CONF. UNIV. DR. RAMONA ORĂȘTEAN ABSOLVENT: BĂNCESCU ANDREEA -LUMINIȚA SIBIU 2020 02 UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE… [606117]

01

UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: FINANȚE BĂNCI

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF. UNIV. DR. RAMONA ORĂȘTEAN

ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

02

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA DIN SIBIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: FINANȚE BĂNCI

EVOLUȚIA PIEȚEI MONETARE DIN ROMÂNIA

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
CONF. UNIV. DR. RAMONA ORĂȘTEAN

ABSOLVENT: [anonimizat]
2020

03

Cuprins

Introducere

CAPITOLUL 1 Teoria monetară ca disciplină economică ……………………………….4
1.1.1Piața monetară……………………………………………………………………………………..6
1.1.2 Definire, evoluție…………………………………………………………………………………6
1. Piața interbancară și prin cipalele operațiuni………………………………………………..7
1.2 Organizarea pieței………………………………………………………………………………….8
1.3 Intervenția Bănci Centrale pe piața monetară…………. ……………………………….13
1.4 Funcțiile pieței monetare………………………………………………………………………14
1.5 Realizarea echilibrului financiar…………………………………………………………….16
1.6 Politici monetare, obiective…………………………………………………………………..18
Capitolul 2 Agregate monetare…………………………… ………………………………………20
2.1 Masa monetară, indicatori monetari……………………………………………………….22
2.2 Compoziția agregatelor monetare………………………………………………………….2 5
2.3 Contrapartidele masei monetare……………………………………………………………27
CAPITOLUL 3 Cererea și Oferta de monedă………………………………………………31
3.1 Factorii ratei dobânzii……………………. …………………………………………………..36
Studiu de caz – Liberalizarea contului de capital și adoptarea strategiei de țintire a
inflației în România…………………………………………………………………………… ……..37
Bibliografie

04

Introducere

TEORIA MONETARĂ CA DISCIPLINĂ ECONOMICĂ

Teoria monetară se ocupă de un spectru larg de probleme, de lanatura și funcțiile
banilor la efectele pe care le exercită în economiemodificările masei bănești. Drept
probleme fundamentale pot fi considerate următoarele:

a) Problema definirii banilo r (și a celorlalte agregate monetare) constă, în esență, în
stabilirea precisă a nomenclaturii elementelor (activelor, formelor de avere) care, în
condițiile concrete ale unei economii, pot fi și sunt considerate "bani" (sau alte
agregate monetare).Ea nu s e confundă cu problema definirii banilor ca gen.

Această problemă este complicată, deoarece lista concretă a elementelor care pot fi
considerate "bani" depinde de structura organizatorică a economiei, de organizarea
sa financiar -monetară.

b) Proble ma rolului banilor în economie

După unii economiști, banii au rol neutru, ei sunt un simplu instrument de deservire
(instrument tehnic al schimbului), care facilitează schimbul, un mijloc care elimină
dificultățile trocului, dar nu influențează e voluția economică reală (cererea de
mărfuri și servicii,producția, investițiile, prețurile, importurile și exporturile.

Dintr -un alt punct de vedere, banii sunt, dacă nu singurul, unuldintre cele mai
importante mijloace de influențare a procesului de dezvoltare economică.Banii au,
deci, un dublu caracter: invariant (neutral) și variant(activ), iar explicarea acestei
contradicții constituie una din sarcinile majore ale teoriei monetare.

Ambele poziții nu exprimă decât o parte a realității. Cei care susțin neutralitatea
banilor trebuie să recunoască că cealaltă poziție se bazează pe un impresionant
material de observație și care demonstrează că banii deținuți influențează puternic
tranzacțiile economice.

05

Cei care susțin caracterul activ al banilor trebuie să recunoască faptul că simpla
creștere sau deținere a cantității de bani nu permite societății în ansamblu să consume
mai multe mărfuri și servicii decât poate tehnic produce cu ajutorul totalități i
factorilor de producție de care dispune .

Procesul de realizare a echilibrului monetar conține structuri foarte complexe de
operațiuni monetare, financiare și reale (cu mărfuri și servicii) – interne și cu
străinătatea – ceea ce face ca analistul fenomenelor monetare să se găsească în fața
unor situații extrem de diverse, de la cele în care cantitatea de bani folosită nu are
nici o importanță, la cele în care această cantitate și variațiile sale influențează
evoluția cererii de mărfuri și servicii, a producției, prețurilor, importurilor și
exporturilor, balanței, de plați externe, cursurilor valutare.

Aceste stări de echilibru sau dezechilibru se studiază cu ajutorul unei scheme a
echilibrului și care se adaptează pe grupe de țări în funcție de sistemul socio –
economic și gradul de dezvoltare.

Se demonstrează că în economiile moderne starea o bișnuită este de dezechilibru,
care poate lua forma inflației când oferta de bani este mai mare decât cererea de bani
sau dimpotrivă deflației atunci când cererea de bani este mai mare decât oferta de
bani.
Caracteristicile teoriei monetare se referă î n principal la: locul teoriei monetare în
cadrul științei economice,caracterul său relativ,precum și metodele și instrumentele
de cercetare pe care le utilizează.

1) Locul teoriei monetare în știința economică.

Dezvoltarea științei economice, carac terizată la fel ca în cazul altor științe, prin
doua procese opuse – diferențierea și specializarea, pe de o parte, și integrarea, pe de
altă parte – a avut loc până acum astfel încât a fost predominant procesul de
specializare, iar ca urmare nu există o t eorie unică a fenomenelor economice, ci o

06

multitudine de teorii, mai mult sau mai puțin integrate, teoria monetara fiind una
dintre ele.Putem afirma că teoria monetară are gradul cel mai mare deinterferență cu
celelalte teorii constituite în alte domenii a le economiei precum și cu teoriile
existente în perimetrul altor științe sociale.

Acest aspect poate fi ilustrat prin discutata problemă a inflației. Inflația este numai
parțial un fenomen monetar și, mai mult decât atât, este numai un fenomen parțial
economic, deoarece cuprinde, pe lângă aspectele respective, și o serie de elemente
de natură socială, politică.
Teoria monetară prin obiectul său de studiu încorporează atât aspecte
microeconomice cât și macroeconomice. Modul de întrepătrundere a elementelor
micro și macroeconomice în cadrul teoriei monetare poate fi relevat cu ajutor
diverselor tablouri (balanțe) întocmite atât în cazul în care tranzacția bănească are
caracter bilateral, cât și în cazul în care are caracter multilateral, la ea participând
mai mulți subiecți economici, fie în calitate de plătitori, fie în cea de încasa tori.

A treia caracteristică a teoriei monetare este combinația specifică de elemente
calitative și cantitative pe care le conține.

2) Caracterul relativ al teoriei monetare

PIAȚA MONETARĂ
PIAȚA MONETARĂ – DEFINIRE, EVOLUȚIE

Piață monetară este o piață a capitalurilor pe termen scurt și foarte scurt, existența
ei fiind legată de faptul că unele bănci sunt beneficiare ale unui surplus de încasări,
iar altele au de efectuat un surplus de plăți. Pe de o parte, băncile își acor dă credite
sau își rambursează credite acordate anterior. Pe de altă parte, la dispoziția clienților
lor,băncile,efectuează plăți prin unele bănci și sunt beneficiarede încasări de la
aceleași, sau de la alte bănci. Din fiecare operațiune efectuată o bancă devine
creditoare sau debitoare față de altă bancă.

07

La finele fiecărei zile bancare, băncile au în raport unele cu altele o serie de poziții
și sume debitoare. Aceste poziții se sting reciproc într -un cadru organizat, de regulă
sub egida băncii de emi siune. Procesul de stingere se derulează în doua etape. În
prima etapa, în prima parte a zilei,se face reunirea reprezentanților băncilor care în
cadrul unor ședințe de compensare reciprocă a plăților, confirmă pretențiile
reciproce, și se stabilesc soldur ile aferente fiecărui participant, care pot fi debitoare
sau creditoare.

În etapa a doua, băncile care au solduri creditoare oferă credite celor cu solduri
debitoare, sau intervine banca de emisiune pentru acoperirea soldurilor debitoare.
Piață monetară se derulează în principal la băncile care creează monedă, de la care
se pot procura disponibilitățile necesare pentru a face față fluxurilor de plăți. Ea este
o piață a monedei centrale, a numerarului în general și a disponibilităților în cont
create la banca de emisiune.

Piața monetară este o piață delocalizată, tranzacțiile pe aceasta piață se încheie
prin telefon, telex, fax,swift.
Aceasta piață este în continuă schimbare și transformare cunoscând evoluții
spectaculoase, cunoscând n oi deschideri. Dacă la începuturi ea a fost o piață
cunoscută doar unor specialiști, și se adresa în principal băncilor, actualmente ea are
doua componente:

– piața interbancară, rezervată băncilor, instituțiilor de credit.

Pe această piață aceste instituții își procura lichidități, fie de la alte instituții
similare, fie de la Banca Centrală, operațiunile realizându -se aproapeîntotdeauna
prin viramente din conturile deschise la Banca Centrală;

– piața titlurilor pe termen scurt negociabile, desch isă tuturor agenților economici,
însă accesibilă numai agenților puternici (față în față). Aceste titluri se diferențiază
de obligațiuni prin perioada de scadență mai scurtă și prin absența negocierii la
bursă. Emitenții de titluri sunt instituțiile de cre dit, Trezoreria, marile întreprinderi,
iar subscriitorii sunt fondurile de pensii, companiile de asigurări, alte întreprinderi.

08

Deci, piață monetară poate fi privită în sens restrâns ca o piațăinterbancară, o piață
a monedei centrale și în sens larg ca piață deschisă, o piață a capitalurilor pe termen
scurt (o zi la 1an) care din rațiunea prezenței întreprinderilor în circuit, este simultan
atât o piață a monedei centrale, cât și a monedei bancare.

PIAȚA INTERBANCARĂ ȘI PRINCIPALELE OPERAȚIUNI

Piață interbancară este o piață a monedei centrale, pe care băncile și instituțiile de
credit își plasează excedentele sau își acoperă deficitele de lichiditate. Funcția pieței
interbancare este de finanțare. Băncile și organismele de credit bancare pot a vea, în
orice moment, nevoie de lichidități pentru a face față plăților scadente. Piață
interbancară este o piață care funcționează între organisme ce pot schimba între ele,
cu operativitate, excedentele și deficitele lor de trezorerie.

Actorii pieței interbancare sunt: băncile de depozit, băncile de afaceri, instituțiile
financiare, casele de economii și consemnațiuni care se pot afla în următoarele
situații:

– de împrumutanți structurali: organisme care gestionează mai mult depozit e decât
acorda credite (case de economii și consemnațiuni, bănci populare, credit mutual,
etc.);

– împrumutați structurali: organisme care nu pot gestiona depozitele de la populație
(soc. financiare) sau care prin tradiție nu gestionează depozite decât în mod
nesemnificativ;

– celelalte instituții: băncile care gestionează depozite și care sunt alternativ
împrumutanți și împrumutați.

Organizarea pieței

09

Piața interbancară nu se derulează într -un loc precis, operatorii intră în relații și
decid tran zacțiile prin telefon, fax, telex, tot timpul zilei.Majoritatea instituțiilor de
credit intervin pe piață dar nu toți o fac în mod direct, iar anumiți participanți au un
rol preponderent sau specific, ca de exemplu:
– băncile de trezorerie, care sunt "spec ialiști" ai pieței. Acestea sunt adesea bănci
care aparțin unui grup bancar și care centralizează operațiunile ansamblului
instituțiilor de credit, făcând parte din acest grup;
– casele de rescont, care dețin adesea monopolul operațiunilor efectuate cu banca
centrala, fiind supuse controlului direct al acesteia;
– agenții pieței intermediare, fiind curtierii, adică simpli intermediari care pun în
legătură pe împrumutanți și împrumutați, lăsându -le riscul finalizării acestor
operațiuni.

Banca Centrală are un loc particular pe piața interbancară.Reglarea tranzacțiilor se
efectuează de regulă, prin mișcările de fonduri în conturile pe care instituțiile de
credit le au deschise la Banca Centrală. Deci Banca Centrală este cea prin
intermediul căreia se finalizează, se închid, operațiunile dintre participanții de pe
piața interbancară.

Scopul intervențiilor pe piață este de a asigura agenților deficitari resurse lichide,
iar agențiilor excedentari – active remunerate. Zilnic pe piața int erbancară apar două
categorii de participanți: ofertanții și solicitanții de credite.

Ofertanții de credite sunt titularii de conturi de disponibilități la banca centrală. La
finele zilei bancare ei au solduri creditoare (dețin moneda băncii centrale) și sunt
interesați să -și fructifice aceste disponibilități, neremunerate de banca de em isiune,
prin acordarea de credite.

Solicitanții sunt băncile care rămân cu solduri debitoare în raporturile cu celelalte
bănci și au nevoie de resurse de acoperire a acestor solduri.

010

Piața interbancară este deci, cadrul care permite efectuarea operați unilor de transfer
a excedentelor de la o bancă la alta, dar mai ales,transferul de resurse între băncile
care au acces la creditele băncii de emisiune și băncile care, prin specificul lor n -au
acces la aceste credite.

În postura de debitor banca, analiz ează posibilitățile de a obține credite de la banca
de emisiune prin: rescontarea efectelor de comerț,punerea în pensiune sau gaj a
acestor efecte, sau vinderea de titluri de stat.

Pe piața monetară cererea și oferta de credite este influențată de nive lul dobânzilor
practicate. În cazul creditelor de rescont, a creditelor acordate în interiorul sistemului
bancar, nivelele dobânzii stabilite de banca centrală, determină nivelul creditelor
acordate pe ansamblul economiei. Pentru creditele acordate în afar a sistemului
bancar, pe piața deschisă, nivelul acestora este determinat de raportul zilnic cerere –
oferta de fonduri de împrumut și de rata zilnica a dobânzii.

Deci, pe piața monetară, se fac operațiuni de acordare și primire de credite pe
termene d e la 24 ore la un an. Solicitatorii de credite sunt constrânși să -și evalueze
atent încasările și plățile pentru anumite perioade de timp, iar pe baza evaluării, să –
și formuleze cererile pe piața monetară. Operațiile de transfer de fonduri pe piața
interba ncară se fac cu ajutorul unor instrumente, utilizând anumite tehnici, pe
anumite durate șicu plata unor dobânzi.

a) Instrumentele

– unele operațiuni se fac în absența instrumentelor – sunt operațiuni în alb (en blanc).
Remiterea de lichidități se face fă ră contrapartidă, fără garanție, fără remitere de
titluri, și are la baza încrederea în debitor;

– alte operațiuni, cele mai frecvente, se întemeiază pe titluri de creanță, se produce o
titrizare a datoriei. Astfel de titluri cedate în schimbul creditelor primite sunt: bilete
la ordin negociabile, certificate interbancare, bonuri de tezaur, certificate de
trezorerie etc.

La această dată principalele titluri utilizate pe piața monetară sunt: certificatele de
depozit, bonurile instituțiilor și societăț ilor financiare, biletele de trezorerie emise de

011

întreprinderi, bonuri de trezorerie ale statului.

Certificatele de depozit sunt emise pentru sume minime, pe termene de la 7 zile la
7 ani. Ele sunt destinate tuturor deținătorilor de lichidități, inclusiv întreprinderilor.
Suma minimă ridicată pentru anumite certificate, limitează accesul pe piața
monetară permițând accesul numai deținătorilor mari de lichidități.

Bonurile instituțiilor și societăților financiare sunt rezervate unor instituții
financiare specializate nebancare, emise pe termen de la 10 zile la 7 ani, sunt plasate
și negociate ca bilete de trezorerie ale întreprinderilor putând fi garantate de banc a
de emisiune.

Biletele de trezorerie ale întreprinderilor sunt titluri care asigură accesul
întreprinderilor pe piața monetară în calitate de creditori. Ele au sume minime, durate
între 10 zile și 7 ani. Aceste titluri sunt negociabile prin intermediu l băncilor, caselor
de titluri și agenților pieței interbancare.

Bonurile de tezaur negociabile sunt titluri publice emise de Trezoreria statului pe
termene de la 90 zile la 7 ani, vizează marii deținători de lichidități. Emise și
administrate prin in termediul băncii de emisiune și garantate de stat, bonurile de
tezaur negociabile sunt instrumentele privilegiate ale pieței monetare.

b) Tehnicile

Operațiunile în alb sunt simple „jocuri‟ de înscrisuri care constată creanțele și
datoriile respective , urmate de transferuri de monedă centrală între parteneri.

O alta tehnică de efectuare a operațiunilor pe piața monetară interbancară o
constituie vânzările cu răscumpărarea titlului, care sunt convenții prin care
vânzătorul stipulează că va putea, dup ă o perioadă fixată la încheierea tranzacției,
să-și răscumpere, titlul cedat pentru un preț convenit.

S-au extins pe piața interbancară și o serie de inovații financiare, cum sunt:
operațiunile de schimb cu plata unei rate a dobânzii (swap -ul ratei), tranzacții prin

012

contracte la termen cu rata a dobânzii, sau contracte opționale.

c) Duratele.

Acestea sunt foarte variate, de la 24 ore până la câțiva ani. Operațiunile la termen
cuprind active financiare cu durate relativ scurte. Operațiunile cu preaviz sunt fără
scadență precisă, părțile având posibilitatea de a denunța operațiunea dar cu preaviz.
Duratele sunt în funcție de poziția structurală a împrumutului, precum și în funcție
de anticipările asupra evoluției ratei dobânzii.

d) Ratele dobân zii.

Pe piața interbancară se formează 2 categorii de rate ale dobânzii:

1) Ratele dobânzii practicate în intervențiile băncii centrale – sunt fixate unilateral
de Banca Centrală în funcție de politica sa și sunt specifice fiecărui tip de intervenție
și ținând cont de efectele utilizate (se stabilesc la fixing sub forma ratei de referință).

2) Ratele dobânzilor practicate de bănci în relațiile dintre ele – sunt foarte
numeroase, în funcție de natura operațiunilor: de la o zi la alta, la t ermen pentru
diverse scadente, cu preaviz, etc. Dobânzile cele mai des practicate sunt determinate
prin confruntarea cererii și ofertei.

Intervenția băncii centrale pe piața monetară

În derularea operațiunilor pe piața monetară banca de emisiune are un rol regulator.
Intervențiile băncii centrale pe piața monetară, care este pentru ea o piața "liberă"
sau "deschisă", poartă în multe țări denumirea de operațiuni de "open market". Prin
intervențiile sale pe această piața lichiditatea sistemului cre ște sau se reduce. Când

013

piața se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală se spune ca este "în
bancă"pentru că este nevoie de intervenția Băncii Centrale pentru
satisfacerea cererii de lichiditate.

Această nevoie se satisface prin cumpărarea de către Banca Centrală de titluri de
stat de pe piața monetară, în cadrul operațiunilor de "open market". Când piața
dispune global de excedente de trezorerie, se spune că ea se află în "afara băncii" și
se află în afara controlului băncii de emisiune. Pent ru a steriliza excedentul de
lichiditate din piața, banca de emisiune vinde titluri de stat, atrăgând de pe piața
moneda centrală.

Atunci când piața monetară nu se poate regla singură intervine Banca Centrală în
calitatea sa de creditor de ultima instanță. Ea este principiul furnizor de monedă
primară, o difuzează în economie sub formă de bilete de bancă sau solduri creditoare
în conturile deschise la ea.

Banca Centrală are posibilitate să fixeze dobânda pentru operațiunile sale, să
fixeze volumul operațiunii cu care intervine influențând decisiv dobânda formată pe
piața monetară.

Relațiile dintre piața monetară și Banca Centrală se stabilesc în 2 moduri: prin
intermediul operațiunilor "cu taxă fixă" și prin intermediul operațiunilor cu "taxă
variabilă". Primele operațiuni sunt reprezentate de scontul de efecte private sau
publice și de credit în cont curent acordate de b anca centrala. Celelalte operațiuni
sunt de "open market", prin care Banca Centrală oferă solicitanților moneda primară
cu o dobândă care variază în funcție de situația conjuncturală a pieței. Acestea au
ponderea cea mai mare.

FUNCȚIONAREA PIEȚEI MONETARE ÎN ROMÂNIA

014

Restaurarea unor mecanisme de piață prin declanșarea tranziției de la economia
centralizată la economia de piață, a creat premisele apariției și dezvoltării și în
România a pieței monetare.

Deschiderea pieței monetare în ultima perioadă de timp și trecerea de la piața
interbancară rezervată instituțiilor de credit, la o piață monetară deschisă subiecților
economici, a fost determinată de necesitatea evitării unei excesive compartimentări
a pieței banilor.

Posibilitatea emi siunii titlurilor pe termen scurt negociabile, adresate tuturor
agenților economici a fost valorificată de sistemul bancar, creându -se un sistem
distinct al pieței monetare, prin care sunt introduse relații de piață în finanțarea pe
termen scurt, relaxându -se condițiile acestui tip de refinanțare, care înainte erau fie
reglementate, fie stabilite bilateral.
Deținătorii de titluri disponibile pe termen scurt nu puteau decât să le fructifice
într-un depozit bancar. Operațiunile față în față erau de regul ă interzise și astfel
aceste fonduri nu puteau fi împrumutate direct altui agent economic nefinanciar.

Acest fapt conducea la compartimentarea pieței băncilor, cu consecință creșterea
creditului.
Deschiderea pieței monetare, permite reducerea po nderii intermediarilor financiari
în acordarea creditelor și, de asemenea, permite tuturor debitorilor să emită titluri cu
scadențe diferite pe o piață la care au acces toți creditorii. Se asigură totodată
ofertanților de capitaluri posibilitatea de a arbi tra între plasamentele pe termen lung
și cele pe termen scurt, potrivit anticipărilor privind rata dobânzii. Piața monetară
este foarte concurențială în domeniul creditului pe termen scurt și mijlociu. Aceste
credite se derulează prin intermediul unor inst rumente, titluri de creanță cu o durată
de 7-10 zile până la câțiva ani.

Aceste titluri au anumite caracteristici, care depind de categoria emitentului, dar
unele sunt totuși comune:

– un anumit minim al sumei angajate;

– o rata fixa a dobânzii pentru t itluri cu o anumita scadență;

015

– uniformitate fiscală.

Prin intermediul acestor instrumente s -a creat o piață a banilor accesibilă tuturor
categoriilor de agenți economici. Pentru firme s -a creat posibilitatea accesului la
piața monetară fără să mai recurgă la bănci și fără să mai suporte condițiile de
finanțare impuse de acestea.

Ele se pot finanța sau pot plasa disponibilitățile proprii emițând bilete de trezorerie
sau achiziționate fără a mai recurge la bănci. Se produce astfel o dezintermediere a
operațiunilor pieței monetare.

Prin deschiderea pieței monetare și accesul direct la aceasta al agenților economici,
s-a spart monopolul deținut de bănci, care sunt nevoite sa caute noi inovații
financiare în domeniul finanțării, plasamentelor și al economisirii.

Piața monetară este o piața specific ă economiei de piața, ea a apărut și s -a dezvoltat
ca urmare a unor procese economico -sociale naturale. Reapariția pieței monetare
este legată de vânzarea pe credit a mărfurilor și punerea în circulație a înscrisurilor
cambiale și a titlurilor de stat.

REALIZAREA ECHILIBRULUI MONETAR

Echilibrul monetar se referă la un ansamblu de relații și variabile cu caracter
monetar, putându -se defini ca fiind starea de egalitate realizată în economie între
masa monetară existentă la un moment dat și cererea de bani. Altfel spus echilibrul
monet ar, reprezintă egalitatea dintre cererea de bani din economie și oferta de bani
din economie. Echilibrul monetar presupune acea stare în care nu există nici exces
de bani in circulație, nici lipsă de bani in circulatie, deci este punctul neutru dintre
inflație și deflație. Este necesar a fi luate în considerare anumite caracteristici ale
echilibrului monetar:

– echilibrul monetar este un proces obiectiv, determinat și influențat de procesele
reale de productie și de circulație din economie;

– echilibrul m onetar are un caracter dinamic, determinat de mutațiile din sfera
economiei reale care influenteaza sfera monetară;

016

– existența unei dependențe relative și biunivoce a proceselor monetare de cele reale,
circulația monetară exercitand o influență activă asupra proceselor materiale;

– echilibrul monetar se realizează în corelație și îin concordanță cu echilibrele
realizate pe celelalte piețe din economie și în special pe piețele financiare.

Abordarea Keynesiană
Conform acestei teorii, evoluț ia circulației monetare se desfășoară în funcție, de
comportamentul agenților economici și dobândă, într -un cadru dat de nivelul
venitului național.Modelul Hicks -Hansen reprezintă în părțile ei esențiale teoria
Keynesiană, privind echilibrul macroeconomic real și echilibrul monetar, prin
intermediul, curbei I.S -L.M, care corelate conduc la echilibrul global. Prima
reprezentare a echilibrului este reprezentată de curba I.S (investitii -economii), care
redă echilibrul pe piața de bunuri și servicii inclusiv pe cea a pieței de muncă. Se
consideră urmatoarele notații:

– venitul național este repartizat între consum (C) și economii (S) de o manieră
semiautomată,

-consumul (C) depinde exclusiv de venitul național și de preferința pentru consum,

-economia (S) rep rezintă diferența între venit și consum S=Y -C,

-productia (Y) are în structură bunuri de consum (C) și bunuri de echipament (I) deci
I=Y-C.

Echilibrul pe piața mărfurilor și serviciilor se realizează când I =S (investițiile =
economii). Mărimea inves tițiilor este determinată de nivelul ratei dobanzii i deci I(i),
iar economiile sunt dependente de mărimea venitului Y deci S(Y).

Astfel definit, echilibrul este reprezentat grafic de curba I.S, care exprimă relația
dintre rata dobanzii și nivelul venitului, fiecare punct al curbei corespunzând unei
situații în care I=S, în condițiile date de nivelul dobânzii și volumul venitului
national.

017

Există o singură valoare a lui Y pentru care I optim = S optim. Pe piața mărfurilor
și serviciilor venitul Y este o funcție descrescatoare a lui i, scăderea dobânzii
determină majorarea investițiilor și deci a veniturilor.

Figura. Nr
Punct de echilibru

Realizarea echilibrului monetar

Moneda este o marfă cu caracteristici specifice, o marfă deosebită de toate celelalte
mărfuri tranzacționate pe diverse piețe. Cererea și oferta manifestate pentru aceasta
marfă “specială” se exprimă și se întâlnesc pe piața monetară. Pe piața monetară n u
se cumpără și nu se vând bani în sensul clasic al acestor operațiuni, ci aici se întâlnesc
cererea cu oferta de monedă, iar prețul monedei este dat de costul opțiunii de a deține
sau nu bani, cost măsurat prin rata dobanzii.

Cererea și oferta de ban i interacționează pe această piață stabilind o situație de
echilibru dinamic.Prețul tranzacțiilor cu monedă este determinat de mai mulți
factori: termenul scadenței, gradul de risc, sumele tranzacționate, etc.

018

Rata dobânzii influențează cererea și ofer ta de monedă care la rândul lor
influențează această rată. Echilibrul monetar se atinge atunci când oferta de monedă
egalizează cererea de monedă. Acest echilibru este dinamic fiind influențat de mai
mulți factori între care rata dobânzii are un rol determ inant.

POLITICILE MONETARE

Recunoscută ca o componentă de baza a politicii economice,politica monetară, are
un rol determinant în limitarea proceselor inflaționiste din economie. Politica
monetară reprezintă ansamblul măsurilor luate prin intermediu l băncii centrale sau
al autorității monetare, pentru a exercita o anumită influență asupra dezvoltării
economiei sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a cursurilor valutare.

Prin politicile monetare aplicate se urmarește ca prin reglarea cantității de monedă,
să se controleze lichiditatea în economie spre a satisface necesitățile acesteia,
urmărindu -se în același timp evitarea inflației sau limitarea și reducerea acesteia
atunci când ea este declanșată.

Acțiunile în materie de politică monetară, trebuie să acționeze asupra activitatilor
bancare, care constituie suportul monedei naționale.Mobilizarea și colectarea
economiilor, gestiunea depozitelor bancare și cu deosebire acordarea creditelor, sunt
activitati de risc, iar falimentul bancar poate avea consecințe economice și sociale
grave cu impact și în inflație.

Obiectivele politicii monetare

Obiectivele politicii monetare se înscriu în obiectivele generale ale polit icii
economice, iar realizarea acestora vine în susținerea realizării obiectivelor
economice generale. Obiectivele politicii monetare sunt intermediar contra inflației
și păstrarea valorii interne și externe a monedei și constau în:

– Realizarea unui nive l optim al creșterii masei monetare la un nivel cât mai apropiat
de rata de creștere reală a economiei, constituie pentru monetariști, obiectivul
principal al autorităților monetare.

Creșterea volumului de monedă în circulație însoțește sporirea volumul ui de bunuri
și servicii, datorită rolului activ, recunoscut al monedei. Când masa monetară crește

019

foarte rapid, fără corelație cu creșterea economică reală, ea antreneaza dezechilibre
și reacții în lanț.

O distribuire generoasă și excesivă a creditului , antrenează o cerere crescută de
bunuri și servicii, generând o expansiune cumulativă, care nu poate fi susținută în
același ritm de ofertă, provocând creșterea prețurilor și un deficit al comerțului
exterior.

De aceea politica monetară trebuie să aibă ca obiectiv, controlul masei monetare și
adaptarea acesteia la nevoile reale și sustenabile ale economiei. Controlul
mijloacelor de plată de către autoritatea monetară, în vederea evitării unui
dezechilibru infl aționist sau deflaționist este un obiectiv de primă importanță al
politicii monetare.

– Atingerea unui nivel corespunzator al ratei dobanzii este un alt obiectiv al politicii
monetare urmărit în anumite țări. În acest domeniu se confruntă două
concept e. În timp ce keynesiștii urmăresc să fixeze rata dobânzii la un nivel cât mai
scazut posibil, monetariștii nu se preocupă de nivelul acesteia, aceștia urmărind
numai cantitatea de monedă în circulație. Legat de rata dobânzii, prezintă importanță
nivelul r eal al acesteia și nu cel nominal. Rata dobânzii trebuie să fie real pozitivă și
cât mai stabilă în timp.

– Nivelul cursului de schimb are un important rol simbolic.Cursul de schimb fiind
“prețul prețurilor” apare ca o expresie a puterii economice a națiunii. Aprecierea sau
deprecierea monedei naționale are însă efecte deosebite asupra activității economice
și asupra comerțului exterior în special.

Aprecierea monedei naționale poate avea un impact negativ asupra exporturilor,
scumpindu -le și descu rajându -le. Scade astfel competitivitatea la export a produselor
proprii și se încurajează importurile, cu consecințe negative asupra balanței
comerciale și de plăți.

020

Deprecierea monedei naționale stimulează exporturile și descurajează importurile.
Dar un curs supraevaluat presupune o susținere valutară a acestuia, și o epuizare a
rezervelor valutare.

Găsirea unui nivel optim al cursului valutar care să susțină exporturile dar să și
inhibe importurile și să permită menținerea unei balanțe de plăți ec hilibrate este o
acțiune foarte dificilă. Opțiunea între politica monedei forte și a monedei slabe este
dependentă de starea structurilor economice și sociale ale unei țări.

Obiectivele politicii monetare pot acționa în mod contradictoriu,ele sunt
interdependente și realizarea unuia sau altuia poate influența în sens negativ pe
celelalte. Modificări ale ratei dobânzii conduc la modificări ale masei monetare și
ale cursului, și de asemenea provoacă distorsiuni în modul de alocare a resurselor.

Găsirea echilibrului în atingerea acestor obiective este sarcina autorității monetare,
care prin acțiunea sa asupra unuia sau altuia din obiective, trebuie să asigure
condițiile unei dezvoltări durabile ale economiei. Politicile monetare sunt
subordonate re alizării obiectivelor globale ale economiei.

AGREGATELE MONETARE

MASA MONETARĂ ȘI AGREGATELE MONETARE

O prima definiție dată masei monetare este aceea a unei mărimi eterogene constând
din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor și serviciilor
și pentru plata datoriilor.Altfel spus, masa monetară reprezintă ansamblul
mijloa celor de plată respectiv de lichiditate, existente la un moment dat în
economie.Ea pune în evidență faptul că banii care circulă în economie trebuie să
aibă la bază nevoile monetare ale activității economice.

O altă definiție desemnează masa monetară c a fiind agregatul sau agregatele
financiare care sunt strâns corelate cu Prodsul Național Brut sau cu alt indicator al
activității economice. Condiția necesară pentru definirea masei monetare și pentru
evaluarea corectă a structurii unui agregat monetar es te ca setul de produse monetare
să fie ușor de identificat și separat de bunurile nemonetare.

021

Majoritatea monetariștilor au apreciat că în structura masei monetare pot fi incluse
următoarele active;

1. moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă și mo neda
divizionară);

2. moneda de cont – respectiv disponibilități în conturi curente;

3. depunerile la termen și în vederea economisirii;

4. alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate.

1. Moneda efectivă este solicitată de agenții economic i, nu în calitate de marfă, ci
pentru bunurile și serviciile ce pot fi cumpărate cu ea. Ea este activul cel mai lichid
fiind totodată una din componentele importante ale masei monetare.

2. Moneda de cont reprezintă disponibilitățile în conturi curente sau la vedere. Ea
are același grad de lichiditate ca și moneda efectivă.

Asupra ei pot fi trase cecuri și efectua plăți fără preaviz. O sumă depusă în cont
poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să -și achite
datoriile sau poate să -și procure bunuri și servicii cu cecuri trase asupra sa.
Disponibilitățile în conturi la vedere au aceleași calități ca și moneda efectivă putând
fi transformate fără restricții una într -alta. Efectuarea plăților prin viramente
economisește numerarul.

3. Depozitele la termen și în vederea economisirii – sunt i ncluse în structura masei
monetare, pentru că din punct de vedere al influenței pe care o exercită aceste tipuri
de plasamente asupra volumului și structurii cheltuielilor titularilor, deci asupra
cererii solvabile, nu există nici o deosebire, față de depu nerile la vedere. Asupra
acestor depozite constituite la bănci sau case de economii nu se pot trage cecuri și
efectua plăți imediate, dar, ele pot fi retrase după un preaviz. Aceste depozite la
termen sunt de preferat celor la vedere datorită dobânzii mai mari la
aceste depozite, dar ele au o lichiditate mai mică.

4. Alte active. În categoria aceasta intră activele plasate în diferite titluri emise și
puse în circulație pe piață financiar -monetară, ele având un grad mai mare sau mai
mic de lichiditate. Astfel de titluri sunt:cambiile, biletele de trezorerie, bonu rile de

022

casă și de tezaur care fiind pe termen scurt au un grad mai mare de lichiditate decât
cele emise pe termen mediu și lung – acțiunile, obligațiunile. Investiția în astfel de
titluri se datorează câștigului ce -l aduc și caracterului lor negociabil,po sibilității de
a fi transformate în lichidități și faptului ca ele sunt alternative de plasament a unor
sume de bani ale agenților economici și populației.

Nu toate aceste titluri sunt la fel de frecvent folosite pentru plăți curente și imediat,
motiv pentru care modificarea masei monetare este funcție de gradul lor de
lichiditate, în raport de care se întâlnesc trei situații:
a)o gamă minimă de active – pe care deținătorii le pot transforma în timp scurt în
monedă – modificând masa monetară. Este cazul bonurilor de tezaur emise de stat
sau al obligațiunilor care se pot schimba la ghișeele băncii centrale sau la casieriile
statului contra monedă.

La cumpărare de la emitent se retrage moneda din circulație diminuând masa
monetară iar la vânzare se procedează invers,crescându -se masa monetară.

b)o gamă medie de active – care pot determina lichiditatea deținătorilor, ca
înlocuitori ai monedei fără a ține seama de gradul lor de negociabilitate sau de
posibilitatea de realizare a acestor active, de fap tul că circulă numai în interiorul țării
sau și în afara ei, precum și de faptul că vânzarea -cumpărarea lor influențează
mărirea masei monetare.

Deținerea unor asemenea active, titluri emise pe piață financiar -monetară, permite
efectuarea plăților și p ermite posesorilor o lichiditate apropiată de cea oferită de
moneda propriu -zisă (acțiuni, obligațiuni). Aceste active influențează masa
monetară în măsura în care sunt cumpărate sau vândute de banca centrală prin
politica sa de open -market.

c) o gamă la rgă de active – mai mult sau mai puțin lichide, care cuprinde toate
instrumentele financiare, pe lângă cele amintite care pot influența lichiditatea și masa
monetară. Trebuie luate în considerare nu numai diversele forme de plasament
monetar ci și celelalt e forme de avuție disponibile, care pot spori sau diminua
lichiditatea agenților economici și deci influența cererea de monedă și de bunuri a
acestora. Este important de precizat faptul că este greu de stabilit cu
exactitate și pentru totdeauna, sfera de c uprindere a masei monetare, punctul la care
această extensie trebuie să se oprească. În măsura în care piață crează noi produse,

023

inovează noi instrumente de plasare a activelor monetare disponibile, este firesc ca
specialiștii să le includă lărgind sfera d e cuprindere a masei monetare.

Noile produse inovate sunt susceptibile într -o măsură mai mare sau mai mică să
îndeplinească anumite funcții monetare (de plata și de economisire) și să înlocuiască
avantajos în anumite utilizări moneda propriu -zisă (num erarul și moneda de cont).
Autoritățile monetare din numeroase țări, ca și autoritățile monetare internaționale,
recurg la segmentarea masei monetare și la studierea structurii ei, ca modalitate de
identificare a efectelor acesteia,asupra dezvoltării econo miei și situației monedei.
Multe țări predetermină evoluția agregatelor monetare în limita unor marje
considerate ca obiective de atins.

Indicatori și agregate monetare

Analiza situației monetare, a structurii și evoluției diferitelor componente ale masei
monetare este subordonată proiectării politicii monetare viitoare. Se remarcă în acest
domeniu o tendință de aplicare a unor metode cantitative de dimensionare și diri jare
a acesteia.
Dimensionarea masei monetare și urmărirea evoluției acesteia, a diferitelor tendințe
pe care le înregistrează activele componente cu grade diferite de lichiditate, se
realizează folosind anumiți indicatori monetari integrați într -un model de analiză
monetară de natura să explice și să orienteze procesele și politica monetară.

Indicatori monetari

Definirea, calcularea și interpretarea indicatorilor monetari trebuie apreciată în
contextul elaborării unei concepții generale de analiză a interacțiunii dintre variațiile
masei monetare și a celorlalte fenomene monetare, pe de o parte, și principalele
procese economice, pe de altă parte, cum sunt: plasarea și utilizarea resurselor,
producția și comercializarea bunurilor și serviciilor, formar ea prețurilor, oscilațiile
cursurilor de schimb, situația generală a balanței de plăți externe etc. De derularea
acestor procese depinde în ultima instanță mărimea și dinamica masei monetare, iar
evoluția și tendințele acesteia din urma influențează la râ ndul lor procesele
respective. Dimensionarea masei monetare și urmărirea evoluției acesteia, a

024

tendințelor pe care le înregistrează activele componente cu grade diferite de
lichiditate, se realizează folosind anumiți indicatori monetari.

În practica m onetară din țările dezvoltate se utilizează ca indicatori de reflectare a
caracterului și obiectivelor politicii monetare –rata dobânzii și agregatele
monetare.În prezent predomină practica utilizării agregatelor monetare, ca indicatori
monetari chiar și î n țări unde există o îndelungată tradiție în folosirea ratei dobânzii
ca instrument important în aprecierea evoluției și dinamicii masei monetare.
Folosirea prioritară a agregatelor monetare ca indicatori monetari nu presupune
eliminarea folosirii ratei do bânzii în analizele monetare, inclusiv pentru aprecierea
politicii monetare adoptate de autorități.
Agregatele monetare

Unul din scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor
grupe de agregate monetare care să răspundă cel mai bine cerințelor de reflectare a
caracterului și obiectivelor de politică monetară, adoptată de autoritatea monetară
unei țări pe o anumită perioadă.

Agregatele monetare sunt mărimi definite de autoritățile monetare care servesc ca
suport politicii monetare ale acelei autorități. Moneda este deținută de agenții
nefinanciari, gospodăriile familiale, societăți industriale și comerciale, de toți cei
care intervin pe piață bunurilor și serviciilor. Deși principiile de bază au rămas
nemodificate, totuși, în ultimii ani sfera monetară a cunoscut importante modificări
ale căror incidente asupra comportamentului agenților economi ci au făcut necesară
delimitarea între formele clasice ale monedei și noile tipuri de plasamente monetare.

Deși agregatele monetare diferă în general de la țară la țară în funcție de condițiile
existente, respectiv de gradul de dezvoltare a pieței fin anciare, de conceptele și
politicile care domină scena monetară și de nevoile practice imediate și de
perspectivă, totuși, ele au anumite caracteristici comune care permit gruparea lor în
trei categorii:

025

1. Moneda primară (baza monetară sau moneda de reze rvă) care cuprinde moneda
pusă în circulație și controlată de banca de emisiune. Ea se definește ca diferență
între total activ și total pasiv din bilanțul băncii centrale.

Activul băncii centrale reflectă în general modalitățile prin care aceasta creează
moneda și anume:

– distribuirea de credite băncilor comerciale, altor instituții de credit și tezaurului;

– rescontarea efectelor comerciale și a celor publice;

– cumpărarea de monedă străină și devize.

Pasivul reflectă mărimea și repartizarea pe deținători a monedei primare (bilete de
bancă, moneda divizionară, disponibilitățile în contul tezaurului și în conturile
băncilor creatoare de monedăa scripturală).Modul de definire a agregatelor monetare
din această grupă cunoaște mai multe variante în f uncție de concepția mai
cuprinzătoare sau mai restrânsă în ceea ce privește moneda primară.

Modul concret de definire a monedei primare mai diferă de la o țară la alta și în
funcție de metoda adoptată în analiza variațiilor agregatelor monetare. De exemplu
în cea mai utilizată metodă se operează cu doi factori determinanți:

-modificarea baze i monetare (care cuprinde activele băncilor în cont la banca
centrală și biletele deținute de bănci);

– multiplicatorul monetar sau al creditului.

2. Moneda ca mijloc de plată – respectiv masa monetară în sens restrâns cuprinzând
produsele monetare, resp ectiv mijloacele de plată create de banca centrală și celelalte
bănci și instituții financiar -bancare.

3. Moneda ca avuție netă care include produsele monetare amintite, inclusiv acele
active care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot
transforma mai rapid sau mai lent în lichidități.

Compoziția agregatelor monetare

026

Alegerea unui agregat monet ar, ca indicator al politicii monetare,presupune
parcurgerea următoarelor etape mai importante:

1. selectarea grupului de active monetare ce trebuie incluse în compoziția unui
agregat sau altul;

2. evaluarea performantelor agregatelor monetare în corelar e cu evoluția produsului
național brut și cu indicele prețurilor, respectiv cu rata inflației;

3. agregarea corespunzătoare a diferitelor categorii de active selectate.

Agregatele monetare cuprind atât mijloacele de plată (moneda efectivă, depunerile
la vedere) deținute de agenții financiari rezidenți, cât și acele plasamente financiare
susceptibile de a fi transformate cu ușurință și rapiditate în instrumente de plată, fără
riscul pierderilor de capital. Agregatul mai larg, cel al lichidității, înglob ează, în sens
general, titluri ale pieței financiar -monetare pe termene de la câteva zile la câțiva
ani, emise de instituțiile de credit (certificate de depozit, bonuri ale instituțiilor
bancare) și de agenții nefinanciari (bonuri de tezaur în conturi cure nte, bilete de
tezaur.

Plasamentele financiare definite astfel, în sens larg, sunt inventariate nu numai în
pasivul instituțiilor financiar -bancare, dar în egală măsură pentru siguranță, și în cel
al agenților nefinanciari.

În sens restrâns sau larg, agregatele monetare pot fi definite prin integrarea
succesivă a produselor monetare create în scopul asigurării lichidității agenților
financiari și nefinanciari.

În raport cu gradul de integrare a diferitelor active în str uctura masei monetare s –
au construit agregatele monetare, simbolizate cu M1,M2, M3, L în care:

-M1 regrupează toate mijloacele de plată sub forma monedei efective (bilete de
banca și moneda divizionară) și a depunerilor în conturi curente nepurtătoare de
dobânzi și care reprezintă partea cea mai activă a masei monetare sau lichiditatea
primară. Această componentă mai poartă denumirea și de masă monetară propriu –
zisă, sau bază monetară.

027

Fiecare unitate monetară este folosită de mai multe ori într -o perio ada dată.
Numărul mediu de utilizări, respectiv viteza de circulație (V) permite calculul
capacității tranzacționale a monedei. M1 reprezintă un stoc, iar tranzacțiile un flux.
V reprezintă deci raportarea fluxului la stoc. Pentru aprecierea lui V putem ut iliza
ecuația schimbului:
M1*V = P*Y

în care: P = nivelul prețurilor și Y= venitul real

Produsul dintre P și Y reprezintă valoarea bunurilor tranzacționate într -o perioadă
sau produsul intern brut la prețul pieței.

Deci V= P*Y/M1 sau = PIB/M1
P*Y repre zintă valoarea finală care nu include valoarea tranzacțiilor intermediare
intervenite între diferitele stadii ale producției care au necesitat moneda.
Numim viteza tranzacțiilor sau viteza de circulație a monedei raportul dintre
valoarea tuturor tranzacții lor și M1 concretizată în numărul de tranzacții la care
servește o unitate monetară, într -o unitate de timp, în procesul circulației mărfurilor
și serviciilor, în cel al achitării datoriilor, precum și cel al mișcării capitalurilor.

Aceasta valoare nu se poate calcula în mod direct ci indirect prin utilizarea unui
indice sintetic bazat pe:
– mișcările biletelor de bancă și a monedei divizionare la ghișeele băncilor raportate
la soldul mediu al acestora în circulație.

– mișcările d ebitoare și creditoare ale depozitelor la vedere raportate la soldul mediu
al acestora. Acest prim agregat M1 multiplicat prin viteza sa, indica capacitatea
monedei de a se cheltui în totalitate.
Pe lângă agregatul M1 se mai utilizează și agregatul M2 care înglobează pe M1 și
agregatul M3 care înglobează pe M2.

Agregatul M2 include în plus de M1 ansamblul plasamentelor la termen și în vederea
economisirii susceptibile de a fi mobilizate și transformate în lichidități prin

028

emisiune de cecuri cu preaviz denumită “cvasimoneda” sau “lichiditate secundară”.
Aceste plasamente sunt făcute sub forma depozitelor la termen în cadrul băncilor,
depozitelor în conturile de economii, depozitelor cu destinație specială, cum sunt
depozitele pe certificate de depozit la bănci, depunerile pe termen fix la bănci și alte
instituții de credit, bonurile de tezaur etc. Gradul de
lichiditate al cvasimonedei este mai redus fata de cel al monedei propriu -zise (M1).

Agregatul M3 cuprinde mai m ult decât M2 și alte active cu grade diferite de
lichiditate și în structura cărora pot fi incluse certificate de depozit, bonuri de casă,
conturi de economii pe termen mediu, alte titluri emise de agenții economici pe piață
financiar -monetară.

Agregatul L regrupat cu M3, înglobează, în general, titluri emise pe termen mediu
și lung negociabile și care pot fi transformate mai rapid sau mai lent în mijloace de
plată, respectiv în lichidități.
Componența agregatelor monetare diferă de la țară la țară, funcț ie de gradul de
dezvoltare a piețelor financiare, de gradul de inovație în materie de active financiare
al fiecărei piețe.

CONTRAPARTIDELE MASEI MONETARE ÎN CIRCULAȚIE

Masa monetară în circulație este constituită din numerar și bani de cont. Ea exprimă
angajamentele de plată și se reflectă în pasivul băncii de emisiune. În același timp,
masa monetară în circulație are contraposturi în activul bilanțului băncilor de
emisiune, acestea fiind creanțele băncii de emisiune asupra part enerilor străini
(devize), ca și creanțe rezultate din credite interne acordate statului, din creditele
acordate băncilor comerciale și altor agenți economici nefinanciari. Deci
contrapartidele masei monetare se pot grupa în două categorii:

a) creanțe mon etare interne;

b) creanțe monetare asupra străinătății;

029

a) Creanțele monetare interne cuprind în structura lor creanțele asupra statului și
creanțele asupra economiei, ele reprezentând baza monetară, fundamentul creației
monetare și implicit al formări i și modificării masei monetare, respectiv, a structurii
acesteia. Aceste creanțe decurg din relațiile ce se stabilesc în cadrul pieței monetare
între banca centrală și celelalte instituții financiar -bancare.

Creanțele monetare generate de operațiun ile statului îmbracă două forme:
– una rezultă ca urmare a creditelor acordate de tezaur instituțiilor bancare și
financiare și a creșterii depunerilor monetare administrate de tezaur sau puse la
dispoziția sa;
– alta este reprezentată de achiziția de titl uri publice (împrumuturi de stat, bonuri de
tezaur, negociate de toți agenții economici) de către instituțiile de credit;

Evoluția acestei contrapartide a masei monetare (a lui M3), “creanța asupra statului”
depinde de mai mulți factori dintre care cei m ai importanți sunt:
– mărimea deficitului bugetar;
– repartiția titlurilor publice negociabile intre instituțiile de credit și agenții
nefinanciari;
– structura portofoliului de active deținute de agenții nefinanciari.

Daca titlurile publice subscrise de către bănci sunt ulterior cumpărate de agenții
nefinanciari, atunci creațiile monetare inițiale vor fi anulate având loc o modificare
a masei monetare în sensul restrângerii.
Invers, cumpărarea de către bănci a titluri lor de pe piața financiar -monetară provoacă
creația monetară și mărește masa monetară în circulație.

Creanțele asupra economiei grupează finanțările consimțite de bănci agenților
nefinanciari rezidenți, societăți, gospodarii particulare și antreprenori individuali,
administrații publice, asigurări, case de pensii,administrații private.
Ele cuprind cred itele distribuite de instituțiile de credit și titlurile care au fost
obținute și care reprezintă în viitor o parte negociabilă a activului lor bilanțier. Ca și
creanțele asupra statului, creanțele asupra economiei evoluează nu numai în funcție
de nevoile financiare ale agenților nebancari, dar în egală măsura în funcție de
alegerea structurii portofoliului în vederea optimizării acestuia.

030

În structura acestui modul, creditul intern reprezintă principala contrapartida a lui
M3 și reflectă numai o parte din finanțarea economiei,el fiind garantat și asigurat
prin instituțiile de credit.

În acest caz rolul de intermediar financiar al acestor instituții de credit devine
predominant, iar finanțarea monetară poate fi asociată cu noțiunea de agregat de
finanțare globală, numit credit intern global.

b) Creanțele asupra străinătății

Evoluția creanțelor asupra străinătății se reflectă în balanța de plăți externe. Activele
monetare ale rezidenților sunt afectate de soldul tranzacțiilor curente realizate de
agenț ii nefinanciari și de fluctuațiile capitalurilor pe termen scurt și lung. Această
contrapartida a lui M3 reflectă impactul relațiilor cu străinătatea asupra cantității de
masă monetară în circulație și este afectată de regulile contabilității privind
echiv alentul în moneda națională a creanțelor și angajamentelor în devize. Din acest
punct de vedere este de menționat faptul ca reevaluările semestriale ale stocurilor de
aur, în funcție de prețul pieței, după 1975, n -au avut nici un efect asupra creanțelor
monetare și a structurii masei monetare, rezultatele lor fiind înscrise într -un cont de
pasiv în bilanțul băncii de emisiune. În schimb variația cursului valutelor are o dublă
incidență asupra componentelor principale ale lui M3, dar în același timp și o
influență, este adevărat marginală, asupra agregatului monetar.

Creanțele asupra străinătății se prezintă sub două forme, și anume: soldul
operațiilor externe ale băncilor de emisiune cu nerezidenții, respectiv soldul
operațiunilor externe ale celorlalte b ănci și instituții financiare.

CEREREA ȘI OFERTA DE MONEDĂ

Moneda este căutată, este dorită, nu pentru calitățile ei intrinseci , în mod special
pentru ceea ce ea poate face pentru agenții deținători și utilizatori, pentru funcțiile
pe care ea le îndeplinește în procesul producției, circulației și distribuției avuției.
Cererea de monedă exprimă cantitatea de bani necesară,justificată de caracteristicile
și proporțiile economiei. Ea cunoaște trei forme de manifestare și anume:
a. cererea tranzacțion ală de monedă;
b. cererea de precauție;
c. cererea speculativă;

031

Cererea tranzacțională de monedă este determinată de nevoile consumatorilor –
agenților economici și populației – de a procura bunurile și serviciile necesare
satisfacerii trebuințelor lor și de a-și achita datoriile.
În teoria clasică, cantitatea de monedă necesară satisfacerii tranzacțiilor depinde în
primul rând de volumul total al tranzacțiilor mijlocite efectiv de monedă și de viteza
de rotație a acesteia. Teoria cantitativă clasică se baz ează pe un model simplu, ce
conține doua variabile:

– una monetară – masa monetară “M” și una nemonetară – volumul tranzacțiilor
bănești “T” sau volumul veniturilor “Y” și o constantă – viteza de circulație a
monedei.

M x V=P x Q

în care: M= masa mo netara
V = viteza de circulație a banilor
P = nivelul prețurilor
Q = volumul tranzacțiilor.

Potrivit acestui mod de analiză masa monetară necesară (cerută) pentru un anumit
nivel al prețurilor și un anumit nivel al schimburilor este data de relația:

Mc= PQ/V

în care: Mc – cererea de bani.

În această variantă tradițională, banii sunt priviți doar ca instrument de plata și prin
urmare, cererea de bani se exprimă prin volumul tranzacțiilor bănești. Viteza de
circulație a banilor depinde strict de condițiile tehnice ale circulației bănești și arată
de câte ori o unitate monetară este încasată chiar dacă nu este venit. Echilibrul
monetar se realizează în situația în care masa monetară este egală cu cererea de bani.

Dacă echilibrul monetar se d ereglează ca urmare a modificării masei monetare
(cererea de bani și viteza de circulație a banilor rămân neschimbate) el se poate
restabili fie ca urmare a creșterii volumului fizic al tranzacțiilor, fie prin reducerea
vitezei de circulație a banilor.

032

Dintre toate prețurile dintr -o economie cel mai important este rata dobânzii.
Aceasta este o mărime invers proporțională față de cererea de bani.Cu cât dobânda
crește înseamnă că are loc o creștere a cererii pentru active financiare și scade cererea
de ban i și invers dacă rata dobânzii scade, scade cererea pentru active financiare și
crește cererea de bani.

Rata dobânzii este importantă și este prețul cel mai urmărit deoarece reprezintă
indicatorii pentru eficiența minimă pe care societatea este dispu să să o accepte.
Nimeni nu -și poate permite să realizeze investiții care au o rată de rentabilitate mai
mică decât rata dobânzii pentru că ar lucra în pierdere.
Variațiile ratei dobânzii determină evoluția în timp și valoarea cererii deținute de un
subiect economic.

3) Factori care țin de avantajele pe care le conferă deținerea banilor lichizi.

Unii factori țin de asigurarea capacității de plată permanente deoarece deținătorul
banilor poate să facă față obligațiilor sale scadente.Alți factori țin de pos ibilitatea de
achiziționare în condiții avantajoase de bunuri reale și financiare dat fiindcă
deținătorul banilor poate să profite de oportunitățile avantajoase care se ivesc în
comparație cu cel care nu deține bani lichizi.

Ținând cont de acești factor i, un subiect economic poate să decidă dacă își va
cheltui venitul pentru achizitionarea de bunuri și servicii, de a achiziționa active
financiare sau dacă va deține bani lichizi în funcție de eficiența pe care o apreciază
pentru asemenea operațiune.
Com portamentul unui subiect economic vizează pe de o parte cererea de bani în
vederea tranzacțiilor, se numește și cerere de monedă activă, și o cerere de bani ca
rezervă de valoare numită și cerere de monedă inactivă.

b) Factori care influențează cererea de monedă activă

Valoarea tranzacțiilor efectuate cu ajutorul banilor – tehnic valoarea tranzacților se
poate exprima prin totalul plăților implicate în procesul de circulație a mărfurilor
inclusiv plățile din fazele intermediare.
Exprimarea valorii tranzacților cu ajutorul produsului social sau venit național,
variantă care exclude plățile intermediare punând accentul pe rezultatul final al
activității. Volumul tranzacților poate fi privit la un moment dat în termeni de stoc
sau în dinamică în termeni de flux.

033

2) Cererea activă este influențată de un complex de factori care actionează în mod
indirect. Complexul de factori poate fi:
– interdependența dintre încasarile și plățile zilnice – cu cât intervalul de timp dintre
cele două momente, încasari și plăți este mai mare cu atât cererea de bani este mai
mare;

– cheltuielile implicate de deținerea banilor – dobânda care trebuie platită când se
solicită bani cu împrumut dar și câștigul la care se renunță atunci când banii sunt
păstrați în formă lichidă și care nu aduc nici un venit;
– incertitudinile cu privire la încasarile și plățile viitoare respectiv perturbațiile care
împiedică procurarea ritmică a banilor;

– dezvoltarea suprastructurii financiare, bancare, capacitatea sa de a crea bani și care
influențează intensitatea cu care subiecții economici pot să procure banii necesari;
– numărul participanților la tranzacțiile bănești, ritmul de creștere a veniturilo r
mecanismul în care se derulează plățile și factori nemonetari numiți și factori
fricționari mai greu de cuantificat, deoarece țin de gusturi și referințe, obiceiuri, care
sunt de natură pshihologică.

Aceștia sunt suscectibili să modifice comportamentul subiecților economici, le
influențează previziunile, anticipațiile care nu concordă cu intențiile autorității
monetare îngreunând activitatea acesteia.

c) Factori ce influențează cererea de monedă inactivă

Cererea de bani ca formă de deținere a aver ii rezultă din tendința subiecților
economici de a păstra o cantitate de bani mai mare decât cea necesară pentru
efectuarea tranzacțiilor. Acest comportament pare irațional deoarece meținerea
banilor ca atare nu procură nici un venit dar implică un cost.
Acest comportament este rațional dat fiindcă banii nu au numai funcția de mijloc
de plată ci îndeplinesc și funcția de rezervă de valoare.

În această calitate, rezerva de valoare, banii determină subiectul economic să decidă
asupra următoarelor elemente:

034

– părții din venit pe care urmează să o cheltuie;
– părții din venit pe care o economisesc;
– formelor în care își vor deține economiile.
Trebuie să decidă asupra căilor de sporire a venitului, printre care se numără și
reducerea mărimii unor ele mente de avere deja existente în patrimoniu subiecților
economici și să transformarea acestora în bani.
– asupra structurii averii existente astfel încât venitul procurat de avere să fie maxim;

– asupra părții din avere pe care urmează să o păstreze în f ormă banească, ceea ce
face ca stocul de lichidare să depășească necesarul pentru plăți.

Oferta de monedă. Limitele procesului de creare a monedei

Atunci când o bancă acordă un credit unui agent economic, se realizează o ofertă
de monedă, o mone tizare a unei creanțe bancare. Operațiunea inversă de rambursare
a creditului, echivalează cu o reducere a ofertei, o restrângere a acesteia și implicit a
masei monetare.
Oferta de monedă este generată de sistemul financiar -bancar care emite și pune în
circulație monedă prin următoarele mecanisme:
1. Banca Centrală oferă și crează moneda sa prin:
– atragerea de capitaluri din exterior în valute și devize străine prin intervenții pe
piață schimburilor și punerea în contrapartidă pe piață a monedei centrale ;
– achiziționarea de pe piață a unor creanțe ale agenților economici;
– împrumuturi pe care le acordă băncilor comerciale sub forma reescontului sau
primirea în pensiune a efectelor reprezentative ale creanțelor;
2. Băncile comerciale oferă monedă prin acordarea de credite clienților lor și prin
mecanismul formarii și utilizării depozitelor bancare din care în anumite limite pot
acorda apoi credite.
3. Trezoreria oferă monedă, prin aceea că execută operațiuni de trecere dintr -un cont
bugetar într -un cont la vedere și în mod indirect prin împrumuturile pe care le
contractează la diferitele bănci comerciale, banca centrală și agenți, prin emiterea și
negocierea bonurilor de tezaur, certificatelor de trezorerie, pentru a acoperi deficitul
bugetar.

035

Banca de emisiune oferă moneda sa în primul rând pentru a acoperi nevoile statului,
prin operațiunea de subscriere și vânzare de către Trezorerie a titlurilor de stat.
Băncile comerciale și alte instituții de credit s ubscriu bonurile de tezaur plătind
pentru ele bani cash. Ulterior aceste bonuri se pot revinde Băncii Centrale, care le
achita băncilor contravaloarea în cont sau numerar, aceasta operațiune fiind o oferta
de bani.

De câte ori Banca Centrală cumpără v alută de pe piață internă sau externă,ea face
în contrapartidă o ofertă de monedă centrală. O altă modalitate de a spori oferta
monetară o reprezintă refinanțarea băncilor comerciale de către Banca Centrală prin
operațiunile de reescont, atunci când aceste a sunt în deficit de lichidități.
Prin această operațiune Banca Centrală remonetizează creanțele primare (cambii,
trate) și pune în circulație moneda sa, crescând oferta monetară.
Băncile comerciale sunt prin activitatea lor complexa, creatoare și oferta nte a
monedei scripturale, a monedei de cont. Creația monedei de cont are loc sub
impulsul diferiților agenți economici (societăți, persoane fizice, Trezorerie) care
solicită credite sectorului bancar.

Acordând un credit, băncile achiziționează acti ve nemonetare (cambii, devize,
bonuri de tezaur) și plătește aceste achiziții prin înscrieri în contul vânzătorului,
realizându -se o monetizare a acestor active. Banii de cont fiind instrumente de plată
se produce o creștere a ofertei monetare.
O altă ca le de creare a monedei scripturale și de sporire pe aceasta baza a ofertei
monetare o constituie inițiativa proprie a băncilor, prin politica lor de credit. Un
depozit inițial constituit la o banca, se poate multiplica apoi în credite de un număr
de ori pr intr-un proces de expansiune al depozitelor, proces limitat de nivelul
rezervelor minime obligatorii, sporind astfel oferta monetară.

Oferta de monedă provine din surse variate, ea este variabilă și depinde de rata
dobânzii. În general, creșterea ratei dobânzii reduce achizițiile, diminuează oferta
globală de monedă iar scăderea ratei dobânzii încurajează achizițiile și mărește
oferta globală de monedă.
Comportamentul băncilor comerciale de a acorda credite și a crea monedă depinde
atât de nivelul dobân zii de referință cât și de comportamentul în sfera investițiilor,
de sursele de a obține profit.

036

O mare influență asupra ofertei de monedă în economie o are Banca Centrală, prin
politicile sale monetare, care pot fi expansive sau restrictive, urmărind fi e creșterea
ofertei monetare, fie restrângerea acesteia.

Procesul ofertei monetare are în derularea sa anumite limitări care decurg din:
a. necesitatea folosirii pe scară largă a monedei materiale, care determină băncile să
nu transforme în credite și d eci în monedă de cont toate depozitele constituite. Ele
mențin o parte sub formă de lichidități care să poată fi date la cerere deponenților;

b. constrângerile procesului de recreditare, care limitează la rândul lor mecanismul
de multiplicare a creditului. Băncile trebuie să fie foarte atente cu creditele acordate,
să selecteze agentul după criterii stricte de lichiditate, solvabilitate și efica citate,
pentru că recreditarea este limitată și costisitoare;
c. amenințarea procesului inflaționist, fapt ce determină autoritățile monetare și
financiare să impună limitări ale ofertei monetare prin politicile monetare de credit
și financiare.

Factorii determinanți ai ratei dobânzii

Stabilirea ratei dobânzii în economie se realizează ținând cont de o serie de elemente
și anume: rata inflației, politica investițională pe plan național, ratele de schimb din
economie, precum și de nivelul lichiditățilo r existente.
Datorită imperfecțiunilor pieței monetare și financiare, al existenței fenomenului
inflaționist ori al fluctuațiilor economice, se manifestă două nivele ale ratei dobânzii
și anume rata nominală și rata reală.
Rata nominală a dobânzii este val oarea sa observabilă.Rata reală, care reprezintă, de
fapt o rată anticipată, calculată pe baza ratei nominale a dobânzii și a ratei anticipate
a inflației, după relația:

d‟r = d‟n – rai

în care :
d‟r – reprezintă rata reală a dobânzii;
d‟n –
reprezintă r ata nominală a dobânzii;
rai – reprezintă rata anticipată a inflației
sau:

037

1 + d‟n
d‟r = ––––- – 1
1 + rai

Într-o accepțiune larg acceptată, rata dobânzii este prețul capitalului împrumutat.

Calculul ratei dobânzii se bazează în mare măsură pe conceptul de valoare o valoare
mai mică decât echivalentul său în prezent, deoarece suma se poate fructifica într –
un depozit bancar și astfel este purtătoare de dobândă.

Studiu de caz – liberalizarea contului de capital și adoptarea strategiei de țintire a
inflației în România

În România, liberalizarea contului de capital și adoptarea strategiei de țintire a
inflației au fost realizate cu o relativă întârziere față de alte țări din Europa Centr ală
și de Est. Amânarea liberalizării contului de capital a fost justificată de mai multe
motive. În primul rând, abordarea graduală în ceea ce privește reformele structurale
și programele de macrostabilizare din anii ’90 s -a reflectat în creșterea inflați ei și a
ratelor dobânzilor în comparație cu alte țări din zonă și cu statele membre UE. În al
doilea rând, s -a impus amânarea liberalizării contului de capital până în momentul
în care, în urma restructurării sistemului bancar, sectorul financiar devenea s uficient
de solid pentru a face față fluxurilor de capital cu potențial sporit de reversibilitate.
În al treilea rând, era necesar ca banca centrală să atingă un nivel satisfăcător de
acoperire a importurilor cu rezervele internaționale, acest obiectiv fii nd îndeplinit în
prima jumătate a deceniului actual.

Trebuie menționat faptul că, în pofida acestei întârzieri, liberalizarea contului de
capital a fost realizată în conformitate cu următoarele principii:
– intrările înaintea ieșirilor;
– fluxurile pe termen mediu și lung înaintea fluxurilor pe termen scurt;
– investițiile directe înaintea investițiilor de portofoliu;
– respectarea succesiunii bănci -firme -gospodării.

Principalele motive care au stat la baza acestei opțiuni au fost ur mătoarele:

038

-necesitatea realizării unei dezinflații sustenabile, inclusiv din perspectiva
convergenței cu UE;
-relația instabilă dintre agregatele monetare și inflație;
-faptul că un regim de curs de schimb ancorat la o altă valută este extrem de riscan t
în condițiile unui trend de apreciere determinat de procesul de convergență și ale
unei deschideri progresive a contului de capital.

Adoptarea mai rapidă a strategiei de țintire a inflației nu a fost posibilă întrucât nu
erau îndeplinite toate precondițiile, mai precis:
-rata inflației se situa la un nivel exprimat prin două cifre;
-dominanța fiscală, deși în scădere, era persistent ă datorită influenței exercitate de
Ministerul Finanțelor Publice asupra piețelor financiare încă insuficient dezvoltate;
-mecanismul de transmitere a politicii monetare și poziția de debitor net a BNR față
de sistemul bancar au antrenat reducerea eficien ței acțiunilor de politică monetară;
-capacitatea de prognozare a băncii centrale nu era suficient dezvoltată

Adoptarea de către România a strategiei de țintire a inflației în luna august 2005 și
liberalizarea până în luna aprilie 2005, în contextul aderării la UE, a unor intrări de
capital pe termen scurt amânate anterior au fost urmate de intrări masive de capital.
Totuși, reducerea diferențialului dintre ratele dobânzilor nu a fost suficientă pentru
atenuarea acestor intrări de capital.

În aces te condiții, s -a impus elaborarea unei strategii pentru a preveni căderea în
capcana „imposibilei trinități, astfel BNR a adoptat o politică de flexibilitate sporită
a cursului de schimb caracterizată prin intervenții mai puțin frecvente și previzibile,
pentru a se evita formarea unui cerc vicios al politicii monetare. Totodată, Banca
Națională a României a redus constant rata dobânzii de politică monetară și a
sterilizat doar parțial surplusul de lichiditate cu scopul de a afecta atractivitatea pieței
mone tare din România pentru capitalurile speculative. Ca urmare a insuficientei
libertăți de mișcare și a eficienței reduse în ajustarea instrumentului de politică
monetară în absența restricțiilor referitoare la mișcările de capital (de exemplu,
majorarea rat ei dobânzii, deși limitează expansiunea creditului în monedă națională,
ar avea ca rezultat aprecierea monedei, la sporirea suplimentară a atractivității
creditului în valută), banca centrală a trebuit să identifice alte modalități prin care să
asigure res trictivitatea politicii monetare în contextul expansiunii rapide a cererii
agregate. În general, politica monetară a devenit mai restrictivă, în pofida reducerilor
semnificative ale ratei dobânzii.

039

În acest sens, rezervele minime obligatorii au fost u tilizate intens, fiind astfel evitată
creșterea excesivă, din perspectiva stabilității financiare, a ratei dobânzii de politică
monetară.

De asemenea, au fost adoptate măsuri administrative și prudențiale, concomitent
cu acțiunile de persuadare a sect orului bancar și cu demersurile de conștientizare a
publicului cu privire la riscul de curs de schimb, cu scopul de a completa rolul
instrumentelor tradiționale ale politicii monetare în atenuarea cererii agregate și de
a reduce lipsa de corelare dintre re surse și plasamente la nivelul sistemului bancar
în ceea ce privește moneda de denominare (adăugându -se astfel la politica deja
existentă privind majorarea rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută).

Pachetul de măsuri administrative și prudențiale, actualizat în mod repetat, a vizat
atât debitorii, cât și creditorii, obiectivele acestuia constând în înăsprirea criteriilor
de eligibilitate pentru persoanele fizice, pe de o parte, și limitarea, în caz ul băncilor,
a expunerii decurgând din împrumuturile în valută, pe de altă parte.

Prin urmare, regulamentele cu privire la activitatea băncilor comerciale au fost
aplicate și intermediarilor financiari nebancari, și anume constrângerile legate de
adecvarea capitalului, criteriile de eligibilitate pentru clienți, cerințele de raportare
statistică.
După aderarea României la Uniunea Europeană la începutul anului 2007, care a
însemnat și dobândirea libertății depline de furnizare de servicii financiar e la nivel
transfrontalier prin intermediul pașaportului unic european, unele dintre aceste
măsuri au devenit ineficiente, întrucât acestea se aplicau doar în cazul instituțiilor de
credit autohtone. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2007, BNR a eliminat limi tele de
expunere aferente persoanelor fizice și juridice neacoperite în mod natural la riscul
valutar. De asemenea, au fost modificate limitele privind angajamentele de plată ale
solicitanților de credit, persoane fizice. Totodată, instituțiilor de credit li s-a permis
să își desfășoare activitatea de creditare pe baza regulamentelor interne de evaluare
a riscului, supuse anterior aprobării de către Banca Națională a României. Băncile
ale căror regulamente interne nu au fost încă aprobate de banca centrală trebuie să
respecte în continuare plafonul general de 40 la sută, asemenea instituțiilor
financiare nebancare a căror activitate este reglementată și supravegheată de BNR.

040

În cazul României, măsurile administrative și prudențiale elaborate în vederea
temperării expansiunii creditului s -au dovedit utile, deși acestea tind să devină mai
puțin eficiente pe termen mediu, pe măsură ce devin mai permeabile, iar instituțiile
de credit autohtone optează pentru reconfigurarea activității în vederea evitării lor .
În România, efectele colaterale ale acestor măsuri, asociate cu atenuarea înregistrată
de ritmul de creștere a creditului în valută, au fost reprezentate de transferul
creditelor în bilanțul instituției de credit -mamă (consemnându -se o anumită
îmbunătăți re în ceea ce privește stabilitatea financiară internă, dar nu și diminuarea
solvabilității cererii agregate), precum și de expansiunea împrumuturilor directe
acordate de companii și persoane fizice care posedă active nete semnificative.
Efectele colateral e au avut ca rezultat creșterea accentuată a datoriei externe private,
cu precădere în cazul scadențelor pe termen scurt.

Această situație indică, de asemenea, faptul că măsurile administrative și
prudențiale funcționează doar împreună cu instrumentel e mai tradiționale de politică
monetară și că, în cazul în care anumite niveluri sunt depășite, efectele secundare ale
acestora fac ca înăsprirea în continuare a măsurilor în cauză să devină
contraproductivă; totodată, se conturează ideea conform căreia tr ebuie stabilit un
echilibru între îndrăzneală și prudență în momentul configurării parametrilor acestor
măsuri în cadrul setului de instrumente de politică monetară.

În urma implementării acestor măsuri de către banca centrală, rata medie anuală a
inflației a coborât de la 11,9 % la 4,8 %. Cu toate acestea, politica monetară nu a
putut evita adâncirea treptată a deficitului de cont curent de la 8,4 la sută din PIB la
aproximativ 14 la sută din PIB.

Această evoluție poate fi considerată firească în co ntextul continuării procesului de
recuperare a economiei românești și al creșterii aferente a investițiilor. Totuși, nu
trebuie subestimată contribuția mai puțin favorabilă a expansiunii consumului.
Evoluțiile recente reprezintă o sursă de preocupare, deo arece ponderea investițiilor
străine directe în finanțarea contului curent a scăzut în favoarea datoriei, îndeosebi
celei private, pe termen scurt, care a crescut considerabil la aproximativ 20 miliarde
EURO de la 2 miliarde EURO. Intrările pe termen scur t sporește gradul de
vulnerabilitate a economiei, îndeosebi în contextul turbulențelor consemnate recent
pe piețele financiare internaționale și generate de criza creditelor ipotecare, în cazul
în care, în perioadele de optimism al piețelor, investitorii par mai puțin preocupați
de factorii fundamentali, contribuind adeseori la crearea dezechilibrelor pe care
încearcă ulterior să le evite, aceștia devin mult mai temători vizavi de evoluția
respectivilor factori fundamentali în urma producerii șocurilor eco nomice și
financiare.

041

Privind în perspectivă, procesul de convergență reală și nominală a economiei
României se va realiza într -un ritm care depinde în bună măsură de coerența generală
a politicilor economice implementate de autorități. Apreciez că es te esențial ca liniile
directoare ale programelor economice să fie respectate cu strictețe. Procesul de
adoptare a euro impune o gestionare realistă, dar și vizionară, care să ia în
considerare faptul că economia României necesită o perioadă de ajustare ..

Banca centrală trebuie să asigure, menținându -și strategia de țintire a inflației,
apropierea treptată a ratei inflației. Odată ce inflația redusă a fost consolidată, se vor
crea condiții favorabile pentru îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de conv ergență
nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb.

Într-un cadru de interdependență financiară globală și de incertitudine sporită,
politica monetară ideală ar trebui să se caracterizeze prin angajament, consistență
dinamică, transparență, asumarea responsabilității, evaluare calitativă, evitarea
fluctua țiilor excesive și flexibilitate, set de atribute care implică inevitabil un anumit
grad de complexitate.

În plus, băncile centrale trebuie să acorde o atenție deosebită evoluțiilor de pe
piețele financiare, întrucât un sistem financiar stabil este o precondiție esențială
pentru asigurarea unei transmisii eficiente și lipsite de tensiuni a politicii monetare,
contribuind în ultimă instanță la realizarea obiectivului stabilității prețurilor pe
termen lung. În acest sens, se impune monitorizarea sistema tică și evaluarea
condițiilor de stabilitate financiară în vederea identificării principalelor surse
generatoare de riscuri și vulnerabilități ale sistemelor financiare. Însă aceste riscuri
și vulnerabilități nu au legătură numai cu evoluțiile din cadrul s ectorului financiar,
ci și cu modificările înregistrate de mediul macroeconomic.

Cazul României demonstrează că liberalizarea contului de capital, dacă este
efectuată înainte ca toate precondițiile să fie pe deplin îndeplinite, implică riscuri
substanți ale și complică în mod semnificativ politica monetară. Experiența
României ilustrează faptul că folosirea deciziilor administrative, precum raportul
datorie/venit în cazul gospodăriilor, s -ar putea dovedi eficientă pe termen scurt
pentru a permite altor po litici să aibă timpul necesar pentru a interveni în remedierea
dezechilibrelor existente. Însă pe termen lung piețele și agenții privați vor învăța
cum să evite restricțiile administrative și astfel problemele vor reapărea.

042

Pe termen mediu și lung, singura soluție viabilă este reprezentată de elaborarea și
implementarea unui mix coerent de politici macroeconomice, are să susțină creșterea
economică, limitând concomitent vulnerabilitățile economiei. Realizarea unui astfel
de mix de politici este mult mai importantă decât fiecare politică în parte. În ceea ce
privește politica monetară, restrictivitatea sporită a acesteia nu poate compensa decât
parțial și pe termen scurt lipsa susținerii din partea politicii fiscal -bugetare și a
politicii veniturilor, iar situația rezultantă ar fi suboptimă sub aspectul convergenței
reale pe termen mediu și lung.

În acest context, se impune ca politica fiscală să joace un rol cheie în asigurarea
echilibrului extern. Astfel, deoarece deteriorarea contului curent reflectă
convergența reală, politica fiscală ar trebui să ofere un spațiu de manevră mai mare
dezechil ibrelor dintre economisire și investire în sectorul privat și ar trebui să evite
adoptarea unei conduite prociclice. În același timp, politica veniturilor nu trebuie să
exercite presiuni excesive asupra cererii și să evite materializarea riscului ca ritmul
de majorare a salariilor să depășească dinamica productivității muncii. Totuși,
resuscitarea interesului investitorilor față de fundamentele macroeconomice are
beneficii pe termen lung, deoarece ar trebui să genereze stimulentele necesare pentru
promovar ea disciplinei la nivelul politicilor macroeconomice, permițând acestora să
rezolve dezechilibrele existente.

În perioada post -aderare s -a evidențiat că politica monetară are un caracter anti –
ciclic, adică trebuie să țină seama de posibilitatea apari ției unor evenimente în piața
fi nanciar -valutară, care trebuie să aibă în vedere elementele care dau
macrostabilitatea economiei. Rata infl ației este, de asemenea, un element important,
deoarece rezultatele concrete, reale pot fi apreciate numai după def l atare, care
evidențiază evoluția concretă care s -a manifestat în piață. Politica economico –
financiară este esențială și în determinarea politicilor monetare. De cele mai multe
ori, caracteristicile strategiei monetar -valutare pleacă de la nevoia de a sta bili
strategia de țintire directă a inflației.

Adoptarea noii strategii de politică monetară este impusă de slăbirea relației dintre
agregatele monetar e și rata inflației în sensul că trebuie corelată masa monetară cu
cerințele pieței libere, adică c u raportul cerere -ofertă. Strategia de țintire a inflații

043

este de fapt angajamentul față de stabilirea prețurilor ca obiectiv primordial al
politicii monetare, pe baza căreia Banca Centrală își asumă responsabilitatea de a
controla piață monetar -valutară a șa încât aceasta să nu aibă distructive asupra pieței
interne.
Efectele crizei financiare internaționale și ale recesiunii care a guvernat economia
românească au exercitat influențe semnificative asupra evoluțiilor monetare,
determinând modificări în comp ortamentul sectorului bancar și al deținătorilor de
monedă, care au condus la realocări în cadrul portofoliilor atât între active monetare
și nemonetare, cât și între diverse instrumente monetare.

Reducerea progresivă a dinamicii masei monetare în sens larg și ulterior
pătrunderea și cantonarea acesteia pe palierul negativ s -au produs pe fondul unor
evoluții heterogene la nivelul principalelor componente, în special pe fondul
accentuării constrâng erilor de lichiditate ale companiilor și populației în condițiile
majorării serviciului datoriei și declanșării unui proces de dezintermediere financiară
pe plan extern și intern, cu implicații asupra procesului de creație monetară.

Spre deosebire de a nii de creștere economică, pierderile progresive de ritm și
ulterior inversarea sensului evoluției agregatului monetar cu sfera cea mai largă de
cuprindere s -au datorat dinamicii tot mai pronunțat negative a masei monetare în
sens restrâns, pe fondul scăde rii accentuate a cererii de bani pentru desfășurarea
tranzacțiilor, în condițiile deteriorării situației financiare curente. În acest sens,
trebuie reiterată importanța considerentelor structurale și comportamentale pentru a
analiza evoluțiile monetare și implicațiile lor asupra economiei, cât și eficiența încă
redusă a modelelor convenționale ale cererii de monedă în a oferi explicații
convingătoare în legătură cu evoluțiile monetare, având în vedere particularitățile
unei economii de piață încă tinere, aș a cum este cazul economiei României.

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel, M.G. (2015). Analysis on the Indicators related to the structuring of the
Monetary Mass in Romania after the adhesion to the European Union. Romanian
Statistical Review Supplement, 63 (6), 2 6-33
2. Anghel, M.G. (2015). Analiză financiar -monetară, Editura Economică, București
3. Anghel, M.G. (2015). Monedă. Teorie și studii de caz, Editura Artifex, București
4. Anghelache, C., Jweida, I.J., Popovici, M. and Stanciu, E. (2016). Analysis of th e
correlation between direct foreign investment and export. Romanian Statistical
Review, Supplement, 10, 78 -84

044

5. Anghelache, C., Burea, D. and Ursache, A. (2017). The main interconnections
between balance of payments indicators and the macroeconomic aggr egates results.
Romanian Statistical Review, Supplement, 3, 189 -196
6. Anghelache, C., Anghelache, G.V. and Anghel, M.G. (2016). Analysis of the
Evolution of Romanian Foreign Commercial Exchange. Romanian Statistical
Review Supplement, 3, 82 -90
7. Anghel ache, C., Anghelache, G., Panait, M. and Jweida, I.J. (2016). The Analysis
of International Trade of Romania. Romanian Statistical Review Supplement, 12,
91-98
8. Anghelache, C., Anghelache, G.V. and Anghel, M.G. (2014). Indicators of
Romania’s Budget and Monetary Situation, International Symposiom „Strategies for
Romania’s Economic Evolution – Measures for Relaunching”, Bucharest, 82 -83 9.
Belongia, M. and Ireland, P. (2015). Interest Rates and Money in the Measurement
of Monetary Policy. Journal of Busin ess & Economic Statistics, 33 (2), Taylor &
Francis Journals, 255 -269
10. Belongia, M. and Ireland, P. (2006). The Own -Price of Money and the Channels
of Monetary Transmission. Journal of Money, Credit, and Banking, 38, 429 -445
11. Doepke, M. and Schneid er, M. (2017). Money as a Unit of Account.
Econometrica, 85, Econometric Society, pages 1537 -1574