere aceste evenimente , putem observa faptul că „Țiganii au fost ultima
populație de origine asiatică ce a ajuns pe continentul nostru. Cu ei se încheie, de fapt,
migrația popoarelor. Specificul migra ției țiganilor este că ea nu a avut caracter militar .”15
Aceasta a fost mai mult o sinteză a migrației r romilor din India spre Europa , care are
ca scop realizarea unei interpretări cât se poate de clară asupra subiectului care implică
originile acestei popu lații. Însă, da că ne îndreptăm atenția spre o abordare mai larga a
migrației acestui grup etnic vom observa că la bază există un proces istoric deosebit de
complex care se confruntă cu multe necunoscute și care poate fi considerat un teren al
ipotezelor di n cauza lipsei unui suport istoric atestat. În linii mari , istoricii au reconstituit
trecutul romilor prin intermediul lingvisticii și au încercat să le descopere originile și cauzele
deplasării lor pe o arie atât de largă folosind fragmente din istorie în care r romii au fost
menționați.
1.2 CUM AU AJUNS R ROMII PE TERITORIUL ROMÂNESC
Rromii, originari din nord -vestul Indiei și nord -estul Pakistanului , sunt prezenți pe
meleagurile românești de o perioadă considerabilă de timp. O bună parte dintre istorici,
printre care și Nicolae Iorga sau C. C. Giurescu , considera u că romii au pășit pe pământ
românesc odată cu invazia mo ngolă din 1241 -1242. Con form acestei ipoteze rromii din
Țările Române au fost văzuți drept o moștenire, întrucât tătarii i -ar fi adus cu ei pe teritoriul
românesc, iar odată cu retragerea lor, r romii ar fi r ămas aici sub statutul de robi. Așa se face
că o mare parte din populația r romă trăia în preajma curților boierești , a mănăstirilor sau la marginea
târgurilor, fiind întrebuințați la diferite munci și servicii. Mulți dintre ei erau fierari și lăutari, fiind

13 Viorel Achim, Țiganii în istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 18.
14 Ibidem , p. 19.
15 Ibidem , p. 20.

15
cunoscute predispozițiile etniei pentru acestea, se îndeletniceau cu strângerea aurului din nisipurile
albiilor râurilor (zlătari), iar alții lucrau lemnul, făcând vase , linguri, copăi etc. (rudarii)16. Ghidat de
această idee , marele istoric Nicolae Iorga afirma:
„Țiganii arată prin organizarea lor actuală care era cea a româ nilor în secolul al XIII -lea, căpeteniile
lor, voievozii, poartă părul lung , papuci de purpură , au sub ascultarea lor j uzi; numele principilor
români au fost adoptate de robii lor: Vlad, Dan, Radu. Ei păst rează chiar și unele particularități de
limbă arhaică .” 17
Cu toate acestea, opinia conform căreia mongolii i -ar fi adus pe rromi în Europa a
fost abandonată odată cu înce prea cercetării mai rig uroase a migrației lor, primul studiu care
a demontat această idee fiind cel al lui Fr. Miklosich.
Lăsând ipotezele isoricilor deoparte și îndreptându -ne a tenția spre însemnările
trecutului , primul document care atestă prezența ro milor pe teritoriul României datează din
anul 1385 și este vorba despre hrisovul emis de domnul Țării Românești, Dan I în care se
specifică faptul că dăruia m ănăstirii Tismana po sesiunile care aparținuseră anterior
mănăstirii Vodița, și care fuseseră donat e acesteia de către domnul Vladislav I. Printre aceste
posesiuni se aflau și 40 de „sălașe de țigani (ațigani) .”18. Mai apoi, documentele privitoare
la grupurile de r romi care erau donate sau aflate în posesie de către mănăstiri, boieri sau
domnitori s -au înmulțit. Spre exemplu, în 1388 domnul Mircea cel Bătrân donează mănăstirii
Cozia 300 de sălașe de rromi. În Moldova rromii sunt amintiți în anul 1428, când Alexandru
cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de sălașe de rromi (ț igani) și 12 bordeie de tăta ri19.
În Transilvania, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, un boier pe nume Costea
avea în stăpânirea sa satele Viștea de Jos, Viștea de Sus și jumătate din Arpașul de Jos din
Țara Făgărașului, precum și 17 „țigani de cort (Ciganus tentoriatos)”20.
Aceste izvoare istorice demonstrează, în mare parte, proveniența sud -dunăreană a
rromilor din România, acest lucru fiind vizibil mai ales dacă ne îndreptăm atenția spre faptul
că românii i -au numit pe rromi, în toate însemnările istorice , cu termenul de ori gine
grecească „țigani” ( în primele documente apărute li se spunea „ațigani”). O altă dovadă ar
putea fi reliefată de sursele de epocă care arat ă că sudul Dunării era, pentru Țările R omâne,
locul în care erau aduși un număr mare de rromi. Un exemplu în ac est sens este momentul

16 https://w ww.dcnews.ro/istoria -tiganilor -afla-cum-au-ajuns -romii -in-romania -si-care-e-numarul –
lor_37152.html , accesat la 04.01.2019 ora: 10:30
17 N. Iorga, Istoria romanilor , Bucuresti, Ed. Enciclopedica, 1993, p. 110.
18 Documenta Romaniae Historica , B, Țara Române ască, I, București, 1966, p. 19 -20, apud Viorel
Achim, Țiganii în istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 21.
19 Documenta Romaniae Historica , B, Moldova , I, București, 1975, p. 109 -110, apud Viorel Achim
op cit , p. 22.
20 Viorel Achim, Țiganii în istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 22.

16
istoric din anul 1445 când domnitorul Țării Românești, Vlad Țepeș, a trecut la nordul
Dunării 12 000 de oameni despre care se presupune că ar fi fost rromi, acest lucru fiind
susțin ut de cronicarul Jehan de Warin21.
Migrația romilor este un procesc istoric complex care se întinde pe o perioadă lungă
de timp, întrucât rromii au sosit în țările române pe parcursul mai multor secole.
„Încă în secolul al XV -lea numărul țiganilor era relativ mare în ambele principate. Așa cum rezultă
din documentele care privesc posesiunile mănăstirilor și ale marilor boieri, categoria socială a robilor
era bine reprezentată. La începutul secolului al XVIII -lea, Dimitrie Cantemir af irma că în Moldova
țiganii erau «răspândiți prin toată țara» și că «aproap e că nu există boieri care să n -aibă mai multe
familii de țigani în stăpânirea lui» .”22 În ceea ce privește Transilvania, trebuie să admitem că țiganii
și-au făcut apariția aici, ca și în restul regatului ungar, de care ținea această provincie românească, î n
ultimele decenii ale secolului al XIV -lea. /../ Chiar dacă în Transilvania informațiile documentare
despre ei în perioada de început sunt puțin numeroase în comparație cu Țara Românească și Moldova,
către sfârșitul secolului al XV -lea și începutul secolu lui următor îi vedem prezenți în aproape toată
țara. La Sibiu sunt atestați în privilegiile regale din 147 6, 1487 și 1492 23. La 1500 sunt atestați țiganii
la cetatea Bran24. La Brașov, unde în registrele fiscale din 1475 -1500 apar două persoane cu numele
«Cziganen», prima lor atestare clară este din 1524, când registrele fiscale consemnează existența la
marginea orașului a toponimului «By den czyganen» (mai târziu «Ziganie»)25. În 1493 găsim o ceată
de țigani la Cladova în comitatul Arad, în frunte cu voievo dul lor Rajkó26. În jurul anului 1500 țiganii
fabrică tunuri în cetatea Timișoara27, iar în 1514, tot aici, îi găsim pe călăii țigani executând maltratarea
lui Gheorghe Doja. În Maramureș întâlnim la mijlocul secolului al XV -lea porecla «Țigan» la unii
iobag i și nobili români .”28
Un element important din istoria romilor îl reprezintă perioada robiei care , în Țara
Românească , este menționată odată cu atestarea pr ezenței lor în izvoarele vremii deci,
această condiție socială a fost reconoscibilă pe teritoriul no stru încă de la început și s -a
menținut multe secole, până la legile de abolire a le robiei de la mijlocul secolului al XIX –
lea. Dacă ar fi să căutăm o explicație care să clarifice cauza robiei pe teritor iul nostru, din
acea perioadă, ar trebui să aruncăm o privire în incipitul acestui subcapitol unde este
specificată ipoteza istoricului Nicolae Iorga care considera că instituția robiei a ajuns în
spațiul românesc de la tătari odată cu invaziile din secolele al XIII -lea și al XIV -lea. Dar,

21 Călători străini despre țările române , I, ed. Maria Holban, București, 1968, p. 112 -113, apud
Viorel Achim Op cit , p. 25.
22 D. Cantemir, Descrierea Moldovei , trad. Gh. Guțu, București, 1973, p.297, apud Viorel Achim Op
cit, p. 26.
23 Urkundenbuch zur Geschichete der Deutschen in Siebenbürgen , VII, București, 1991, p. 113; A.
Gebora, Situația juridică a țiganilor în Ardeal (teză de doctorat), București, 1932, p. 13 -16, apud
Viorel Achim Op cit, p. 27.
24 Hurmuzaki , XV/1, p.152, apud Viorel Achim loc cit .
25 Maja Philippi, Die Bevölkerung Kronstadts im 14. Und 15. Jahrhundert. Siedlungverhältnisse und
ethnische Zusammensetzung, în Beiträge zur Geschichte von Kronstadt in Siebenbürgen , hrsg. V on
P. Philippi, Köln, Wien, 1984, p. 142 -143, apud Viorel Achim, Țiganii în istoria României ,
București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 27.
26 Márki S., Aras vármegye története , II, Arad, 1892, p. 503 -504, apud Viorel Achim, loc cit.
27 Nicolae Stoica de Hațeg , Cronica Banatului , ed. D. Mioc, București, 1969, p. 48, apud Viorel
Achim, loc cit.
28 1442: Czigan Karacion jobagio ; 1450: Czigan Nan (I. Mihály, Diplome maramureșene din secolul
al XIV -lea-XV, Sighetul Marmației, 1900, p. 321 -343), apud Viorel Achim, loc cit.

17
din moment ce acea stă ipoteză a fost abandonată odată ce au apărut studiile care priveau
drumul parcurs de r romi din India spre Europa , le-a fost acordată o importanță mai mare
unor opinii precum:
„La început, țigani i care ajungeau în Moldova sau Ț ara Românească deveneau ro bi ai domnitorului.
Cu timpul, prin danii, țiganii robi au ajuns în proprietatea mănăstirilor sau boierilor, care dețineau
chiar și câteva sute dintre ei, așa cum o confirmă documentele din marile colecții de izvoare istorice
medievale (de altfel, primele documente referitoare la țigani sunt danii sau întăriri ale unor sălașe de
robi tătari sau țigani către mănăstiri: Tismana, Vodița, Bistrița, Neamț). Situația cea mai bună o
dețineau robii domnești, care beneficiau de o largă autonomie, alegând de cele mai multe ori traiul
nomad și care erau datori cu taxă anuală către visteria statului (cnejii de țigani, pomeniți încă din prima
jumătate a secolului al XV -lea, aveau atribuții fiscal e, dar și juridice și administrative, fără a întâmpina
imixtiunea autorități lor).”29
Un alt punc de vedere, asemănător cu cel prezentat mai sus, îi aparține lui Angus
Fraser, un cunoscut țiganolog englez, care considera că robia rromilor din țările Române a
fost impusă de faptul că pentru boieri și mănăstiri aceștia aveau o valoare deosebită din punct
de vedere economic și prin aceasta îi împiedicau să fugă .30
Referitor la situația de robi pe care rromii au avut -o, putem aminti faptul că aceștea
erau bine organizați în categorii distincte. Astfel, este vorba despre robii domnești, robii
mănăstirești și robii boierești. Despre prima categorie se știe că a fost cea mai numeroasă și
a repezentat sursa de formare a celorlaltor două categorii, acest lucru fiind posibil prin
intermediul donațiilor pe care domniitorii le -au făcut către mă năstiri sau boieri. „Robii
domnești trebuiau să presteze orice munci ordonate. Ei aduceau domniei venituri însemnate
prin dările pe care erau obligați să le plătească”31. A doua categorie de robi, anume robii
mănăstirești, proveneau din donațiile făcute de domnitori sau de boieri. Ultima categorie este
reprezentată de robii boierești care proveneau din donații sau moșteniri .
„Robii au constituit pentru boieri o sursă ieftină de brațe de muncă. În economia unui domeniu
boieresc robii au jucat un rol importan t, în primul rând ca servitori și meșteșugari, dar, într -o măsură
mai mică, și ca lucrători agricoli .”32
De cele mai multe ori, viața rromilor boierești se desfășura în funcție de
considerentele stăpânului care avea drept de viață și de moarte asupra famili ilor de rromi pe
care le avea în stăpâmire.
Este adevărat că nu toți rromii au fost robi pentru că, în cursul timpului, au existat
grupe de rromi care au ieșit din statutul de robi și au devenit oameni liberi. Însă, cea mai
mare parte dintre grupări le rro me s -au aflat în acestă situație de robi (în termeni moderni,
sclavi).

29 V. Costăchel, A. Cazacu, Viața feudală în Țara Românească și Moldova, Ed. Științifică, București,
1957, p. 15, pe site -ul: https://www.histor ia.ro/sectiune/general/articol/istoria -minoritatilor –
dezrobirea -tiganilor , accesat la 05.01.2019, Ora: 10:50.
30 A. Fraser, Țiganii, Ed. Humanitas, București, 2008, p. 70, pe site -ul :
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/istoria -minoritatilor -dezrobirea -tiganilor , accesat la
05.01.2019, Ora: 10:58.
31 V. Achim, Țiganii în istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 35.
32 Ibidem, p. 36.

18
1.3 DENUMIRILE R ROMILOR ÎN ISTORIE
De-a lungul timpului, romii au primit mai multe denumiri, în funcție de zonele prin
care au trecut în timpul migrației lor din India spre Europa. În zile le noastre, rromii sunt
„gypsy” în engleză, „gitan” în franceză și „gitano” în limba spaniolă, numele lor având
legătură cu Egiptul. Alte popoare au rămas pur și simplu la varianta sla vă dată de sârbi lui
„astiganos” „cingarije” (in limba sârbă, litera "c" se pronunță "tz"). Astfel , românii au ajuns
să le spună „țigani” / rromi , ungurii „tigoniuk” , iar italienii „zingari” .
„De când și cine i -a numit, sau s’au numit cu numele de țigani nu se poate ști, bănuim numai că
numele lor vine dela Cingari. După unii scriitori însă, originea numelui «țigan» se dăduse într’un mod
forțat dela numirea grecească ẚɵíyxavoç cu care se numea o sectă creștină samariteană din Frigia și
Licaonia, dela care ni s’a păstrat știri până în secolul al XII -lea; la această sectă e proba bil să se fi
alipit și țiganii de unde au împrumutat și numele ẚɵíyxavoç sau τoiyyavoi; – dela Greci ar fi trecut acest
nume, pe de o parte la Bulgari și Sârbi, dela aceștea la Români, Unguri, Slavi, Germani, etc., iar pe de
altă parte la Italieni33. Prin ur mare numele de «țigani» în limba română, după unii învățați, derivă din
cuvântul grecesc – ẚτíyxavoç34, după care probabil ne -am influențat și noi, fiindcă în documentele
secolelor XIV -XVI, din Muntenia ei sunt numiți ațigani, și numai în urmă cu mult timp a ceastă numir e
și-a pierdut pe «a» inițial. Astăzi este acceptat deja aproape unanim în literatura de specialitate că
prima menționare documentară a țiganilor a avut loc sub denum irea de «atsincani » , varianta
georgiană a formei grecești «athinganoi » , term en folosit pentru desemnarea acestora de către
bizantini .”35
Această mențiune a apărut intr -un manuscris hagiografic în limba gruzină, datat din
1068 d. H., scris de un călugăr georgian la Mânăstirea Iviron de la Muntele Athos. În
manuscris se menționa că în anul 1054 d.H., în timpul domniei împăratului Constantin al
IX-lea Monomahul, au sosit la Constantinopol, din Asia Mică, mulți «athinganoi », ce făceau
parte dintr -o „sectă eretică” și erau renumiți pentru priceperile lor în ghicitori și vrăjitor ii36.
Se pare că împăratul le -a cerut athinganoi -lor să -l scape de fiarele sălbatice care devorau
celelalte animale din parcul palatului, lucru pe care, se pare că, aceștia l -au făcut, dându -le
fiarelor carne descântată.
Aceste informații sunt în concordanță cu op iniile exprimate de o serie de cercetători
cunoscuți . Astfel, istoricul A.F. Pott afirmă că rromii existau în Imperiul Roman de Răsărit,
începând cu secolul al XI -lea, când bizantinii au adus mai multe mii de robi rromi din Siria37.

33 Dimitrie Dan, Țiganii din Bucovina , Cernăuți, 1892, p. 9, apud Potra George, Contribuțiuni la
istoricul țiganilor din România , București: Mihai Dascălu, 2002, p. 13.
34 Fr. Miklosich, Ursprung des Wortes Zigeuner in Denkschriften der k. k. Akad emie der
Wissenschaften zu Wien , XXVI, p. 60, apud Potra George op cit p. 14.
35 A. Fraser, Țiganii , București, Ed. Humanitas, 1998, p. 52, pe site -ul:
https://li mbaromana.org/revista/etimologia -cuvintelor -%C8%9Bigan -%C8%99i -rrom/ , accesat la
01.03.2019, Ora: 11:59.
36 Jean-Pierre Liegeois, Tsiganes et Voyageurs. Données socio -culturelles. Données sociopolitiques ,
Strasbourg, Ed. Conseil de l’ Europe, 1985, p. 13 -14, apud Lucian Cherata, Etimologia cuvintelor
Țigan și (R)Rom, ianuarie -iunie 2011, p. 2.
37 George Potra, Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România , Ed. Mihai Dascălu, București,
2002, p. 5.

19
Tot spre concluzii simil are converge și părerea istoricului austriac I.H. Schwicker atunci
când spune că limbaju l rromilor , în special gramatica, se aseamănă cu limbile actuale ariene
ale Indiei (a doua jumăta te a secolului al XIX -lea), limbi formate în jurul anului 1000 d.H .38
Mihail Kogălniceanu consideră că prima consemnare certă privind existența rromilor în
Europa datează din anul 1260 și este legată de informațiile conținute în scrisoarea lui Ottocar
II, regele Boemiei, către papa Alexandru IV, în care se arată că în armata l ui Bela al IV -lea,
regele Ungariei existau și cete dintr -o populație numită „Cingari .”39
Astfel, în izvoarele vremii, rromii au apărut sub diverse denumiri pe care istoricii le –
au cuprins într -un singur termen , cel de „Țigan” , care în urma cercetărilor amăn unțite a fost
acceptat și introdus în documentele istorice care priveau acestă minoritate etnică .
În prezent, această denumire a căpătat un înțeles peiorativ, astfel s -a optat pentru
înlocuirea lui cu denumirea de „(r) rom” care înseamnă „om, bărbat, soț”40. În acest fel,
după 1989, în România a fost o adevărată luptă între autorități și organizațiile etnicilor țigani
pentru a impune denumirea de „rom” sau „rrom” și folosirea acestora în documentele
oficiale. De exemplu, lingvistul român Gheorghe Sarău, aut or al mai multor manuale de
învățare a limbii romanes, spune că „rom s -a spus dintotdeauna, din momentul plecării
strămoșilor acestora din India” . Gheorghe Sarău punctează faptul că denumirea de rom nu
a fost înlocuită, așa cum greșit se spune, cu cea de „țigan” , ci că exista și înainte, mai exact,
„denumirea de țigan a apărut prima dată la 1068, ca o poreclă dată de un călugăr gruzin,
într-o lucrare a sa despre viața Sf. Gheorghe, romilor.” . Din acest motiv, Gheorghe Sarău
este de părere că utilizarea cuvâ ntului „țigan” în loc de „(r) rom” ar însemna de fapt
poreclirea acestor oameni.41
Prin urmare, romii trăiesc în spațiu l românesc încă din Evul Mediu, prezența lor fiind
consemnată în documente autentice sub diverse denumiri, la sfârșitul secolului al XIV -lea în
Țara Românească, la începutul veacului următor în Moldova și în ultimele decenii ale
aceluiași secol și -au făcut simțită prezența și în Transilvania. Astfel, au încheiat un proces
migratoriu care s -a desfășurat pe parcursul unei lungi perioade de tim p, pornind din India.

38 I.H. Schwicker, Die Zigeuner in Ungarn und Siebenbürgen , Viena, 1883, p. 18, pe site -ul:
https://limbaromana.org/revista/etimologia -cuvintelor -%C8%9Bigan -%C8%99i -rrom/ , accesat la
03.03.2019, Ora: 10:13.
39 Mihail K ogălniceanu, Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains , Ed. Academiei,
București, 1976, Opere vol. II, p. 357, pe site -ul: Ibidem .
40 Gheorghe Sarău, Dicționar rrom -român, Ed. Sigma, București, 2006, p. 172 .
41 Eugenia Mihalcea , Dana Piciu , Cuvântul rom este un nelologism , 05 Martie 2009,
(https://jurnalul.antena3.ro/campaniile -jurnalul/tigan -in-loc-de-rom/cuvantul -rom-este-un-
neologism -145633.html accesat la 25.03. 2019, ora 13:11).

20
2. ELEMENTE CULTURALE ALE RROMILOR DIN SPAȚIUL ROMÂNESC
După cum am văzut în conținutul primului capitol, istoria rromilor este un tezautr
inestimabil de cultură și civilizație. Acest lucru este vizibil mai ales prin cumulul de cutume
culturale care conține influențe preluate de la popoarele cu cere comunitățile de rromi au
intrat în contact în timpul migrați ei lor care a pornit din India spre Europa.
Mai departe, vom continua cu prezentarea specificului etnic prin evocarea
componentelor acestuia, este vorba despre valorile fundamentale, ocu pațiile tradiționale,
obiceiurile și personalitățile care fac parte din această etnie .

2.1 VALORILE FUNDAMENTALE ALE RROMILOR
Dintre cele 42 de comunități și grupări rrome cel puțin 17 dintre ele sunt cun oscute
ca făcând parte din gruparea rromilor tradiționali. Celelalte 25 de grupări sunt reprezentate
de „rromii de vatră” sau „rromii de mătase” .42 Rromii de vatră sunt primii care și -au
pierdut modul de viață tradițional și au reușit să se așeze în cadrul vetrei satelor, lângă
locuitorii care i -au adoptat. În acest mod, ajungându -se la căsătoriile mixte (cu români,
maghiari, sași etc.), care au diminuat caracterul originar și tradițional al romilor, aceștia
devenind ulterior nerr omi prin renunțarea la patr imoniul cultural . În opoziție cu aceste
alemente, viața rromilor tradiționali se caracterizează în jurul unui set de reguli, interdicții,
superstiții, credințe și norme comportamentale transmise din generație în generație,
constituind așa -numitul „rromanip en” înțeles ca „ansamblu de valori fundamentale ale
rromilor .”43
„Rromanipenul se sprijină pe patru piloni, dispuși pe două planuri: planul spiritual, cu componentele:
«patǐv» (cinste, onoare, respect), «baxt» (noroc, șansă); planul identității existențial, cu componentele:
«phralipen» (frăție) și dihotomia «uźo» (pur, curat) – «maxrime» (impur, spurcat).”44
Mai mult, rromanipenul se bazează pe opoziția pur-impur iar, grupările tradiționale
de rromi încă mai practică acest „cult” al rromanipenului, al cultur ii ca arhetip al practicii
lor în baza acestor doi termeni sau al termenilor care le aparțin, și anume „curat -murdar” ,
din punct de vedere spiritual.
„Patǐv (cinste, onoare, respect) este un concept care induce valorile de bază cutumiare ale comunității,
ce trebuie respectate și promovate ca atare (respectul, onoarea, credința, rușinea etc.). În educarea
copiilor, se are în vedere antrenarea lor în a respecta aceste valori. /…/ «Conceptul de bază al educației

42 Rudy Moca, Istoria, tradițiile și cultura rro milor , Radio Romania Tg.-Mures, publicat pe 31
August 2017, sursa: YouTube (https://www.youtube.com/watch?v=lAlFWPQsi -8 Data: 26.03.2019,
Ora: 13:20).
43 Gheorghe Sarău (Coord. Vol.), Ion Sandu, Ionel Cordovan, Marius Căldăraru , Maria Koreck,
Nicolae Iorg a, Rromanipen educațional , București, Ed. Vanemonde, 2014, p. 30.
44 Ibidem.

21
tradiționale rrome este cel de rușine, iar p uritatea (virginitatea) fetei la căsătorie are valoare sacră»45,
datorită faptului că se află la baza moralei rromani ea trebuie să rămână virgină până la căsătorie
pentru a nu -și face părinții de rușine, pentru a -i onora.”
În plus, conceptul rușinii are la bază anumite norme, de exemplu: este interzis să te
afișezi într -o ținută neadecvată sau să vorbești nepoliticos în fața celorlalți.
„Bax reprezintă cultul norocului, al șansei prezente în viața celor care respectă
normele rromanipenului, în opoziție cu bibaxt (nenorocul, neșansa). ”46 În interiorul acestei
minorități etnice noțiunea de „noroc” constituie un context de înprejurări favorabile care
asigură finalizarea cu succes a unei fapte și din acest motiv, valorificarea norocului este
primordială. Spr e exemplu, la rromi, prima urare care se face la o zi onomastică este „Te
avel tut bax!” care se traduce „Să ai noroc!”. Mai mult, capul este văzut ca un centru sau ca
o bază a norocului astfel, simbolul purității absolute care evidențiază norocul este păl ăria pe
care o poartă bărbații. De cele mai multe ori, dacă cineva dorește să ofere în dar o pălărie
unui rrom, acesta trebuie să fie przent la achiziționarea ei deoarece, pălăria nu trebuie atinsă
de altcineva. Dacă are loc acest fapt, pălăria va deveni d in cadou, un obiect „spurcat”
(impur, sau mai poate fi văzut ca un gest de sabotaj din partea celui care oferă darul deoarece,
se presupune că vrea să îi fure norocul viitorului posesor al pălăriei).
Un element foarte important în cultura rromilor este id eea de „familie” pe care
aceștia o denumesc cu ajutorul cuvântului „phralipen”. Întreaga comunitate de rromi este o
mare familie la baza căreia stă ajutorul reciproc, respectul și onoarea. În marea familie a
rromilor, gradele de rudenie sunt bine stabilite . De exemplu, verișorii au același statut
precum frații, unchii și mătușile au acelasi statut ca al părinților astfel, copilul aparține
întregii familii. Din acest punct de vedere, educația se face astfel: mama, surorile mai mari,
verișoarele și mătușile a u grijă de formarea fetelor, iar educarea băieților este realizată de
tată ajutat de unchii și verișorii mai mari. Un lucru esențial în educarea copiilor este
îndrumarea bătrânilor și sfaturile acestora. În general, în etnia rromă, bătrânii sunt văzuți
drept cei mai importanți sfătuitori și îndrumători de viață și din acest motiv, cele mai
importante decizii sunt luate de bătrânii familiei.
Printre aceste decizii luate de bătrâni se numără și nunta celor tineri. Prin această
decizia căsătoria nu mai este v ăzută drept o împlinire a iubirii deoarece, devine un act de
sacrificiu care are scopul de a asigura descendența neamului, motivul folosit de bătrâni fiind

45 Delia Grigore, Rromanipen educațional , București, 2008, p. 19, apud Gheorghe Sarău (Coord.
Vol.), Ion Sandu, Ionel Cordovan, Marius Căldăraru , Maria Koreck, Nicolae Iorga, Rroman ipen
educațional , București, Ed. Vanemonde, 2014, p. 30.
46 Grigore Delia, Curs de antropologie și folclor: introducere în studiul elementelor de cultură
tradițională ale identității contemporane , Ed. Credis, București, 2001, apud ibidem.

22
„kadǎ mukhlǎ o Del” (Așa a lăsat Dumnezeu). Astfel, încă de la o vârstă fragedă fetele sunt
„promise ” de către părinți viitorilor socrii cu care stabilesc zestrea. Această „înțelegere”
are la bază prevenirea unei rușini cumplite care implică teama părinților cum că fata lor ar
fugi cu alt băiat.
Căsătoria este un prilej de bucurie în comunitatea rromă deoarece, acest moment
desemnează trecerea de la copil la membru important în familie. Momentul nunții conține
reguli bine stabilite: mireasa nu are voie să bea sau să mănânce, nu are voie să vorbească cu
mirele, iar tânărul cuplu este atent supravegheat d e femeile mai bătrâne care sunt aleste
special pentru acest lucru încă din timpul logodnei. Dacă pe parcursul căsătoriei apar certuri
și neînțelegeri, în comunitatea rromă nu există noțiunea de divorț. În astfel de situații,
bătrânii satului merg la tineri acasă și încearcă să îi impace cu sfaturi și vorbe bune. Dacă
această metodă nu duce la o împăcare, atunci se ajunge la judecată unde tinerii se despart și
cel vinovat trebuie să plătească prin lucruri materiale greșeala făcută.

2.2 OCUPAȚII TRADIȚIONALE
După cum am putut observa, valorile fundamentale ale rromilor tradiționali au un rol
esențial în conservarea autenticității acestei grupări etnice. Însă, comunitatea rromă are la
bază, pe lângă aceste valori, și o serie de ocup ații tradiționale pe care aceșt ia le practicau
încă din perioada în care erau robi. Din acest punct de vedere, rromii erau grupați în funcție
de meseriile pe care le practicau și erau cunoscuți, în general, sub denumirea de meșteșugari.
Dacă ne raportă m la prezent, putem spune că meser iile pe care le practicau r romii în trecut
par să fi devenit marginalizate astăzi deoarece, trăim într -o lume tot mai mecanizată. Cu
toate acestea, o mare parte dintre rromii tradiționali continuă să își practice meseriile
convinși că moștenirea generațiil or trecute nu trebuie să dispară.
În continuare, vom prezenta grupările de rromi și ocupațiile tradiționale. Vom începe
cu „aurarii care se ocupau cu culegerea aurului din nisipul râurilor.”47 . Această meserie
milenară se află acum, din păcate, pe cale de dispariție. „Ursarii, care colindau țara,
plimbând și îndemnând ursul să joace tananaua în fața privitorilor care -și dădeau obolul.”48
Rromii ursari erau conoscuți, în special, pentru capacitățile muzicale pe care le dețineau.
Lingurarii confecționau li nguri de lemn și alte obiecte casnice. În prima jumătate a secolului
al XIX -lea Mihail Kogălniceanu cosidera că aceste grupări de rromi (aurarii, ursarii și

47 Viorel Achim , Țiganii în istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 36.
48 Ibidem.

23
lingurarii) fac parte din categoria robilor domești care aparțineau domnitorului și care puteau
fi dăruiți mănăstirilor sau boierilor. De cele mai multe ori, aceștia nu acceptau noua situație
și alegeau să fugă de la noii lor stăpâni și se întorceau între „cetele” robilor domnești.49
Alte grupări de rromi sunt lăieșii și vătrașii . Prima grupare era ob ligată să plătească
anumite sume de bani stăpânilor, existau și situații în care erau folosiți ca salahori atunci
când stâpânul își deschidea vreun șantier de construcții.
Vătrașii erau asimilați de polulația locală, își uitau limba și tradițiile, neputân d fi
deosebiți de țăranii români. De cele mai multe ori , erau organizați în două categorii: rromii
de curte (căsașii) care desfășurau diverse sarcini pentru curtea boierească și rromii de câmp
care se ocupau de muncile agricole .50
„O parte dintre rromii vătrași provine din foștii rromi nomazi, care, până la abolirea sclaviei,
nemaiputând face față poverii tributurilor, se vânduseră unor boieri. Prin stabilirea rromilor înr -un loc,
s-a produs o izolare lingvistică, ale cărei consecințe s -au soldat cu pierd erea treptată a limbii materne.
De aceea, ca urmare a asimilării lor lingvistice, între rromii vătrași de astăzi, de la sate ori de la orașe,
există foarte puțini vorbitori de limba rromani. O contribuție la asimilarea lor lingvistică a avut -o și
noua soci etate postbelică, în sensul că, prin sedentarizarea forțată a rromilor nomazi, mulți dintre
aceștia s -au socializat, au început sa se rupă de comunitățile rrome și să se apropie, grație noilor
meserii exercitate, mai mult de comunitatea majoritară. În aces t fel, recurgerea la limba maternă s -a
făcut extrem de rar, limba rromani devenind, în cel mai fericit caz, limba secundară.”51
Din dorința de a -i organiza, Mihail Kogălniceanu, numește aceste două grupări
(lăieșii, vătrașii) ca fiind grupări de r obi parti culari adică, robi care aparțineau boierilor și
mănăstirilor. În marea majoritate a cazurilor, robii particulari proveneau din donațiile făcute
de domnitor și constituiau forța de muncă necesară pentru întreținerea gospodăriilor sau a
terenurilor pe crare stăpânul le deținea. Dacă robii ieșeau din cuvântul stăpânului, aceștia
erau pedepsiți prin violență fizică sau erau întemnițați.
Se iveau și situații în care robii domnești și cei particulari se amestecau prin
căsătoriile înfăptuite fără voia stăpânilor. Aceste căsătorii generau discuții între dregătorii
domnești, boieri și mănăstiri. Copiii rezultați din astfel de căsătorii erau împărțiți între
proprietarul particular și juzii domnești și erau învățați meșteșugurile pe care bătrânii le
practicau.
Nu pute m uita de rromii spoitori (cositorari ) pe care îi putem întâlin în orașe precum
Turnu -Severin, Giurgiu, Călărași, Galați, Brăila, Oltenița, Calafat, Drăgășani, Caracal etc.
Ei se ocupau cu spoitul sau cositorirea vaselor din metal .

49 C.f. Plângerea din anul 1753 a unor robi domnești din Moldova dăruiți mitropoliei : «Ioan
Neculce». Buletinul Muzeului Municipal Iași, fasc. 2 (1922), p. 308, apud Viorel Achi m, Țiganii în
istoria României , București, Ed. Enciclopedică, 1998, p. 35.
50 George Potra , Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România , Ed. Mihai Dascălu, București,
2002, p. 62 – 65.
51 Delia Grigore, Gheorge Sarău, Istorie și tradiții rrome , București , Ed. Salvați copii, 2006, p. 28.

24
„Octav G. Lecca se număr ă printre autorii care au făcut referiri la rro mii spoitori, caracterizându -i ca
fiind /…/ nomazi veniți din Turcia. Ei spoiesc vasele de aramă și sunt țiganii cei mai cinstiți și mai binevăzuți
de populațiune. Iarna, stau prin preajma orașelor, unde știu că locuitorii pot avea nevoie de ei.”52
La fel de binevăzuți sunt și „rromii căldărari ” a căror idiom face parte din
componența dialectului „valah” . Particularitățile acestei grupări de rromi s -au conturat în
Țările române iar, mai apoi, după abolirea ro biei, s -au răspândit în diferite țări precum
Ucraina, Rusia, Polonia, Ungaria, SUA, Franța etc.
„De bună seamă că influența limbii române a fost mai intensă în cazul dialectului vorbit de căldărarii
rămași în România, decât în cazul celui vorbit de căldăr arii care, plecând din Principatele române, s –
au stabilit, de exemplu, în Ungaria, Rusia, Ucraina etc. Dar această intensitate a influenței limbii
române se percepe, mai ales, la nivel lexical.”53
Așadar, după cum putem vedea mai sus, grupările de rromi av eau meserii specifice
pe care le -au prac ticat în istorie și care s -au păstrat și astăzi, desigur, într -un număr redus
deoarece, multe dintre aceste ocupații au dispărut din cauza contextului social care dispune
de posibilitatea exercitării muncii mecanizat e. Printre ocupațiile care s -au păstrat pană în
ziua de azi se numără și lăutăria care este cea mai cunoscută ocupație tradițională a rromilor.
De-a lungul timpului această meserie a fost practicată de oameni a căror nume a rămas în
atenția ascultătorilor acestui gen de muzică. Este vorba despre cântărețul și compozitorul
Barbu Lăutaru care s -a bucurat de un succes devenit legendar rezultat din talentul său care a
fost remarcat de Franz Lizt54 .
O altă personalitate marcantă în lumea muzicii lăutărești este Grigoraș Dinicu care a
fost un violonist virtuoz și compozitor român de origine r romă, care s -a impus printr -o
manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin
sobrietatea stilului său individual și prin tehnica instrumentală excepțională. Jascha Heifetz55
afirma despre Dinicu că „este cel mai bun violonist pe care l -a ascultat vreodată.”56 . De
aprecieri s -a bucurat și Fănică Luc a, unul dintre cei mai pricepuți profesori de nai a cărui
talent a fost lăudat de Georg e Enescu care spunea despre Fănică Luca : „cel mai bun suflăto r
pe care l -am auzit până azi.”57. Alte personalități sunt: Ion Onoriu, Petrea „Crețul” Șolcan,
Cristache Ciolac și mulți alții.

52 Lecca Octav George, Asupra originii și istoriei țiganilor , Ed: Viața Românească, Iași, 1908, vol.
X, p.174 -197, apud Delia Grigore, Gheorge Sarău , Istorie și tradiții rrome , București, Ed. Salvați
copii, 2006, p. 30.
53 Delia Grigore, Gheorge Sarău, Istorie și tradiții rrome , București, Ed. Salvați copii, 2006, p. 28.
54 Franz Lizt a fost un compozitor maghiar și unul dintre cei mai renumiți pianiști ai tuturor
timpurilor.
55 Jascha Heifetz a fost un violonist virtuoz rus ev reu. Este considerat ca fiind unul dintre cei mai
mari violoniști din toate timpurile.
56 https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigora%C8%99_Dinicu , accesat la: 02.05.2019, Ora: 13:03.
57 Expoziția Universală de la New York, 1939.

25
Aceasă ocupație tradițională „se practică în grup, cu banda, în ta raf, mai nou, cu formația; are drept
ocazii nunțile, petrecerile, târgurile; nu presupune cunoașterea notelor muzicale, se învață „după
ureche”, cel puțin forma clasică/ inițială a lăutăriei, astăzi, mulți lăutari având studii de specialitate;
instrumentel e folosite, în ordinea frecvenței, sunt: vioara, (inclusiv un tip de vioară improvizată, de
fapt o violă cu arcușul în semicerc sau cu șase coarde), țambalul, acordeonul (preluat din muzica
germană), basul (așa numesc lăutarii violoncelul și contrabasul), cobza, chitara, cimpoiul, fluierul din
lemn de salcie, tamburina (folosită de ursari), clarinetul.”58
Meseria de lăutar se transmite din tată în fiu și constituie „temelia” culturii rrome,
acest luctu rezultând din istoria lor în care rromii erau cunoscuți pentru talentul lor muzical.
De-a lungul timpului, categoriile de rromi au suferit diverse modificări. De exemplu,
chiar Mihail Kogălniceanu observă că îndelitnicirea rudarilor sau aurarilor, f oarte rentabilă
cândva, se afla , la începutul secolului al XIX -lea, în declin, indiciu al începutului unei
transformări ocupaționale la această categorie de rromi care se va reprofila pe confecționarea
și comercializarea obiectelor de folosință casnică.
În general, rromii și -au conservat îndeletnicirile până în ziua de astăzi, meșteșugul
moștenindu -se din tată în fiu, generații întregi, meșteșug care rămânea în cadrul aceluiași
neam. 59 Dintre îndeletnicirile preferate în trecut de rromi amintim în mod special prelucrarea
metalelor. Î n fierărie sunt buni confecționa ri de unelte agricole, în olărit și cazane sunt buni
arămari, aurari (în perioada comunismului erau renumiți bișnițari) etc. Astăzi sunt adevărați
specialiști în confecționarea de streașine pentru locuințe, clopote de alamă, cratițe de
aluminiu și alte obiect e de uz casnic și gospodăresc.

2.3 TRADIȚIILE RROMILOR
Când vine vorba despre cultura rromilor, principalele elemente care o definesc sunt:
muzica, jocu țigănesc, creația lirică și epică, pictura, sculptura, practicile ezoterice,
ocupațiile tradiționale și n u în cele din urmă tradițiile și obiceiurile legate de momentele
importante ale vieții. Astfel, în conținutul acestui subcapitol vom discuta despre obiceiurile
rromilor despre care putem spune că au un loc privilegiat în ceea ce privește identitatea
cultur ală a acestei minorități etnice.
Tradițiile rromilor sunt respectate cu strictețe mai ales în momentele importante ale
vieții, momente precum nunta, nașterea, botezul dar și ritualurile funerare.
Vom începe cu căsătoria tradițională care, în cultura rrom ă, asigură descendența
neamului și, din acest motiv, relația între familii se stabilește relativ devreme, când copii au
vârste cuprinse între 10 și 13 ani, în unele cazuri chiar înainte de nașterea lor. Mai exact,

58 Delia Grigore, Gheorge Sarău, Istorie și tradiții rrome , București, Ed. Salvați copii, 2006, p. 37.
59 I. Chelcea , Țiganii din România. Monografie etnografică , București, 1944, p. 102, apud Pr. Prof.
Dr. Adam DOMIN, Țigani i. Istorie și muzică , 2017, p. 228, PDF.

26
această relație între familii se stabileșt e în urma unei înțelegeri ( „xanamikǎrimos ”-
încuscrire) care nu implică oficializări externe deoarece, această înțelegere înseamnă o
alianță pentru întreaga viață, membrii celor două familii având obligația să se sprijine
reciproc și să -și acorde încredere deplină. Aceasă alianță este aproape la fel de puternică
precum legăturile de sânge. În urma acestor înțelegeri familiile trebuie să ia parte la
aniversările copiilor pentru a le oferi acestora prilejul de a se cunoaște și împrieteni, cu mult
timp înainte de data nunții.
Pe lângă relația de sânge pe care o stabilesc cele două familii, acest angajament
ritualic are și rolul de a preveni rușinea pe care ar putea să o întâmpine familia fetei prin fuga
acesteia de acasă sau prin relația cu un băiat sărac.
Pentru a finaliza cu succes împlinirea acestui legământ ritualic trebuie resprectate
mai multe etape pe care familiile trebuie să le parcurgă. Este vorba despre cererea în căsătorie
(prețul) și logodna; nunta; masa de sărbătoare pentru puritetea (virginitate a) fetei.
Prima etapă numită „mangimos” presupune trimiterea unui membru din familia
băiatului la familia fetei pentru a stabili condițiile în care se p ot întâlni. Ulterior, familia
băiatului, pentru a demonstra respectul și încrederea față de părinții f etei, aduc o ploscă
învelită într -un șal roșu de care sunt legați bani de aur. Dacă tatăl fetei acceptă să bea, acest
fapt este considerat un accept și din acel moment fata este „tomnime”/ „mangărdi”
(promisă/ logodită). În urma acestei decizii, relația ei cu viitorul mire este marcată de o serie
de interdicții: ea poate vorbi cu el doar în prezența martorilor și nu trebuie sa petreacă prea
mult timp împreună.
Reprezentanții celor două familii, părinții și bătrânii, confirmă logodna și stabilesc
„prețul mir esei”. Acest obicei presupune valoare fetei, care are ca prim criteriu fecioria .
Odată cu acest moment se pun bazele înrudirii prin alianță. Așa -numitul „preț al miresei”
simbolozează respectul familiei băiatului față de viitoarea noră și, totodată, un fel de plată a
viitorilor copii, care vor aparține familiei soțului. Tatăl fetei trebuie să îi dea zestre acesteia
(fuste pentru 10 ani, bijuterii de aur, tacâmuri de aur și argint, obiecte de uz casnic etc.) și să
contribuie cu bani la logodna care constă în jurământul de credință a celor doi, repetat de trei
ori.60
Pregătirile pentru nuntă sunt făcute de tatăl fetei care trebuie să respecte vorba
bătrânilor: „Amari ćhaj si, mùsaj vi ame te avas khine” (E fata noastră, trebuie să ne obosim

60 Gheorghe Sarău (Coord. Vol.), Ion Sandu, Ionel Cordovan, Marius Căldăraru , Maria Koreck,
Nicolae Iorga , Rromanipen educațional , București, Ed. Vanemonde, 2014, p. 43 -44.

27
și noi) .61 În noapt ea nunții tinerii fac un legământ de credință („solax”) care implică
jurăminte și practici magice pentru alungarea „bubaxt” -ului (ghinion, nenoroc) . Mirii sparg
împreună un vas cu apă, acest lucru simbolozând fertilitatea. Dacă fata este fecioară, soacra
își demonstrează respectul și iubirea spălând -o din creștet până în tălpi. A doua zi după nuntă,
soacra îi dă nurorii să mănânce pâie și miere, simbol al belșugului și durabilității căsniciei.
Celebra rea supremă a cinstei fetei o reprezintă „ masa de împăc ăciuire” („ pativ”)
care oferă un prilej de mândrie în care tatăl fetei își laudă neamul și îl cinstește pe cuscrul
său și pe ceilalți oaspeți. Virginitatea miresei stă la baza moralei culturii rrome, a concepției
de pur-impur62. De obicei , nunta este înche iată de bâtrânii și înțelepții neamului.
Când se sfârșește nunta , familia mirelui devine responsabilă de bunul mers al
căsniciei. Nora este învățată de femeile casei (mama băiatului, mătușile, surorile,
verișoarele) toate sarcinile pe care trebuie să le î ndeplinească, cea mai importantă fiind
creșterea și educarea copiilor, în special a fetelor. Soacra trebuie să își respecte nora, nu
trebue să cumpere ceva pentru fetele ei fără ai -i cumpăra și nurorii, trebue să îndeplinească
statulul de mamă și pentru no ra ei și nu trebue să o supună la munci foarte grele. Dacă familia
fetei observă că fiica lor este tratată necorespunzător, soțul are dreptul de a remedia problema
prin discuții cu mama sa și cu părinții fetei.
După cum s -a mai specificat în conținutul ac estei lucrări, noțiunea de divorț nu există
în familiile de rromi. Dacă se ivesc neînțelegeri, bătrânii sunt cei care trebuie să îi impace
pe tineri, acest lucru având loc, de cele mai multe ori în preajma sărbătorii de Sf. Gheorghe,
dacă nu se ajunge la o rezolvare, atunci se recurge la judecată. Această judecată se face în
interiorul familiei, unde soțul trebuie să plătească pentru întreținerea soției și a copiilor, iar
soția trebuie să returneze familiei băiatului o parte din suma plătită la căsătorie, s umă care
reprezenta „prețul miresei”.63
Un alt moment important din viața familiilor de rromi este nașterea copiilor, acest
moment desemnând scopul căsătoriei care este continuitatea neamului. Când femeia și -a dat
seama că este însărcinată aceasta trebuie s ă își anunțe soacra deoarece, este rușine („ laȝav ”)
să discute cu soțul ei despre acest lucru. Pe perioada sarcinii, femeia trebuie să respecte o
serie de interdicții: nu trebuie să fure deoarece, obiectul furat poate apărea pe corpul copilului
sub forma u nei pete roșii; nu trebuie să amenințe sau să fie amenințată cu cuțitul deoarece

61 Petre Petcut, Delia Grigore, Mariana Sand u, Istoria și tradițiile rromilor. Manual auxiliar pentru
clasele a VI -a și a VII -a, București, Ed: RO MEDIA, 2003, p. 105.
62 C.f subcapitolul Valorile fundamentale ale rromilor .
63 Petre Petcut, Delia Grigore, Mariana Sandu, Istoria și tradițiile rromilor. Manual auxiliar pentru
clasele a VI -a și a VII -a, București, Ed: RO MEDIA, 2003, p. 105.

28
copilul se poate naște cu cicatrici pe corp; nu trebuie să se mire de urâțenia unui om deoarece,
copilul poate semâna cu chipul celui de care s -a mirat; nu trebuie să priveasc ă oameni cu
handicap deoarece, copilul se poate naște orb, surd sau șchiop; dacă femeia visează urât
despre destinul copilului trebuie sa meargă la biserică.64 Acestea sunt doar câteva exemple,
în mod normal aceste interdicții sunt mult mai numeroase și au scopul de a preveni
nenorocirile care se pot abate asupra copilului.
În timpul sarcinii femeia se retrage din viața familiei într -o cameră special pregătită
pentru ea și viitorul copil, cameră sfințită de preot și ferită de spiritele rele prin diferite ie rburi
și descântece făcute de bătrânele familiei. În ultimele zile de sarcină femeia umblă cu capul
descoperit și cu părul desprins acestea reprezentând simbolul libertății pentru copil. Tot
atunci, femeia umblă cu bluza deschisă la gât, pentru ca nașterea copilului să fie ușoară.
La spital femeia este însoțită de socră și de mama ei, bărbaților fiindu -le interzis să
asiste la naștere sau să vorbească despre ea.
După naștere, pe o perioadă de timp (de la 3 zile la 6 săptămâni) femeia nu iese din
casă, nu p rimește oaspeți, nu gătește, nu -și servește soțul la masă, nu -și privește socrul, toate
aceste gesturi având la bază sentimentul de rușine. Doar femeile măritate care își doresc
copii și nu -i pot avea, se recomandă să o viziteze, pentru a deveni fertile.65
In ceea ce privește botezul, acesta este de trei feluri: „bolimos” care are loc la
biserică, după toate regulile religiei, cu preot și nași; și cel de -al doilea tip de botez este
„rromano bolimos” în care se consideră că prezența preotului este aducătoare de ghinion și
botezul de foc („o bolimos e jagǎqo” ) unde simbolul purificator este focul, nu apa.
În cadrul primului tip de botez are loc o purificare a copilului de impuritățile actului
nașterii prin scufundarea acestuia în apă sfințită. Cel de -al doile a botez este făcut, de obicei,
când copilul plânge sau se înbolnăvește, considerându -se că „Ojekhto bolimos n -as laćho”66
(Primul botez nu a fost bun). În cazul ultimului tip de botez mama oferă copilul soțului ei
pentru a -l pregăti în vederea desfășurării botezului focului, ritual pe care tatăl îl va îndeplini
împreună cu nașul copilului. Mai exact, copilul este trecut de trei ori peste foc din brațele
tatălui în brațele nașului, scopul fiind tot purificarea. Relația dintre tată și naș este una foarte
impor tantă, chiar mai importantă decât relația de sânge deoarece, responsabilitățile față de
copil sunt comune. Ei trebuie să asigure educația și protecția copilului.

64 Gheorghe Sarău (Coord. Vol.), Ion Sandu, Ionel Cordovan, Marius Căldăraru, Maria Koreck,
Nicolae Iorga, Rromanipen educațional , București, Ed. Vanemonde, 2014, p. 3 4.
65 Petre Petcut, Delia Grigore, Mariana Sandu, Istoria și tradițiile rromilor . Manual auxiliar pentru
clasele a VI -a și a VII -a, București, Ed: RO MEDIA, 2003, p. 105.
66 Ibidem, p. 108.

29
După cum am văzut, nunta, nașterea și botezul reprezintă momente foarte importante
pentru fam iliile de rromi deoarece, acestea asigură continuitatea neamului însă, nu trebuie
omise ritualurile funerare care, în comunitățile tradiționale de rromi, nu reprezintă în nici un
caz un subiect deschis discuției cu ușurință. De cele mai multe ori, moartea nu trebuie să
apară în conversațiile rromilor dearece, este considerată un semn rău care poate aduce
nenrocire asupra casei și a locuitorilor săi.
Fenomenul morții este de două feluri: moartea truplui în jurul căreia nu se desfășoară
ritualuri în comunita te, corpul mort fiind considerat necurat; moartea sufletului care este
înconjurată de o serie de ritualuri complexe.
„După ce și -a dat ultima suflare, răposatul este spălat cu apă curată, este stropit cu agheasmă și
îmbrăcat în cele mai bune haine, noi, p e care le avea pregătite pentru acest moment dureros din viața
unui om. Apoi, cu ață roșie și ață albă, îi sunt legate mâinile, picioarele și maxilarul. După ce a fost
primenit, mortul este pus în tron, iar lângă el este pus un săculeț cu pieptene, oglindă , bani, iar pe piept
i se pune o iconiță sfințită; la unii rromi, tronul este așezat afară din casă, deoarece se zice că a devenit
impur. Acest ritual nu este realizat de membrii familiei, ci de către alte persoane, nu neapărat de etnie
rromă, cu un statut social scăzut, predispuse la impurificare sau spurcare.”67
Seara, în curtea celui decedat se face un foc mare unde sunt arse lucrurile personale
ale ac estuia (perne, haine, pături etc.), iar membrii familiei povestesc întâmplări din viața
decedatului și la miezul nopții cei prezenți sunt serviți cu mâncare și băutură, în tot acest
timp avându -se grijă ca lumânările să nu se stingă. Oglinzile din casă sun t acoperite cu un
material negru deoarece, superstiția spune că nu trebuie să se oglindească în ele decedatul,
căci, altfel, va urma încă un deces în familia respectivă. La ferestre și la uși se pun mărăcini
și o mătură pentru ca sufletul celui decedat să nu se mai întoarcă acasă, să mai ia pe cineva
din familie cu el. Se are grijă ca pe lângă cel decedat să nu fie câine sau pisică, deoarece
sufletul celui decedat s -ar putea transfera la animalul respectiv.68
Toată lumea trebuie să vină la înmormântare, chi ar dacă nu se înțelegeau cu cel
decedat și într -un grup foarte mare merg spre cimitir pornind de la marginea satului. Când
se pleacă spre cimitir o femeie aruncă o găleată cu apă în urma cortegiului, pentru ca cel
plecat să nu se mai întoarcă, deoarece mor ții nu pot trece peste apă. Bărbații aruncă bani,
semn că plătesc moartea și, astfel, ei speră că acesta nu se va mai întoarce curând în
comunitate.69
„După înmormântare toți cei prezenți sunt invitați să participe la pomana decedatului, unde se dă
mâncare si băutură în cinstea celui înmormântat. Familia alege o fetiță din comunitate pentru a căra

67 Mărturia unui rrom căldărar, apud Gheorghe Sarău (Coord. Vol.), I on Sandu, Ionel Cordovan,
Marius Căldăraru, Maria Koreck, Nicolae Iorga, Rromanipen educațional , București, Ed.
Vanemonde, 2014, p. 44 -45.
68 Gheorghe Sarău (Coord. Vol.), Ion Sandu, Ionel Cordovan, Marius Căldăraru, Maria Koreck,
Nicolae Iorga, Rromanipen educațional , București, Ed. Vanemonde, 2014, p. 45.
69 Ibidem.

30
apa celui decedat, timp de șase săptămâni. Această fetiță cară apa la trei case, fiind supravegheată de
o bătrână, iar după cele șase săptămâni fetița este plătită în bani și haine pentru munca depusă. Timp
de șase săptămâni, sau chiar mai mult, familia ține doliu, iar la pomana de șase săptămâni ei dau de
pomană anumite lucruri, pe care le consideră folositoare celui decedat, pe lumea cealaltă. Numele
decedatului n u va fi rostit niciodată, deoarece, în credința rromă acest fapt ar putea provoca întoarcerea
sufletului acestuia, care va lua pe cineva din familie.”70

2.4 PERSONALITĂȚI RROME
În diferite lucrări din străinătate sunt menționate mai multe personalități ca f ăcând
parte din etnia rromilor, precum: actorii Charlie Chaplin, Michael Caine, Bob Hoskins și Yul
Brinner, actrițele Rita Hayworth și Ava Gardner, sportivul Eric Cantona, interpretul de jazz
Jean- Baptiste Reinhardt „Django”, dansatorul și coregraful Joaq uin Cortes, Gyp sy Kings,
Santino Spinelli etc.
Pe teritoriul românesc, de -a lungul timpului, s -au afirmat diverse personalități de
etine rromă care au rămas în istoria și cultura națională prin realizarea unor lucrări
impresionante, prin desfășurarea uno r activități importante sau pur și simplu prin posesia
unor talente excepționale, lucruri care s -au imprimat în memoria poporului român. Este
vorba despre: Domnitorul Ștefan Răzvan, cărturarii Io an Budai -Deleanu și Petru Maior.
Totodată sunt evidențiați ve stiți lăutari și instrumentiști ca: Brbu Lăutar u (Vasile Barbu),
Petre „Crețul ” Șolcan, Cristache Ciolac, George Boulanger (Vasile Pantazi), Sava
Pădureanu, Ion Onoriu, Victor Predescu, Nicu Stănescu etc.
Merită, de asemenea, menționați străluciți soliști vocali precum: Zavaidoc (Marin
Teodorescu), Florică Roșioru, Dumitru Siminică, Romica Puceanu etc. După al doilea război
mondial și în timpul comunismului au activat violoniști de mare marcă așa cum au fost:
Grigoraș Dinicu, Ion Voicu și Ștefan Ruha.

a. LITERATURA
Scriitorii r romi îi includ pe Anton Pann (1796 -1854), autor al volumelor „Culegeri
de proverburi sau Povestea vorbii: De prin lume adunate și iarăși la lume date” , și Ion
Budai -Deleanu (1760 -1820). În secolul XX autorii romi îi includ pe C. Nicol aescu Plopșor,
Ștefan Fuli sau Nicolae Lenghescu Cley, autorul primului imn al romilor, din 1934. În 1955,
Mateo Maximoff, un rom căldărar din F ranța care a scris romanul „Prețul libertății” în care
tratează epoca sfârșitului robiei, bunicul autorului fiin d născut sclav în R omânia.71

70 Gheorghe Sarău (Coord. Vol.), Ion Sandu, Ionel Cordovan, Marius Căldăraru, Maria Koreck,
Nicolae Iorga, Rromanipen educațional , București, Ed. Vanemonde, 2014, p. 45.
71 Irina Năstasă -Matei, L igia Livadă -Cadeschi, Dan Drăghia, Alexandra Iancu, Caterina Preda,
Romii din România: identitate și alteritate , Manual auxiliar didactic, București, Ed. Școala
Ardeleană, 2016, p.79.

31

Imaginea 2.1 : Anton Pann
Sursa: Gravură B.A.R. apud G. Călinescu , Istoria literaturii român e de la origini până în prezent , Ediția a II –
a, Bucu rești, Ed: Minerva, 1982, p. 219 .

„Anton Pann (1796 -1854 ) s-ar fi născut în Sliven , dintr -un tată căldărar, mamă fiindu -i o grecoaică
Tomaida, moartă în toamna anului 1883, și ar mai fi avut doi frați. Numele lui era Antonie Pantaleon.
Din Sliven, după 1829, s -au băjenit spre Muntenia familii numeroase de bulgari, care azi intră în
țesătura etnică a orașului Ploiești. Deci Pann avea nu numai în spirit ci și în sânge afinități cu
Caragiale. Era un Balcanic a cărui familie se trăsese din instinct într -o țară unde nu avea pe nimeni:
«Străin fiind, nu am rudă/ Nici de neam nobil, nici de pro st.» Cunoașterea miraculoasă a limbii noastre
e un semn că era sau român (valah curat ori cuțovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie… ”72
În ceea ce privește activitatea lui A nton Pann pe planul literaturii, putem vorbi despre
operele de specialit ate pe care acesta le -a conceput și care au rămas în patrimoniul național.
De exemplu: „Cântări litu rgice” , „Poesii deosebite sau cântece de lume” și „Culegeri de
proverburi sau Povestea vorbii: De prin lume adunate și iarăși la lume date ” lucrare prin
intermediul căreia Anton Pann a devenit unic în literatura română.
Apartenența la etnia rromă provine pe latură paternă, tatăl său fiind rom căldărar, ba
mai mult, se presupune că Anton Pann ar fi fost luat ca rob în armată și folosit ca muzicant.
Capacități le muzicale ale cunoscutului poet au fost remarcate de -a lungul timpului în mare
parte, în corurile bisericii unde Antom Pann avea o reputație admirabilă.

72 G. Călinescu , Istoria literaturii român e de la origini până în prezent , Ediția a II -a, București, Ed:
Minerva, 1982, p. 218.

32

Imagine 2.2: Ioan Budai -Deleanu
Sursa: http://eveste.ro/2017/01/10/am -fost-suntem -romani -ioan-budai -deleanu/ , Descărcat la
08.05.2019 .
„Adevăratul poet al latiniștilor fu Ioan Budai -Deleanu. Acesta era feciorul unui popă din Cigmău , sat
pe valea Mureșului, în ținutul Hunedoarei. /../ Născut prin preajma anului 1760, Budai învăța
bucoavna în satul natal. În apropierea Cigmăului se aflau năruiturile unei cetăți romane, a cetății
Ceugmei, zicea poetul, derivînd de aici numele comunei; mai încolo, spre Hațeg, se ridică Ret ezatul;
țigani foarte pitorești își au pînă azi sălașele în marginile satelor ardelenești; în tinda multor biserici
sînt zugrăvite cu umor și inscripții adecvate muncile iadului («Tocmai așa s -află zugrăvit și în biserica
noastră!») Vestigii romane, popi ș i biserică, munți, vale, obiceiuri țărănești, țigănime, iată punctele
cardinale ale copilăriei lui.”73
Apartenența la etnia rromă a lui Ioan Budai -Delanu reiese dintr -o scrisoare trimisă
lui Petru M aior, în care acesta spunea: „ /../ Cea mai de pe urmă, să știi că fiind eu țigan ca
și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri…”74
Pe tot parcursul vieții, autorul „Țiganiadei” s -a remarcat prin multitudinea și
varietatea preocupărilor, cum ar fi: domeniul pedagogiei, al științelor juridic e, al filologiei,
etnografiei și, bineînțeles, domeniul literaturii în care Ioan Budai -Deleanu și -a lăsat
amprenta și a încercat de descopere cât mai multe noutăți, t oate acestea pentru poporul său,
operele sale fiind dovada bogăției de cunoștințe pe care acesta o deținea.

73 G. Călinescu , Istoria literaturii român e de la origini până în prezent , Ediția a II -a, București, Ed:
Minerva, 1982, p. 75.
74 Mariana Sandu, Delia Grigore, Contribuția rromilor la patrimoniul comun (PDF) , p. 4.

33

Imaginea 2.3: Petru Maior
Sursa: Al. Rosetti, B. Cazacu , Liviu Onu, Istoria limbii române literare , București, Ed: Minerva,
1971, p. 462.

Petru Maior s -a remarcat în literatura română prin intermediul interesului său sporit
față de or iginea pur romană a poporului român, fiind cel care a realizat un prim bilanț pe
plan filologic dar și istoric pe care a reușit să îl publice în lucrarea sa intitulată „Istoria
pentru începutul românilor de peste Dunăre” devenind astfel un reprezentant de seamă al
Școlii Ardelene.
Originea rromă a fost descoperită prin prisma prieteniei cu Ioan Budai -Deleanu, mai
exact printr -o scrisoare în care Ioan Budai -Deleanu îi mărturisește că vrea să scrie pentru
rromi și pentru istoria lor care trebuie clarificată (/…/am socotit cuvios lucru de a scrie pentru
țiganii noștri, ca să să preceapă ce feliu de strămoși au avut și să să învețe a nu face și ei
doară nebunii asemene /../ .”75) și, totodată, mai spune: „să știi că fiind eu țigan ca și tine” .
„/…/ Maior este spiritul prin excelență «iluminist» al Școlii Ardelene, stăpîn pe o inteligență de acută
mobilitate, polemist pasionat, versat în lupta de idei, mînuind ironia ca pe o spadă, autor de cărți și
de mici libelle făcute să pătrundă în mase și să incendieze mi nțile. /../ Opera principală a lui Maior
este «Istoria pentru începutul românilor în Dachia». Cartea are 25 de capitole, dintre care ultimele
patru sînt consacrate românilor de peste Dunăre.”76

75 Mariana Sandu, Delia Grigore , Contribuția rromilor la patrimoniul comun , PDF, p. 4.
76 George Ivașcu, Istoria literaturii române 1 , București, Ed: Științifică, 1969, p. 312.

34
b. MUZICA

Imaginea 2.4: Grigoraș Dinicu
Sursa: https://www.icr.ro/pagini/aprilie -calendar -muzical -grigoras -dinicu Descărcat la 08.05.2019 .
„Grigoraș Dinicu a fost un excepțional violonist, care s -a remarcat în perioada interbelică prin
originalitatea interpretării vechilor partituri ale muzicii lăutărești, dar și prin tehnica instrumentală
strălucitoare, calități care i -au adus faima pe plan mondial. Grigoraș Dinicu are meritul de a fi
desființat orice hotar între muzica clasică și cea populară și de a fi făcut legătura între mahala și
burghezie, aducând sonoritățile horelor, doinelor și cântecelor muzicii lăutărești de la periferia
orașului, unde erau în parte uitate, adaptându -le și prezentându -le pe cele mai prestigioase scene ale
lumii, începând cu cea a Ateneului Român, dar și pe undele radioului.”77
În timpul carierei sale, Grigoraș Dinicu a reușit să atragă admirația unor personalități
importante. E ste vorba despre : Yehudi Menuhin, George Enescu, Jascha Heifetz , Pablo
Casals și Gasp ar Cassado. Mai mult, acesta a susținut concerte în orașe precum Londra,
Paris, New York și Ankara , unde i scusitul violonist a interpretat melodii precum: Hora
mărțișorului , Ceasornicul , Ciocârlia , Plaisir d'amour , Jalea țiganului , Hora boierească,
Elegie, Ca pe luncă , Doina Oltului , Romanțe țigănești și multe altele prin care Grigoraș
Dinicu a împletit muzica vech e cu preferințele actuale de la acea vreme, reușind , astfel , să
capteze toată admirația ascultătorilor. Muzica sa este unică și cuprinde fragment e muzicale
distincte care conduc la intersecția dintre muzica tradițională și noutatea sonoră a vremii.

77 https://radioromaniacultural.ro/portret -grigoras -dinicu -violonist -legendar -ultimul -lautar -al-
bucurestiului -boem/ , accesat la 08.05.2019.

35

Imaginea 2.5: Toni Iordache
Sursa: https://www.youtube.com/watch?v=SgTja2WrUEQ Descărcat la 08.05.2019 .
„Toni Iordache a devenit faimos în special pentru solo -urile sale complexe. Pentru el tehnica
interpretării la țambal nu era doar una a vitezei (este deținătorul recordului de 25 de lovituri pe
secundă, care nu a fost doborât nici până în pr ezent); sensibilitatea melodiilor sale, îndemânarea,
imaginația și carisma sa l -au făcut pe Iordache un adevărat maestru între lăutari.”78
Născut într -o familie în care muzica era o sursă de existență, Toni Io rdache a deprins
ușor tainele țambalului. Este cunoscut faptul că tatăl său era căsătorit cu nepoata marelui
violonist Cristache Ciolac, mai mult, bunicul și tatăl erau familiarizați cu țambalul și un timp
îndelungat a fos t învățăcelul lui Mitică Ciuciu.
La fel ca mulți dintre lăutarii de etnie rromă și Toni Iordache s -a bucurat de un succes
răsunător izvorât din talentul său care a impresionat publicul de la acea vreme. A colindat
lumea și a susținut concerte în orașe renumite unde a cântat melodii precum: Călușul, Cântec
de masă, Jocul ciocănelelor, Breaza fetelor, Horă lăutărească, Variațiuni pe tema: Foaie
verde și -o crăiță și multe altele, prin intermediul cărora a rămas în memoria oamenilor sub
denumirea de „regele țambalului” . Ca rezultat al talentului său, în anul 1973 a colaborat cu
Orchestra d e Muzică Simfonică din Tokyo unde a interpretat melodia ,,Háry János”
compusă de Zoltán Kodály.

78 https://folclor -romanesc.ro/toni -iordache -regele -tambalului/ , accesat la 08.05.2019, Ora: 12:37.

36

Imaginea 2.6: Romica Puceanu
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Romica_Puceanu Descărcat la 08.05.2019 .
„Vocea artistei Romica Puceanu, având un timbru pătrunzător, o impostație naturală și un ambitus
impresionant, dublată de un simț al măsurii și al tonalității similar cu al instrumentiștilor, îi aduc
«titlul » de regina cântecului lăutăresc. Apreci ată pentru vocea ei unică și pentru temele cântecelor sale
(iubire, viață, timp), Romica Puceanu începe să plece în turnee în străinătate, relevante pentru cariera
ei fiind concertul în Israel și cel în Statele Unite ale Americii.”79
Având în vedere că mese ria de lăutar se transmite din generație în generație, așa cum
am observat și în cazul celorlalte personalități din lumea lăutăriei, despre care am menționat
în conținutul acestui subcapitol, tot așa s -a întâmplat și în cazul Romicăi Pucean care s -a
născut într-o familie obișnuită cu taina cântatului pe care marea artistă a ajuns să o
stăpânească foarte bine. O dovadă a acestui lucru este reprezentată de nenumăratele piese,
precum: Șaraiman; Vântule, bătaia ta; Lume, lume; Mergeam tristă pe cărare; Aseară l a
poarta mea; Când erai a mea iubită și multe alte melodii cu care Romica P ucean ar fi putut
colinda lumea mai mult decât a făcut -o dar, regimul de la acea vreme a reprezentat un
obstacol peste care nu a putut trece.
Cu toate acestea , talentul său a ajun s peste hotare fiind recunoscut și astăzi deoarece,
muzica Romicăi Pucean reprezintă temelia artei muzicale lăutărești.

79 https://folclor -romanesc.ro/romica -puceanu -regin a-cantecului -lautaresc/ , accesat la 09.05.2019 ,
Ora: 14:24 .

37
3. IMAGINEA RROMILOR ÎN CREAȚIILE SCRIITORILOR ROMÂNI
După cum am putut observa anterior, atât istoria cât și cultura rromilor s -au format
în urma traseului pe care aceștia l -au parcurs din India spre Europa. Mai precis, prin
intermediul acestei migrații, rromii și -au format o identitate culturală bazată pe interacțiunile
cu alte popoare , de la care au preluat anumite tradiții sau obiceiuri ș i, totodată, au trecut prin
istoria comună fiind martori la evoluția sau decăderea anumitor teritorii în care au poposit.
În urma acetor considerente, analiza identității și alterității rromilor de -a lungul
ultimelor secole – atât din punc de vedere istor ic, cât și cultural – a condus la apariția unei
diversităț i de studii care au avut drept scop stabilirea unor informații exacte despre rromi și
despre trecutul lor care se află și astăzi pe un teren al necunoscutului precedat de nenumărate
ipoteze a căror g rad de adevăr a fost stabilit parțial. În ciuda acestor elemente , istoricii și
cercetătorii au reușit, prin lucrările lor, să facă cunoscută identitatea rromilor. Dovada cea
mai reprezentativă în acest sens este reliefată de operele literarea în care rromi i au apărut,
opere care prezintă fragmente din istoria lor sau anumite momente care îi reprezintă.
Drepr urmare a acestor argumente , în cuprinsul acestui capitol , vom vorbi despre
acea parte a literaturii în care rromii au apărut, prin intermediul unor ma ri scriitori precum
Ioan Budai -Deleanu cu celebra epopee intitulată „Țiganiada” , Nicolae Filimon cu romanul
„Ciocoii vechi și noi” , Ion Heliade Rădulescu cu „Sărbătoare Câmpenească” și, desigur,
Vasile Alecsandri care a susținut „emancipare rromilor” fiind printre primii boieri care și –
au eliberat robii de etnie rromă.

3.1 IOAN BUDAI -DELEANU „ȚIGANIADA”
„Născut (între 1760 -1763) în satul Cigmău, jud. Hunedoara, după ce urmează școala primară în satul
natal, Budai -Deleanu își continuă studiile la seminar ul din Balj, apoi la Viena, de unde revine la Balj,
doctor în teologie, însuflețit de ideile umaniste, liberale și anticlericale care stăpîneau gândirea
apuseană. Din cauza prigoanei dezlănțuite de episcopul Ioan Bobb, e nevoit să se înstrăineze întîi la
Viena, apoi la Lemberg, unde rămîne până la sfîrșitul vieții (1820) și unde își redactează toate
scrierile. Operele sale, cuprinse în peste douăzeci de volume, au rămas aproape toate în manuscris ,
nefiind cunoscute la vremea lor decît într -o foarte mică măs ură. Budai -Deleanu, pătruns de aspirațiile
spre libertate ale poporului său, apare ca o personalitate puternică. Preocupările multiple și variate,
vasta cultură clasică pe care și -a însușit -o, precum și ideile care l -au condus în acțiunea de apărare
a drep turilor poporului român, fac din Budai -Deleanu un exponent de seamă al «Școlii Ardelene».
Într-adevăr, atât prin originea socială (era fiu de preot și avea origini rrome ), cît și prin cultura și
prin activitatea sa, el aparține proaspetei burghezii române ști din Ardeal, luptătoare, în perioada
respectivă, pentru câștigarea drepturilor politice, sociale și culturale, care îi erau contestate și
încălcate de regimul habsburgic. La Viena a cunoscut, probabil, pe Samuil Micu, pe Gheorghe Ș incai
și pe Samuil Vul can, iar la Lemberg purta corespondență cu prietenul său, Petru Maior. În felul
acesta, el n -a pierdut nici o clipă legătura cu Ardealul și cu mișcarea de redeșteptare națională,
căreia i se alăturase. ”80

80 Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu , Isoria limbii române literare , București, Ed. Minerva, 1971, p.
482.

38

Așa cum reiese din biografia lui Ioan Budai -Deleanu, mai exact din scrisorile trimise
către Petru Maior , acesta apaținea etniei rrome și a ales să scrie pentru istoria și neamul
rromilor.81 O dovadă în acest sens este epopeea „Țiganiada” sau „Tabăra țiganilor” care a
rămas în două exempla re. Cea mai vec he, din anul 1800, pusă de scriitor, e mai complexă și
mai dificilă, printr -o acțiune multiplicată, reprezentând isprăvile, asemănătoare celor
desfășurate de Don Quijote , ale nemeșului Beșcherec Iș toc din Uram Haza în căutarea
Dulcineei sale Anghelina. Al doilea exemplar , cu data de 12 martie 1812, suprimă această
excrescență și este forma cea mai echilibra tă și mai artistică a poemului.82
„Țiganida nu a apărut în timpul vieții sciitorului. În felul acesta contemporanii lui I. Budai -Deleanu
au fost împiedicați să guste o operă literară remarcabilă, iar literatura română și limba rmână literară
n-au putut beneficia de experiența creației lui Budai -Deleanu. Țiganiada, singura epopee românească
de reală valoare literară, conține înainte de toate, la adăpostul acțiunilor grotești, supranaturale și
cvasi -istorice din timpul domniei lui Vlad Țepeș, la care participă, alături de boierii și ostașii acestuia,
și domnul însuși, țiganii și turcii, dracii și sfinții «pe de o parte intr -un cadru geografic d elimitat, dar
pe de altă parte și într -un cosmos de dimensiuni mitologice» (Lucian Blaga), o aspră critică a stărilor
de lucruri din țările românești contemporane scriitorului. Țiganiada nu e numai o scriere cu caracter

81 Vezi subcapitolul Personalități rrome, p. 31.
82 G. Călinescu, Istoria lit eraturii român e de la origini pî nă în prezent , București, Ed: Minerva, 1982,
p. 76 -77.
Imaginea 3.1: Ioan Budai – Deleanu: „Țiganiada”
Sursa: Arhiva personală

39
comic, «în care diverse acțiuni și peripeții se întrețes alternându -și sau împletindu -și semnificațiile,
cînd grave, cînd rizibile » (Lucian Blaga), ci mai ales una satirică, o remarcabilă operă, una dintre cele
mai realizate cu conținut social din trecutul literaturii noastre.”83
„Țiganiada, poemation eroi -comico -satiric” , alcătuit din 12 cântece, prezintă, în
mare parte, discrepanța dintre marii boieri care trăiau în lenevie și duceau o viață parazitară,
de lux și dominată de imoralitate, și „săracii țărani” sinceri, patrioți, muncitori , fiind
singurii apărători ai țării. Boierimea apare, cum precizează poetul „toată ziua cu ciubucu -n
gură,/ Pe divan…” în timp ce țăranii , exploatați de ei, țin piept oștirii turcești. Pe lângă marea
boierime, Ioan Budai -Deleanu satirizează instituțiile pe car e se bazează statul feudal al epocii
sale, chiar dacă referirile din epopee sunt făcute la adresa instituțiilor statului românesc din
a doua jumătate a secolului al XV -lea. Ma i mult, Ioan Budai -Deleanu prezintă, societății
românești contemporane, opusul im aginii ideale a unui stat militar bine închegat, organizat
și condus de un voievod neînfricat ca Vlad Țepeș, curajos, demn, hotărât și cu dragoste față
de țară.

Imagine a 3.2: Începutul Țiganiadei lui I. Budai -Deleanu (manuscrisul autograf al poetului)
Sursa: Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare , București, Ed: M inerva,
1971, p. 484

83 Universitatea din București, Istoria lit eraturii române de la origini pî nă la sfârșitul secolului al
XIX-lea, Curs pentru facultățile de limbi străine, Partea I, Centrul de multipl icare al Universității din
București, 1971, p. 117 -118.

40
În cuprinsul epopeii își fac simțită prezența și rromii, în special în cânturile X -XI,
unde apar cuprinși de asprimea luptei care are loc între r omâni și turci, încercând să pună
bazele unui stat propriu, rromii ( „țiganii” ) desfășoară o discuție care îi are drept inițiatori pe
reprezentanții lor cei mai importanți. Această discuție are ca subiect principal viitoarea formă
de guvernământ a unui stat țigănesc. Astfel, trebuie făcută o alegere între trei forme de
organizare diferite, propuse de trei reprezentanți de seamă. Pentru o monarhie absolută,
despotică – Baroreu, pentru o republică democratică – Slobozan, care deține un nume specific
acestei for me de administraț ie, și, în sfârșit, Janalău care promovează o formă de conducere
mixtă „demo -aristo -monarhicească” care a fost respinsă de marea majoritate care, plictisită
de interminabilele discuții dintre cei trei reprezentanți (Baroreu, Slobozan și Jan alău),
pornesc o învălmășeală generală care distruge ordinea „înaltului for țigănesc” și cauzează
decese în rândul participanților, inclusiv a „voievodului” Tandaler.
Prin intermediul acestei secvențe, Ioan Budai -Deleanu oferă argumente puternice
înpotriv a monarhiei despotice și spune, prin intermediul lui Slobozan, faptul că „monarhul
e și el un parazit al societății, care -și pierde vremea huzurind, or în cel mai bun caz în
ocupații mărunte, inutile.” . La un moment dat, Goleman se întreabă dacă monarhul
reprezintă o sfidare pentru semenii săi:
„Doarme ca noi pă dungă, pă spate, /Așa cum vrea, păn’ce să face zio, /Apoi, sculîndu -se, bea și mîncă
/Sau îș razămă capul în brîncă. /Apoi jalbe și cereri ascultă /Și le hotărăște cum precepe, /Făr a -și mai
frînge capul cu multă /Învățătură, ce nice -i închepe /Lui în mintea ha domnească, dă -alte /Griji mai
trebuincioase și nalte…”84
Slobozan îl vede pe monarh ca făcând parte din ceata avarilor, a oamenilor lacomi și
obsedați de puterea banului. Egoist, ignorând le gile țării și implicit poporul, monarhul nu
cunoaște ideea de patriot ism sau dragostea față de țară: „În monarhie nu e cea sîmțire /
Nobilă, de suflet înălțătoare/ Ce să cheamă -a patriei iubire,/ Nici alte vărtuți strălucitoare,/
Ce în răpublăce , de-atîte ori,/ Minună pre nepoții viitori.”85
Acum, revenind la subiectul lucrării noastre, și anume imaginea rromilor în literatura
secolului al XIX -lea, putem afirma, fără ezitare, faptul că rromii au apărut în literatură, așa
cum au trecut prin istorie, adică fr agmentar deoarece, așa cum am afirmat și la începutul
lucrării, rromii nu au fost niciodată în centrul evenimentelor. De cele mai multe ori, ei au
fost percepuți ca făcând parte din context, fiind remarcați, totuși, în cele mai multe cazuri,
sub influența statutului de robi, cu ocupații precum agrigultura, îngrijirea gospodăriilor,
confecționarea obiectelor de uz casnic și gospodăresc etc.

84 Ion Budai -Deleanu, Țiganiada , Cluj -Napoca, Ed: Dacia, 1984.
85 Ibidem, p. 317.

41
Contrar acestor elemente, în opera lui Ioan Budai – Deleanu, rromii capătă o imagine
privilegiată prin care poetul ilumi nist își exprimă „gândurile serioase de grea și matură
socoteală”86 privitoare la orânduirea care afectează propriul lui popor. Deși, la prima vedere,
epopeea „Țiganiada” pare a fi o simplă povestire î n versuri cu caracter umoristic sau chiar
o ridiculizare a comunităților de rromi, nu este nici pe departe așa deoarece, poetul nu a țintit
cu vorbele sale o populație persecutată și fără dreptu ri, așa cum erau rromii, ci, ma i degrabă,
o formă de organizare care afecta într -un mod vizibil ideea de patriotism.
Pe lângă monerhie, critica lui Ioan Budai -Deleanu s -a exercitat și asupra mănăstirilor
considerate de marele scriitor simple organizații comerciale în interiorul cărora se adăpostesc
nenumărate pofte trupești. Cu ocazia pătrunderii Satanei în chip de fecio ară într -unul din
lăcașurile sfinte, poetul iluminist evidențiază falsitatea prin demascarea călugărilor care
ajung să se confrunte, în noapte, provocați de prezența fetei.
Referirile aduse monarhiei, mănăstirilor și boierilor evidențiază cele trei „puter i”
care aveau în stăpânirea lor familii de rromi. După cum am putut observa în primul capitol,
dedicat istoriei acestei minorități etnice , boierii, domnitorii și mănăstirile erau singurii care
dețineau privilegiul de a folosi rromii la muncile gospodărești sau ag ricole. În epopeea sa ,
Ioan Budai -Deleanu desconsideră aceste trei „puteri” prin demascarea lor și, implicit, prin
evidențierea mijloacelor de îmbogățite și de obținere a puterii pe care o exercitau
necorespunzător, profitând de țărani i și de rromii care reprezentau singurul pilon pe care se
mai sprijinea țara, ei fiind singurii patrioți care simțeau dragostea față de m eleagurile în care
viețuiau. Din acest punct de vedere, „Țiganiada” ilustrează atât viața rromilor, c ât și
fragmente din istoria lor, autorul aducând critici și vorbe încărcate de un adevăr remarcabil
prin care condamnă lăcomia, pasivitatea și abuzul de putere .
După cum am văzut , în epopeea intitulată „Țiganiada” („Tabăra țiganilor” ),
comunitățile de rromi apar sub form a unui pretext de creație, întrucât, intenția lui Ioan Budai –
Deleanu nu a fost desconsiderarea rromilor sau ironizarea comportamentului lor, acest lucru
rezultând chiar din părerea marelui scriitor care condamnă, mai degrabă, pasivitatea ,
deoarece „acestor rele de astăzi – scrie el -nu sînt vremile de vină , ci tu însuți, omule; căci de
n-ai vrea tu, nimeni nu te -ar putea asu pri, fiindcă ai minte și putere”87.

86 Universitatea din București , Istoria lit eraturii române de la origini pî nă la sfârșitul secolului al
XIX-lea, Curs pen tru facultățile de limbi străine, Partea I, Centrul de multiplicare al Universității din
București, 1971, p. 120 .
87 Ibidem.

42
3.2 NICOLAE FILIMON „CIOCOII VECHI ȘI NOI”

Imaginea 3.3: Nicolae Filimon
Sursa: Fotografie comunicată de d. G. Baiculescu apud G. Călinescu, Istoria lit eraturii române de la
origini pî nă în prezent , Ediția a II -a, Bucu rești, Ed: Minerva, 1982, p. 363 .
„Născut la București, la 6 septembrie 1819, în același an cu Russo și Bălcescu, N. F ilimon aparține
însă altei generații scriitoricești, numărându -se totodată printre primii exponenț i literari ai păturii
sociale de mijloc. Tatăl său, Mihai Filimon, preot la biserica Ienei, murea de holeră în 1830, lăsînd o
văduvă cu cinci copii. Viitorul romancier capătă cunoștințe elementare de la dascălul bisericii
părintești, învață poate și ceva carte grecească, dar cultura lui generală (incluzînd și cunoașterea
cîtorva limbi moderne: franceza, italiana, germana) e a unui autodidact, obligat de timpuri u să-și
cîștige singur existența. Unele împrejurări ale tinereții scriitorului au fost consemnate de Ion Ghica,
într-una din «Scrisorile către V. Alecsandri»: «Pe lângă grupul Anton Pan, Nănescu, Chiosea și
Unghiurliu, unul și nedespărțit, se lipise un cop ilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de țârcovnic;
se introdusese în societatea acelor diletanți făcîndu -le tot felul de misiuni; știa unde se găsea pelinul
cel mai bun și unde se frigea «trandafirii» cei mai gustoși; îl făceau haz fiindcă era plin de originalitate,
de duh și de veselie. ».”88
Mai mult, Nicolae Filimon a fost „…tovarăș de petreceri cu Anton Pann, cîntăreț la biserica Enei,
flautist în orchestra teatrului de operă italiană, econom la aceeași biserică unde succede tatălui său,
cronicar t eatral și îndeosebi muzical, călător în Germania meridională și în Italia, secretar apoi
membru în Comisiunea documentară pentru strîngerea antichităților românești, în sfârșit șef al

88 Universitatea din București, Emil Boldan, Șt. Cazimir, Gh. Ciompec, V. Sandu, M. Zamfir, Istoria
literaturii române de la origin i pînă la sfîrșitul secolului al XIX -lea, Curs pentru facultățile de limbi
străine, Partea a II -a, Centrul de multiplicare al U niversității din București, 1972, p. 64.

43
secțiunii bunurilor la Arhivele Statului, este autorul cîtorva cărți, di ntre care «Ciocoii vechi și noi sau
ce se naște din pisică șoareci mănîncă» (1863) îi rezervă un loc de frunte în literatura noastră.”89
„Ca și romanicierii populari de acum o sută de ani, la citirea cărora și -a descoperit vocația, Filimon e
un moralist sum ar, care sancționează viciile și răsplătește virtuțile, concepîndu -și literatura ca operă
de justițiar”.90
Acest lucru este vizibil și în romanul menționat anterior, „Ciocoii vechi și noi” , în
care autorul prezintă ascensiunile ariviștilor și prăbușirile c laselor vechi, totul realizându -se
cu ajutorul documentarului social și al perspectivei istorice, prin care romanul lui Nicolae
Filimon devine un model pentru viitoarele romane de tip social.
Fiind o operă de reconstituire istorică , romanul conține și elem ente referitoare la
situația rromilor care se confruntau cu statutul de robi. Această parte din trecutul
comunităților de rromi este exemplificată pe tot parcursul romanului, aceștia făcându -și
simțită prezența prin meseriile pe care le practicau și prin i mportanța lor ca forță de muncă
la casele boierilor sau în curțile mănăstirilor. Așa cum am specificat în capitolul dedicat
istoriei rromilor, aceștia au pășit pe meleagurile noastre în contextul unei robii colective.
Mai exact , rromii reprezentau forța de muncă cea mai prețioasă în rândul boierilor care își
măsurau averea si în funcție de robii rromi pe care îi avea u în stăpânire.
Aceste lucruri apar, într -un mod cât se poate de clar, și în romanul lui Nicolae Filimon
unde acțiunea se desfășoară între anii 1814 și 1825, în contextul ultimelor domnii fanariote
și a răscoalei lui Tudor Vladimirescu, perioadă care marchează destrămarea clasei boierești
în frunte cu unul dintre cei mai de seamă reprezentanți, și anume Andronache Tuzluc care a
fost păcălit de lo viturile mișelești ale unui „om de lume nouă” , ciocoiul Dinu Păturică.
La prima apariție a „noului ciocoi” , se poate observa înfățișarea sărăcăcioasă a unui
june de 22 de ani:
„/…/ scurt la statură, cu fața oacheșă, ochi negri plini de viclenie, un nas drept și cu vârful cam ridicat
în sus , ce indică ambițiunea și mîndria grosolană, îmbrăcat cu un anteriu de șamalgea rupt în spate,
cu caravani de pînză de casă văpsiți cafeniu, încins cu o bucată de pînză cu marginile cusute în
gherghef, cu picioarele goa le băgate în niște iminei de saftin …”91
Deși, aparent , Dinu Păturică părea inofensiv, sărac, naiv și neajutorat, pe parcursul
romanului acesta îi distruge echilibrul marelui boier prin înșelătorie și viclenie. Dacă, în
primă fază, câștigă încrederea tot ală a lui Andronache Tuzluc, ulterior profită la maxim de
această oportunitate și duce la bun sfâșit o serie de planuri trufașe la conceprerea cărora a
participat și chera Duduca, considerată dubletul moral a lui Dinu Pă turică, relația dintre cei

89 Șerban Cioculescu, Vladimir Streinul, Tudor Vianu, Istoria literaturii române moderne , București,
Ed: Eminescu, 1985, p. 104 -105.
90 Ibidem.
91 N. Filimon, Ciocoii vechi și noi , București, Ed: Eminescu, 1984, p. 15.

44
doi fiind consemnată în capitolul dedicat întâlnirii dintre ei, care deține un nume
semnificativ: „Ipocriții în luptă”.
Odată ajuns în funcția de vătaf, rezultat al încrederii dobândite de la postelnicul
Andronache Tuzluc, Dinu Păturică începe sustragearea sistema tică a averii fanariotului.
După ce a reușit să își ducă la bun sfârșit toate planurile, Dinu Păturică părăsește casa
stăpânului, pe care îl lasă înecat în datorii, și se căsatorește cu chera Duduca , după care se
implică în politică dobândind rangul de mar e stolnic. Prin această postură, el se dă de partea
oponenților lui Tudor Vladimirescu pe care îl trădează și recurge la jefuirea țăranilor pe care
îi supune la torturi insuportabile. Ascensiunea lui Dinu Păturică se curmă odată cu venirea
în scaun a domn ului pământean Grigore Ghica care îl aruncă în ocnă pe acesta în urma
plngerilor repetate făcute de țărani.
Dezvoltarea acțiunii evidențiază și familiile de rromi care se aflau în situația de robi,
atât în conținutul romanului cât și realitate , această min oritate etnică era în proprietatea
domnului (statului), a mănăstirilor sau a particularilor (boierilor). Un exemplu în acest sens,
este momentul în care Dinu Păturică, ajuns la casa po stelnicului Andronache , admira
bogățiile din gospodăria ma relui boier (p ăsările din curte și bucatele care se preparau în
bucătărie): „Iată -mă, în fârșit, ajuns în pământul făgăduinței; am pus mîna pe pîne și pe
cuțit; curaagiu și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlîc, și ca mîne voi avea și eu case mari
și bogății ca ale ace stui fanariot.”92 Această secvență este dovada faptului că „noul ciocoi”
își dorea să pună stăpânire pe avuțiile boierului Andronache, avuții care se măsurau și în
funcție de „familiile de țigani” pe care boierul le avea în stăpânire. Aceste familii
repreze ntau mâna de muncă necesară pentru întreținerea gospodăriei și, la rândul său, boierul
trebuia să le asigure hrana, locul de odihnă și îmbrăcămintea. Spre exemplu, în „Catastihul
de dosolipsie al casei dumnealui marelui postelnic andronache tuzluc Leatul 1 818,
septembrie 1” , pe care Dinu Păturică il citește postelnicului pentru a -i justifica cheltuielile
de pe parcursul anului. A stfel, în acest catastih sunt însemnate și cheltuielile dedicate
familiilor de rromi care slujeau la curtea postelnicului , mai exa ct, boier ul a cheltuit „380
talere pentru îmbrăcămintea țiganilor și 1.200 talere pentru simbriile slugilor casei.”93
Un alt element împortant, referitor la rromi, este reprezentat de ocupațiile tradiționele
pe care le -au practicat de -a lungul timpului și c are îi reprezintă cu desăvârșire. În conținutul
romanului se pote observa meseria de lăutar, specifică rromilor și păstrată din generație în

92 N. Filimon, Ciocoii v echi și noi , Bucur ești, Ed: Eminescu, 1984, p. 18.
93 Ibidem , p. 142 .

45
generație până în zilele noastre. Mai precis, această meserie tradițională practicată de rromi
apare în capitolul a l XVI -lea intitulat „Fă-te om de lume nouă să furi cloșca după ouă!” în
care Dinu Păturică pregătește o cină la care cheamă câțiva amici apropiați. Acest ospăț a fost
pregătit cu mare atenție, cu bucate alese și băuturi rafinate. După câteva pahare, ciocoi i își
făcu poftă de dans iar Dinu Păturică „chemă pe un țigan și, după ce îi șopti cîteva cuvinte la
ureche, intră și el în hora ce se și începuse./ Vinul, vorba și în cele din urmă sunetele
lăutarilor deșteptase în oaspeții lui Păturică un gust de petrece ri…”94. Printre dansurile
preferate de ciocoi se numără: „pristoleanca, chindia și jocul numit, «ca la ușa cortului»
sau zoralia.” .95
Tot la acest ospăț, orgnizat de Dinu Păturică, cei care serveau la masă erau rromii:
„Patru țigănași, curat îmbrăcați, adu ceau bucate la masă, și două țigance tinere și frumușele erau
însărcinate a turna prin pahare nectarul care, de la căderea zeilor din Olimp încoace, a luat prozaicele
nume de vin și rachiu.”.96
Dacă în epopeea lui Ioan Budai-Deleanu rromii au apărut sub influență umoristică,
în romanul „Ciocoii vechi și noi” , comunitățile de rromi sunt preze ntate din punct de vedere
social prin ocupațiile pe care le aveau și pe care le desfășurau sub stăpânirea b oierilor, a
mănăstirilor și a domnitorilor care îi vedeau drept forța de muncă necesară pentru întreține rea
gospodăriei și pentru dobândirea de foloase materiale care ajutau la întregirea averii și,
totodată, la menținerea statutulu i social.
„Păturică era într -adevăr un om extraordinar. El își luase hotărîrea de a deveni om mare și nici un
obstacol nu putea să -l abată de la această idee fixă. Ca slugă, era dator să lucreze mai multe ore pe zi
și a se supune la toate slugile cele mai vechi decît dînsul; ca ambițios căta să învețe carte mu ltă, precum
îi zisese fanriotul, și să se silească a înlătu ra toate obstacolele ce întîmpina în calea ambițiunei sale. ”97
Având în vedere cele spuse mai sus și faptul că romanul lui Nic olae Filimon
urmărește latura socială din secolul al XIX -lea, este vizibil interesul autorului pentru
contextul politic dar și minoritar din acea perioadă , unde rromii apar în situația unei robii
colective, aflați în stăpânirrea bo ierilor care au drept sco p dobândirea averii și afirmarea pe
plan social. Astfel, nici o clasă, categorie sau forță socială a epocii nu rămâne în afara
atenției romancierului. Din acest punct de vedere, romanul „Ciocoii vechi și noi” devine o
operă de reconstituire istorică în care arta descriptivă a lui Nicolae Filimon găsește un câmp
larg de desfășurare și, în același timp, una dintre puținele lucrări care surprind viața rromilor
din periada robiei , moment care le -a marcat istoria și care, di n păcat e, a dus la formarea unor
stereotipuri dominante în conștiința celor din afara etniei.

94 N. Filimon, Ciocoii vechi și noi , Bucu rești, Ed: Eminescu, 1984, p. 116.
95 Ibidem , p. 119.
96 Ibidem , p. 107.
97 Ibidem , p. 40.

46
3.3 ION HELIADE RĂDULESC U „SĂRBĂTOARE CÎMPENEASCĂ”

Imaginea 3.4: Ion Heliade Rădulescu
Sursa: Ion Eliade Rădulescu în vestita -i mantă, B.A.R. apud G. Călinescu, Istoria lit eraturii române
de la origini pî nă în prezent , Ediția a II -a, Bucu rești, Ed: Minerva, 1982, p. 141 .

„Dup ă D. Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române este fără îndoială I. Eliade
Rădulescu, scriitor cu suflet ardent , creator pretutindeni, desfășurat deopotrivă în viață și în artă,
înzestrat cu mari însușiri și cu tot atît de mari cusururi.”98
„Prima parte a biografiei autorului a fost evocată de el însuși în amuzanta schiță memorialistică
«Dispozițiile și încercările mele de poezie» sau în suita de sonete intitulată «Visul».”99
„I. Heliade Rădulescu, născut prin 1802, la Tîrgoviște, e fiul unui ofițer de poliție, Ilie Rădulescu, și
al soției sale , Frusina, poate grecoaică; trei frați s -ar fi stins, asigurînd supraviețuitorului unic, din
partea părinților, tot «fierbintele dor…, tînăra lor căldură și… toată nădejdea lor». Primește învățătură
mai înaltă la școala domnească de la Măgureanu și mai departe de la școala lui Gheorghe Lazăr, a
cărei conducere i se încredințează, după sfârșitul întemeietorului ei. De altfel, încă din 1820, Heliade
predă alături de Lazăr aritmetica și geometria. Din cu rsurile de gramatică va ieși lucrarea sa originală.
Heliade duce școala pe umerii săi, cu o mare putere de muncă, șase ani, în care timp, probabil își
reface cultura de tip enciclopedic. Alăturat lui Dinicu Golescu, alcătuiește statutele «Societății
litera re». În 1828, tipărește la Sibiu excelenta sa «Gramatică», în care biruie bunul simț empiric. Peste
un an scoate «Curieru românesc». Heliade conduce din 1832 «Buletinul oficial», iar din 1836,

98 G. Călinescu , Istoria literaturii român e de la origini pînă în prezent , Ediția a II -a, București, Ed:
Minerva, 1982, p. 131 .
99 Universitatea din București, Istoria literaturii rom âne de la origini pînă la sfârșitul secolului al
XIX-lea, Curs pentru facultățile de limbi străine, Partea I, Centrul de multiplicare al Universității
din București, 1971, p. 161 .

47
«Curierul de ambele sexe». Prin 1853 -4, Bolintineanu are surpri nderea dureroasă de a -l vedea la
Varna, în uniformă turcească. Heliade se întoarce în țară abia în 1859, cade la o alegere parlamentară,
nu joacă nici un rol public după Unire, se risipește în activitatea politică și literară dezordonată,
primește o pensie publică în 1863, e ales deputat în 1866 și președinte al «Societății Academice» (în
1867), de care se îndepărtează, pentru neînțelegeri de ordin lingvistic. Moare în 1872, părăsit și uitat.
Viața sa familială fusese foarte zbuciumată; obscurului și penibi lului episod al răfuielii cu Gr.
Alexandrescu, i se adaoseră repetate neînțelegeri cu soția lui, zuliară, care -i dăduse numeroși copii.
Dintre aceștia I. I. Heliade Rădulescu avea să -i servească memoria, făcîndu -se editorul unora din
postume și reeditorul operelor sale.”100
„Spirit multilateral, de o mare curiozitate pentru idei, deosebit de activ, pe o largă arie de preocupări,
Heliade a fost personalitate de prim plan în cultura epocii. Mai vîrstnic decît ceilalți scriitori de la
1848, le -a fost multora di ntre ei profesor în sensul propriu al cuvântului și le -a îndrumat primii pași
în literatură.”101
În cele din urmă, este clar faptul că Ion Heliade Rădulescu este un reprezentant de
seamă al epocii romantice pașoptiste , atât prin poezia extrem de personală câ t și prin car iera
pe care a desfășurat -o pe tot parcusul vieții: proiectele sale culturale care, dacă ar fi fost
realizate in tegral, ar fi putut declanșa o Renaștere românească.
O atenție deosebită, având în vedere tema acestei lucrării, trebuie acordată prozei și
teatrului care aparțin lui Ion Heliade Rădulescu, mai exact pledoariei teatrale intitulată
„Sărbătoare cîmpenească pentru 30 august 1837” care este dedicată emancipării rromilor.
Scena are loc într -un sat din județul Gorj și îi are ca principali protagoniști pe Coman
(un jurat); Florica (fiica lui Coman); Nițu (cel îndrăgostit de Florica); Stancu și Călin
(sătenii); Vasile (prietenul lui Coman). Dacă în subcapitolul anterior am discutat despre
perioada în care rromii au fost robi, în prezentul su bcapitol vom vorbi despre emanciparea
rromilor și despre viața lor de după robie.
În opera lui Ion Heliade Rădulescu, încă de la început, unde are loc discuția dintre
Coman și Vasile despre Păun, un „țigan de la G lavacioc” , este prezentată situația rromil or
care erau răspândiți prin sate ocupându -se cu treburile câmpului, dar, totodată, Vasile îi
spune lui coman despre niște lăutari din București care erau negustori. D in această secvență
reiese ideea de emancipare și dorința de schimbare a rromilor.
Vasile îi dezv ăluie lui Coman statutul de rrom pe care Păun îl avea și, într -un moment
de omenie, Vasile spune : „Oameni sîntem toți, eu nu văz nici o deosebire: toți avem de la
Dumnezeu cap, ochi și sprîncene.” 102

100 Șerban Cioculescu, Vladimir Streinul, Tudor Vianu, Istoria literaturii rom âne moderne ,
București , Ed: Eminescu, 1985, p. 26 -27.
101 George Ivașcu, Istoria literaturii române , București, Ed: Științifică, 1969, p. 398.
102 Ion Heliade R ădulescu, Opere III Scrieri în proză teatru , București, Ed: Minerva, 1975, p. 468.