Studiu de caz: Intervenție asupra [606317]

1

UNIVERSITATEA DE ARHITECTURĂ ȘI URBANISM "ION MINCU", BUCUREȘTI
FACULTATEA DE ARHITECTURĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE
ARHITECTURA ANILOR 50. ATITUDINI
Studiu de caz: Intervenție asupra
Teatrului de Vară Nicolae Bălcescu/ Bazilescu

Îndrumător: Lect. arh. I RINA TULBURE – MOLDOVAN
Student: [anonimizat], 2020

2

CUPRINS

1. INTRODUCERE
1.1. Preambul………………………….. ……………………………………………………………………………3
1.2. Terminologie ………………………………………………………………………………………………….. 3
1.3. Cunoașterea temei ……….. …………………………………………………………………………………. 4

2. RETROSPEC TIVA ANILOR 50
2.1. Ce însemnau parcurile ……………………………………………………………………………………… 5
2.2. Ce însemna arhitectura …………………………………………………………………………. …………. 8
2.3. O privire sensibilă c ătre trecut – Nostalgia……………………………………………………….. 13

3. PREZENTUL
3.1 Aspirațiile comunității…………………………………………………………………………………… .15
3.2 Practici actuale.. …………………………………………………………………………………………….. 17
3.3 Studii de caz – intervenții…………………………………………………………………………… ……

4. TEATRUL DE VARĂ NICOLAE BĂLCESCU
4.1 Teatrul de vară – istorie………………………………………………………………………… ………….
4.2 Proiect de restaurare…………………………………………………. ……………………………………..
4.3 Proiect de diploma……………………………………………………………………………… …………..

5. BIBLIOGRAFI E……………… …………………………………………. ……………………………………….

3
1. Introducere
1.1 Preambul
Nevoia acută și foarte actuală de spații independente dedicate culturii este accentuată de
existența numeroșilor artiști și promotori ai artei care inițiază activități auto -generate în spații
neconvenționale, dar mai ales de recenta închidere a unui număr mare de spații culturale din
clădiri cu risc seismic, în specia l cinematografe, teatre și galerii de artă.
Astăzi, spectacolele de teatru și cinematografele independente sunt date pe sălile
somptuoase ale cinematografelor din centrele comerciale.
În perioada 1911 -1913, în București funcționau aproximativ 40 de să li multifuncționale (film,
teatru, muzică). În anul 1990, statisticile arată faptul că în capitală funcționau 77 de săli de
cinema. În prezent, marea majoritate a acestora nu mai funcționează ș i se află într -o stare
avansată de degradare. Astăzi devinde vi tală preocuparea spre obținerea de spații prolifice
spectacolelor, manifestațiilor, concertelor și activităților în strânsă corelație cu acestea, a
expozițiilor sau a galeriilor cu caracter tem porar.
Țindând seama de faptul că aceste spații există, însă a u rămas abandonate, nu rămâne
decât ca istoria să fie rechemată spre a le readuce la viață. Toate acestea se întâmplă în contextul
anilor 50, care trebuie privit ca un reper în elaborarea lucră rii de diplomă, deoarece în jurul
acestuia survoleaza toate ele mentele necesare renașterii Teatrului de Vară Nicolae Bălcescu, din
Parcul Bazilescu. Este de datoria istoriei, prin intermediul diferitelor publicații ce vizează
perioad a anilor 50, să explice temeiurile ce stau la baza arhitecturii practicate la momentul
respectiv.

1.2 Terminologie
O simplă cercetare a termenilor ce decurg din familia artistică a temei alese, revelează că
termen ii “teatru l de vară ” se referă la locul specia l amenajat într -o grădină publică,
în vederea reprezentării de spectacole pe timp ul verii. Este, deci, vorba aici despre reprezentații
în spații special amenajate din punct de vedere tehnic, de obicei fiind direct edificate cu
capacități particulare pentru o acustică corespunzătoare.
O privire mai amplă și mai în esență scoate la lumină faptul că t eatrul este arta de
a prezenta în fața unui public un spectacol , o piesă, iar în același timp, suprasemnificația
sensibilă a teatrului depășește a ceastă definiție pentru mine și ajunge să fie un sentiment, o

4
emoție prelungă, o bucurie fără răgaz, îndeos ebi fiind vorba de evoluția mereu emoționantă a
protagoniștilor, cât și înfiorarea la gândul că, în calitate de spectator, ești complicele actului
săvârșit pe scenă.
Un alt termen ce face obiectul prezentei lucrăr i este cel de “reinventare”, în dicționar
fiind trecut ca acțiunea de a crea din nou ceea ce a fost deja inventat. Dar în tema propusă, fiind
vorba de obiectul arhitectural ce ține de o anumită perioadă, rolul reinvent ării este de a trece
peste c ondiția sa învechit ă și de a -l reînnoi. Trecând însă și mai departe, de la aparență la esență,
el reprezintă semnificativ mai mult de atât și, pentru mine, descrie o manieră elaborată de a folosi
cunoștințele perimate și de a le transforma în chestiuni curente și de interes pentru ceea ce a
ajuns să se urmărească în prezent (când tehnologia e mai presus decât simplele cugetări și căutări
culturale ) și de a le întruni cu descoperirile mileniale în vederea realizării unui produs de mare
succes.
„Nostalgia” reprezint ă sentimentul de melancolie, de tristețe provocat de dorința de a
revedea un loc iubit, în special pe cel natal, sau de a retrăi un episod din trecut. Într -o notă mai
sensibilă, aici pot explica apropierea de loc, acesta juc ând un rol foarte important în m emoria
mea, dar mai curând din perspectiva trecută a unui copil pentru care locul are povestea sa.5
Privind din perspectiva anilor 50 și până în prezent , cu toate c ă efectele regimului
comunist au fost traumatice pentru popor, ast ăzi se percepe acea perio adă cu alți ochi. În prezent
sunt l ăsate la o parte traumele comunismului și sunt v ăzute lucrurile bune ce au ie șit în urma
acestui regim. Nostalgia urm ărește să reproduc ă în memorie perioade care, cu toate c ă la acel
moment au generat greut ăți, au reușit să le răzbeasc ă și să se ridice deasupra condi ției ini țiale. 6
Lucrarea are ca scop or ânduirea în sufletul oamenilor a unui spațiu cu încărcătura
vremurilor mai grele, s ă le păstreze jinduirea spre trecut, dar într -o formă reînnoită, care să
găzduiască via ța prin intermediul reprezentațiilor variate, reinterpretând trecutul, dar celebr ând
totodat ă și actualitatea .

1.4 Cunoașterea temei
Ținând seama de palierul cultural al capitalei, care a generat pierderea de valori,
revitalizarea fondului artistic est e crucială într -un București care aspiră la o viață comunitară
modernă, inspirată de valorile occidentale.

5
O altă direcție este reprezentată de nevoia loisirului în viața locuitorilor orașului și de metode cât
mai tradiționale de a -și împlini nevoia pe ace st plan, deoarece astăzi principalele maniere prin
care oamenii își satisfac această carență sunt de a vizi ta unul din prea multele centre comerciale
sau de lua prânzul la un local anume.
În rândul tinerilor, rareori se mai pune problema vizionării unui s pectacol de teatru sau
mersul la un cinematograf de sine stătător ( dintre puținele care au mai rămas astăzi ).
Aceștia caută un cadru mai nou al celor două și de aceea, dacă spectacolul de orice fel este una
din opțiuni, ei le aleg pe cele experimentale, ce se găsesc în spații neconvenționale, în
detrimentul celor clasice. În tot acest răstimp, oamenii la vârsta a doua încă mai caută spectacole
ce se țin în clasicele teatre de stat, fiind foarte sceptici în ceea ce privește reușita unei piese de
teatru într -un cadru mai neoficial.
Întrunind aceste deziderate venite din direcția mai multor categorii de vârstă, am ajuns la
concluzia că răspunsul constă, pe de -o parte în păstrarea în forma integrală și candidă a
edificiului – aceasta ar reprezenta partea convenț ională, iar pentru cea neconvențională s -ar
adăuga atât prin funcțiune, cât și prin forme simple și efemere , care să nu se interpună cu
imaginea corpului original al teatrului, noi direcții și cugetări.

2. RETROSPECTIVA ANILOR 50
2.1 Ce însemnau parcuri le
Din secolul XVIII, Bucureștiul a devenit un loc în care grădinile aveau atât un rol estetic,
cât și unu l funcțional, foarte mult apreciat. Odată cu evoluția orașului, în secolele următoare,
dintre aceste grădini , unele au reușit să își conserv e identit atea, însă altele au dispărut , făcând loc
dezvoltării urbane . Urbanizarea a fost un proces imperios capital ei și a venit odată cu adaptarea
orașului cu privire la alte principii care apar cu trecerea timpului și cu extinderea sa.
La începutul secolului XIX , conceptul de oraș ce înglobează zone verzi pe care le putea
gestiona, era mai degrabă ideea unui mare spațiu verde în care începea timid să se dezvolte
orașul. Odată cu maturizarea culturală, orașul a început să își extindă orizonturile ajungând să se
dezvolte către spațiul public, către domeniul peisagisticii, către grădinile publice.9
Bucureștiul secolul ui al XIX -lea era considerat ca fiind un vast oraș -grădină, surclasat
exclusiv de Paris cu privire la suprafața spațiilor verzi. Comparația este descope rită într -o lucrare
publicată la Paris – “Annuaire general de la Roumaine ” (1917) și tot aici a fost con semnat faptul

6
că în anul 1879, parcurile se întindeau pe 67% din suprafața orașului, în timp ce construcțiile
ocupau 14%, iar terenurile virane, străzil e și piețele cumulat acopereau ceilalți 19%.8
Deși în secolele XVIII -XIX,
spațiile publice încep să -și
dobândească anumite caractere și să
contureze un s istem de spații coerente
cu importanță la nivel urban, cu
timpul, cea mai mare parte a acestora
a dis părut. Dintre acestea, merită
amintite : Grădina Universității sau
Academiei (pe locul de astăzi al celor
patru statui din fața Universității, și
spațiul verde dimprejurul acestora),
Grădina Mimi (pe malul cel drept al
Dâmboviței, grădină dedicată petreceri lor și diferitelor spectacole), Grădina Bellu (pe locul
actualului cimitir Bellu, odinioară o grădină deosebit de frumoasă), Grădina Rașca (pe locul de
azi al Facultății de Litere și al Facultăț ii de Știință din cadrul Universității ), Grădina Warrenberg
(pe actualul loc al Parcului Izvor), Grădina cu Cai (pe malul stâng al Dâmboviței, atrăgea prin
caruselul cu căluți de la intrare și caii ce aparțineau circului de acolo) și Grădina Oteteleșanu (pe
locul Palatului Telefoanelor).23
De la jumătatea secolului XX, in perioada anilor 1940 -1948, spațiile verzi cunosc o
stagnare sau poate mai cu seamă o involuție în cadrul orașului, în principal din cauza celui de -al
Doilea Război Mondial și a problemelor politice ce au survenit după încheierea acestuia . După
această etapă nefavorabilă, în perioada postbelică, în ceea ce privește dezvoltarea parcurilor, are
loc o întrerupere a tradiției și începe să se militeze către acțiuni de înfrumusețare a o rașului, prin
crearea de noi parcuri si grădini și prin mărirea sau rea menajarea celor deja existente.
Este momentul în care nu se mai pune atât de mult accent pe partea de estetică,
intervenind prin planurile de sistematizare, care au jucat un rol important în forma, dinamica și
dimensionarea sistemelor urbane. Aceste inter venții , venite odată cu regimul comunist, și-au pus
amprenta asupra spațiilor publice, în special asupra spațiilor verzi, influențându -le dezv oltarea.
Astfel , între 1948 și 1989 se remarcă un fenomen de oscilație cu privire evoluția spațiilor Fig. 1. Grădinile Dispărute din București (după Negulescu
Viorel, 2011)

7

publice, inte rvențiile fiind realizate în consecința unui proces de sistematizare aflat deja în
desfășurare. Anul 1952 este marcat de actul care atestă înc eputul preocupărilor în ceea ce
privește spațiile verzi în București, prin câteva obiective precum :
– reconstru iri și reamenajări ale parcurilor și grădinilor deja existente;
– construirea de noi spații verzi, parcuri, grădini, scuaruri;
– plantarea bulevardelor, străzilor, diferitelor magistrale;
– construirea de noi terenuri dedicate educației fizice și sportului;
– crearea de sisteme unitare, locuri de joacă pentru copii și spații pentru recreere.
Deși numărul de spații verzi ne cesare la nivelul Bucureștiului nu a fost afectat, calitatea și
modul în care acestea au fost realizate, au condus la o d evalorizare a caracterului recunoscut și
apreciat al parcurilor și grădinilor din trecut. Cu toate că n oul layer de spații verzi urbane a
completat imaginea urbană a Bucureștiului, nu a reușit să întreg ească caracterul său de oraș.
Precum se observă, di n
totalul suprafeței de spații verzi
din 1989, cele existente înainte de
1948 reprezintă doar 34% din
total, iar cele realizate în perioada
comunistă 66%. Printre parcurile
construite în perioada 1948 -1989
se numără: Parcul Bazilescu
(1953), Parcul Venus (1954), Parcul Circului (1958), Parcul Izvor (pe locul fostului cartier
Izvor), Parcul Tineretului (construit în anul 1973 pe locul unei foste rampe de gunoi), Parcul
Moghioroș (1976, cu cele trei bazine denumite ,,Trei ligheane”), Parc ul Unirii (1986).23
Pentru București, experiența acestei perioade a servit ca un semnal de avertizare pentru evoluția
zonelor verzi viitoare. După 1989, s -a încercat revenirea lentă a unui sistem coerent de spații,
conservând specificul locului respectiv. În ciuda faptului că înainte avea renumele unui minunat Fig. 2. Harta parcurilor și grădinilor
existente în București înainte și în
timpul perioadei comuniste
(Negulescu Viorel, 2011)

8
oraș al grădinilor, în ziua de azi capitala se confruntă cu numeroase probleme urbane, ce derivă
din ideea că este recunoscută ca o metropolă europeană a secolului XXI. Factorii care au facilitat
reducerea îngrijorătoare a spațiului verde buc ureștean au avut legătură cu schimbarea regimului
politic după anul 1990, anume prin vânzarea unor terenuri ce se încadrau în categoria spațiilor
verzi, prin retrocedarea unor terenuri ce se încadrau în categoria spații verzi sau prin schimbarea
categoriei de folosință a unor terenuri ce erau spații verzi. Acești factori s -au menținut pe toată
perioada ulterioară anului 1989, ajungându -se ca în anul 2001 să se înregistreze cea mai mică
suprafață de spațiu verde din perioada 1989 -2010 .
Spațiile verzi construite sau reamenajate dup ă perioada anilor 50 au caracteristicile unui
stil compozit, care urm ărește rezolvarea a unor zone ale grădinii în discuție deopotr ivă în
manier ă geometric ă, dar și a unora în stil natural, alc ătuind un ansam blu unitar . Această metodă
de compozi ție în cadrul aceluiași parc avea la bază întrunirea a dou ă tipuri de gr ădini:
rectangulare și peisagere . Inițial aceste transformări nu s -au sudat într -o compoziție unitară, dar
au trezit interesul pentru posibilitățil e mai variate pe care le oferea o astfel de asociere . În
general, tratarea geometrică era mai întâlnită la scuaruri și mai puțin prezentă la parcuri, în
secol ul XX, stilul geometric nefiind atât de utilizat în cazul grădinilor urbane.19
În ciuda tuturor ac estor fapte , în prezent, spațiul verde urban beneficiază de o varietate de
abordări în concordanță cu elementele sistemului urban la care se raportează , toate acestea
petrecându -se în urma unor schimbări spectaculoase, care au constat în extinderea cu apro ape
83% a spațiilor verzi bucureștene în doar doi ani, anume între 2008 și 2010, de la 2472,9 hect are
la 4512,2 hectare, la nivel de București.
În concluzie, toți indicii ne semnalează un lucru : Bucure știul se confruntă în prezent cu o
insuficiență în ceea ce privește spațiile verzi, beneficiind de 23,1 metri pătrați de spații verzi pe
cap de locuitor, cu toate că Uniunea Europeană a cerut ca indicele să crească până la 26 de metri
pătrați pe cap de loc uitor. Astfel menținerea zonelor verzi existente devine indispensabilă
calității vieții locuitorilor, cu atât mai mult cu cât ne -a mai fost o dată demonstrat că spațiul verde
pierde de multe ori teren în fața dorințelor din ce în ce mai agresive ale locuit orilor de dezvoltare
și modernizare a spațiului locuibi l și a diferitelor afaceri . Trebuie avută în vedere în viitor o
extindere a suprafeței zonelor verzi, în detrimentul sporirii proiectelor de dezvoltare urbană,
acestea dinainte contribuind mult la ech ilibrul vieții cetățenilor ce survine prin simplele mom ente
de odihnă în natură, în mijlocul unui oraș unde haosul este la ordinea zilei.

9

2.2 Ce însemna arhitectura – direcții
Limbajul arhitecturii staliniste, cu toate atributele sale, de la sintaxă la g ramatică, a
urmărit constant si utopic dobândirea unui total caracter “proletar în conținut și național în
formă”, oscilând permanent între un limbaj eclectico -clasicizant și unul cu specific național –
rusesc. Aceste limbaje erau acordate în dozaje diferite , uneori punându -se accentul pe
respectarea principiilo r clasice de compoziție, ca simetria, ritmul, cadența, ierarhizarea
elementelor constitutive ale programelor, alteori făcându -se apel la elemente formale ale
limbajului clasic. Dar elementele limbajulu i clasic au fost suspuse unui proces de adaptare,
modif icare, transformare și reelaborare, pentru a conduce la o finalitate extraestetică, exprimată
într-un limbaj ideologic. Acest limbaj care încearcă să fie statutat ca bază a unei noi arhitecturi și
al unui noi urbanism, grație “asimilării critice a moștenir ii trecutului’, simulează doar faptul că
este derivat d intr-un univers al valorilor certe istorice, fiind în esență un paravan în spatele căruia
“puterea” să -și poată executa jocul permanentizării autorității , deci a “clasicizării” ei.
Istoria fusese împărțită în mai multe etape: revolu ționare și progresiste, care se
confruntau cu cele contra -revolu ționare și, respectiv, retrograde. A șadar survin în minte epocile
în care for țele progresiste au avut propria lor estetic ă de impus, subliniind aici clasicismul grec,
de factur ă progresist ă, deci dezirabil ă.
Realismul socialist era considerat ca „metoda fundamentală a arhitecturii sovietice”, el
dorind să semnifice “conjuncția dintre profunzimea imaginii artistice și cea mai completă
adaptare a fiecărei realizări la exigențele tehnice, culturale și mod de viață pe care trebuie să l e
satisfacă”.10
Patrimoniul anilor ’50, cât și cel al perioadei premergătoare are un rol definitoriu pentru
înțelegerea influențelor experiențelor arhitecturii staliniste.
Realismul soci alist a avut la bază deviza Socialist în conținut, național în formă . Astfel se
poate traduce predispunerea curentului spre revenirea la tradiționalism. Arhitectura realismului
socialist cu siguranță nu ar putea fi numită arhitectură modernă. Pentru stalin ism, modernitatea
era cosmopolită, deviaționistă și formalistă. Devenise astfel văzută ca factorul dizolvant,
inamicul dinlăuntru.
Aversiunea aceasta față de modernitate a dus c ătre o transformare a mediului construit,
edificiile și orașele fiind ținta pr edilectă, iar realismul socialist valsând spre grilele rigide ale

10
unui conserv ativism de profunzime, care era îndatorat nostalgiei populare după monumental,
după continuitate și după criterii estetice simple. Resuscitarea limbajului „clasic ” în arhitectură ,
respectiv a “realismului” în artele plastice a fost pus ă pe seama acestei opozitii fa ță de
avangard ă, respectiv fa ță de modernismul interna țional . Aceste două procedee aveau să fie
chestionate în postura lor de instrumente preferențiale de lubrifiere a aderenței populiste la
anumite sisteme de valori și putere induse de realismul sociali st.15
Putem spune , deci că arhitectura realismului socialist este nouă, dar bazată pe tradiționalism.
Inițial respinsă, arhitectura întruchipa o estetică dizgrațioasă baz ată mai mult pe formă (direcțiile
modernismului) și, de asemenea, o politică dezagreabilă. A început să fie a cceptată odată cu
afinitatea ei pentru tradiție.
Limbajul clasic este singurul capabil de un dublu codaj, pu tând pune în eviden ță atât
elitismul cât și populismul arhitecturii ; era conservator și retrograd, dar în acela și timp reu șea să
se arate drept pr ogresist sau chiar utopic.
Înainte de estetici, este esențial să fie supuse la dezbatere politicile din care s-a născut
realismul socialist. Acest a a fost profund impregnat de o ideologie ce are la baz ă tentative
vehemente de a reafirma grilele de ordine și autoritate pe care avangarda le -a pus sub semnul
întrebării , chiar și cu riscul de a le degrada, decurs din necesitatea de a lua ca aliat cultur a
populară.
Avangarda considera că o estetică învechită nu ar putea s ă convie țuiasca cu o teorie
revolu ționar ă, care avea ca obiectiv instaurarea unei noi realit ăți pe care, ace știa au rescris -o
integral , însă de aici s -au confruntat cu o împotrivire f ără echivoc, fiind privit drept prea radical
și în consecin ță periculos.
Autoritățile sovietice erau interesate în primul rând de afirmarea dreptului de decizie într –
un domeniu în care mai exista încă o pluralitate de voci. Singura men țiune explicit ă a unei
noțiuni estetice în aceast ă acțiune de sugrumare a alternativelor deriv ă tot dintr -un comentariu
ideologic: avangarda trebuia condamnat ă ca formalist ă. A fost , evident, blamată că a încercat s ă
creeze un limbaj nou, de la zero, deoarece era în opozi ție cu di scursul ideologic de baz ă.
A milita împotriva avangardei reprezenta un mod de afirmare a identit ății amenin țate a
unei structuri de autoritate. Astfel lucrurile au condus către o reafirmare a valorilor durabile,
precum familia, religia, respectiv realismu l și arhitectura clasicizant ă care, prin contrast cu
moder nismul epuizat, par a fi din nou o alternativ ă.15

11
Există o strânsă legătură între clasicismul sovietic, prin care deși motivele erau de factură
tradițională, compoziția reieșită era modernă. Cele do uă direcții (modernism & tradiționalism) au
reușit să se î ntrepatrundă și să formeze împreună bazele arhitecturii sovietice . Din aceast ă
perspectivă este interesant de privit felul în care cele dou ă discursuri ideologice pot s ă conlucreze
și să dea na ștere unui stil caracterizat deopotriv ă de idealuri progresiste și a unora conservatoare.
Cu alte cuvinte, prima formulă constă în dezvoltarea unor arhitecturi congruente, în timp ce a
doua propunea replici a unor construcții de patrimoniu, clar identificate ca aparținând aceleiași
națiuni, respectând discursul regionalismului sentimental , prin afinitatea cu un eveniment pus în
baza propriei istorii. 14 În consecință, putem vorbi despre un demers mai degrabă pragmatic, care
se adecvează atât provocărilor mediulu i fizic cât și social .
În perioada stalinistă s -a militat către o cenzură a avangardei și acest lucru s -a soldat cu
sistarea pa țială a directivelor ei, p ână ce, dup ă etapa realist -socialistă, din 1954, apare
modernismul sever (redat fo arte elocvent de Sala Palatului și de blocurile adiacente).
Modernitatea a câștigat teren în arhitectura industrială, a loc uințelor de masă, colective, dar și în
arhitectura unor reședințe private. Interesant ă este, totuși maniera prin care realismul socia list a
putut rescrie cu ușurință în propriul limbaj unele lucrări începute de avangardiști, reversul
medaliei fiind și el la fel de valabil. Sinteza deosebită între cele două estetici aparent divergente a
ridicat mereu semne de întrebare în ceea ce privește separarea celor dou ă, spre arhitectura
stalinistă, cât și modernism .
Dogmele dictate de regim impuneau arhitectului să fie supus regulilor și învățămintelor
lui Stalin, astfel că acesta ajunge să fie pus sub dependența unor presiuni covârșitoare. Pentru a
se mișca în mijlocu l acestui amplu spectru de vocabulare, toate "corecte politic", artistul nu era
doar liber să le mixeze, ci chiar obliga t s-o facă.
Preocupat și dator de a folosi o moștenire de "coduri tari" estetice, a căror eficiență în
comunicare fusese verificată pri n chiar vechimea și popularitatea lor, realismul socialist preferă
să simuleze invenți a formal ă, considerând că, în ceea ce prive ște arhitectura , în calitate de
succesoare legitim ă a istoriei, este nedemn s ă dai la o parte moștenirea acesteia, trec ând înspre
noi forme, noi structuri compozi ționale și alți idoli de încununat. De aici deducem cum că pastișa
este emblema realist -socialismului, printr -un colaj care are scopul de a aduna stilurile trecute de
purgatoriul ideologi c, rechemând valorile originalului . Astfel f ragmentalitatea devin e semnul

12
dorului de globalitate. Pe de altă parte, exista riscul cunoscut tradiționaliștilor ca simpla
perpetuare a unor modele considerate sigure, să ducă la redundanță retorici deja epuizate. 15
O problem ă recurent ă a reali smului socialist consta în neadaptarea ludicului în fondul
arhitectural, de multe ori acesta r ămânea doar de suprafa ță. Decorului îi lipsea cu des ăvârșire
dramatismul mistic, l ăsând la suprafa ță “secretele zeilor” , iar mai departe de form ă neexistând
nicio poveste de descop erit.
Realismul socialist dorește să aducă recunoștină istoriei artei și, dintr -un interes sporit
adus umanității, are ca scop să o facă cunoscută maselor. Limpede este faptul că, folosind
limbajul clasic, arhitectura sovietică nu se dez minte de la ideea de a f lata gustul public. Literă de
lege era chiar discursul lui Marx, care sugera doi pași prin care să faca viabilă reciclarea
trecutului : în primul rând “tot ceea ce a fost creat de umanitate înainte trebuie analizat critic” și,
mai ap oi, “ comorile artei și ș tiinței trebuie făcute accesibile pentru popor”. Situându -se în
contrast cu toate acestea, avangarda folosise istoria, însă exclusiv în calitate de personaj negativ,
retezându -și astfel rădăcinile devenirii .
În acest moment în timp , conservarea edificiilo r care ne pun în legătură cu trecutul este
importantă; altminteri, arhitectura nouă devine seacă, lipsită de poveste, lipsită de substanță.5 De
asemenea, un loc încărcat cu istorie atrage deopotrivă comunitatea părtașă la înfăptuirea ei și
turiștii care mereu caută locuri cu poveste.
Importante pentru demersul arhitectural premerg ător lucr ării de diplom ă sunt sloganele
directoare vremii respect ive “dreptul poporului sovietic la coloane”, “capitalismul popular” sau
“Versailles pentru popor”, prin care se justifica cobor ârea spre a deveni pia ță public ă a vechiului
piano nobile, unde odinioar ă se reuneau elitele . Edificiile realist -socialiste de țineau piețe de
adunări sau defilare, av ând pe fundal fa țada sa principal ă, în timp ce masele nu puteau s ă intre și
celebrau puterea sovietic ă din exterior.
Fațadele, astfel, devin vitale pentru imaginea ora șului, apar ținând în primul r ând
comunit ății, adres ându -i acesteia mesaje simple si sloganuri, ori încod ând numai imagini simple,
pe înțelesul tuturor și ușor recognoscibile.
Canonul ce dictează esența realismului socialist se bazează pe purificarea arhitecturii,
întorcându -se la origini, la clădirea primi tivă, și să o înfrumusețeze, importantă nefiind numai
existența formei, ci mai cu seamă ca aceasta să fie expresia unui conținut evident. Atât arta cât și
arhitectura se dedică astfel societății, făcând mai accesibile edificiile prin ușurința cu care acest ea

13
pot fi citite, însă totodată readucându -le monumentalitatea. Obiectivul principal nu era să
schimbe lumea, ci să se adreseze în mod excepțional gusturilor populației.
Boris Groys, unul din cei mai recenți reprezentanți ai realismului socialist consideră că,
opunându -se avangardei, estetica realist socialistă poate fi definită din trei perspective : modul în
care folosește moștenirea clasică, mimesisul și noul raport cu creatorul individual. Relația dintre
realitatea exterioară și reprezentarea ei este dom eniul privilegiat de acțiune al realismului
socialist și locul unde el se deosebește de avangardă. Acesta descria realitatea nu așa cum este,
ci, după cum Lenin o ceruse, așa cum ar trebui sa fie. 15
Realismul și mimesisul nu pot fi concepute în absența perspectivei ideologice. Nu se
poate afirma despre asemenea arhitecturi că ar fi retorice, dacă nu este prezentat alături și
mesajul ideologic pe care acestea îl scandează.
Deși până în acest punct totul pare poezie, lucrurile s -au întamplat în contexte ma i puțin
favorabile, date de caracteristicile vremurilor : criza economic ă, politic ă și morală, neliniștea și
radicalizarea sociala, amenințarea noului război fiind doar unele dintre acestea. Gestiunea
regimului este bine întemeiată , accentul punându -se pe e dificarea radpidă și radicală, centrată pe
ideea statului salvator, de a stăpâni criza și, implicit, societatea afectată de ea, stabilitatea
primând în detrimentul componentelor triadei vitruviene. 15
Proiectele din România din perioada postbelică încă deri vă din specificul arhitecturii
sovietice, însă se remarcă o simplificare a somptuozității de care dădea dovadă în anii de plină
glorie. În anii ’50 -’60, odată cu procesul destalinizării, arhitectura prinde alte forme, renunțând la
detal iile aduse de tradiț ie și devine încet -încet întruchiparea modernismului.2
În consecință, temporalitatea realismului socialist este pus ă în discu ție prin confruntarea
trecutului în care arhitectura își căuta modelele și viitorul în care era calculat s ă fie realizat în
deplin ătatea lui, odat ă cu societatea comunist ă.22 Cu c ât realismul a migrat din URSS c ătre țările
din subordinea sa, cu at ât a prins puterea de a -și lărgi paleta de tradiții și de genealogii.
Capacitatea artelor și a arhitecturii staliniste de a se plia pe o is torie reconfigurată a făcut posibilă
în continuare adaptarea ei la contexte atât de diferite și a conferit astfel unicitatea rezultatului în
fiecare dintre țările în care a activat.

2.3 O privire sensibilă către trecut

14
Moștenirea dificilă a perioadei pos tbelice a pornit diverse controverse, pe de -o parte
urmărind ideea perpetuării arhitecturii vremii, datorită fundamentelor ce stau la baza ei și a
memoriei colective. Pe de alta, este privită ca o arhitectură complicată, greu de acceptat ca
patrimoniu, înt rucât construcțiile se leagă de o perioadă potrivnică și se preferă eradicarea lor și
construirea a ceva nou, potrivit doleanțelor generațiilor actuale. Aceasă ipoteză ar implica o
dezrădăcinare față de trecut, concretizându -se cu o ștergere din memorie a unui trecut cu
importanță convârșitoare.
Subiectul a fost dezbătut adesea, însă o concluzie clară și fondată nu a fost trasă niciodată. Există
însă convingerile personale, ridicate prin ansamblul de simțiri, amintiri și apropieri, reprezentând
esența unei alegeri întru -totul subiective.
Apropierea față de loc joacă un rol important, memoria afectivă fiind pe de -o parte legată
de simțuri – vizual, auditiv, tactil și pe de altă parte legată de activitatea cerebrală – memoria
trecutului, înțelegerea faptelor și a percepțiilor și ideilor (de natura politică, economică, socială)
ce au condus la ridicarea edificiului.7
Un subiect de dezbătut ar fi, de asemenea, capacitatea oamenilor de a înțelege fondul
lucrurilor, memoria supraviețuind pentru pătura intelectua lă a societății, însă nu la fel de mult
pentru cei nefamiliarizați cu principiile arhitecturii și cu evenimentel e trecutului. Astfel, omul
simplu rămâne complet confuz cu privire la înțelegerea în esență a lucrurilor ce stau la baza
arhitecturii trecutului .6 Nu este ușor de trecut peste acest aspect, dat fiind faptul că până și pentru
necunoscători, un reper al arh itecturii din trecut ar putea contribui la dezvoltarea unei memorii
măcar spontane. Fără eforturile perpetuării unor astfel de principii care să nu îngroape trecutul,
deci fără repere istorice, memoria nu ar mai exista, iar lucrurile nu ar avea un trecut, o poveste,
un motiv care să stârnească un interes dincolo de cel superficial consumat rapid dintr -o clipire
aruncată obiectului de arhitectură. Se militează astfel către o prețuire a trecutului, pentru a genera
temeliile prezentului.
Fondul construit joac ă un rol important pentru memoria individuală sau colectivă, aceasta
trăiește prin individ indiferent de voința sa, ținând seama îndeosebi de no stalgiile trecutului.
Astfel, locurile devin impregnate în trup și în memorie.5
Arhitectura, din punct de vede re ideologic este strâns legată de istoria care limitează
viabilitatea în spațiu și timp. Din aceste cauze, realismul socialist deocamdată nu se va putea
debarasa radical de trecut și de memoriea locului.2

15
Cu toate că nostalgia joacă un rol important în m emoria locală, țelul este de a privi
arhitectura prin proiecții de perspectivă, întelegând că este în firea lucrurilor ca aceste chestiuni
să ev olueze, însă nicidecum să nu uite de unde au plecat, unde s -au format și care au fost
punctele lor de cotitura, în care au “suferit” o evoluție.

3. PRIVIRE ASUPRA PREZENTRULUI
3.1 Aspirații ale comunității
Un lucru cert este faptul că locuitorul oraș ului și -a căutat încă de la începuturile sale
elemente de relaxare, de petrecere a timpului liber, loc de întâlnire și de bunăstare, unde se poate
bucura de natură.
Spațiile publice reprezintă o resursă colectivă, ce poate fi utilizată în diverse moduri, de
la manifestări culturale și artistice, până la exprimarea nemulțumirilor și inițierea unor mișcări
sociale. De -a lungul epocilor de existență urbană, acestea au evoluat în maniere diferite,
ajungând ca, în prezent, să joace un rol foarte important pentr u vitalitatea orașelor . Cu toate
acestea, astăzi spațiul public se confrunt ă cu o serie de probleme, care îi amenință contribuția în
ceea ce privește necesitățile comunității. De aceea este fundamental ca oamenii să -și cunoască
atât drepturile, cât și res ponsabilitățile vizavi de aceste spații comunitare.11
Mediul urban este înțe sat de spații destinate comunității, utilizate zilnic și de care oamenii
vor avea permanent nevoie. Orașul nu poate fi imaginat fără un centru, fără parcuri sau alte spații
de loi sir, care să fie date spre explorare.
Cartierul este însuflețit prin seria de activități la care iau parte membri comunității: a
oamenilor care își fac zilnic drum în zonă, a bunicilor care își plimbă la prânz nepoții, a părinților
cu cărucioare, a vârstni cilor ce se întâlnesc pentru o partidele de șah, a copiilor care nu mai
conte nesc cu joaca pe aleile parcului, a mirilor ce se cunună la Biserica Bazilescu și trec
bulevardul pentru o ședință foto lângă fântână. Toți aceștia sunt actorii de pe scena al căr ei
fundal este Parcul Nicolae Bălcescu și rolul principal pare să fie jucat d e edificiul Teatrului de
Vară, ce există pretutindeni, dar care a fost neglijat după evenimentele ce au constituit Revoluția.
Cu toate că acest cartier se bucură de suita de inte rese, preocupări și activități necesare
dezvoltării armonioase, o problemă de observant la scară extinsă este dizolvarea legăturilor și a
îndeletnicirilor de grup: săvârșit prin prisma absenței unui spațiu comun construit, care să
permită dezvoltarea unor evenimente diverse. Acestea ar putea presupune o atribuție de mare

16
importanță spre o coagulare a comunității. Un spațiu public nu trebuie neapărat să se distingă
prin mărimea lui, ci mai cu seamă prin metoda de utilizare la care îl supune comunitatea : un
spațiu public de calitate faciliteaz ă și stimulează interacțiunea între oameni .11
Comunitaea aspiră către spații publice cu o valoare specifică superioară, acestea contribuind la
volumul de activități și îndeosebi de oameni, în timp ce spațiile publice mai puțin prietenoase
rămân fără fondul necesar de activități , indivizii a jungând să se grăbească spre propriile lor
destinații, fără a mai zăbovi în aer liber și fără a mai fi stimulați spre interacțiunile cu alți
oameni.
Cercetătorul urban William Holly Why te spunea cum că ceea ce îi atrage pe oameni se
pare că sunt alți oame ni. 31
Locurile populate, pe care oamenii le frecventează și în care continu ă să revină oferă indicii
precise despre calitatea spațiilor publice respective . Acestea vor atrage din ce în ce mai mulți
oameni, generând totodată și o vastă paletă de experiențe si activități în perimetrul lor. Factori
precum arta, cultura, dialogul, spectacolul, sărbătoarea, mâncarea pot stimula prezența umană și
contactul în tre oameni. În general, un spațiu p ublic destinat comunității nu ar fi niciodată
complet în sin e, deoarece întotdeauna utilizatorii sunt cei ce îl întregesc și îi dau un sens.
Spațiile destinate comunității sunt vitale pentru dinamica admirabilă a orașului , iar prin
propria lor prestanță, reprezintă în același timp și o imagine a identității social e a acestuia .
Poate fi pus în discuție urbanismul inteligent, fiind cel care este menit să găsească un
echilibru în rezolvarea diferitelor probleme cu care un oraș se poate confrunta. Printre pri ncipiile
sale, relevant e în discursul de față, sunt cele ce asigură o viață îndestulătoare comunității. Printre
acestea se numără : dezvoltarea durabilă și protecția mediului, infrastructura eficientă , crearea de
spații publice, maximizarea transportului pu blic, proiectarea la sca ră umană. Peisajele, limitele
teritoriilor, spațiile comune, siturile încărcate cu semnificație, etc, ajută la stabilirea unor relații
interumane.
Designul în jurul omului este un concept care pune în prim plan pietonul și mai ales scara
umană.11
Arhitect ura politicilor zilelor noastre respectă nevoile comunității. Arhitectura este pentru
comunitate și nu face abstracție de ea, ci este adresată ei. Atât atitudinea, cât și raportul față de
comunitate este astăzi diferit. Nu se mai ur măresc exclusiv politici le arhitecturale, ci se iau în
calcul și nevoile utilizatorilor, iar în cazul de față, cele două atitudini (pe de -o parte conformarea

17
la principiile jumătății secolului XX și pe de alta, doleanțele generațiilor prezentului) se vor
contopi.
Reunind toate aceste idealuri ale unei funcționări corespunzătoare a comunității, putem
înțelege faptul că Bucureștiul este deficitar în legătură cu instrumentele indispensabile unei vieți
prolifice în mijlocul haosului cotidian. Cu greu se găsesc locuri a scunse de bulevardele
gălăgioase, iar mai mult de atât, o mare parte din cele existente sunt în stare insalubră și astfel nu
te îmbie nicidecum la zăbovit în centrul lor. Demne de o capitală europeană sunt spațiile publice
în care omul să își găse asca lini ștea, să se piardă într -un univers desfătător, uitând pentru câteva
momente de grijile proprii.

3.2 Practici actuale
3.3 Studii de caz – intervenții asupra edificiilor anilor 50

4. STUDIUL DE CAZ: TEATRUL DE VARĂ NICOLAE BĂLCESCU
4.1 Teatrul de vară – istorie
Astăzi, parcelarea Bazilescu face parte din categoria zonelor protejate, cu toate că
edificiul teatrului nu este socotit monument istoric.
Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din ‘53, o mare sărbătoare a păcii și
prieteniei, a fost un pretext de la care a plecat proiectarea și ridicarea edificiului teatrului de vară.
Acest concurs de împrejurări avea ca obiectiv obținerea unui an umit număr de construcții în oraș,
deci era un proiect ce depășea proiectul de arhitectură. Astăzi îi putem spune strategie.
Democrația populară este dovada că prin forța și vitalitatea regimului acestuia, în capitală s -au
putut proiecta și ridica în terme n foarte scurt construcții noi, pe baza experienței arhitecturii de
sorginte sovietică. Cu aceeași ocazie, o altă lucrare importantă și -a găsit sălașul: ansamblul
parcului de cultură și sport “23 August”, având la bază aceleași principii ale influenței per ioadei
staliniste. O parte a strategiei constă și în contribuția pe care aceste proiecte o au în c oagularea
orașului prin estomparea contrastului dintre centru și periferie.3
Cu o capacitate de 2000 de locuri, c onstrucția teatrului de vară a fost proiecta tă de
arhitectul Paul Emil Miclescu și prezintă, din fațada principală, corpul care adăpostește sc ena cu
componetele ei și anexele teatrului. Metoda de rezolvare a acestei fațade a fost lăudată la
momentul respectiv (prin decroșarea cu un portic se rezolvă problema accesului publicului, care,

18
mai depatre, se îndreaptă către cele două pavilioane lateral e, de pe care se accesează amfiteatrul
propriu -zis). De asemenea, porticul ce îmbrățișează gradenele servește și ca adăpost în
eventualitatea unui eveniment m eteorologic neprevăzut .
Sistemul constructiv este realizat din zidărie portantă și planșee din bet on prefabricat.
Edificiul este astfel structurat pe baza principiilor de compoziție clasică și elemente naționale,
caracterizându -se astfel prin claritate și echilibru și de o deosebită coerență stilistică.4
Configurarea amfiteatrului se inspiră după cea a teatrului în aer liber din parcul Am
Frunze de la Soci. Teatrul Letniy are, de asemenea, parterul în pantă cu bănci paralele cu scena,
despărțit de un parape t jos de zidărie de balconul cu gradene concentrice. De menționat ar fi
faptul că teatrul de la So ci a fost restaurat, iar astăzi funcționează cu o acoperitoare care să
protejeze spectatorii de vreme neprielnică. 30
Odată cu construcția teatrului , și parcul este reamenajat, de ace asta ocupându -se tot
arhitectul Paul Emil Miclescu. Traseul aleilor este conceput într -un stil architectural rigid, cu
majoritatea aleilor drepte și cu o arteră inelară având și ea traseul unei curbe geometrice bine
preci zate.1
Vegetația urmărește să încununeze aleile parcului și domină prin aliniamente. Pe lângă grupurile
boga te de pomi ce animă întreg parcul, mai există de odinioară rămășițe ale codrilor Vlăsiei
înfățișate prin imaginea câtorva arbori bătrâni.
Toate ace ste elemente creează un cadru feeric pentru edificiul teatrului , rămânând de aici
doar să ne punem întrebare a: “De ce nu s -a militat p ână în momentul de față spre resuscitarea
acestei bijuterii arhitecturale?”

4.2 Proiectul de restaurare al teatrului
Începând cu anul 2011 și până în 2015 se discută despre clădirea emblematică din parcul
Bazilescu, aflată într -o stare avansată de degradare și ajunsă în prezent o ruină din cauza lipsei de
implicare a autorităților locale și centrale . Primarul S ectorului 1 a anunțat în mai, 2019 că
intenționează să finalizeze lucrările de reabilitare a Teatrului de Vară până în m artie – aprilie
2020. Dorința primarului este aceea de a pune centrul cultural la dispoziția tuturor teatrelor ce
doresc să îl exploatez e. De menționat în acest sens mai este faptul că în acest demers, teatrul a
trecut din proprietatea Institutului Naționa l al Patrimoniului în proprietatea Municipiului
București. 25

19
Urmărind îndeaproape studiul de fezabilitate și mai apoi proiectul în depl inătatea lui, se
percepe dorința de repunere în funcțiune a edificiului mai degrabă din considerente ce țin de
zona fina nciară. Teatrul urmează să fie consolidat, restaurat si modernizat, însă fără o prea mare
apropiere de istorie, comunitate, nevoi, simți ri.
Edificiului i se aduce posibilitatea funcționării și pe timp ploios, amfiteatrul fiind prevăzut cu o
mega -învelitoar e și, de asemenea, este completat funcțional cu câteva anexe și grupuri sanitare
pentru public. În rest, construcția își păstrează în to talitate caracteristicile, atât funcțional, cât și
formal și estetic. 26
Mai departe de dorința de a repune în funcțiun e un edificiu abandonat de la momentul
Revoluției, proiectul de restaurare nu urmărește neapărat nevoile actuale ale comunității, ci mai
degrab ă directivele politice. Este culpabil ă neinformarea cu privire la nevoile orașului, însă
lăudabil demersul care s e concretizează cu redarea vieții Teatrului de Vară Nicolae Bălcescu.

4.3 Proiectul de diplomă
Un punct de plecare al lucrării constă într -un studiu aprofundat al subiectului,
premergător proiectului propriu -zis, care sa completeze informațiile preluate la fața locului, pe
baza experienței personale, prin contactul cu situl și zona aferentă lui și prin discuțiile cu
perso ane implicate direct în derularea etapelor de extincție a teatrului. Acest studiu va avea la
bază cercetări ale materialelor bibliograf ice, ale cărților și ale articolelor web disponibile.
Relevant pentru subiectul care face obiectul lucrării este studiul aprofundat al aparatului teatrului
și al tuturor implicărilor pe care acesta le aduce în conformarea și rezolvarea funcțională a lui,
prin cercetarea în detaliu a regulilor ce îi stau la bază și a mai multor proiecte privind același
subiect.
De asemenea, este important studiul bidirecțional al temei, realizând și un raport al
nevoilor comunității în ceea ce privește tema lucrării, care îm preună cu studiul obiectiv să
întrunească toate preocupările ce fundamentează rezolvarea teatrului, pretându -se astfel la o
paletă largă de țeluri.
Consider relevant să amintesc motivul predilecției către acest sit survenită prin fascinația
din copilărie față de interzisul edificiului, deoarece zilele sale memorabile, c ând era ne încăpător
pentru mul țimea de spectatori, a u rămas doar o amintire în memoria p ărinților sau a bunicilor,
care mereu și-au expus speran țele în sensul redeschiderii teatrului. Fascina ția s-a estompat de -a

20
lungul anilor, remarc ând în timp c ă teatrul nu mai reprezint ă o capodoper ă din punct de vedere al
obiectului de arhitectură, el se adresează mai cu seamă memoriei colective, prin mareția tipică
perioadei raportată scării de locuințe, astăzi în contrast cu imaginea peste care au trecut anii,
pierzând în timp rolul comunitar deosebit de necesar. Astfel parcul, văzut ca centru al
comunității, necesită relaționarea cu o serie de obiective funcționale în raport cu rolul său.
Obiectivul prin cipal al acestui proiect este acela de a întruni elementele dezirabile ale
comunit ății, într-un spa țiu care în prezent nu mai este capabil s ă furnizeze atrac țiile pentru care a
fost conceput , stingându -se subit în anul 1989, odată cu năvala Revoluției. Scopul adițional
urmărește, pe lângă simpla readucere la viață a edificiului , o funcționare fără cusur, pliabilă pe
nevoile curente, dar împletindu -se cu tot ce l -a făcut remarcabil în anii s ăi de func ționare .
Având aceste două direcții ca punc t de plecare, lucrarea dorește să adreseze la scară largă
activitățile comunitare, devenind astfel un nucleu al schimbului de experiență pentru membrii
comunității, în integritatea sa. Pornind din această perspectivă, se pun în discuție trei principii
directive. Principa lul obiectiv este acela de a readuce la via ță teatrul propriu zis, într-o form ă cât
mai fidelă realit ății din care f ăcea acesta parte. În al doilea rând, urmărind împrejurările prin care
majoritatea teatrelor de var ă din Bucure ști nu reu șesc s ă își îndepli neasc ă scopul, este iniment
pusă în discu ție necesitatea închiderii spațiului amfiteatrului, astfel încât să funcționeze
necondi ționat de imprevizi bilitatea meteorologic ă. Al treilea principiu cons tă în aduce rea
aproape teatrului a unui nucleu care va atra ge comunitatea , scin dând clar spa țiul public de cel
privat – desfășurat aproape exclusiv în corpul edificiului , astfel generându -se un aparat de acces
foarte clar definit .
Cheia lucr ării const ă în ideea c ă toate aceste ad ăugiri (copertina cu închiderea pe rimetral ă
și piațeta ce decurge c ătre teatru) nu altereaza în niciun chip imaginea teatrului și nici nu
modific ă în vreun fel p ătura de arbori existen ți în parc , reie șind astfel ceea ce pare a fi o
interven ție minimal ă, dar care în esen ță întrune ște toate necesit ățile comunit ății și furniz ează
locului un poten țial remarcabil.

5. BIBLIOGRAFIE / WEBOGRAFIE
1 MARCUS, Rică, “Parcuri și grădini în România”, editura Tehnică, p. 24
2 AMAN, Anders, “Architecture and Ideology in Eastern Europe during the Stalin Er a”, the MIT press
3 GHEORGHIU, Bogdan, “ Noi construcții culturale și sportive pentru oamenii muncii” , p. 13

21
4 https://www.docomomo.ro/cladiri_doc_1 1_teatrul -de-vara-si-parcul -bazilescu -bucureti -1952 -1953
5 FARRAR, Margaret, “Amnesia, Nostalgia and t he Politics of Place Memory”, Sage Publication
6 TODOROVA, Maria, “Post -Communist Nostalgia”, Berghahn Books
7 https://www.romedic.ro/cum -ne-influenteaza -emotiile -memoria -0P33914
8 https://www.news.ro – Documentar: Grădini publice de București
9 ȘTEFAN, Daniela Maria “Spațiul verde ca simbol”, lucrare de cercetare 2013
10 TAPENKO, P. Mihail, “Bazele realiste ale arhitecturii sovietice”, Moscova, 1954
11 TÎRCĂ, Miruna, "Spațiul public – un spatiu care iti aparține" , București, 2011
12 https://www.archdaily.com/catalog/us/products/15753/amphitheater -tensile -membrane -structures –
fabritec -structures
13 BOWLT, E. John, "Stalin as Isis and Ra: Socialist Realism an d the Art of Design",
Florida, 2002
14 FRAMPTON, Kenneth, “Towards a Critical Regionalism -Six Points for an Architecture of
Resistance” , Washington, 1983
15 AUGUSTIN, Ioan, "Arhitectura (supra)realismului socialist" , Ed. Paideia, București, 2012
16 https://www.onlatvia.com/socialist -realist -stalinist -architecture -1492
17 MORAVÁNSZKY, Ákos, "Re-Humanizing Architecture: The Search for a Common Ground in the
Postwar Years, 1950 –1970", Basel, 2016
18 https://bucurestiul.ro/secretele -bucurestilor -noi-cum-fost-ridicat -cel-mai-comunist -cartier -al-capitalei –
pe-mosia -profesorului -bazilescu/ (https://turismistoric.ro/cartierul -bucurestii -noi-de-la-trecutul -legionaro –
sovietic -la-realitatile -de-azi/)
19 CRĂCIUN, Cerasella, Note de curs, 2010
20 https://dokumen.tips/documents/017 -arhitectura -stalinista -25doc.html
21 https://en.wikipedia.org/wiki/Stalini st_architecture#Legacy_and_revival
22 CĂRĂBUȘ, Irina, "Realismul socialist cu fața spre trecut. Instituții și artiști din România: 1944 –
1953", Colecția Balcon, 2018
23 DUMITRESCU, S. Laura, „Studiu comparativ al spațiilor verzi din sectoarele capitalei ”, Bucure ști
24 NEGULESCU, Viorel, ”Dinamica spațiilor verzi în Municipiul București după anul 1800 ”, Editura
Universității din București , 2011
25 https://www.agerpres.ro/administratie/2019/05/13/reabilitarea -teatrului -de-vara-din-parcul -bazilescu
26 SOFT CONSTRUCTION, Studiu de Fezabili tate, INP, București, 2011
27 https://www.digi24.ro/special/c ampanii -digi24/1989 -anul-care-a-schimbat -lumea/arhitectura -ca-
unealta -de-propaganda -comunista -cum-a-fost-mutila ta-fata-romaniei -dupa -model -sovietic
28 http://www.e -architecture.ro/istoria_arhitecturii102.php

22
29 https://www.idei urbane.ro/monumente -bucurestene -2/
30 https://yugarf.ru/letniy -teatr-v-sochi/
31 https://www.pps.org/article/wwhyte