Traducer e de M ihaela Gafițescu Pr efața de Miruna Runcan INSTITUT UL EUROPEAN 2000 PREF AȚĂ Cu numai câțiva ani înain te, a scrie sau doar a… [606531]

CLA UDE-JEA N BER TRAN D
DEONT OLOGIA MIJLOACELOR DE
COMUNI CARE
Traducer e de M ihaela Gafițescu Pr efața de Miruna
Runcan
INSTITUT UL EUROPEAN
2000

PREF AȚĂ
Cu numai câțiva ani înain te, a scrie sau doar a traduce
o car te dedi cată eticii presei era o adevăra tă aven tură. Și asta
nu întîmplător. Nici pentru vesela și colora ta presă aflată la
vîrsta tuturor speran țelor (economice, politice și nu numai),
prima jumătate a deceniu lui nouă nu a fost dedica tă în vreun
fel meditațiilor și regle mentărilor morale; nici publicu l (sau
mai corect spus publi curile în formare) nu aveau o
disponibi litate specială în a ceda îndoie lilor cu privir e la
noua jucărie a „ libert ății" de expresi e, cucerit ă parcă fără
efort. Nu e deci de mirare, privind lucrur ile retrospec tiv, că
editorii, și ei în plină construcți e a politicilor editori ale
aduc ătoare de profit, priveau cu destulă suspiciun e nu numai
lucrările dedicat e deontologi ei media, ci chiar , în ansamblu,
pe cele cu subiect – didact ic ori de simplă populari zare –
refer itor la întreaga profesiune de jurnalist. Lucruril e se
leagă și mai evident atunci cînd ne gîndi m la „moda", care a
domnit multă vrem e în presa noastră adolescent ină, de a
disprețu l superior sistemele de profesiona lizare a actului
jurnalisti c (învă țămînt superior , mastera te, metode didact ice,
workshopuri etc), într-un soi de pașoptis m – deloc inocent –
care lasă încă și astăzi loc surogatului, subcul turii și

impostur ii celei mai deșănța te.
Fără să se producă, în profunzi me, o adevăra tă și
defin itivă mutație la nivelul mentalităților, nici în ce-i
priveșt e pe magnații presei, nici în ce-i priveșt e pe con-
sumatorii-utilizator i, după 1996 ceva a început totuși să se
schimbe în Ro mânia, iar expl icația nu e ste una poli tică
(slava Dom nului), jlar nici una miraculoasă. Treptat,
ciliva factori au contr ibuit la descoper irea de către editori a
unei reale necesi tăți de a fructifica un eșant ion proaspăt de
piață. Mai întîi e vorba despre diversific area uluitoare a
cîmpului oferte i mediatice, poate cel mai dinamic palier
econo mic într-o țară în neopri tă recesiune. Lucru care are
efecte benefice, dar și neplăcute, dacă ar fi să ne gîndim
doar la agresivi tatea fățișă a societ ății de consu m. Apoi e
vorba despre interesul excepț ional de care se bucură, de un
deceniu încoac e, școlile superioar e de jurnalis m, de stat sau
priva te, al căror număr crește în fiecare an în pofida faptului
că piața locuri lor de muncă dă reale semn e de satura ție. Și,
în fine, trebu ie să ținem seama de tresărir ile din ce în ce mai
speria te ale oamenilor de presă înșiși, celebri sau complet
necunoscuți, foarte puțin capabili – încă – să se solidariz eze
în fața unor valori comune ale profesiei, dar mereu mai
decon certa ți – cînd nu e vorba chiar de disperare – de

fragi litatea așa zisei,, a patra puteri". E deci de înțeles
interesul marcat al unora dintre producător ii prestig ioși de
carte din Rom ânia mileniu lui treifață de manua lele, eseurile
și studii le referitoar e la comunicare, la viața și istori a
mediilor de infor mare, tehnicile jurnalis mului, legislația și
etica specif ice noii ere a infor mației, ba chiar – în sfîrșit
-filosofe i care le cimentează pe toate laolaltă. E, acesta, un
semn de sănătat e natural ă, dătător de speranț e, iar carte a de
față vine să-l confir me, chiar dacă tonul ei e unul de
optimism mod erat.
Claude- Jean Bertr and este, în cîmpul cercetării
sociolog ice și cultura le referi toare la mediile de informare
contemporane nu doar un specia list de marcă, ci un spirit
activ, obsedat pe bună dreptat e de relația mereu fragil ă și
primejdui tă – asemeni unui prețios castel asediat din toate
părțile – dintre democrație și calitatea mesajelor în
comunicare a de masă. Dedic îndu-și o bună parte a carierei
de filolog culturi i și civilizației engleze și americane,
domenii în care a scris diverse cărți ce au fost traduse în mai
multe limbi de circul ație, încă de la mijlocul anilor '80 el își
canalizează atenția către proble mele specifice televiziun ii și
radiou lui, nu numai din punctul de vedere al tehnicilor și
discursului, ci, în princ ipal, din perspect iva impactulu i

major pe care acestea le au asupra colect ivităților umane în
raport cu tipul și nivelul de civilizație, cu mentalitățile și cu
sistemele polit ice, fie el e leg ate sau nu de dem ocrație.
Deontologia mijloac elor de comunicare este, sintet ic
vorbind, mai mult decît o carte de populari zare asupra unora
dintr e cele mai delicate și mai frecven te totodată dintre
proble mele eticii profesionale în jurnalis mul de orice fel;
cum este și, în pofida dimensiun ilor sale moderate, mai mult
decît un simplu manual de uz universitar ori, cu atît mai
puțin, nu rămîne doar un îndrept ar de norme și reguli pentru
cei care pract ică una dintre celejnai frecvent ate profesiuni
de_£e planet a înconjurat ă de aura inform ației. Ce e și mai
interesant, carte a încearcă să acop ere toate aceste funcții și
reușește cu rigoare și elegan ță, dar le depășește datori tă unei
interogaț ii reflexive conținu te și asumate manifest. Fără să
cadă nicioda tă pradă plăcer ii eseisti ce estetizant e pe care o
recunoșt i adesea în scriei le franțuzești cu să mînță morală din
ultimele decenii, volumul care devine acum accesibil și
publi cului românesc este unul în același timp plin de
utilitate dar și tonifian t, tocmai pentru că motivația sa cea
mai adîncă se naște din speranța că, în pofida criticilor din
ce în ce mai vehem ente pe care publi cul, politicieni i și
oamenii de cultur ă le adresează forței (aparent)

incon trolab ile a presei, e nu numai posibil, ci și oarecu m
probabi l ca respon sabilitățile funda mentale ale aceste i uriașe
mașinării comunicațion ale să fie mereu repuse sănătos în
discuț ie – pen tru a fi din nou asum ate cum se cuvine.
Nu este astfel deloc de mirare că, propunîndu-și să
ofere un sistem valid de ordonare a cîmpului investig at,
Claud e-Jean Bertr and își focalizează mai întîi de toate
atenția asupra unei zone aparent cunoscută de toată lumea,
dar căreia, ca să parafr azăm o idee mai veche a lui Or lega y
Hassct, nu-i mai dăm import anța cuven ită pentru că ea a
deven it oarecu m „un bun natural" : relația funcționa lă dintre
presă, socie tate civilă și putere. Copl eșiți de foamea – pe
alocuri bulimică – de „consum atori" ai produ sului mediatic,
uităm adesea că „mijloacele" ar trebui să fie, mai înain te de
orice, unelte dedicate infor mării șiform ării noastre, că ele s-
au născut și își împlinesc menirea funda mentală pentru a ne
ține treji și nu pentru a ne adorm i, pentru folosul nostru (de
utilizatori) și nu exclusiv pentru infin itele noastre dispo-
nibilități Indice. Intr-o concisă dar ferm ă recapitu lare asupra
funcț iilor princip ale ale comunicăr ii mediatice,
diver tismentul își redobîndește astfel funcția lui subordonată
— în contradi cție flagrantă cu amploarea pe care a căpătat-o
prin industrial izare a tehno logică fără precedent din ultima

jumătate de secol. Funcțiile de bază se reașea ză și ele,
cuminți dar îndrep tățite, la locur ile lor: cea de a observa și
organiz a o imagine coerent ă asupra lumii înconjurătoare,
cea de a asigura comuni carea socia lă, cea de a oferi un
climat cultural reprezentativ și relativ omog en, educînd
natur al și nu didactic ș.a.m .d. Cîmpul deon tologie i
profesiona le se extinde – prin simplă recapi tulare onestă –
asupra tuturor genuri lor de presă — de unde și insist ența
autoru lui, pe întregu l parcurs al cărții, că primatul
adev ărului nu trebuie și nici nu poate excepta
diver tismentul, pe motive de vandabil itate. Actori i
comunicării mediatice – jurnal iști, politicieni, utilizatori,
producă tori și ofer tanți de rec lamă -sini aduși astfe l în scenă,
încă dintru început, într-o amplă interconexiune ce se cere
urmărită atent și descrisă cu limpezime, dar și cu simț al
nuanț ei.
Un nivel ulterior al dezbater ii este dedic at de Bertrand
valor ilor de întemeiere – ca să spune m așa — care dau
legitimitatea și prestigiu l real al jurnalism ului, astăzi ca și
totdeauna, și pe care nu strică nicic înd să le revizităm, chiar
dacă se vor găsi mulți, din afara dar și dinlăuntrul presei,
care să le tratez e cu dispre țuitoar e suspiciune. Cunoașterea
de sine și de celălalt, toleranța, raționali tatea, armonia

socia lă, veghea asupra treburi lor publice, contro lul
comunitar asupra administraț iilor, justiția socială sînt, în
fond, nu simplu l decor , cu contururi relative, al exercitării
libertăților noastre indiv iduale, ci înseși țintele ultime ale
acestor libertăți. E și pricina pentru care, cred, dreptul de a
comunica – expri mându- te nerestr ictiv – ca și libert atea de a
ști fac mașinăr ia să lucreze : ele nu pot fi tratate niciodat ă „în
sine" și ca atare nu se lasă înțelese pînă la capăt decît ca
articulație a part icipăr ii fiecăru ia la viața cetății.
Desigur , o amplă secțiune a cărții este dedica tă de
autor unei pertinent e și profunde analize asupra sistemelor
de autocontro l în viața mediilor de infor mare conte mporan e:
istori cul și dezvoltar ea codurilor deontologice, natura,
obiectivele lor de princ ipiu și de perspectivă, organizaț iile și
asoci ațiile care le-au produs, ca și specif icitatea textelor
codif icate (princ ipii, aplicare, sancțiuni) în funcți e de
diversif icare a fără preceden t a tipur ilor de activități din
vasta lume medidtica sînt supuse unuia dintr e cele mai
competente examene critice din ultimii ani, în pofida unei
conc izii exemplare (a nu se confunda, căci nu e cazul, veți
vede a, concizi a cu ariditatea). Este și zona în care se
insta lează, aproape insesizabil, un riguros efort comparat ist,
care pune în dialog modelele diverse de autocon trol pe care

le putem regăsi astăzi în țările democratice, în funcție de
tradiția dezvol tată într-un spațiu sau altul (mode lul franc ez
în opozi ție cu cel anglo- saxon, dar și diferenți eri precise față
de cel scandin av ori de cel japonez, să zicem). Aceast ă
metodă comparat istă, evident una extre m de fertilă, va
consti tui probabil unul dintre benefic iile majore ale lucrării
pentru cititoru l român — practicant al jurnal ismului sau
simplu utilizator – prea puțin familiariza t cu modalitățile în
care presa din alte țări a învăț at să se autoguv erneze pentru
a-și spori credibi litatea și prestigiu l.
Dar să nu cădem cumva în păcatu l idealizării. Cel de-
al patru lea capitol al Deontolog iei mijloacelor de
comunicare este dedicat de autor – constituind probab il
partea cea mai zemoasă a cărții – iluziilor și păcatelor
(greșel i profesional e, dar și excese ori de-a dreptul abuzuri)
întîlnite cel mai frecvent în discursul mediatic al zilelor
noastre.
Foarte util, teoret icul se îmbină constan t cu exempli-
ficări pract ice născute direct din viața presei franceze,
american e, germane și chiar japoneze din ultimele două
decenii; în cîteva rînduri, dar mereu cu accente acide și
chiar cu fin umor, scandalur i, dezbat eri, opinii îndoielnice
ori docte se ciocnesc într-un carusel de „ bîlci al

deșert ăciuni lor", pentru a lua temper atura devierilor de la
princ ipii și pract icilor „perverse" la ordine a zilei. Cititoru lui
nostru, spectacolul – atît cel al pertinen ței teoretice
cît și cel al străluci telor exemple de malpraxis de la
„case mai mari" – este foart e posibil să-i sugereze
două tipur i de reacții oarecu m contrad ictorii: pe de-o
parte acea că, în fond, în doar zece ani, presa românească
tinde să se înscrie pe o traiector ie oarecum de …
normalitate. Pe de altă parte, atît tonul de urgență al
întregii analize, dedicat ă mai întîi de toate viciilor de
selecție în raport cu mondializarea inform ației, dar și
chest iunilor raportu lui dintre interesul publi c față de
proble mele cu adev ărat majore și dificile cu care are a
se confrunt a lumea de astăzi și apeti tul senza ționa l ist
care creează un soi de cerc vicios între cerer ea și ofert a
de infor mație, îi pot produce aceluiași cititor autohton
un soi de îngrijorare paral izantă, de tip „și-atunc i, la ce
bun? " Provocăril e acute ale divertis mentulu i și public ității
sînt și ele puse într-o lumină proastă, iar împletirea lor cu
sfera econo mică și politică a vieții democraților de azi
capătă un nou contur , provocând la o sporită vigilența. Insă,
e de replic at, în eventua litatea în care neliniști le ziariști lor și
simplilor utilizator i români ar putea atinge pragul pericu los

al lehamitei, că avem de-a face cu un autor pe cit de onest și
de serios, pe atît de preocupa t de latura activ- pragm atică a
analizelor și refl ecțiilor cu sub strat deonto logic .
Este și motivul pentru care cea din urmă secțiune a
cărții e dedic ată de fapt organizării și accentuăr ii mijloacelor
de autoprot ecție și de contro l al „calității produsului
mediatic", atît din partea ziariștilor înșiși, privi ți indiv idual
sau cu refer ire la organis mele de reglaj ale beslei (comisii de
etică și arbitraj, ombudsm an, consili i de presă etc), cît și din
partea grupuri lor de presiune născute în chiar sînul opinie i
publi ce. M*A*R*S*. adică mijloacele de asigurare a
responsabilității sociale a mediilor de infor mare, se
dovedesc multiple, cu efecte directe, imediate sau de durată,
și au avantajul că lucrea ză nu numai înlăun trul ori asupra
mediilor de infor mare ca atare, ci, cu puțin ă imaginație și
dedicație, tind să își exerc ite acțiune a benefică asupra
factorilor socia li implicați … de la oare care distanț ă: magna ți
și proprietar i de canale, politicieni, oameni ai justiției,
activișt i independ enți, tipuri preferenția le de publicur i. Sînt
cel puțin pentru mediul nostru care abia își construiește, cu
destul ă lentoare, schița unei societ ăți civile cît de cît
participative, lecții solide de învăța t din sistematizarea
propusă de Claude-Jean Bertrand, iar meritul lucrării ce

intră astăzi în circu lație la noi e cu atît mai mare. Poate cea
mai impor tantă dintre aceste surse de idei și acțiun e
continue mi se pare, din exper iența specifică legată de
mediul românesc, redimensionare a relațiilor dintre
organiz ațiile de presă, atîtea cîte sînt, și organizațiile
nonguverna mentale dedicate dreptur ilor omulu i, relații prea
puțin fructificate în primul rînd de mediile de comunicare,
încă prea vrăjite de „forța" lor recent dobîndită și de – uneori
– facilul succes econo mic.
Și, fiindcă tot ne-am instala t in spațiu l învăță mintelor
aplicabile proprie i noastre realități mediatice, ar fi de
adăug at aici faptul că, cel puțin în acest moment de oblige
nor iu bilanț (adică după un decen iu de presă liberă), ar fi
timpul ca lumea mediilor de comunicare să ajungă în sfîrșit
la acea conștiin ță de corpus profesional care să-i reveleze în
sfîrșit că deonto logia nu e un lux ci e, mai-naint e de orice, o
armă de apărare a civilizației și democr ației. Cum e și o
armă de apărare a libert ății de expresi e, și ca atare de
prote cție a presei înseși (a omulu i de presă și a breslei
totod ată). Apărare față de cine?, ne vom trezi că sînte m
întrebați, în cond ițiile în care, paradox al, parcă niciodat ă
discursul mediatic n-a fost mai puțin supraveghe at, cel
puțin la nivel politic. Or, mi se pare cel puțin copilăresc,

atunci cînd ai trecu t prin experien ța totalitarismului cu atît
de grave consecin țe cum e cazul nostru, să îți adormi
vigilența cu beția unei aparen te (și pînă la urmă găunoase)
puter i de m oment, nesesizînd fap tul că serviciu l public care
e presa trebuie vegheat și întărit în înseși temeliile sale
democratice: o legisl ație retdrda la și mereu primejdio asă,
care tinde, indifer ent, parcă de schimbăr ile libere ale
puter ilor politice, să se recen tralizeze și să involuez e în
raport cu legislați ile europene ale sfirșitu lui de mileniu,
absenț a unor regle mentări de natură gener al democratică cu
privir e la accesul la infor mație, la viața privat ă, la bazel e de
date, la protecț ia sistemelor electronice de comunicare,
slăbi ciunea sistemelor asocia tive – în primul rînd de natură
sindic ală – care să presez e spre o norm are civilizată și
omogen ă a dreptur ilor de muncă în jurnalism, o justiție care
lucrează de cele mai multe ori incompetent, cînd nu în
disprețu l total al instrum entelor legal e interna ționa le, întărite
consti tuțion al (ca să nu mai vorbim despre corupția,
dovedi tă), form e din ce în ce mai sofistica te și mai
periculoase de presiune exerci tată de factorii econo mici și
chiar politici, iată o rapid ă și palid ă însumare a primejdi ilor
ce pîndesc astăzi presa românească și, prin ea, însăși
sănăt atea socia lă. De altmineri, o simp lă privire peste gard,

la țările din jurul nostru, ieșite și ele „din lagăru l" de
dinco ace de zidul Berlinului, ar fi suficien tă ca să ne pună
pe gînduri. Atît la nivelu l legislați ei, care atinge într-un fel
sau altul chest iunile libert ății de infor mare și pe acelea
ale libertății de expresie, cît și la nivelul omogen izării
reglementărilor de natur ă asocia tivă și de autocon trol,
rămînem încă, în prag de mileniu, fără nici o exag erare,
ultimii pe listă în raport cu atît de visata Europă de azi,
ca să nu mai vorbim de cea de mîine. Or, actst decalaj
cresc înd nu poate fi pus numai pe umerii clasei politice,
el ține, în mare măsură, și de o incapa citate vinovată a
mediilor românești de a se solidari za în chestiuni care o
privesc, dar care nu sînt privileg ii ale sale de dreptur i firești
ale tuturor persoanelor trăito are într e acest e grani țe.
Dar pot fi asemenea chestuni – de altminteri, prezente
oriunde, nu doar la noi – contra carat e de etica profesiona lă?
Răspunsul la o asemenea întreb are este, din cel puțin trei
unghiuri de vedere, da. Cel dintîi argument este acela că,
fără suport etic, liberta tea presei e o gogom ănie, fiind că
prive ază mediile de însăși întemeierea lor pe credib ilitate și
încredere din parte a actor ilor sociali. Ca atare, numai o
presă relativ coerentă și onestă se poate bucura de sprijinul
publi curilor sale. Al doilea argument, deriva t, este că ține de

corecta defin iție a cîmpului deonto logic ca ziaristul să nu se
consider e niciod ată pe sine însuși exclusiv un „salariat", un
„funcționar" ori, cu atît mai puțin, „un mercenar". A-și apăra
breasl a și a se poziționa activ în lupta dedicată umplerii cu
conținut real a libertăților cetățenești (altminteri
consti tuțion ale) de infor mare și expresie nu e, cum mulți se
mai iluzionea ză s-o cread ă, un hobb y; ci e princ ipala datori e
a oricăru i om de presă sănătos și responsabil. Și, în fine, a
trăi indep endența mediilor de inform are ca pe o experien ță
personal ă – și nu a o privi ca pe un vag dezidera t, amînat
pentru vrem uri mai linișt ite – reprezin tă, cred eu, argumentul
cel mai solid în războiul fără odihnă (căci fără odihnă este
de fapt) cu coruper ile de tot felul. Inclusiv cele mai
perverse, cele din noi înșin e, cum sînt teama, slugărni cia,
sărăc ia, fuga după avantaje imediate, auto sufici ența
vanitoasă și cîte alte asem enea. Toate chest iuni de morală
dar și transferabile, mutatis mutandis, la nive lul slăbic iunilor
profesionale cu înal t grad de nocivit ate.
Desigur , nici dacă sîntem benef iciari ai produsului
mediatic, nici dacă sîntem emițătorii săi direcț i ori indirec ți,
nu ne vom închipui vreodat ă că jurnal istul e un soi de
cavaler medieval, sans peur et sans reproch e, ori c-ar putea
deven i așa ceva, ca-n filmele americane de serie B. (în

paran teză fie spus, accen tele de critică vădit antiamericane
ale cărții de față, de altmineri la mare modă nu doar în
Franța și în bună parte a Europei ultimului deceniu, ci și în
alte colțur i de lume, merită privit e și ele cu înțeleger e, dar și
cu oarecare discernă mînt: avem de-a face, cel puțin la
nivelul discuțiilor privi toare la sistemul de drept și la
responsabil itate, cu două m odele de presă poate nu în primul
rînd antagoni ce, însă cum se poartă adesea să susții, cît mai
degrab ă complementar e: ele trebu ie tratate rațional și chiar
cu detașare, preluînd de la fiecare ceea ce e optim, nu
absolut. De altmineri, autorul însuși, bun cunoscător al
civilizației și mijloace lor de comunicare de peste ocean,
sugereaz ă adesea acest lucru) .Jum alistul zilelor noastre e
mai degrabă un personaj asemeni oricăru i cetățean, dacă
privi m lucrur ile statist ic și nu ne lăsăm furaț i de mitolog iile
second hand ce se crează în jurul unui număr restrîns de
„stele de presă", în specia l de televi ziune. Insă el este, în
cele mai frecv ente situa ții, un cetățean de risc, cu noble țea
dar și cu defect ele inerent e lumii pe care-o repre zintă. E mai
solic itat, fizic și psihic, decît o bună majorit ate a
cona ționa lilor lui, dar și mai expus primejdiilor adulației ca
și resent imentului seducții lor ca și hărțuie lilor de tot soiul,
alienăr ii ca și complexelor – de superiorit ate ori de

infer ioritate .
Sau, poate, dacă ne gîndi m mai bine, diferen ța aceasta
cantitativă nici nu e cine știe ce, nici n-ar trebu i tratată
altminteri decît ca un simptom de accen tuare a condiț iei
fiecăruia dintre noi… Cine știe? De ce-ar fi atunci omul de
presă dator cu o responabi litate sporită față de actele sale
profesiona le? De ce-ar trebu i, atunc i, ca cel atît de asemenea
fiecăruia dintre noi să-și activeze „ organul etic " cu mai
mare frecven ță și mai mult folos decît vecinul de gard ori de
palier? E o întrebare pe cît de legitimă pe atît, să-m i fie
iertat, de banal ă. Pentru că, ce să-i faci, alegere a sa este,
dintru început, aceea de a lucra pentru adevăr , și aceasta nu
e doar „o slujbă", ci are multe de-a face cu o vocaț ie. Cum
alegerea de a deveni ~medic, să zicem, e una de vocație, nu
de salari zare. Respectu l față de cel cărui i te adrese zi, și pe
care îl și reprezin ți astfe l, pune mașinăria să lucrez e și e
mereu util să ne reamintim aceasta ca să ne putem privi unii
pe alții cu l impezime în ochi, dar și în oglind ă fără rușine!
Miruna RU NCAN

INTROD UCERE
A trecut aproape un secol de cînd a avut loc scanda lul
miliardelor de franci împru mutați de către france zi statului
țarist. în acea vrem e, „orice rezistenț ă față de împrumuturi
noi era combătută de presă care, în acord cu bănci le, se
obișnuise cu un fructuos șantaj"1. Cu mult mai aproape de
zilele noastre, în 1990, în cadru l unui conc ern, proprie tar al
unei rețele de televiziune, după ce directo area
depar tamentului de infor mații a difuz at mărturii ale
opozan ților guvernulu i dintr-o țară în care concernu l avea
mari interese, președin tele direc tor-general a fost auzit
zicînd: „Ea trebuie să conștient izeze interesele unui mare
grup industria l ca al nostru. Dacă nu o face, ușa este larg
deschisă : să-și caute de lucru în altă parte!". Un asem enea
incident scapă atenție i marelui public. Ceea ce însă nu-i
scapă este faptu l că prezenta torul unui jurnal televi zat
impor tant, implicat în 1991 în trucarea unui interviu și în
1993 într-o afacere cu cadouri ilicite, continu ă să prezin te
trei ani mai tîrziu.
Nu ne mai uimește faptul că sondajele indică o ne-
încredere a publicu lui în mijloace le de comunicare2 și o
tendință de a le restrînge libert atea. în S.U.A, trei sferturi

dintr e utilizatori au o încred ere limitată în mijloacele de
comunicare în masă; doar o treime dintre francez i cred în
indep endența jurnalișt ilor. Și, pe de altă parte, diverse
categori i de publi c își exprim ă marea nemulțumire față de
diver tismentul pe care îl oferă mijloacele de comunicare în
masă. Paradoxul este că acestea sînt acuza te de toate relele
acum, cînd au deven it mai bune ca niciodat ă. Pentru a ne
conving e de acest lucru este sufici ent să răsfoi m jurnal ele
secolu lui trecut, să vizionăm cîteva emisiun i televizate ale
anilor '50 – sau să citim vitup erațiile criticilor de altăda tă.
Deci, mai bune în zilele noastre, însă mediocr e. Or, dacă
altădată cea mai mare parte a oamenilor puteau ignora presa,
astăzi, chiar și în statele preponderen t rurale, se resim te nu
doar nevoia exist enței mijloacelor de comunicare în masă, ci
și a unor mijlo ace de comuni care de calitate. Iar îmbu-
nătățirea activ ității lor nu este doar o schimbar e dorită: de
aceasta depinde soarta omenirii. într-adevăr , doar de-
mocrația poate asigura supraviețu irea civilizației; și nu poat e
exist a democr ație fără cetățeni bine infor mați; și nu pot
exist a astfel de cetățen i fără mijloace de comunicare de
calitate.
O asemenea afirmație este exag erată? Răspunsul îl
găsim în fosta URSS unde, între 1917 și anii '80, sute de mii

de cărți vechi și opere de artă au fost distruse, spații imense
au fost iremediabil poluat e, zeci de milioane de persoane au
fost ucise – fară ca mijloacele sovietice de comunicare în
masă să fi vrut sau să fi putut să dezvă luie aceste lucruri ori
să protest eze.
în condiți ile în care mijloacele de comunicare nu-și
îndep linesc sufici ent de bine funcții le, se pune o proble mă
crucială pentru orice socie tate: cum poate fi îmbun ătățită
activitatea lor?
Mijloac ele de comunicar e în masă. Se spune că ele
consti tuie în același timp o industr ie, un servic iu publi c și o
instituție politică. De fapt, nu toate dețin această triplă
valență: în primul rînd, tehnologi a nouă permite renaștere a
artizana tului. Pe de altă parte, un segment al producție i
media nu relevă nimic din ceea ce înseam nă un serviciu
publi c (presa de scandal, de exemplu). In sfîrșit, multe
mijloace de inform are (ca miile de revist e profe sionale) nu
joacă nici un rol în viața politică. Cu toate acestea, organe le
de presă care îi preocupă pe cetățenii instruiți sînt mediile de
infor mare genera lă, care nu s-ar putea debar asa de nici una
dintr e cele tre i trăsă turi.
Conflictul între libertăți. În consecinț ă, ne găsim în

fața unui conflict funda mental între libert atea întrepr inderii
și libertatea expresiei. Pentru antrepr enorii mass-m edia (și
pentru ofertan ții de public itate) infor mația și diver tismentul
sînt un material cu care ei explo atează o resursă natur ală,
consu matorul; și se strădui esc să mențină o ordine stabi lită
care le este profit abilă. Dimpotriv ă, pentru cetățeni,
infor mația și diver tismentul sînt o armă în lupta pe care o
duc pentru fericire, stare pe care nu ar putea-o atinge fără
schimbări ale ordini i stabi lite.
Nu există o soluți e simplă a acestui antagonis m. Dea
lungul unor decen ii, în mai mult de jumătate din națiunile
globulu i, s-au pus în practică două soluți i care presupun
eliminarea uneia dintre cele două libert ăți antagonice.
Dictaturile de tip fascist suprimă libertatea de expresi e fără a
se atinge de obice i de proprieta tea asupra mijloace lor de
comunicare. Regi murile comuniste suprim ă libert atea
inițiativei, pretinzînd că mențin liberta tea de expri mare.
Rezu ltatul este același în ambele cazuri: presa mutilată
devin e un instru ment de îndobitoc ire și de îndoctrin are.
O opțiune ar fi aceea de a acorda industr iei mass-
media o liberta te (politi că) totală. De fapt, ridicare a
monopolu lui de stat și a contro lului guverna mental asupra
radio- televiziun ii în Europa anilor '70 și '80 a însemnat mult

pentru democrație și pentru dezvo ltarea mijloacelor de
comunicare. însă comercializarea lor crescîndă în secolu l
XX și concentrar ea propriet ății nu se potrivesc cu
plura lismul. „Concerni zarea" nu se împacă cu independenț a
necesară pentru mass-me dia. Dacă libertatea ar fi totală, s-ar
ajunge la prostituare a mijloacelor de comuni care în masă,
atît în sectorul infor mării, cît și în cel al divertismentului.
Ne putem face o idee despre aceast a în Statele Unite unde
aproap e toate media sînt comerciale și unde regle mentare a
activității lor este m inimală1.
Pentru Eugene Roberts, celebru director al unui coti-
dian, Jurnalele, iară excepț ii, se conc entre ază pe augm en-
tarea benef iciilor lor pentru a plăcea acționari lor2. Rezul-
tatul este că, în aceast ă țară, un grup de presă poate realiza
aproap e 25% benefi cii (Gannet t) – în timp ce un post de
televiziune poate urca pînă la 50%.
Scopul mijloace lor de comunicare nu poate fi doar
acela de a cîștiga bani. Nici acela de a fi libere : libertatea
este o condiț ie necesară, dar nu și suficien tă. Scopul este
acela de a avea mediicare să se pună în slujba tuturor
cetățen ilor. în Occid entul industria lizat mijloacele de
comunicare particulare s-au bucurat de libertate politică
foart e mult timp și totuși deseori au oferit servic ii

deplor abile.
In acest caz ar trebui ca, dimpotr ivă, toate mijloace le
de comuni care să fie supuse controlu lui din partea Statului?
Exper iența comunis mului2 și a fascism ului în secolu l XX
nu a înlătur at nici pe depart e neîncreder ea seculară față de
Stat. Există, pe drept cuvînt, temerea că s-ar produce o
manipular e absolută a infor mațiilor și a divertismentului.
Este evident că o libertate totală a mijloac elor de
comunicare ar fi intolerabi lă: are dreptu l un oarec are să
lanse ze apeluri la crimă sau la ură rasia lă? Apare de la sine
înțeles acum că mijloace le de comunicare nu ar fi putut fi
plasa te în mîinile Statului. Toate democraț iile lumii sînt de
acord că media trebuie să fie libere, însă nu în totalitate.
Proble ma echilibru lui între libertate și control nu este
recentă: John Adams, președin tele Statelor Unite între 1797
și 1801, scria unui prie ten în 1815:
„Pentru a se ajunge cîndva la o îmbunătă țire a
destinu lui umanității, filosofi i, teolog ii, legisla torii,
politicienii și moraliștii vor descoperi că supunerea presei
unor regle mentări este proble ma cea mai dificilă, cea mai
periculoasă și cea mai impor tantă pe care o vor avea de
rezolvat".
În țările anglo- saxone, există prea multă încredere în

mecanismele pieței de garantar e a unor servici i de calitate
ale mass-m edia, însă în țările latine există prea multă
încredere în justiție. Cele două sînt indispensabi le, însă
periculoase. Fără a o respinge nici pe una, nici pe cealaltă
este necesară găsirea unui mijloc complementar. Și acest
instru ment ar putea fi deontolog ia.
Deontolog ia. în ceea ce privește domeniul mass-
media, aceasta presupune un ansam blu de princip ii și reguli,
rezultate din practi carea profesiei, stabili te de preferinț ă în
colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine
nevoi lor diverselor categorii de populaț ie. Dintre instituțiile
democratice, jurnalismul are ceva_ excepțion al, și anume
puter ea sa, care nu se bazează pe un contrac t social, pe o
delegare făcută de popor – prin alegere sau prin numire, pe
baza unui docu ment sau prin votarea unei legi care impun e
norme. Pentru a-și păstra prestigiu l și indep endența,
mijloacele de comunicare trebui e să-și asum e o prim ă
responsabil itate: să deservească bine popula ția.
Deontologia lor nu ține de justiți e, nici chiar, la limită,
de moralitate, dacă luăm acest termen în sens direct. Nu este
vorba doar de a fi mijloace de comuni care oneste și
politicoase, ci de a asigura o funcție socia lă major ă. Nu este

ușor să defini m un serviciu de calitate, decît la modul
nega tiv. O deservir e bună exclude, de exem plu, ca un
cotidian region al să se reducă la o serie de pagin i local e,
umplu te cu fapte diverse, sau ca o importan tă rețea de
televiziune să nu asigure nici un spațiu unei emisiuni
destin ate educa ției copiilo r, așa cum se întîmplă în State le
Unite.
Eviden t, deontolog ia nu se practică decît în regimurile
democratice. Cine nu crede în capac itatea indivi zilor umani
de a gîndi în mod independ ent, de a-și conduce viața,
exclude dintr-o dată autocontrolu l. Ea nu există cu adevăra t
decît acolo unde există liberta tea de expresie, o anum ită
prosperit ate a mijloac elor de comunicare și jurnalișt i
competenți, mîndri de a-și pract ica profe sia. Fără
prosperit ate nu sînt consumatori, deci nici public itate,
mijloacele de comunicare devenind sărace, corup te sau
susținute și control ate de către Stat. Aceasta însea mnă că în
multe țări, chiar dacă sînt consider ate oficia l ca democratice,
deonto logia nu însea mnă mare lucra.
De ce acu m?
A fost o vreme în care, atunci cînd se evoca deonto-
logia, profesionișt ii din mass-me dia reacț ionau printr -o

tăcere disprețu itoare sau prin replic ă furioasă. Astăzi există
din ce în ce mai mulți care se interesează de ea și aceasta se
manifestă prin cărți, editoriale și articole în cotidian e,
numere speciale ale revistelor profesiona le, emisiun i
televizate, colocv ii și ateliere, grupuri de studii și sondaje.
De ce?
Cînd se adreseaz ă această întrebare jurnalișt ilor
europen i', răspunsurile lor varia ză: un efect al progreselor
tehno logic e; conc entrare a proprie tății; creșterea
comercializării mijloacelor de comuni care; amestecu l de
infor mație și publi citate, o agravare a inexact ității
infor mației; gravele atentate ale unor jurnaliști la\adresa
moralității profesionale (viol area vieții priva te, în special de
presa popul ară); o scădere a credibi lității și a prestig iului
profesie i; rolul abuziv al mass-m edia într-o criză politică;
legături inaccept abile între mijloac ele de comuni care și
guvern; amenințarea restric țiilor legal e la adresa libert ății
presei ; renașterea organizațiilor jurnaliști lor; o rea cție la acel
„laissez-fair e" al anilor '80 – violen ța și reality-shows de la
televiziune.
Factori de evoluție. Princip alii par a fi în număr de
șase. în primul rînd, creștere a nivelulu i intelectua l al

publi cului face media mai exigent e și mai militante. Din ce
în ce mai mulți oameni înțeleg impor tanța unor servici i
mediatice de calitate; concepți a tradițională asupra infor-
mației nu s-a adaptat la lumea modern ă și publicu l con-
știen tizează faptul că uti lizatorii pot și trebu ie să fac ă ceva.
Jurnaliștii posedă un nivel de educa ție bun. Sînt tot
mai mulți cei care doresc să-și îndep lineasc ă bine sarcinil e
și să obțin ă un prestig iu social mai mare. în aceast ă căutare,
cei mai mulți dintre ei accep tă cu greu să sufere pentru
păcatele unei minorități.
Mediocrit atea mijloacelor inform are pricinu iește
neajunsuri chiar celor care sînt răspunzător i de acestea.
Aproape peste tot proprietar ii văd în scădere tirajul ziarelor
și timpul petrecu t în fața telev izoare lor, pe principalele
canale TV. Ofertanț ii de publici tate țin, de asemenea, la
credibilitatea mijlo cului de comunicare unde își plasează
reclama. în afară de aceasta, se consta tă de cîțiva ani, la
oamenii de afaceri în general, o preocupare privind efecte le
cauzate de produsele pe care le scot pe piață, precu m și
conști entizarea faptulu i că este mai rentab ilă calitatea..
Tehnologia, mai degrabă prin efect ele sale bune decît
prin cele rele, a fost un prom otor al deontolog iei. Ea
democratizează mijloace le de comunicare, însă, în același

timp, provoacă distorsiune: repor terul de teren se adresează
direct telespec tatoru lui, fără răgaz de gîndire. In sfirșit,
tehno logia face mai ușoară manipul area informației, în
speci al truc area imaginilor.
Com ercializarea cresc îndă a mijloace lor de comuni-
care le face mai sensibil e față de opinia publi că, însă
multiplică și motivele de deform are a infor mației sau de
vulgar izare a diver tismentului și de a amesteca aceste două
domenii. Se constată, de altfel, creșt erea numărului
speci aliștilor în persuasiune: persoane care se ocupă tic
publi citate, atașați de presă, „consultanț i media", exper ți
electora li.
în sfirșit, prăbușire a URS S a contribui t la schim bare.
Punînd capăt mitului soluției etatice la proble mele
mijloacelor de comuni care, ea a redat vigoar e deonto logiei,
singura strategie accep tabilă împotriv a exploa tării
mijloacelor de comuni care de către puteri le econom ice. In
plus, deontolog ia sufere a de a fi adesea asocia tă pro-
pagand ei comuniste, plină de nobile denunțări (a rasismului,
a imper ialismului) și de declara ții frumoase (despre pace,
dezvo ltare), care erau reluate de către guvernel e larilor
„nealin iate" și, în statel e democratice, de către diverși
universi tari marxiști.

Astăzi ea suferă mai ales pentru că este puțin cunos-
cută și prost înțeleasă și în rînduri le publicu lui, și, ceea ce
este curios, și în cer curile mediatice.
Repartizarea temelor. în această carte, după cîtev a
mari distincț ii necesar e pentru a clarifica dezbat erea, sînt
expuse principiile pe care se bazeaz ă deontolog ia, urmate de
o prezentare sistem atică a clauzelor conținu te în codurile
exist ente. După acest inven tar de reguli, un capito l este
consacra t regretab ilelor lacune din așa-nu mitele coduri.
Urmează prezentare a mijloacelor disponibile pentru a face
respec tată deonto logia Iară a se recur ge la Stat. Și, în final,
sînt evocate obstacol ele în aplicarea acestor mijloace, ca și
criticile care l e sînt aduse.
Avertis mente. Pe de o parte, este sigur că între zece și
cinspre zece pagin i de exemple comentate, conte mporane și
concr ete, ar îmbună tăți înțeleger ea proble melor
deonto logic e la fel ca și zec e-cinsprez ece pagin i de coduri în
vigoar e astăzi în lume – însă ele nu erau disponibile. Pe de
altă parte, se va remarca abunden ța exemplelor din State le
Unite. O motivație a acestu i fapt este că acolo există mai
multă preocupare pentru deonto logie și asta de multă vrem e.

Totoda tă, exist ă un al doilea motiv: grija de a nu pune la
stâlpu l infamiei un organ de presă sau un jurnalist francez
anume. Scopul lucrării este, într-adevăr , de a infor ma și,
dacă este posibil, de a convinge, nu de a denunța. Nici un
nume și nici un titlu nu este citat, cu excepția exemplelor
pozitive.

INFORMAȚII D E BA ZĂ
Mari distincț ii
Deontologia este o zonă neclară. Iar ghidurile aparțin
adesea filosofilor cu limbaj obscur , neav înd nici o expe-
riență de practi cieni. Sau, dimpotrivă, sînt ale practicienilor
care nu cunosc bine ceea ce s-a spus în acest domeniu. Unii
amestecă concept ele, în timp ce alții ambalează clișeele în
jargon. De aici decur g contu zii, polemici sterile și lipsa
acțiunii. Este deci util, la începu t, să se operez e cîteva
distin cții.
Obstacolele în calea libertății presei. Nu sîntem
responsabil i decît de actele comise în mod volunt ar. Rezul tă
că deonto logia nu se poate dezvolta decît dacă mijloacele de
comunicare sînt libere. în calea libertății lor există cinci
obstaco le majore, foarte diferite. Cel mai vech i, tehno logic,
se estompează astăzi. Al doilea obstaco l este politic: de la
nașter ea presei, dezvolt area sa a fost frînat ă de suveran și de
tribun alele sale; și astăzi, chiar în democraț ie, Statul
încearcă întotdeaun a să cenzur eze sau să orient eze

infor mația. A treia amenințare, din ce în ce mai gravă în
secolu l XX, este cea econo mică: utilizare a mijloac elor de
comunicare cu singurul scop de a realiz a profituri. In ceea
ce priveșt e al patrule a obstacol, acesta ne poate surprinde,
căci se vorbește rar despre el: conservatoris mul
profesionișt ilor, noțiuni le și deprind erile lor învechite (a se
vede a capitolul „Tradiție, conservatoris m, rutină"). Ultimul
obstaco l, despre care nu se vorbește niciodat ă, provine din
cultură: tradițiile; de exemplu statutu l femeilor în țările
musulmane, loialitatea față de trib în Africa, respect area
celor bătr îni în Japonia. Altfel spus, el provin e de la public.
1. Regi muri polit ice
Există patru regimuri posibile, două care nu sînt
democratice și două care sînt astfel. Fiecare se bazeaz ă pe o
conc epție asupra universulu i și asupra ființei umane.
Simplificînd, pesimiștii cred că omul este o brută și nu îi
acord ă nici un liber arbitru : el are nevoi e să fie suprave-
ghea t, stăpîn it, îndoc trinat. Optimiștii consideră indivizii
umani drept ființe rațion ale: dacă ar avea acces la infor mație
și dac ă ar fi liberi să facă schimb de ide i, ei ar putea conduce
socie tatea în care tră iesc.

Regi mul autorita r. în Europa, acest tip de regim a
exist at pînă la mijlocul secolului al XlX-lea, dar în secolu l
XX statu l fascist a reluat deprinder ile monarh iilor
absolut iste. în acest regim, de obicei, mijloac ele de
comunicare rămîn întrepr inderi private cu scop lucra tiv, însă
autor itățile le cenzurea ză cu stricte țe conținutul. Inform ația
și diver tismentul pot fi subversive. Trebuie ca ideile
vehiculate să fie conform e interese lor puteri i. Nu există
presă de opoziți e, nu exist ă dezba tere politi că.
Anumite categor ii de fapte diverse, semne ale unor
disfuncț ii, sînt inter zise.
Regi mul comunist. Mijloacele de comunicare nu
exist ă în afara Statu lui totalitar care absoarbe toate
instituțiile și industrii le: ele funcțione ază acolo ca roțile în
cadru l unui vast mecanism. Conceptu l de libert ate a presei
nu are deci nici o relev anță. Acest regim, inaugural în Rusia
la începu tul anilor '20, a fost extins în Europa de Est după
1945, în China după 1949 – apoi, în anii '60, la o mare parte
a Lum ii a Treia.
în regimul totalitar, Statu l utilizează mijloace le sale
ele comunicare pentru a-și difuza instru ctivi! pentru a
determina poporul să le urmeze și, în slîrșit, pentru a induce

ideologia oficială'. Funcți a principa lă a mijloacelor de
comunicare este de a minți, de a ascunde lot ceea ce nu
servește interese le clasei atlate la putere. La sfîrșitul
secolu lui XX, acest regim este pe cale de dispariție; el s-a
arătat a fi contr ar dezvol tării econo mice, bunăstări i social e,
extinderi i cunoașter i, păcii în lume – și, bineînț eles contr ar
democrației politi ce.
În Lumea a Treia se pretindea totuși că media aveau
un rol particu lar; de a se pune în slujba dezvo ltării, de a
educ a poporul, de a uni într-o națiune grupuri le eterogen e și
de a păstra cultura locală. într-adevă r, în dictaturile militare
pretinse socialiste, mijlo acele de comunicar e, puțin
dezvo ltate, au fost utilizate pentru a me nține la conducere un
despot și pentru a servi o elit ă urbană.
Regi mul libera l. Regi mul libera l al inform ației a
deven it norm ă intern ațion ală dator ită articolu lui 19 din
Decl arația Intern aționa lă a Drepturilor Omu lui propusă
de ONU (1948). Conform aceste i doctr ine, născut ă în
secolu l al XVIII-lea, secolul Lum inilor, trebuie ca toate
faptele să fie raportat e și ca toate opinii le să fie plasa te pe
„piața ideilor". Atunci ființa umană este capabil ă să
disce arnă adev ărul și va tinde să se inspire din acesta în

compor tamentul său. Dacă Statul lasă lucruri le în voia lor,
totul va merge spre m ai bine.
Această iluzie n-a rezistat comercializării crescînd e a
presei din secolul XX: devenea bun tot ceea ce era
profit abil. Dincolo de aceasta, toate întreprinderi le țintesc în
mod natural spre centra lizare. Astfel, puterea de a infor ma,
de a fixa temele dezba terii naționale, riscă să cadă în mîinile
cîtorva propriet ari care nu erau nici aleși, nici în mod
oblig atoriu exper ți sau preocup ați să se pună în slujba
publi cului.
Regi mul „respon sabilităț ii sociale". Acest concept,
născut dintr-o percep ție mai realist ă asupra natur ii umane și
a econom iei, îl continu ă pe precedentu l. Expresia fusese
lansa tă în Statel e Unite de o Comisie asupra libertății
presei1, care reunea personalit ăți exterioar e mediulu i presei.
Mijloace le de comunicare vor primi raportu l acest eia (1947)
sau cu indiferenț ă, sau cu mînie. In cei 20 de ani care au
urmat, ideile sale au fost în general adopta te. Confor m
acestei doctrine, este prefer abil ca mijloacele de comunicare
să nu fie în proprie tatea Statului, nici chiar sub contro lul
acestuia. în schimb, mijlo acele de comunicar e nu sînt
întreprinder i comerciale obișnui te, al căror succes s-ar putea

măsura în profit. Ele încear că să fie rentabi le, și este normal,
însă trebui e să fie responsabile față de diverse grupuri
socia le: să răspundă nevoilor și dorințelor acestora.
în cazul în care cetățen ii sînt nemulțumiți de serviciul
care le este oferit, mijloac ele de comuni care trebu ie să
reacțione ze. De prefer at ar fi ca ele să se corec teze singure.
Dacă nu se întîmplă astfel, ar fi necesar și legitim ca
Parla mentul să interv ină. De altfel, adesea, tocmai pentru a
evita o astfe l de interven ție, media se preocupă de
deonto logie.
Trebuie mențion at faptul că aceste patru regimuri ale
presei nu se întîlnesc în stare pură. în regimul autor itar
cetățen ii au avut întotdeaun a acces la mijloacele de
comunicare clandestin e. Și în democr ațiile liberale s-a
apreciat întotd eauna ca fiind în interesul gener al să se
reglementeze activ itatea mijloacelor de comunicare, chiar și
în Statel e Unite.
II. Funcții ale m ijloacelor de co municar e
Pentru a aprecia dacă media deservesc bine publicu l,
trebu ie să se știe ce fel de servicii sînt oblig ate să ofere
mijloacele de comunicare. Acestea se încadrea ză în șase

rubric i. Fiecăre i funcții îi corespund disfuncț ii, ținte ale
deonto logie i.
l. Să observe mediul înconj urător. în societ atea
actuală, mijloacele de comunicar e sînt singure le capabi le să
ne ofere repede un raport complet asupra eveni mentelor care
se produc în jurul nostru. Rolul lor este să obțină infor mația,
să o trieze și să o interpre teze, apoi să o facă să circu le. în
particular, ele trebui e să supravegheze cele trei puteri
(executivă, legisl ativă și ju decătore ască).
2. Să asigur e comunicar ea socială. într-o lume
democratică este indispensabi l ca, prin discuții, să se
elaboreze compro misuri, un consen s minimal fără de
care nu putem avea o coex istență pașnic ă. în epoc a
noastră, forum ul unde au loc dezbater ile este oferi t de
mijloacele de co municare.
Ele leagă indivi zii care formează un grup, reunesc
grupurile într-o națiune, contr ibuie la cooperar ea
internaț ională. Pe de altă parte, mijloacele de comunicare de
mică anverr gură asigură comunicar ea pe orizonta lă între
oameni care au aceeași origine etnic ă, profesie sau pasiune
și car e, în socie tatea de masă, sînt adese a dispersați.

3. Să ofere o imagine a lumii. Nimeni nu posedă o
cunoașt ere directă a întregu lui glob. Dincolo de experiența
sa personală, ceea ce cunoașt e fiecar e provine de la școal ă,
din conversaț ii, dar mai ales de la mijloac ele de comuni care.
Pentru omul obișnuit, cea mai mare parte a regiunilor , a
oamenilor, a subiec telor despre care mijlo acele de
comunicare nu vorbesc, nu există.
4. Să transmită cultura. De la o gener ație la alta
trebu ie ca moștenirea unui grup să fie trans misă: o viziune
asupra trecutulu i, asupra prezentulu i și a viitorului lumii, un
amalgam de tradiții și de valori care dau individulu i o
identitate etnic ă. Este nevoie să i se inculc e ceea ce se face
și ceea ce nu se face, ceea ce se gândeșt e .1 ceea ce nu se
gândeșt e. în această socializare, instituțiile religioase nu mai
joacă, în Occident, un rol atît de importan t ca altăd ată, și
nici familia. Rămîne școala, apoi mijlo acele de comunicar e
ce influen țează indiv idul de- a lungul întregi i sale vieți.
5. Să ofere bucurie: să distr eze. în societ atea de
masă, diver tismentul este mai necesar ca altăda tă pentru B
reduc e tensiunil e care riscă să ducă la boală sau nebunie.
Divert ismentul este oferit în primul rînd de mijloac ele de
comunicare. Utilizatorul cere în specia l divert isment, Iar
această funcție se îm bină foarte efici ent cu toate celelalte.

6. Să deter mine cumpărar ea. Mijloacele de comu-
nicare sînt principa lii vector i ai publici tății. Princ ipalu l lor
scop, adesea, este de a seduce un public cu scopul de a-1
vinde ofert anților de publicitate. Ele se strădui esc să creez e
un context favorab il publi cității. Pentru unii observator i,
publi citatea joacă un rol benef ic: ea informează și,
stimulând consum ul și concurența, permite prețuri mici.
Alții, dimpotrivă, o acuză de m anipulare, de inc itare la risip ă
și poluar e.
III. Tipuri de m ijloace de co municar e
Un mijloc de comunicare este o întreprind ere
industri ală care, prin mijloac e tehni ce specif ice, difuzea ză,
simultan sau aproap e simultan, un același mesaj unui
ansamblu de indivizi dispersați. Această defini ție face
abstra cție de telefon, de sondajele de opinie și de sufragiul
universa l. Corespondența și afișajul pot fi excluse pentru că
mesajel e lor sînt aproape în exclusivit ate comerciale.
Fonogra mele sînt înain te de toate materialul pe care îl
utilizează radiou l. în ceea ce privește cinematografi a, a
deven it mai degrab ă media decît furni zor pentru micul
ecran, aceasta dator ită televiziuni i prin cablu, sateli ților și
magnetoscoape lor. în utilizarea curentă a termenului,

mijloacele de comunicare sînt ziarele și reviste le, radioul și
televiziunea. Aceste mijloace de comunicare, între alte
funcț ii, procură în m od rapid o infor mație despre ac tualitate.
Acestea fiind spuse, rezult ă că mijloace le de comu-
nicare sînt atît de difer ite, încît trebui e dezvolt ată o
deonto logie cu geometrie variabilă. Distincția este evidentă
între presa scrisă și mijlo acele de comunicar e audiovizual e,
între mijloace le de comunicare „publi ce" (sub controlu l
statu lui), cele comerciale (sub controlul banilor) și
mijloacele de co municare privat e neco merciale.
Totuși, distinc ția fundam entală este între presa de in-
formare generală, astăzi relativ neutră, la care se referă cea
mai mare parte a a coduri lor, și pe de altă parte presa de
opini e (religioasă, etnic ă, partizană), care, din motive
ideologic e sau politice, poate deform a realitatea, poate trece
sub tăcere ideile adverse sau se poate arăta injustă, chiar
insult ătoar e – fără a fi în aceeași măsur ă autor izată să mintă
sau, de exemplu, să incite la ură rasială sau la violență. Mai
ales pentru această presă de opinie există garanți ile libertății
presei, pentru că ea nu este pe placu l unei părți din popula ție
și, adesea, al puterilor aflat e la conducere.
Pe de altă parte, există presa specia lizată: conținutul
său provine în mare parte de la jurnalișt i plătiți pe fiecare

articol scris, cărora nu este ușor să li se verif ice onestitatea,
iar veniturile sale provin de la ofert anții de publicitate
speci alizați. Și, în sfirșit, presa anunțuri lor, care este
publi citate pură, și presa întreprinderi i sau a colectivității
locale, care ev idenți ază „relațiile publ ice".
IV. Informație și divertis ment
Situaț ia mijloacelor de comunicare specializate pe
diver tisment este deosebită. Pentru unele organe de presă
menite distracț iei (de exemplu, period ice de cuvint e încru-
cișate), deontolog ia nu are sens. Totuși, față de cea mai mare
parte dintre acest e mijloace de comunicare, reproșurile
publi cului sînt nenu mărate și, cu toate acestea, rar se
pomenește de deontologi e în afara jurnalis mulu i. Datori tă
faptu lui că divert ismentul mediatic repre zintă o industrie1
enormă și că nu pare să joace un rol politi c, a exist at
tendința de a nu se ocupa nimeni de etica sa. Lum ea s-a
mulțumit în general cu cîteva legi, reglementări (limitînd
pornografi a, de exemplu) și caiet e de sarcin i. Totuși, la
mijlocu l anilor '90, publicul (urmat de oamenii politici) a
reacționa t împotriva violen ței isteric e de pe marele și micul
ecran și î mpotriva senzaționa lismulu i triv ial de la radio.
Granița dintre jurnalis m și divert isment n-a fost

niciodat ă clară și devine din ce în ce mai puțin: presa
popular ă a privilegiat întotde auna diver tismentul, mijloacele
de comunicar e impregnându-și de el toate producț iile.
Extindere a este aproape inevitabilă: o știre poate fi
interesantă, dar fără impor tanță; dimpotr ivă, putem învăța
mult distrându- ne. Cele două tipur i de media inform ează și
formează, dar este indispensabil ca amândou ă să
deserveasc ă bine publicul. Insă trebui e să se distingă între
cele două dimensiuni. Scopurile urmărite diferă: de o parte,
o inform are exactă și utilă și, de cealaltă, distracț ia, care să
nu fie nocivă nici pentru indiv id, nici pentru societate.
Regul ile de co mport are nu pot fi ace leași.
V. Parti cipanții
Patroni și angajați. Mijloacele de comunicare nu
trebu ie confunda te, cum se întîmplă adesea, mai ales în
Statele Unite, cu oamenii care lucrează pentru ele. Res-
ponsabil itățile lor sînt diferit e. Jurnalișt ii sînt capabi li ei
înșiși să comită destule greșeli profesiona le. Nu este mai
puțin adev ărat că politica redacț ională a unui mijloc de
comunicare, atitudinea sa față de deontologi e sînt decise de
către proprie tari și reprezen tanții acestora.
De la patron i se așteap tă să posede talen te de oameni

de afaceri, și nu conștiin ță morală, și să respec te legile și
reglementările, altfel trebuind să răspundă în fața justiției.
De altfel, astăzi un număr mare de patroni nu sînt decît
funcț ionari, respon sabili în fața acțion arilor, aceșt ia din
urmă neinteresându- se decît de bilanț. însă, cum patron ii au
puter ea, orice persoană preocupa tă de deontologi e are tot
interesul să nu provoac e ace astă contr adicție.
În ceea ce-i privește pe jurnaliști, altă dată aceștia nu
erau, cu excep ția cîtorva mari condeie, decît docil i
funcț ionari ai scrisului. în zilele noastre meseria lor tinde să
se apropi e de o profesiune libera lă. Ei dispun de un
învățămînt superior specializat, de asocia ții corporative, de
coduri de deonto logie. în calitate de „profesioniști",
preocup area lor princip ală constă în a-și deservi bine
clienții.
O categor ie de jurnal iști form ează o clasă aparte,
foart e impor tantă : conduc ătorii redac ției, numiți de către
direcție, care au prim it dreptu l de a stabi li linia editor ială și
au puterea de a angaja sau de a concedi a. Rolul acestor
profesionișt i este crucia l în ceea ce privește deonto logia,
căci ei pot uza de sancțiun i pentru a impune reguli le. Putem
regre ta că le aplică cu discreț ie: rufele murdare se spală în
familie.

Pedestri mea și vedetele. Utilizatorul nu face
întotdeauna această distin cție, Jurnalișt ii de rînd sînt
numeroși, plătiți mediocru, supuși presiunilor multiple,
uneori disprețui ți de către sursele lor, acuzați de toate relele
din mass- media. Situaț i în penu mbră, ei lucrea ză din greu
pentru a infor ma cît se poate de bine. Surmenați, prost
apărați, ei greșesc cîteodată sau „calcă strîmb": mici greșeli
care, puțin cîte puțin, se adună.
In ceea ce privește staruri le jurnal ismului, în specia l
din cadrul televi ziuni i, ele sînt puțin numeroase, foart e bine
plătite, celebre. Inevitabil, ele au rolul de modele, atît în
ochii celorlal ți profesioniști, ai celor tineri mai ales, cît și în
cei ai publiculu i. Or, ele sînt cu mult mai expuse violări i
deonto logie i: tentațiile abundă și celebr itatea li se poate urca
la cap. Greșeli le lor, uneori grave și spectaculo ase, aduc un
imens deserviciu întreg ii profe sii.
Ofertanți i de publicitate. Sînt clien ții princ ipali ai
celor mai multe mijloace de comunicare și le asigură
prosperit atea. Ei se preocupă de calitatea conținuturi lor în
măsura în care aceast a creează o atmosferă de încredere
favorab ilă publi cității și dacă permite unora să influențe ze

publi cul care îi interesea ză. în schim b, ei fac presiuni asupra
mijloacelor de comuni care, în maniere diferite (relații
publi ce, cadour i), pentru ca acestea să înlătur e graniț a dintr e
reclamă și infor mație. Sînt acuzați că ar fi cei mai
înverșuna ți adversar i ai „responsabili tății socia le".
Utilizatorii. Comuni carea socia lă este o afacere prea
serioasă pentru a fi lăsată doar pe mâna profesionișt ilor. De
altfel, libertatea cuvântu lui și a presei nu este prerogativa
lor: ea aparține publicului. Or, sondajele indică în mod clar
faptu l că publicul are sentimentul că este înșelat, exploata t
de către mijloace le de comunicare. Această animozitate este
uneori justificată, dar nu întotdeaun a. Mulți oameni ignoră
exigențele materiale ale presei și formulează reproșuri
nedrep te. Mai mult, știrile însea mnă adese a inform ații
difer ite de normalitate, în multe cazuri dezagr eabile, iar
publi cul nu rezistă antic ei tentații de a-1 ucide pe purtă torul
mesajelor rele.
Apatici sau neorganiz ați, ignoranți sau intoleranț i,
utilizatorii constitui e adesea un obstaco l în calea libertății
presei și par adesea puțin dispuși să lupte pentru a o apăra.
Ați văzut în Franța vreo boicotar e a redev enței în timp ce
Ministrul Infor mației exerci ta un control direc t asupra

televiziuni i? Sau petiții împotriva vânzări i unui canal de
televiziune unui magna t al lucrări lor publice? Sau ați văzu t
în Austral ia defilări împotr iva concen trării a 60% dintre
cotidian e în mâinile unui conglom erat multinaționa l? Unde
s-au văzu t manifestații împotriv a imaginii defavor abile
femeii, imagine car e se vehicu lează prin publ icitate?
Fie că este indiferen tă sau ostilă, din motive înteme-
iate sau nu, atitudinea publiculu i este gravă din punct de
veder e politic. Pentru ca democraț ia să supravie țuiască era
indispensab ilă găsirea unui remediu. Se pare că există unul,
elaborat într-un ritm lent de-a lungu l secolulu i XX: a face
presa „s ocialmente respon sabilă".
VI. Piața, justiția și deontologia
Piața. Exper iența sovieti că a demonstrat faptul că
libera inițiativă este necesară libertă ții de a infor ma și de a
dezb ate. S-a putut vede a acest lucru și în Franța, când
televiziunea depind ea în întreg ime de Stat. Absența con-
curen ței veritab ile este cea care antrene ază mediocr itatea
mijloacelor de comuni care, așa cum se poate observa și în
Statele Unite, unde telev iziune a este aproape în întreg ime
contro lată de piață. Nu se poate admite ca o mână de
socie tăți să pună stăpânire pe un serviciu public crucial,

pentru a-1 exploa ta într-un scop doar lucra tiv; nici ca ele să
pretextez e, pentru a resping e orice reglementare, că
instituția presei trebuie să fie în întregi me liberă.
„Piața" nu este sufic ientă pentru a garanta o bună
comunicare socia lă. Partea bună este că mijloacele de
comunicare permit unei major ități să se expri me. Parte a
proastă este când aceste a se plaseaz ă în serviciul unei
minorități bogate, pe de o parte, și, pe de altă parte, că
distribu ie unei mase nediferen țiate ceea ce se pare că dis-
place cel mai puțin aceste ia. A fost perfe ct demonstra t, pe
timpul capit alismului sălba tic, în a doua jumătate a secolulu i
al XlX-lea, că, în absența reglementării etatice, lumea
afacerilor nu se ocupă deloc de servic iul publi c, altfel spus,
de deontologi e.
Justiția. Legile sânt deci necesare pentru ca
mijloacele de comunicare să asigure un servic iu convenab il
pentru toate tipur ile de public.
Prin „lege" trebui e să se înțeleagă textele votate de
Parla ment, reglementările impuse de agenți ile de Stat,
jurisprudența tribunal elor și obligațiile contrac tuale
(„caiet ele de sarcini" ale societăților de televiziune).
Respec tarea acestor obligaț ii ține de resortul poliției, al

tribun alelor și al comisiilor de organizare (de exemplu, CSA
– în Franța).
Legea intervine de obice i pentru a împiedica anumite
practici. Dacă toată lumea este de acord că o măsură sluje ște
interesul public, este normal să se facă din aceasta o lege:
contr a defăi mării, de exemplu, sau a instigăr ii la ucider e. In
multe țări, publicitatea pentru țigări este interzisă la
televiziune. însă legea nu se limitează la interdi cții: cea mai
mare parte a națiunilor europene acordă cetăț enilor lor un
drept legal la replic ă. Mulți utilizează subvenți i de la Stat în
scopul de a se opune tendinț ei concen trării puterii în
anumite sectoare mediatice. Europen ilor pare să le fie mai
frică de m ediile de afa ceri decât de cel e conducă toare.
Legea nu este restric tivă prin natura sa. Ea poate ajuta
mijloacele de comunicare să-și facă treab a. Legea suedeză a
presei oferă jurnaliști lor o excepționa lă serie de garan ții:
Iară cenzură, chiar în timp de războ i; interdicția de a-i
interoga pe jurnal iști despre sursele lor; accesul la (aproape)
toate arhive le oficiale; protecție deosebită în caz de proces.
Putere a judiciară, mai ales când este indep endent ă, poate
contr ibui la stimularea mijloac elor de comunicare să lucreze
în mod accep tabil și poate interpre ta legile restrict ive în
avan tajul acestor a. Curtea European ă a Drepturi lor O mului a

confir mat jurnaliști lor britan ici dreptu l de a-și proteja
sursele, ac esta fi indu-le refuzat de tribuna lele naț ionale.
Atitudin ea american ilor pare absurdă: ei refuză orice
lege a presei (și orice mijloc de a face respectat ă norma
deonto logică), deși rareor i suflă un cuvânt despre marile
restri cții comerciale impuse libertății – adică legi favorab ile
ordini i stabi lite și profitu lui.
Cele două domenii, dreptu l și deontolog ia, nu sunt în
mod clar distincte. în coduri se întâlnesc rar interdic ții care
sunt în mod normal incluse în lege (să nu se atent eze la
siguranț a statu lui) sau de cele mai multe ori le găsim expl icit
menționa te (separarea clară a redacț ionalulu i de publici tar1).
Coduril e citează oblig ațiile jurnalistu lui, care îi pot fi
impuse prin leg e, fie în toat e țările, fie doar în unele.
Dreptul la replică este legal în Franța, însă nu și în
Marea Britanie sau în Olanda. Codul german recom andă
doar să nu se dea publicității numele sau fotografi ile
delincven ților minori, ceea ce, în alte țări, este interzis. în
Statele Unite, canalul CBS recom andă ca rezultatele
sondajului să fie însoți te de date iar în Franța legea obligă să
fie menționate.
În mod eviden t, anum ite acte sunt conda mnate în
același timp și de drept, și de deontologi e. Și multe coduri

cer pentru jurnalist, drepturi care îi sunt recunoscut e de
legislațiile luminate: secretu l profesional în Germ ania;
accesul la arhive în State le Unite; dreptul de a refuza sarcini
contr ate convingeri lor sale, în Franța. Legil e și
reglementările fixeaz ă un cadru în interiorul cărui a fiecare
practician poate alege între compor tamente diverse.
Deontolog ia îi trasea ză un altul, mai îngust, însă lăsând încă
posibil itatea aleger ii care este făcută de indiv id confor m
părer ilor sale personale.
Mijloacele de comunicare pot cauza prejudic ii grave
fără a încălca însă legea. Unele acte autor izate de lege pot fi
contr are deonto logie i, cum ar fi pentru jurnal ist acceptar ea
unei invitații, din partea unui industriaș, într-o vacanț ă de
lux. Și, dimpotrivă, se întâmplă ca deontologia să tolere ze
acte ilegal e, ca acela de a uzurpa o identitate sau de a fura
un docum ent pentru a dovedi un scandal care aduc e o
atingere gravă int eresului general.
Pe scurt, chiar dacă ar exist a suprapuner i, cele două
domenii sunt distinct e; și este import ant ca ele să rămână
astfe l. Să recur gi la ajutorul legii, în materie de presă,
presupune întotd eauna să te expui unor pericole. In sprijinul
acestei afirmații, motivele nu lipsesc: eficacitatea unei legi
depind e de mediul socio- politic; ea poate fi utilizată în mod

difer it de către cei aflați în acel moment la putere; toleran ța
poate altern a cu respec tarea literei legii astfe l încât să reducă
la tăcere opini a publică. Anumite domenii (ca acela al vieții
priva te) sunt atât de prost defin ite încât o lege, care prin
forța împrejurărilor este prea vagă sau prea precisă, riscă să
facă mai mult rău decât bine. Anum ite atitud ini social e (față
de sexualitate, de exemplu) evolue ază atât de repede încât
legea riscă să înghe țe o normă devenită reped e desuetă. In
sfârșit, multe greșeli nu pot fi consider ate delic te: tribunalul
poate pedepsi un act comis de mass-m edia, dar nu poate
face mare lucru împotriv a unei omisiuni. în orice caz,
mașina judiciară este l entă, scump ă și dură.
Profesie liberală? Ar putea fi o soluție un consiliu al
înțelepților, instaura t de către Stat, însă indep endent de
acesta? „Am regreta t întotde auna că nu exist ă un ordin al
jurnaliști lor, care ar veghea asupra apărări i libertății
profesiuni i și asupra obliga țiilor pe care această liberta te le
presupune în mod necesar", spunea Albert Camus. Ar fi mai
bine, într-adevăr , ca presa să pract ice o auto-discip lina, în
limita rezonabi lului. Acest ideal este în armonie cu dorinț a
formulată de anumiți pract icieni de a vede a jurnal ismul
ridicat, la fel ca medicin a și dreptu l, la rangul de profe siune

liberală.
Însă jurnal ismul nu este una dintr e acest ea din diverse
motive. Mai întâi, el nu se bazeaz ă pe o știin ță (presupunând
o teorie globală și un ansam blu de cunoștințe) : în cvasi-
totalitatea țărilor, jurnal istul nu este obligat să dețină titluri
universi tare, justificând trans miterea unei cunoașteri. Și nu
are nevoie de o autori zație pentru a-și pract ica profesia. El
benef iciază rar de statutul de lucră tor independen t. Pe de
altă parte, cum nu există relație directă între practi cian și
client, Starul nu s-a preocup at de protejarea cetățeanu lui
impun ând reguli presei. Sau creând tribuna le special e: nu
exist ă un ordin al jurnaliștilor (cu excepția câtorva țări latine
ca Italia, care pătimește prin faptul că a fost creat în timpul
lui Mussolini). Oricare ar fi acesta, eficacitatea acestor
ordine ale medicilor sau ale avoc aților este prea puțin
impresionant ă.
Dată fiind funcți a politică de supraveghere și de con-
testare, cea mai mare parte a profesioniști lor și observa-
torilor cred că deontolog ia trebuie să fie menținută din scurt
de către Stat.
VII. Morală, deontolog ie și contr ol
Morala. Distincția între acest e trei noțiun i (num ele

care li se dă poate diferi) este necesar ă, însă adesea nu este
făcută. Se poate rezerv a termenul de „mora lă" pentru etica
intimata fiecărui individ, pentru simțul datoriei bazat pe
viziunea personală asupra lumii, pe experien ța sa de viață.
Pentru unii, ca J.C. Merri ll, este singura restric ție admisibilă
la adresa lib ertății jurnal istului.
Deontolog ia. Ea se aplic ă în interioru l unei profesii.
Este adese a o tradiție nescrisă care stabilește, prin consens,
ceea ce „se face" și ceea ce „nu se face". însă în toate țările
lumii, unele organizații corporat ive au hotărât că este utilă
redactare a unei carte a îndator irilor ce revin jurnalișt ilor, dar
în același timp există și unii profesioniști ce denunță aceast ă
inițiativă.
„Contr olul calități i". Pentru unii, „mor ala" și „deon-
tolog ia" au conotaț ii respingăto are. Acești termeni evoc ă sau
predi ca, sau cursul de filosofie, sau „ordinea morală" a
regimurilor autor itare. Și ele par lipsi te de credibi litate într-o
lume în care mijloacele de comunicare devin tot mai
mercantile sub presiune a concuren ței.
„Controlu l calității" – acest concept puțin utilizat până
în prezent în cadrul mediatic, are în prim ul rând avant ajul de
a fi larg: el înglob ează morala, deontolog ia și, de asemenea,

inițiativele conduceri i mijloace lor de comunicar e vizând să
satisfa că mai bine publi cul. El are înainte de toate avantajul
de a fi neutru, de a plăcea tuturor protagon iștilo r. Pentru
utilizatori, el evoc ă un serviciu de valoare. Pentru jurnalișt i,
el semnif ică un produ s mai bun, credib ilitate crescu tă, deci
prestig iu mărit. Pentru proprietar i, el evocă succesele
comercianților japonezi, deci profituri crescând e. În sfârșit,
el evocă acțiun ea, și nu vorbări a.

PRIN CIPII Ș I VALORI
I. Natura și efectele mijloace lor de co municar e
Mijloacele de comunicare fac parte din sistemul social
foart e complex al țărilor moderne și din numeroasele
subsiste me ale acestuia. Ansamblul acționeaz ă ca un l in uni
organis m viu: fiecare element depinde de altele. I sie
sufici ent să exist e un subsistem defec t pentru ca mecanismul
să nu funcț ioneze corect. Astfel se explică faptul că, până și
în regimul liberal, autono mia mijloac elor de comunicare
este limitată. Într-o mare măsură, acest ea sunt și acțion ează
după cum le dicte ază trecutu l, cultura, econo mia țării, ceea
ce vor conducător ii economici și politi cii ai socie tății; ceea
ce doresc consum atorii și ce tățenii, adică toți locui torii.
In plus, trebuie să avem în vedere tripla natură a
mijloacelor de comuni care, mai ales când ne ocupă m de
deonto logie. Fiind totod ată industri e, serviciu public și
instituție politică, mijloac ele de comuni care sunt de o mare
ambiguitate: de aici decur ge cea mai mare parte a
proble melor.

Serviciu public. Chiar acolo unde presa nu se bucură
de un statut juridic sau de garanț ii constitu ționa le, tradiția îi
recuno aște privil egii care o plaseaz ă la rangul de serviciu
publi c. Mass-media exerci tă aceste dreptur i legale sau
cutumiare în numele cetățenilor. Deleg area nu are o bază
contr actua lă explic ită și, pentru a o conserva, presa trebuie
să merite acest lu cru furnizând un serviciu de cal itate.
Între cele două războai e mondia le, în State le Unite a
început să se studieze în mod serios deon tologia media-
tică1, conco mitent cu apariția interesulu i pentru profe-
sional izare și pentru învăț ământul superior în domeniul
jurnalis mulu i. în 1947, a apărut raportul Hutchins. în anii
'60, s-a vorbit din ce în ce mai mult despre „respon-
sabil itatea socială"2 a mijloac elor de comunicare. Acesta
este termenu l prefer at peste ocean: el presupune că jur-
naliștii au de dat socotea lă poporului. În Europ a, se vorbește
mai mult de „servic iu public". Însă, vai! Termenu l este
asoci at Statulu i, căci el însuși a asigurat, pentru o lungă
perio adă, sau a organiza t în mod riguros servici ile publi ce.
De fapt, cele două expresii descriu o realitate asem ănătoare,
pe care unii o numesc deontolog ie, iar alții „controlul
calității".

Instituție politi că. Incontestab il, faptul că, spre deo-
sebire de celelalte trei puteri, a patra este deținu tă de
persoane nici alese, nici numite pentru competența lor, pare
a viola principiu l democr ației. Stanley Baldwin, prim-
ministru conserva tor, vorbind despre presa populară
britanică (conservato are) a anilor '20: „Ceea ce caută
proprie tarii acestor jurnal e este puterea, însă o putere
disoci ată de orice responsabil itate, apan aj al prostitua tei
de-a lungul secol elor". Mijloacel e de comunicare pot
rezolva această proble mă dacă există modalitățile prin care
să dea socoteală.
Astfel, ele ar putea avea șanse mai mari să-și păstre ze
libertatea. Aceast a este"înto tdeauna ameninț ată căci, la
rândul său, presa reprez intă o amenințare pentru autor ități:
la dreapta și la stânga eșicheru lui politic, în toate țările, toți
cei care dețin puter ea încear că să o restrângă. Cei doi mari
campioni ai liberal ismului care erau Margaret Thatcher și
Ronald Reagan (supranu mit „marel e comunicator") au
atentat la libert atea presei mai mult ca oricare dintre
prede cesori. „Libert atea va fi cel mai bine apărat ă din
momentul în care personalu l care lucre ază în presă și în
celelalte medii de infor mare se va strădui în mod constant și
volunt ar să mențină un înalt simț al responsabili tății"'.

Deontolog ia const ituie într-adevăr cea mai bună protec ție.
Industrie. Când a apărut, comunicarea în masă a tăcut
posibil ă, pentru prim a dată în istorie, o partic ipare a fiecărui
cetățean la toate nivelur ile de conducer e a țării, însă aceast a
presupunea, pentru organel e de presă, o structură industria lă
și deci, în țările occid ental e de la începu tul secolului XX, o
organiz are capitalistă. Astăzi, mijloace le de comunicare se
află, în mare parte, în mâinile socie tăților puterni ce, al căror
scop princ ipal nu este servic iul publ ic.
Pentru Milton Friedman, celebru econo mist american,
„unica responsabil itate socia lă a unei întreprinder i este
creșt erea benef iciilor sale". Mai exact, unul din propriet arii
ziarului „Wall Street Journal" declar a: „Un ziar este o
întreprinder e privat ă care nu datore ază nimic utilizator ilor,
aceștia neacordându- i nici o autori zație. El nu ține în nici un
fel de serviciu l publi c".
Însă cheltu ielile industriei mijloac elor de comunicare
au crescut fără încetare în măsura în care sindic atele
obțin eau salar ii mai bune și în care progresul tehnic
impun ea investiții mari. Pentru a-și reduce impozitele,
organel e de presă au încerc at, bineînț eles, să elimine
concur ența și să s e conc entre ze în grupuri.

E adevăr at că mijloac ele de comuni care pot să-și
deserveasc ă publi cul cu atât mai bine cu cât dispun de
posibil ități financ iare mai importan te. însă pot pune în
pericol interesul public. Când mijloace le de comunicare fac
parte din conc erne, o vastă putere politică se află la
dispozi ția câtorva persona je care nu au ca preocupar e
majoră inform area publicu lui. Acestea, neavând alte
responsabil ități decât în ceea ce îi privește pe acționari,
posedă puterea de a decid e ceea ce se întâmplă în lume
hotăr ând ce va fi sau nu relatat. întotd eauna este rău ca, într-
o țară, un sector oarecare al econo miei să cadă sub controlul
unui oligopol. Ce să mai zicem dacă este vorba de
mijloacele de co municare, siste mul nervos al socie tății?
Efectel e mass-media. Funcții le mijloac elor de
comunicare în lumea noastră sunt, în mod indiscu tabil,
impor tante. Și cum li se atribu ie adesea puteri imense, ele
sunt acuza te – de la dreap ta și de la stânga, din Nord și din
Sud, de către cei putern ici și de cei umili, de bătrâni și de
tineri – de toate relele socie tății moderne.
Se poate enunța principiu l: comunicarea în masă are
efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor const ituie
unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul

științelor socia le. Și nu mai există îndoia lă: în funcți e de
conținut, pot deter mina apariț ia unor efecte pozitiv e sau
nega tive. în genera l, se admite faptul că mijloacele de
comunicare în masă pot exerc ita o influen ță putern ică, pe
termen lung, dacă mesajul este omogen și, mai ales, dacă
urmează calea pe care o doresc și benefi ciarii.
Totuși, tot mai des (mai ales în Franța) se pleac ă de la
princ ipiul că mijloacele de comunicare sunt atotpu ternice:
tradiție elitistă renăscută prin critica marxist ă și, bineînțeles,
și prin intermediul proprie tarilor și jurnaliștilor care găsesc
în aceasta multiple satisfacț ii) Se crede că, dacă un mesaj
este publica t, acesta are cu siguranță un impact, ca un glonț
tras la țintă – de aici și importanța (indusă) dobândit ă de
analizele de conținu t și sem iolog ie)
Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe este
nevoi e de cel puțin două persoane, emițătorul și receptoru l.
Or, s-a demonstra t de foarte multe ori că utilizatorul nu este
un receptor pasiv: el interpre tează mesajul confor m
exper iențe i sale, mediului, nevoilor și dorințe lor sale. El nu
este o victimă a mijloac elor de comunicare în masă, ci un
benef iciar. în consecinț ă, principa la influen ță a mediilor de
comunicare se exerci tă prin omisiune : ceea ce ele nu spun
are mai mare influenț ă decâ t ceea ce spun.

Mijloacele de comunicare au, indiscut abil, o influen ță
consider abilă, furni zând inform ația și stabilind ce even iment
și care persoane sunt importan te. De altfel, se întâmplă ca
simpla publi care a unei infor mații să declanșeze o acțiune a
puter ilor politice înainte chiar ca utilizator ii să reacțion eze.
Incont estabi l este și faptul că mass-m edia stabil esc și
ordine a de zi a socie tății: ele nu pol dicta oamenilor cum să
gânde ască, dar decid la ce se vor gândi. Oam enii își
formează singuri o opinie despre subiectele care îi
intereseaz ă și, de altfel, opinia major ității se impune adesea
mijloacelor de comuni care în masă (în special celor
comerciale).
Pentru a dovedi în mod spectaculos autono mia
cetățen ilor și rezisten ța lor la influenț a din partea mass-
media, nu putem găsi alt exemplu mai bun decât URS S și
sateliții săi. Conform defunct ei conc epții marxiste,
mijloacele de comunicare nu erau decât o suprastruc tură
explo atată de o elită econo mică pentru a subjuga masele. De
fapt, mediile sovietice, cu adev ărat aservi te, nu și-au
îndep linit misiunea : cetățenii acestor țări au făcut să cadă în
mod pașnic regi murile totalitare.
Astfel a renăscu t convinger ea celor care conte ază pe
utilizatori pentru a cere și a obține dovada că mijlo acele lor

de comuni care în masă respect ă deontologi a, își contro lează
calitatea și oferă servic ii bune.
II. Valori umane
Drepturile și obliga țiile sunt insepar abile. Ființa
umană este înclin ată să ceară dreptur i fără a evoc a obli-
gațiile care le însoțesc, mai ales în zilele noastre, mai ales în
Occid ent. Or, deonto logia se preocupă tocmai de obligaț ii.
Ea presupune faptul că liberta tea și respon sabilitatea sunt
insepar abile. Ca orice religi e sau filosofie, formulează reguli
care trasea ză anumite limite libert ății fiecăruia și care
fixează obligaț ii pentru fiecare individ. Aceste regul i decur g
dintr-un ansamblu de principi i morale. O ființă umană
adopt ă aceste princ ipii pentru că ele corespund viziunii pe
care el/ea o are despre semeni i săi și despre univers și sunt
confor me ideilor sale despre societ ate și despre instituțiile
acesteia – idei care se inspir ă și ele din cunoștin țele sale.
Valori fundamentale. Dacă există o valoare asupra
căreia toți oam enii se pot pune de acord (în afara, probabil, a
câtorva fanatici) aceasta este supraviețu irea speciei, destinul
planetei. Oricare ar fi ideologia lor, fie că au sau nu o
credință religioasă, această preocupare trebu ie să-i anime pe

toți. Ei sunt acum mai amenințați ca nicioda tă. Dușm anul l-
au descoper it: este vorba chiar de ei înșiși. Toți trebui e să se
simtă respon sabili. Se întâmplă, din fericir e, ca oamenii să
împărtășeasc ă în mod general anum ite valor i pe care se
bazează morala social ă: respectul față de viața umană,
preocup area de a nu face rău nimănu i în mod inutil,
promovar ea drept ății și a drepturilor omului, îmbunăt ățirea
destinu lui celui de lângă noi, de mocr ația.
Dacă se poate vorbi de valori universale este, în parte,
o consec ință a global izării începute în secolul al XlX-lea.
însă și astăzi există valori pe care anumite cultur i
tradiționale nu le acceptă, ca egalitatea femeilor, toleran ța
fața de ființele diferit e, viața priva tă, democr ația, în
contr apart idă, unele dintr e acest e cultur i nu acceptă deloc
indiv idual ismul înverșunat și jungla socia lă a Occidentu lui.
Dincolo de aceasta, fiecare cultură are particularitățile sale,
indif erent de stadiul său de dezvoltare econom ică: astfel,
nudit atea feminină șochea ză foarte mult atât în Arabia
Saudit ă, cât și în Statele Unite, în timp ce în Europa ea face
parte din decoru l estiv al (sau publ icitar).
Moștenir ea iudeo-gr eacă. în cea mai mare parte a
democrațiilor industrial izate, ideologia este la origine de

inspira ție iudeo-grea că, creșt ină. Rezu mând într-o frază:
ființa umană făcută după chipul lui Dum nezeu a fost
dezonor ată prin păcatul origina r. Ea este nobilă și coruptă;
are drepturi, însă este constrânsă de oblig ații. După cum
accentul cade pe una sau pe alta dintre naturile umane,
exist ă două tradiții în cadrul civilizației occiden tale, cea
catolică și cea protestantă, cea latină și cea anglo-americană,
cea din sudul și cea din nordul Europe i. Prima, mai
autor itară, pune accentul pe solidar itatea de grup și pe
stabi litatea socie tății. A doua, mai libertară, pune accentul pe
indiv id și pe inițiativă. Aceast a din urmă a veghe at la
apariția democraț iei și a civilizației industrial e. Printre
valor ile sale, astăzi răspândite pe glob, se numără: afirmarea
egalității oamenilor, credinț a în progresul uman, respec tarea
legii, a contrac tului care fondează societatea.
Pentru a ghida comport amentul indivizilor, de-a
lungul secole lor au fost formulate importante precepte
morale. Astfel, Aristot el recomandă să se urmeze
întotdeaun a o via media între două excese opuse\Pentru
Kant, fiecare ființă umană posedă un simț moral,
determinarea de a face ceea ce este bine; conform acestui
„imperativ categoric", un act moral este un act care poate fi
gener alizat. Și pentru Stuart Mill, utilitaristul, trebu ie

întotdeaun a să căutăm cel mai mare bine pentru cel mai
mare număr de oa meni.
Democrația. în zilele noastre, cei mai mulți par
convinși că poporul trebuie să-și impună voința în fața
guvernan ților, și nu invers. De mocra ția, despre care se spune
că ar fi în exclusivi tate creștină și chiar protestan tă, poate să
nu apară compatibilă cu Islamul tradiționa l, conform căruia
politica depinde de Dum nezeu, a cărui voință este
interpret ată de înțelepți. Nu este compatibilă deloc cu
budis mul, confuc ianis mul, hinduism ul sau tribal ismul.
Jurământul absolu t de credință față de propriul grup etnic,
respec tul față de caste pentru a asigura stabilitatea socia lă,
loialitatea față de străm oși, bătrân i, șefi ai clanului,
asemenea valori nu par să se potrivească cu democr ația. Ar
însemna însă să uităm că India este cea mai vastă
democrație a lumii și că Japonia este una dintre cele mai
putern ice. Privind mai îndeapro ape, descoperim, de
exemplu, că pentru Confucius există două valori de bază:
grija pentru celălalt și echitatea. Iar confucianismul este, cu
siguranț ă, fondat de respectu l față de ordine și față de
ierarhie, însă și pe devot amentul față de colectivitate, față de
cooper are, și pe amabilitate.

III. Libertatea de expr esie
Toate statele lumii au ca ideal procla mat să asigure
fiecăruia dintre cetățenii lor respectarea „drepturi lor
omulu i". In prac tică, individul nu dispune de nic i unul dintre
aceste dreptur i dacă nu posedă unul dintre ele: acela de a
cunoașt e. Orice drept se cucer ește, apoi se apără Iară
încetare. Or, în această luptă, dacă nu este inform ată, ființa
umană este dezar mată.
Libertatea presei. Prim a vocaț ie a profesionistului
din mass- media, oricare ar fi celelalte funcți i ale sale, este
aceea de a exerc ita libert atea de a comunica în veder ea
infor mării oamenilor cu. privire la observați ile sale asupra
lumii înconjurătoar e^ Aceast ă libert ate este unul dintre
dreptur ile umane, numite absolute deoarece corespund
nevoi lor vitale. Fără comuni care nu există socie tate, deci nu
exist ă o supraviețu ire îndelunga tă a individulu i.
Instaurarea unei dictaturi, laice sau teocrat ice, mo-
narhi ce sau imperiale, militare sau colonial e, burgheze sau
prole tare este însoți tă întotd eauna de suprim area libert ății
cuvân tului și a presei. Aceasta a deveni t deci atât un lemn,
cît și un factor al democrației. Nu este inutil să repetăm:
dacă este adevărat că nu exist ă libertate reală fără limite, în

schimb, nu poate exista responsabi litate I ară libertate.
Profesionistul are nevo ie de libert ate față de Stat și, de
asemenea, are nevoie de o libert ate „economică": fără un
salar iu decen t, se su strage cu dificul tate corupți ei.
Libertate pozitivă. Orice individ are dreptu l la
libertate de opinie și de expri mare, ceea ce implică dreptul
de a nu fi hărțu it pentru opinii le sale și pe cel de a căuta, de
a primi și de a răspând i, fără limitări de frontier ă,
infor mațiile și ideile, prin intermediul câtorva mijloac e de
expresi e existen te": acesta este articolu l 19 din Decl arația
Intern ațion ală a Drepturilor Omului, votată de ONU în
1948.
Tehnologia sfârșitului secolului XIX și apoi electro-
nica au provoca t o expansiune form idabilă a mijloac elor de
comunicare, ceea ce a tăcut necesară o revoluț ie con-
ceptuală. De-a lungul secol elor, „liberta tea presei" a fost de
multe ori înțeleasă ca un drept al fiecărui cetățean. Și ea a
fost reală atât timp cât a fost suficien tă o sumă mică de bani
pentru a publi ca un period ic. Odată ce costuril e au crescu t,
această libert ate a deveni t negat ivă: dintre mai multe ziare,
cetățeanul le putea înlătura pe cele care nu răspundeau
nevoi lor sale sau prezen tau o viziune asupra lumii diferit ă

de a sa. începând cu 1945 cel puțin, în cea mai mare parte a
orașelor numărul ziare lor s-a redus la unul. Trebuie zeci de
milioane de franc i pentru a lansa un cotid ian de inform ație.
In consecinț ă, „libertatea presei" nu mai era un drept al
cetățeanului, ci a deven it un privilegiu al plutocra ților sau al
guvernan ților. De acee a a apăru t o conc epție nouă.
Aceasta a apărut în special în democrațiile scandin ave
și anglo- saxone, unde exist ă totod ată un consen s asupra
valor ilor națion ale, obișnuinț a ca partide le să alterne ze la
puter e și, pentru presă, o tradiție a libertății și a agresivit ății
rezon abile. Altfe l spus, state unde opoziți a, fie ea partizană
sau jurnalisti că, este integr ată în viaț a poli tică.
Am încercat să defini m libert atea presei nu doar ca
negar e a cenzurii politice, sau chiar a oricărei cenzur i, ci ca
afirmare a unei sarcini de îndeplin it: aceea de a satisface
dreptu l la inform are a fiecărui cetățean. Dreptu l de a fi bine
infor mat și, de asem enea, dreptul de a infor ma, adică de a
avea acc es la m ijloacele de co municare.
IV. Dreptul la comunicar e
Liber tatea cuvântulu i și a presei nu poate fi înțeleasă
numai ca o absență a interdi cției, de care profi tă doar o
minoritate infimă1. Ea trebu ie , să se transfor me în dreptul

de a comunica, pentru toți. Jerome Barron, jurist american,
deduc e din interzicerea oricăre i cenzuri (conținută în primul
amendament al Constituț iei americane) existenț a unui drept
de acces al cetățenilor la mijloace le de comunicare; la ce
servește, într-adevăr , libertatea de a te expri ma dacă nu te
poți face auzit? Insă legiferarea accesului la mijloacele de
comunicare e de necon ceput : deonto logia este un mijloc
respec tabil de a se ajunge la acest lucru.
Com unicar ea fiind o nevoie esenți ală a ființei umane,
„dreptul la comuni care" se impune: dreptu l recunoscut
indiv izilor, grupurilor și națiuni lor de a face schimb de
mesaje de orice fel prin orice mijloc de expresie. Și, în
consec ință, obligaț ia pentru colectivitate de a furniza
mijloacele de realizare a acestui schimb. Dreptul la educație
nu ar însem na mare lucru dacă nu ar fi școli, nici dreptu l la
sănăt ate fără spita le.
De ce? Este rezonabi l să vrei Să transform i libert atea
,,nega tivă" în libertate „pozitivă", a cărei cucer ire a cerut
secol e de luptă și care nu domnește încă asupra întregii
planete? Există patru motive principa le. în prim ul rînd, de
câtva timp, tehno logia face posibilă o com unicar e globa lă, la
îndemâna oricu i și profit abilă. Noi ieșim din scurta perio adă
a „mass-m edia", în timpul căreia raritatea canal elor de

comunicare și costul investiț iilor au impus exprimarea cu
sens unic, supraconc entrare a emițătorilor și, în domeniu l
electron ic, un contro l direct al Statulu i. Intră m în
ciberspațiu.
Cea de a doua cauză: socie tatea de masă. Individu l
obișnuit dispune mai mult ca niciodată de educa ție, bani și
timp liber. În țările dezvol tate, pentru cea mai mare parte a
locuitorilor, știința și securi tatea socială îndep ărtează
obsesia sărăcie i și a morții precoce. Cu toate acestea, ființa
umană se simte în deriv ă în „mulțimea solitară". Ea se simte
neput incio asă față de birocra țiile publice sau private. Mai
mult ca nicioda tă resimte nevoia de a se integr a într-o
comunitate, de a participa la gestionare a propriei sale vieți.
Drept dovadă, lupta în care se angajează minorită țile etnic e,
femeile, consum atorii, ecologișt ii. în sfârșit, de puțin timp,
oamenii perc ep dependența lor față de restul lumii. Din toate
aceste motive rezultă necesi tatea de a inform a și de a fi
infor mați.
A treia cauză: conști entizarea faptulu i că inform ația
este o resur să natural ă foarte deosebită și foarte prețioasă ; că
pe ea se bazează de acum înaint e pacea și prosperi tatea; că
circulația sa liberă și diversific ată condițion ează
emancipar ea individu lui, dezvol tarea econom ică, rezolvar ea

proble melor socia le și o adaptar e ușoară la schimbările
acceler ate ale mediulu i.
O a patra cauză rezultă probab il dintr-un senti ment de
solidar itate care, puțin câte puțin, se extinde pe glob, în
ciuda marilor difer ențe cultura le și a marilor inega lități.
înmulțirea schimburi lor de produse, de cultură și mai ales de
infor mație apărea ca singurul mijloc de a evita o catastrof ă
econo mică, un dezastru ecologi c sau chiar unul provoca t de
vreo dicta tură teror istă, un holo caust nucl ear.
Lacunele comunicării. Comuni carea socia lă se
exercită la niveluri și în direc ții diverse. în relațiile
internaț ionale comunicar ea se stabi lește între o țară
putern ică sau un grup financi ar (ca Radio France
Intern ațion ale sau studiourile de la Hollywood) și o țară ne-
dezvo ltată; între o țară nede zvolt ată și o țară puternică ; între
o țară nedezvo ltată și o altă țară nede zvolt ată. În ceea ce
priveșt e relațiile intergrupuri, ele se stabil esc pe verticală,
fie de sus în jos: între guvern și popor (printr -un radio de
Stat) sau între o firmă și marele publi c (printr -un cotidian
național), fie de jos în sus (prin sondaj sau referendu m), în
sfârșit, comuni carea se realizează orizonta l, de la un grup la
altul (printr -un canal de acces public pe o rețea locală de

cablu).
În trei direcț ii s-ar părea că dreptul la comunicare este
puțin exercitat și că ar trebu i să se facă mai mult: dinspre
statu l mai puțin dezvo ltat spre statul putern ic, dinspre
cetățen i spre puter ile în exerc ițiu și de la un grup la altul în
cadrai masei. Scopul deontologi ei constă, în parte, în a
înlătura obstacole le.
In afară de unul. Exist ă un obstacol în comunicare
care este perfect admisibil: cazul refuzului de a comunica.
La nivel individu al, fiecar e admite că poate să nu cumper e
un ziar sau să nu deschid ă aparatu l de radio. Sunt înțeleși
mai puțin oamenii care cer dreptu l de a nu ii agresați de
publi citate. Și la nivel internaț ional, se tolere ază uneori greu
efortur ile anumitor țări de a-și proteja culturi le stăvil ind
impor tul de produse audiov izuale străine. De fapt,
pretu tinden i se pretind e o comunicare bidirecțional ă
echilibrată, în afara Statelor Unite bineînț eles, dator ită
hege moniei lor m ediatice.
V. Valori mediatice
A trata subiectu l deontologi ei însea mnă a vorbi despre
îndatoriri le jurnalișt ilor. Aceste îndatorir i implică existența
dreptur ilor pe care oamenii de presă le posedă, atît în

calitate de oameni, cât și în calitate de pract icieni ai unei
meserii deosebit e. Legea, de altfel, le garant ează adesea
unele dintr e acest e drepturi, iar unele coduri le evocă:
dreptu l la un salariu decent, dreptul de a fi informați în
legătură cu politica redacționa lă și consultați înaint ea unei
schimbări importan te în conducere; dreptul de a refuz a o
misiun e incompatibilă cu convingeri le lor sau cu
deonto logia, dreptul accesulu i la inform ații etc. Fiind
purtă torii de cuvânt ai publiculu i, ei merg acolo unde acesta
nu poate merge în masă, fac ceea ce el nu poate face:
jurnaliști i se bucură de prerogat ive, însă publicul trebu ie să
le ceară socoteal ă.
Îndatoriri le omului. Obligațiile jurnalistu lui constă
mai ales în îndator irile oricărei ființe umane, aplic ate în
domeniul presei. Ei trebu ie să răspundă nevoilor instinctiv e
pe care par să le resimtă toți oamenii: încă din copilărie
dorim să ne expri măm liber; dorim ca adulți i să spună
adev ărul, să fie responsabil i. De altfel, din decalogul lui
Moise, ce l puțin șase porunci sunt apl icabi le la co muni carea
socia lă: 2.interzic erea venerăr ii idolilor a sperjurului și a
blasfe miei; 5. respec tarea străbunilor , a tradiției; 6.
interzicerea violen ței; 7. interzicerea pornografiei ; 8.

interzicerea corupț iei; 9. interzic erea minciuni i; 10.
solidar izare a cu ceilalți jurnalișt i. în mod asemănător,
valor ile fundam entale ale Evanghel iei, rezumate (confor m
ziarului „La Croix") în cinci cuvinte: libertate, demnitate,
drept ate, pace, iubire (iubește- ți aproapel e ca pe tine însuți),
sunt poli în jurul cărora s-ar putea regrupa toate clauzel e
coduri lor jurnalisti ce.
Moștenir ea occidentală. Jurnalismul s-a născut și s-a
dezvo ltat între Renaștere și Revoluț ia franc eză, într-o
Europă occiden tală impregnată de valor ile Reform ei – în
speci al individual ismul și respon sabilitatea individu ală,
munca din voca ție, rigoarea morală – însă și de valoril e
rațional iste și liberal e ale secolulu i luminilor. Apoi, mai
târziu, de concept ele „laissez- faire"-ulu i, ale utilitarismului
și ale „dar winis mului social".
Deoarece mijloace le de comunicare în masă s-au ivit
la începutul secolu lui XX, marii gânditori ai secol elor
precedente nu s-au ocupat de ele, însă cei din secolul al
XVllI-le a nu aveau prea mare respect pentru presă. Mai
aproap e de noi, autor ii codurilor deonto logic e, preocupați de
practică și ignoranți într-ale filosofi ei, s-au interesat prea
puțin de descifrar ea opere lor gândi torilor absconși.

Odată cu secolu l al XVIII-lea, cu progresul științ elor
și al tehni cilor, a începu t să se dezvolt e un ideal de
profesiona lism: prestigiu l și putere a nu m ai trebui a să e mane
din străm oși și proprie tăți funciar e, ci din competența și
utilitatea social ă a individulu i. Apoi, de la sfârșitul secolulu i
al XlX-Iea, profesioniști i din presă au condu uit asoci ații în
scopul de a-și stabili proprii le reguli ale debutulu i în
meserie, ale practicii și de a deter mina publicul să le
recuno ască independen ța față de Stat și Valorile proprii.
Atunci s-au deschis școli specializate, s-au scris coduri.
Valori universale. Valorile mediatice sunt, în foarte
mare parte, aceleași în toate regiuni le globului unde
guvernar ea este democratică. Deontologi a se bazează intr-
adev ăr pe valor i universa le, cum ar fi refuzu l urii, al
violenței, al disprețului față de om (fascis m) sau față de
anumiți oameni (rasism ). Deontologia se armonizează cu
cea mai mare parte a ideologiilor: iudaism, budhism,
confuc ianis m, creștinis m (cato lic și protestant), islam
moderat, umanism, socia l-democrație. Insă ea nu se
potriv ește cu extre mismul, cu totalitarismul sau
funda mentalismul.
Rezult ă că ierarhi a valorilor variază de la o cultură la

alta. Astfel, un studiu comparat iv, avându- i ca subiecți pe
jurnaliști i american i și pe cei chinezi, a arătat că cele două
grupuri apreciază că infor mația dată trebuie să fie exactă și
completă, însă primii plasea ză pe prim ul plan al virtu ților
jurnalisti ce agresivitatea și curiozi tatea, în timp ce ceilalți
evidențiază în pri mul rând m odest ia și loi alitatea.
O profesie se întemeiază, confor m lui Deni Elliott, pe
valor ile împărtășite de cea mai mare parte a membrilor săi –
chiar dacă ele nu sunt scrise negru pe alb. în cazul
jurnaliști lor: să publice o relatare completă, exactă,
pertinent ă, echilibrată asupra actual ității; să ofere cetățenilor
infor mația de care au nevoi e; făcând acestea, să nu aduc ă
prejudici i nimănui. Să se pună în locul persoanelor afectate
de ceea ce se public ă; să examineze efect ele pe termen scurt
și lung a ceea ce se dezv ăluie. Mai genera l, valor ile
jurnalisti ce sunt, bineînțe les, legate de funcți ile mijloace lor
de comuni care în masă. De unde necesi tatea ca jurnal istul să
înțeleagă foarte clar aceste funcți i (vezi capitolul „Funcții
ale mijloacelor de com unicare").
Valori medicale. în timpul unui congres din 1994 al
unor asociaț ii corporat ive, medicii din Mare-i Britanie și-au
reactual izat valoril e, foarte vechi și totuși valab ile și pentru

secolu l XXI. Este frapant faptul că ele s-ar potriv i și
profesie i mediatice: angajam ent, compasiune, integr itate,
competență, spirit de cercetare, confiden țialitate,
responsabil itate față de benefic iari și față de comuni tate. Și
medicii s-au arătat îngrijorați de încrederea scăzută a
benef iciarilor, de plânger ile și de procesele inten tate. Ei cred
că toți cei care au această profesie trebu ie să se simtă
responsabil i de actele coleg ilor lor și să-și organizez e
autod iscipl ina. Ei recomandă evaluăr i mixte cu participarea
pacienților și estimează că medicina trebu ie să participe în
mod activ la construir ea une i societ ăți mai bune.
DEONT OLO GIA

Coduril e: tipuri și conțin uturi
Cea mai mare parte a statelor unde regim ul nu este
dictatorial posedă acum cel puțin un cod al presei: de la
Norvegia la Africa de Sud, de la Japonia la Turcia, de la
Canad a la Chile.
Uneori el se numește cod etic, al onoarei sau de
condui tă – sau chiar chartă a jurnalișt ilor, regul i de condui tă
sau declarație de princ ipii. France zilor, fără îndoială din
cauza Codului civil și a Codului Penal, le repugnă utilizarea
termenulu i de „cod". Ei preferă „chartă", chiar dacă la
origin e o chartă este o listă de drepturi (și nu de îndatorir i)
adesea acorda te de un s uveran.
Natura codului. în momentul în care un cod este
adopt at, adese a există deja o lege. însă redac torii codului
percep totoda tă insuficien ța și pericolele acesteia. Ceea ce
redactează aceștia nu este un text sacru, față de care se
consider ă că fiecare își va lua un angajament absolut, ci un
vade mecum, a cărui eficiență presupune că jurnal istul
posedă un si mț moral.

În orice meserie, există lucruri „care se fac" și lucruri
„care nu se fac"1. în mod tradițional, ele se învață la locul
de muncă, și cel care viole ază uzanțe le prea des este
ostrac izat. însă, pentru a rămâne vie, tradiț ia are nevoie să
fie dezb ătută, purifica tă, actua lizată, organiz ată și pusă
negru pe alb, la nivel local sau națion al. Dacă nu, ea devin e
prea vagă, uneori ambiguă sau chiar foarte contestabi lă", în
paralel, în cea mai mare parte a organe lor de presă, există
princ ipii editor iale, fie transm ise pe cale orală, fie redac tate
(uneori pentru public, alteori pentru ofertanții de
publi citate).
Obiect ivele codurilor . Într-o breaslă (imobiliară, de
exemplu, sau a farmaciștilor), codul deontolog ic vizea ză
îndep ărtare a escroci lor și a șarlatani lor. Codul infor mează
publi cul asupra profesiei: semnalează faptul că aceasta are
regul i de condu ită. Sporindu- i credib ilitatea, codul
garan tează fidelitatea clien telei și, în cazul mijloac elor de
comunicare, atașamentul ofertan ților de public itate, deci
prosperit atea.
Codul protejează clientul, însă dinco lo de aceasta
creează o solidaritate în interiorul grupului și menține
prestig iul profe siunii, deci influ ența sa. Nu avem obligator iu

intenția sau posibil itatea de a le respecta, însă afișă m Tablel e
Legii. Ni se oferă, cel puțin, un ideal. Se încearc ă
înarmarea conșt iinței individu ale a fiecăru i profesionist
enunț ând valor i și princip ii unani m recunoscute. Codul dă
fiecăruia un senti ment de securita te, de forță col ectiv ă.
Pe de altă parte, codul vizeaz ă evitarea interv enție i
Statu lui. Aceast a poate fi puterni că în cazul mijloacelor de
comunicare. Când observă o neîncredere a publi cului în
ceea ce-1 privește, legislatorul proiectează și uneori voteaz ă
legi represive. Apariț ia acestu i pericol declanșează în rândul
profesionișt ilor gesturi autorefor miste: primul este acela de
a elabora un cod.
Charta, în specia l dacă ea presupune și o listă a
dreptur ilor jurnalistu lui, poate în mod util să constrângă
conduc erea. De unde rezu ltă foarte des (ca în Franța) refuzul
patron ilor de a și-o asum a. Datorită charte i, profesioniști i
obțin o protec ție împotriva oricărui patron care le-ar cere un
compor tament contr ar interesului public: ei pot argumenta
că, dacă ar adopta această conduită, corpul profesional i-ar
pune la stâlpu l infa miei.
Autori i codurilo r. În afară de coduri le de origine
guverna mentală, care se pot asimila decre telor, există coduri

național e, concepute de către o asocia ție sau mai multe
(patron i și jurnaliști, în Ghana) și coduri intern aționale, cum
ar fi cel al Federa ției Interna ționa le a Editorilor de Ziare'.
Altele au fost făcute de asocia ții patronal e (precu m chart a
condui tei corect e a sindic atului presei cotid iane regional e)
sau de sindi cate (ca în Elveț ia și în Marea Brit anie) sau chiar
de asociații de jurnalișt i (Socie ty of proffesional Journa lists
– SDX în Statele Unite). Există coduri monomedia, ca
cel al ASNE pentru presa scrisă și cel al NAB pentru radio-
televiziune. Exist ă coduri proprii unui organ de presă, fie
pentru un ziar ca „La Croix" (Paris) sau „Chicago Tribune",
fie pentru o re țea de radiote leviziune, ca NH K în Japoni a.
Un „cod deontolog ic" ar trebui să fie formulat în mod
volunt ar în cadrul unui grup care exercită acea profesiune.
Din acest motiv, unii refuză să ia în consider are
reglementările hotărî te de patroni pentru angajaț ii lor,
precu m „charta redacțion ală" a „Nord-Ecl air" – sau acele
style-books ce cuprinde au toate instruc țiunile pentru jur-
naliști (atât în ceea ce privește punctu alitatea, cit și
punctu ația) – însă cuprind eau și deonto logia.
Obiecția față de aceste „coduri de compor tament" sau
„charte de acțiune" este contestab ilă: într-adevăr , ele constau
în reguli care nu sunt difer ite, cu condiț ia să fie mai

concr ete, mai precise. Cel mai adesea sunt redac tate la
inițiativa cadrelor superioare ale redacției, deci jurnaliști,
împreună cu personalul. Aceste coduri au avan tajul de a
putea li integra te în contrac tele de angajare și de a putea
conține sancțiun i. De altfel, anumite coduri sunt puse la
punct de jurnaliști și patroni împreună, în cadru l unui
organis m care îi regrupea ză, cum ar fi Consiliul presei
germane. Chart elor li se poate adăuga, de asem enea,
jurisprudența consiliilor presei – când ei se preocupă să le
compileze, ca și declar ațiile de princip ii pe care le pot
propune.
Când profesionișt ii își propun să redact eze un cod,
este de dorit ca ei să invite anumiți experți, care observă și
analizează compor tamentele și conținuturi le mijloacelor de
comunicare, dar mai ales anum iți benefic iari care asigură
libertatea presei. Este bine ca un cod să fie accept at de către
toți membrii corpului profesiona l. Este și mai bine ca el să
fie aprobat de societ atea în care este e laborat.
Istoric. La începuturi le secolu lui XX, coduril e s-au
multiplica t, parțial sub efectul mișcăr ii progresiste care
denunț a abuzuril e capita lismulu i sălbati c, în special în presă.
Atunci au conștien tizat jurnalișt ii că form ează o castă

deosebi tă.
Din 1896 jurnal iștii polone zi din Galiț ia și-au redacta t
o listă de obligații și au constitui t un tribun al al onoarei. în
Statele Unite, în 1910, o asociaț ie a presei din Kansas a
adopt at un cod' care privea editorii și direc torii. în 1924,
peste șase cotidi ane aveau propria lor chart ă. Primul cod
național a fost cel francez : Charta îndator irilor aparținând
sindic atulu i național al jurnaliști lor france zi (SNJ), adoptat ă
în 1918. în ceea ce privește primul cod interna țional, acesta
a fost, în 1926, cel al Asocia ției interamericane a presei.
Apoi, în 1939, Federaț ia intern ațion ală a jurnal iștilor (FU)
își stabileșt e Codul onoare i.
Codurile au apărut peste tot după al doilea război
mondial. De la crearea sa, ONU s-a interesa t de această
proble mă. însă proiectu l său de cod, trimis pentru consult are
către aproap e 500 de asoci ații ale presei în 1950, n-a fost
adopt at niciod ată, mai ales pentru că organizaț iile
profesiona le au refuzat, pe drept cuvânt, ca instanț ele
guverna mentale să-și bage nasul în aceste afaceri.
Următorul val de interes pentru deon tologie s-a
remarcat la începutu l anilor '70 în cadrul UNESCO, al
Consiliu lui Europei, al FU, al Interna tiona l Press Institute,
după marile efervescen țe contest atare. în sfârșit, a patra

etapă se desfășoară după războiu l din Golf (1991).
I. Tipuril e de clau ze
Ne putem aștepta ca defin irea „practicilor
scanda loase" ale mijloac elor de comunicare să varieze în
funcț ie de cultura unei națiuni, de stadiul evoluț iei sale, de
regimul său politic. Ea nu ar putea fi ident ică în țările
comuniste și în țările liberale, în țările arhaic e și în cele
ultramoderne, în țările musulmane și în țările hinduse.
Totuși, în cea mai mare parte a coduri lor se regăsesc
aceleași reguli fundam entale. Cauza acestui fapt este
comunitatea culturală a țărilor unde au apărut primele coduri
și conc ertarea int ernaț ională.
între profesioniști, observa tori universitari, beneficiari
impor tanți nu exist ă dezacorduri profunde asupra a ceea ce
mijloacele de comunicare ar trebu i și ce n-ar trebui să facă.
Bine înțeles, coduril e exist ente diferă, măcar în cea ce
priveșt e preci zia lor. Charta SN.T are o jumătate de pagină,
iar codul aparținând public ației „Courrier -Journal" din
Louisvi lle (State le Unite) are 65 de pagini. Pe de altă parte,
fiecare cod se distinge prin prezen ța sau absenț a anumitor
exigențe. Se pare că, dacă aceste codur i nu presupun toate
clauzel e clasic e, este probabil din cauza faptu lui că autori i

tind să le scurteze sau pur simplu nu s-au gîndit la acest
lucru.
COD SINTET IC
Valori fundamentale
•să respecț i viața
•să pro move zi solidar itatea între oam eni
Reguli morale genera le
•să nu m inți
•să nu-ți însușe ști bunul a ltuia
•să nu provoci inuti l suferință
Principii jurnalistice
•să fii competent (deci sigur pe tine, gata să-ți
recunoșt i erori le)
•să nu faci nimic care să diminu eze încrederea
publi cului față de m ijloac ele de co muni care
•să ai o viziune largă și profundă asupra informării
(infor mația să nu se limiteze la eviden t, la interesan t,
la superficia l)
•să oferi o imagine exactă, completă și inteligibilă

despre ac tualitate
•să deservești toate grupuril e (bogați, săraci, tineri,
bătrâni, stânga, dreapt a)
•să stimulezi comuni carea, deci înțelegere a între
oameni
•să aperi și să prom ovez i dreptur ile omului și
democrația
•să contr ibui l a armoni a socie tății
Adesea, recomand ările coduri lor sunt enunța te una
peste alta. Chiar experți i, care pretind că analizează
coduri le, se împotmolesc din cauza confuzi ei. Schițar ea unei
panora me inteligibile a deontolog iei cere să se facă puțină
ordine.
Un număr mare de regul i au fost trasa te în coduri
internaționale, naționa le sau interne. Ele sunt aici distribui te
în 7 categorii. Pentru a evita repetițiile, fiecare clauză nu
este citată decât o dată (cu unele excepți i). Regul ile
prezentat e într-o categori e dată nu repre zintă deci decât un
eșant ion.

1. După nat ura regulilo r
Reguli ideal e. Este bine să fie defini t un scop spre
care profesioniști i trebu ie să tindă, chiar dacă li s-ar părea
adesea imposibi l de atins: să nu accepte niciod ată misiuni
contr are deonto logie i; să dispună de o cunoaștere excelentă
a subiect elor de care vorbesc; să-și lase propri ile opini i în
afara reportajului pe care îl realizează; să prezinte
întotdeaun a mai multe puncte de vedere; să lupte în mod
constan t pentru a apăra drepturil e omulu i.
Reguli general e. Anumite reguli sunt valabi le pentru
toți cetățen ii, întotde auna, fără excepț ii (sau aproape).
Exist ă, de altfel, unele care fac obiec tul justiției sau al
prescrip țiilor religio ase: să nu minți, să nu furi, să nu
provoci în mod inutil o suferință cuiva, oricine ar fi. Alte
regul i se adresea ză în mod speci al jurnaliștilor: să nu
falsif ice în mod voluntar o inform ație; să nu accepte
avan taje financiar e sau în natură privind publicare a sau
nepubl icare a unui artico l; să nu provoac e nici o suspiciune
asupra faptului că ar avea un compor tament contrar
deonto logie i.
Reguli privitoar e la excepții. Uneori scopul scuză
mijloacele. Există reguli pe care un mijloc de comunicare le

poate neglija când aceasta servește interesului public, in
speci al când el dezvă luie compor tamente antisoc iale sau
amenințări la adresa sănătăț ii publi ce. Jurnalistul nu trebuie
să-și disimuleze ident itatea în fața surselor , nici să culeag ă
în mod cland estin infor mația (cu ajutorul unei camere
ascunse, de exem plu), nu trebuie să incin te pe nimeni să
comenteze un delict, nici să se amestec e în mod inutil în
viața privată a oamenilor – în afară, bineînțeles, de cazul în
care ministrul Apărăr ii împarte o prostituată cu atașatul
nava l al unei țăr i ostil e.
Reguli contr oversate. Bineîn țeles, jurnalișt ii pot
răspunde diferi t la proble mele deontolog ice, în specia l
asupra anumitor puncte. Mijloacel e de comunicare trebuie
să pună în discuț ie tot ceea ce vine de la nivel guverna-
mental, ca în Statel e Unite, sau trebuie să nu procedeze la
atacuri „nejustifi cate" la adresa aleșilor , a înalților funcț io-
nari și a instituțiilor (Coree a, Turcia)? Redac torii- șefi sunt
responsabil i de actele jurnalișt ilor din echipa lor (Marea
13rit anie, Suedia) sau jurnalistul nu trebui e să arunce
niciodat ă responsabili tatea textelor sale asupra unui superior
(Franța, Egipt)? – iată veche a dezbat ere dintre france zi și
american i.

Se pot evoca alte puncte de dezacord. In Spania este
normal să nu preci zezi sursele: politi cienilor le place să facă
declarații off-the- record (de publi cat fără a fi atribu ite
cuiva), în timp ce în Statele Unite a nu indica sursele este o
greșea lă. Un jurnal ist își poate lăsa o sursă să-i consulte
textul / emisiun ea înainte de public are? Răspun surile diferă :
în nici o circu mstan ță sau doar pentru a verifica datele
factuale. În orice caz, dacă accesul este aproba t, faptul
trebu ie semnal benef iciaru lui. în Suedia se crede că nu
trebu ie să fie tratate subiectele legate de crime sexuale decât
dacă există un perico l pentru public; dimpotr ivă, un mare
număr de americani vor să înlătur e acest tabu, care provoacă
prejudici i victimelor.
2. După f uncțiile mijloac elor de co municar e
Să observe ce se petrece în jur. Cum cea mai mare
parte a coduri lor privesc jurnal ismul, este eviden t că în
această categorie intră majori tatea clauz elor. Jurnal istul nu
trebu ie să cedeze nici unei presiuni care urmăreșt e să
influ ențeze selecț ia sau prezentare a știrilor , fie că aceasta
vine din int eriorul sau din exter iorul profe siei.
Împingând lucrur ile mai departe, anumite coduri îi
trase ază jurnalistu lui misiunea de a cere ca afacerile publice

să fie realmente publi ce, fie ele decizii ale guvernanț ilor,
dezb ateri ale adunărilor reprezen tative sau arhiv e ofic iale.
Să ofere o imagine asupra lumii. Atât timp cât
esenț ialul a ceea ce știm despre planet ă ne este transm is prin
intermediul mijloac elor de comunicare, jurnal istul trebui e să
se preocupe să ofere o imagine exact ă a acesteia, să nu
provoac e xenofobie, rasism sau sexism etc. El trebu ie să
îmbun ătățească portre tul tradiționa l făcut altor popoare în
țara sa (evitând stereotipur ile, de exemplu) și să suscit e
curio zitatea și sim patia pentru cultur ile lor.
Să servească drept forum. Prin intermediul media se
realizează comunicare a socială, necesar ă pentru a se ajunge
la compromisur ile indispensabil e. Trebuie să fie prezentat e
diverse punct e de veder e asupra marilor probleme de
actualitate. Codul lituan ian cere să fie prezentată toată gama
opini ilor. Diver sele grupuri sociale trebu ie să poată să se
expri me și cel puțin să poată să răspundă atunci când sunt
implicate. Și să o facă în mod deschis: în Leton ia, la
mijlocu l anilor '90, după o campanie electorală, însăși presa
a dezvă luit că toate partid ele cumpăraseră articole la
aproap e toat e mijloacele de co municare.

Să tran smită cultura /Să distr eze. Aceste două funcț ii
sunt, bineînțeles, asigurat e înainte de toate de către
mijloacele de comunicare de diver tisment. Ele sunt tratate
separa t (vezi capi tolul „Codurile mediilor de divertis ment").
Să vândă. De foarte multă vrem e, mijloacele de
comunicare sunt acuza te că se prosti tueaz ă. Anum ite rubri ci
sunt suspect ate de corupți e: cele ce privesc restaurantel e,
turismul, moda, înfru museț area, automobilul. Există chiar
revist e care trăiesc aproape în exclusiv itate din publici tatea
unui sector restrâns al econo miei. Codurile sunt deci clare:
este interzisă eliminarea, distorsiunea, inven tarea de știri
pentru a face pe placu l ofert anților de publicitate. Acestora
să nu li se facă nici o favoar e: fie că este vorba de publicar ea
unor comunicate de presă în legătură cu deschider ea unui
magazin, cu un nou model de mașină, o prezen tare de modă
sau chiar cu un spect acol nou (Suedi a). Iar jurnalistu l nu
trebu ie să se implice personal în nici un fel într-o activ itate
ținând de publ icitate sau de rela țiile publice.
3. în f uncție de aria de acțiune a r eguli lor
Reguli proprii anumitor mijloac e de comunicar e.
Cea mai mare parte a codurilor se conc entre ază pe jur-

nalismul scris. Ar fi bine ca toate mijloace le de comunicare,
cotidien ele, radio- telev iziun ea publică, radio-tel eviziunea
comercială, presa de tip magazin, editur ile de fonogra me,
editurile de cărți să aibă fiecar e codul lor, ca în Japoni a.
Exist ă destul de puține coduri specifice radio-t elevi ziuni i, cu
excepția State lor Unite. Motivul este, se spune, acela că în
ciuda scoateri i de sub incidenț a reglementărilor din anii '80
aceste media rămân mai supuse legilor decât presa scrisă.
Jurnalișt ii din domeniul audiovizual, încărca ți cu
echipamentul lor, trebu ie să intervină într-un mod cât de
discre t posibil pentru a evita deformarea even imentelor
(defi lări, procese). Involunt ar, ei încurajeaz ă uneori
manifesta țiile, violența. Telespect atorul trebu ie avertizat
înaintea unei secvențe susceptibile să șochez e sau când se
utilizează imagini de arhiv ă sau de reconstitu ire a unui
incident. Trebuie acop erită fața și vocea oricăre i persoane
prezentat ă pe ecran care ar putea suferi din cauză că a fost
identificată.
Reguli privind un sector al actual ității. Anum itor
categori i de oameni de presă li se impune un ansam blu de
regul i specif ice: jurnal iști financiar i, report eri care
realizează anchet e, jurnaliști catol ici, reporteri sportivi sau

fotograf i de presă. în genera l, acest e reguli preci zează
anumite clauz e din codur ile obișnuite.
Acestea fiind spuse, există trei secto are, adese a aco-
perite de jurnal iști în general, care fac obiec tul unei atenții
deosebi te: teror ismul, fapte le diverse și procese le. Câteva
mari mijloace de comunicare au prevăzut atitud inea care
trebu ie luată în cazul tulburăr ilor urbane: să fii discret, rece,
foart e prudent în ceea ce privește zvonuri le. II eviți
report ajele în direct, să nu fie deranjat e forțe le de ordine.
În povestirea fapte lor diverse', nu trebu ie să se
sublini eze trăsături le acuzatului (rasă, religi e, profesie ele.)
care nu sunt impor tante pentru caz, nici să se precizeze
numele minori lor acuza ți de infracț iuni, nici se citeze
delictele sau infracț iunile trecu te, mai ales dacă ele au fost
amnistiate, fără a mai vorbi de dreptul la iertare pentru
conda mnați care și-au ispășit pedeapsa. Nu trebui e
identificați apropiaț ii sau prietenii persoanelor acuzat e de
infra cțiun i; cu excepț ia cazurilor grave. Să nu se aducă
prejudici i victimelor sau actori lor involuntar i în cazurile
infra cțion ale (complicii să nu fie ajutați să răzbun e un
criminal aresta t). Jurnalistu l trebu ie să facă apel fără
încetare la prezum ția de nevinovăț ie: să nu decid ă nicioda tă
că un acuza t este vinovat înaint e de a fi judec at.

Orice cetățean are dreptu l la un proces echitabil, fără
ca judecătoru l sau jurații să fie influenț ați de presă. Legi
britanice foarte strict e regle mentează relatările despre
procese, însă în multe țări aceste exigențe provin din
deonto logie. Jurnalistu l trebuie să explic e bine termenii
juridici. Și să nu public e nimic care ar putea influenț a opinia
unui tribunal.
Reguli specifice anumitor țări. Ele depind fie
moșten irea culturală, fie de gradul de dezvol tare econo mică,
fie de structura mijloac elor de comunicare, timpul
Războ iului rece, codul austria c recomanda foarte multă
prudenț ă în relatările despre țările cu regim politi c totalitar,
pentru a proteja persoane le care trăiau acolo. în țările
scandin ave se ține cont foarte mult de dreptur i omului: în
afara excepți ilor justificate prin interesul gener al, trebui e să
se evite menționar ea sinucider ilor, nu se public e fotografii le
persoane lor fără să fie ident ificate în legend ă, ba chiar să nu
se dezvălu ie numele acuzaților înainte ca tribun alul să fi
decis în privin ța cazului respecti v. Țările anglo-saxone fiind
purit ane, există acolo o fascina ție pentru sexual itate, și în
Statele Unite exist ă chiar coduri care interzic mențion area
tampoane lor periodi ce.

În Japonia, tradiția confuci anistă cere armonia socială,
respec tul față de ierarhii și în speci al față de bătrâni,
loialitatea față de grup. Jurnalis mul este mult mai puțin
agresiv , mai puțin iconoclast decâ t în Sta tele Unite.
Anumite clauz e (accesul publicu lui la mijloacele de
comunicare în masă, apărare a drepturi lor omulu i,
multiculturalismul, lupta pentru pace sau împotr iva
colon ialismului) carac terizau coduri le „socialiste" drept pură
propagand ă, astfel încât, pe vremuri, anum itor texte
patron ate de UNESCO li s-a reproșat că cedeaz ă prea des
lumii a treia și imper iului sovie tic. Aceast a nu este un motiv
pentru a le înlătur a în întregi me: unele sunt excelen te.
În țările musulmane, etica este intim legat ă de religie,
in rândul anumitor elite ea este influen țată de „mod er-
nismul" occid ental, însă multe dintre regimuri sunt auto-
ritare, deci ostile libert ății presei și, ca atare, în afara
deonto logie i. Dacă există un cod, el este oficia l.
Reguli specifice Lumii a Treia. Există regiun i unde
se pun proble me pe care democrațiile (aproape)
industri alizate nu le mai cunosc și unde „deonto logia" presei
constă de obice i într-o reglementare oficială. Găsim aici o
putern ică preocupare pentru apărarea națiuni i. Jurnalis mul

trebu ie să nu atenteze la instituții; să respecte Statu l și pe
agen ții săi; să nu pună în perico l securitatea țării1
provocând, de exemplu, dezor ganizare a în cadru l forțe lor
armate. Codurile solicită renașter ea senti mentului naționa l,
să nu fie încur ajate confli ctele între comunitățile etnice sau
religioase, să se lupte împotriv a fanatis mului și
tribalismului. De fapt, în etica reală, în Nigeri a de exemplu,
tribalismul este centra l: este judec at drept bun și just ceea ce
servește grupul tău etnic. La fel se procedea ză pentru caste
în India2. Coduril e recomandă să fii prudent în reportajul
privind eveni mentele (mor ți, mișcări sociale etc.) care ar
putea declanșa emulații. Această grijă pentru apărare a
armoniei socia le nu se bucură de unanim itate; pentru unii nu
este vorba decât despre conse mnarea unei ordini sociale
injuste, despre un regim politic opresiv și despre o viziune
anacronică asupra lumii. Mijloacele de comunicare în masă
trebu ie să mobilizeze energiile în vederea dezvolt ării; să
servească în mod activ interese le și obiectivele naționale,
educ area maselo r, justiți a socială și progresul econom ic.
Viața cultur ală trebuie să fie deco loniz ată. Media nu trebu ie
să fie dependent e în nici un fel de un capit al străin.
Jurnalis mul nu trebu ie să ac cepte nici o subven ție.

4. În funcție de catego ria pr ofesioniștilo r
Multe regul i se aplică și jurnalișt ilor, și patroni lor.
Reda ctorii-șefi sunt întotdeaun a jurnalișt i și reprez entan ți ai
conduc erii. în organele de presă mici, proprietaru l poate fi
princ ipalu l redacto r. Există țări unde ambele categorii au
semnat codul, ca în Suedia. Tuturor li se cere să nu
defor meze inform ația din motive personale (ambiții,
vende tta), carac teriale (slăb iciune în fața presiunilor), ideo-
logice sau finan ciare.
Reguli doar pentru patroni (și agenții lor). În
coduri se pune destul de puțin problem a obligaț iilor
„mijloace lor de comunicare". Aceast a din cel puțin două
motive: în primul rând, legea le impun e deseori; apoi, multe
coduri au fost elabora te de grupuri de jurnaliști pentru
membrii lor. Atenți a pe care o acordă patronii din presă
deonto logie i variază în funcț ie de țară: foart e scăzută în
Statele Unite și putern ică în țările nordice. Este totuși util ca
ei să dea exemplu și este necesar ca ei să le permită
salar iaților lor să îi ur meze.
În primul rând acordându-le remunerații care le
mențin demnitatea și onoarea: în India, în Rusia, în America
Latină, mulți jurnaliști nu pot supravi ețui doar cu salarii le

lor. Dar, pe de altă parte, ei nu trebu ie să împlinească sarcin i
care ar risca să știrbească reputaț ia profesiun ii.
Managerul unui mijloc de comunicare în masă trebuie
să separe strict interesele sale jurnalisti ce de cele
comerciale. El nu trebu ie să omită anum ite infor mații, nici
să dea altora o import anță indusă de un scop politic,
publi citar sau demagog ic, ori pentru a apăra interesele
grupului propriu sau al mediilor de afaceri în gener al. Mai
precis, el nu trebu ie să insere ze din oficiu toate
comunicatele de presă sau o recla mă oarecar e, nici să
promită ofertan ților de publi citate că le oferă suprafață
redacționa lă: și cu atât mai puțin să facă o prezentar e unui
even iment sau unei asociații în schim bul cumpărări i
anticipate a unui număr de exem plare din acel jurnal. In
sfârșit, el trebu ie să se simtă responsabil de conținu turile
publi cității în ceea ce privește bunul gust, exacț i taica și
calitatea de a fi nevătă mătoar e.
Reguli numai pentru jurnal iști. Confor m multor
coduri, ei trebuie să rămână neutri; între altele, nu trebuie să
participe la manifest ații sau să semneze petiții, înain te de
toate, profesionistul trebu ie să rămână cu scrupulozit ate
onest: să evite orice „confli ct de interese" neacc eptând

favoruri morale sau materiale, cadour i, bonificații, servici i,
călătorii, intrăr i gratuit e la spectacole, funcți i de sprijin
(confer ințe, animarea colocviilor). El nu trebui e deloc să
primească bani sub form ă de prem ii atribu ite de către
instituții nejurna listic e. într-un sens mai genera l, el nu
trebu ie să-și ut ilizeze calitatea de jurnalist pentru a obține un
avan taj personal oarecare, cum ar fi cazul în care face
publi citate clandestină. A fortiori, așa cum preci zează unele
coduri, să nu-și vândă pana', să nu se preteze la șantaj sau la
estorc are de fonduri.
Cazul jurnalișt ilor din domeniul finan ciar este
particular. Ei nu trebuie să utilizeze în profi tul lor inform ații
finan ciare primite în cursul activității lor, înaint e ca ele să
fie publicate. Nici să încer ce, în interesul lor personal, să
facă să crească sa să scadă cursul la bursă prin articole le lor.
Multe mijloace de comunicare le impun acestor jurnalișt i să
semnaleze conducerii toate interese le lor financi are.
Profe sionistul nu trebuie să provoace nici măcar
bănui ala că ar putea fi corupt: este foarte regretab il că la
sfârșitul secolu lui XX un președin te de patronat poate să
creadă că „în ceea ce-i priveșt e pe jurnaliști, merge fie cu
mici atenț ii, fie cu pli curi".

5. In funcție de r esponsa bilitatea specifică
Nu se poate spune pur și simplu „responsabil": există
doar responsabili tate față de cin«Va. Un profe sionist din
mass-m edia este respon sabil în prim ul rând față de el însuși.
El nu trebui e să-și trăde ze convinger ile, trebu ie să refuze să
execute o sarcină contr ară deon tologiei. El este responsabil,
de asemenea, față de cel care 1-a angajat : nu trebui e, de
exemplu, să dezv ăluie nimic din afacerile interne ale firmei;
trebu ie să respec te legea și să nu atragă oprobriu l asupra
organulu i de presă pentru care lucrea ză. Nici viața sa
priva tă, nici angaja mentele politice, nici foarte înalta
remunerare a prestaț iilor exterioar e nu trebu ie să nască
suspiciune a unui confl ict de interese. Și mai puțin să
muncească pentru alții tară autorizație, mai ales pentru
concur ență, fără a mai pomeni de înșelăciun ea în ceea ce
priveșt e un curricu lum vitae sau o notă de plată. însă
jurnalistul este, înainte de toate, responsabil față de patru
grupuri:
Față de coleg ii săi. El nu trebui e să-și discredi teze în
nici un fel profesiune a. El trebuie să lupte pentru dreptur ile
jurnaliști lor, împotriv a oricăr ei cenzuri și pentru accesul la
infor mație oficia lă sau priva tă. Trebuie să fraterniz eze cu
ceilalți jurnal iști; să nu le provoace prejudicii în scopuri

egoist e; să nu se ofere să lucrez e pentru un salariu inferior;
să nu-și însușească ideile, datele sau produsele aparț inând
altora. El trebu ie să-și ajute coleg ii aflați în dificu ltate, în
speci al pe corespondenți i străini.
Față de surse. Jurnalistu l trebuie să respecte datele de
publi care fixate pentru comunica tele distribu ite dinaint e
(embargourile). Trebui e să vegheze la exacti tatea oricăru i
cuvân t utilizat (mai ales dacă îl plasea ză între ghilimele), să
nu defor meze un cuvânt citîndu- 1 în afara contextu lui, nici
să deform eze un lung expozeu rezumîndu-1. Nu trebui e să
publi ce o infor mație care i-a fost dată cu condiția ca ea să nu
fie făcută public ă cu atribuire, nici să dezvălu ie o sursă
căreia i-a fost prom is anonim atul, cu excepț ia cazulu i în
care, interesul publi c o cere. In schim b, el trebui e să-și
exercite spiritul critic față de inform atorii săi, să nu se lase
manipula t sau intox icat, să se îndoiască de infor mațiile
persoane lor afla te în stare de șoc sau slabe de înge r.
Față de persoanele contr oversate. Jurnalistul nu
trebu ie să lanse ze acuza ții, chiar fondate, dacă ele nu
servesc binelu i public. Dacă acuză sau critică o persoană, el
trebu ie să-i dea aceste ia ocazi a să-și expri me punct propriu

de vedere. El nu trebui e să mai dezv ăluie caract eristi că
oarecare (sex, nume, națion alitate, religie, grup etnic, castă,
limbă, opțiune politică, loc de muncă, domiciliu, prefer ință
sexual ă, handic ap fizic sau mental) dacă această trăsătură nu
este pertinen tă. Și mai puțin are voie să se servească de
aceasta pentru a discred ita persoana respect ivă. Nu trebu ie
să utilizeze expresii în mod inutil peior ative, să nu întineze
prin insinuare. în princ ipiu, chiar dacă interesul gener al este
în joc, dreptu l de a inform a nu trebuie să fie niciodat ă
utilizat în scopul de a prejudicia persoane sau grupuri din
punct de vedere fizic, moral, intelectual, cultura l sau econo-
mic. De exemplu, o prezentare în imagini a accidente lor sau
crimelor oribil e riscă să răne ască pe apropiaț ii victimelor.
Față de utilizatori. În orice caz, profesionistul nu
trebu ie să cauzeze prejudicii benefic iarilor. Fie utilizând
metode „subli minale" pentru a face să treacă un mesaj
audio- vizua l, fie publicând report aje senza țional e despre
descoper iri medicale sau farm aceutice suscept ibile să creeze
temeri sau s peran țe nejustifi cate.
Mijloacele de comunicare au, de asem enea, îndatorir i
față de comunitatea pe care o deservesc: să nu șocheze
conști ința morală a publi cului ; să-i descoper e nevoil e1, să

deserveasc ă toate grupuril e. Dincolo de acestea, mijloacele
de comuni care au îndator iri față de societ atea în întregul său
(pe lângă respec tarea legilor): să nu satisfacă curiozi tatea
publi cului în loc să-i servească interesele; să nu publice
nimic care atentea ză la instituția familiei; să nu facă elogiul
legii junglei; să lupte împotriva nedrept ăților și să vorbească
în numele celor neprivil egiați; să stimuleze cooper area între
popoare ; să nu specule ze frica; să nu cultive imora litatea,
indecența sau vulgari tatea; să nu încurajeze instincte le
josnice; să nu glor ifice războiu l, viol ența, crima.
6. în f uncție de stadiul operațiunilo r
Obținer ea informației. Prim a regulă, evidentă: să nu
inven teze infor mația. Jurnalistul nu trebuie să utilizeze
mijloace necinst ite pentru a obține o infor mație sau o
fotograf ie, cum ar fi disim ularea proprie i identități, intrare a
pe o proprieta te privată, înregistrare a unei conversaț ii pe
ascuns, furtul de docu mente – în afară de cazul în care
interesul public o justifi că și în care nu există alt mijloc – și
are ca sarcin ă de a le se mnal a în relatar ea sa.
Cele 25 de articole publica te de „Chicago Sun Times"
în 1977, după ce zi arul a deschis un bar fals, „Le Mirage", în
scopul de a dezvălui corup ția diverselor servic ii municipal e,

au dus la un număr mare de conc edier i și nu au obținut
premiul Pulit zer deoarec e existase incitarea la comiterea
unui delic t.
Nu trebuie să se plăteasc ă infor mația martorilor
oculari sau criminalilor. Nici să se utilizeze mijloac e
coercitive (minciună, hărțuire, amenințare, șantaj). Nu
trebu ie interviev ați copii în chestiun i care îi privesc. Nici
să se violeze viața privată a oamenilor, mai ales a celor
modeșt i, atunci când o nenorocire îi lovește. Să nu se
abuz eze de naivi tatea oamenilor puțin obișnuiț i cu mass-
media; să nu fie ridiculizați. Intervieva tul să fie prevenit de
utilizarea ulterio ară a declara țiilor lui și să nu fie infor mat
despre în trebări dinain te.
Selecția. Nu trebuie publi cată o ipote ză ca și cum ar fi
vorba despre un fapt confir mat; nici o știre, chiar adevăra tă,
dacă ea nu are utilitate social ă și poate să aducă prejudici i
persoane lor implicate. Trebui e înlăturate zvonuri le,
infor mațiile neverifi cate, comuni catele atașaț ilor de presă
sau să fie marcate ca atare. Să se evite „micro- sondajele" și
alte docu mente iară valoare.
Nu trebuie omisă o infor mație (fapte sau cuvinte) prin
tergiversări (necesita tea cerce tării, a prelu crării) sau din

lașitate (sursă neofici ală, mijloacele de comunicare
prestig ioase nu au vorbit despre subiec tul în cauză). Nici sub
presiuni interne (ale servic iului comercial, de exem plu) sau
externe (ale ofert anților de publi citate sau ale sursei), directe
sau indir ecte.
Trebuie să se selecteze infor mațiile în funcț ie de
impor tanța lor, de utilitatea lor pentru public, și nu de
curio zitatea unei mase subeduca te, de dorința sa de
diver tisment, de voyeur-ismul său. Să nu se ofere prea mult
spațiu infor mațiilor atrăg ătoar e (sex, crimă) sau susceptibile
de a dem oraliza populaț ia.
Tratar e / prezentar e. Trebuie să se distingă bine între
publi citar și redac ționa l. Și să nu se amest ece faptel e și
comentariile: însă, odată făcută această separare, orice
mediu de comunicar e are dreptul de a fi partizan, dacă
dorește, cu condiț ia de a nu defor ma infor mația. în scopul de
a furniza o infor mație completă și compreh ensibilă trebu ie
să se pună actua litatea în context, să se ofere analize,
comentarii, opinii ; să fie sigur că acestea corespund fapte lor
și să fie etich etate în mod clar. Trebuie să se prezint e mai
multe puncte de vedere asupra oricărei afacer i controv ersate.
Să se creeze pagini, emisiuni unde sunt dezbătu te aceste

proble me importan te.
Trebuie să se verifice cu minuțiozitate datele, căci o
corectare nu poate niciodată să șteargă prejudiciul adus. Să
se indice sursele, dacă nu, să se preci zeze de ce este
imposib il acest lucru. Să se semnaleze dacă este vorba de
infor mații nesigure, de fotografi i trucate. Să se pună titluri și
să se compună rezumate care corespund conținutulu i
articolelor. Să nu se altereze sensul scrisori lor primite de la
cititori, prescurtându-l e; dacă se fac tăieturi, să fie
semnalate. Să fie atenți ca să nu existe riscul ca fotograf iile
să fie greșit in terpret ate; să nu se ma nipuleze fotografi ile sau
benz ile audio, într -o ma nieră care să distorsioneze mesajul.
Să nu se dea unei știri o importan ță indusă, să nu fie
senza țional izată (limbaj excesiv , fotogr afii specta culoase),
mai ales dacă este vorba de acte de violen ță. Să se evite
descri erile în mod inutil șocante, în specia l cele ale
execuțiilor, ale acciden telor și ale actelor de cruzime,
traumatizant e pentru tiner i.
După publicare. În Franța și în țările latine este
acord at un drept la replică prin lege. în țările anglo- saxone o
asemenea obliga ție provoac ă scandal, însă codurile
american e recomand ă deseori să se acord e în mod volunt ar

acest drept. Dacă există o plângere, trebui e să se lanseze
reped e o anche tă și, în cazul eșecului, să se publi ce erata și
scuze le. Dincolo de aceasta, mijloacele de comunicare
trebu ie să-și recuno ască erori le rap id, cla r, vizib il1.
În timpul războiu lui din Golf, cea mai mare parte a
cifrelor date erau false (exemplu: 547.000 de soldați irakieni
în loc de 183.000; distrugerea cu rache te Patriot a unui Scud
din zece, și nu a majorității). Foarte puține cotidian e sau
jurnale televizate au recunoscut acest e greșeli și și-au cerut
scuze.
II. Codurile mijloacelor de comunicar e destinate
divert ismentului
Cei mai mulți benefi ciari cer de la cea mai mare parte
a mijlo acelor de comunicare, în primul rând, divertisment.
Este deci norm al ca unele dintre princip alele reproșuri
adresa te acestora să vizeze divertis mentul. Sunt acuza te că
acționea ză ca un drog, excitant sau anestezi c, și că
manipule ază astfel masele în benefic iul celor putern ici.
Jurnalis m și divertis ment. Distinc ția dintre cele
două, care este necesară, nu este absolut ă. Necesi tățile

finan ciare duc la coruperea inform ației de către show
business. In Franța, confuzi a crește prin aceea că un același
indiv id poate activa în ambele domenii, ca jurnalist și ca
animator.
Bineîn țeles, există adese a juxtapuner i: multe dintre
laptele diverse form ează diver tisment și sunt numeroase
filmele sau serial ele din care se pot extrage infor mații.
Deontolog ia nu poate fi identi că în cele două sectoar e. De
exemplu, inexact ități, dialoguri inventa te, amestec de
personaje și de even imente reale și fictive, apărare a unei
teze: toate aceste a sunt acceptab ile într-o dram ă istorică și
intolerab ile într-o infor mare asupra actualității, în realitate,
unele greșeli denunța te în codurile jurnalist ice sunt
rezultatul confuz iei dintre inform ații (utile, import ante) și
diver tisment, comic sau angoasant.
Nu există coduri făcute de către „saltimbanci". Ne
poate mira faptul acesta căci celor care se ocupă de
publi citate sau atașaț ilor de presă li s-a dat unul – fără a mai
pomeni de farmaciști sau arhitecți. Cauzel e? Fără îndoială,
profesionișt ii și producții le sunt prea diverse. Cum s-ar
putea concepe aceleași regul i (altele decât vage le
îndemnuri) pentru mijloacele de comunicare adresate
marelui public și pentru cele speci alizate (France 2 și un

canal cu transm isie prin cablu ; RTL și un săptă mânal
erotic)? Din acest motiv, un mare număr de coduri a fost pus
la punct de către cei care angajea ză saltimbanci, fie că
acestea au fo st mai mult sau ma i puțin acc eptate.
în sectorul divert ismentului, deon tologia nu este în
totalitate diferit ă: se regăsesc prescripț ii asemănătoare
refer itoare la rasism, de exemplu, și la violen ța excesivă sau
gratu ită. Dincolo de aceasta, există un anum it consens: se
regăsesc reguli asemănăto are în legile anumitor țări, în
„caiet ele de sarcini" din Franța, în tradiția BBC-ului din
Marea Britani c Sunt conda mnate trucar ea jocurilor ,
senza ționalu l morbid și obscenit atea, incitarea la alcoolis m
etc.
Totuși, deon tologia se inspiră și din valor ile proprii
culturii înconjurăto are. Se percep diferenț ele comparând
coduri le sau uzan țele; în special în reacția anumitor țări față
de cultura de masă occident ală, mai ales americană, în
Arabia Saudit ă, există puține seria le hollywoodien e care să
nu fie considerat e „pornografic e": televiziun ea locală arată
rar ceva m ai mult decâ t mâinile femeilor.
Coduril e americane. în Statel e Unite, unde regle-
mentarea oficială a fost întotd eauna mai puțin strictă decât

în Europa, coduri le puse la punct de către mijloace le de
comunicare de diver tisment evocă adesea proble me care, în
alte părți, sunt rezolva te prin lege: un timp maxim acord at
publi cității pe oră, reclamele pentru alcoo l și pentru
medicamente sunt interzise, la fel și cele pentru focuri le de
artificii (NAB), astrologie, pariuri, nu se fac promisiun i
amăgitoare, nic i reclame în care apar pre tinși m edici.
Ceea ce rezul tă este un rezumat al mai multor coduri
american e, vech i și chiar arhaic e. Mai întâi celebru l cod
Hays, care s-a impus la Hollywood între anii '30 și '60 sub
presiune a grupurilor catol ice și protestant e conservatoare. El
a fost unul dintre rarele coduri precise și respect ate căci
preved ea sancț iuni reale'. Al doilea este codul manierelor ,
aparținând NAB, care a fost adopta t în 1929, apoi amend at,
iar în 1982 declar at prin justiție ca fiind contrar legilor
antitrust și în final înlocu it cu o Declar ație de princ ipii, în
1990. El a inspira t coduri le particulare ale networks-urilor
sau ale numeroase lor posturi, și mai ales uzanțe le industriei
audiov izuale. A treia sursă utilizată este un cod intern al
CBS, o m are rețea de radio telev iziun e.
Codul de la Hollywood stipula în introdu cere că
cinematograful „putea fi direc t responsabil de progresul
spiritu al și moral, de form ele mai eleva te ale vieții sociale și

de o gândire mai corectă". El explica, pe de altă parte, că
„un divertis ment de bună calitate arată nivelul întregi i
națiuni" și ream intea că cea de-a șapte a artă, spre deosebire
de altele (în specia l carte a sau teatrul), se adrese ază tuturor
categori ilor de populați e, tineri și bătrâni, orășeni și săteni,
educ ați și inculț i.
Codul radiotelev iziuni i americane. Codul NAB
stipul ează că este în interesul televi ziuni i să inovez e, să
stimuleze creativ itatea, să trateze marile proble me morale și
socia le. Ea trebui e nu doar să reflecte ordin ea stabilită, ci să
arate dinamica schimbăr ii. în consecin ță, ea trebuie să
prezinte o gamă largă de emisiun i, în special culturale și
educ ative. Stațiile de radio și televiz iune au o
responsabil itate deosebi tă faț ă de cop ii.
Divertis mentul mediatic trebuie să prom oveze demni-
tatea și fraterni tatea dintre oameni, valoare a vieții umane,
respec tarea drepturi lor și sensibili tăților diverse. El trebuie
să propovădui ască uzan țele oricăre i socie tăți civilizate. El
trebu ie să evite toți termenii care incită la dispreț față de
rasă, religie, națion alitate, hand icap, cu excepț ia cazului în
care condam nă utilizarea acestora. El nu trebu ie nici să
atace, nici să ridiculizeze relig iile și Biseri cile. Nu trebuie să

stimuleze instinct ele de joasă speță. Nici credul itatea: să nu
incite la a crede în previziun i sau în astro logie, în cadrul
unei emisiun i care accep tă publ icitate pentru ac estea'.
Televi ziunea trebu ie să țină cont de faptul că ea
pătrund e în locuințe și că publicu l său este familial:
vulgar itatea, grosolănia sunt de conda mnat. Nu se va
prezenta o ficțiun e ca și cum ar fi vorba de even imente
autentice . Se vor conda mna provocar ea orori i în mod
nejustific at, descriere a detal iată a violențelor, a crimelor, a
tortur ilor, a durerilor intense (în special când le suferă
animalele), a oricăru i fenomen supranatural susceptibil să
înfricoșeze.
Televi ziunea trebui e să se infor meze asupra nevo ilor și
dorinț elor comunității pentru a o servi mai bine. Ea trebu ie
să ia în calcul nevoile copiilor (educa ție, cultură, morală), să
ajute la dezvol tarea personali tății lor. Trebuie să suscite
respec tul pentru comport amentele onorabil e, pentru
căsătorie, cămin, părinț i; pentru institu țiile țării. Ea nu
trebu ie să incite la utilizarea drogurilor (înțeleg ând prin
aceasta și țigări le). Ea nu va prezen ta sinuciderea ca pe o
soluți e. Activ itățile sexual e trebuie să fie evocat e cu reținere
și doar dacă derulare a narațiun ii o cer. Hainele purtate,
gesturi le actorilo r, unghiuri le de filmare nu trebu ie să fie

susceptib ile de a șoca decența'. Fără nuditat e, chiar
îmbrăcămintea sumară. Perversiunile sexuale nu trebuie să
fie evoc ate. Orice obsceni tate este interzisă, la fel ca și orice
expresi e vulgară sau blasfe matorie.
Televi ziunea nu trebui e să incite la jocuri pe bani, prin
emisiuni sau prin publi citate. Din jocuri le pe care le
organiz ează trebui e să fie înlătur at orice trucaj vizând să
facă câștigăto are o persoană în detrimentul alteia. Nu se va
ridiculiza legea. Nu se va prezent a sub o lumină care să
trezească simpatie rapacitatea, egoism ul sau cruzi mea. Nu
se va înfățișa crima ca fiind eficace, justificată sau rentab ilă.
Nu se va abuza de utilizarea armelor de foc. Metodel e
criminalilor nu vor fi expl icate.
III. Interpr etarea și aplicar ea codurilo r
Acestea sunt cele două proble me de rezolvat după ce
un cod a fost adoptat. Regu lile sale sunt întotd eauna vagi,
niciodat ă absolute. Deontologi a se găsește la două niveluri :
funda mental și cotid ian. Rolul mijloacelor de comuni care în
socie tate trebui e inculcat, discuta t, integrat in timp
îndelungat. în fiecare zi există mii de mici decizii pe care
report erii sau redactoru l-șef trebuie să le ia rapid. Nici un

cod nu poate prevedea toate cazur ile. Trebuie adese a să se
facă apel la bunul simț sau la un „simț moral" născut din
reflecție. Nici unul, nici celălalt de altfel nu poate scăpa
tradiției politico-relig ioase a țării, uneori milenare, ca
tribalismul în Africa neagr ă sau feudal ismul în China.
Când în Statel e Unite, iscând o controv ersă gravă, se
discut ă dacă numele victimelor violu lui trebuie să fie citate,
o soluți e simplă ar fi să se ceară avizul persoanei în cauză.
Este mai dificil uneori să se distingă între a lăuda farm ecele
unui târgușor și a-i ascunde tarele; între însoțire a unei
echipe sportive într-un autobu z închir iat și accep tarea unei
invitații în Baha mas din parte a unui fabri cant de
încălțăminte sport; între a denunța construire a unui nou
centru pentru congrese și supunerea față de editorul care
este asoci at la construire a acestuia ; între a respecta uzan țele
propriulu i publi c și a apăr a segregare a rasial ă.
Deoarece sunt utile, coduril e cer deci un complement:
formarea deontolog ică a jurnal iștilo r. Tinerii au nevoie ca să
le fie trezită conștiinț a, apoi să fie antrenați în rezolvarea
proble melor cotid iene. Apoi, trebui e să experi menteze pe
teren pentru a interpr eta codurile și a le adapta unei situa ții.
Codul ajută la luare a decizi ilor în caz de urgență, bazându-
se pe o înțelepciune colec tivă, rezultat al unor lungi

dezb ateri. însă este posibil ca un profesionist să ajungă la o
decizie opusă celei luate de un coleg, la fel de „responsabil"
ca și el.
Astfel, atunc i când într-un mic oraș american o fetiță a
fost înspăi mântător de desfigurat ă în urma unui incendiu și
urma să se supună unor tratamente îndelung ate, un ziar a
publi cat fotograf ia sa, altul nu. Unul a judec at că lumea
trebu ie să se obișnuiasc ă cu această privelișt e pentru ca
puștoai ca să se reintegr eze în comuni tate. Altul a preferat să
nu-și îngroz ească cititorii.
Astfel jurnalistul sau mai degrabă redactorul- șef
trebu ie să aleagă, Iară prejudecăț i ideolog ice, cu riscul de a-
și atr age ant ipatia une i părți a publi cului.

Pentru texte ale diverselor coduri, a se consult a
lucrările următo are:
CFPJ, Les droits et Ies devoirs du journaliste : textes
essenti els, Paris, CFP J, 1992
Cooper Thomas W. (dir.), Comnmnication Ethics and
Global Change, New York, Long man, 1989
Geyer Franco is, Les codes deontologiqu es de la presse
internaț ionale, Paris, F U și UNESC O, 1975 [pol icopia tă]
Internat ional Press Institu te, Press Councils and Press
Codes, Zuri ch, IPI, ediț ia a IV-a, 1976
Junsela Pauli, Journal istic Codes of Ethics in the
CSCE Countries, Universita tea din Tampere (Finland a),
Facul tatea de jurnalis m, 1991
Pentru a citi codurile europene pe Internet, utilizați un
server a l Universită ții din Tampere :
http: //www.uta.fi/e thicn et/

OMIS IUNILE
Codurile conda mnă multe și prescriu puține; iară
îndoi ală pentru că este cel mai ușor să se pună de acord
asupra greșeli lor ce trebuie evitate decât asupra virtuț ilor ce
trebu ie pract icate. însă o morală negativ ă nu este suficien tă.
în acest capitol sunt prezent ate compor tamente de dorit1,
care sunt rar recomand ate în coduri. Ele sunt inspirat e de
criticile multiple care sub diverse form e, profesional e și
universi tare, au fost adresate mijloac elor de com unicare de- a
lungul timpului.
A te cunoaște și a-ți cunoaște domeniul. Jurnalistu l
trebu ie să fie conștien t de ceea ce este și de ceea ce nu este:
bărba t / femeie, alb / negru, tânăr / bătrân etc. Multe dintre
greșel ile comise vin din ceea ce se ignoră din propria natură
și proprii le limite. Deonto logia, într-o anumită măsur ă, ar
putea să se reducă la o conști entizare.
Codurile uită să stigmatizeze jurnalistul care se mulțu-
mește să se inspire din „dosarul de presă" furnizat de un
servic iu de relații publice. Ele nu-i recom andă să-și lucrez e
subiec tul (repor taj sau interviu) dinain te, să consult e
arhiv ele (bănci de date) și să ia avizu l exper ților.

Fără a mai vorbi despre pregă tirea pentru situațiile
dificile ca actele teror iste. Teroris mul nu ar exist a fără
mijloacele de comunicare : el vizea ză să facă din ele
amplificator ii pentru propagand a micilor grupuri. Trebui e să
apeleze la cenzură (black- out, în original, n.t.) în ceea ce le
priveșt e sau să se plieze cerinț elor? In nici un caz nu se pune
proble ma improvi zării: trebui e citite studiil e, dezbat erile
consacra te acestei proble me.
Este necesar pentru jurnalist, să posede cunoștinț e
gener ale solide și o specia litate: Comisia Hutchins a făcut
refer itor la aceasta o recomandare major ă. Incompetența ia
forme diverse: introducer ea termenilor fără a-i defin i,
utilizarea statistici lor de-a curm ezișul, simplificarea
proble melor complexe, prezen tarea ipoteze lor ca fapte
verif icate, gener alizarea plecând de la câteva exemple,
tragerea conclu ziilor nejustif icate. Puține coduri recomandă
însușirea unor cunoștințe în domenii ca știința sau dreptu l,
învățământul sau industria, și chiar limbile străin e, pentru
coresponden ți din străinăt ate. Se regretă uneori
necuno așterea pe care ar avea- o jurnal istul din domeniul
econo mic, însă lacun ele lor pot fi foarte diferite: de
exemplu, pol itice când este vorba de aleger i în Statel e Unite,
culturale și m ilitare, în timpul războiu lui din Golf.

Acum câțiva ani, mijlo acele de comunicar e au oferit
infor mații înnebunito are despre o epide mie de ciumă în
India – evocând ciuma neagră din Evul Mediu (25 de
milioane de morți în secolul al XlV-lea) și uitând să
precizeze că: 1. ciuma este ende mică în India și 2. ea este
ușor de învins în epoca noastră. Fuse seră mai puțin de 100
de morți. Alt exemplu curen t: abordare a instituț iilor
europen e. în 1992, jurnalișt ii au acuzat Com isia Europeană
(pe care o credeau suverană) de interzicer ea exporturi lor de
brânz ă din lapte crud (parte infimă din producț ia franc eză)
atunci când de fapt ea anulase legisl ațiile străin e care blocau
impor tul acestei a.
În sfârșit, coduril e omit să precize ze ca fiind
funda mental pentru jurnal iști să-și stăpân ească propria
limbă și să-și cunoasc ă propria cultură – ceea ce nu este
totdeauna cazul în Franța, chiar în presa scrisă de ca litate.
Tradiție, conservator ism, rutină. Uzanț ele și obi-
ceiurile jurnalistic e consti tuie un obstacol major în calea
deonto logie i. Lenea, insensibi litatea birocr atică, lipsa de
imaginație genere ază rutin a: se acop eră aceleași sectoare ; se
urmăresc aceleași fenom ene; se public ă doar comunicatele;
se consultă așa-ziși speci aliști. Se apelează puțin la surse

excelent e, dar obscure: reviste specializate, exper ți discre ți.
Se practică „jurnal ismul de turm ă": un subiect nu este
consider at demn de abordat decât dacă este tratat de o mare
agen ție sau de princip alul cotidi an. Atunci, chiar dacă nu
este nici nou, nici importan t, timp de o zi, o săptă mână sau
mai mult nu se vorbește decât de asta1, se uită sau se
neglijează mult alte subiecte mai grave.
De mulți ani toate mijloace le de comunicare acord ă un
spațiu excepț ional subiectu lui SIDA – prin emisiuni și
numere speciale. Nici unul sau puține articole și emisiun i se
fac, în schimb, despre princip alele cauze (dire cte și
indir ecte) ale morții în Franța: alcoolis mul și tutunu l. Dacă
SIDA ar fi ucis 100.000 de persoane pe an, oare ce s-ar fi
trans mis prin mijloacele de comunicare? Acesta este
număru l de decese cauzat de alcool și tutun. Dar dacă 500
de milioane de oameni erau sero-pozi tivi? Acesta este
număru l de persoane afectate de paludism , care ucide în
Africa de trei ori mai mult decât SIDA. Fără a mai vorbi de
boala som nului1 și de tubercu loză.
Gândir e unică. Dacă mijloace le de comunicare nu
vehiculea ză decât punctele de vedere ale unui grup mic, fără
scrupule, avem de-a face cu o dictatură și deci cu perico lul

extremismului: naziști i și soviet icii l-au ilustrat în mod trist.
Chiar în democrație, atunci când mijloac ele de comunicare
sau privileg iază prea mult o ideologi e', sau se fac în mod
excesiv campionii ordinii stabi lite se ajunge la o criză.
Mijloace le de comunicare comerciale propovăduiesc
conserva torism ul social și libera lismul econo mic. Mijloacel e
de comunicar e publi ce se plase ază de obicei în servic iul
guvernulu i.
în „cluburile presei" nipone, grupurile de jurnaliști
acredita ți pe lângă cei aflați în vârful piramidei se consult ă
înainte, pentru a nu pune întreb ări incomode și pentru a face
apoi cu toții același rezumat: o regretabi lă consecin ță a
tradiției confuc iene. Într-un alt spațiu, în Statel e Unite în
anii '50, mijloac ele de comunicare propovăduiau
confor mismul unei majorit ăți albe conserva toare. Grupuri le
excluse s-au revolt at în deceniu l următor, uneori bruta l:
negri i, studenț ii, hispan icii, amerindien ii, consu matorii,
femeile, ecolog iștii, hom osexual ii, handi capații etc.
Teama de noutate. Un rol al mijloacelor de comu-
nicare este, de asemenea, acela de a stimula schimbarea,
creativitatea, introducând noțiuni, obiceiur i sau produse noi.
Or, acestea se tem în genera l de ideile noi, non-confor miste

sau extreme. Crescânda lor comercializare nu a făcut decât
să le accen tueze tendin ța de a propaga o cultură majori tară,
fadă și intolerantă. Mijloace le de comunicare nu cenzureaz ă,
ci ocul tează. Se aud rar voci excentr ice capabile să furnizez e
date, puncte de vedere diferi te de norm ă. In anii '60, era
dezo lant să vezi editor ii americani, atât de înclinați de obic ei
să invoce libertatea presei, care se înflăcăr au în legătură cu
reprimarea ziare lor tinerilor contesta tari. Regula „corec titu-
dinii poli tice / socia le"' este mult mai veche dec ât s-ar cred e.
în microcos mosul jurnalisti c, nu se ridică destul pro-
blema tradiției2. Astfel, se continuă venerare a scoop3-ului și
a reportajului în direct, chiar și atunci când multe erori și
bavuri rezul tă din cauza grabei. Mai pe larg, se deosebesc
mai mult de o duzină de obiceiur i regret abile de care
coduri le se preocup ă puțin. Unele se referă la selecția
infor mației, altele la prezentare a sa. Dincolo de aceast a este
vorba despre rolurile pe care mijloacele de comunicar e
trebu ie să le joace mai pregnant în socie tate.
I. Selecția
Stabil indu-și politi ca de inform are, conduc ătorii
mijloacelor de comuni care ar trebui să se ocupe nu atît de

patron ii lor, de ofertanț i de publici tate și de sursele lor de
infor mare, ci de clienții lor, de toți, indiv izi sau grupuri, cei
a căror soartă poate fi afectată. Acest lucru nu ar fi apărut în
coduri dacă nu se constata, în afara sectorului mass-me dia, o
rentabilitate ridi cată a fir melor care au această preocupare.
în mod tradițional, mijloace le de comunicare prezintă
fapte diverse și infor mații politi ce care, într-o mare măsură,
le sunt furniza te prin canale le oficia le. Ele evocă afacer ile
care evidenț iază consensul sau opozi țiile cunoscute (stânga /
dreap ta de exem plu) și îi trec cu vedere a pe marginalizați,
sau îi ridicu lizează: aceasta s-a remarcat în timpul renașterii
mișcării feministe, în anii '60 și '70. Mijloacele de
comunicare trebuiau să ofere o panora mă completă a
actualității local e, națion ale și mondiale, care de altfel
adesea constă mai degrabă în proble me de rezolvat decât în
acțiuni și întâ mplări.
Ocultăr ile. Omisiunea este cel mai grav păcat al
mijloacelor de comuni care. Cauza poate să fie sau natura
mijloacelor de comuni care, sau lipsa resur selor, sau refuzul
proprie tarilor de a face cheltuiala necesară. însă omisiune a
poate avea și alte cauze. Anumite subiec te sunt puțin sau
prost tra tate din cau za prejudecă ților învechi te și a tabuuri lor

patron ilor mijlo acelor de comunicare sau ale ofertanț ilor de
publi citate (care dau puțină importan ță protecției
consu matorilor , de exemplu) sau ale oamenilor tineri și
cultivați care popule ază sălile redacț iilor' ori ale celor din
categoria cea mai bogată a publiculu i sau ale majorită ții
popula ției. Iată un eșantion din acest e unghiuri moarte de
veder e.
In Franța, mijloacele de comunicare nu au întreprins o
anch etă referito are la finanț area campaniilor electorale din
anii '60 până în '80. Nici asupra gestiunii primarului de la
Nisa, sau a președinte lui ARC. Nici despre corup ția din
sportul profesionist. Nici despre uimitoare le împrum uturi
ale Credi t Lyonnais". Extre ma-dreaptă a fost lăsată să
explo ateze iritarea francez ilor în fața imigrației africane
crescând e. Infirm ierele, camionag ii, studenți i, chiar polițiștii
au trebui t să coboare în stradă pentru ca presa să se
intereseze de plânger ile lor.
Se vorbește undeva în Occiden t despre tratamentul
aplicat femeilor din cea mai mare parte a țărilor musulmane
(în special despre exciz ie, practic ată în Africa), despre
apartheid în altă parte decât în Africa de Sud? S-au delegat
trimiși specia li în Timor între 1975 și 1995? S-a evoc at
genoc idul creștin ilor și animiștilor din Sudan? în Statele

Unite, pe parcursul celor patru ani în care khmerii roșii au
avut puter ea în Cam bodgia și au omorât mai mult de 1
milion de locui tori, canalul ABC a consacra t aceste i țări 20
de minute, NBC 18 și CBS 29.
în Japonia, tradiț ia impunea să nu se vorbeasc ă despre
împărat, despre core eni, despre masacr area chinez ilor în
timpul războiulu i, despre buraku min (intangibi lii) sau
despre yakusa (mafioții). Pentru un observator nipon acest e
interdic ții consti tuie „un cod deontolog ic neexpri mat", însă
lucrur ile sunt în schi mbar e o dat ă cu sfârșitul anilor '80.
Amestecul de informație și divertis ment. O carac-
teristică regret abilă a dezb aterii refer itoare la deontologie
este omiterea divertis mentulu i. Aceast a este cu atât mai
gravă cu cât graniț a între infor mație și divert isment este
confuz ă în zilele noastre. Mijloac ele de comuni care suferă
de o lipsă de ierarhiz are: trebuie să delimiteze mai bine
știrile distract ive de cele importan te' și să le privileg ieze pe
cele care pot afecta viața unui grup social, a societă ții unei
țări, a u manității.
La 6 mai 1994, „Internat ional Herald Tribune" a
consacra t capul primei pagini câtorva lovitur i de baston
aplicate unui tânăr vanda l american. Or, în Statele Unite în

ziua de astăzi, 23.000 de persoane sunt asasinat e în fiecare
an: în 2 ani au fost m ai mulți morți dec ât în timpul a 8 ani de
războ i în Vietna m.
Bineîn țeles, fiecare mijloc de comunicare trebui e să
țină cont de audiența sa: publi cul de elită vrea date utile,
însă publiculu i popular îi plac „factoide le" distractiv e. Insă
multe mijloac e de comunicar e amestec ă aceste două genuri,
fără ca să dea socoteală întotde auna. Divertis mentul
mediatic nu este deloc de disprețui t. Insă el nu trebuie să
îndep ărtez e sau să vulgari zeze infor mația veritabilă și să
ocupe un loc do minant.
Multe dintre reproșuril e adresat e mijloacelor de
infor mare (apel la emoții, supradra matizarea activității sau
uneori publicare a ficțiun ii pure) sunt rezultatul funcție i de
diver tisment a mijloacelor de comunicare – și trebu ie să fie
judecat e după criterii difer ite. Ele au devenit uzual e de la
inven tarea impri meriei; oamenii le judec ă și influen ța lor
este scăzută căci utilizatorii nu s unt imbecili.
Jurnaliștii admit cu greu că ei sunt într-un fel clovn i
publi ci pentru simplu l fapt că utilizatorii, „voyeuri ai
even imentelor", tratează o mare parte a infor mației ca pe un
diver tisment pur. Și prin aceast a nu trebu ie să se înțeleagă
doar devianțe le sexua le ale unui cand idat la președin ție sau

un divorț la curte a Angliei – ci și rezulta tele sportiv e, o
inunda ție îndepărt ată, un accid ent de avion sau un atac
asupra unei bănci – și chiar anum ite războa ie, eu condiț ia ca
acestea să fie cit mai îndepăr tate.
Superficial itate și simplism. Cea mai mare parte a
mijloacelor de comuni care nu iau în consideraț ie
complexitatea realului. Acestea se cred oblig ate să acțion eze
reped e și să amuze, deci să simplifice. De unde abuzul de
stereo tipuri, divizar ea în buni și răi, reducerea fenomenelor
la indivi zi pitorești, a unui discurs la o frază. De asemenea,
mijloacele de comunicare oferă despre societ ate și despre
lume imagini incomplete, adesea deform ate, care pot genera
senti mente și comportamente regretabi le. Mijloacel e de
comunicare prezin tă deseori un absurd mozaic de mici
even imente. Ele ar trebui „să explice (… ) mecanism ele
lumii moderne și să raport eze even imentele cotidien e la
jocul forțelor profunde care determină destinul societă ții
(…), să deceleze semnele premergătoare schim bărilor
funda mentale în toate domeniile". Televiziunea, în
particular, pare să nu se intereseze de o știre decât dacă ea
este acompania tă de imagini: este de la sine înțeles că pentru
a prezenta procesele, evoluț iile, dispune m rar de ilustr ații

facile.
Ar trebui să înceteze agitația frene tică a jurnaliști lor
care caut ă să fie prim ii mai degrabă decât să fie cei mai buni
– pe punctul uneori de a fabrica eveni mentul. S-au observat
excesele din timpul războ iului din Golf. După ce au umflat
în mod exagera t o proble mă (uneori inexist entă)2, ei trebu ie
să o abandone ze pentru a sări la alta. Puține coduri cer
continuarea : altfel spus, atenția față de urmările unui
even iment despre care s-a vorbit.
Este foarte impor tant pentru mijloacele de comunicare
să caute realitatea sub aparențe. în difer ite moduri. Coduri le
nu sublini ază necesit atea pentru jurnalist de a rectifica ceea
ce afirmă persoanele ale căror declarații le redă. Nici să
dezv ăluie eforturile surselor de a-1 manipula, de a-și plasa
sub masca inform ării public itatea sau propagand a proprie.
Pe de altă parte, jurnalistu l dă prea rar atenție unui consens.
între 1945 și 1990, de exemplu, numeroase incident e au
dovedi t că Uniune a Sovietică nu era formidabila fortăreaț ă
care se pretind ea – însă mijloace le de comunicare au tăcut :
prea mulți oameni pute au avea un inter es în Războiu l Rece.
Pentru mass- media exist ă o altă modalitate de a dez-
vălui realitatea din spatel e aparen ței: aceea de a căuta
exist ența fenomenelor grave, dar inviz ibile. Se pot

utiliza pentru aceasta metodel e detec tivulu i și ale jude-
cătorului de instrucț ie: acesta este jurnal ismul de anchet ă. în
Statele Unite, investiga tive journalism declanșeaz ă de obicei
acțiunea poliției și deschidere a proceselo r. Jurnalistu l
trebu ie, de asem enea, să util izeze metodele științ elor sociale,
să aplic e puterea ordina toarelor la analiza arhivelor sau a
anch etelo r, cu scopul de scorm oni sub suprafața actua lității
pentru a identifica mișcări profunde, înainte ca ele să se
arate sub o form ă uneori catastrof ică2. Acest tip de
jurnalis m s-ar putea in titula „de fora j".
Paharul pe jumătate gol. Dând crezare tradiției,
știrea pozitiv ă nu este o știre. Ce să crede m atunci despre
sfârșitul războ iului din 1945, despre descoper irea
penicilinei, despre debarcar ea pe Lună sau despre căderea
zidului Berlinu lui? Mijloace le de comunicare pun accentul
cel mai des pe neînțeleg ere, confli ct, înfruntare, dram ă,
eșec3 : asta merge prost și asta se înrăutățește. Se relief ează
mai degrabă proble mele decât marile realizări. Când o
infor mație nu conține decât un mic element negat iv, pe
acesta se construi ește report ajul. S-ar crede că jurnaliști i se
delectează cu ciocn iri, asasina te, falimente, tornade sau
„scanda luri". Cinism ul înlocui ește un scept icism necesar:

toți cei care decid apar ca niște egoișt i incompeten ți sau
rapace, ale căror ticăloșii jurnaliști are misiun ea de a le
dezv ălui. Dacă este bine să fie denunțat ă corupția,
democrația este pusă în perico l când întreag a viață publi că
pare coruptă.
Nevăzând decât paharu l pe jumătate gol, cetățeanu l
riscă să-și form eze o viziune deprimantă asupra unei
socie tăți în care trebuie totuși să trăiască mai bine de 50 sau
100 de ani, în Occid ent cel puțin. Și el este descurajat să
acționez e pentru a îmbună tăți soarta sa și pe cea a
comunității sale.
Informația mediocră. Politica îi obsedea ză pe jur-
naliști. Nimeni nu poate nega impor tanța conduceri i unui
oraș, a unei țări, a planet ei – mai ales pentru mijloac ele de
comunicare, care se pretind a patra putere, însă peste tot
presa îi acordă un spațiu disproporționa t. La aceast a se poate
adăug a faptul că mijloacele de comunicar e, dintr e care unele
din păcate funcțion ează în continuare, hărțu iesc guvernele
pînă în punctu l de a le stingher i în mod serios activ itatea. „A
încerca să realizezi proiec te pe termen lung în acest climat,
însea mnă a încerca să faci cercetare medicală în sala de
urgențe a unui spital", spune J. Fallows.

În prim ul rând, mijloac ele de comuni care trebuie să se
ocupe mai întâi de afacerile econo mice (câți dintre francez i
știu că Franța are al IV-lea P.I.B. din lume?), social e și
științifice. După cum nota W.R. Hearst, „utilizatorii sunt de
o inteligenț ă și de o virtute superioare față de ceea ce cred
mulți jurnaliști". Mijloace le de comunicare trebui e să facă
publi cul mai cunoscă tor și mai civilizat, „să-i ridice nivelul
moral și rațional itatea, să protejez e cultura tradițională și să
contr ibuie la nașter ea de noi forme cultura le"'. Mijloace le de
comunicare trebui e, în speci al, să traducă și să facă
cunoscut e descoperir ile și gândurile savanți lor și ale altor
exper ți. Cotidiane le, newsmagazines și docum entarele de
televiziune o fac puțin, nu sufici ent. A nu viza decât
numitorul comun este contrar deontologi ei, căci este
împotriva interesului public. Mijloacelor de comunicare le
revin e menirea de a se comporta nu numai ca mesager i, ci și
ca explorator i și ini țiatori. A accentua și a diversifi ca ape titul
este aproape la fel de import ant ca a hrăni.
Nu suficient despre mass-m edia. O altă omisiune a
coduri lor: ele nu cer mijloac elor de comunicare să dea
socote ală pentru proprii le lor afacer i. Recente le „pagini
media" semnalează publi cații sau emisiuni noi, nomina-

lizări, cumpărăr i și vînzări. în afară de vreun mare scandal,
ele inform ează puțin despre controversele din lumea presei.
Cu cî teva excepț ii (mai ales cu cara cter ideologi c), un m ijloc
de comuni care nu critică pe altul, se închid ochii asupra
lipsuri lor colegi lor. Autocr itica nu este cunoscut ă, cel puțin
în Franța – nimic de felul unei relatări obiec tive a unui
proces în care a fost implicat propriul mijloc de comunicar e.
Sunt rarissim e jurnalel e care publică un „curier al
directorulu i" infor mându-și cititorii. Când mijlo acele de
comunicare vorbesc, rar, despre ele însele, abuz ează de
superla tive și de autogra tulări.
După afacere a Villemin, P. Lelevre a avut eleganța să
prezinte scuze publi ce mamei micului Gregor y, însă
vână torii de senzaț ional și-au strigat în gura mare virtutea.
Maril e canale de televiz iune au program e în care utilizatorii
și exper ții să prezint e plânger i și unde profesioniștii să le
răspundă?1 S-a gândit cineva la realizarea unei emisiun i
pentru a aduce la lumină cazul falsului interviu cu Fidel
Castro? „Le Monde" are un mediator, bineînț eles, însă câte
cotidian e consacră în mod regul at o secțiune, o pagină
examinării reproșurilor și sugesti ilor cititorilor lor? Ar fi
plăcut ca, în gener al, cotidian ele regional e france ze să-și
compare servici ile cu cele ale omologi lor lor spanio li sau

italieni, dând explic ații, trăgând conclu zii.
II. Tratar ea și prezentar ea
Oricine vrea să ofere o inform ație, fie el pedagog,
povesti tor sau jurnalist, știe că maniera de a spune ceva este
la fel de impor tantă ca ceea ce se spune. Sunt rare coduri le
care mențion ează nevoi a ca artico lele să fie atrăgătoare
(conc izie, stil, punere în pag ină, ilustr ații).
Jurnale de dimensiuni fixe. Ca oricar e dintr e vechi le
industri i, mijloace le de comunicare cred că trebui e să scoată
în fiecare zi un produ s de t alie asem ănătoare, cu aproxi mativ
aceleași ingredi ente, orice s-ar întâmpla pe glob. în
consec ință, ele sunt obliga te, în funcție de zi, să neglijeze
noută țile importan te sau să introducă „câlț i" pentru a umple,
fără a depăși, suprafața și timpul acordat. Ca urmare, ele
prezintă o relat are defor mată asupra real ității.
La sfârșitul secolulu i XX, cetățeanul poate utiliza
canale de infor mare audiovi zuală permanentă, care au
deven it obișnui te în anii '80, o dată cu CNN. Pe de altă
parte, el are acces din ce în ce mai mult la bănci de date în
texte sau imagini. însă dator ită ordina torului, este posibil de
acum înainte ca, plecând de la materialul finisat de jurnalist,

să se consti tuie „pachete infor mative", în funcț ie de
dorinț ele și nevoile fiecărui abona t – acest e pachet e variind
ca mărime în funcț ie de abundența infor mațiilor și fiind
distribu ite în m omente, locuri și pe căi foarte diverse.
Pseudo-in formațiile. Prea multe „știri" sunt fabri cate
de cei care profit ă de ele: cele mai multe au avant ajul de a fi
bine pregăt ite dinaint e și de a fi recondi ționa te pentru
utilizarea de către mijloac ele de comuni care. Recla ma
mascată în infor mație este ușor de repera t în presa scrisă; la
fel vâlva din jurul anum itor cărți și specta cole în cadrul
jurnalelor televiza te sau în emisiunile de varie tăți. Mai puțin
vizibil este comunicatul sau materialul video furniz at prin
atașații de presă și publicat fără modificăr i. Fără a mai vorbi
de artico lul scris de un jurnalist căruia i s-a oferi t o croaz ieră
sau oric e altă favoare.
Destul de difer ită este relatare a unui pseudo-
even iment, pus în scenă pentru a atrage mijloacele de comu-
nicare: conferinț a de presă prezidenț ială sau manifestațiile
de stradă, de exemplu. În sfârșit, există eveni mente fabricat e
chiar de către mijloacele de comunicar e: mini-scanda lul
umflat de către așa-zisul Jurnal ist de anch etă" sau hărțuire a
celebrităților de către paparazz i. Nu excludem faptu l că

știrile de acest gen au o anume import anță, însă ele trebuie
să fie filtrate și etich etate. Utiliz atorii trebuie să cunoască
sursa și natura acestora.
Informații incomprehen sibile. Adesea emisiun ile de
știri nu constau decât într-o sumă de mici eveni mente. Or,
sarcin a de a inform a nu se limitează la a revărsa date brute.
Trebui e să i se permită omului de pe stradă să înțeleagă și să
evalueze : să se ofere un contex t structurat în care știrea își
are locul ; să se furnizez e punct e diverse de vedere, să se
publi ce părerea speci aliștilor. Acest lucru este indispensabil
în cazul statisti cilor, sondajelor, declarațiilor conducător ilor
– care trebui e să fie comparate cu alte date, provenind din
trecut' sau din al te sectoare.
Oam enii obișnuiți nu sunt proști, însă mulți sunt
needu cați și nu sînt oblig ați din punct de vedere profesional
să se infor meze continuu. Ei au dificultăți în a sesiza
„actual itatea" pentru că multe cuvint e și concep te pe care
mijloacele de infor mare le utilizează le sunt necunoscut e .
Așa încât, ei consideră știrile plictisitoare, mai ales pe
cele din presa scrisă. Și chiar dacă sunt interesa ți, cea mai
mare parte a cetățenilor are nevoie, pentru a înțelege, să i se
explice origini le unui eveni ment, contextul, sensurile și

consec ințele sale posibile.
Această caren ță a jurnalișt ilor are cauze diverse:
vech ea obișnuinț ă de a se adresa unei elite, deci de a
pretinde o vastă cunoaștere a lumii; lipsa timpului, o sursă a
simplismului și a stereotipur ilor; o form are insuficientă;
neglijența. Sau, la radio și la televiz iune, și preocuparea
pentru audien ță.
Informația plictisitoar e. Multe dintre inform ațiile
publi cate nu au nici o utilitate (accid ente, crime pasionale,
.vizite ale demnitarilor). însă, vai!, inform ațiile utile sunt
deseori prea puțin interesant e. Or, dacă se vrea ca societatea
să funcț ioneze bine, trebuie ca toți membrii săi să aibă o
idee corec tă despre mediul lor, apropi at și îndepărta t. Fie că
sunt în mod natural dispuși sau nu, ei au dator ia de a fi
infor mați. Dacă nu sunt dispuși, atunci trebuie să li se
capteze atenția1, demonstrând, de exemplu, efectele pe care
even imentul îl poate avea asupra vieții lor personale.
Realizarea nu este ușoară: a face seducătoare inform ația
impor tantă cere efort, t imp și t alent.
Dimpotriv ă, se poate arăta că unele știri care par să nu
fie decât interesante, sunt importan te. De exemplu: un om
masacreaz ă o duzină de persoane într-un tren de periferi e.

Un fapt divers seducător , cu sânge, țipete și lacrimi – însă ce
spune el despre socie tatea înconjurătoare? Despre șomaj,
sărăc ie, rasism , alcool ism, lipsa supravegh erii psihia trice,
obțin erea cu ușurință a arm elor auto mate?
Patriot ismul local. O tradiție ușor explicab ilă, dar
regre tabilă, constă, în toate cele patru colțur i ale lumii, în
preocup area pentru actualitatea local ă și region ală înainte de
toate. Este stupefian t să compar i enormul spațiu pentru
publi citate din cotid ianele americane (60-J0% din suprafaț ă)
cu foarte mica parte acord ată informației mondiale (2%).
Este, de asemenea, decon certan t să vezi, în Franța, aceste
cotidian e regionale reduse la un fascicul de bulet ine
municipale cu câteva pagini pentru afacerile național e și
internaț ionale1. Despre aceast a codurile presei nu pomenesc
nimic. Totuși, marele public, fie că este sau nu conști ent, are
nevoi e de infor mații despre stare a întregi i planet e și despre
evolu ția care a condus la ac eastă situați e.
Numărul coresponden ților în străină tate scade mult: ei
sunt înlocuiți de „trimiși specia li", proaspăt aterizați deci
ignoran ți, și ar fi de dorit ca mijloac ele de comunicare din
toate țările să publice articole sau să trans mită emisiuni unii
de la alții – după exemplul dat de „Courrier Internat ional"

(1991), săptă mânal compus din artico le traduse din presa
lumii întregi. In Australi a, de exemplu, canalul SBS prezintă
în fiecare dimineață jurnale telev izate și, în mod regula t,
report aje, docum entare și filme venit e din întreaga lume. Cu
aceeași ocazie, mijloac ele de comunicare ar putea
împru muta idei și tehnic i noi din străină tate. Dincolo de
acestea, ele ar trebui să se pună în serviciu l cunoașter ii și
înțelegerii mutuale, al păcii, al fericir ii umanității.
III. Bu năstar ea societăț ii
Protejar ea celor umili. Un econo mist nota undeva că
nu există foamete în țările democratice cu presă (relativ)
liberă. Mijloacele de comunicare pot face mult pentru
consu matori / cetățeni. Insă există o diferență regret abilă de
abordar e pe care puține coduri o evocă; cum zicea La
Fontain e: „după cât sunteț i de puternic i sau de umili".
Libertatea presei și a cuvân tului nu ar trebui să fie nici
privi legiu l unei elite', nici al majorității. Trebui e să-i
înțelegem, de asem enea, pe marginalizați, pe excen trici, pe
„cei care le strică altora chefu l". Căci ei au deseori dreptat e.
Or, când guvernul vrea să-i reducă la tăcere pe contesta tari,
marile mijloace de comunicare au tendința de a se plasa
discre t de partea celor mai puternic i. în Franța, ca și în

Japonia, nu aceste a sunt cele care dezvălu ie cel mai des
abuzur ile grave ale puterii, ci mici magazine sau
săptă mânale ca „Bungei Shunju" sau „ Le Canard encha îne".
Nu însea mnă să cădem în demagogia populist ă. Este
adev ărat că mijloacele de comunicare cedează prea des
presiuni i major ității sau a anumitor grupuri organiza te (ca
acei campioni ai political corree tness în Statele Unite
sau agricultor ii din Franța). însă când Comisia Hutchins
recomanda că toate grupurile socia le trebuie deservi te, ea se
gânde a pur și simplu la oamenii obișnuiți, de care mass-
media se ocupă puțin, chiar atunc i când aceștia sunt de fapt
„poporul".
Codurile menționea ză rar prejudec ata favorab ilă a
jurnaliștilor față de cei puterni ci: sursele lor și parteneri i
patron ilor organe lor de presă. Utiliz atorii o percep ca pe o
cârdășie între puter i. în speci al jurnalișt ilor francezi,
coresponden ții străin i le reproșează o prea mare intimitate
cu factori i de dec izie din poli tică și econo mie.
„Jurnalis mul civic". Codul deontologi c al APML,
redactat în 1974 și revizuit în 1994, este unul dintre rarele
coduri ce fac următoarea recom andar e:
„Ziaru l ar trebui să facă o critică construct ivă tuturor

secto arelor societății […]. în editor ialele sale, el ar trebui să
fie promotorul reform elor necesare și al inovați ilor care
servesc interesul public […]. El trebui e să ofere un forum
pentru expri marea comentar iilor și criticilor, în special când
aceste cri tici se referă la pozi țiile procla mate în editor iale".
La începu tul anilor '90, aceste idei au dat naștere în
Statele Unite unui nou stil de jurnalis m, foarte controversat,
numit public (sau civic)journal ism. Acesta a fost inven tat
pentru a lupta împotriva scăderii difuzări i și credibilității
mijloacelor de comuni care. în sensul grav, el eviden țiază
„relaț iile public e" și prostitu ția. în sensul bun, acesta
aminteșt e în mod util că mijloace le de comunicare sunt,
înainte de toate, în serviciul utilizatorilor și nu al
acționar ilor, al ofertan ților de publi citate sau al
responsabil ilor politici. Ele ar trebui nu să prezin te
actualitatea drept un spectacol, ci să infor meze în așa fel
încât să încur ajeze dezb atere a proble melor grave, cu
participarea grupurilor minoritare de toate felurile, chiar a
celor pe care majori tatea le consideră respingă toare; să aibă
ca scop dezvolt area gândir ii și a imaginaț iei fiecărui
cetățean în ceea ce privește propriu l său mediu; să-i sti-
muleze dorința de a participa la gestionarea afacer ilor
publi ce. în loc să se facă doar purtă torii de cuvânt ai orașulu i

lor sau ai regiunii, în loc să rămână mereu într-o prudenț ă
fadă, mijloace le de comunicare trebuie să descoper e și să
semnaleze ceea ce nu merge și, de asem enea, să descopere
soluți i pentru proble me și să-i ajute pe utilizator i să le pună
în practi că – chiar dacă aceast a vine în contrad icție cu ideile
primite și inter esele stabili te.
IV. Sectorul divert ismentului
Tradiția vrea să se facă diferen ță între jurnalist și
„saltimbanc". în zilele noastre, într-adevă r, jurnalismul
devin e mai atrăg ător, adesea ademenitor, în timp ce se
creează canal e de televiziune docum entare, istorice,
educ ative și sportive. Sportul se situeaz ă conco mitent în
domeniul inform ației și al diver tismentului. Codurile nu
pomenesc de el în mod direc t – însă multe clauz e îi sunt
aplicabile: obiectiv itate, echitate (fără șovinis m), fără
corupț ie sau încur ajare a vio lențe i etc.
De asem enea, în coduri le jurnalist ice se găsește
conda mnarea indirectă a greșel ilor comise de media de
diver tisment: publicitatea cland estină sau coruperea craini-
cului de noutăți muzicale; ravagi ile traficulu i de influență
sau profituri le excesive ale animatorilor care devin pro-
ducă tori. Insă reproșuril e cele mai grave care li se fac sunt

de un alt ordin și sunt rar evoca te de coduri: prostia,
vulgar itatea, brutali tatea, indif erenț a intelectuală și estetică,
distorsionar ea rea lității, imoralitatea funda mentală.
Mediocr itatea esteti că. Mijloace le de comunicare
comerciale fac puține eforturi de inovare, de prom ovare a
formelor elaborate ale creaț iei: literatur ă, muzică numită
clasică sau arte plast ice. Mediocrit atea devine chiar tehnic ă,
ca în desenel e animate japoneze. Pentru a deservi bine
publi cul, mass-m edia au datori a de a form a gustul, de a-1
cultiva. însă debitu l lor gigantesc le interzice o medie
ridicată a calității. Acest divertis ment este acuza t de a fi
fabri cat în serie de către mercenari și selecțion at de către
birocr ați obsedați de vânzări sau de indi cii de audien ță.
Vid intelectual. în specia l comercianților li se
reproșeaz ă reticenț a de a se pune în slujba gândiri i. Ei vând
vesti ta „chewing- gum pentru ochi". Chiar radio-te leviziunea
de stat face puțin în acest domeniu, cu excepț ii ca BBC și
mai ales telev iziun ea japonez ă, NIIK, sau recen t înființ atul
„Cinquie me" în Franța. Se incul că o capacitate de atenție de
scurtă durată, ignorarea trecutu lui, nerăbdarea. La limită, se
cultivă imbecilitatea prezen tând în mod serios astrolog ie și

fenomene „paranor male". în aproape toate regiuni le lumii,
mijloacele de comunicare și-au neglijai rolul educat iv:
aceasta este poate cea mai clară violare a responsabili tății
lor sociale.
Mediocr itate morală. Mijloacele de comunicare
vizează nu să formeze cetățeni (ca școli le) sau credincioși
(ca biserici le), ci să producă consumatori. Astfel fericirea
este asociat ă consu mulu i, semnelor exter ioare ale reușit ei.
Valoril e: egoism, cupidi tate, confor mism. Fiecar e caută
bani, celebritate sau soluții facile. Toate proble mele politi ce,
econo mice și social e se reduc la afac erile indivizilor. Aceștia
se împart în buni și răi, iar relațiile lor se bazea ză pe forță,
confl ictele fiind rezolvate de obice i prin bătaie. Și ordinea
este restabil ită. Astfel, divertis mentul mediatic și
publi citatea provoac ă utilizatoru lui totoda tă angoasă și
reconfor tate, insatisfacție și distracț ie și, în cele din urmă,
frustrare și apati e.
Personajele televiziunii sunt stereotipur i, cu tendință
spre rasism și spre sexis m. Corpurile și chipuril e feminine
abundă, însă există puține roluri frum oase de femei. Ca la
cinematograf, anumite categor ii se găsesc sub-reprez entate:
copiii, bătrâni i, intelectualii, muncitorii, sărac ii, în

publi citatea și în program ele sale, telev iziun ea oferă o
viziune simplistă și inexactă asupra lumii: este totod ată
cosmetizată (personajele de ficțiun e, de exemplu, trăiesc
adesea mult peste mijloacele medii), dar și mult mai josnică
și mai violentă decât în realitate. în video clipur ile muzicale,
bărba ții au adesea aerul de golan i și femeile de prostitu ate:
cum va fi percepu t acest lucru de către adolescenți i imaturi?'
Tot astfel viitorul descris de cinematograf este sumbru,
închis, barbar {Terminator , Robocop), chiar dacă lumea
noastră este mult mai puțin mizerab ilă și periculo asă față de
cum era nu demult (criza din 1929, masacrel e stalinist e și
naziste, Războ iul rece). Se oferă astfel o idee falsă și
exasperan tă despre societate1.
Violența este pretu tinden i, în ficțiune și în desene le
animate, ca și în jurnal ele televiz ate2 – în timp ce lung-
metrajele „familiale" câștigă de obicei mai mulți bani decât
filmele de groaz ă și cu crime3. Nenumărate studi i indică
legături între violenț a mediatică și violenț a reală. Ne
imaginăm că, cel puțin în Statele Unite, violenț a televizată
excită la fel de m ult ca și sexul, însă deranjeaz ă mai puțin.
Izolaționis m. În sfârșit, nici un cod nu face măcar
aluzie la acesta: este necesar pentru binele public ca fiecare

țară să prezin te produsele mediatice ale altora pentru a face
cunoscut e cultur ile acestora și pentru a stimula propria
cultură prin hibridare. Pare împotriva deonto logiei ca marile
„rețele" din Statele Unite să nu prezinte pe seară decât 2%
emisiuni impor tate (cea mai mare parte din Marea Britanie).
în general, proble ma bogăți ei culturale se impune în cazul
prote cțion ismului mijloacelor de comunicare americane care
își privea ză utilizatorii de contac tul cu alte culturi, ca și în
cazul dumpingului cultur al pe care ele îl pract ică în restul
lumii și care are ca efect erodar ea creativității regional e.
Astfel, și cultura Statelor Unite, și cea a celorla lte țări
sărăceșt e, însă put em vedea multe emisiun i italiene, spaniol e
sau japonez e pe micul ecran franc ez? Sunt multe emisiuni
europen e pe ciudatele lucarne nipone? în măsura în care
publi cul este atât de prost servit, izolațion ismul și expan-
sionis mul mediatic țin de deontolog ie.
V. Probleme legate de p ublic itate
în măsur a în care mijloace le de comunicare câștigă
prin ele însele o mare parte din venitur i sau totalitatea
veniturilor lor, publicitatea nu poate decât să le influențeze
compor tamentul. în multe țări, cei care se ocupă de
publi citate și-au redac tat un cod și dispun de organis me de

autocontrol adesea mult mai stricte decât cele ale mass-
media, însă și mijloacele de comunicare trebu ie să se ocupe
de acest lucru. în țările occidenta le, adesea ele transferă
preocup ările deontolog ice în sarcina organismelor
exterioare. O clauză ca „mijloace le de comunicare au
dreptu l de a verific a datele din recla me"' este mai puțin
justificată când există un Birou de verif icare a publi cității,
ca în Franța. în acest e condiț ii, mijloace le de comunicare
trebu ie să aibă grijă ca, de exemplu, să nu-1 lase pe
fabri cantu l unui produs interz is să facă în mod indirec t
publi citate prin intermediul unei recla me pentru un altul
dintr e produsele sale2.
Problem e mai grave se ridică acum. Când, în 1983,
rețeaua ABC a progra mat The Day After care descria
Statele Unite a doua zi după un război nuclear , aproape nici
un ofert ant de publici tate nu a accepta t să-și plasez e
spoturil e în acest film. Și este și mai grav când un anumit
produs este implicat. Iar boicotu l genereaz ă auto-cenzur ă.
De exemplu, cea a vânz ătorilor de mașini după ce un
cotidian local a publi cat o listă de sfaturi pentru
cumpărător ii de autovehi cule. Mai grav: din anii '30 în
Statele Unite erau publicate rapoarte oficiale ce asoci au
fumatul bolilor mortale. Totuși, până în anii '60, mijloacele

de comunicar e au păstra t tăcerea asupra pericu lozității
țigării. Chiar în 1990, în Statele Unite, o firmă care voia să
facă o campanie pentru produsele sale anti-tabac a prim it
refuzu l celor mai mari reviste.
în mod funda mental, pentru un mare număr de utili-
zatori pare imora l (în sensul de „contrar menirii serviciulu i
publi c") ca mai mult de două treimi din suprafața
cotidian elor americane să fie consacrat ă reclamei, ca
emisiunile de televiziune să fie întrerupte la fiecare 10
minute de calupuri de publi citate.

PRACTI CA
Mijloac ele de Asigurar e a Respo nsabilităț ii Socia le
(M*A* R*S*) a m ijloacelor de co municar e
Deontologia ridică o proble mă majoră: găsirea unor
mijloace accep tabile, adică non-etat ice, pentru a determina
respec tarea sa. Cum să deter mini o ființă umană să se
compor te bine? Se poate observa că asupra sa se exerc ită
trei tipuri de presiune. Partea sa perversă presupune că, în
interesul semenilor săi, ea trebu ie supu să unei presiuni
psihic e extern e. Parte a sa nobilă o face sensibilă la valoar ea
anumitor princip ii și deci la o presiune morală internă.
Ambiva lența sa conduce la speranț a că o presiune morală
externă este suficien tă; este vorba despre cea pe care o
exercită reguli le eticii profesiona le, a căror violare de către
un individ îi aduc e dezaprobare a din partea parten erilor săi
și disprețu l utilizatorilor.
în materie de presă, de-a lungul secol elor, singurel e
utilizate au fost primele două dintre aceste trei reguli:
jurnalistul virtuos se supune conști inței sale; gazet ărașul tară
scrupule se teme de jandarm i și de magistr ați. La acest

sfârșit de secol devin e indispensabi l apelul la cea de-a treia
regul ă dacă dorim o presă liberă și democratică, într-adevă r,
de când mijloac ele de comuni care au deveni t o mare
industri e conștiinț a individua lă este mai insufi cient ă ca
niciodat ă. în ceea ce privește legea, tribunalel e și poliția, ele
sunt suspect ate că au fost prea mult utilizate pentru a-i
reduc e la tăcere pe ce i care au ceva de spu s.
De ai ci conceptu l de M*A*R*S, pe care l-am formulat
la începu tul anilor '90. Un M*A*R*S este orice mijloc non-
etatic utilizat pentru a face mijloacele de comunicare
responsabil e față de public. Conceptu l este global și deci
puțin cam vag. El se referă la indivizi sau la grupuri dar și la
reuniun i regul ate, docum ente scrise, mijloace de comunicare
mici sau chiar la un proces îndelung at sau o abordar e
particulară. în mod normal, M*A*R*S nu acționeaz ă decât
prin presiunea morală, însă acțiun ea lor poate fi aprofundat ă
prin autorit atea conducă torilor mijloace lor de comunicar e
sau prin dispoziți i lega le preexistent e.
în Franța, dacă „a vorbi" de etică este la modă
începând din 1991, se pune rar proble ma de „a face" ceva în
acest domeniu. Este foarte regre tabil faptu l că jurnaliștii
care scriu cărți despre deontologi e resping a priori orice
mijloc de a o face respect ată. De-a lungul timpului, cea mai

mare parte a oamenilor de presă ocultează sau resping orice
M*A*R* S pretin zând că este vorba de o amenințare la
adresa libert ății presei, a drepturi lor omulu i, a democraț iei.
Unul vine să declar e că „un cadru deonto logic ar fi
totalitar". Altul se înfur ie numai în fața even tualității unui
cod de conduită. Astfel, prezentul capitol este un adev ărat
blest em pentru mulți dintre profesionișt i, fie că sunt
europen i sau a mericani.
I. Actorii
Când trece m la controlu l calității servicii lor aduse
publi cului de către media, trebu ie să ne asigură m mai întâi
că mijloacele de comunicare au ca obiectiv priori tar
deservir ea publicu lui. Apoi trebuie să ident ificăm nevoile și
dorinț ele publicu lui. în sfârșit, trebui e să verifi căm dacă ele
sunt satisfăcut e. Cei trei protagon iști (patroni, profesioniști,
utilizatori) pot să se consacre acestu i control în moduri
diverse, împreună sau separa t. Statul nu partic ipă la control',
doar sub forma amenințării care uneor i este necesară pentru
a declanșa procesul de autor eglare.
Patronii mijloace lor de comunicar e. Ne-a m putea
imagina că ei își organiz ează propriu l control al calității,

însă există puține exemple de industrii care, fără presiuni
exterioare, s-au dotat cu un cod al onoare i, fără a mai vorbi
despre câte dintre ele țin cont de acesta. în situa ție de
monopol, prosperita tea adoarm e conștiinț a. în situați e de
concur ență, este suficien t doar ca unii indiviz i fără scrupule
să refuze orice deontolog ie pentru a-i obliga pe ceilalți să
facă la fel.
Conducătorii redacț iei. Evid ent, mijlocu l cel mai
simplu, cel mai puțin scump, cel mai eficient de a determina
respec tarea unui cod este acela de a încredința sarcin a
aceasta direc țiunii redacț iei. Este ușor atunci când codul
face parte dintr-un contra ct de angajare: sancțiunea
(mustrar e, aviz, suspendar e, concedier e) este în acest caz
aplicabilă rapid, adi că imediat și Iară apel.
Însă, dacă conduc erea acțion ează singură, inconve-
nientele sunt numeroase. Cadrele redacț iei ocupă o poziție
ambiguă: ei sunt jurnal iști, însă, într-o mare măsură, și mâna
dreap tă a proprietaru lui. Atât timp cât direcțiun ea se
preocup ă mai întâi de rentabilitate, ea nu ar trebu i să fie
însărc inată cu deonto logia. Ea poate fi tentat ă să ascundă o
greșea lă când aceast a îi satisface interese le sau poat e fi chiar
ea, de altfel, aceea care și-a solicitat angajatul. în cazul unui

scanda l public, jurnal istul devine țap ispăși tor, iar codul
poate servi la înlăturarea angajați lor care displac.
Jurnaliștii. Ei sunt, bineîn țeles, princ ipalii interesați.
Ei sunt cei care pot să câștige cel mai mult din î mbună tățirea
calității activ ității mijloacelor de comunicare și cei care se
fac cel mai des responsabil i de mediocr itatea aceste ia. Codul
RTNDA (1966)1 concluz ioneaz ă astfe l: „Jurnal iștii din radio
și telev iziun e vor conda mna activ și vor încerca să
împiedice violarea acestor norm e; vor încuraja activ
respec tarea acestora de către toți jurnaliștii", în realitate,
sindic atele și asoci ațiile dispun adesea de comisii de
discip lină, însă întotdeauna le este neplăcută aplic area unei
sancț iuni.
Codul Federați ei Jurnaliști lor arabi (1972) cere ca
profesioniștii să-și denunțe colegi i care nu se comportă bine.
Aceasta „nu se face", însă se m ai pune proble ma loialității în
caz de violare foarte gravă a deontolog iei (înșel are sistema-
tică, șantaj, răspla tă în schim bul unei infor mații)?
În teorie, asociere a voluntară a jurnaliști lor și a
patron ilor în scopul de a dicta presei un compor tament
responsabil din punct de vedere social ar fi o soluți e
eficientă și simplă, însă încredere a publicu lui ar risca să fie

scăzu tă. Exper iența arată că orice corpora ție privil egiază
apărarea intereselor sale și neg lijează autocri tica.
Utilizatorii. Îi uităm prea des atunci când se vorbește
de deontolog ie. Ei înșiși, vai!, se cred neputinc ioși în fața
mijloacelor de comuni care (cu excep ția intent ării unui
proces pe care ei nu-1 mai susțin dacă există o altă
posibil itate de a se face asculta ți). Pot să acțione ze singuri?
Poate, într-o zi, asocia țiile consum atorilor se vor ocupa în
sfârșit de mass-me dia, așa cum se ocupă de calitatea
iaurturilor sau a servici ilor bancare. De asemenea, ne putem
imagina că cetățen i militanți se asociaz ă și, cu ajutorul
exper ților în comunicare, întreprind o analiz ă critică a
conținutulu i mijloacelor de comuni care, culeg plângeril e
publi cului și le studi ază. însă ne-am putea aștep ta ca
profesionișt ii, ca de obicei, să le respingă plângeril e. Și este
prea ușor pentru ei să scoată în fața criticilor singura lor
armă: publ icare a activităților lor .
Deci, asoci ațiile profesioniștilor și ale utilizator ilor ar
părea adesea indispensabil e. Profesionișt ii știu cel mai bine
cum să îmbună tățească activitatea mijloacelor de
comunicare și au multe motive să dorească să o facă, însă ei
sunt prea slabi în fața puterilor politice și mai ales

econo mice. Ei au nevoi e de sprijinul maselor de utilizatori,
alegător i și consum atori.
Istoric. Toate M*A*R* S despre care va fi vorba
exist ă. Ele au fost exper imentate și au dat rezult ate. Multe
au fost concepute și puse în pract ică în Statele Unite. în
această țară, comercializarea mijloace lor de comunicar e este
mai vătămătoare ca oriund e în altă parte, dar se și respect ă
mai mult ca oriunde oric e reglementare etatică.
în Statel e Unite, interesul pentru M*A*R*S a rămas
scăzu t până la sfârșitul anilor '60. S-a depăși t atunc i un prag
al exasperări i. Se produseseră multe eveni mente
simpto matice: în 1967, apari ția consil iilor locale ale piesei și
a unui cotid ian în postură de mediator; începând cu 1968,
dezvo ltarea revist elor critice; apoi, în 1971 și 1973, crearea
unui consil iu regional (în Minnesota) și a unui consiliu
național. Aceste inovați i semn alau două transfor mări:
proprie tarii admiteau că angajaț ii lor aveau dreptul la opini e
și jurnaliști i admiteau că publicul avea un cuvânt de spus.
„Consiliu l presei" a fost în atenția tuturor în anii '70,
când UNESC O, Interna tional Press Institu te, Consiliu l
Europe i și, dinco lo de Atlant ic, 20th Centur y Fund și Melle tt
Foundation au organiz at colocv ii sau schimbur i de

exper iență. A existat atunc i un val de rapoart e, artico le, cărți
asupra acestui subiect, însă, dacă un consil iu este potenț ial
cel mai eficient M*A*R* S pentru că îi reunește pe cei trei
protagon iști ai mijloacelor de comunicare, el este depart e de
a fi singurul.
II. Mij loacel e
Formarea. Aceasta este soluția pe termen lung a celor
mai multe probl eme legate de calitate: educare a
utilizatorilor în ceea ce privește mass-m edia și formația
universi tară a profesioniști lor. O formare a jurnalișt ilor în
stil vechi, la locul de muncă, practică însă lipsită de
subtil ități, a devenit pericu los de insufici entă. Universitat ea
poate să le dea: a) o cultură general ă, b) cunoștin țe specif ice
unui sector și c) o conștiin ță deontolog ică. în Franța, acest e
ultime două sarcini sunt de asemenea asigurat e prin
intermediul școlilor speci alizate, de nivel superior . Astfel,
jurnalistul poate deveni competent și respon sabil, deci
respec tat și autono m.
Evaluar ea. Cea mai veche metodă pentru a îmbună-
tăți activitatea mijloacelor de comunicare, cea mai ușoară,
cea mai banal ă – aceasta este critica, negativă și pozit ivă. Ea

vine, bineîn țeles, din parte a oamenilor politi ci, a mana-
gerilor din industrie, a reprezen tanților minorităților, a
apărătorilor consum atoru lui, ecologișt ilor și intelectualilor –
însă ea trebui e să vină și din partea altor două grupuri, în
primul rând, din partea profesioniști lor din mass-m edia, a
căror credibilitate este cea mai mare pe acest plan. Apoi a
„com unico logilor".
Observar ea sistematică (monitoring). Ea este
necesară în zilele noastre, datori tă faptu lui că produsele
mediatice sunt extre m de numeroase și că multe sunt
efemere. Dar și din cauză că greșel ile mijloacelor de
comunicare provin adesea din omisiun i, greu de reperat.
Doar exper ții independen ți, universitari, pot să se dedic e
unui studiu prelungi t asupra mijloacelor de comunicare,
unei analize aprofundate a conținu turilor , unei cercet ări a
efectelor lor.
Retr oacțiunea (feed-back). Cum să deserve ască bine
socie tatea dacă nu sunt ascult ate dolean țele diverselor
grupuri de utilizatori și de membri ai altor instituții socia le?
Studi ile au arăta t frecv entul decal aj dintre gusturi le
utilizatorilor și ideea pe care și-o fac despre aceste a

conduc ătorii mijlo acelor de comunicare. Aceștia din urmă
trebu ie să fie infor mați. A privi curbele vânzări i și
segmentele de audiență nu este suficient. Un mijloc constă
în a angaja jurnalișt i care diferă de cei obișnui ți (fem ei,
minorități etnice). Aceast a poate, de altfel, ajuta la
rezolvarea unei alte proble me, cea a accesulu i minorităților
la mijloac ele de comunicare pentru a-și publica știrile și
opini ile.
In practică, un anume M*A*R* S poate fi însoți t de
mai multe dintre aceste abordăr i; un jurnal lunar ca
„Amer ican Journalis m Revi ew" critică, observă, dă cuvântu l
utilizatorilor și îi învață pe jurnaliști. Ceea ce urmează este
un catalog (neexhaustiv) al M*A*R* S, împăr țit confor m
natur ii lor.
1. Documente scrise sa u radiot elevi zate
Dreptul la replică. Acest mijloc poate părea neglija-
bil: nu este așa. în primul rând, el are rarul avan taj de a nu
costa nimic. Apoi, el combate o tară a presei: aversiunea față
de recunoașt erea proprii lor erori. Prin acest M*A*R*S, cu
condi ția să fie foart e vizibil, ea semnalează faptul că presa
nu se pretinde infailibilă. Mijloacele de comunicare își
măresc astfel credib ilitatea (contrar a ceea ce s-a crezut mult

timp în cadrul ac estei profesiuni) și încredere a publi cului.
Atât de necesară, scurta mea culpa poate deven i un
lung și dur studiu cum a fost acela al specia listulu i în mass-
media de la „Los Angeles Times", pentru a explica de ce
jurnalul său omisese tratarea a două grave eveni mente
locale.
„Corespondența cu cititor ii". O funcție majoră a
mijloacelor de comuni care este aceea de a oferi un „forum ".
în democr ație, toate grupuril e trebuie să poată să se expri me
și nu doar prin intermediul instituțiilor (asoci ații, sindica te
etc.). De aici interesul pentru acest M*A*R*S. în Statele
Unite s-a dezvolt at mult în anii '70, până la a ocupa zilnic o
pagin ă, alătur i de edi toriale. Aceast a este una dintr e rubricil e
cele mai citite, de altfel. Stațiile de radio și televiz iune
consacră, de asemenea, timp de emisie corespondențe i și
„libere lor opinii". Iar mijloace le de comunicare utilizează
din ce în ce mai mult o mesageri e telematică pentru a
permite o retro-ac țiune imediată a utilizatorilo r. Unele
publi că adrese le electron ice ale personalului lor.
Comentari ile contradictor ii. întotdeaun a, pentru ași
îndep lini funcți a sa de forum, mai ales când una dintre

media are monopol local, este bine să se publice puncte de
veder e opuse asupra proble melor importan te. De la apariția
sa (1982), cotidianu l naționa l „USA Today" a public at în
fiecare zi mai multe „opinii libere", contrare editorialelor
sale.
Publicitat ea opiniei. În State le Unite un grup
ideologic sau o firmă (ca Mobil Oii) au începu t să cumper e
pagin i în periodice pentru a denunț a anum ite abuzuri ale
mijloacelor de comuni care. Un vech i asisten t al
președin telui Reagan a cumpărat două pagin i ale
„Washington Post" pentru a contesta pe acest spațiu
versiune a oferită de acest cotidian despre moartea fratelu i
său.
Chestionar e despre exactitat e și echitat e. Acestea
sunt aplicate din timp în timp persoanelor mențion ate în
jurnal sau sunt publica te și destinate tuturor cititorilo r. Au
remarcat greșeli factua le sau semne ale partiz anatu- lui? Sub
această a doua form ă, acest M*A*R*S costă, de asemenea,
puțin și ne m iră cât de puțin este ut ilizat.
Circular e interne. Conducă torii unei redacții trebuie

să se compor te ca niște pedagog i, să aminteasc ă ocazional
princ ipiile jurnal ismului și reguli le casei. Chiar o tradiție
nescrisă puternic ă, fondată de un mare patron și care îi
supravie țuiește, ca cea a lui H.Beuve-Mer y de la „Monde",
este nevoie uneori să fie reamintită.
Codul deontologic. Un cod redact at după o dezbater e
de către profesioniști este un M*A*R*S doar în măsur a în
care este cuno scut. Simp la sa existență exercită atunci o
presiune morală. In Statele Unite, unde majorit atea
jurnalelor și-au redac tat o „chart ă redacț ională", unele dintre
ele o republ ică la anu mite interva le.
În 1994, Federați a Jurnal iștilor Ruși și-a redact at un
cod: cei care îl semnea ză primesc o carte profesiona lă a
sindic atului (contrase mnată de președint ele FU), care îi
oferă diverse avan taje (acc es la infor mație, asigurări).
Secțiuni / pagini alocate mijloacelor de comunicar e.
In afara infor mațiilor, mijloac ele de comuni care trebu ie să
includă critici. Găsim așa ceva în jurnal ele serioase și
revist ele de calitate. Poate fi vorba și de emisiuni periodic e
la radio și televi ziune, ca Mediawa tch, săptă mânal de opini e
despre canalul ABC (Austral ia) sau Inside Story (1981-

1985) produ s în State le Unite de către PBS, în serviciu l
stațiilor „publi ce".
Reviste critice. Aceste journalism reviews (.IR),
locale sau naționa le, sunt consacr ate criticării mijloac elor de
comunicare din țară sau dintr-un oraș, identificării
distorsiuni lor și omisiun ilor lor și publicării inform ațiilor
ascunse . în Franța, „Le Canard enchaîne" aproape că ar
putea intr a în ac eastă categor ie.
Cea mai celebră revistă a fost fondată de Faculta tea de
Jurnalis m („Colum bia JR", 1961), însă pionieru l „In Fact", a
lui G.Seldes (1940-1950), și reviste le epoc ii de glorie
(19681975) ca „Chicago JR" au fost opera jurnaliști lor
exaspera ți. Puține au supravi ețuit, în lipsa mijloac elor, a
publi cului și a susțină torilo r. în anii '90, multe sunt
etichetate, din punct de vedere politic, ca fiind de stingă
(„Extra!", 1986) și mai ales de dreapt a („Media Monitor").
Revist ele apăreau pe Interne t, ca BONG! (1988), un cyber-
j.r..
Aceste reviste arată că cel puțin unii jurnaliști nu sunt
salar iați supu și: ei contestă în mod public. Această atitudine
nouă s-a răspândi t. Revist ele sindicat elor au fost întotde auna
agresiv e, însă și cele ale asocia țiilor au devenit la fel. Chiar

revist ele de științ ă nu m ai ezită să denun țe lipsuri le.
Una dintre inițiativele apreci ate ale revistei „More"
(19711978) a fost de a crea prem iul Liebl ing. Critic a
efectivă trebui a să fie pozitiv ă – și ia form a recompenselor:
complimente, prom ovare, măriri, premii locale sau
național e. Cine s-ar îndoi de valoarea lor ar trebu i să se
gânde ască la acele scrisori de felicitare pe care unul dintre
patron ii de la Hollywood le înrămase pentru a le pune pe
pereții biroului său.
Rapoarte și cărți critic e. Rapoar tele elabor ate de
comisii de experți la inițiativa asocia țiilor (ca MTT)1 sau a
servic iilor oficiale (ca Senatul), uneori cu ocazi a unei crize,
evidențiază lipsuri le mijloace lor de comunicare și sugerea ză
îmbun ătățiri. Aceasta fac și cărțile scrise de către
profesionișt i (ca A. Woodrow)2 sau observator ii (ca M.
Schudson sau A. Mine)3.
Filme și emisiuni. Universul mijloac elor de comuni-
care este prezenta t fără indulgenț ă de lung metraje (Absence
of Malice, 1981) și de serial e telev izate (Lou Grant, 1971-
1982, sau Murph y Brown, 1988) sau uneor i de emisiuni (ca
Guignols de la Canal Plus) care sat irizează media.

Mici mijloac e de comunicar e contestatar e. Organe
de partid, jurnale parale le, talk-show-mi politice, stații FM
asoci ative, canale închiriate pe cablu fac, de asemenea,
cunoscut ceea ce altfel ar risca să fie disimulat. La fel, în
regimurile autor itare, samizdat-e\e (texte difuz ate pe sub
mână) infor mează și stigm atizează implicit mijloac ele de
comunicare – ca și radiourile cland estine sau periferice,
televiziuni le prin sateli t, audio și videocase tele.
Radiote leviziunea publică. Un M*A*R*S ? Da,
pentru că ea se consacră serviciu lui public și pentru că, prin
simpla sa existen ță, ca constitu ie o critică a radiote leviz iunii
comerciale: fără pauz e publi citare la fiecar e 10 minute, fără
diver tisment ademenitor, fără inform ații filtrate prin
multinaționa lele furnizoare de publi citate. Ea gener ează o
adev ărată concurenț ă ale cărei efecte pot fi remarcabile:
radio televiziun ea din Japonia și din Marea Britan ie
repre zintă un exce lent exem plu în acest sens.
2. Indivi zi sau gru puri
Instanțe de organi zare. în măsur a în care aceste
comisii etatice nu prim esc ordine de la guvern și în care ele

au ca prim scop protejarea publicul, putem fi tentați să le
consider ăm unul dintre M*A*R*S. în chemările la ordine și
în rapoart ele sale, CSA denunță eroril e radiote leviz iunii,
trucajele, senza ționa lismul etc. Com isiile primesc plânger i,
în genul unui consiliu al presei. Totuși, acest e instanț e, ca
FCC în SUA, fac să fie respec tate princip iile instituite de un
Parla ment. Ele se situează la limita deon tologie i.
în Franța, Com isia cărții de identitate a jurnaliștilor
(creată prin legea din 1935) este independen tă. Fără a fi un
Ordin profesiona l, ea este strictă în ceea ce privește
respec tarea anumitor regul i, însă nu dispune de mijloace de
a deschide anch ete, dacă ar dori să o facă.
Cronicarul specia lizat. Mijloace le de comunicare au
întotdeaun a tendinț a de a trece sub tăcer e propriile afaceri.
Totuși, acum, când consti tuie unul dintr e sistemele nervoase
ale corpulu i social, publicu l are nevoie să fie infor mat
asupra acestor proble me. Trebui e deci ca unii jurnaliști să se
speci alizeze în acest sector pentru a acoper i actua litatea și
pentru a se dedic a anche telor Iară complezen ță. David Shaw
de la „Los Angeles Times" este unul dintr e cei mai vestiț i
redactori de cronic i': lungile sale rapoar te (despre
jurnalis mul sportiv sau despre relațiile dintr e presă și

poliție) se situeaz ă la jumătatea diurnulu i față de articole le
jr. și de lucr ările universi tare.
Critici interne. în Statele Unite, anumiți jurnal iști
sunt însărcina ți cu in-house critic. Japonez ii au
shinshashitsu din 1922. Aceste „comisii de evaluar e a
conținuturi lor" există la toate cotid ianel e importan te2. O
echipă de jurnalișt i exam inează în fiecare zi propriul jurnal
în căutare de violări ale codulu i și scriu un rapor t. Uneori
aceasta se ocupă și de „poșta cititorilor" și primeșt e
plâng erile. Este vorba, în domeniul presei, de faimosul
„control al calității" care a făcut să devină vesti te produsele
nipone.
Consili eri în deontologie. Există credinț a că criticile
interne contribu ie la educar ea deontolog ică a personalului.
Se pot înființ a, de asemenea, „com itete de etică", compuse
din jurnalișt i care analizează probl emele deonto logice, își
dau avizul asupra cazuri lor pe măsur ă ce apar, organiz ează
ateliere și, dacă este necesar , redactează un cod. Există și
„con silii de redac ție", compuse din reprezent anți ai
conduc erii și din jurnaliști. Sarcina lor este de a-i infor ma pe
noii angajaț i. Un ziar poate, de asemenea, să solicite, pe o

perio adă de timp, servicii le unui expert din exter ior (ethics
coach) așa cu m a iacu l „Philadelph ia Inquirer".
Mediatorul. Această sarcină este asumată cel mai des
de către un jurnalist cu experien ță care este angajat de ziar,
ca „Le Monde", de un post de radiot eleviziune sau chiar de
un organism larg, ca Radio Canada. Este necesar ca el să fie
respec tat de partener ii săi și să nu aibă nici o temere sau
vreo speran ță în ceea ce privește ierarh ia. Rolu l său este de
a-i ascul ta pe utilizator ii nemulțumiți, de a întreprind e o
anch etă și, în cazurile importan te, de a-și publica conclu ziile
într-o cronic ă săptăm ânală. El deschide o ușă publicului, îi
dovedeșt e că este gata să-i ascult e criticile. Avantajele sale
față de consil iul presei: facilitatea accesulu i și reac ția rapid ă.
Dificu ltatea: dacă vrea să rămână eficient, el nu trebuie să
apară nici ca un avoc at al ziaru lui, nici ca un purtător de
cuvân t al utilizator ilor. De asem enea, poate servi drept ghid
în dom eniul deontolog iei.
Prim ul „ombuds man" a fost numit de către „Louisvil le
Courier – Jurnal" în 19971. De fapt, primul datează, fără
îndoi ală, din 1913, când Pulitzer crease un birou al
exactității și al echității pentru a primi plânger ile adresate
cotidianu lui său din New York, „ World".

R. Chandler , editor foarte respectat în Statele Unite, a
sugerat în 1989 un M*A*R*S destul de asemănător : un
comitet de arbitraj, înființat de un mijloc de comuni care
amenințat cu un proces de defăi mare, care ar fi fost compus
din experț i exterior i și al cărui aviz asupra cazulu i ar fi fost
publi cat.
Comitete de legătură. în Statele Unite, primele au
fost acele free press/fair trial committees reunind jurnaliști
și oameni ai legii pentru a-i ajuta să înțeleagă exigențele
respec tive și pentru a îndepărta riscul unei îngrădiri oficiale,
cum a fost cea impusă presei britan ice sub pretextu l
garan tării proceselor echit abile. În Franța, în anii '70,
sindic ate ale jurnalișt ilor, magistra ților și ale poliției
înființaser ă un comitet de acest gen. O asemenea legătură ar
trebu i să fie stabi lită cu orice grup cu care jurnaliști i riscă să
intre în conflic t, în dauna interesului public (poli ție,
imigranț i etc.) Și, de asemenea, cu organizaț iile contestatar e
(părin ți, mișcări feministe etc.)
Consiliul local al presei. Acest termen desemnează o
serie de întâlniri regula te (trimestriale, de exemplu) ale
membrilor reprezen tativi ai unei local ități cu respon sabilii

presei de scandal – uneori la inițiativa unui director de
mijloc de comunicare', alteor i a unei institu ții exterioar e
(școal ă de jurnalis m, asociaț ie a utilizator ilor). Utilizatorii
au, de asem enea, posibilitatea de a-și expri ma plângeri le și
dorinț ele, însă și să înveț e cum funcțione ază presa și astfe l
să devin ă mai tolern ți.
De-a lungul timpulu i, „Journal- Star" din Peori a
(Illinois) a cerut fiecărei gospodine din fiecare din 21 de
zone de difuzar e să-i întrebe, la întâmplare, pe locuitor ii din
cartierul lor, despre calitățile și defec tele cotidi anului. în
timpul unui dejun lunar , membrii acestui consiliu original
făceau un raport al cărui rezumat era publi cat pe o pagină
sau două.
Destul de asemănător este ,juriul utilizatorilor", format
dintr-o serie de utilizator i aleși ca reprez entativi pentru
„piața" sa, pe care mijlocul de comunicare îi chest ioneaz ă, o
dată sau în mod regulat, despre ceea ce cred despre acest a.
Ei sunt plătiți pentru fiecare sesiune și dezba terile lor sunt
animate de că tre un m ediator.
Consiliul național sau regional al presei. Este cel
mai cunoscut M*A*R*S căci este prezent în toate
democrațiile nordi ce, germ anice și anglo-saxone, cât și în

țări atât de diferit e ca India, Chil e, Israel și Estonia.
La origine ideea este suedeză (1916). Ea a reapărut în
1928, într-un raport al Internat ional Labor Organiza tion,
apoi într-un proiec t al Curții de onoare conceput de către
Federa ția internaț ională a Jurnalișt ilor în 1931. Comisia
Hutchins reia ideea unui consiliu naționa l în 1947 iar, în
1953, Marea Britani e înfiin țează al său Press Council, care
avea să devină un mo del.
Există tot atâtea formu le de consilii câte consili i
exist ă. în Canad a, de exemplu, datorit ă mărimii țării, au fost
create câte unul la nivelul provinci ei. Ele difer ă prin
condi țiile creării lor, prin inițiatori, numărul membrilor,
procedur i, buget, autorit ăți etc. Pentru a simplifica, putem să
le clasif icăm în m odul următor:
Mai întâi o punere în gardă: există pseudo- consilii,
formate din reprezen tanți ai guvernului sau chiar prezida te
de ministrul Inform ației: misiunea lor este de a îngrădi
activitatea presei. Există și semi-consil ii: acestea sunt inapte
din cauza absenței persoanelor exterioar e mass-m edia. In cel
mai bun caz, sunt înființate de comun acord de către patroni i
piese i și jurnaliști, ca în Germani a și în Austria. Cel mai des
însă ele repre zintă un singur grup, cum ar fi editorii în
Dane marca, jurnalișt ii în Elve ția.

Adevăr atele consili i, din zilele noastre, sunt în mod
normal form ate din o treime sau chiar jumătate utilizatori, în
mod ideal, ele ar trebui să utilizeze toate mijloacele pentru a
îmbun ătăți activitatea presei. Sau, cel puțin, confor m
consti tuției fostului Press Council britanic : să apere
libertatea presei și să interv ină, dacă este cazul, pe lângă
guvernan ți; să examineze plânger ile utilizatorilor; să
supraveghez e evoluți ile susceptib ile de a limita infor marea,
cum ar fi o prea mare concentr are de întreprind eri de presă;
să publice în mod regula t rapoarte despre munca consil iului
și statistici despre stare a presei. Altel e adaugă un interes
pentru învăț ământul jurnalisti c și pentru cerce tare.
Însă, vai, până acum consilii le nu-și propun decât
două misiun i: 1) să ajute presa în lupta sa împotr iva
adversarului tradițional al libertății sale, guvernul ; 2) să
incite presa să dea socote ală în fața publicului. însă acest ea
se limitează adesea la cea de-a doua. Trebuie sublini at faptul
că un consiliu nu are nici o putere de a sancț iona: mijloacele
de comuni care participan te se angajea ză doar să-i publice
hotăr ârile.
Un consi liu ar trebui să fie capab il să ia inițiative, deci
să asigure o observar e sistematică a mijloacelor de
comunicare. Totuși, consiliu l presei britani ce a refuzat

totdeauna să o facă, în timp ce activ itatea de monitoring era
practicată de Advertising Standards Authori ty, înființat în
1978 de către persoanele care se ocupă cu public itatea
pentru a-și aplica propriul cod și care prim ea, de asemenea,
plâng eri. Fără îndoial ă, o explicație rezul tă din lipsa
mijloacelor. Un consiliu prejudici ază putere a patronilo r, deci
nu se poat e conta pe faptu l că ei ar fi foarte generoși. în mod
ideal, banii trebu ie să provin ă din surse foarte numeroase:
organiz ații internaț ionale public e și privat e, agen ții
guverna mentale, fundați i, sindicate, universit ăți și firme
comerciale exterioar e mijloacelor de com unicare.
ONG-uril e legate de mijloace le de comunicar e.
Grupuri a căror activitate este legată de mass- media, ca
sindic atele (Sindic atul Naționa l al Jurnal iștilo r, SN.T, în
Franța, de exemplu), asociaț iile corporativ e sau organizațiile
non-guverna mentale (ca Reporters sans fronti eres) execută
opera țiuni de „control al calității", ocazionale sau periodi ce;
sau chiar fundați ile indep endent e, ca cele pe care magna ți ai
presei le-au creat dinco lo de Atlant ic pentru a finanța
învățământul, cercetarea și alte moduri de îmbună tățire a
activității (cum ar fi Freedo m Forum )\ In anii '60 și '70,
aceste grupări au jucat un important rol în crearea sau

supravie țuirea M*A*R*S.
Asociaț ia cetățenilor / militanților. Poate fi vorba de
mișcări de mare intoleranț ă sau cu o țintă clară, care public ă
lista emisiunilor pe care le dezaprobă și numele ofertanț ilor
de publici tate care le finan țează (tactică uneori
eficientă). în cel mai bun caz, este vorba despre asociații de
utilizatori care apelea ză la întâlniri de sensibilizare,
campanii de scrisori, sondaje de opinie, evaluări sistematice,
intervenț ii pe lângă legisla tori, plâng eri adresate
organis melor de control, procese și, de asemenea, la acțiuni
de boicot.
în Statele Unite, Actionfor Childr en.s Television
(1968) a obținut succese remarcabile în benef iciul copiilor.
în Franța, MTT în 1996 a reunit la Paris, sub egida
UNESC O, reprezentanți ai organizațiilor de telespect atori
din Europa și Canada, într-o țară cu totul difer ită, Niger , o
asoci ație grupea ză radio- cluburi care organiz ează audiții
colective și tri mit critici și sugest ii.
Consiliul de disciplină. Poate fi constitui t în cadrul
unui ordin (ca Ordine dei Giornal isti italieri) al unei
asoci ații corporative (ca ASNE) sau, cel mai des în Europa,

al unui sindic at al jurnal iștilo r. Exper iența arată că acesta
este întotdeaun a discret și rareor i sever: are tendinț a de a
găsi scuze membrilor săi.
„Societatea redactorilo r". O asocia ție de profesio-
niști care, de obicei, sunt acțion ari la firma pentru care
lucrează, încearcă să aibă un cuvânt de spus în elaborarea
politicii redacțion ale1. La Radio- France există o socie tate
activă în perioad ă de cri ză. Acest M* A*R*S este rar. Este cu
atât mai rar întâlnit cu cât personalul2 dețin e în propri etate
întregul mijlo c de co municar e.
„Societatea utilizator ilor". De asem enea rar întâlnită,
ea este o asoci ație a cetățen ilor caic obține acțiun i la un
mijloc de comunicare și cere să aibă un cuvân t de spus în
politica generală a întreprinder ii respectiv e – cum ar fi
„societatea cititorilor" de la „Monde". Un caz remarcabil:
cel al rețelelor de transm isie prin cablu din Manitob a, unde
utilizatorii au învins marile firme care anticipau milioane de
dolar i profit. Ei au obținut ca alegerea anuală a comitetului
de conducer e a fiecărei rețele să se facă în fiecare
comunitate.

Observatorul mijloacelor de comunicar e. Anali-
zează comport amentul mijloac elor de comunicare și publică
lipsuri le pe care le remarcă. Dacă se întâmplă să fie
științific, cea mai mare parte sunt militanți, mai ales în
Statele Unite. De stânga (Project Censoredf și, mai curând,
de dreapta, general iști sau speci aliști, ei încearc ă în
publi cațiile lor să dovedească că mijloacele de comunicare
distorsione ază inform ația, polu ează spiritele.
3. Pr ocesul
Educația universitară. Un jurnal ist format la locul de
muncă sau într-o școal ă strict tehni că riscă să nu fie decât un
scrib, tratea ză cu ușurin ță subiec te din diferit e domenii, este
supus ierarhi ei și notab ilităților – prea preocupa t de
interesele sale și prea puțin de deontolog ie.
Acest tip a apărut evident în anii '90 în Africa neagră,
ca și în țările Europei de Est. Noua genera ție de jurnal iști
care a înlocuit pe nepregă tite nomenkla tura unui regim
dictatorial este adesea incompetentă în ceea ce privește
jurnalis mul și eti ca.
In zilele noastre, în jur de trei sferturi din tinerii jur-
naliști francezi sau americani au făcut studii de jurnalism la
universi tate – astfel ostilitatea reciprocă dintr e oamenii din

mass-m edia și universi tari s-a atenua t. Universitat ea este
mai independen tă decât alte instituții, față de guverne, cât și
față de mediile de afaceri. în afară de experț ii săi, de
inspira țiile sale, ea poate furniz a așadar o bază de acțiune
pentru num eroase M*A*R*S.
Ceea ce lipsește universi tăților sunt fondurile. Firm ele
mediatice trebu ie să încur ajeze, pretutind eni, din punct de
veder e financ iar, form area profesioniștilo r, așa cum o fac în
Statele Unite : donații pentru școli, burse de form are
continuă, fin anțare a cerc etării.
Formarea continuă. Jurnalișt ii trebui e să-și ridice
gradul de competență într-o speci alitate și să ia distanță
uneori pentru a medita asupra meseriei lor. Aceasta se poate
realiza printr-un an sau un semestru sabbatic la universita te
sau prin seminarii de o săptă mână.
Atelier e de o zi (fie în cadrul redacțiilor, fie în
exteriorul acestora) sunt organiza te de către asociaț ii
profesiona le, școli de jurnal ism, ONG-uri. Având un
caracter pract ic (studiu de caz, joc de rol), ele accen tueaz ă în
rândul jurnalișt ilor, conștien tizarea responsabil ităților lor și
le oferă ghidur i de compor tament față de surse, angajatori și
utilizatori.

Mijloac ele de comunicar e în școală. Timpul pe care
oamenii îl consacr ă mijloacelor de comunicare justific ă
ideea că ei trebuie să le cunoască și să știe să le utilizeze în
folosul lor. Toți copiii au nevoie să-și însușească o serie de
cunoștin țe despre structuril e mijloacelor de comunicare,
conținuturi le, efectele lor și să învețe cum să le consu me – și
chiar cum să le realizeze (ziare ale colegiulu i, chiar radiouri
în școală).
Consultări cu utilizator ii. în Statel e Unite, la înce-
putul anilor '90, era moda sesiuni lor de ascul tare (reader
call-in nights): în anumite seri personalul redac ției se punea
la dispoziț ia telefoni că a utilizator ilor. Varian tă: la ziar, în
timpul pauzei de masă, jurnalișt ii discu tă cu un invita t
despre ac tivitățile sale în cadrul co munită ții.
În mod obișnuit, se pot desfășura întâlniri între pro-
fesionișt i și utilizatori în oricar e club al presei. Sau, de
asemenea, mijlo acele de comunicar e organiz ează „reuniun i
municipale" (town meetings) în cadrul căror a jurnaliști i se
intereseaz ă de preocup ările locui torilo r, despre ceea ce
așteaptă din parte a presei locale. Apoi ei îi ajută să se mobi-
lizeze și să-și rezolve proble mele (vezi civic jurnal ism).

Studier ea opinie i. Radioul, deven it foarte curând
comercial, a trebuit să-și dovedească audienț a în fața
ofert anților de publicitate – așa cum s-a întâmplat apoi cu
televiziunea. Până în anii '60, presa scrisă s-a mulțumit să
facă verifi carea difuzăr ii sale. Concurenț a fiind mai
putern ică, toate mijloac ele de comunicare doreau să
cunoască stratificarea demogr afică a propriulu i public și
opini ile / nevoi le / dorințel e fiecărei categor ii, în scopul de a
o putea capt a mai bine și a o vinde ofertan ților de publi citate
particulari.
Motivația este comercială, însă efectul este cel al unui
M*A*R* S. După exemplul cerce tătoru lui Lazarsfeld, se
opune adesea cercetarea „adm inistr ativă" (în servic iul mass-
media), cerce tării „critice" (în serviciu l publiculu i). De fapt,
cele două nu se exclud.
Audit-ul deontologic. Un mijloc de comunicare
trebu ie să-și verif ice nivelu l etic. Care este proporți a erori lor
sale? Regu lile interne sunt cunoscute, înțelese, aplic ate de
personal? Ce gândește publicul despre serviciile sale?
Conta ctele sale cu acest a sunt suficien te, eficiente? Ce s-ar
putea face pentru îmbunătă țirea situa ției? Un simplu control

poate să m odifice com porta mentele.
Cercetar ea cu scop nelucrat iv. Ea este apanajul
universi tăților, al diverse lor institute (ca Observa torul
europe an al audiovizu alulu i, la Strasbou rg, din 1992) și, în
Statele Unite, al think tanks, centre de reflecție și de
cercetar e finanța te de către fundaț ii. Toate angajează exper ți
capabili să conducă studii lungi și aprofundat e, în speci al
studii empir ice ce furniz ează date în cifre. Critica
mijloacelor de comuni care nu se mai poate mulțumi cu
exemple luate la întâmplare și cu anecdot e. Dezbat erea
asupra deon tologie i însăși se rea lizează prea des prin lovituri
retor ice: acuzaț ii vagi și răspun suri impresioniste. Este
nevoi e de cifre extrase din analize de conținut și de non-
conținut, studii de aud iență, com parații istoric e.
Aceste studii sunt necesare în mod speci al pentru: 1.
perceperea ocultărilor și distorsiuni lor extinse pe care le
comit mijloac ele de comuni care, greșel ile cele mai
influ ente deoarec e marele public nu le remarcă; 2. a
evalua efect ele activității mass-me dia într-o societate, în
speci al pe termen lung. Deci, pentru a sugera
compor tamente mai bune.

III. Ceea ce s-a făc ut în Eur opa
Sunt multe mijloac ele de comuni care care și-au creat
singure un cod? Nu, în nouă țări din zece. Totuși, în două
treimi din țări există un cod aproape genera l recunoscut. De
unde provine? Cel mai des de la sindicat e ale jurnaliștilor,
uneori asociat e cu editori (Norvegi a, Suedia). în două cazuri
(Germania, Austria) codul provine de la consiliu l presei, el
însuși cre at de sindicat ele jurnalișt ilor și editori lor.
Pretutind eni sindica tele au abordat deon tologia în cărți
sau în propriile lor period ice, au organiza t congrese și
seminare, au numit comitete de etică. Ele au colaborat
uneori la crearea unui consiliu al presei (Suedi a, Norvegi a,
Austria, Germania, Olanda) sau și-au creat chiar ele unul
(Elveția).
Pentru a face respect ate regulil e, mai mult de jumătate
din țări au un consiliu naționa l. Șapte țări, care sînt toate
situa te în Sud2, cu excepț ia Irlande i și Belg iei, nu au așa
ceva. în zilele noastre, acolo unde există un consiliu al
presei, acesta are tendința de a-și extinde baza de recru tare
și / sau funcți ile. Cu toate acestea, britanicii, dimpotr ivă, i-
au restrâns componenț a și misiun ea. Consili ile regiona le și
locale se pare că nu și-au făcut încă nicăier i apar iția.

Mediatori i sunt destul de rari. Doar șapte țări din
șaptesprezece au unul sau mai mulți: Elveția, Marea
Britanie, Irlanda, Spania, Italia, Suedia și Franța.
Aproxi mativ2 douăze ci într-o regiune a globului care
numără aproape 1.500 de cotidiane, peste 5.000 de posturi
de radio și aproape 900 de posturi de telev iziun e – fără a mai
pomeni miile de reviste. însă unele dintre cele mai bune
ziare ale continentu lui au un mediator („Le Monde", „The
Guardian", „El Pais", „ La Republica").
Și celelalte M*A*R*S ? Mijloace le de comunicar e își
corectează toate în mod foarte clar greșeli le? Răspun s
cvasiun anim: NU. Cea mai mare parte a mijloacelor de
comunicare o face, însă discret, cu excep ția celor din
Finland a. Exist ă critici intern e? Acestea sunt necunoscu te.
Atunci există media reporters. Găsim câțiv a în peste
jumătate din cele șaptespreze ce țări: în Marea Britanie, toate
cotidian ele și jurnale le de duminică de calitate au unul, o
inova ție. în mai mult de două treimi din țări nu exist ă o
revist ă critică. în schim b, în astfel de țări, critica face
obiectul emisiun ilor trans mise prin antenel e servic iului
publi c.
Jurnalele nu utilizează niciodat ă „chestionare despre
exactitate și echitate". în majorit atea țărilor , mijloacele de

comunicare tipărite întrepr ind anchete în scopul de a
descoper i ceea ce cred clienții despre servic iile lor – însă nu
o fac nici des, nici în mod regul at. „Poșta cititorilor"? în
Franța ea nu s-a dezvo ltat decât recen t. însă pretutinden i în
Europa, cele mai multe ziare și magazine au o rubrică
speci ală. Totuși, scrisorile publica te sunt rar critice la adresa
ziarului.
Și M*A*R* S-ul cel mai puțin periculos și cel mai
eficient, însă cei mai lent, educa ția'/ Proporț ia jurnaliști lor
care au studii superioare apare foarte clar (Finland a 82%,
Franța 69%, Italia 44%) sau sub form a estimărilor foart e
vagi: între 20 și 50% în Olanda, între 20 și 80% în Spania,
între 40 și 75% în Suedia. In ceea ce îi priveșt e pe cei care
au urmat cursuri de jurnal ism, estimările arată în jur de
25%, cu excepți a Austrie i și Germaniei (mai puțin de 5%) și
a Suediei, Dane marcei și Spaniei (70-80%). Există o
tendință foarte pozitiv ă: aproap e peste tot se estimează că
între 70 și 100% dintr e jurnalișt ii astăz i debutanț i posedă o
diplo mă universit ară, in mai mult de jumătate din țări,
jurnaliști i pot benefic ia de o form are cont inuă.
în mod bizar, în trei sfertur i din țările europene,
asoci ațiile naționale de consu mator i nu par să se ocupe
niciodat ă de produsele mediatice. Nu s-ar putea analiz a

violența de la televiziune așa cum se anali zează nitrații de
apă de la robinet? Există asociaț ii ale consu matorilor de
media? Da, în peste jumătate din țări. Ele se ocupă aproape
în exclusivi tate de te leviz iune.
Acționari atul jurnalișt ilor se găsește în 10 din 17 țări
europen e, însă de obice i nu priveșt e decât una sau două
publicații. Nimeni în Europa n-a auzit de cetățen i care
cumpără ac țiuni pentru a avea un cuvân t de spus.

CRITICI Ș I OBST ACOLE
Deontologia s-a dezvol tat în cadrul unor sisteme vaste
și complexe, mass- media și societatea umană; meritul de a fi
sublini at acest lucru le aparține mediologilor marxiști. De
asemenea, ea trebui e să se supună criticilor multiple și
contr adictorii, să înfrunte obstacol e cu atât mai de temut, cu
cât unele provin din mituri. De unde relativa sa
subdezvol tare.
I. Crit icile
Critici le duc la coduri. Se zice adesea despre codul
unui mijloc de comunicar e că poate fi folosit împotriv a
acestuia într-un tribuna l. Acest lucru s-a întâmplat pe Coasta
de Azur , iar în codul germ an este chiar prevăzut, în Statele
Unite, avocaț ii ziare lor nu îi sfătuiesc pe clien ții lor să-și
realizeze un cod: se tem de mania procedur istă a
utilizatorilor și în speci al de procesele de defăi mare.
De fapt, codul contr ibuie la conv ingerea juraților de
buna- credință a mijloacelor de comuni care. De altfel, marile
grupuri dispun de mijloac e de a face să treneze procesele
până la a câștiga sau a-1 face pe recla mant să abandonez e.
Coduril e și alte M*A*R*S permit celor simp li să se facă

ascul tați de m ass-m edia.
O altă acuzaț ie recentă : coduri le, simple texte, ame-
nință libertatea presei. S-a putut observa o reacț ie isterică
sau chiar o tactică' destinat ă să garant eze că nici o restric ție,
nici chiar morală, nu va putea fi impusă libertății de a
câștiga bani. însă, în anii '90, parla mentele scandinav e
urmăreau" să conver tească codul stabi lit de profesionișt i
într-o lege, contro lând astfel proble ma aplicării regulilor: o
tendință foarte regretab ilă.
Reproș serios: coduril e nu sunt decât o listă de prohi-
biții vagi și de legăminte pioase. Cine se gândește la
telespect atorul din Statele Unite3 crede că visează citind
codul NAB (de exemplu: „Emisiunil e trebuie să contribuie
la dezvol tarea sănătoasă și ech ilibrată a copii lor"). Tot astfe l,
dacă compar ăm codur ile jurnalișt ilor din URSS cu ceea ce
era reali tatea soviet ică, un ochi ar râde, al tul ar plânge.
în anumite coduri se găsesc fraze lipsit e de sens sau de
justificar e: „Rolul jurnalistu lui este acela de a spune
adev ărul"; însă ce este adevăru l? Trilioan ele de fapte
adev ărate care, pe drept cuvân t, nu sunt niciodat ă relatate?
„Publicul are dreptul să cunoască adevăru l": un drep t care se
bazează pe ce anum e? Sau chiar: „Publicul are dreptul la
infor mare", dreptul la o fotografi e a fostei neveste a

președin telui Kenned y dezbră cată, pe o plajă grecească?
Pe de altă parte, coduril e par să reflecte viziun ea
jurnaliști lor asupra lumii, adică mai ales a bărbaț ilor,
absolven ți de facult ate, orășeni, înzestrați (în țările dez-
voltate) cu venitur i destul de bune. Și femeile, săraci i,
minoritățile etnic e? Acest lucru este și mai evident în afara
Occid entulu i: în India, jurnaliști i sunt occidenta lizați și
adesea aparț in unei caste de rang înalt; în Coreea, doar 5%
dintr e aceșt ia sunt femei.
în orice caz, la ce folosește un cod dacă „nu are dinți"?
Când asocia țiile corporat ive sau sindic atele prevăd sancțiuni
(ca expul zarea) acestea sunt rar aplicate. Și la ce folose ște
un cod dacă nu ia în considerar e relațiile de putere? Există
charte care prevăd că jurnalistul nu trebuie să accep te sarcini
contr are eticii. Individu l va consider a această preved ere
periculos de respec tat, mai ales în perioada de criză. Pare
indispensab il ca jurnal iștii să și blinde ze coduri le: obținând
participarea la conducerea editor ială a publi cației lor,
incluzând codul în contractele colec tive sau chiar legal izând
clauzel e codulu i într -un statu t profesiona l.
Critici de dreapta și de stânga. La ambele extreme
ale spectrului politic exist ă o opozi ție față de libertatea

presei. Bine înțeles, deontologi a este disprețuit ă (și
mijloacele sale de aplic are), este considera tă una dintre
inven țiile ridicole ale democraților naivi. Pentru a proteja fie
„națiunea", fie „poporul" se consideră necesar ca mijloac ele
de comunicar e să fie controla te fie prin forța poliției, fie
posedându-l e pe toa te.
Discipolii lui Marx, ai Școli i de la Frankfurt, ai
mișcării cultural- critice par să-i considere pe utilizator i drept
marionet e manipu late de o mână de miliardari. Aceștia, care
posedă cea mai mare parte a mijloac elor de comunicare sau
distribu ie majorita tea publi cității lor pot să le dicte ze
compor tamentele. Credibil itatea acestor critici suferă de
faptu l că, înaint e de 1991 cel puțin, au uitat întotdeaun a să
stigmatizeze regimurile de presă necap italiste: cel sovieti c.
Dimpotriv ă, ultraliberalii, care nu țin seama de vreo
lege sau regula ment privind mijloacele de comunicar e,
prezintă deontologi a drept un complot comunist împotriva
libertății cuvân tului și libertății de acțiune. Jurnal istul are
dreptu l de a fi iresponsabil : doar propri a conștiință îl poate
ghida. Dacă exist ă un mijloc de comuni care care nu se pune
în slujba publi cului, piața îl va eli mina.
Critici le realiștilor și cinic ilor. Reali tatea este prea

complexă, situați ile prea diverse pentru a putea face niște
regul i general e sau pentru a prevedea toate cazur ile: codu l
este, prin forța împrejurărilor , prea vag – în timp ce
jurisprudența unui Consiliu al presei, la capătul câtorv a ani,
este enormă. Jurnal istul presat de timp nu poate merge să
consult e codul când trebu ie să ia o deciz ie. IV altfel,
jurnaliști i nu se pun de acord asupra a ceea ce trebui e să
facă. Ce condui tă trebuie să adopte când sunt prinși între
două clauze contrad ictori i?
Aplicare a regulilor cere ca oamenii să li se consacre în
mod sistematic. Utilizatorii nu sunt organizați, se cred
neput incioși, cunosc puțin mediul jurnal iștilo r. Patronul
mijloacelor de comuni care are altceva de făcut : înainte de
toate să-și gestion eze și să-și dezvol te întrepr indere a. De
aceea, marile mijloac e de comunicar e pot fi mai
deonto logic e decât cele mici: ele sunt mai bogate și totodată
mai independen te față de public și față de ofertan ții lor de
publi citate.
În ceea ce-1 priveșt e pe jurnalist, el nu are ca unic
obiectiv să-1 servească pe utilizator : în mod natur al, el caută
și influ ență, celebr itate, promovar e, noroc. în democrațiile
sărace ca India sau Rusia, cea mai mare parte a jurnal iștilor
nu pot să se preocup e de deon tologie : ei au multe de făcut

pentru a-și păstra locul de muncă și pentru a câștiga câțiva
bani, sau foarte multe altele dacă au fost corupți. în multe
din țările Amer icii Latin e, cea mai mare parte a jurnalișt ilor
nu și-ar putea atinge cele două scopuri fără a-și lua un al
doilea (dacă nu al treilea) loc de muncă, adesea la un
ofert ant de publici tate sau la o sursă potenți ală de infor mare.
Chiar în Europa Occidentală, în scopul de a prospera (sau de
a supravi ețui) în profesiune trebuie să faci servic ii, să cedezi
presiuni lor: îți trebuie talentu l lui J.-F. Kahn pentru a-ți
permite să treci peste toa te în caz de confli ct.
Critici ale patronilor mijloace lor de co municar e.
Unii dintr e ei resim t o responsabi litate față de public.
Alții țin cont de faptul că un control al calității costă. Totuși,
pentru foarte mulți legea este suficientă. Orice M*A*R*S
este un atent at la dreptu l de proprie tate: fiecare e stăpân la el
acasă. Dacă se întâmplă că unui utilizator nu-i place ce i se
oferă, este de ajuns să schimbe ziarul sau canalu l. Când
acești patron i acceptă un M*A*R*S, aceast a se întâmplă din
preocup area pentru „relați ile publice".
Nu este imposibi l ca lipsa entuz iasm ului acestor
conduc ători de mijloac e de comunicare, particular i sau
guverna mentali, să fie urmare a faptului că ei văd în

M*A*R* S semnul unei evoluți i: o mișcare lentă spre o
participare a producători lor și a consu matorilor (jurnal iștii și
publi cul) la contro lul asupra mijlo acelor de co municare.
Critici le profesioniștilor. Astăzi jurnal iștii nu adoptă
o atitudin e unifor mă: ei pot să fie total indifer enți față de
deonto logie sau hipersensibil i. Când, în 1994, APME (vezi
capitolul „Jurnalism ul critic") a cerut membrilor săi să arate
ce cred despre versiune a amplă, clară și aspră a codului său
din 1975, 39% erau pentru, 36% categor ic împotrivă.
Anum iți adversari. în special vech ii jurnaliști, văd în
autocontrol un simplu machiaj destin at să ofere o înfățișare
plăcută mijloacelor de comuni care, să amăgeasc ă publicul.
Sau văd în aceast a o tendință periculo asă, ducând la cenzur ă
etatică.
Vedetele, cei 100 sau 200 de jurnal iști care în Franța
domină scena, prin relațiile pe care le au cu factor ii de
decizie import anți, se consideră departe de aceste proble me.
Ei își explo atează poziția pentru bani sau influen ță – și
declară că este suficientă conștiin ța pentru a-1 orien ta pe
profesionist.
II. Obstacole le

Deontologia, sau controlu l calității, nu este o soluț ie
simplă și globa lă pentru toate proble mele mijloac elor de
comunicare : este cel mai nesemnificativ lucru care se poate
spune. Dacă era un panac eu facil, am fi văzu t M*A*R*S
pretu tinden i. De fapt, există puține care operea ză în prezent.
în singura țară în care aproap e toate au exista t, Statel e Unite,
un număr mare dintre aceste M*A*R*S nu au supraviețu it,
iar în cea mai mare parte nu s-au multiplicat. în 1996,
exist au în Statele Unite în jur de 30 de ombuds men pentru
1.600 de cotidi ane, 7.500 săptă mânale, 12.000 stații de radio
și 1.500 de televiziune, 2.000 de reviste pentru marele
publi c. Și totuși, ei făceau față situa ției.
Această subdezvol tare a fost rezul tatul rezist ențelor
putern ice de care s-au lovit M*A*R*S. în nici o profesie nu
se aprec iază noutat ea, mai ales când ea pune în discu ție
puter i și prestig ii. Printr e obstacol ele impuse contro lului
calității: neînțelegerea sau ignoranța și, mai grav, natur a
omulu i sau cea a M*A*R* S.
1. Obiecț ii nejusti ficate
Amenințar ea recuperă rii etati ce. Se aude adesea,
mai ales în Statel e Unite, expri mată teama că Statul,
guvernul ar utiliza sistemele de autocontro l pentru a limita

libertatea de expresie. De exem plu, ar transfor ma un
consil iu al presei în tribunal excepțion al. Totuși, această
teamă n-a fost niciod ată justifi cată, chiar în India unde
Consiliu l a fost înființ at prin lege.
Inutilitat ea. Unii sublin iază că mijlo acelor de
comunicare „bune" nu este nevoie să li se aplice un control
al calității: personalul lor 1-a practicat întotdeaun a, în ceea
ce priveșt e mijloace le de comunicare „rele", acestea nu-1
vor accep ta: ele nu vor utiliza M*A*R* S intern și vor
refuz a orice instanț ă superioară . Acest lucru nu este greși t,
însă cea mai mare parte a mijloacelor de comunicare și cei
mai mulți jurnalișt i nu sunt nici în totalitate buni, nici în
totalitate răi – și au nevoie de chart e, de ghiduri și de
prote cție.
Stigmatul „relațiilor public e". Orice încerc are a
mijloacelor de comuni care de a apela la controlu l calității nu
ar reprez intă decât ifose. Mijloac ele de comunicare ar
simula că se ocupă de serviciu l public chiar atunci când
pasiune a lor rămâne profi tul maxim și (pentru unii)
propagand a. De fapt, consiliu l local al presei din Pretoria a
fost înfiin țat și condus de serviciu l relații public e a

cotidianu lui. Ne-ar putea mira că aceast ă rețetă comercială
reușit ă nu a fost imitată. Și că celelalte M*A*R*S ar fi atât
de puțin numero ase chiar atunci când utilizatori le prim esc
în general bine.
Ostilitat ea partizană. Confor m unor critici, deonto-
logia nu este decât o deghi zare cu care se împopoțone ază
activișt ii anti-mass-m edia, în cea mai mare parte de stânga.
Bine înțeles, într-o socie tate conserva toare, defăimătorii
ordini i stabi lite sunt mai degrabă progresiști – însă chiar în
Statele Unite, unii dintre cei mai activ i critici ai mass-m edia
se situe ază la dreapt a, ca AIM2. Acestea fiind spuse, când
un M*A*R* S include utilizator i, experi ența arată că ei nu
sunt nic iodat ă, în m od sistematic, an ti-media.
Ignoranța. Acest obstaco l negativ ar putea fi cu
ușurință trecu t cu veder ea. întreag a lume a auzit vorbindu-se
de deontologi e, însă, în interioru l mijloacelor de
comunicare, ca și în exterio r, cea mai mare parte a oa-
menilor nu au auzit pur și simplu niciodată vorbindu- se
despre diversel e sisteme de control al calității care au fost
inven tate, încerca te și al căror caract er nevătă mător și
eficiență au fost dovedit e. Mijloac ele de comuni care sunt

vinova te de această ignor anță: ele nu s-au preocupat să
descopere și nu au dorit să facă cuno scute M*A*R* S. Până
în prezent ele refuzau în cea mai mare parte chiar ceea ce se
dezb ătea despre deontolog ie.
2. Obstacole adevărate
Dependența jurnal iștilor. Num ai dacă nu este o
vede tă prețioasă pentru angajatorul său, un profesionist
trebu ie să se supună ordine lor pentru a obține public area, o
mărire de salariu sau o prom ovare. în Lumea a Treia și în
țările bogat e aflate în vremuri de criză, jurnaliști i nu-și pot
permite să-și pună în pericol slujba, în afară de a fi bine
protejaț i de lege, de a se organiza sau de a avea susțin erea
publi cului, ei nu pot, sub pretextu l deontolog iei, să se opună
patron ilor lor.
Conservatoris mul. SN.T, sindicatu l majoritar din
Franța, constată, în Cartea sa albă din 1993, „vechil e reflex e
corpora tive și conservatoare ale unei profesiuni
procl amându- și dreptul universal la critică, însă pretinzând
să scape oricăre i puneri în discuți e, în numele unui fel de
sacerdo țiu autopro clamat". Pentru a-i deter mina pe oamenii
de presă, care, ca orice ființe umane, nu apreciază

schimbarea, să se angajeze într-o reform ă, trebu ie exerci tată
o presiune puternic ă, uneori chiar până la a recur ge la
amenințări. Foarte des exist ă teama ca Statul să nu interv ină
prin legi care decid ca patron ii de mijloace de comuni care și
profesionișt ii să pună în pract ică un autocontro l.
Spiritul corporat ist. Corporația se apără de orice atac
exterior, ceea ce nu este surprinzăto r. însă ea pare să nu fie
singura care să nu fi pus în pract ică nici un mijloc de
autocontrol. Toți jurnaliști i or fi perfe cți?
Directorul genera l al unei mari reviste- magazin
spunea, în 1993, în legătură cu afacer ea Villemin: „Presa nu
are de ce să roșească pentru ceea'' ce a făcut. Jurnaliștii nu
și-au făcut decât datoria. Și noi nu avem, înain te de toate,
decât să ne judecă m singuri. Lupii nu se mănâncă între ei".
Se întâmplă rar ca mijloac ele de comunicare să se critice
unele pe altele, la fel și în cazul jurnal iștilor , în această
profesiune, ca și în altele', se împing e uneori solidaritatea
până la complicitate. Cei care greșesc sunt protejaț i prin
tăcere. Ei nu sunt denunț ați conduc erii și trec rar prin fața
consil iilor de discip lină ale organizațiilor profesiona le. S-a
putut compara ostilitatea tradiționa lă față de M*A*R*S cu o
reacție cole ctivă a birocr aților, tipici marilor întrepr inderi. Ei

nu suportă pătrunderea publicu lui în microcos mosul lor.
Setea de puter e. Fiecare în parte, proprietaru l și
profesionistu l, știe sau crede că dețin e putere. Ei, care se
delectează vorbind despre „medi acraț ie", cred că pot
influ ența, fie măcar prin ocultar ea infor mației. Și nu țin să
împartă acest privileg iu.
Aroganța. Fie că sunt sau nu competenți și curajoși,
profesionișt ii se gândesc la realitate . Unii, care au dobândit
o anume notori etate, refuză să recunoască că fac greșeli, mai
ales când ele sunt semnal ate de un utilizator care, în ochii
lor, nu știe nimic, nu înțelege nimic și predică pentru o
cauză. în 1986, Federaț ia intern ațională a Jurnalișt ilor și-a
amendat cu ușurință Declar ația de la Bordeaux (1954), însă
nu și conc luzia : „Jurnal istul nu va accep ta, în domeniul
profesiona l, decât jurisdicți a partener ilor săi, excluzând
orice intruziun e guvernam entală sau de altă natura'.
Jurnalișt ii consideră orice intervenție ca o violare a
sanctu arului în care, mari preoți ai infor mației, se consacră
voca ției lor. De fapt, ei admit foarte greu ca reproșuril e să le
fie făcute de colegi. Ce autorit ate, ce har superior le dă
dreptu l să se erijeze în judecători? Chiar ei sunt cei care,

deseori, se opun instalării unui mediator în biroul redacț iei
lor.
Uneori, consiliile presei nu obțin publicare a deciz iilor
lor. „Le Devoir", un cotidian foarte serios, chiar a părăsi t
Consiliu l presei din Quebe c după ce acesta a emis o sentin ță
împotriva lui. O atitud ine, vai!, normală apărea într-o
uimitoare declarație făcută de unul dintre redac torii- șefi
unui cotidi an pariz ian de calitate: „Nu recunosc nimănui din
exterior [jurnalu lui] dreptul de a-mi spune ceea ce am
dreptu l să fac sau să nu fac". Ne-a m gând i totuși că umilința
este necesară în fața complexită ții realității, având în vedere
că jurnaliști i sunt rar mari specialiști în domeniile pe care le
aborde ază.
Hiper -susceptib ilitatea. Președintele Truman spunea
că „dacă nu ne place căldura, nu trebuie să rămânem în
bucă tărie". Și totuși, oamenii din media, care au ales să se
plase ze sub proiec toarel e actua lității și dintre care mulți nu
încetează să cri tice notab ilitățile, ei-înșiși suportă foarte greu
critica. Unii suferă în aparenț ă de un ego fragil, drept pentru
care probabil l-au umflat până la exces, dator ită frecvent ării
celor sus-puși. Cum denigr area de sine și a profe siunii se
întâmplă destul de des, în particular' ne putem întreba dacă

uneori nefolosito area vanita te a jurnalișt ilor nu mascheaz ă
un complex de inferiori tate. Teama lor de ridicol ar expli ca
confor mismul, nega tivismul și cinismul care fac ravagii în
această profe sie.
Prețul. Ultimele două obstaco le care împiedică crea-
rea M*A*R* S sunt foart e concret e: contrar preced entelor,
ele nu pot fi surmontate doar prin formare, negoc iere sau
exper iență. Mai întâi, cea mai mare parte dintr e acestea (însă
nu toate) costă mult, atât pentru a le face să funcț ioneze, cât
și pentru a le face cunoscut e.
Un ombuds man, de exe mplu, tr ebuie să fie un jurnalist
exper imentat, foarte respec tat, deci o persoană foarte bine
plătită. Pentru un consiliu al presei este crucial să obțină
destui bani pentru a funcț iona bine, adică rapid' și, de
asemenea, destui bani pentru a-și asuma toate funcț iile, nu
doar pe cea de arbitru – și pentru a face cunoscut faptul că le
exercită.
Nu se poate asigura un contro l al calității fără finan-
țare din partea patronilor mijloace lor de comunicar e, care
sunt foart e reticenț i. Dacă M*A*R*S nu amenință cu nimic
veniturile acestora (ci dimpotrivă), consil iile le amenință în
mod indiscutab il puterea: dau publi cului posibilitatea de a-și

spune cuvântul și tind să întăreasc ă autonom ia
profesionișt ilor.
M*A*R*S reprezin tă o investiț ie excelentă. Toate
marile firme comerciale cheltuiesc averi pentru a îmbun ătăți
imaginea pe care publicul, guvernul sau tribuna lele și-au
făcut-o despre ele. Și de câțiva ani acestea au descoperi t
seducț iile deontolog iei. Totuși, multe dintr e mijloac ele de
comunicare prefer ă în locul aceste i investi ții achiziționare a
materialelor sau o creștere a divid endelo r.
Și apoi, unele mijloace de comunicare sunt lipsite de
bani. „Responsabili tatea socia lă" este atunc i foarte greu de
asumat. Multe ziare, de exemplu, nu au mijloacele de a
impun e jurnal iștilor proprii să refuze o călător ie oferit ă de o
întreprinder e oarec are. Un celebru direc tor al unui cotidian
recomanda să se accepte acest lucru și să li se întoar că
spate le la întoar cerea acasă. Este o soluți e, bineînț eles, dar
neelegant ă și un fac tor de inc ertitudine.
Timpul. Răul pe care îl provoacă aceste obstaco le ia
două form e. Pe de o parte, contro lul calității consu mă timp,
marfă care lipsește întotde auna în domeniul mass-m edia. Și,
pe de altă parte, el acțione ază pe termen lung: cel mai bun
sistem este educ ația, care își arată rezultatele la capătul unor

lungi ani de studiu. în afară de asta, cea mai mare parte a
M*A*R* S cer ca profesionișt ii și publicul să se obișnuiască
cu ele, ce ea ce ia foar te mult timp.
Tară fundamentală. Nici un M*A*R* S nu este
perfe ct. între altele, consiliu l presei este prea complicat,
codul prea flasc, mediatorul prea scump, educ ația prea lentă
etc. însă aceste defecte particu lare devin aproap e
insignif iante în comparaț ie cu o tară profundă a deonto-
logiei: ea riscă să deturnez e atenția de la cei care determină
cu adevărat comportamentul mijloacelor de comuni care. în
mod normal, decizi ile majore sunt luate la vârf – și nu la
bază. Principalu l criter iu utilizat atun ci este econo mic – și nu
moral. Responsabil itățile import ante nu aparțin jurnal iștilo r.
Bineîn țeles, este imora l pentru un report er să-și arunce
un articol la coș în schim bul mitei. însă ce se poate spune
despre un post de radio care preferă să-și mărească
profitur ile mai degrabă decât să angajeze încă un reporter de
care are nevoie pentru a acoperi bine actualitatea locală.
Este, cu siguranță, contrar deontologiei ca jurnaliști i să
accepte cadouri sau favoruri. însă ce se poate spune despre
mijloacele de comunicare ce își seduc ofertan ții de
publi citate prom ițându- le să le însoțeasc ă public itatea prin
articole scrise pentru a o pune în valoare?

La începutul anilor '80, Janet Cooke, de la
„Washington Post", a obținu t faimosul premiu Pulitzer
printr -o anchetă despre un personaj pe care 1-a invent at,
Jimmy, heroino man de 8 ani. Era contrar deontolog iei însă,
fără îndoia lă, ea voia să-și vadă semnătura pe prima pagină
sau o pro movar e, un pre miu. Știa ce ar plă cea: un fapt divers
extraordina r. Și ceea ce nu ar plăcea: o relatare în plus
despre sărăc ia și droguri le din ghetouri. Ea a mințit, însă
înainte de a o judeca trebuie să ne gândi m la sutel e de mari
mijloace de comunicare americane care, de-a lungul anilor ,
au ascuns foamea și epidemiile clin Africa pentru că un
coresponden t costă mult – și mai ales pentru că scopul lor
este de a plăcea utilizator ilor lor, care nu dovedește nici un
interes pentru Lum ea a Treia.
Nu este bine să se viole ze intimitatea unei familii
lovite de nenorocire, să se publice numele victimei unui viol
sau să se deform eze sensul unui discurs prin citate inexa cte:
tot atâtea proble me care se dezb at la seminar e. Greșeli le de
acest fel, pe care le comit jurnalișt ii, sunt foarte vizib ile
pentru utilizatori. Fără îndoial ă, ele constitui e priit
acumulare un volum impor tant. Insă, ca serviciu de slabă
calitate oferi t publiculu i, se poate cu decen ță compar a
violarea deonto logie i cu actele reprobabile ale firmelor

mediatice? Când, de exemplu, ele împiedica dezvo ltarea
noilor tehnologi i de-a lungul deceni ilor pentru a-și proteja
oligopo lul asupra vechilor mijloac e de comunicare, cum a
fost cazul în Statel e Unite pentru IM, UHF și televiz iunea
prin cablu. Sau când omit infor mații care ar putea irita pe
ofert anți de publicitate sat alte media de afa ceri.
O fi mă nu ar putea fi morală sau imora lă în lipsa unei
conști ințe. în schimb, ceea ce poate ea face este să ofere
angajaț ilor săi posibilitatea de a respecta deontologia. Ești
mai bine ca un jurnalist să nu prim ească un loc gratuit la o
piesă de teatru a cărei recen zie trebu ie să o scrie, decât să îi
plătească ziaru l bile tul?
Intre comportamentul antisoci al al jurnaliști lor și cel
al firmelor diferen ța este atât de mare încât uneor i
dezb atere a asupra deonto logie i poate părea inconsist entă.
Mai rău, ea prezint ă pericol e serioase. Nu ar fi vorba despre
o strategi e constând mai întâi în a da jurnaliști lor iluzia
că ar fi profesionișt i adev ărați – în timp ce, pe de altă
parte, sunt împiedic ați să fie cu adevărat astfe l, privându-i
de independenț ă și de mijloace – și constând apoi în
deturn area insat isfacți ei publicu lui spre ei, deveniț i țapi
ispășitor i?

CONCLUZII
Mijloacele de comunicare de pe întreag a planet ă au
evolu at foarte mult în ultimii 50 de ani. în primul rând
dator ită noilor media: între alte efecte, „tehnologi ile
libertății"1 fac aproap e imposibil contro lul comunicării de
către dictatori. însă acaparare a universulu i mass-m edia de
către marile firme s-a intensifi cat. Este necesar ca
profesionișt ii și publicul să se mobilizeze, să se organizez e
și să-și construi ască mijloace de acțiune. Deja acțiunea lor
din ultima jumătate de secol este în parte respon sabilă de
ameliorarea genera lă. Astfel, presiunea popular ă a
determinat guvernul francez să demonopol izeze în sfârșit
radio televiziun ea, la începu tul anilor '80.
Un nou context. Este ceva obișnuit în momentele de
criză ca mijloac ele de comunicare să înceapă să se preocupe
de deontologi e2. Și atunc i ele au, vai, tendin ța de a o
conc epe doar ca un instru ment al relațiilor public e, ceea ce
presupune pericole mari pentru prosperit atea și viitorul lor.
Un prim factor: lenta ridicare a nivelulu i de educ ație și de
activism al publicului. Oamenii au înțeles că serviciile
mediatice bune sunt cruciale; că mijloac ele de comunicare

tradiționale nu erau satisfăcă toare; că mass-m edia trebui e
să-și îndep lineasc ă bine toate misiunile. Și, puțin câte puțin,
foart e lent, conștien tizează că ele însele trebui e să-și asum e
sarcin i în cadru l refor mei. Un al doilea factor pare a fi
conști ința vocați ei pe care tineri i profesionișt i o au in mai
mare măsură și militantismul putern ic al unora în favoarea
libertății și responsabili tății mijloacelor de co muni care.
„Controlu l calității" devine totodat ă mai util și mai
realizab il. Mai realizabi l pentru că din ce în ce mai multe
națiuni au instaurat libertatea presei1 și aproape peste tot a
dispărut monopolul Statulu i asupra radio televiziunii. De
altfel, M*A*R* S au devenit mai utile din două motive. Mai
întâi, din cauza amenințări i crescând e a forțelor mercantile
în ceea ce privește mijloac ele de comuni care. S-a văzut cum
în trecut puteau fi bloca te infor mații și idei noi dacă ele
amenințau interesel e marilor firme. Și cel de-al doilea
motiv: noile tehnologi i arată și un revers neliniști tor. Ele
facilitează, de exemplu, violar ea vieții privat e, reportajele în
direct Iară verifi care, tară filtraj sau refle cție (la telev iziune),
diseminarea propagand ei nazist e și a pornografie i morb ide
(pe Internet).
Calitatea costă. Deontologia, bineînțeles, se integrează

în cadrul mai larg al progresului genera l al calității:
îmbun ătățirea culeg erii inform ației, a competențelor
personalu lui, a calității imaginii și a culorii, a puneri i în
pagin ă, a imprimării și a difuz ării etc. O evoluț ie care,
trăgând linia, este în avan tajul tuturor , propriet ari, ofertanți
de publici tate, profesioniști, tehni cieni și utilizatori.
Calitatea poate în același timp să servească binele umanității
și să fie profitab ilă.
în Statele Unite, sub săgeți le criticii, unii proprie tari
doresc să se pună mai bine în servic iul publiculu i. Aceast a
dator ită faptulu i că mulți resim t greutăț i finan ciare.
Televiziun ea comercială îi pierd e pe telespec tatori i cei mai
culți și pe cei mai bogați, spre marea supărare a ofertan ților
de public itate. Presa scrisă se supune concurenței altor
media și ziarul își vede publicu l dispărând chiar atunc i când
nu și-1 dispută cu nici un rival. în plus, anumiți propriet ari
conști entizează riscul pierderi i libertății lor profit abile în
urma interv enție i unui execut iv sau unui cadru legisla tiv
dispus in totalitate să pună piedici presei sub pretextul foarte
democratic că ar răspunde dorinț ei alegător ilor lor.
O altă proble mă este rar evoca tă: prole tarizarea
jurnalistulu i (salar iu în scăder e în Statele Unite și, de
asemenea, moralu l în scădere pretut indeni). Ea este legată

de utilizarea de către mijloacele de comunicare a celor fără
funcț ie ca pioni în scopuri foarte profitab ile. Deontolog ia
poate oferi asistență în acest domeniu. Ea mărește
solidar itatea jurnalișt ilor, protecț ia, prestigiul și influen ța lor
– deci crește moralul și, în consec ință, product ivitatea. în
ceea ce privește publicul, deontologia conduc e instan taneu
la creșt erea satisfac ției sale și, în timp, a încrederii în
mijloacele de co municare.
Este adevăra t că unele mijloac e de comunicar e de o
mare imoralitate par să prospere, ca „Sun" în Londra, însă în
realitate presa populară britani că a pierdut milioane de
cumpărător i de-a lungul ultimilor 30 de ani. Dimpotrivă, un
post de telev iziune american, ca urmare a supra-
dimensionări i afacerii O. J. Simpson timp de un an, a decis
să nu mai vorbească despre crime decât în interesul
publi cului – și și-a văzut audien ța cresc ând brusc. Filme fără
violență, fără vulgar ități sau obsceni tăți se clase ază foarte
bine în box-of fice – ceea ce Hollywood-ul pare să priceapă
cu dificu ltate: Lista lui Schindler , cu care s-au câștiga t mulți
bani, n-ar fi fost turnat dacă Spielb erg n-ar fi ascuns
riscuri le financiar e. într-un cu totul alt cadru, în Letonia
post-soviet ică a anilor '90, un comporta ment deontologi c a
deven it o manieră de a te remarca în multitudine a de

mijloace de com unicare corupt e și un m od de a supraviețu i.
Nu este inutil să ne amintim că deontolog ia și
M*A*R* S au multe obiec tive: să îmbună tățească serviciile
mijloacelor de comuni care către public ; să protejeze
libertatea cuvântulu i și a presei ; să obțin ă, pentru profesiune,
o autono mie care să-i perm ită să-și îndep lineasc ă rolul în
expansiun ea democrației, deci să îmbunătă țească destinul
umanității.
Autono mia profesioniștilor. Principa lul scop al pro-
fesionișt ilor nu trebuie să fie acela de a mări veniturile
firmei lor, ci de a se pune în slujba diferi telor minorități care
compun publicu l. Doar că, fiind angajaț i, ei nu se pot opune
în mod deschis celor care i-au angajat. Cum se poate scăpa
de această dependenț ă? Cel mai bun mijloc este de a-și face
meseria făurindu- și singuri un ideal înalt: să exceleze în
observarea eveni mentelor și tendințelor, în chestionare a
celor care iau deciziile, în orchestrar ea datelor, în expli carea
faptelor, în redac tarea articolelor. Ei procură astfe l celor care
i-au angajat venituri abundente, care pot să-i satisfac ă și să
le deturneze aten ția.
De altfel, compor tându-se întotdeaun a confor m prin-
cipiilor și reguli lor profesiunii, confor m deonto logiei,

furniz ând servici i jurnalisti ce ireproșabile, oamenii de presă
câștigă sprijinul publiculu i pentru mijloace le de comunicare
ca industrie și pentru ei înșiși ca experți. Dacă niciodat ă nu
s-ar exerc ita presiuni neob ișnuite asupra lor, jurnaliști i ar
putea să rezist e retrăgându- se în profesional ismul lor.
Inter esul lor pentru deontologi e se poate interpret a ca un
semn că profesioniști i cuceresc, puțin câte puțin, pârghiile
de com andă.
Liber tate și calitate. în zilele noastre, în cea mai mare
parte a țărilor occid entale, o mică parte, cel puțin dintre
profesionișt i, a înțeles că contro lul calității era pentru ei un
excelent mod de a contrac ara comercializarea freneti că a
mijloacelor de comuni care. Ei au înțeles că sisteme ca
M*A*R* S îi satisfăc eau pe utilizator i, dându-le cuvântu l și
oferindu- le accesul la marele public, că aceste mijloace, ca
urmare, măresc influen ța și prestigiul profesiunii. Jurnalișt ii
au conștientizat că M*A*R* S, depar te de a reprez enta o
amenințare la adresa libertății lor, constitu ie o armă
excelent ă, poate chiar arma absolută, pentru a proteja
libertatea mijloace lor de co municare față de toț i dușm anii ei.
Este o coinciden ță că Marea Britanie este, în Europa
Occid ental ă, țara care posedă totoda tă presa populară cea

mai respon sabilă și restricțiile cele mai dure față de
libertatea presei ?
Deontolog ia insuficientă. Evoluț ia evidentă a
mijloacelor de comuni care poate părea că se dator ează în
speci al electronic ii, nivelu lui monopolu lui etatic asupra
radio- televiziun ii sau obligaț iilor impuse de către Stat. Este
adev ărat că, în ceea ce privește deontolog ia, evoluț ia se face
cu o lentoare glaciar ă. într-o perspec tivă istori că se pot
percepe totuși schimbăr i: s-a sfârșit cu ziare le de șantaj, cu
cotidian ele de partid sau aproape partizane, cu aservirea
radio- televiziun ii guvernului; mai puține campan ii infame,
mai puține acțiuni mascate, mai mulți jurnaliști formați la
universi tate etc.
A supraesti ma deontolog ia ar fi la fel de periculos ca a
o subesti ma. în lumea actua lă, blocu l comunist dispărând,
princ ipala amenințare la adresa libertății și calității mass-
media rezid ă într-o explo atare sălba tică a canalelor de
comunicare de către companii-gigant ca Time-Warner sau
News Interna tiona l. Nu se poate spera ca deonto logia să le
potol ească apeti tul. Căzând, zidul Berlinului a distrus
absurdel e pretenț ii ale avoca ților mijloacelor de comunicare
soviet ice, însă fanat icii „pieței" sunt întotd eauna activ i.

Chiar dacă s-ar pune în funcțiune toate mijloac ele
contro lului calității, acest lucru n-ar fi suficient.
Vom avea întotdeauna nevoi e de legi și de regula-
mente, în prim ul rând pentru a garanta șanse egale tuturor
organelor de presă. Apoi pentru a stăvili tendin ța naturală a
socie tăților comerciale, către maximizarea profitului, către
neglijarea serviciu lui public. în sfârșit, pentru că jurnal istul
nu este singurul responsabil pentru tot ceea ce merge bine
sau rău în mass-me dia. Nu ar fi absurd să ne gândi m că
mijloacele de comunicare ar fi vindecat e de tarele lor numai
dator ită faptu lui că salari ații lor se comportă deontologi c?
Totuși, aceast ă convingere este destul de răspândit ă în țările
anglo- saxone – unde se pare că se aștept ă salvare a din partea
pieței și a deontolog iei.
Dimpotriv ă, europenii, deși și-au eliber at brusc
mijloacele de comunicare audiovi zuale de constrânger ile
etatice din anii '80, au menținut în mod foarte responsabil o
reglementare strictă în scopul de a proteja interesul publi c' –
deși se interesea ză din ce în ce mai mult de deonto logie.
Aceasta pentru că de fapt este nevoi e de toate trei: lege,
piață și control al calității. Proporția fiecărui ingred ient în
amestec este dificil de stabil it: ea variază în funcți e de
cultura lo cală și eveni mentele istor ice.

Ceea ce rămâne de făcut. Amer icanii posedă un
excelent concep t politic, cel de moral leadership. Acesta
constă în a stabi li unei țări, unui grup uman sau unei
instituții un scop nobil de atins, știind că nu se poate ajunge
la acesta imediat. Constă, de asem enea, în a-i conving e pe
oameni de justețe a aceste i căutări, de a acționa în direcț ia
cea bună, iară iluzii, însă cu credință. A susține deonto logia
și M*A*R* S evid ențiază acest moral leadership.
Ceea ce inten ționau protest anții radica li de la mijlocul
secolu lui al XVII-lea englez: în revendi cările lor figurau
dreptu l la educaț ie, la sănăta te, la muncă. învăță mântul
gener al gratui t și oblig atoriu, securi tatea socială sau
indemnizațiile de șomaj păreau atunci o pură utopie – și au
deven it bana le astăzi.
Rețele de M*A*R*S. Trebuie să ne mulțumim cu
cuvin tele frumo ase la ateliere, seminar e, congrese, în
articole, cărți, emisiuni? Trebuie să ne mulțumim să
redactăm coduri ce nu vor fi niciodat ă aplicate? Nu. Să
începem, în zilele noastre, să dezba tem valoare a M*A*R* S
ar fi absurd: ele au fost puse în practică și și-au dovedit
eficacitatea. Scopul actua l trebuie să fie acela de a atrag e

atenția profesioniști lor și publi cului asupra acest ei
exper iențe acumulate și asupra marilor posibili tăți din viitor.
Cum multe M*A*R*S sunt actor i relativ noi pe scena
mediatică, nimeni nu s-a obișnuit cu ele. Astfel încât trebu ie
ca acești agenț i non-etat ici și fără scop lucra tiv să fie
introduși și dezvol tați puțin câte puțin. O rețea de
M*A*R* S nu se poate înființa decât încet, ba chiar foarte
încet la începu t.
De ce o rețea? Deoare ce, dacă fiecare M*A*R*S
exist ent este util, nici unul nu este sufici ent. Nici unul nu
poate spera să aibă efecte direc te importante. Ele se
completează. în măsura în care ele se consol ideaz ă unele pe
altele, se poate deci spera, în timp, la un efect al bulgăr elui
de zăpad ă. Marea probl emă este aceea de a lansa o mișcare.
Asociat e, M*A*R*S pot avea o puternic ă influenț ă pe
termen lung. Ideal ar fi ca, în câteva decenii să existe toate
pretu tinden i și să coopereze, fără a-și pierde fiecare
autono mia, în cadrul unei rețele vaste și fl exibi le.
Cum ar fi cea care a existat un timp la Minneapo lis în
anii '70. Minnesota News Council își avea rădăc inile în
excelent a școală de jurnalisti că de la universi tate; profesorii
au ajutat și ei jurnal ism review locală, au consil iat presa
aglomerării urbane, au înființ at un comitet de legătur ă între

mijloacele de comunicare și barou, fără a mai aminti și
cărțile, și arti colele critice pe care le publi cau, și cursuril e pe
care le țineau.
Promovar ea. Dacă admitem că deontolog ia trebuie să
fie consensuală și voluntară, trebuie ca toți cei interesați să
dezb ată conținutur ile și aplic area aceste ia. Eforturile
proze litismului trebuie să fie dirijate atât spre diverșii
conduc ători, cât și spre mulțime. Cum o dată cu interesul
pentru deontolog ie a apărut și preocup area de a găsi
mijloace de a impune respectar ea regul ilor, cam peste tot în
lume s-a meditat, s-a scris, s-au făcut experiențe : este deci
necesar ca între regiun ile globului să se facă schimburi de
infor mații. Iată câteva sugestii. Ele au caracter practic:
urmăresc să facă cunoscute M*A*R*S oamenilor care
lucrează în m ass-m edia, oa menilor politici și ma relui public.
Cercetar e și comunicar e. Una din primele etape ar
trebu i să fie o cerce tare, la scară mondia lă, despre ceea ce s-
a spus și mai ales despre ceea ce s-a făcut, în materie de
deonto logie a mijloac elor de comunicare și de M*A*R* S, o
anch etă de teren asupra persoanelor care lucrează sau au
lucrat la controlu l calității. Despre acest inventar s-ar putea

scoat e o carte care ar trata istori a, natura varia tă, rolul social
al M*A*R*S, ca și probl emele pe care acestea le întâlnesc.
Lucr area ar putea fi public ată în mai multe limbi, deci cel
puțin o ediție ar trebui să fie concisă, atrăgă toare și
vandab ilă.
Trebuie ca lumea să fie inform ată, din nou și tot
timpul. Ar trebui organizate întâlniri în difer ite părți ale
lumii pentru a stimula interesul jurnalișt ilor, pentru a atrage
atenția mijloac elor de comunicare, pentru a determina
factorii de decizie de orice fel să prom oveze crearea
M*a*R*S. Au avut loc câteva congrese în ultimii ani,
adesea la inițiativa consili ilor presei, în Portuga lia,
Mala ezia, India, Suedi a, Austral ia. Intern ation al Press
Institu te (IPI), World Association of New spapers (FIEJ),
Federa ția Internaț ional ă a Jurnalișt ilor (FU), chiar
UNESC O1 ar putea să se ocupe de acest lucru: unii au
făcut-o cândva. însă și instituțiile de învăț ământ jurnalist ic;
în Statele Unite, fundaț iile și grupurile de presă, preocupat e
de calitate; pe bătrânul continen t, organis mele de tipul
Consiliu lui Europei.
Centre de informare. Pe de altă parte, trebui e create,

în diverse regiun i ale globului, centre de informare și
comunicare consacrat e deonto logie i, mijloac elor de
comunicare. în cadru l universi tăților, de exemplu, al
fundaț iilor, al observa toarelo r, al institu telor de cerce tare,
preocup ate de mass-me dia. Cel puțin un centru pe fiecare
continent, plus un site pe Web, cu forum și bancă de date.
Acest proiec t este precis, concret, economic și puțin
susceptib il de a naște controverse sterile. Scopul său este
doar de a îmbună tăți servic iile mijloacelor de comunicare
Iară interven ția puteri lor publi ce.
Aceste centre ar avea mai multe funcții. Mai întâi, să
reune ască inform ații despre crize le cu carac ter deontologic
cu care s-au confruntat mijloacele de comunicare dintr-o
țară sau alta, despre dezb ateri și educa ție (cursuri, seminare,
ateliere, colocvii) tratând subiectu l moralei profesiona le;
despre coduril e de deonto logie și M*A*R*S. Centrele ar
dispune de mijloace le de a răspunde cerer ilor de infor mație
prin poștă, fax sau poștă electron ică. în al doilea rând, ele și-
ar procura și ar pune la dispozi ția publicului o docum entație
despre deontolog ie și M*A*R*S: articole, rapoarte, teze și
memorii, lucrăr i mai vechi sau recent e sub diverse forme
(bule tin bibliograf ic, m icrofilm, CD-RO M).
Pe de altă parte, acest e centre ar încuraja schim burile

de infor mații, de exper iență și de idei. Ele ar stimula
comunicare a între jurnaliști, realizatori din radiot eleviziune,
universi tari, magistraț i, oameni politici, utilizator i pe tema
deonto logie i și a M*A*R* S – facilitând, suscit ând,
organiz ând ateliere, mese rotunde, seminare, congrese,
publi când o gazetă lunar ă; asociindu- se pentru publi care
unor lucr ări refer itoare la deontologi e și la M*A*R*S.
Banii ar trebui să provină din cel mai mare număr
posibil de surse pentru a asigura independ ența de acțiune:
fundaț ii, școli, agenț ii, asociaț ii național e și internaționale
ale patron ilor mijloacelor de comunicare sau ale
jurnaliști lor, canale de radio sau de telev iziun e. Lista nu este
exhaust ivă.
Deontologia nu este o modă care s-ar fi născut în Sta-
tele Unite, după contesta țiile din anii '60 și în Europa după
războ iul din Golf, o contraofensiv ă efem eră declanșat ă de
un val de neîncr edere publică – s-a răspun s recent
criticilor radicalilor. Aceast a nu este nici o fantasm ă
intelectual ă', nici o stratagemă publicitară. Deontologi a este
singura metodă totodat ă eficient ă și inofensiv ă de
îmbun ătățire a servici ilor presta te de mijloace le de
comunicare. însă aceasta este lentă. Operează pe termen
lung: un motiv în plus pentru a o pune în aplic are fără să

mai așteptă m. Ca orice inițiativă nouă, aceasta cere energie,
spirit inovator, devota ment, simț de organiz are și voință de
consult are, plus câ teva investiț ii.
TABLA DE MA TERI I

PREF AȚĂ5
INTRODUCE RE17
INFORMAȚI I DE BAZĂ27
Mari distincț ii27
I.Regi muri politi ce.28
II.Funcți i ale mijloacelor de com unicare.31
III. Tipuri de m ijloace de com unicare.33
IV. Infor mație și divert isment35
V. Parti cipan ții36
VI.Piața, justiția și deontolog ia40
VII.Morală, deontolog ie și contro l45
PRIN CIPII Ș I VALORI47
I.Natura și efect ele mijloace lor de co municar e 47
II.Valori umane.53
III Libertatea de expresie. 56
IVDreptul la co municar e.58
V.Valori mediatice.61
DEONT OLOGIA65
I.Tipuri le de clauz e70
II.Coduril e mijloacelor de comuni care destinat e
diver tismentului88
III.Interpr etare a și apl icare a coduri lor93

OMISIU NILE 97
ISelecția102
IITratarea și prezentar ea110
IIIBunăstar ea socie tății115
IVSectoru l diver tismentului117
V.Proble me legate de public itate121
PRACT ICA123
I.Actori i125
II.Mijloace le128
III.Ceea ce s-a făcu t în Europa147
CRITIC I ȘI OBST ACOLE151
I.Criticile151
II.Obstacol e156
CONCL UZII167
BIBLIOGRAFIE 179