1. Răspândirea vegetației pe teritoriul României Distribuția vegetației pe teritoriul țării noastre este condiționată de factori și condiții zonale… [606276]

CURS VEGETATIA  

1.  Răspândirea  vegetației pe teritoriul României   
 
  Distribuția vegetației pe teritoriul țării noastre este condiționată de factori și condiții zonale și 
azonale. Zonalitatea  geografic ă la rândul ei este de două tipuri: latitudinal ă‐longitudinal ă și altitudinal ă. 
Dacă zonalitatea  latitudinal ă se manifestă pănâ la 300‐400 m, zonalitatea  (etajarea)  verticală a vegetației 
apare peste aceste valori ale înălțimii reliefului.În  timp ce zonalitatea  latitudinal ă  și altitudinal ă 
diferențiază factorii ecologici de bază (căldura, umiditatea,  cantitatea  de lumină), condiții locale termo‐
hidrice și de troficitate  determin ă formarea  unor unități de vegetație intrazonale  sau azonale. 
 
1.1.  Zonalitatea  latitudinal ă a vegetației  
 
  Câmpiile și podișurile joase din partea de sud‐est a României  (marginea  sud‐vestică a Podișului 
Covurlui, jumătatea de est a Bărăganului, Câmpia Siretului inferior și Podișul Dobrogei centrale și de sud) 
cu soluri cernoziomice  tipice și soluri bălane  constituie  zona de stepă din România.  
  Covorul vegetal din zona de stepă se caracterizeaz ă prin absența pădurilor și extinderea  
cvasigeneralizat ă a plantelor ierboase.  Pajiștile de stepă cuprind numeroase  specii de plante ierboase 
dintre care menționăm: colilia (Stipa lessingiana,  S.ucraina,  S.pulcherima,  S.capillata  ș.a.); păiuș (Festuca 
valesiaca) ; pir crestat (Agropyron  pectiniforum ). 
  Zona de stepă cuprinde două subzone:  
  a) stepa cu Poaceae (Duriherbosa ); 
  b) stepa cu Poaceae și dicotiledonate  (Altiherbosa ). 
  În Podișul Moldovei  (sub altitudinea  de 200‐250 m), în Câmpia Bărăganului de vest, în Podișul 
Dobrogei (până la altitudinea  de 150‐250 m), în Câmpia Burnazului  și Câmpia Olteniei (până la altitudinea  
de 100‐150 m) și în Câmpia Banato‐Crișană, de la Deta și până la Carei, predomin ă cernoziomurile  levigate 
și pădurile poienite, alcătuind zona vegetației de stepă. Pâlcurile de pădure sunt formate în principal din 
specii de stejari xerofili, iar pajiștile, din specii de graminee  și dicotiledonate.  În zona de silovostep ă se 
deosebesc  subzonele  nordică (cu stejari mezofili) și sudică (cu păduri de stejari xerotermofili).  
  Partea de nord a Podișului Moldovei  (200‐350 m altitudine),  centrul Podișului Transilvaniei  (250‐
400 m), câmpiile din sudul și vestul țării (100‐300 m), în general cu soluri forestiere  cenușii și brun‐roșcate 
sunt acoperite  cu păduri de stejar, alcătuind zona de vegetație nemorală. Prezența acestei zone de pădure 
de stejar nu se datorește atât zonalității latitudinale,  cât mai ales influenței lanțului carpatic care 
determin ă o creștere a precipitațiilor atmosferice  cu 20‐25% față de zona de pădure de silvostepă.În 
asemenea  condiții se constituie  o zonă de pădure nepoienit ă. Zona nemorală cuprinde o subzonă cu 
păduri de stejari mezofili și stejari submezofili ‐termofili.

1.2. Zonalitatea  altitudinal ă a vegetației  
 
  Creșterea rapidă a altitudinii  de la nivelul unităților extracarpatice  și intercarpatice  spre partea 
bazală  și apoi spre culmile muntoase  determin ă reducerea  temperaturii  și sporirea cantităților de 
precipitații; modificarea  acestor factori ecologici de bază conduce la zonarea vegetație în altitudine.  Astfel 
se individualizeaz ă patru etaje de vegetație: a) păduri de foioase de la 300‐400 m la 1200‐1400 m; b) 
păduri de conifere între 1200‐1400 m și 1600‐1800 m; c) rariști de arbori și tufișuri de la 1600‐1800 m la 
2000‐2200 m; d) pajiști scunde și tufărișuri pitice peste altitudinea  de 2000‐2200 m. 
  a) În cadrul pădurilor de foioase , între 300‐400 m și 600‐700 m altitudine  predomin ă gorunul; între 
600‐700 m și 1200‐1400 m specia dominant ă este fagul (uneori în amestec cu brad și molid). 
  b) Etajul pădurilor de conifere este dominat categoric de prezența molidului.  
  c) În etajul tufărișurilor și rariștilor de arbori se individualizeaz ă clar două subetaje care se 
întrepătrund tentacular.  
  Așadar, de la partea superioar ă a reliefului carpatic spre regiunile nemuntoase  se succed 
următoarele etaje și subetaje de vegetație: etajul alpin (cu pajiști scunde și tufărișuri pitice); etajul 
subalpin cu un subetaj al tufărișurilor (ienupăr și jneapăn) și altul al rariștilor de arbori; etajul boreal (cu 
predominarea  pădurilor de molid); etajul nemoral cu un subetaj al pădurilor de gorun și altul al pădurilor 
de fag și de amestec fag‐rășinoase. 
  Vegetația intrazonal ă se datorește unor condiții care se suprapun  etajelor altitudinale  de 
vegetație, „alterându ‐le” continuitatea.  Biotopurile  de stâncărie, de grohotișuri, de izvoare de munte, de 
mlaștini oligotrofe  și eutrofe, de luncă, de terenuri salinizate,  de nisipuri, prin microclimatele  specifice,  
favorizeaz ă consituirea  unor areale de vegetație azonală: higrofilă, xerofitică, halofilă, psamofilă etc. 
 
1.3. Vegetația de pădure  
 
  Pădurile ocupă, în prezent, circa 26% din teritoriul țării, ele compunându ‐se din peste 200 specii 
de arbori, aproximativ  1000 specii de plante ierboase,  apoi numeroase  specii de ciuperci, mușchi, licheni, 
alge. 
  Pădurile de molid constituie  formațiunea vegetală principală a etajului boreal și se situează 
altitudinal  între 1200‐1700 m în spațiul muntos din nord și între 1400‐1850 m în Carpații Meridionali.  În 
depresiunile  intramontane  și în văile înguste, molidișurile coboară până la 800 m. Pădurile de molid ocupă 
cele mai mari suprafețe în Carpații Orientali (circa 12 000 km²). În Crpații Meridionali  și în cei Occidentali  
pădurile de molid formează „centuri” când mai late, când mai înguste care încing etajul subalpin. 
  În structura pădurilor de molid ponderea  principală o are Picea abies, asociată cu Betula pendula, 
Sorbus aucuparia,  Acer pseudoplatanus,  Ulmus glabra, Abies alba și, destul de rar, Fagus sylvatica . Arbuștii 
sunt puțini: cununiță (Spiraea ulmifolia ), coacăz (Ribes petaeum ).

Pădurile de brad formează areale mai ales în subetajul  forestier de amestec foioase‐conifere; 
frecvența cea mai mare se constată în munții cu altitudini mici (între 800‐1200 m). Brădete pure se 
întâlnesc pe fațada estică a Carpaților Orientali și pe cea sudică a Carpaților Meridionali,  dar numai până 
la Valea Dâmboviței. Ponderea  brădetelor în suprafața totală a fondului forestier nu depășește 
1%.Structura  pădurilor de brad cuprinde,  pe lângă Abies alba , exemplare  rare de Picea abies, Fagus 
sylvatica,  Acer pseudoplatanus,  Ulmus sp. În subarboret  apare alunul (Corylus avellana ), socul (Sambucus  
racemosa ), zmeurul (Rubus idaeus ) ș.a. 
  Pădurile de amestec fag‐rășinoase formează o fâșie continuă la partea superioar ă a pădurilor 
nemorale  între 600‐800 m și 1250‐1400 m. 
  În Munții Apuseni acest subetaj este situat între 1000‐1400 m, iar în Carpații Orientali,  între 600‐
1100 m. Întinderea  cea mai amplă a subetajului  fag‐rășinoase se înregistreaz ă pe fațada estică a Carpaților 
Orientali,  continuând  pe clina sudică a Meridionalilor  până la Valea Oltului. Suprafața totală a pădurilor 
din acest subetaj este de circa 1,150 milioane hectare (18% din fondul forestier).  
  În structura acestor păduri predomin ă copios fagul (Fagus sylvatica ) la care se adaugă în proporții 
variate molidul și bradul. Sporadic se întâlnesc și alte specii de arbori, precum: frasin (Fraxinus excelsior ), 
carpen (Carpinus betulus ), ulm (Ulmus sp.)  etc. Subarboretul  este, deobicei, sărăcăcios: tulichina (Daphne 
mezereum ), alun (Corylus avellana ), soc (Sambucus  nigra ). În substratul  ierbos se întâlnesc;  Asperula 
odorata, Salvia glutinosa,  Rubus hirtus, Allium urssinum,  Festuca drymeia, Luzula luzuloides,  
Calamagrostis  arundinacea  etc.  
  Pădurile de fag formează trei fâșii distincte:  făgete de mare altitudine;  făgete montane;  făgete de 
dealuri. 
  Făgetele de mare altitudine  se localizeaz ă între 1250‐1450 m în Carpații Orientali și între 1250‐
1650 m în Carpații Meridionali.  Făgetele montane se întâlnesc între 600 și 1000 m (ceva mai sus în 
Apuseni, unde ocupă toată partea superioar ă a munților scunzi). Făgetele din regiunile deluroase  se 
desfășoară între 400‐600 m în partea de nord a țării și până la 800 m altitudine  în unitățile deluroase  de 
sud. Tentacular,  făgetele pot urca în etajul molidișurilor sau pot să coboare în etajul pădurilor de gorun. 
  Pădurile de fag ocupă cea mai mare parte din suprafața pădurilor României  (circa 31%). 
  În structura acestor păduri predomin ă Fagus sylvatica , la care se adaugă Acer pseudoplatanus,  
Ulmus sp., Populus tremula , iar la partea inferioară a subetajului  apar Quercus petraea, Tilia tomentosa,  
T.cordata,  Carpinus betulus etc.În subarboret,  relativ sărac, se întâlnesc Corylus avellana, Sambucus  nigra, 
Daphne mezereum,  Cornus mas, Evonimus  europaea,  Crataegus  monogyna . 
  Pădurile de gorun alcătuiesc formațiunea zonală a subetajului  pădurilor de gorun și de amestec 
cu gorun din etajul nemoral. Gorunetele  cresc exclusiv în unitățile de relief deluros, între 200‐300 m și 
600‐700 m. Extrazonal,  pe versanții sudici urcă în subetajul  fagului sau chiar în etajul molidișurilor, iar pe 
versanții nordici, gorunetele  pot pătrunde în zona nemorală și chiar de silvostepă. Regional,  pădurile de 
gorun se întâlnesc în Subcarpa ți, în dealurile piemontane  înalte, în Podișul Moldovei,  în Podișul 
Transilvaniei  și în Dobrogea  de Nord. 
  În gorunete predomin ă copios Quercus petraea , la care se mai pot adăuga exemplare  disperse de 
Fagus sylvatica,  Fraxinus excelsior,  Prunus avium, Acer campestre , specii ale genului Tilia.

În biotopurile  mai uscate din Dobrogea  și din sudul Banatului,  sub gorun se află un etaj de cărpiniță 
(Carpinus orientalis ), mojdrean  (Fraxinus ornus ). Subarboretul  cuprinde păducel (Crataegus  monogyna ), 
corn (Cornus mas), lemn câinesc (Ligustrum  vulgare ) dârmoz (Viburnum  lantana ), sânger (Cornus 
sanguinea ), drob (Cytisus nigicans ). În Banat, Dobrogea  și în Moldova,  stratul de arbuști cuprinde și 
scumpie (Cotinus coggygria ).  
  Pădurile de amestec de cvercinee  cu alte foioase (șleaurile) cuprind următoarele subtipuri:  
  a) șleaurile cu gorun situate în subetajul  gorunetelor  (între 200‐500 m altitudine);  
  b) șleaurile cu stejar pedunculat,  în subzona pădurilor de stejari mezofili (în Podișul Sucevei între 
150‐350 m și în Câmpia Română între 50‐160 m); 
  c) șleaurile de cer, în zona pădurilor de stejari submezofili ‐termofili din Dobrogea,  Câmpia 
Română, din dealurile și câmpia bănățeană (100‐200 m altitudine);  
  d) șleaurile cu stejar brumăriu apar insular în silvostepa  din sudul țării, din Câmpia Moldovei,  din 
Câmpia Mostiștei ș.a.; 
  e) șleaurile cu stejar pedunculat  din luncile marilor râuri de câmpie. 
  Suprafața ocupată de pădurile de șleau reprezintă aproximativ  3,5% din fondul forestier al 
României.  
  Pădurile de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto ) se dezvoltă zonal în perimetrul  
pădurilor de stejari submezofili ‐termofili,  în zona nemorală. Se întâlnesc în regiunile de câmpie slab 
fragmentate,  precum și pe dealurile piemontane  joase cu altitudinea  de 100‐300 m; se mai dezvoltă 
fragmentar  în Podișul Dobrogei,  în Banat, în Culoarul Mureșului, în Podișul Someșan. Extrazonal  pătrund 
în silvostepă (pe versanții nordici) și în subetajul  gorunetelor,  pe versanții sudici. Ceretele pure se 
localizeaz ă, în special, în câmpiile dintre Ialomița și Teleorman,  pe dealurile crișene și în Podișul Someșan, 
în timp ce gârnițetele, de obicei în amestec cu cer, apar în celelate regiuni. Unitățile deluroase  cuprind 
păduri complexe  de gorun, cer și gârniță. 
  Pădurile de cer (Quercus cerris ) și de gârniță (Quercus frainetto ) apar în amestecuri  complexe  în 
care întâlnim: stejar pedunculat  (Quercus robur ), fag (Fagus sylvatica var. moesica ), frasin (Fraxinus 
angustifolia ), arțar tătărăsc (Acer tataricum ), ulm (Ulmus procera ), părul sălbatic (Pyrus pyraster ) ș.a. 
  Subarboretul  este format din păducel (Crataegus  monogyna ), măceș (Rosa canina ), corn (Cornus 
mas), porumbar  (Prunus spinosa ), spinul cerbului (Rhamnus  cathartica ). 
  Pădurile de stejar brumăriu și de stejar pufos se dezvoltă bine în condițiile ecologice  ale 
silvostepelor  sudice. Stejarul pufos crește în condiții de climă mai uscată, în Dobrogea  de Nord, situându‐
se la partea superioar ă a silvostepei  între 150‐250 m. Stejarul brumăriu pătrunde în zona de stepă, pe 
biotopuri  nisipoase.  Cele mai întinse păduri de acest tip ocupă dealurile joase din sudul țării, sectoare 
importante  de câmpie, areale disjuncte în Defileul Dunării și în Podișul Transilvaniei.  În Podișul Bârladului  
pădurile de stejar pufos se află pe platouri, iar stejarul brumăriu pe văi și pe versanți. În Podișul 
Transilvaniei  pădurile de stejar pufos ocupă versanții puternic înclinați, cu expoziție sudică. În Câmpia 
Siretului Inferior, în Bărăgan ca și pe grindurile  Letea și Caraorman  din Delta Dunării, se întâlnesc numai 
păduri de stejar brumăriu.

În structura pădurilor de stejar brumăriu predomin ă Quercus pedunculiflora , dar se întâlnesc și 
exemplare  rare de ulm (Ulmus procera ), jugastru (Acer platanoides ), păr sălbatic (Pyrus pyraster ), tei (Tilia 
sp.) etc. Uneori, în perimetrul  pădurilor de stejar brumăriu, se remarcă arealele discontinui  de arțar 
tătărăsc (Acer tataricum ). Subarboretul  este format din: păducel, porumbar,  corn, soc ș.a. Învelișul ierbos 
este destul de variat: Geum urbanum,  Dactylis polygama,  Viola hirta, Fragraria  viridis, Paeonia peregrina,  
Veratrum  nigrum, numeroase  specii ale genului Festuca, Filipendula,  Agropyron  etc.  
  Pădurile de stejar pedunculat  formează areale relativ întinse în zona nemorală între 200‐400 m 
altitudine  (silvostepa  din nordul țării), dar poate să coboare în condiții de fragmentare  moderată a 
reliefului și până la 100 m. Intrazonal,  pădurile de acest tip, pătrund în lungul luncilor unor râuri, în 
silvostepă, pe podurile unor terase înalte, dar și în subetajul pădurilor de gorun (până la altitudinea  de 
600 m). Pădurile de stejar de silovostep ă se întâlnesc în Câmpia Moldovei  (Guranda,  Santa Mare, Gornet 
ș.a.), iar extrazonal  se găsesc în Câmpia Siretului Inferior și în Câmpia Transilvaniei.  
  Masive păduroase de stejar, cu întindere însemnat ă întâlnim în lunca Prutului, în lunca Siretului, 
Buzăului, Ialomiței, Argeșului, Oltului, Jiului, Timișului, Mureșului, Crișurilor, Someșului. 
  Stejăretele din zona nemorală sunt formate, în principal,  din stejar pedunculat  (Quercus robur ) 
însoțit secundar de frasin (Fraxinus excelsior ), gorun (Quercus petraea ), fag (Fagus sylvatica ), măr pădureț 
(Malus sylvestis ) etc. Stratul arbustiv este format din păducel, alun, sânger, lemn câinesc etc. 
  Capacitatea  de creștere a masei lemnoase  este mai mare în pădurile de luncă și din zona 
nemorală, dar mai redusă în zonele de silvostepă și pe podurile de terasă. 
  Pădurile de luncă (zăvoaiele) sunt alcătuite din arbori de esență moale: salcie, arin, plop. 
Asemenea  păduri întâlnim din etajul boreal până în stepă. Zăvoaiele cu arin alb se află între 1000‐700 m, 
cele cu arin negru între 700‐200 m, iar cele cu salciesub 200 m. 
  Zăvoaiele cele mai întinse se află în luncile inferioare  ale Prutului, Siretului, Ialomiței, Argeșului, 
Oltului, Jiului, în Lunca și în Delta Dunării. De asemenea,  păduri de tip zăvoi se dezvoltă pe suprafețe mai 
întinse în lungul râurilor mari din Depresiunea  Transilvaniei  și din Câmpia Banato‐Crișană. 
  Zăvoaiele recente sunt aglomerări de arbori, aparent haotice, în timp ce zăvoaile vechi se 
diferențiază după biotopuri.  În etajul montan aceste păduri cuprind, în principal,  arin alb (Alnus incana ), 
și cu participare  redusă molid și brad. 
  În unitățile deluroase  zăvoaiele au ca specie dominant ă arinul negru (Alnus glutinosa ), iar ca specii 
secundare:  plopul alb (Populus alba ), salcia plesnitoare  (Salix fragilis ). Stratul arbustiv este bine dezvoltat,  
cuprinzând:  soc, alun, păducel, călin (uneori arțat tătărăsc și crușin). Stratui ierbos cuprinde,  de obicei, 
specii higrofile: Equisetum  palustre, Ranunculus  repens, Caltha laeta ș.a. 
  Zăvoaiele din lungul râurilor care străbat câmpiile cuprind specii de plop și de salcie. În timp ce 
sălcișurile ocupă treptele joase ale luncilor și ulucurile frecvent inundabile,  plopișurile se dezvoltă pe 
grinduri. Racordul dintre grindurile  de luncă și ulucele frecvent inundabile  este marcat prin prezența 
zăvoaielor mixte plop‐salcie. 
  În stratul arbustiv din aceste subtipuri de zăvoaie se întâlnesc:  Sambucus  nigra, Cornus sanguinea,  
Amorpha  fruticosa,  Clematis vitalba, Humulus lupulus ș.a.

1.4.  Vegetația de tufărișuri   
 
  Tufărișurile sunt caracteristice  etajului subalpin al Carpaților, unde formează covorul vegetal 
dominant.  
  La partea inferioară a etajului subalpin se situează formațiunea de jneapăn (Pinus mugo ), care 
marcheaz ă evident ieșirea din etajul molidișurilor. În unele zone, jneapănul apare în combinație cu rariști 
de molid, zâmbru sau larice. În partea mediană a fâșiei jneapănului apare curat, iar la partea superioar ă 
trece ezitant în tufărișurile de smârdar (Rhododendron  kotschyi ). 
  În Carpații Orientali jnepenișurile încep de la 1450 m și continuă până la 1900m; în Munții Apuseni 
se desfășoară între 1550‐1847 m, iar în Carpații Meridionali,  jnepenișurile dau nota dominant ă a covorului  
vegetal între 1700‐2300 m. În biotopurile  umede și cu frecvente  inversiuni  de temperatur ă, jnepenișurile 
coboară chiar la 1000 m altitudine  (de exemplu în Depresiunea  Bilbor). 
  Specia dominant ă în această formațiune este Pinus mugo , cu înălțimi de 1,5‐2m și având tendință 
vădită de dezvoltare  pe verticală.  Fâșia de jnepenișuri a fost mult mai extinsă în Carpați, dar 
defrișarea pentru extinderea  pășunilor a redus‐o în mod drastic.  
  Tufișurile de ienupăr apar intercalate  în fâșia jneapănului, dar coboară și mai jos, folosind obârșia 
văilor sau curmăturile. Se apreciază că, tufărișurile de ienupăr se localizeaz ă între 1450‐1700 m în Carpații 
Orientali și între 1700‐2000 m în Carpații Meridionali.  Biotopurile  preferate  de ienupăr (Juniperus  
communis ) sunt stâncoase  și lipsite de umezeală. Tufele de ienupăr depășesc rar 0,50 m înălțime și se 
asociază frecvent cu Vaccinium  myrthillus . 
  Tufărișurile de arin verde (Alnus viridis) ocupă versanții și bazinele de versant cu umezeală ridicată. 
Arinul, de munte în majoritatea  cazurilor,  predomin ă copios, formând arinișuri aproape pure în prima fază 
de instalare a vegetației lemnoase,  după reactivarea  accentuat ă a alunecărilor de teren. Ulterior se mai 
instalează Daphne mezereum,  Sorbus aucuparia,  Salix silessica ș.a. 
  Tufele de smîrdar (bujor de munte) se situează în jumătatea superioar ă a etajului subalpin între 
1800 și 2200 m altitudine.  Tufele scunde și dense cu înălțimea de 30‐40 cm acoperă complet versanții, 
care în timpul iernii sunt acoperiți cu strat de zăpadă. Bujorul de munte (Rododendron  kotschyi ) apare 
asociat uneori cu Vaccinium  myrthillus  și V. vitis‐idaea , așa cum se întâmplă, de exemplu în partea vestică 
a platoului conglomeratic  al Ceahlăului (exemplare  rare). 
  Tufărișurile xerotermofile , asemănătoare „șibleacurilor”  din Peninsula  Balcanică se localizeaz ă pe 
versanții stâncoși improprii  vegetației forestiere.  Uneori aceste tufărișuri se instalează în locul pădurilor 
defrișate care au în etajul arbustiv specii termofile.  Biotopurile  cele mai favorabile  pentru astfel de 
formațiuni vegetale se află în sudul Munților Banatului,  în Munții Cernei, în Munții și Podișul Mehedinți, 
pe clina sudică a masivelor  Godeanu,  Vâlcan, Retezat, Parâng, Cozia și în sudul Munților Apuseni. 
  În partea de sud‐est a României,  respectiv în Subcarpa ții Buzăului și mai ales în Dobrogea  întâlnim 
asociații de tufișuri de tip ponto‐mediteraneean.

În structura asociațiilor de tufărișuri din sud‐vestul țării se întâlnesc mai frecvent speciile: liliacul 
sălbatic (Syringa vulgaris ), mojdreanul  (Fraxinus ornus ), scumpia (Cotinus coggygria ), păducelul 
(Crataegus  monogyna ), măceșul (Rosa canina ), cornul (Cornus mas), alunul (Corylus avellana ), dârmozul  
(Viburnum  lantana ), cărpinița (Carpinus orientalis ) ș.a. Pe versanții montani priporoși, cu expoziție sudică 
se dezvoltă mai ales tufe de liliac și de scumpie. Mai spre nord, datorită diminuării fluxului termic se mai 
poate menține doar mojdreanul  în asociație cu Cornus mas și Cornus sanguinea . În Dobrogea  sunt 
caracteristice  tufărișurile țepoase în care predomin ă păliurul (Paliurus spina christi ), urmat de migdal pitic 
(Prunus tenella ) și de cireș pitic (Prunus fruticosa ). 
  Sporadic,  tufărișurile xerotermofile  din sud‐vestul țării cuprind și arbori termofili:  Pinus nigra ssp. 
banatica,  Juglans regia, Acer monspessulanum,  Corylus colurna ș.a. 
  În general, tufișurile xerotermofile  având ca substrat soluri profunde  pot constitui faze tranzitorii  
până la instalarea  vegetației forestiere  zonale. 
   7.5. Vegetația de pajiști   
   Pajiștile reprezintă 40% din vegetația spontană a României  și ocup
ă aproximativ  17% din teritoriul 
țării. Pajiștile aparțin la două mari categorii:  de climax (alpine, de silvostepă, de stepă); secundare  (situate 
în etajele și zonele de pădure). 
  Pajiștile alpine și subalpine  se află deasupra  limitei superioare  a vegetației arborescente.  Dacă 
limita altitudinal ă superioar ă a pajiștilor alpine nu poate fi precizată, limita inferioară se află la 2000‐2200 
m (în etajul subalpin s‐au individualizat  areale de pajiști subalpine  între 1700‐1850 m altitudine).  
  Pajiștile alpine și subalpine  ocupă cele mai mari suprafețe în Carpații Meridionali:  Bucegi, Făgăraș, 
Parâng, Retezat, Godeanu,  Cîndrel, Sureanu, Lotru. În Carpații Orientali pajiștile alpine și mai ales 
subalpine  se găsesc la partea superioar ă a masivelor  Rodnei, Călimani și Maramure ș. Pajiștile subalpine  
se întâlnesc în toate masivele în care altitudinea  depășește 1800‐1850 m. 
  Etajul de pajiști alpine este alcătuit din ierburi scunde și tufărișuri pitice adaptate rigorilor unui 
climat aspru. Speciile predominante  în acest etaj sunt: Agrostis rupestris,  Luzula pilosa, Carex curvula, 
Juncus trifidus ș.a. Speciilor dominante  li se adaugă: Campanula  alpina, Primula minima , licheni (Cladonia 
rangiferina,  Cetraria islandica ), mușchi (Polytrichum  juniperium ), tufărișuri pitice (Salix herbacea , 
Vaccinium  gaultheroides ). Pajiștile în care predomin ă Festuca ovina var. sudetica mai cuprind: Potentilla  
ternata, Agrostis rupestris,  Primula minima, Hieracium  alpinum ș.a. În etajul subalpin se întâlnesc frecvent: 
Festuca rubra ssp commutata,  Nardus stricta etc. 
  Pajiștile montane se află la partea superioar ă a culmilor muntoase  cu altitudini cuprinse între 700‐
1850 m, ceea ce conduce la ideea discutabil ă, conform căreia ele au luat naștere prin defrișarea pădurilor 
de molid, a pădurilor de amestec (fag cu rășinoase) sau a pădurilor de fag; considerăm că unele culmi 
muntoase,  datorită dinamicii foarte active a aerului n‐au fost niciodată acoperite  cu păduri, cel puțin în 
condițiile climatice apropiate  de sistemul morfoclimatic  contemporan.

Pajiștile montane sunt formate din ierburi în care speciile dominante  sunt: Festuca rubra, Agrostis 
tenuis, Nardus stricta, Poa pratensis,  Trifolium pratense,  Medicago  lupulina, Carex leporina, Campanula  
abietina, C.glomerata,  Achillea millefolium,  Viola declinata ș.a. Din festucete,  prin pășunat intens se 
ajunge la pajiști cu nardete așa cum se întâmplă pe fațada vestică a Carpaților Orientali,  pe cea sudică a 
Carpaților Meridionali  și în Munții Apuseni. 
  Pajiștile de Agrostis tenuis cu Festuca rubra, situate în etajul pădurilor de fag cuprind un număr 
de specii de plante, dintre care menționăm: Cynosurus  cristatus, Poa pratensis,  Lotus corniculatus,  
Campanula  glomerata,  Potentilla  reptans, Polygala vulgaris, Geranium  pratense etc.  Pajiștile 
colinare și de podiș au luat naștere, în majoritatea  lor, pe seama gorunetelor  sau a stejăretelor (în vestul 
și sudul României  asemenea  pajiști s‐au format pe locul pădurilor de cer și gârniță). Pajiștile colinare și de 
podiș, situate altitudinal  între 200‐700 m au cele mai mari extinderi în Podișul Transilvaniei,  în dealurile 
vestice, în Podișul Moldovei  și în Podișul Getic.  
  Principalele  specii care populează aceste pajiști sunt: Festuca valesiaca,  F.rupicola,  Agrostis tenuis, 
Cynosurus  cristatus, Poa pratensis,  Trifolium montanum,  Thymus pannonicus,  Plantago media, Potentilla  
argentea,  Galium verum, Hypericum  perforatum  etc. 
  Pajiștile de câmpie se localizeaz ă în subzona stejarilor submezofili,  a zonelor de silovostep ă 
(altitudinal  ele se întâlnesc între 0‐200 m). 
  Pajiștile de silvostepă și de stepă se găsesc în subunitățile joase ale Podișului Moldovei  și Dobrogei.  
Dintre speciile edificatoare  menționăm: Agropyron  pectiniforum,  Festuca valesiaca,  specii din genul Stipa, 
Lolium etc. Ca subtipuri ale acestor pajiști se pot identifica:  
  a) pajiștile de Poa pratensis ssp. angustifolia , care ocupă circa 40 000 hectare în câmpiile înalte 
din sudul țării; 
  b) pajiștile de Festuca valesiaca , ocupând circa 50 000 ha în silvostepele  din Podișul Moldovei;  
  c) pășunile degradate  (provenind  din pârloage)  situate în sudul și sud‐estul țării (cu Artemisia  
austrica, Poa bulbosa, Bromus tectorum,  Medicago  minima ș.a.) 
  Pajiștile de stepă (desțelenite în cea mai mare parte) păstrează areale limitate cu Stipa ucrainica,  
S.lessigiana,  S.pulcherrina,  S.capillata,  Festuca valesiaca,  Agropyron  pectiniforum  și numeroase  
dicotiledonate  (Salvia nutans, Centaurea  orientalis  etc). Producția de masă vegetală aeriană este de 3‐8 
t/ha/an.