MIHAELA TOFAN ADA-IULIANA POPESCU ANA-MARIA BERCU [606060]

MIHAELA TOFAN ●ADA-IULIANA POPESCU ● ANA-MARIA BERCU

DREPTUL AFACERILOR

Referenți științifici:
Prof.univ.dr. Silvia Lucia Cristea, Academia de Studii Economice din Bucure ști
Prof.univ.dr. Tudorel Toader, Univer sitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și

Redactor: Iulian Moga
Tehnoredactare: Luminița Răducanu
Coperta: Manuela Oboroceanu

ISBN: 978-606-714-002-6

© Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”, 2014
700109 – Ia și, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http:// www.editura.uaic.ro e-mail: [anonimizat]

MIHAELA TOFAN ●ADA-IULIANA POPESCU ● ANA-MARIA BERCU

DREPTUL
AFACERILOR

Cuvânt înainte de Dinu Airinei
Prefață de Mihaela Tofan

Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”
IAȘI, 2014

Mihaela TOFAN este conferen țiar universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și, Facultatea de
Economie și Administrarea Afacerilor, Departamentul de Finan țe, Moned ă și Administrarea Afacerilor. Este
licențiată în științe juridice a Facult ății de Drept din cadrul Universit ății Alexandru Ioan Cuza (1999), Ia și și
doctor în științe juridice în cadrul Facult ății de Drept a Universit ății București (2008).
Și-a început activitatea didactic ă universitar ă și de cercetare avansat ă în domeniul științelor juridice din anul
1999 (cadru didactic asociat), apoi în 2001 a devenit cadru didactic titula r (preparator universitar, asistent
universitar în anul 2004, lector universitar în anul 2007, iar în anul 2013 a devenit conferen țiar universitar).
Este profesor Jean Monnet și membru al Centrului de Excelen ță în Studii Europene din cadrul Universit ății
„Alexandru Ioan Cuza”, Ia și, profesor ERASMUS pentru Universitatea din Perugia, Italia (2010),
Universitatea Arel din Istanbul, Turcia (2012) și profesor invitat în cadrul Universit ății Kiev Mohyla, Ucraina
(2012). Activitatea academic ă de aproape 15 ani a avut în vedere în egal ă măsură activități didactice și de
cercetare în domeniul științelor juridice, la nivel na țional și european, cu accen t asupra interferen țelor între
domeniul dreptului public cu dreptul privat și asupra dreptului afacerilor.
Este autor și coautor a șase volume de specialitate și a numeroase articole indexate în baze de date
internaționale. A participat cu lucr ări la mai mult de 50 de evenimente academice (conferin țe interne și
internaționale), dintre care cinci lucr ări au fost invitate și susținute în str ăinătate.
Ada-Iuliana POPESCU este lector universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și, Facultatea de
Economie și Administrarea Afacerilor, Departamentul de Finan țe, Moned ă și Administrarea Afacerilor. Este
licențiată în științe juridice la Facultatea de Drept din cadrul Universit ății „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și din
anul 1999 și doctor în științe juridice, titlu oferit de Facu ltatea de Drept a Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”
din Iași în anul 2010. Activitatea sa didactic ă și de cercetare a început în anul 1999 ca asociat, ulterior
promovând ca preparator universitar ( 2000), asistent universitar (2004) și lector universitar (2008). Este
deținătoarea unei burse de studii și de cercetare oferit ă de guvernul federal al SUA și a unei burse de studii și
de cercetare Letherman oferit ă de Universitatea Arkansas, School of Law, SUA (2001-2002). Activitatea sa
didactică și de cercetare este axat ă pe aspecte legate de dreptul afacerilor, procedur ă judiciară, drept penal și
dreptul mediului. Este coordonator pentru studen ții străini Erasmus la disciplina Business Law. Activitatea
academic ă de peste 13 ani se concretizeaz ă în particip ări la conferin țe naționale și internaționale, publicarea de
cărți și numeroase articole în reviste na ționale și internaționale indexate în baze de date importante. Este
membru în comitetul editorial al Journal of P ublic Administration, Finance and Law (România) și al Revistei
de Studii Europene (Republica Moldova). Ana-Maria BERCU este conferen țiar universitar la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Ia și, Facultatea
de Economie și Administrarea Afacerilor. A urcat treptele ie rarhiei universitare începând din anul 2002, ca
preparator universitar, asistent universitar în anul 2005, lector universitar în anul 2008, iar în anul 2013 a
devenit conferen țiar universitar. Este absolvent ă a acelea și facultăți ca șefă de promo ție în anul 2001, a
studiilor aprofundate în anul 2002 și a studiilor doctorale în domeniul științelor economice în anul 2008.
În perioada 2009-2010 a fost profesor invitat Erasmus la Universitatea din Rouen, Fran ța. În 2013, a fost
profesor invitat la Universitatea Arel din Istanbul, Turcia și la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din B ălți,
Republica Moldova. Este membru asociat al Centrului de Excelen ță Jean Monnet, Centrul de Studii Europene,
din anul 2009. Activitatea profesional ă (de 12 ani) se constituie din activit
ăți de predare și de cercetare în
domeniul managementului resurselor umane, mai ales în sectorul public, la nivel na țional și european, în
domeniul managementului rela țiilor de munc ă în context european, a managementului strategic și în analiza
politicilor publice, precum și în domeniul dreptului contractelor și teoriei contractelor economice. Este autor și
coautor al unor c ărți de specialitate și a peste 50 de articole indexate în baze de date importante. A participat la
numeroase conferin țe interne și internaționale pe probleme din dome niile de interes (contracte și teoria
contractelor economice, management al resurselor umane în administra ția publică, management al rela țiilor de
muncă, management strategic, analiza politicilor publice). Es te membru în comitete editoriale a unor jurnale
internaționale (Public Administration Research-Canadian Cent er of Science and Educa tion, British Journal of
Economics, Management & Trade, Research Jour nal of Business Manage ment and Accounting).

5 CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE (Dinu Airinei ) …………………………………………………………………….. 9
PREFAȚĂ (Mihaela Tofan ) ………………………………………………………………………………. 11
Capitolul I (Ada Popescu )
ORGANIZAREA ȘI NORMATIVIZAREA SOCIET ĂȚII UMANE …………………. 13
I.1. Noțiunea de st at ………………………………………………………………………………………. 13
I.2. Elementele statului ………………………………………………………………………………….. 14
I.3. Forma statului …………………………………………………………………………………………. 16
I.4. Noțiunea de drept ……………………………………………………………………………………. 17
I.5. Principiile dreptului …………………………………………………………………………………. 18
Capitolul II (Ada Popescu )
IZVOARELE DE DREPT ……………………………………………………………………………….. 21
II.1. Noțiunea de izvor de drept ………………………………………………………………………. 21
II.2. Clasificarea izvoa relor de drept ………………………………………………………………… 21
II.3. Izvoarele dreptu lui afacer ilor …………………………………………………………………… 23
II.3.1. Izvoare propriu-zi se (legisla tive) ……………………………………………………….. 24
II.3.2. Rolul obiceiului juridic în rapo rturile de drept al afacerilor …………………… 27
II.4. Crea ția normativ ă …………………………………………………………………………………… 30
Capitolul III (Ada Popescu )
NORMA JURIDIC Ă ……………………………………………………………………………………….. 33
III.1. Noțiunea de norm ă juridică …………………………………………………………………….. 33
III.2. Trăsăturile normei juridice ……………………………………………………………………… 34
III.3. Structura normei juridice ……………………………………………………………………….. 36
III.3.1. Structura logico-juridic ă a normei (intern ă) ……………………………………….. 37
III.3.2. Structura tehnico-juridic ă a normei (extern ă) …………………………………….. 38
III.4. Clasificarea norm elor juridice …………………………………………………………………. 39
III.5. Acțiunea normelor juridice în timp, spa țiu și asupra persoanelor ………………… 40
III.5.1. Ac țiunea normelor juri dice în timp …………………………………………………… 40
III.5.2. Ac țiunea normelor juridice în spa țiu și asupra persoanelor ………………….. 41
Capitolul IV (Ada Popescu )
RAPORTUL JURIDIC ……………………………………………………………………………………. 43
IV.1. Noțiunea de raport juridi c ………………………………………………………………………. 43
IV.2. Trăsăturile raportului juridic …………………………………………………………………… 43
IV.3. Elementele rapo rtului juri dic ………………………………………………………………….. 44
IV.3.1. Subiectele rapo rtului juridic …………………………………………………………….. 44
IV.3.2. Con ținutul raportului juridic ……………………………………………………………. 47
IV.3.3. Obiectul rapo rtului juri dic ………………………………………………………………. 48
IV.4. Formarea, modificarea și încetarea raportur ilor juridice …………………………….. 48

6 Capitolul V (Ada Popescu )
RĂSPUNDEREA JURIDIC Ă ………………………………………………………………………….. 51
V.1. Noțiunea de r ăspundere juridic ă ………………………………………………………………. 51
V.2. Principiile r ăspunderii juri dice …………………………………………………………………. 51
V.3. Func țiile răspunderii ju ridice …………………………………………………………………… 52
V.4. Condi țiile angajării răspunderii juridice …………………………………………………….. 53
V.4.1. Fapta ilicit ă …………………………………………………………………………………….. 53
V.4.2. Prejudiciul ……………………………………………………………………………………… 53
V.4.3. Leg ătura de cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu ………………………….. 54
V.4.4. Vinov ăția ……………………………………………………………………………………….. 54
V.5. Formele r ăspunderii ju ridice ……………………………………………………………………. 55
V.5.1. Răspunderea penal ă …………………………………………………………………………. 55
V.5.2. Răspunderea administrativ ă ……………………………………………………………… 56
V.5.3. Răspunderea disciplinar ă …………………………………………………………………. 56
V.5.4. Răspunderea civil ă ………………………………………………………………………….. 57
Capitolul VI (Ada Popescu )
DREPTUL DE PROPRIETATE ………………………………………………………………………. 59
VI.1. Noțiunea de drept de proprietat e ……………………………………………………………… 59
VI.2. Obiectul dreptulu i de propri etate …………………………………………………………….. 60
VI.3. Formele dreptului de propriet ate …………………………………………………………….. 61
VI.4. Atributele dreptulu i de propri etate …………………………………………………………… 62
VI.5. Dobândirea dreptulu i de propri etate ………………………………………………………… 64
VI.6. Apărarea dreptului de proprietat e ……………………………………………………………. 65
Capitolul VII (Mihaela Tofan )
PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI ……………………………………………………………….. 67
VII.1. Raportul juridic de afaceri …………………………………………………………………….. 67
VII.2. Persoanele participante la raportului juridic de afaceri în dreptul român …….. 68
Capitolul VIII (Mihaela Tofan )
FONDUL DE COMER Ț ………………………………………………………………………………….. 79
VIII.1. No țiune și reglementare ………………………………………………………………………. 79
VIII.2. Elementele corporal e ale fondului de comer ț ………………………………………….. 81
VIII.3. Elementele incorpor ale ale fondului de comer ț ……………………………………….. 81
Capitolul IX (Mihaela Tofan )
SOCIET ĂȚILE COMERCIALE ……………………………………………………………………… 87
IX.1. Noțiune: apari ție, evoluție, clasifi care ……………………………………………………… 87
IX. 2. Clasificarea societ ăților comerciale ………………………………………………………… 90
IX.3. Înfiin țarea societ ăților comerciale …………………………………………………………… 95
IX.4. Constituirea societ ăților pe acțiuni prin subscrip ție publică ………………………. 104
Capitolul X (Mihaela Tofan )
FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE …………………………………… 109
X.1. Adunarea general ă ……………………………………………………………………………….. 110
X.2. Administratorii societ ății ………………………………………………………………………. 113
X.3. Administrarea societ ăților pe acțiuni în sistem dualist ……………………………….. 117

7 X.4. Cenzorii societ ății ………………………………………………………………………………… 119
X.5. Modificarea societ ăților comercia le ………………………………………………………… 120
Capitolul XI (Mihaela Tofan )
PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII SOCIET ĂȚILOR
COMERCIALE …………………………………………………………………………………………….. 125
XI.1. Noțiunea de insolven ță ………………………………………………………………………… 127
XI.2. Condi țiile declan șării procedurii insolven ței și reorganiz ării judiciare ………. 128
XI.3. Procedura reorganiz ării judici are …………………………………………………………… 131
XI.4. Efectele declan șării proced urii ……………………………………………………………… 136
Capitolul XII (Ana-Maria Bercu )
TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR ………………………………………………… 139
XII.1. Defini ția și evoluția noțiunii de cont ract ……………………………………………….. 139
XII.2. Contractul ca izvor de obliga ții comercia le ……………………………………………. 141
XII.3. Principiul libert ății contractua le …………………………………………………………… 143
XII.4. Reguli generale privind încheierea contr actelor ……………………………………… 145
XII.5. Încheierea contract elor de afaceri prin mi jloace electro nice …………………….. 152
Capitolul XIII (Ana-Maria Bercu )
EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR COMERCIALE ……………………………………….. 155
XIII.1. Pre țul în activitatea de afaceri …………………………………………………………….. 155
XIII.2. Dobânda în executarea obliga țiilor comercia le ……………………………………… 156
XIII.2.1. No țiunea de dobând ă ………………………………………………………………….. 156
XIII.2.2. Dobânda legal ă ………………………………………………………………………….. 158
XIII.2.3. Dobânda conven țională ………………………………………………………………. 160
XIII.2.4. Anatocismul ……………………………………………………………………………… 160
XIII.3. Solidaritatea codebitorilor ………………………………………………………………….. 161
Capitolul XIV (Ana-Maria Bercu )
PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI ………………………….. 163
XIV.1. Contractul de vânzare în afaceri …………………………………………………………. 164
XIV.1.1. Particularit ăți ale contractului de vânzare în derularea afacerilor ……… 164
XIV.1.2. Scopul și obiectul contractului de vânzare …………………………………….. 164
XIV.1.3. Efectele contract ului de vânzare ………………………………………………….. 167
XIV.1.4. R ăspunderea pentru vicii și garanția pentru buna func ționare ………….. 169
XIV.2. Contractul de mandat comerc ial …………………………………………………………. 169
XIV.2.1. Defini ția și trăsăturile mandatului comercial …………………………………. 169
XIV.2.2. Condi ții de validita te ………………………………………………………………….. 170
XIV.2.3. Obliga țiile părților ……………………………………………………………………… 172
XIV.2.4. Încetarea mandatulu i ………………………………………………………………….. 174
XIV.3. Contractul de leasin g ………………………………………………………………………… 174
XIV.3.1. No țiunea și particularit ățile contractului de leasi ng ………………………… 174
XIV.3.2. Forme ale leasingulu i …………………………………………………………………. 177
XIV.3.3. P ărțile în contractul de leasi ng …………………………………………………….. 178
XIV.3.4. Obiectul și conținutul contractului de leas ing ………………………………… 179
XIV.3.5. Efectele contract ului de l easing …………………………………………………… 180
XIV.3.6. Încetarea contract ului de l easing ………………………………………………….. 181

8 XIV.4. Contractul de comision ……………………………………………………………………… 182
XIV.4.1. No țiunea și particularit ățile contractului de comision ……………………… 182
XIV.4.2. P ărțile în contractul de comision ………………………………………………….. 182
XIV.4.3. Efectele contract ului de comision ………………………………………………… 183
XIV.4.4. Încetarea contract ului de comision……………………………………………….. 185
XIV.5. Contractul de franciz ă ……………………………………………………………………….. 185
XIV.5.1. No țiunea și reglementarea contractului de franciz ă ………………………… 185
XIV.5.2. Forme al e francizei ……………………………………………………………………. 186
XIV.5.3. P ărțile în contractul de franciz ă …………………………………………………… 187
XIV.5.4. Efectele contractului de franciz ă ………………………………………………….. 188
XIV.5.5. Încetarea cont ractului de franciz ă ………………………………………………… 190
XIV.6. Contractul de furni zare ……………………………………………………………………… 190
XIV.6.1. No țiunea și particularit ățile contractului de furnizare ……………………… 190
XIV.6.2. Efectele contract ului de furn izare ………………………………………………… 191
XIV.6.3. Încetarea contract ului de furnizare ……………………………………………….. 192
Capitolul XV (Ana-Maria Bercu )
PROBELE ÎN MATERIE COMERCIAL Ă ……………………………………………………. 193
XV.1. Specificitatea probelor în materie comercial ă ………………………………………… 193
XV.2. Principalele mijloace de prob ă utilizate în derula rea afacerilo r ………………… 194
Capitolul XVI (Mihaela Tofan )
LEGISLA ȚIA MUNCII …………………………………………………………………………………. 198
XVI.1. Obiectul de reglementare al legisla ției munc ii ………………………………………. 198
XVI.2. Defini ția contractului individual de munc ă și reglementarea acestuia
în legislația română ………………………………………………………………………….. 201
XVI.3. Efectele contractului individual de munc ă ……………………………………………. 204
XVI.4. Încetarea contractului individual de munc ă ………………………………………….. 206
XVI.5. Răspunderea disciplinar ă …………………………………………………………………… 207
Capitolul XVII (Mihaela Tofan )
NOȚIUNI DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL ……………………………………………. 211
XVII.1. Sistemul bug etar româ n ……………………………………………………………………. 211
XVII.2. Categorii de contribu abili …………………………………………………………………. 212
XVII.3. Delimit ări conceptuale privind impozitele și taxele ……………………………… 215
XVII.4. Principiile generale ale Codului fiscal di n România …………………………….. 218
Capitolul XVIII (Ada Popescu )
ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR ……………………………………. 221
XVIII.1. Considera ții prelimin are ………………………………………………………………….. 221
XVIII.2. Infrac țiuni privind organizarea și funcționarea societ ăților comerciale …. 223
XVIII.3. Infrac țiuni referitoare la activit ățile privind insolven ța ………………………… 225
XVIII.4. Infrac țiuni privind concuren ța comercial ă …………………………………………. 228
XVIII.4.1. Infrac țiunea de concuren ță neloială ……………………………………………. 229
XVIII.4.2. Infrac țiunea privind libertatea concuren ței ………………………………….. 231
BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă ……………………………………………………………………… 235

9 CUVÂNT ÎNAINTE
Această lucrare se adreseaz ă în special studen ților facult ății noastre, dar și
tuturor celor interesa ți de vasta problematic ă a dreptului afacerilor. Pentru
studentul la FEAA, volumul de fa ță constituie o explica ție simplă și pertinent ă a
fundamentelor dreptului din punctul de vedere al teoriilor juridice, dar și al
aplicabilit ății acestora în contextul unui mediu de afaceri complex și mereu
schimbător.
Dreptul afacerilor este o disciplin ă generală, care ofer ă studenților
cunoștințele necesare din domeniul științelor juridice în scopul în țelegerii și
aplicării acestora în activitatea de afacer i, constituind un fundament pentru
numeroase no țiuni și concepte utilizate în domeniul științelor economice. Stu-
dierea disciplinei Dreptul afacerilor permite studen ților acumularea cuno știn-
țelor de baz ă din teoria general ă a dreptului, din dreptul civil, din dreptul
comercial, din dreptul financiar-fiscal și din dreptul muncii. În consecin ță, în
activitatea profesional ă viitoare, studen ții vor fi capabili s ă identifice poten țialele
probleme juridice legate de organizarea și derularea unei afaceri, încheierea de
contracte comerciale, exercitarea drepturilor în activitatea comercial ă, asumarea
și executarea obliga țiilor comerciale, analiza situa țiilor concrete din sfera
activității de afaceri și găsirea de solu ții juridice viabile pentru rezolvarea lor.
Titularii disciplinei Dreptul afacerilor trateaz ă detaliat subiecte care re țin
atenția studenților, dar și a oamenilor de afaceri, fie de pe pozi ția de manageri de
companii, fie de cea de persoane care iau decizii comerciale majore. Lumea modernă a afacerilor solicit ă din partea deciden ților cuno ștințe solide despre
organizarea și funcționarea statului și relațiile de la nivel guvernamental, despre
dreptul de proprietate și despre organizarea și funcționarea societ ăților comer-
ciale, despre profesioni știi comer țului, despre insolven ță și reorganizare judi-
ciară, despre obliga ții contractuale și contracte de afaceri, despre legisla ția
muncii și importan ța sa în organiza ție, despre cadrul norma tiv privind impozitele
și taxele, precum și despre r ăspunderea juridic ă ce se angajeaz ă în mediul de
afaceri.

Prof. univ. dr. Dinu Airinei
Decan al Facult ății de Economie și Administrarea Afacerilor
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Ia și

11 PREFAȚĂ
Activitatea comercian ților se desf ășoară în principal pe baza liberei
inițiative, într-un mediu concuren țial și cu respectarea principiului libert ății
comerțului. Rapiditatea tranzac țiilor în latur ă comercial ă, nevoia unor regle-
mentări specifice și a unor instan țe judecătorești specializate care s ă soluționeze
litigiile dintre comercian ți au impus desprinderea dreptului comercial de dreptul
civil (prima ramur ă a dreptului privat) înc ă din a doua jum ătate a secolului al
XIX-lea. Avântul dobândit de legisla ția comerțului în țara noastr ă a fost frânat
pe parcursul secolului urm ător, în condi țiile specifice ale economiei planificate
de la centru, care a înl ăturat libera ini țiativă și întreprinderile private.
Legislația comercial ă s-a dezvoltat cu mai mare for ță î n a n i i ’ 9 0 a i
secolului al XX-lea. Trecerea la economia de pia ță și dezvoltarea sectorului
privat al comercian ților a determinat impulsionarea legisla ției comerciale, c ăzută
în desuetudine în perioada comunist ă. Reglement ările noi au c ăutat să acopere
lacunele legisla ției de pân ă atunci, remarcându-se o avalan șă de reglement ări,
oportune pentru revigorarea legisla ției mai vechi în domeniu. În multe cazuri
însă, reglement ări adoptate s-au dovedit a fi contradictorii și confuze, iar
aplicarea lor în practic ă a rămas greoaie.
Sistemul de drept român grupeaz ă două categorii de ramuri juridice:
ramuri ale dreptului public și ale dreptului privat. Dreptul public reglementeaz ă
raporturi juridice la care particip ă obligatoriu statul sau un reprezentat al s ău
(instituție publică, autoritate public ă locală sau central ă etc.) care se afl ă pe
poziție de supraordonare fa ță de cetățean, iar dreptul privat reglementeaz ă relații
între persoane fizice și/sau juridice de pe pozi ții de egalitate.
Dreptul comercial este o ramur ă autonom ă a dreptului privat român,
desprinsă din dreptul civil. El cuprinde totalitatea normelor juridice care regle-
mentează activitățile pe care legea le consider ă a fi comerciale, dar și activitățile
desfășurate de persoanele fizice și juridice care au calitatea de comerciant.
Normele dreptului comercial sunt adoptate de legiuitor în baza egalit ății
juridice care trebuie asigurat ă pentru participan ții la aceste raporturi, cu
respectarea principiilor de func ționare a economiei de pia ță, a liberei ini țiative, a
libertății comerțului și a concuren ței loiale.
Dezvoltarea comer țului privat și amplificarea tranzac țiilor interna ționale
în materie comercial ă au făcut ca denumirea de drept comercial s ă fie înlocuit ă
treptat cu denumirea de drept al afacerilor, traducere a denumirii folosite în
universitățile de prestigiu din lume ( business law ). Cele dou ă sintagme au îns ă o
sferă de reglementare diferit ă. Astfel, dac ă dreptul comercial este ramur ă a

DREPTUL AFACERILOR
12 dreptului privat și cuprinde doar norme juridice adoptate în baza egalit ății
juridice a participan ților la raporturile juridice comerciale, dreptul afacerilor
cuprinde, pe lâng ă norme de drept comercial, și toate celelalte norme juridice de
interes pentru activitatea comercian ților, adică norme de drept fiscal și financiar,
norme de drept bancar și valutar, norme de drept administrativ, norme de drept
contabil etc. Toate aceste norme de drept apar țin atât ramurilor de drept public,
cât și dreptului privat, ceea ce determin ă caracteristici particulare pentru
disciplina de studiu numit ă dreptul afacerilor.
În concluzie, putem afirma c ă normele dreptului afacerilor includ toat ă
sfera de reglementare a dreptului comercial (ramur ă a dreptului privat), dar se
completeaz ă cu norme din sfera dreptu lui public care intereseaz ă activitatea
întreprinz ătorilor.
Prezentul volum privitor la dreptul afacerilor î și propune abordarea
graduală a noțiunilor introductive pentru studiul dreptului, tratând apoi aspecte
specifice activit ății comercian ților.
Mihaela Tofan

13 Capitolul I
ORGANIZAREA ȘI NORMATIVIZAREA
SOCIETĂȚII UMANE
Obiective:
 definirea conceptului de stat și identificarea elementelor acestuia;
 definirea conceptului de drept și a sensurilor no țiunii de drept;
 identificarea și definirea principiilor dreptului.
I.1. Noțiunea de stat
Organizarea societ ății umane este esen țială pentru asigurarea progresului
său. Comunit ățile s-au organizat potrivit realit ăților imediate de natur ă socială,
economic ă, politică, cultural ă. Acestea au imprimat organiz ării un anumit
specific. Indiferent îns ă de particularit ăți, traiul în comun a determinat
elaborarea unor reguli de conduit ă atât pentru disciplinarea comportamentului
indivizilor, cât și pentru organizarea comunit ății în ansamblul ei.
Astfel, din punct de vedere organizatoric, societatea uman ă se caracteri-
zează printr-o evolu ție continu ă a „statului”, sub diverse forme. În limba latin ă,
cuvântul „status” desemna ideea de stabilitate, de echilibru. În prezent, din punct de vedere juridic, sociologic, filozofic, politologic, cuvântul „stat” are mai multe
accepțiuni: form ă de organizare politico-social ă (statul român, statul german,
statul francez etc.), cadrul de desf ășurare a rela țiilor sociale, ansamblul de
organe care asigur ă conducerea societ ății, puterea central ă în raport cu entit ățile
locale (jude țe, orașe, comune).
Literatura de specialitate atribuie no țiunii de stat un sens larg și unul
restrâns. Astfel, în sens larg, statul reprezint ă o entitate politic ă existentă pe un
teritoriu unde se afl ă o anumit ă populație asupra c ăreia se exercit
ă puterea de
stat.
În sens restrâns, statul poate fi definit ca ansamblul autorit ăților publice
care, deținând monopolul asupra cre ării și aplicării dreptului, a c ărui respectare o
pot garanta prin for ță de constrângere, asigur ă organizarea și conducerea
societății1.

1 Cf. Costică Voicu, Teoria general ă a dreptului , Editura Universul Juridic, Bucure ști,
2010, p. 77.

DREPTUL AFACERILOR
14 Statul de drept, democratic și social, constituie ast ăzi forma ideal ă de
organizare a societ ății. Conceptul de stat de drept a ap ărut la începutul secolului
al XIX-lea pe fondul luptei împotriva monarhiei absolutiste. Statul de drept este caracterizat prin: suprema ția constitu ției, ca act fundamental de organizare a
statului în sine; respectarea legii; consacrarea și aplicarea principiului separa ției
și echilibrului puterilor în stat; implicarea popula ției în via ța socială prin
intermediul partidelor politice, a organiza țiilor, asocia țiilor, funda țiilor sau altor
forme de organizare civil ă; consacrarea, respectarea și garantarea drepturilor și
libertăților fundamentale ale omului. Practic, esen ța statului de drept o reprezint ă
echilibrul între libertate și autoritate.
I.2. Elementele statului
Așa cum rezult ă și din defini ția în sens larg dat ă noțiunii, cele trei
elemente ale statului sunt: teritoriul, popula ția și puterea de stat.
Teritoriul constituie spa țiul geografic asupra c ăruia se exercit ă suverani-
tatea. El este delimitat de frontiere, alc ătuit din sol, subsol, ape și coloana de aer
de deasupra acestora. Anumite p ărți din teritoriul na țional au un regim special,
fiind inalienabile. Articolul 136 din Constitu ția României prevede c ă bunuri
precum resursele subsolului de interes na țional, spa țiul aerian, apele de interes
național, cu poten țial energetic valorificabil, plajele, marea teritorial ă, resursele
naturale ale zonei economice și ale platoului continental sunt inalienabile, statul
fiind cel care le administreaz ă, le concesioneaz ă sau le dă spre folosin ță gratuită
instituțiilor de utilitate public ă.
Populația reprezint ă totalitatea persoanelor care se afl ă pe un anumit
teritoriu.
Într-un stat democratic, puterea apar ține poporului și este exercitat ă de
acesta prin reprezentan ții săi aleși. Astfel, puterea de stat, for ța publică, are un
caracter politic, se aplic ă asupra tuturor indivizilor și este exercitat ă în mod
concret de c ătre reprezentan ții poporului organiza ți într-un aparat de conducere.
Exercitarea puterii de stat se realizeaz ă, în mod suveran, la nivel intern, prin
elaborarea și aplicarea regulilor de conduit ă (norme juridice) generale și obliga-
torii, iar la nivel extern, prin stabilirea de rela ții cu alte state, în func ție de
interesele comunit ății.
În prezent, în majoritatea statelor lumii, exercitarea puterii de stat se
realizează plecând de la principiul democratic al separa ției și echilibrului
puterilor în stat, crea ție a revolu țiilor burgheze. Astfel, la nivelul unui stat, sunt
exercitate trei puteri: puterea legislativ ă, puterea executiv ă și puterea judec ăto-
rească. Fiecare dintre acestea se exercit ă de către autorit ățile statului, cu atribu ții
singulare, individualizate în acest sens. Cu toate c ă exercită puteri diferite și au
atribuții strict delimitate, autorit ățile colaboreaz ă în contextul exercit ării celor

ORGANIZAREA ȘI NORMATIVIZAREA SOCIET ĂȚII UMANE
15 trei puteri. Ele men țin astfel echilibrul democratic în impunerea prerogativelor
ce le revin prin lege.
Puterea legislativ ă se manifest ă concret prin competen ța în a elabora
reguli juridice (norme juridice) care reglementeaz ă toate domeniile vie ții sociale.
Potrivit Constitu ției României – legea fundamental ă a statului –, autoritatea care
deține aceast ă funcție este Parlamentul României, „organul reprezentativ suprem
al poporului român și singura autoritate legiuitoare a țării” (art. 61 Constitu ție).
Astfel, fiind alc ătuit din reprezentan ții aleși ai poporului, Parlamentul de ține, în
mod firesc, monopolul asupra elabor ării regulilor juridice. Acestea sunt organi-
zate sub form ă de legi, elaborarea acestora fii nd actul definitoriu al Parlamen-
tului. Etapele elabor ării legilor și aprobarea acestora poart ă denumirea de proces
legislativ.
Puterea executiv ă se concretizeaz ă în aplicarea regulilor juridice de c ătre
autorități publice special învestite cu aceast ă prerogativ ă. În România, puterea
executivă este deținută, în colaborare, de c ătre Guvern și Președintele României.
Guvernul este format din mini ștri aleși și este condus de c ătre un
prim-ministru desemnat de majoritatea parlamentar ă și numit ulterior de c ătre
Președintele României. Candidatul pentru func ția de prim-ministru va întocmi
lista membrilor Guvernului și planul de guvernare, acestea fiind supuse aprob ării
Parlamentului. Principala atribu ție a primului-ministru este cea de coordonare a
activității Guvernului.
Președintele României este ales prin vot, de popula ția cu drept de vot,
având și el atribu ții de natur ă executiv ă precum: confer ă decorații și titluri de
onoare; acord ă gradele de mare șal, de general și de amiral; nume ște în func ții
publice, în condi țiile prevăzute de lege; acord ă grațierea individual ă (art. 94
Constituție); particip ă la ședintele Guvernului (art. 87 Constitu ție); acrediteaz ă și
recheamă reprezentan ții diplomatici ai României (art. 91 Constitu ție) etc.
Cu toate acestea, atribu țiile executive sunt mai numeroase în cazul Guver-
nului, care pune în aplicare normele juri dice elaborate de Parlament. Uneori
însă, pe cale de excep ție, Guvernul, cu permisiunea strict ă a Parlamentului, poate
elabora norme juridice, acesta din urm ă delegându-l în acest sens. Este cazul
situațiilor urgente, care necesit ă elaborarea normelor juridice pentru rezolvarea
rapidă a anumitor probleme. În aceste condi ții, apar ordonan țele simple și
ordonanțele de urgen ță ale Guvernului, care con țin norme juridice.
Puterea judec ătorească este realizat ă de către instan țele judec ătorești,
Ministerul Public, organizat în parchete, și Consiliul Suprem al Magistraturii.
Instanțele judecătorești sunt organizate ierarhic, iar competen ța lor este stabilit ă
potrivit legii (judec ătorii, tribunale, cur ți de apel, Înalta Curte de Casa ție și
Justiție).
Atribuirea competen țelor generale și specifice, precum și mecanismul de
funcționare a tuturor acestor institu ții ale statului sunt reglementate de
Constituție și alte acte normative. Respectarea legii de c ătre cei guverna ți, dar și

DREPTUL AFACERILOR
16 de către guvernan ți este o condi ție de existen ță a statului modern, cu un regim
politic democratic, a unui stat unde „domne ște legea”: statul de drept.
I.3. Forma statului
Organizarea statului, inclusiv organizarea exercit ării puterii se raporteaz ă
și, în acela și timp, determin ă forma statului. Componentele formei de stat sunt:
Forma de guvern ământ reprezint ă maniera de organizare a autorit ăților
centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul lor ținând cont de
divizarea competen țelor între aceste autorit ăți. Republica și monarhia sunt cele
mai întâlnite forme de guvern ământ.
În cazul monarhiei, șeful statului este un monarh desemnat în mod
tradițional pe cale ereditar ă. De-a lungul istoriei, monarhia cunoa ște două forme:
absolută și constituțională. Diferența între cele dou ă este determinat ă de maniera
de exercitare a puterii de c ătre monarh, putere nelimitat ă exercitat ă exclusiv de
către conduc ător (monarhie absolut ă) și putere exercitat ă în limitele unei
constituții, în contrapartid ă cu parlamentul (monarhie constitu țională). În
prezent, exist ă multe state democratice care sunt și monarhii constitu ționale
(Spania, Danemarca, Marea Britanie etc.), îns ă există încă și monarhii absolute
(Arabia Saudit ă, Kuweit, Oman, Emiratele Arabe Unite etc.).
Cu toate acestea, cea mai r ăspândită formă de guvern ământ rămâne astăzi
republica, în cadrul c ăreia șeful statului este ales în mod direct, de c ătre cetățeni,
sau indirect, de c ătre reprezentan ții aleși ai poporului. Puterea șefului statului
este limitat ă prin lege și exercitat ă, în condi țiile democra ției, potrivit principiului
separației și echilibrului puterilor în stat.
Doctrina juridic ă teoretizeaz ă din aceast ă perspectiv ă și forme recente de
organizare a guvern ării. Astfel, putem distinge republici sau monarhii parlamen-
tare, republici preziden țiale sau republici semipreziden țiale.
Structura de stat exprimă organizarea politic ă și teritorial ă a statelor.
Astfel, avem state unitare (România, Fran ța, Spania etc.) și state federale
(Belgia, Germania, SUA), asocia ții de state (uniune personal ă, uniune real ă,
confedera ții).
Regimul politic desemneaz ă ansamblul metodelor și mijloacelor de orga-
nizare și conducere politic ă a societății, care au în vedere satisfacerea interesului
general, dar și a interesului individual al membrilor comunit ății. Astfel, de-a
lungul istoriei, în func ție de gradul de satisfacere a acestor interese, s-au eviden-
țiat regimuri monocratice (puterea exercitat ă de o singur ă persoană), regimuri
oligarhice (puterea concentrat ă în mâna unui grup restrâns de persoane),
regimuri democratice (puterea exercitat ă prin voin ța poporului, exprimat ă prin

ORGANIZAREA ȘI NORMATIVIZAREA SOCIET ĂȚII UMANE
17 alegeri libere)2. Regimul monocratic și cel oligarhic se caracterizeaz ă prin
autoritatea conduc ătorilor, impus ă abuziv, cu îngr ădirea exerci țiului drepturilor
și libertăților fundamentale ale omului, ceea ce determin ă caracterul nedemo-
cratic al acestor regimuri.
I.4. Noțiunea de drept
Statul modern nu poate func ționa în afara regulilor de drept. Acestea
asigură cadrul legal pentru desf ășurarea activit ăților sociale, economice, politice,
culturale care caracterizeaz ă orice comunitate uman ă. În acela și timp, dreptul
este influen țat de aceste condi ții de existen ță, dobândind un anumit specific,
propriu unei colectivit ăți umane. Astfel, dreptul apare ca un fenomen social
complex, guvernat de principii, organizat într-o anumit ă formă și având un
anumit con ținut. În consecin ță, fiecărei epoci istorice îi corespunde un anumit tip
de drept: dreptul antic, dreptul feudal, dreptul burghez etc.
Cuvântul „drept” provine din latinescul directus care înseamn ă „drept”,
„direct”, „linie dreapt ă”. În fapt, în latin ă, corespondentul cuvântului „drept”, în
sensul său juridic, era jus.
În limba român ă, noțiunea de „drept” are mai multe accep țiuni:
 Drept obiectiv : totalitatea regulilor juridice (normelor juridice) elaborate
sau recunoscute de stat în vederea organiz ării societății și disciplin ării comporta-
mentului uman. Totalitatea regulilor juridice active, aplicabile într-un stat poart ă
denumirea de drept pozitiv .
 Drept subiectiv : prerogativa acordat ă de lege unei persoane în baza
căreia aceasta se poate comporta într-un anumit fel și, în acela și timp, poate
pretinde altor persoane un anumit comportament. Concret, o persoan ă își poate
valorifica sau ap ăra un anumit interes pe care legea îl ocrote ște. Sunt drepturi
subiective: dreptul la via ță, dreptul la educa ție, dreptul la munc ă etc. Existen ța și
respectarea drepturilor subiective depind de dreptul obiectiv.
 Știința dreptului : totalitatea no țiunilor, conceptelor, principiilor care
explică și interpreteaz ă fenomenul dreptului.
În consecin ță, dreptul poate fi definit ca totalitatea normelor juridice
generale și obligatorii, elaborate, instituite și recunoscute de c ătre stat în vede-
rea reglement ării relațiilor sociale, respectarea acestor norme putând fi impus ă
la nevoie prin for ța de constrângere a statului.
Indiferent de activit ățile sociale pe care le reglementeaz ă, regulile de drept
(normele juridice) se intercondi ționează formând un ansamblu unitar cu o
structură determinat ă, adică un sistem. Cu alte cuvinte, normele juridice în
vigoare, grupate în unit ăți interdependente, subordonate acelora și principii,

2 Cf. Irina Rădulescu, Teoria general ă a dreptului , Editura Universul Juridic,
București, 2010, p. 61.

DREPTUL AFACERILOR
18 formează sistemul dreptului . Acesta, la rândul s ău, este inclus în sistemul juri-
dic, care înglobeaz ă toate fenomenele juridice, con știința juridică, structurile
instituționale juridice create pe baza dreptului.
Statele lumii au adoptat în timp dive rse sisteme de drep t. Astfel, exist ă
sistemul romano-germanic, sistemul anglo-saxon ( common law ) și sisteme juri-
dice tradi ționale, religioase, precum cel musulman. Sistemul romano-germanic
este cel mai r ăspândit în lume ca urmare a influen ței Imperiului Roman în
Antichitate. Sistemul de drept român s-a fundamentat și el pe acest sistem de
bază, care are urm ătoarele caracteristici:
 este un drept scris;
 se bazeaz ă pe un sistem ierarhizat de izvoare de drept;
 este codificat (normele juridice sunt sistematizate în coduri);
 se bazeaz ă pe diviziunea între drept public și drept privat
 este structurat pe ramuri de drept și instituții de drept;
 se bazeaz ă pe un set de principii fundamentale3.
Elementele principale ale sistemului de drept sunt: norma juridic ă (ele-
ment de baz ă al sistemului), instituția juridic ă (element intermediar) și ramura
de drept (element de maxim ă generalitate în cadrul sistemului).
Ramura de drept reprezintă ansamblul distinct de norme juridice legate
organic între ele, care reglementeaz ă relații sociale cu acela și specific. De exemplu,
Dreptul comercial, Dreptul civil, Dreptul penal, Dreptul muncii etc.
Instituția juridic ă constituie totalitatea normelor juridice care reglemen-
tează o anumit ă categorie, o grup ă unitară de relații sociale, fiind un element de
legătură între norma juridic ă și ramura juridic ă. De exemplu, contractul, proprie-
tatea, fondul de comer ț sunt institu ții de drept.
I.5. Principiile dreptului
Sistemul juridic, inclusiv sistemul dreptului, are la baz ă principiile de
drept care îl creeaz ă, îl organizeaz ă și îi asigur ă funcționarea. Aceste principii
sunt clasificate în principii fundamentale și principii de ramur ă.
Principiile fundamentale sunt cele instituite de constitu ția unui stat, în
cazul nostru de Constitu ția României. Acestea sunt: principiul legalit ății, princi-
piul libert ății și egalității, principiul echit ății și justiției, principiul responsabilit ății.
A. Principiul legalit ății este un principiu fundamental și presupune
înfăptuirea ordinii de drept, în care locul suprem îl ocup ă Constituția și obligația
tuturor să se supun ă legii. Democratismul puterii este manifestat prin suverani-

3 Nicolae Popa, Teoria general ă a dreptului , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2008,
p. 58.

ORGANIZAREA ȘI NORMATIVIZAREA SOCIET ĂȚII UMANE
19 tatea poporului, pe care acesta o exercit ă prin sistemul electoral bazat pe vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
În cadrul ordinii de drept, legalitatea – ca respectare a normelor juridice, a
principiilor și prevederilor legale – se întemeiaz ă pe legitimitate, pe respectarea
drepturilor și a libert ăților fundamentale ale omului și pe compatibilitate cu
normele și standardele interna ționale.
B. Principiul libert ății și al egalit ății este un principiu fundamental de
drept, consacrat în art. 3 din Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului.
Egalitatea – fundament al vie ții sociale – este o component ă a principiului
libertății și al egalit ății. Egalitatea oamenilor din punct de vedere juridic este
naturală, toți indivizii fiind egali în fa ța legii. Egalitatea nu poate fi în țeleasă
decât între oameni liberi. Libertatea și egalitatea asigur ă echilibrul vie ții, asigură
capacitatea oamenilor de a se manifesta, ace știa exercitându- și drepturile în
limitele legii. Astfel, normele juridice trebuie s ă asigure atât libertatea, cât și
egalitatea indivizilor.
C. Principiul echit ății și al justi ției este un principiu fundamental de
drept, echitatea și justiția asigurând respectarea unei ierarhii de valori sociale și
manifestându-se concret sub forma unui echilibru între onestitate, toleran ță și
respectul reciproc între membrii comunit ății.
D. Principiul responsabilit ății, ca principiu fundamental al dreptului,
presupune angajarea individului în procesul interac țiunii sociale și raportarea
conștientă a acestuia la valorile și normele societ ății, respectând benevol
normele de drept.
Principiile de ramur ă, reglementate în diverse te xte de lege, sunt cele care
stau la baza normelor juridice ce alc ătuiesc o ramur ă juridică. De exemplu,
principiul libert ății comerțului în dreptul comercial, principiul bunei-credin țe în
dreptul civil.
Teme și întrebări de autocontrol:
Explicați noțiunea de stat și identifica ți elementele acestuia.
Explicați sensurile no țiunii de drept.
Precizați care sunt principiile fundamentale de drept și explicați unul
dintre acestea.

21 Capitolul II
IZVOARELE DE DREPT
Obiective:
 definirea no țiunii de izvor de drept;
 identificarea principalelor izvoare de drept și ierarhizarea acestora.
II.1. Noțiunea de izvor de drept
Impunerea normelor juridice indivizilor și colectivit ății umane în general
trebuie realizat ă sub o anumit ă formă denumită „izvor de drept”sau „surs ă a
dreptului”.
Din punct de vedere juridic, expresia „izvor de drept” are dou ă accepțiuni:
 izvor de drept în sens material: condi țiile sociale, economice, politice,
culturale care contureaz ă existența unei comunit ăți și influen țează voința
generală, inclusiv dreptul;
 izvor de drept în sens formal: forma în care se manifest ă voința generală
pentru a deveni obligatorie pentru individ și societate.
Sistemul contemporan al izvoarelor de drept manifest ă o anumit ă ierarhi-
zare din punctul de vedere al for ței juridice, adic ă al gradului de impunere a
acesteia, direct influen țat de atribu țiile autorit ății care elaboreaz ă normele
juridice, de procedura elabor ării și de importan ța domeniului reglementat.
II.2. Clasificarea izvoarelor de drept
Evoluția istorică a dreptului a generat un sist em de izvoare formale: obi-
ceiul juridic (cutuma), practica judec ătorească (precedentul judiciar), doctrina,
contractul normativ și actul normativ. Aceste izvoare pot fi clasificate dup ă mai
multe criterii.
Din punctul de vedere al sursei normativ e, izvoarele de drept pot fi directe
(legea, hot ărâri de guvern, ordonan țe de guvern etc.) și izvoare indirecte (cutuma).
Din punctul de vedere al sursei de cunoa ștere a dreptului, izvoarele de
drept pot fi scrise și nescrise.
De asemenea, în func ție de provenien ță, izvoarele formale pot fi na ționale
sau interna ționale (tratate, conven ții, acorduri etc.).

DREPTUL AFACERILOR
22 În cadrul sistemului contemporan de drept, actul normativ este unul dintre
cele mai importante izvoare formale de drept.
Astfel, legea este un act normativ și, în acela și timp, cel mai important
izvor de drept. Într-un stat democratic, un stat de drept bazat pe respectarea normelor juridice, Constitu ția, numită și legea fundamental ă a statului, este cel
mai important izvor de drept. Normele juridice cuprinse în acest izvor contureaz ă
întreg sistemul de drept, sistemul juridic, organizarea politic ă și administrativ ă a
statului.
Astfel, Constitu ția reglementeaz ă organizarea și funcționarea puterilor în
stat, repartizarea competen țelor între autorit ățile statului și raporturile de
ierarhizare și colaborare dintre acestea, drepturile și libertățile fundamentale ale
omului, raporturile sociale din cele mai importante domenii ale vie ții sociale,
economice și politice care reprezint ă baza celorlalte raporturi în societate
1.
În general, terme nul de lege are dou ă sensuri. În sens larg, cuvântul
desemneaz ă în mod generic orice norm ă juridică, cu caracter obligatoriu, pro-
venită de la un organ de stat.
În sens restrâns, legea reprezint ă un act normativ care provine de la
puterea legislativ ă (Parlament), elaborat fiind dup ă o anumit ă procedur ă (proces
legislativ) și reglementând cele mai importante domenii ale vie ții sociale.
Potrivit art. 73 din Constitu ția României, legile pot fi constitu ționale,
organice și ordinare. Legile constitu ționale sunt cele care modific ă legea funda-
mentală, Constitu ția. Legile organice sunt cele prin care sunt reglementate cele
mai importante activit ăți sociale (sistemul electoral, organizarea Guvernului și a
Consiliului Suprem de Ap ărare a Țării, statutul deputa ților și al senatorilor, al
funcționarilor publici, organizarea sistemului de înv ățământ, a administra ției
publice etc.). Legile ordinare (obișnuite) sunt cele care reglementeaz ă celelalte
domenii de activitate din realitatea cotidian ă.
În cazul în care con țin norme juridice, izvoare de drept pot fi și:
 hotărârile, ordonan țele și ordonan țele de urgen ță ale Guvernului;
 decretele Pre ședintelui Românei;
 ordinele mini ștrilor (membrii Guvernului);
 actele administra ției publice locale (hot ărâri ale consiliilor locale sau
județene, dispozi ții ale primarului, ordine ale prefectului).
Acestea vor face parte și din categoria actelor normative subordonate ca
importanță legii.
De asemenea, izvoarele de drept pot fi crea ția altor entit ăți decât cele ale
statului. Tratatele, conven țiile interna ționale la care România este parte intr ă în
categoria izvoarelor interna ționale de drept (conven ții ONU, tratatul de aderare
la UE, directive ale UE etc.).

1 Romul Petru Vonica, Introducere general ă în drept , Editura Lumina Lex,
București, 2000, p. 293.

IZVOARELE DE DREPT
23 De-a lungul istoriei, izvoarele dreptului au fost scrise și nescrise . Cutuma
sau obiceiul juridic este un izvor nescris, fiind utilizat ă astăzi doar în m ăsura în
care permit izvoarele scrise.
Trebuie men ționat faptul c ă în unele sisteme de drept, precum cel
anglo-saxon, precedentul judiciar este considerat izvor de drept. Precedentul
judiciar denumit și jurispruden ță sau practic ă judiciară reprezint ă totalitatea
hotărârilor judec ătorești pronun țate de instan țele judecătorești de toate gradele,
soluțiile juridice la care au ajuns aceste instan țe, în cazuri concrete (spe țe).
Sistemul de drept românesc nu recunoa ște jurispruden ței valoarea de izvor de
drept, deoarece țara noastr ă a adoptat sistemul de drept franco-german, care
consideră izvor de drept doar legea scris ă.
Doctrina juridic ă, adică totalitatea opiniilor, p ărerilor, interpret ărilor
juriștilor, a autorilor de specialitate nu este considerat ă nici ea izvor de drept.
Rolul său constă totuși în lămurirea unor aspecte controversate, pe care normele
juridice nu le prezint ă în mod clar, dând na ștere la eventuale interpret ări.
II.3. Izvoarele dreptului afacerilor
În înțeles juridic, termenul izvor de drept desemneaz ă fie realitățile sociale
de reglementat, fie forma de exprimare a normelor juridice. În primul sens (sens
material), izvoare ale Dreptului afacerilor sunt toate situa țiile cu care se
confruntă comercian ții, care necesit ă reguli juridice pentru a putea fi rezolvate.
În cel de-al doilea sens (sens formal sau sens juridic), izvoarele dreptului
afacerilor sunt fie legislative (adic ă acte normative care cuprind norme din sfera
de reglementare a dreptului afacerilor), fi e interpretative (incluzând literatura de
specialitate și practica judiciar ă).
Izvorul material este cel care determin ă apariția izvorului formal, adic ă
impulsioneaz ă adoptarea sau emiterea actului normativ care s ă reglementeze cât
mai oportun situa ția practică respectiv ă.
De exemplu, realit ățile sociale de dup ă decembrie 1989 în domeniul
comerțului, și anume dorin ța întreprinz ătorilor de a demara o afacere pe cont
propriu, au constituit izvorul material care a determinat adoptarea unui cadru reglementativ pentru modul de înfiin țare și funcționare a societ ăților comerciale.
Acest cadru reglementativ este format în principal de prevederile Legii nr.
31/1990, act normativ ce constituie izvorul formal sau juridic al regulilor de drept privind activitatea societ ăților comerciale.
Desigur c ă nu întotdeauna situa ția apărută în practic ă (izvorul material)
primește în timp util și reglementarea juridic ă necesară pentru reglementarea ei.
În acest caz nu se poate concluziona c ă realitatea social ă
nu are o reglementare
juridică proprie și, prin urmare, fiecare comerciant va avea conduita care i se
pare mai potrivit ă. Lipsa unei norme de drept comercial care s ă reglementeze
expres o anumit ă situație face aplicabil ă în speța respectiv ă întreaga legisla ție

DREPTUL AFACERILOR
24 civilă, precum și regulile generale ale dreptului (principii generale de drept).
Dreptul civil, ca prim ă ramură a dreptului privat, are valoare de drept comun în
materie, adic ă reglementeaz ă toate acele situa ții pentru care dreptul comercial nu
are (încă) norme proprii. Din acest punct de vedere, este incorect s ă se invoce
lipsa reglement ării juridice pentru solu ționarea unei spe țe concrete (lacuna legii),
fiecare caz concret fiind solu ționat prin aplicarea normelor dreptului comercial,
dreptului civil sau a principiilor generale ale dreptului, în aceast ă ordine.
II.3.1. Izvoare propriu-zise (legislative)
În rândul izvoarelor propriu-zise sau legislative se includ totalitatea
actelor normative care reglementeaz ă sfera activit ăților comerciale, precum și
acele opera țiuni care nu sunt comerciale prin ele însele, ci dobândesc acest
caracter pentru c ă sunt săvârșite de comercian ți.
Lista acestor acte normative debuteaz ă cu reglement ările cuprinse în
Constituție, ca act fundamental al statului cu for ță juridică supremă. Constitu ția
română, adoptată în 1991 și revizuită în 2003, prevede expres c ă economia țării
este economie de pia ță (art. 134). Statul trebuie s ă asigure libertatea comer țului,
protecția concuren ței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de produc ție. Având în vedere c ă raporturile juridice în general
și raporturile comerciale în special, se bazeaz ă pe raporturile de proprietate,
Constituția prevede c ă statul ocrote ște proprietatea în cele dou ă forme ale sale,
proprietatea public ă și proprietatea privat ă (art. 135). Totodat ă, dreptul de
proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, în condi țiile legii
(art. 41).
Reglement ările constitu ționale în materie comercial ă se completeaz ă cu
prevederile Codului comercial român și cu prevederi cuprinse în legi comerciale
speciale.
Codul comercial român a fost adopt at în 1887, constituind pentru mo-
mentul respectiv o reglementare de foarte mare noutate și un factor de progres
pentru întregul comer ț desfășurat în Țările Române. Existen ța sa de peste o sut ă
de ani a fost marcat ă de perioada comunist ă, când prevederile codului au devenit
ineficiente. Normele codului comercial, de și neabrogate, reglementau o realitate
socială desuetă, în contextul unei economii centralizate și planificate. Dup ă
1990, prevederile codului au fost din nou aplicate, dar multe au fost înlocuite cu
reglement ări noi și actuale. Ne referim de exemplu la cadrul normativ privind
societățile comerciale (Legea nr. 31/1990, modificat ă și republicat ă în 1998),
privind registrul comer țului (Legea nr. 26/1990, modificat ă în numeroase
rânduri, inclusiv prin Legea nr. 359/2004), privind ocrotirea concuren ței loiale
(Legea nr. 11/1991, cu modific ările și complet ările ulterioare) etc.
Cadrul normativ privind activitatea comercian ților cuprinde și norme ce se
regăsesc în acte normative subordonate legii, din punct de vedere al for ței
juridice. Astfel, putem face trimitere la Decretul-lege nr. 54/1990 privind

IZVOARELE DE DREPT
25 organizarea și desfășurarea unor activit ăți pe baza liberei ini țiative,
Decretul-lege nr. 139/1990 privind înfiin țarea Camerelor de Comer ț și Industrie,
Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protec ția consumatorilor, Hot ărârea
Guvernului nr. 394/1995 privind obliga țiile ce revin agen ților economici în
comercializarea produselor de folosin ță îndelungat ă, normele, regulamentele și
ordinele adoptate de organele competente.
Potrivit art. 1 din Codul comercial, în absen ța unor norme comerciale
pentru reglementarea unei anumite realit ăți sociale de interes pentru activit ățile
comercian ților, se vor aplica reglement ările echivalente din Codul civil. Altfel
spus, deoarece la origini dreptul comercia l s-a desprins din dreptul civil, normele
dreptului civil constituie izvor subsidiar al dreptului comercial și implicit, al
dreptului afacerilor. Dintre legile civile speciale care s-au adoptat în materia
dreptului comercial men ționăm Decretul-lege nr. 31/1954 privind capacitatea
juridică a persoanelor și Decretul lege nr. 167/1958 privind prescrip ția
extinctivă.
În anul 2009 a fost adoptat ă Legea nr. 287, Noul Cod civil al României,
care intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 și a abrogat aproape în totalitate
prevederile de mai sus, inclusiv cele ale mai vechiului Cod comercial, cu
excepția dispozi țiilor art. 46-55, 57, 58 și 907-935, aplicabile în continuare în
raporturile dintre profesioni ști. Astfel, Codul civil include reglementarile privind
subiectele de drept și capacitatea juridic ă a acestora, profesioni știi, raporturile
juridice contractuale etc. O remarc ă generală care se desprinde din analiza
acestor reglement ări este aceea c ă unificarea dreptului privat prin „absorb ția”
dreptului comercial de c ătre dreptul civil nu a adus modific ări substan țiale în
conținutul legisla ției speciale care reglementeaz ă categoria profresioni știlor
comerianți2.
Dinamica comer țului actual și dimensiunea sa interna țională au determinat
completarea categoriei izvoarelor normative interne cu reglement ări interna țio-
nale pentru sfera comer țului. Actele normative interna ționale poart ă denumiri
diferite: tratat, conven ție, acord, pact etc. Ori de câte ori în cuprinsul acestor acte
normative se g ăsesc reguli cu privire la activitatea economic ă în general, atunci
ele dobândesc valoare de izvoare interna ționale ale dreptului afacerilor. Intr ă în
această categorie: tratatele de comer ț și navigație, cele de evitare a dublei
impuneri, cele de garantare a investi țiilor străine etc.
O importan ță deosebită o au tratatele multilaterale care con țin norme de
drept uniform, fie de drept material, fie de drept interna țional privat și care,
odată adoptate de state, reglementeaz ă anumite raporturi de drept al comer țului.
De exemplu: Actul Final al Conferin ței Națiunilor Unite asupra contractelor
internaționale de vânzare de m ărfuri, Viena, 1980; Conferin ța privind Legea

2 Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioni știi – comercian ții, Editura C.H.
Beck, Bucure ști, 2013, p. XVII.

DREPTUL AFACERILOR
26 uniformă asupra cambiei și biletului la ordin, Geneva, 1930; Conven ția privind
transportul de m ărfuri pe mare, Hamburg, 1978 etc.
O sursă internațională foarte important ă a dreptului afacerilor în România
au devenit prevederile europene cu privire la aceast ă sferă a activit ății.
Integrarea în Uniunea European ă presupune inclusiv armonizarea legisla ției
comerciale și preluarea prevederilor uniforme ale statelor membre. Apreciem
însă că perioada tranzi ției spre aplicarea dreptului comunitar în sfera comer țului
nu va fi foarte sinuoas ă, întrucât dreptul comercial român este de sorginte latin ă,
iar normele juridice comerciale au aceea și origine cu dreptul comercial italian,
francez și belgian.
Așa cum am ar ătat mai sus, pe lâng ă izvoare normative sau legislative ale
dreptului comercial, importan ță pentru sfera de reglementare a comer țului mai
prezintă și categoria izvoarelor interpretative. Acestea nu cuprind norme
juridice, în sensul de reguli de conduit ă obligatorii, ci doar nuan țează sau explic ă
normele juridice din izvoarele propriu-zise.
Sunt izvoare interpretative doctrina de specialitate și practica juridic ă.
Literatura de specialitate sau doctrina dreptului afacerilor cuprinde totalitatea
manualelor, cursurilor universitare, articolelor publicate, studiilor de caz și
publicațiilor de orice fel pentru domeniul afacerilor. Ideile vehiculate în doctrin ă
au rolul de a explica normele juridice, de a nuan ța normele juridice de drept al
afacerilor, de a aduce critice reglement ărilor confuze sau echivoce și de a face
propuneri de lege ferenda (lege ce urmeaz ă a fi adoptat ă). Niciodat ă însă
doctrina nu poate fi izvor de drept în se nsul propriu, deoarece normele juridice
sunt doar produsul Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a țării (art. 61 din
Constituție).
Pentru aproape acelea și considera ții nici practica judiciar ă nu poate fi
izvor propriu-zis de drept al afacerilor. Judec ătorii au rolul de aplica legea în
situațiile conflictuale care sunt prezentate în fa ța lor pentru solu ționare, dar nu
pot, prin adoptarea unor solu ții, să creeze norme juridice noi. Separa ția puterilor
în stat, principiu de func ționare al oric ărui stat de drept, presupune în mod
obligatoriu delimitarea foarte precis ă a rolului instan țelor judec ătorești față de
rolul autorit ății legiuitoare.
Dimpotriv ă, există sisteme de drept na ționale (SUA, Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de nord) în care precedentul judiciar are valoare normativ ă,
adică ceea ce un judec ător a decis într-un caz practic se aplic ă în mod obligatoriu
pentru toate litigiile ap ărute ulterior. În sistemul de drept român îns ă, preceden-
tul juridic are doar valoare interpretativ ă, putând influen ța sau orienta judec ăto-
rul asupra deciziei sale, dar f ără obligația de a se fi respectat în mod obligatoriu,
ca o norm ă juridică propriu-zis ă.
Totuși, un loc aparte îl are ast ăzi, ca urmare a integr ării în Uniunea
European ă, jurispruden ța Curții Europene de Justi ție, atât pentru persoanele
direct implicate într-un anumit caz, cât și pentru întreaga comunitate de afaceri

IZVOARELE DE DREPT
27 dintre cele 28 de state membre. Spre exemplu, reglement ările privind contro-
versata taxa de poluare pe care le-a adoptat și le-a aplicat statul român pentru o
perioada relativ îndelungat ă au fost substan țial modificate ca efect al solu ției pe
care a pronun țat-o instan ța european ă în sensul consider ării ilegale a respectivei
taxe. Apreciem a șadar că, deși practica judiciar ă internă nu are valoare de izvor
de drept, practica judiciar ă a instanțelor europene este obligatorie pentru to ți
judecătorii naționali.
II.3.2. Rolul obiceiului juridic în raporturile de drept al afacerilor
Apariția dreptului a avut la baz ă o serie de norme nescrise care s-au
aplicat în mod repetat și au fost respectate în mod benevol de c ătre membrii
societății, ca și cum ar fi fost obligatorii, de și nu au fost adoptate de c ătre o
autoritate special instituit ă în acest scop. Repetarea normelor nescrise a f ăcut ca
aceste reguli s ă intre în con știința persoanelor ca obligatorii, de și nu a existat, de
la început, posibilitatea aplic ării lor prin constrângere.
Cutuma, obiceiul juridic sau uzul comercial prezint ă o serie de particula-
rități față de alte ramuri de drept. Astfel, în mod obi șnuit se apreciaz ă că obiceiul
juridic nu are valoare de izvor de drept în sens normativ sau propriu-zis,
deoarece ceea ce s-a format ca regul ă juridică în virtutea repet ării sale de un
număr mare de ori și se respect ă, fără a fi cuprins ă într-un act normativ nu poate
fi regulă de drept.
Cutuma e lipsit ă de o sanc țiune în situa ția încălcării ei. Cu adev ărat,
normele cutumiare nu pot fi impuse silit prin apel la for ța de constrângere a
statului, deoarece statul tolereaz ă aceste norme și nu le consacr ă expres prin
cuprinderea lor în texte de lege. Dac ă normele cutumiare sunt cuprinse în texte
de lege, atunci for ța lor juridic ă este obligatorie deoarece devin norme
propriu-zise.
Pentru sfera dreptului civil, norm ele cutumiare devin obligatorii dac ă
există o normă de trimitere, adic ă o regulă cuprinsă într-un text de lege care
recunoaște valoare lor normativ ă.
Pentru sfera comer țului, valoarea cutumei este și mai important ă decât
pentru sfera dreptului civil. Astfel, comer țul a fost vreme de mii de ani cutumiar.
Mult înainte de desprinderea dreptului co mercial din dreptul civil, a existat
dreptul comercial bazat pe practicarea actelor de schimb în baza unor reguli
recunoscute de comercian ți ca obligatorii, de și nu beneficiau de sprijin din
partea autorit ății statale. Regulile comercian ților se respectau de bun ăvoie, sub
amenințarea excluderii de la sfera tranzac țiilor a comercian ților care nu respect ă
ansamblul de reguli nescrise c ărora li se supuneau to ți ceilalți comercian ți.
Uzanțele comerciale sunt practici, co mportamente cu un anumit grad de
vechime și stabilitate, aplicate de un num ăr nedefinit de comercian ți într-un
anume domeniu de activitate comercial ă și/sau într-o anumit ă zonă geografic ă.

DREPTUL AFACERILOR
28 Pentru a se aprecia rolul uzan țelor în sfera comer țului trebuie s ă ținem
seama de stadiul legisla ției, comparativ cu schimb ările rapide din via ța
economic ă internă și internațională. Astfel, constat ăm că, în timp ce schimb ările
din viața economic ă sunt rapide, determinate de revolu ția tehnico- științifică
contemporan ă și de nivelul rela țiilor dintre state, care atrag un circuit masiv de
bunuri între țări, legisla țiile se schimb ă mai greu, r ămân nu arareori în urm ă. Și
atunci aceste caren țe sunt acoperite de uzan țe, care au o mai mare capacitate de
adaptare.
Pe de altă parte, legisla țiile statelor lumii sunt f ăcute pe pia ța națională a
fiecărui stat. Din aceast ă cauză, aceste legi nu sunt întotdeauna adecvate realit ă-
ților comer țului interna țional. Acest lucru nu se întâmpl ă în cazul uzan țelor, care
sunt produsul direct al activit ății comerciale, a repet ării unor acte și fapte și care
răspund adecvat acestor realit ăți.
Uzanțele comerciale interna ționale îndeplinesc un rol important pe calea
uniformiz ării regimului raporturilor juridice de drept al comer țului interna țional.
În scopul aplic ării cu ușurință a uzanțelor comerciale interna ționale, Camera de
comerț internațională de la Paris a efectuat codificarea principalelor reguli co-
merciale, prima variant ă a codific ării fiind regulile INCOTERMS (International
Rules for the Interpretation of Trad e Terms sau International Commercial
Terms) din 1953, completate ulterior cu al ți termeni pân ă în 1990. Denumiri
precum CIF, CIP, FOB sunt mai facile comercian ților decât regulile cuprinse în
actele normative ale vreunui stat. Principiul libert ății comerțului și autonomiei
de voință al comercian ților face posibil ă extinderea for ței juridice a uzan țelor în
sfera comercial ă dincolo de for ța izvoarelor interpretative. Pentru comercian ți,
cutuma sau uzul comercial au adesea valoare normativ ă.

IZVOARELE DE DREPT
29 Constitu ția

Codul Civil Român L e g i
L e g i c o m e r c i a l e
speciale
Izvoare
normative
interne

Izvoare normative Ordonan țe si
hot ărâri de guvern

Acte normative
subordonate legilor Norme
Izvoarele Ordine
Dreptului afacerilor Regulamente

Izvoare normative
interna ționale:
 tratate, acorduri, conven ții
 practica judiciar ă a
instanțelor UE
Uzul c o m e r c i a l

Doctrina dreptului afacerilor

Izvoare
interpretative
Practica judiciar ă
Fig. 1. Izvoarele dreptului afacerilor

DREPTUL AFACERILOR
30 II.4. Crea ția normativ ă
Elaborarea normelor juridice este determinat ă de nevoile comunit ății
umane, de prefacerile sociale care intervin în mod constant în existen ța unui
colectivități. De aceea, a șa cum am ar ătat anterior, puterea legislativ ă este
deținută de un organ de stat suprem din punctul de vedere al reprezentativit ății
cetățenilor. Cel mai adesea, acesta este Parlamentul care cuprinde reprezentan ți
ai poporului, ale și de obicei prin vot secret, direct și liber exprimat, o condi ție a
statului de drept.
Potrivit Constitu ției României, articolul 74, ini țiativa legislativ ă poate
aparține Parlamentului, Guvernului sau cet ățenilor români (cel pu țin o sută de
mii, cu drept de vot), ca e xpresie a dreptului lor la ini țiativă legislativ ă. Astfel,
proiectele legislative apar țin Guvernului, iar propunerile legislative pot veni din
partea deputa ților, senatorilor sau a cet ățenilor români.
Elaborarea proiectelor și propunerilor legislative trebuie s ă se bazeze pe o
documentare sus ținută și complex ă care să creeze o imagine clar ă a realității și
care să evidențieze fără echivoc necesitatea și oportunitatea reglement ărilor
juridice. În func ție de complexitatea acestora, ini țiatorii proiectului sau propu-
nerii legislative pot solicita Consiliului legislativ al României și altor autorit ăți
abilitate furnizarea de informa ții cu privire la istoricul reglement ării, la normele
Uniunii Europene și internationale în domeniu sau la reglement ările existe în alte
state. De asemenea, activitatea de documentare care st ă la baza elabor ării unui
proiect sau a unei propuneri legislative trebuie s ă aibă în vedere și cercetarea
practicii instan țelor judec ătorești, a Curții Constitu ționale și a altor organe cu
atribuții jurisdic ționale, a c ăror activitate poate prezenta relevan ță în domeniu.
Consiliul Legislativ al României este cel care poate analiza și aviza
proiectele sau propunerile legislative, precum și proiectele de hot ărîri sau
ordonanțe cu caracter normativ ale Guvernului3.
În ceea ce prive ște elaborarea concret ă a textului viitoarelor acte norma-
tive, trebuie respectate regulile de tehnic ă legislativ ă4. Tehnica legislativ ă „asi-
gură sistematizarea, unificarea și coordonarea legisla ției, precum și conținutul și
forma juridic ă adecvate fiec ărui act normativ”5. Astfel, aceste reguli definesc
părțile constitutive ale unui act normativ, structura și forma sistematizat ă a
acestuia, maniera în care se poate realiza modificarea, completarea, abrogarea,

3 Cf. art. 2(1) (a), Legea nr. 73/1993 privind înfiin țarea, organizarea și
funcționarea Consiliului Legislativ , republicat ă în M.Of. nr. 1122 din 29.11.2004.
4 Cf. art. 3, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnic ă legislativ ă privind
elaborarea de acte normative , republicat ă în M.Of. nr. 260 din 21.04.2010, cu
modificările și completările ulterioare.
5 Art. 2(1), Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnic ă legislativ ă privind
elaborarea de acte normative , republicat ă în M.Of. nr. 260 din 21.04.2010, cu
modificările și completările ulterioare.

IZVOARELE DE DREPT
31 publicarea și republicarea sa6. De asemenea, tehnica legislativ ă se referă și la
limbajul și stilul actului normativ care concur ă la realizarea unui text normativ
specific, clar, concis, precis și sobru cu respectarea regulilor gramaticale și de
ortografie. Scopul final al acestui demers este în țelegerea cu u șurință a normelor
juridice de c ătre popula ție.
Procesul prin care un proiect sau o propunere legislativ ă ajunge să devină
lege este unul de durat ă, etapizat, care poart ă denumirea de proces legislativ .
Proiectele și propunerile legislative se supun dezbaterii și votului celor
două camere ale Parlamentului: Camera Deputa ților și Senatul. În conformitate
cu art. 76 din Constitu ție, legile organice se adopt ă cu vorul majorit ății
membrilor fiec ărei camere. Legile ordinare se adopt ă însă cu votul majorit ății
membrilor prezen ți din fiecare Camer ă. Uneori, Parlamentul poate dezbate și
aproba în procedur ă de urgență propunerile sau proiectele de lege.
Atunci când exist ă consens asupra textului legii din partea celor dou ă
camere ale Parlamentului, legea va fi trimis ă spre promulgare Pre ședintelui
României, care are atribu ții constitu ționale în acest sens. Acesta semneaz ă actul
normativ și îl trimite spre publicare în Monito rul Oficial al României. Înainte de
semnare, Pre ședintele României are posibilitatea de a sesiza Curtea
Constituțională în vederea reexamin ării legii pe motiv de neconstitu ționalitate.
Intrarea în vigoare a legii, aplicarea sa în practic ă, se va produce la 3 zile
de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României sau la o dat ă
ulterioară precizată în textul legii (art. 78 Constitu ție).
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Explicați noțiunea de izvor de drept
2. Caracteriza ți legea ca izvor de drept

6 Cf. art. 2(2), Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnic ă legislativ ă privind
elaborarea de acte normative , republicat ă în M.Of. nr. 260 din 21.04.2010, cu modifi-
cările și completările ulterioare.

33 Capitolul III
NORMA JURIDIC Ă
Obiective:
 definirea conceptului de norm ă juridică și identificarea principalelor
trăsături ale acesteia;
 explicarea structurii interne și externe a normei juridice;
 analiza principalelor categorii de norme juridice și clasificarea acestora;
 explicarea ac țiunii normelor juri dice în timp, spa țiu și asupra persoanelor.
III.1. Noțiunea de norm ă juridică
Organizarea și funcționarea societ ății se bazeaz ă pe o multitudine de
reguli pe care le numim cel mai adesea reguli sociale. De la general la particular,
implicit, comportamentul uman se manifest ă și el în dimensiunea tiparelor soci-
ale, a regulilor de conduit ă, care imprim ă o anumit ă normalitate social ă.
În limba român ă, cuvântul norm ă provine de la grecescul „ nomos ” care
semnifică ordine, organizare pe baze imperative.
Norma are rolul de a organiza via ța socială pe baze ra ționale în vederea
satisfacerii interesului colectivit ății prin impunerea voin ței acesteia, independent
de cea individual ă. Astfel, prin intermediul „con științei colective” se instituie
regulile și obligațiile care reglementeaz ă existența în comun, transmi țând din
generație în genera ție necesitatea acestora și cultivând ideea unei ordini sociale
stabile pentru colectivitate.
Prin intermediul normelor se încearc ă asigurarea coordon ării activităților
sociale, facilitarea coordon ării acestora, ținerea sub control a agresivit ății
indivizilor și predictibilitatea conduitelor și a acțiunilor umane. Astfel, regulile
sociale apar de fapt ca un instrument cu ajutorul c ăruia se realizeaz ă echilibrul
social și se încearc ă menținerea sa cât mai mult timp posibil.
Norma social ă veghează la consens și ordine în cadrul colectivit ății, sta-
bilind un model de comportament social ideal, acceptabil din punct de vedere
social. În acest context, norma creeaz ă drepturi și obligații care rezult ă din
relațiile sociale, permite evitarea conflictelor și a tensiunilor sociale, limitând în
acest sens voin ța individual ă, asigură solidaritatea și securitatea indivizilor în
fața actelor de violen ță sau a agresiunilor de orice fel, stabile ște reguli de

DREPTUL AFACERILOR
34 conduită, arătând care este comportamentul preferabil într-o situa ție socială
dată1.
Diversitatea rela țiilor sociale la nivelul colectivit ății a impus o mare
varietate de norme. În doctrina juridic ă româneasc ă s-a reținut că în categoria
normelor sociale intr ă normele etice, normele obi șnuielnice, normele tehnice,
normele politice, normele religioase, normele juridice2.
Astfel, putem spune c ă o categorie de reguli sociale sunt și regulile juri-
dice, numite în limbaj specific, norme juridice sau norme de drept.
Pe parcursul procesului de evolu ție a societ ății umane, normele juridice
s-au desprins treptat din cele morale și din obiceiurile colectivit ății. Distinc ția
dintre bine și rău realizată prin etică, morală și obicei (tradi ție) este promovat ă și
de norma juridic ă.
Norma de drept reflect ă existența unei colectivit ăți umane, fiind adaptat ă
unor realit ăți social-economice (clase și categorii sociale, condi ții economice),
politice (regim politic, rela ții politice interna ționale cu alte state), culturale
(ideologii, crea ție spiritual ă, religie), precum și condițiilor naturale de mediu
(factori geografici, biologici, demografici).
În literatura de specialitate exist ă numeroase aprecieri legate de definirea
normei juridice. De exemplu, s-a ar ătat că normele juridice însumeaz ă o cate-
gorie distinct ă de norme sociale care „protejeaz ă cele mai importante valori
(relații) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi și obligații între
indivizi, grupuri, institu ții și organiza ții sociale”3.
În termeni generali, norma de drept este o regul ă socială care trebuie
obligatoriu respectat ă.
În sens restrâns, juridic, norma de drept poate fi definit ă ca o regul ă
generală și obligatorie de conduit ă al cărui scop este acela de a asigura ordinea
socială, regulă care, la nevoie, poate fi adus ă la îndeplinire prin for ța de con-
strângere a statului4.
III.2. Trăsăturile normei juridice
Literatura de specialitate ne dezv ăluie o ampl ă dezbatere legat ă de identi-
ficarea și explicarea tr ăsăturilor normei juridice. Acestea însumeaz ă o serie de
caracteristici comune pentru toate tipurile de norme sociale, dar și unele deose-

1 Ion Craiovan, Tratat de teoria general ă a dreptului , Editura Universul Juridic,
București, 2007, p. 180-181.
2 Nicolae Popa (coord.), Teoria general ă a dreptului , Editura All Beck, Bucure ști,
2005, p. 123.
3 M. Voinea, D. Baciu, Sociologie juridic ă, Editura Universit ății Române-Americane,
București, 1993, p. 98.
4 Nicolae Popa (coord.), Teoria general ă a dreptului , Editura All Beck, Bucure ști,
2005, p. 136.

NORMA JURIDIC Ă
35 bite, proprii numai unei anumite categorii de norme juridice. Aceste deosebiri se
concretizeaz ă în modul de elaborare a normelor de drept, forma și structura lor,
sancțiunea pe care o prevede în caz de nerespectare a comportamentului impus și
eficiența pe care o prezint ă în plan social.
A. Caracter social
Norma juridic ă are un caracter social deoarece ea ordoneaz ă și reglemen-
tează relațiile interumane și diversitatea activit ăților care se desf ășoară în cadrul
societății. Unii dintre speciali ști consider ă că aceasta nu este o caracteristic ă
distinctă a normei juridice, ci doar indic ă faptul c ă norma juridic ă este o
categorie de norme sociale. Caracteristica în sine este faptul c ă norma juridic ă
implică un raport intersubiectiv , reglementând pe baz ă de reciprocitate drepturi
și obligații pentru subiec ții implica ți în relațiile sociale.
B. Caracter general și impersonal
Norma juridic ă nu se adreseaz ă unui singur individ, ea se adreseaz ă
tuturor membrilor colectivit ății. De aceea, regula de drept exclude elementele
particulare ale situa ției pe care o reglementeaz ă, abstractizând conduita pe care o
impune. Astfel, norma are un caracter general . De asemenea, ea nu se adreseaz ă
unui individ anume, identificat dup ă nume, domiciliu etc., ci tuturor membrilor
colectivității. Acest lucru determin ă caracterul impersonal al normei. Cu toate
acestea, caracterul general și impersonal al normei este nuan țat atunci când
realitatea o cere. De exemplu, exist ă norme juridice care se aplic ă numai
anumitor categorii de subiec ți: minori/majori, militari, func ționari publici, elevi,
studenți, persoane c ăsătorite, pensionari, organiza ții non-guvernamentale, socie-
tăți comerciale etc. De asemenea, nu toate normele juridice elaborate de
autoritățile române se aplic ă pe întreg teritoriul țării sau asupra întregii popula ții.
De exemplu, exist ă norme juridice care se aplic ă doar la nivelul unit ă-
ților-administrativ teritoriale (jude ț, municipiu, ora ș, comună) sau în anumite
zone (Moldova, Dobrogea, zone de frontier ă, zone silvice etc.).
În același timp, normele juridice nu descriu toate cazurile și situațiile în
care se poate g ăsi un subiect (individ, organiza ție, autoritate etc.). Norma
juridică impune o variant ă de comportament considerat ă a satisface interesul cât
mai multor subiec ți, neputând îns ă mulțumi în unanimitate.
C. Caracter prescriptiv (tipic)
Norma juridic ă se adreseaz ă tuturor indivizilor dintr-o colectivitate f ără a
lua în considerare diferen țele nesemnificative dintre ace știa, încercând s ă
uniformizeze ac țiunile, modelându-le în func ție de interesele sociale care se
doresc a fi protejate. De aceea, conduita impus ă pentru o situa ție determinat ă
este una standard, determ inându-l pe individ s ă învețe cum poate s ă se comporte
în societate pentru a se integra în colectivitate. Astfel, norma juridic ă prescrie un
comportament tipic de urmat, un tipar aplicat subiec ților implica ți în raporturi
sociale.

DREPTUL AFACERILOR
36 D. Caracter obligatoriu
Una dintre tr ăsăturile esen țiale ale normei juridice rezid ă în caracterul s ău
obligatoriu . Cele mai importante domenii ale vie ții sociale sunt reglementate de
norme juridice, de la guvernare pân ă la aspecte de ordin particular care privesc
viața unui individ.
Spre deosebire de alte norme social e, normele juridice au un caracter
imperativ. Ele trebuie respectate, în caz contrar norma îns ăși prevăzând uneori o
sancțiune. Norma juridic ă disciplineaz ă în acest mod comportamentul indivizilor
și reglementeaz ă acțiunile sociale indiferent de domeniu (public sau privat), de
forța sa juridic ă sau de câmpul s ău de aplicabilitate. De exemplu, o norm ă
juridică are acela și caracter obligatoriu indiferent dac ă este cuprins ă într-o lege,
ordonanță de guvern, decret preziden țial sau hot ărâre a consiliului local.
De asemenea, nu toate normele juridice sunt obligatorii în acela și grad,
mijloacele de realizare a caracterului oblig atoriu fiind diferite. De exemplu, în
cazul normelor permisive, când legiuitorul las ă la latitudinea subiec ților de drept
decizia de a adopta un anumit comportament sau nu, norma nu are un caracter facultativ, ci unul obligatoriu.
E. Caracter sanc ționator
Nerespectarea normei juridice atrage de cele mai multe ori o sanc țiune.
Imperativitatea normei juridice determin ă caracterul sanc ționator al regulii de
drept. Cu toate acestea, exist ă și norme juridice a c ăror încălcare nu atrage
sancț
iuni, legiuitorul prev ăzând o sanc țiune în func ție de valorile sociale
protejate și de situa țiile întâlnite în realitate. De exemplu, în cazul în care
nerespectarea normelor juridice se datoreaz ă hazardului, subiectul nu va fi
sancționat, datorit ă imposibilit ății de a controla evenim entele care se produc
independent de voin ța sa (calamit ăți naturale, trecerea timpului).
F. Caracter imprescriptibil
Norma juridic ă se aplică ori de câte ori situa ția o cere, f ără a se epuiza, din
momentul intr ării sale în vigoare și până în momentul în care iese din vigoare
datorită hotărârii legiuitorului sau datorit ă faptului c ă nu mai este actual ă,
necorespunzând realit ății.
III.3. Structura normei juridice
Norma juridic ă este elementul fundamental, primar al sistemului de drept,
instrumentul prin care voin ța legiuitorului ajunge la subiectul de drept. Pentru a
fi înțeleasă cu ușurință de către acesta din urm ă, norma de drept trebuie s ă fie
logică și clară atât în form ă, cât și în conținut, nelăsând loc interpret ărilor din
partea celui care trebuie s ă o respecte. De aceea, analiza normei juridice va avea
în vedere structura sa logico-juridic ă (internă) și structura sa tehnico-juridic ă
(externă).

NORMA JURIDIC Ă
37 III.3.1. Structura logico-juridic ă a normei (intern ă)
Structura intern ă a normei se refer ă la alcătuirea logic ă a textului acesteia,
format în general din trei elemente distincte, dar interdependente în mod logic: ipoteza, dispozi ția și sancțiunea normei juridice.
În funcție de exprimarea celor trei elemente, modelul ideal al normei
juridice ar putea fi: „În situa ția… (ipoteza) trebuie s ă… (dispozi ția), altfel…
(sancțiunea)”.
A. Ipoteza este acea parte a normei juridice care descrie împrejur ările sau
condițiile în care se aplic ă regula de drept, precum și calitatea specific ă a
subiectului/subiec ților cărora li se adreseaz ă (cetățean, copil, p ărinte, comerciant
etc.) sau calitatea lor generic ă (persoan ă fizică, persoan ă juridică, oricine −
„acela care…”, to ți etc.).
În funcție de specificul normei juridice, putem întâlni mai multe tipuri de
ipoteză. Astfel, putem avea ipoteze determinate și relativ-determinate. Cele
determinate precizeaz ă în mod expres, în detaliu, împrejurarea sau condi țiile în
care se aplic ă norma și subiectele c ărora li se aplic ă. De exemplu, Codul civil
precizeaz ă că,
la căsătorie , soții își pot alege numele pe care urmeaz ă să îl
poarte. Ipotezele relativ-determinate nu fac referire în detaliu, concret, la
condițiile și subiectele normei juridice. Unele dintre ipotezele relativ-determi-
nate sunt cele subîn țelese. De exemplu, furtul este „luarea unui bun mobil din
posesia sau deten ția altuia, f ără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l
însuși pe nedrept…” – conform art. 208 din Codul penal. Norma nu precizeaz ă
aici subiec ții cărora li se adreseaz ă și nici timpul și locul acțiunii. Totu și, din text
se subînțelege în mod logic c ă norma se adreseaz ă oricărei persoane, indiferent
de împrejur ări.
B. Dispozi ția este partea normei juridice care nu poate lipsi din con ținutul
acesteia, fie c ă este expres precizat ă sau subîn țeleasă, deoarece ea prevede
conduita de urmat în împrejur ările sau în condi țiile precizate în ipotez ă. Cu alte
cuvinte, dispozi ția cuprinde drepturile și obligațiile pe care le au subiectele
vizate de norm ă. Astfel, dispozi ția normei poate:
 impune o anumit ă conduită (onerativ ă – prevede obliga ția de a săvârși o
anumită acțiune);
 prevede obliga ția de abținere de la s ăvârșirea anumitor fapte (prohibi-
tivă);
 permite op țiunea unei conduite pentru subiectele de drept (permisiv ă,
supletivă);
 oferi recomand ări, stimula anumite ac țiuni umane (dispozi ții de reco-
mandare, dispozi ții de stimulare).
În raport cu modul în care est e precizat ă conduita prescris ă de dispozi ție,
acestea pot fi clasificate în: dispozi ții determinate și relativ-determinate.

DREPTUL AFACERILOR
38 Dispoziția determinat ă stabilește în mod expres comportamentul care trebuie
adoptat de subiec ții la care se refer ă norma. De exemplu, art. 339 din Codul civil
stabilește că bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei de oricare dintre so ți sunt
bunuri comune ale acestora.
Dispoziția relativ-determinat ă prevede mai multe variante posibile de
conduită, subiectul trebuind s ă aleagă una dintre acestea. De exemplu, art. 282
din Codul civil precizeaz ă că „viitorii so ți pot conveni s ă își păstreze numele
dinaintea c ăsătoriei, să ia numele oric ăruia dintre ei sau numele lor reunite”.
C. Sancțiunea este partea normei juridice care stabile ște urmarea
neadoptării conduitei prescrise în dispozi ție de către subiectul vizat. Consecin ța
nerespect ării prevederilor dispozi ției constă într-o sanc țiune. Sanc țiunea consti-
tuie reacția pe care statul o are fa ță de comportamentul necorespunz ător al
subiectului de drept. Sanc țiunile se pot clasifica în func ție de mai multe criterii.
În funcție de normele juridice care au fost înc ălcate sanc țiunile pot fi:
civile, disciplinare, administrative, penale.
În funcție de gradul de determinare, sanc țiunile pot fi absolut determinate
și relativ-determinate. Cele absolut de terminate sunt stabilite ferm de c ătre
legiuitor. De exemplu, atunci când norma stipuleaz ă că nerespectarea anumitor
condiții de fond în elaborarea unui act juridic atrage nulitatea absolut ă a acelui
act.
Sancțiunile relativ-determinate sunt de exemplu cele stabilite de normele
penale între un minim și un maxim, urmând ca determinarea lor concret ă să se
realizeze de c ătre judecător în func ție de situa ție. De exemplu, uciderea unei
persoane se sanc ționează cu o pedeaps ă cu închisoarea cuprins ă între 10 și 20 ani
și interzicerea unor drepturi (art. 174 Cod penal).
Aplicarea sanc țiunii reprezint ă un act de putere din partea statului, o
măsură coercitiv ă care are ca scop îndreptarea comportamentului subiectelor de
drept și prevenirea înc ălcării în viitor a dispozi țiilor normei juridice.
III.3.2. Structura tehnico-juridic ă a normei (extern ă)
Structura tehnico-juridic ă a normei are în vedere forma în care aceasta
este redactat ă și apare în diverse acte normative (legi, ordonan țe, decrete,
hotărâri, regulamente etc.).
Norma juridic ă trebuie s ă aibă o formă exterioar ă logică, care să o facă
ușor accesibil ă celor cărora li se adreseaz ă. Pentru unitatea legisla ției, normele
juridice trebuie s ă respecte anumite reguli de redactare, formulare, o anumit ă
succesiune logic ă, aspecte reunite sub denumirea de tehnic ă legislativ ă.
Principalul element al structurii externe a normei juridice este articolul.
Ca element structural primar, articolul cuprinde în text o norm ă juridică sau o
parte din aceasta, în acest caz fiind necesar ă citirea întregului act normativ
pentru a în țelege sensul ideilor cuprinse în normele juridice.

NORMA JURIDIC Ă
39 Actele normative complexe, care cuprind un num ăr mare de norme
juridice vor fi organizate în func ție de situa ție pe titluri, capitole, sec țiuni, arti-
cole, alineate, litere, puncte, teze.
III.4. Clasificarea normelor juridice
Având în vedere marea varietate de norme juridice, în literatura de
specialitate clasific ările normei juridice sunt numeroase, în func ție de mai multe
criterii. Re ținem doar câteva dintre ele.
a. După criteriul modului de reglementa re al conduitei, normele pot fi
imperative și dispozitive. Normele imperative prescriu o conduit ă obligatoriu de
urmat, materializat ă fie într-o ac țiune (onerative), fie într-o inac țiune (prohibitive).
Normele dispozitive sau permisive nu oblig ă la o conduit ă strict deter-
minată, permițând subiectelor vizate s ă opteze pentru un anumit comportament
dintre cele prescrise, ac ționând dup ă propria apreciere. De exemplu, dreptul
părților implicate în proces de a introduce o cale de atac împotriva hot ărârii
instanței. Normele dispozitive pot fi la rândul lor: norme supletive (cele care
oferă soluția aplicării legii în cazul în care p ărțile nu se decid asupra unei
anumite conduite), norme stimulative (recompenseaz ă prin diverse mijloace
comportamentul adecvat al p ărților), norme de recomandare (con țin prevederi
neobligatorii care îndrum ă subiectele spre o conduit ă legală).
b. După gradul lor de generalitate, dist ingem între: norme generale, spe-
ciale și de excep ție. Cele generale au cea mai larg ă aplicabilitate. De exemplu,
normele juridice cuprinse în partea general ă a Codului penal se aplic ă tuturor
situațiilor în care are loc s ăvârșirea unei infrac țiuni.
Normele speciale cuprind un domeniu mai limitat decât cele generale,
vizând aspecte pe care acestea din urm ă nu le reglementeaz ă sau le reglemen-
tează în mod diferit.
Normele de excep ție au în vedere situa ții deosebite care nu sunt
reglementate nici de normele generale și nici de cele speciale, datorit ă rarității
lor sau a particularit ăților pe care le manifest ă. Regula în drept este c ă normele
de excepție derogă (se abat și se aplică cu întâietate) de la cele speciale, iar cele
speciale derog ă de la cele generale.
c. După modul lor de redactare, normele juridice pot fi complete și
incomplete. Normele complete cuprind to ate cele trei elemente ale structurii
logico-juridice, pe când cele incomplete nu. Acestea din urm ă vor fi întregite de
normele cuprinse într-un alt act normativ de ja emis (norme de trimitere) sau care
urmează a fi emis (norme în alb).

DREPTUL AFACERILOR
40 III.5. Acțiunea normelor juridice în timp, spa țiu
și asupra persoanelor
Aplicarea normelor juridice are loc din perspectiva a trei dimensiuni: cea
temporală, cea spațială și cea personal ă. Logica acestei triparti ții are în vedere
faptul că normele juridice se succed în timp, evoluând odat ă cu societatea, ele se
aplică la nivelul unui teritoriu determinat, de la cel na țional, pân ă la cel regional
și local, având inciden ță asupra persoanelor fizice sau juridice.
III.5.1. Ac țiunea normelor juridice în timp
Norma juridic ă va avea efect, va reglementa rela țiile sociale atât timp cât
va fi în vigoare. Astfel, norma juridic ă este activ ă între dou ă momente bine
determinate: intrarea în vigoare și ieșirea din vigoare.
a. Intrarea în vigoare este momentul în care norma juridic ă începe să fie
aplicată în practic ă, după aducerea ei la cuno ștința celor viza ți. Publicitatea
normei asigur ă respectarea principiului potrivit c ăruia nimeni nu poate invoca
necunoașterea legii, premis ă care asigur ă egalitatea subiec ților de drept raportat ă
la aplicarea legii.
În dreptul român, regula intr ării în vigoare este instituit ă prin articolul 78
din Constitu ție, care prevede c ă legea se public ă în Monitorul Oficial al
României și intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la o dat ă ulterioar ă
prevăzută în textul ei.
Principiul care se aplic ă situației de intrare în vigoare a normei este cel al
aplicării imediate a normei noi și excluderea celei vechi, atunci când aceasta
există. Norma nou ă se va aplica tuturor situa țiilor care apar în momentul intr ării
sale în vigoare sau dup ă acest moment. Cu alte cuvinte, norma juridic ă se aplică
numai pentru viitor. Acesta este principiul neretroactivit ății care guverneaz ă
acțiunea normelor juridice în timp. Aceast ă regulă o regăsim consacrat ă în
Constituție, în legea civil ă și cea penal ă.
De la principiul neretroactivit ății pot fi exceptate anumite norme juridice,
atunci când legiuitorul prevede expres acest lucru. Este vorba despre norme
juridice care retroactiveaz ă, adică se aplică pentru trecut, și norme juridice care
ultraactiveaz ă, adică normele vechi se aplic ă anumitor situa ții chiar și după
intrarea în vigoare a celor noi.
Dintre actele normative care retroactiveaz ă amintim: actele care indic ă
expres data sau perioada pân ă la care retroactiveaz ă, actele interpretative ale
unor reglement ări aflate deja în vigoare, actele de amnistie care înl ătură răspun-
derea penal ă pentru faptele ilegale s ăvârșite, actele de gra țiere care înl ătură în tot
sau în parte executarea unei pedepse penale ori dispun comutarea acesteia în alta
mai ușoară etc.

NORMA JURIDIC Ă
41 Cea de-a doua categorie de excep ții cuprinde actele normative care
ultraactiveaz ă. De exemplu: legile temporare care se aplic ă situațiilor născute în
momentul când acestea erau în vigoare continu ă să se aplice pentru aceste
situații care înc ă mai persist ă, chiar și după ieșirea lor din vigoare. Astfel de
situații pot fi calamit ățile naturale, epidemiile, starea de r ăzboi etc.
Tot în categoria excep țiilor de ultraactivitate pot intra și legile penale mai
favorabile care nu incriminau sau incriminau mai blând anumite infrac țiuni, sub
imperiul acestora producându-se fapte care nu au fost sanc ționate pân ă în
momentul intr ării în vigoare a unei legi penale mai aspre. Pentru aceste situa ții
se va aplica legea penal ă veche, mai favorabil ă decât cea nou ă.
b. Ieșirea din vigoare este momentul în care norma juridic ă încetează să
își mai produc ă efectele ca urmare a apari ției unei norme juridice noi. Modali-
tățile de ieșire din vigoare sau scoatere din vigoare sunt abrogarea și căderea în
desuetudine.
Abrogarea este procedeul legislativ prin care norma veche înceteaz ă să își
mai produc ă efectele. O parte dintre autorii de specialitate consider ă abrogarea
sinonimă cu ieșirea din vigoare, abrogarea fiind denumirea tehnic ă a acesteia din
urmă. Abrogarea poate fi tacit ă sau expres ă. De asemenea, abrogarea poate fi
totală sau parțială.
Căderea în desuetudine este o situa ție mai rar întâlnit ă în practic ă, atunci
când efectele unei norme juridice înceteaz ă să se mai produc ă ca urmare a
schimbărilor intervenite în societate, acestea determinând ca norma juridic ă să
nu mai corespund ă realității. În aceste condi ții, norma este treptat uitat ă.
Normele nescrise sunt scoase din vigoare prin aceast ă modalitate, ast ăzi
improprie dreptului modern.
III.5.2. Ac țiunea normelor juridice în spa țiu și asupra persoanelor
Acțiunea normelor juridice în spa țiu presupune determ inarea limitelor
teritoriale ale aplic ării regulilor de drept.
Principiul care se aplic ă acestei ac țiuni este cel al teritorialit ății, izvorât
din cel al suveranit ății și suprema ției puterii manifestat ă în interiorul statului.
Astfel, legile create sau acceptate de autorit ățile competente române se vor
aplica asupra teritoriului statului român în întregul s ău sau în parte (regiuni,
zone).
Excepția de la principiul teritorialit ății este extrateritorialitatea normelor
juridice. În aceast ă situație, normele juridice na ționale se aplic ă și în afara teri-
toriului statului na țional. De exemplu, în cazul misiunilor diplomatice române
care își au sediul pe teritoriul unui stat str ăin, unde sunt acreditate, se aplic ă
legea român ă. Tot legea român ă se aplică și în cazul navelor și aeronavelor înma-
triculate în România, care, din acest motiv, sunt considerate teritoriu românesc.

DREPTUL AFACERILOR
42 Principiul teritorialit ății legii își găsește aplicabilitatea în diverse ramuri
de drept: drept civil, drept constitu țional, drept interna țional, drept comercial etc.
Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor presupune o distinc ție
între mai multe categorii de indivizi care locuiesc pe teritoriul unui stat în func ție
de cetățenie. Astfel, pe teritoriul unui stat putem avea cetățeni, străini și apatrizi .
Cetățenii sunt persoane care au cet ățenia statului pe al c ărui teritoriu se
află. De exemplu, cet ățenilor români li se aplic ă legile române.
Străinii sunt persoane care nu au cet ățenia statului pe al c ărui teritoriu se
află. În condi țiile legii statului str ăin, ei vor beneficia de un anumit regim care
poate fi:
– regimul na țional, legea teritoriului aplicându-li-se și străinilor, fără
restricții,
– regimul special, str ăinii având doar anumite drepturi și obligații, mai
restrânse decât cetățenii,
– regimul clauzei na țiunii celei mai favorizate, care presupune c ă statul
gazdă al unor persoane str ăine, care provin din state diferite, trebuie s ă acorde
tuturor acestora un tratament cel pu țin egal cu cel mai favorabil regim acordat la
momentul respectiv doar unora dintre ace știa.
Apatrizii sunt persoane care nu au cet ățenia niciunui stat, beneficiind
totuși de condi ții speciale de tratament din partea statului gazd ă ca urmare a
adoptării unor reguli interna ționale comune de c ătre statele lumii în scopul
eradicării acestei anomalii.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Reprezint ă caractere ale normei juridice:
a) caracterul temporar; b) caracterul general; c) caracterul impersonal.
2. Structura intern ă a normei juridice:
a) evidențiază conținutul social al normei;
b) cuprinde ipoteza, dispozi ția și sancțiunea;
c) poate fi logic ă sau complex ă.
3. Ca parte a normei juridice, ipoteza:
a) precizeaz ă împrejurările în care se aplic ă norma;
b) poate fi onerativ ă sau prohibitiv ă;
c) poate fi licit ă sau ilicită.

43 Capitolul IV
RAPORTUL JURIDIC
Obiective:
 definirea conceptului de raport juridic și identificarea tr ăsăturilor rapor-
tului juridic;
 analizarea elementelor componente ale raportului juridic;
 definirea no țiunilor de act și fapt juridic și condițiile formării rapor-
turilor juridice.
IV.1. Noțiunea de raport juridic
Relațiile sociale care se stabilesc între subiectele de drept sunt reglemen-
tate prin intermediul normelor juridice. Potrivit acestora, subiectele adopt ă o
conduită adecvată în funcție de situa ția în care se afl ă. Astfel, rela ția socială în
sine se va desf ășura potrivit interesului p ărților implicate și, în acela și timp, nu
va afecta nici interesul social general, norma juridic ă menținând echilibrul între
cele două.
În sens larg, putem defini raportul juridic ca fiind o rela ție socială regle-
mentată de o norm ă juridică.
În sens restrâns, raportul juridic poate fi definit ca o rela ție socială
reglementat ă prin norma juridic ă, relație a cărei formare, modificare sau stingere
se produce, de regul ă, prin interven ția unui fapt juridic și în cadrul c ăreia părțile
apar ca titulare de drepturi și obligații, realizarea acestora fiind asigurat ă, la
nevoie, prin for ța de constrângere a statului.
Un exemplu concret de raport juridic îl reprezint ă relația de natur ă
economic ă comercial ă care se desf ășoară între persoane (fizice sau juridice) care
efectueaz ă o activitate cu scop lucrativ în vederea ob ținerii de profit.
IV.2. Trăsăturile raportului juridic
Definiția raportului juridic relev ă caracteristicile sale, anume, caracterul
social, ideologic, valoric, istoric și volițional.
Raportul juridic are un caracter social pentru c ă el se stabile ște întotdea-
una între oameni, lua ți individual, ca persoane fizice, sau colectiv, organiza ți sub
forma persoanelor juridice (autorit ăți, instituții, organe ale statului, societ ăți
comerciale, asocia ții, fundații etc.). Un raport juridic se poate stabili între minim

DREPTUL AFACERILOR
44 doi subiec ți de drept: între dou ă persoane fizice, dou ă persoane juridice sau între
o persoan ă fizică și o persoan ă juridică.
Raportul juridic are un caracter ideologic pentru c ă, spre deosebire de
celelalte raporturi sociale, el este reglementat prin voin ța de stat concretizat ă
într-o regul ă de drept care este expresia unei ideologii sociale filtrat ă prin
conștiința legiuitorului, a unui sistem de va lori care servesc interesul general.
Astfel, raportul juridic are un caracter valoric pentru c ă promoveaz ă
valorile esen țiale pe care se bazeaz ă ordinea de drept și, pe cale de consecin ță,
funcționarea societ ății. Valorile sociale sunt promovate și apărate prin norma
juridică care reglementeaz ă relațiile sociale.
Raportul juridic are un caracter isto ric provenind de la norma de drept
care reglementeaz ă acest raport, influen țându-i con ținutul și forma. Cu alte
cuvinte, în func ție de norma juridic ă, raportul reflect ă într-o anumit ă măsură
timpul istoric, caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem juridic la un moment dat. De exemplu, în Antich itate, în Imperiul Roman, regulile de
drept considerau sclavii ca f ăcând parte din categoria bunurilor, ace știa neputând
avea familie sau avere. St ăpânul avea drept de via
ță și de moarte asupra
sclavilor. În feudalism, nobilul nu mai avea acest drept asupra țăranului iobag,
însă acesta din urm ă rămânea dependent de st ăpânul său, fiindu-i redus ă
posibilitatea particip ării la raporturi juridice, pe motiv de lips ă de avere.
Raportul juridic are un caracter voli țional, mai precis dublu-voli țional,
deoarece este o rela ție care se desf ășoară pe baza voin ței statului, a legiuitorului
și a voinței părților implicate într-o situa ție concret ă. Voința legiuitorului este
exprimată prin intermediul textului normei juridice care reglementeaz ă raportul
de drept, iar voin ța părților transpare din conduita p ărților pe care acestea o pot
adopta în limitele acelei norme.
IV.3. Elementele raportului juridic
Raportul juridic prezint ă trei elemente definitorii: subiectele raportului,
conținutul raportului și obiectul acestuia.
IV.3.1. Subiectele raportului juridic
Relațiile sociale se desf ășoară din punct de vedere juridic între persoane
fizice și persoane juridice. Indiferent dac ă sunt privite individual sau colectiv,
subiectele de drept î și satisfac interesele în condi țiile legii, prin exerci țiul
drepturilor și asumarea obliga țiilor ce le revin.
A. Persoana fizic ă este un subiect individual de drept care se implic ă în
relațiile sociale, manifestându- și de obicei voin ța personal și singur. În acest
sens, participarea sa la un raport juridic este condi ționată de existen ța capacității
sale juridice.

RAPORTUL JURIDIC
45 Capacitatea juridic ă1 este aptitudinea general ă și abstract ă a persoanei,
recunoscut ă de lege, de a avea drepturi și obligații și de a le exercita încheind
personal și singură acte juridice.
În funcție de rela țiile specifice și normele de drept care le reglementeaz ă,
capacitatea juridic ă recunoscut ă subiectelor de drept difer ă de la o ramur ă de
drept la alta. De exemplu, în dreptul civil minorul poate încheia personal unele
acte juridice, pe când potrivit normelor de drept comercial, minorul nu poate
avea calitatea de comerciant decât dup ă împlinirea vârstei majoratului.
Capacitatea juridic ă a persoanei are dou ă componente interdependente:
capacitatea de folosin ță și capacitatea de exerci țiu.
Capacitatea de folosin ță a persoanei fizice const ă în aptitudinea acesteia
de a avea drepturi și obligații în cadrul unui raport juridic. Legea român ă
recunoaște capacitatea de folosin ță a persoanei fizice de la na șterea acesteia și
până la moarte. Pe cale de excep ție, este recunoscut ă capacitate de folosin ță
anticipată copilului nen ăscut, cu condi ția ca acesta s ă se nască viu. Excep ția are
aplicabilitate în materia dobândirii unor drepturi pe cale succesoral ă (moștenire).
Capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice const ă în aptitudinea acesteia
de a-și exercita drepturile și a-și executa obliga țiile în cadrul raporturilor juridice
prin încheierea de acte juridice.
În conformitate cu legea român ă, capacitatea de exerci țiu deplin ă de
dobândește de către persoana fizic ă la vârsta majoratului, adic ă 18 ani. De
exemplu, normele dreptului comercial st abilesc calitatea de comerciant persoan ă
fizică numai pentru individul care a împlinit 18 ani.
Pe cale de excep ție, legea recunoa ște persoanei fizice și o capacitate de
exercițiu restrâns ă, manifestat ă între 14 și 18 ani. În consecin ță, anumite acte de
administrare și conservare vor putea fi efectuate de c ătre aceștia, însă numai cu
acordul sau în prezen ța ocrotitorilor legali (p ărinți, tutori etc.). Exist ă și unele
acte pe care minorii le pot încheia îns ă și singuri, personal, de exemplu, minorii
care au împlinit vârsta de 16 ani pot încheia contracte de munc ă.
Minorii sub 14 ani nu au capacitate de exerci țiu, legea protejându-i pe
motivul lipsei de discern ământ, considerându-se c ă, datorită insuficientei dezvol-
tări fizico-psihice, minorii sub 14 ani nu au reprezentarea real ă a consecin țelor
propriilor fapte. De aceea, exercitarea drepturilor și executarea obliga țiilor va fi
realizată prin intermediul ocrotitorilor legali (p ărinți, tutori etc.). De asemenea,
sunt lipsite de capacitate de exerci țiu și persoanele declarate incapabile prin
intermediul unei hot ărâri judec ătorești care atest ă faptul c ă aceste persoane,
datorită alienării sau debilit ății mintale nu au discern ământul necesar desf ășurării
unor rela ții sociale normale. Aceste persoane poart ă denumirea de interziși
judecătorești.

1 Capacitatea juridic ă pentru persoane fizice și persoane juridice este reglementat ă
de Codul civil român.

DREPTUL AFACERILOR
46 Decesul persoanei fizice determin ă încetarea capacit ății juridice a acesteia.
B. Persoana juridic ă este acel colectiv de oameni care au un patrimoniu
propriu distinct de cel al persoanelor fizice care o compun, cu organizare de sine stătătoare potrivit unui anumit statut și având un scop determinat și legal.
De asemenea, pe lâng ă elementele de baz ă cuprinse în defini ție, o
persoană juridică, în funcție de tipul s ău, trebuie s ă prezinte și elemente speciale
de identificare precum: sediul, emblema, codul fiscal etc.
Persoanele juridice mai poart ă și denumirea de subiecte colective de drept.
Prin intermediul persoanelor juridice, indivizii desf ășoară anumite activit ăți de
natură socială, economic ă, culturală, politică, putându-se organiza în funda ții,
asociații, societăți comerciale, partide politice, universit ăți, autorități publice,
instituții de stat, statul etc.
La fel ca și persoana fizic ă, persoanei juridice îi este recunoscut ă de lege
capacitatea juridic ă.
Capacitatea de folosin ță a persoanei juridice este recunoscut ă de lege din
momentul în care aceasta dobânde ște personalitate juridic ă, moment care poate
diferi în func ție de tipul de persoan ă juridic
ă. Astfel, capacitatea de folosin ță
poate fi dobândit ă fie din momentul înfiin țării persoanei juridice sau a
înregistrării sale, fie din momentul r ămânerii definitive a hot ărârii unei instan țe
judecătorești etc. Regula care trebuie respectat ă în cazul capacit ății de folosin ță a
persoanei juridice este principiul specialit ății2, potrivit c ăruia drepturile și
obligațiile pe care le poate avea persoana juridic ă se subordoneaz ă scopului
pentru care aceasta a fost înfiin țată. Aceasta înseamn ă că în cazul în care
persoana juridic ă este o asocia ție fără scop lucrativ, drepturile și obligațiile sale
trebuie să reflecte lipsa scopului ob ținerii de profit. Din contr ă, dacă vorbim
despre o societate comercial ă, drepturile și obligațiile acesteia trebuie s ă reflecte
scopul ob ținerii de profit, care este îns ăși rațiunea activit ății comerciale.
Capacitatea de exerci țiu a persoanei juridice constituie aptitudinea acesteia
de a-și exercita drepturile și a executa obliga țiile prin intermediul organelor sale
de conducere.
Ca regulă generală, atât capacitatea de folosin ță, cât și cea de exerci țiu
încetează în momentul în care persoana juridic ă își înceteaz ă existența. Acest
moment intervine diferit, în func ție de tipul de persoan ă juridică și situația în
care se produce încetarea existen ței acesteia (act de desfiin țare, hotărâre AGA,
hotărâre judec ătorească definitiv ă, ajungerea la termen a contractului de
societate etc.).

2 Art. 206, alin. 2 din Codul civil.

RAPORTUL JURIDIC
47 IV.3.2. Con ținutul raportului juridic
Un alt element structural al raportului juridic îl reprezint ă conținutul
acestuia, care este constituit din totalitatea drepturilor și obligațiilor subiectelor
raportului juridic. Leg ătura, rela ția dintre subiectele participante la raportul
juridic, este dat ă tocmai de aceste drepturi și obligații reciproce.
Atunci când vorbim despre drepturile subiec ților raportului juridic, ne
referim la no țiunea de drept subiectiv, consecin ță a totalității normelor juridice
în vigoare la un moment dat, adic ă a dreptului obiectiv. Cu alte cuvinte, normele
juridice care reglementeaz ă raportul juridic vegheaz ă la respectarea și garantarea
existenței drepturilor subiective.
În cadrul unui raport juridic, titularul dreptului subiectiv se nume ște
subiect activ al raportului juridic, iar titularul obliga ției corespunz ătoare acestui
drept poart ă denumirea de subiect pasiv. Bineîn țeles, în condi ții de reciprocitate
a existenței drepturilor și obligațiilor, subiectul activ al raportului poate deveni
subiect pasiv și invers.
Astfel, putem defini dreptul subiectiv ca fiind prerogativa recunoscut ă de
lege subiectului activ al raportulu i juridic de a pretinde o anumit ă conduită de
la subiectul pasiv, comportament corespunz ător cu dreptul pe care îl are
subiectul activ al raportului juridic.
Drepturile subiective se pot clasifica în func ție de mai multe criterii.
Reținem doar câteva dintre aceste clasific ări.
În funcție de întinderea efectelor pe car e le produc, drepturile subiective
pot fi absolute și relative.
Drepturile absolute sunt acelea care produc efecte nu numai fa ță de un
anume subiect pasiv al unui raport juridic, ci fa ță de toate persoanele, erga
omnes . Dreptul absolut este opozabil tutu ror persoanelor care au o obliga ție
absolută (de a nu face) fa ță de titularul acestui drept. Astfel de drepturi sunt:
dreptul la via ță, dreptul de proprietate etc.
Drepturile relative sunt opozabile numai subiectului pasiv determinat în
cadrul unui raport juridic. Aceste drepturi produc efecte numai între participan ții
la raportul juridic. Un exemplu de dr epturi relative sunt cele patrimoniale
(evaluabile în bani).
În funcție de con ținutul lor, drepturile subiective pot fi patrimoniale și
nepatrimoniale. Cele patrimoniale sunt evaluabile în bani (dreptul de proprie-
tate), pe când cele nepatrimoniale nu au valoare economic ă (dreptul la nume,
dreptul la domiciliu, dreptul la via ță etc.).
Oricărui drept îi corespunde o obliga ție corelativ ă. În limbajul de zi cu zi
spunem c ă un individ nu poate avea numai drepturi, ci și obligații. Obligația, ca
element de con ținut al raportului juridic, reprezint ă îndatorirea subiectului
pasiv al raportului juridic de a avea o anumit ă conduită față de subiectul activ
al acestuia, conduit ă concretizat ă în a da, a face (a ac ționa) sau de a nu face (a
nu acționa) .

DREPTUL AFACERILOR
48 Obligațiile pot fi și ele clasificate în obliga ții pozitive (a da, a face) și
obligații negative (a nu face). Obliga țiile pozitive obligă pe titular s ă acționeze,
pe când obliga țiile negative obligă pe titular s ă se abțină de la o ac țiune.
IV.3.3. Obiectul raportului juridic
Obiectul raportului juridic îl reprezint ă conduita pe care trebuie s ă o aibă
subiecții în relația juridică concretă, în conformitate cu drepturile și obligațiile ce
le revin.
Conduita p ărților se poate concretiza într-o atitudine activ ă (a da, a face)
sau într-una pasiv ă (a nu face).
Obiectul raportului juridic constituie elementul dinamic al raportului
juridic, reprezentând derularea concret ă a acestuia. Obiectul raportului vizeaz ă
valorile pe care le consacr ă norma juridic ă, care reglementeaz ă acest raport. În
cazul rela țiilor patrimoniale aceste valori î și găsesc expresia material ă (bunuri),
situație în care putem vorbi de un obiect secundar al raportului juridic care,
alături de conduita p ărților, formeaz ă un obiect complex al raportului juridic .
Prezența unui bun material cu privire la care se stabilesc drepturi și obligații
pentru subiectele raportului juridic conduce cu u șurință la identificarea exact ă a
conduitei pe care p ărțile trebuie s ă o adopte. În cazul rela țiilor nepatrimoniale,
conduita p ărților nu vizeaz ă bunuri materiale, ci valori lipsite de materialitate, de
exemplu, raporturile dintre inculpat și instanța de judecat ă.
Cunoașterea obiectului raportului juridic are o importan ță deosebită pentru
stabilirea naturii și a specificului rela ției juridice, evaluând modul în care p ărțile
trebuie să își exercite drepturile și să își execute obliga țiile. În situa ția nerespec-
tării drepturilor și obligațiilor ce le revin, p ărțile vor putea fi constrânse prin
intermediul normelor juridice s ă își revizuiasc ă conduita, realizându-se astfel
obiectul raportului juridic și, indirect, finalitatea aplic ării dreptului.
IV.4. Formarea, modificarea și încetarea raporturilor juridice
Raporturile juridice se nasc, se modific ă și se sting în func ție de anumite
împrejurări care apar spontan sau care survin prin interven ția omului și cărora
legiuitorul, prin intermediul normelor, le atribuie consecin țe juridice. Aceste
împrejurări sunt descrise de cele mai multe ori în ipoteza normei juridice și
poartă denumirea de fapte juridice. Faptele juridice sunt considerate premise,
condiții esențiale ale raporturilor juridice.
Astfel, putem defini faptele juridice ca fiind acele împrejur ări care, potri-
vit normelor juridice, determin ă apariția, modificarea sau încetarea raporturilor
juridice, respectiv a drepturilor și obligațiilor care le alc ătuiesc con ținutul.
Faptele juridice se clasific ă în evenimente și acțiuni. Evenimentele sunt
împrejurări care survin în absen ța voinței omului și care pot produce consecin țe
juridice numai dac ă norma juridic ă prevede acest lucru. Efectele juridice ale

RAPORTUL JURIDIC
49 evenimentelor sunt recunoscute în func ție de interesul social. Calamit ățile
naturale, curgerea timpului, na șterea, moartea sunt considerate evenimente care
produc efecte juridice. Altele, precum ziua numelui, eclipse solare, fluxul și
refluxul apelor marine nu produc efecte juridice.
Acțiunile sunt împrejur ări care intervin ca urmare a manifest ării de voin ță
a omului, producând efecte juridice datorit ă reglement ării lor prin normele de
drept. Acțiunile pot fi clasificate la rândul lor în licite (legale) și ilicite (ilegale).
Acțiunile licite săvârșite cu scopul declarat de a produce efecte juridice
poartă denumirea de acte juridice. Cu alte cuvinte, manifestarea de voin ță a
omului recunoscut ă de lege constituie un act juridic (contract, hot ărâre judec ă-
torească etc.). A nu se confunda cu suportu l material pe care se consemneaz ă
această manifestare de voin ță (hârtie, piele, lemn etc.). În func ție de domeniul
social în care se manifest ă și normele juridice care le atribuie efecte juridice,
actele pot fi civile, penale, administrative etc.
Acțiunile ilicite sunt cele care exprim ă o manifestare de voin ță contrară
normelor juridice. Ele se materializeaz ă în fapte juridice ilicite civile (delicte
civile), fapte penale (infrac țiuni), fapte contraven ționale (contraven ții) etc.
După gradul lor de complexitate putem distinge între fapte juridice simple
și fapte juridice complexe . Dintre cele simple men ționăm nașterea care deter-
mină dobândirea capacit ății juridice de folosin ță a persoanei, iar dintre cele
complexe, distribu ția mărfurilor, care este condi ționată de încheierea unui contract.
Actele juridice sunt acțiuni licite care produc efecte juridice ca urmare a
voinței omului, cu scopul de a crea, modifica, transmite sau stinge rapoturi juri-
dice. Astfel, actul de voin ță este o manifestare de voin ță și, în acela și timp,
dovada acesteia, consemnat ă în scris pe un suport material (hârtie, lemn,
ceramică etc.).
Condițiile de existen ță ale unui act juridic sunt urm ătoarele: un subiect de
drept cu personalitate juridic ă, manifestare de voin ță care produce efecte juridice
potrivit legii; un scop determinat (cauz ă juridică); săvârșirea unei ac țiuni sau
inacțiuni pentru atingerea scopului propus (obiect juridic)3.
Actele juridice suport ă mai multe clasific ări dintre care re ținem câteva. În
funcție de num ărul părților participante la încheierea actului exist ă:
– acte unilaterale – manifest ări unilaterale de voin ță (oferta de vânzare);
– bilaterale – acte încheiate între dou ă părți (contractul civil);
– plurilaterale – acte încheiate între mai multe p ărți (contractul colectiv).
În funcție de scopul urm ărit, actele juridice pot fi gratuite sau oneroase.
Actele cu titlu gratuit sunt acelea prin care se urm ărește un folos material, îns ă
fără o contrapresta ție echivalent ă în schimb (testamentul, dona ția).

3 Romul Petru Vonica, Introducere general ă în drept , Editura Lumina Lex,
București, 2000, p. 335.

DREPTUL AFACERILOR
50 Actele cu titlu oneros sunt conven ții potrivit c ărora subiectele de drept
urmăresc o contrapresta ție echivalent ă reciprocă (contractul de vânzare).
De asemenea, în func ție de importan ța lor, actele juridice pot fi de conser-
vare, de administrare, de dispozi ție.
Actele de conservare sunt acele acte prin care se realizeaz ă menținerea
patrimoniului în starea în care se afl ă.
Actele de administrare sunt destinate valorific ării unui bun sau a mai
multor bunuri (patrimoniu).
Actele de dispozi ție reprezint ă o manifestare de voin ță care are ca rezultat
ieșirea din patrimoniu a unui bun (vânzare, dona ție).
În funcție de caracterul lor, actele juridice pot fi civile sau comerciale.
Actele juridice civile sunt cele care se încheie între persoane fizice sau juridice
referitor la activit ăți civile. Actele comerciale sunt cele încheiate între profe-
sioniști, comercian ți sau cele guvernate de norme de natur ă comercial ă.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Raportul juridic are un caracter:
a) istoric;
b) permanent;
c) dublu-voli țional.
2. Minorul cu vârsta cuprins ă între 14 și 18 ani are:
a) capacitate de folosin ță restrânsă;
b) capacitate de exerci țiu restrâns ă;
c) capacitate de exerci țiu moderat ă.
3. Drepturile absolute:
a) sunt opozabile tuturor persoanelor;
b) sunt drepturi subiective; c) se regăsesc numai în Codul penal.

51 Capitolul V
RĂSPUNDEREA JURIDIC Ă
Obiective:
 definirea conceptului de r ăspundere juridic ă;
 explicarea principiilor r ăspunderii juridice și importan ța acestora;
 analizarea condi țiilor atragerii r ăspunderii juridice;
 explicarea formelor r ăspunderii juridice.
V.1. Noțiunea de r ăspundere juridic ă
Răspunderea juridic ă este o form ă de răspundere social ă reglementat ă prin
intermediul normelor juridice emise de c ătre stat, a c ăror respectare este asigu-
rată, la nevoie, prin coerci ție statală.
Astfel, singurul fundament al instituirii r ăspunderii unei persoane îl
constituie înc ălcarea de c ătre aceasta a normelor juridice. Cu alte cuvinte, con-
duita ilicit ă a persoanei determin ă aplicarea sanc țiunii prev ăzute de lege.
Conduita contrar ă legii se poate materializa în infrac țiuni, delicte civile, abateri
disciplinare, contraven ții etc.
Declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei sale concrete de
manifestare este atribuit ă unor autorit ăți special abilitate în acest sens.
Angajarea r ăspunderii presupune determinarea exact ă și fermă, prin
intermediul normelor juridice, a sanc țiunilor de c ătre autorit ățile statului respon-
sabile cu stabilirea și aplicarea acestora.
Tragerea la r ăspundere a unei persoane pr esupune operativitate, între
momentul înc ălcării normei juridice și momentul sanc ționării trebuind s ă existe
o perioad ă cât mai scurt ă de timp, asigurându-se astfel eficien ța aplicării legii.
V.2. Principiile r ăspunderii juridice
Angajarea r ăspunderii juridice pentru subiec ții de drept se realizeaz ă cu
respectarea anumitor reguli, cu grad de principiu.
Principiul legalit ății răspunderii constă în aceea c ă raportul juridic nu
poate opera decât în condi țiile și cazurile prev ăzute de lege, în forma și în

DREPTUL AFACERILOR
52 limitele stabilite de aceasta, potrivit unei anumite proceduri desf ășurată de
organele special învestite în acest sens.
Principiul r ăspunderii pentru fapta s ăvârșită cu vinov ăție presupune ca
autorul faptei s ă răspundă numai atunci când și-a dat seama sau trebuia s ă își dea
seama de rezultatul faptei sale și de semnifica ția social-juridic ă periculoas ă.
Principiul r ăspunderii personale presupune c ă răspunderea juridic ă revine
celui efectiv vinovat de comiterea faptei, regul ă absolută în cazul sanc țiunilor
represive (r ăspundere penal ă, răspundere contraven țională). În cazul formelor
răspunderii reparatorii, civile, exist ă uneori și răspunderea pentru fapta altuia. De
exemplu, r ăspunderea p ărinților pentru fapta copiilor lor minori.
Principiul unicit ății răspunderii stabilește regula potrivit c ăreia răspun-
derea se angajeaz ă pentru o singur ă faptă săvârșită, generând o singur ă
sancțiune. Bineîn țeles, aceasta nu înseamn ă că sancțiunea nu poate fi cumulativ ă
(de exemplu, pedeapsa cu închisoarea și interzicerea unor drepturi, plata unei
amenzi și interzicerea unui drept etc.).
Principiul juste ței sau propor ționalității răspunderii în raport cu fapta
săvârșită impune corelarea r ăspunderii, a pericolului ei social sau a întinderii
pagubei, a formei de vinov ăție cu care a fost s ăvârșită (intenție sau culp ă)
printr-o individualizare și proporționare corect ă și concretă.
Principiul umanismului r ăspunderii penale presupune c ă sancțiunea
aplicată și constrângerea prin intermediul acesteia de c ătre făptuitor are un rol
educativ și vizează reintegrarea social ă a acestuia f ără a provoca suferin țe inutile
celui vinovat.
Principiul perseveren ței prin răspundere instituie regula potrivit c ăreia
sancționarea celui vinovat are rolul de a preveni s ăvârșirea în continuare a unor
fapte ilegale. Astfel, sanc ționarea prompt ă a celui vinovat are putere de exemplu
pentru ceilal ți indivizi.
Principiul celerit ății sau operativit ății tragerii la r ăspundere presupune
că momentul angaj ării răspunderii juridice și cel al aplic ării sancțiunii trebuie s ă
fie cât mai aproape de cel al comiterii faptei.
V.3. Func țiile răspunderii juridice
Tragerea la r ăspundere a subiectelor de drept are o funcție preventiv ă în
sensul anticip ării comportamentului ilicit. Sanc țiunea în sine descurajeaz ă
încălcarea normelor juridice.
Aplicarea unei sanc țiuni ca rezultat al nerespect ării normelor juridice
imprimă răspunderii juridice o funcție sancționatoare .

RĂSPUNDEREA JURIDIC Ă
53 V.4. Condi țiile angaj ării răspunderii juridice
Subiecții de drept pot fi tra și la răspundere în momentul înc ălcării nor-
melor juridice prin respectarea unor condi ții generale de instituire a r ăspunderii
juridice. Acestea sunt: existen ța faptei, existen ța prejudiciului, a leg ăturii de
cauzalitate între fapt ă și prejudiciu, precum și existența vinovăției făptuitorului.
V.4.1. Fapta ilicit ă
Fapta ilicit ă constă într-o înc ălcare a normelor juridice. Caracterul s ău
ilicit este dat de compara ția care se realizeaz ă între comportamentul prescris de
normă și cel care se manifest ă în realitate. Conduita ilegal ă a subiectului de drept
se poate materializa într-o ac țiune sau o inac țiune.
Acțiunea reprezint ă atitudinea activ ă a autorului faptei ilicite sanc ționat
pentru că s-a manifestat printr-o conduit ă interzisă de normele juridice
prohibitive, reguli de drept care interzic subiectului de drept s ă acționeze, obli-
gându-l la o ab ținere.
Inacțiunea constă într-o conduit ă de abținere sau omisiune de la realizarea
unei acțiuni cerute de lege unei persoanei care este obligat ă să o săvârșească. Cu
alte cuvinte, subiectul de drept manifest ă în mod deliberat pasivitate atunci când
este obligat s ă acționeze potrivit normei juridice. De exemplu, l ăsarea fără ajutor
a unei persoane a c ărei viață, integritate fizic ă, sănătate este pus ă în pericol
constituie în anumite condi ții infracțiune, sanc ționată de norma juridic ă penală.
Conduita ilicit ă poate îmbr ăca mai multe forme, în func ție de normele
juridice care sunt înc ălcate: infrac țiune, pentru înc ălcarea normelor penale;
contraven ție și abatere administrativ ă, pentru înc ălcarea normelor adminis-
trative; delict civil, pentru înc ălcarea anumitor norme civile; abatere disciplinar ă
pentru înc ălcarea normelor de drept al muncii.
V.4.2. Prejudiciul
Prejudiciul sau rezultatul socialmente d ăunător const ă în efectul sau
consecința care decurge din s ăvârșirea faptei ilicite. Prejudiciul este suferit de
către un subiect de drept ca urmare a ac țiunii sau inac țiunii unui alt subiect de
drept.
Din punctul de vedere al naturii faptei ilicite, prejudiciul poate fi material
(patrimonial) și moral (nepatrimonial). Prejudiciul material presupune transfor-
mări în lumea material ă care pot fi evaluate în ba ni: distrugerea sau degradarea
unor bunuri, sustragerea unor bunuri etc.
Prejudiciul moral poate consta în rezultatul necuantificabil în bani al unei
fapte ilicite: atingerea adus ă onoarei, demnit ății unei persoane, tulbur ări fizice și
psihice cauzate unei persoane, v ătămarea corporal ă adusă unei persoane sau
decesul provocat al acesteia etc.

DREPTUL AFACERILOR
54 În unele situa ții, natura prejudiciului influen țează măsura sanc țiunii care
va fi aplicat ă în funcție de aprecierea pericolului social al faptei ilegale. De
exemplu, în materie penal ă, decesul provocat al unei persoane se sanc ționează
mai aspru decât v ătămarea corporal ă a acesteia.
V.4.3. Leg ătura de cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu
Existența oricărei transform ări survenite natural sau artificial se bazeaz ă
pe o înlănțuire de cauze și efecte.
Cauzalitatea reprezint ă un ansamblu de fenomene legate între ele care
determină sau condi ționează producerea unui fenomen.
Legătura dintre cauz ă și efect poart ă în drept denumirea de raport de
cauzalitate sau leg ătură de cauzalitate. Aceasta poate fi simpl ă sau complex ă
(lanț cauzal).
În cazul r ăspunderii juridice trebuie determinat dac ă fapta ilicit ă, așa cum
a fost ea s ăvârșită, este într-adev ăr cauza efectului negativ produs, materializat
sub forma prejudiciului. De exemplu, în dreptul penal, determinarea cauzalit ății
este realizat ă prin evaluarea modalit ăților și condițiilor de s ăvârșire a faptei, a
atitudinii celui care a s ăvârșit-o.
V.4.4. Vinov ăția
Vinovăția reprezint ă atitudinea psihic ă a subiectului de drept fa ță de fapta
săvârșită și de rezultatul acesteia. În realitate, vinov ăția este manifestarea unei
atitudini psihice con știent negative fa ță de valorile ap ărate prin intermediul
normelor juridice.
Vinovăția se poate manifesta sub dou ă forme: inten ția și culpa.
Fapta este s ăvârșită cu intenție atunci când persoana prevede rezultatul
faptei sale, urm ărind producerea lui sau, de și nu îl urm ărește, accept ă posibi-
litatea producerii lui.
Faptele se mai pot s ăvârși din impruden ță sau din neglijen ță, situație
numită în drept culpă. Astfel, impruden ța presupune c ă subiectul de drept
prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl accept ă, socotind f ără temei că el nu se va
produce. Din contr ă, neglijen ța presupune c ă subiectul de drept nu prevede
rezultatul faptei sale, de și trebuia și putea să îl prevad ă.
Uneori, exist ă circumstan țe care pot determina înl ăturarea vinov ăției. De
exemplu, normele penale consider ă legitima ap ărare, iresponsabilitatea, mino-
ritatea, eroarea, cazul fortuit etc. drept cauze de înl ăturare a vinov ăției.
Unii autori consider ă o condiție a angaj ării răspunderii juridice și capa-
citatea juridic ă a autorului faptei. Capacitatea recunoscut ă de lege pentru a
răspunde juridic difer ă în funcție de norma juridic ă încălcată și de valorile
sociale cărora li se aduce atingere. Bineîn țeles, punctul de plecare în stabilirea
responsabilit ății juridice a subiectelor de drept este capacitatea juridic ă generală

RĂSPUNDEREA JURIDIC Ă
55 recunoscut ă acestora, cu excep țiile necesare instituite de lege. De exemplu,
minorul sub 14 ani nu va r ăspunde pentru înc ălcarea normelor penale, contractul
de muncă încheiat de c ătre minorul sub 16 ani va fi considerat nul, orice act
comercial încheiat de o persoan ă sub 18 ani pretinzând a avea calitate de
comerciant va fi considerat nul etc.
V.5. Formele r ăspunderii juridice
Răspunderea juridic ă cunoaște mai multe forme în func ție de normele
juridice înc ălcate de c ătre subiectul de drept, înc ălcare care genereaz ă un raport
juridic specific.
Astfel, din acest punct de vedere, r ăspunderea juridic ă poate fi penal ă,
civilă, administrativ ă, disciplinar ă.
V.5.1. Răspunderea penal ă
Răspunderea penal ă are ca temei infrac țiunea, ca înc ălcare tipic ă a normei
juridice de drept penal. Infrac țiunea const ă în fapta caracterizat ă de un anumit
grad de pericol social, s ăvârșită cu vinovăție și sancționată de legea penal ă.
Sancțiunea penal ă intervine în momentul înc ălcării normelor penale și
presupune îngr ădirea drepturilor individuale ale persoanelor fizice sau juridice
care prin faptele lor aduc atingere valorilor protejate și apărate și prin inter-
mediul normelor penale. Faptele care atrag aplicarea sanc țiunilor penale sunt
considerate de c ătre legiuitor ca fiind grave.
Autoritățile competente ale statului, anume desemnate pentru identificarea
autorului faptei, aduc în fa ța justiției pe acesta, astfel încât, în urma unui proces
legal și echitabil, f ăptuitorului i se va stabili vinov ăția și, în cazul în care va fi
găsit vinovat de înc ălcarea normelor penale , va primi o pedeaps ă proporțională
cu gravitatea faptei sale.
În majoritatea situa țiilor, acțiunea penal ă prin care se realizeaz ă stabilirea
vinovăției și sancționarea autorului faptei se pune în mi șcare din oficiu,
autoritățile declan șând activitatea de cercetare, urm ărire, judecare și condamnare
a făptuitorului.
Chiar dac ă autorul faptei compenseaz ă prejudiciul adus victimei, el va fi
în continuare ținut să răspundă și să execute pedeapsa aplicat ă, deoarece aceasta
constituie o m ăsură de apărare social ă împotriva unui comportament periculos și
antisocial.
Obiectivul principal al tragerii la r ăspunderea penal ă constă în prevenirea
săvârșirii faptelor penale, sanc țiunea constituind un mijloc de constrângere, dar
și de reeducare.
Răspunderea penal ă se bazeaz ă întotdeauna pe vinov ăția făptuitorului,
aspect care determin ă și caracterul subiectiv al acesteia, legat de atitudinea
psihică a autorului faptei. În acela și timp, răspunderea penal ă se stabile ște și în

DREPTUL AFACERILOR
56 funcție de circumstan țele reale ale înc ălcării normelor juridice, ceea ce îi confer ă
și un caracter obiectiv. În consecin ță, răspunderea penal ă este întotdeauna
personală și limitată, având în vedere numai persoana celui care a comis fapta și
numai activitatea infrac țională care a avut loc.
Uneori, exist ă situații care determin ă înlăturarea răspunderii penale. De
exemplu, în unele situa ții permise de lege, împ ăcarea părților poate conduce la
înlăturarea răspunderii autorului faptei.
V.5.2. Răspunderea administrativ ă
Răspunderea administrativ ă poate fi contraven țională, disciplinar ă și
patrimonial ă.
Răspunderea administ rativ-contraven țională este declan șată ca urmare a
săvârșirii unei contraven ții. Aceasta este fapta prin care se încalc ă normele
administrative și care prezint ă un pericol social mai redus decât infrac țiunea. De
exemplu, traversarea str ăzii printr-un loc nemarcat poate constitui o contraven ție
sancționată potrivit legii cu avertisment sau amend ă.
Subiecții răspunderii administrativ-contraven ționale pot fi atât persoanele
fizice, cât și cele juridice.
Răspunderea administrativ-disciplinar ă este antrenat ă c a u r m a r e a
încălcării unor drepturi și a neexecut ării sau execut ării necorespunz ătoare a unor
obligații în cadrul desf ășurării relațiilor în administra ția publică, de exemplu
între o autoritate administrativ ă și un func ționar angajat. Conduita acestuia din
urmă poate îmbr ăca forma unei abateri disciplinare care, în general, implic ă
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunz ătoare a îndatoririlor de serviciu.
Sancțiunea se aplic ă în urma stabilirii vinov ăției autorului.
Răspunderea administrativ-patrimonial ă este declan șată ca urmare a
producerii unei pagube de natur ă material ă, patrimonial ă, prin fapta unei
autorități administrative publice. Subiectul unei astfel de r ăspunderi este statul
sau o autoritate a administra ției publice.
V.5.3. Răspunderea disciplinar ă
Răspunderea disciplinar ă are ca temei înc ălcarea unor îndatoriri de
serviciu, a unor obliga ții profesionale.
Această formă de răspundere este determinat ă de încălcarea normelor de
disciplină a muncii de c ătre angaja ții unei unit ăți, prin săvârșirea unei abateri
disciplinare. Comportamentul necorespunz ător al angaja ților poate produce și
pagube materiale angajatorului. În acest caz, r ăspunderea va fi și de natur ă
materială, patrimonial ă.
Răspunderea material ă a angaja ților este reglementat ă prin intermediul
normelor dreptului muncii și ale dreptului civil. Scopul instituirii r ăspunderii
juridice const ă în recuperarea pagubelor sufer ite de angajator ca urmare a

RĂSPUNDEREA JURIDIC Ă
57 nerespect ării de către angajat a normelor juridice care reglementeaz ă relațiile de
muncă în baza contractului de munc ă.
Răspunderea material ă a angajatului are în vedere doar prejudiciul efectiv,
concret, suferit de c ătre angajator, cu excep ția prejudiciului cauzat prin s ăvâr-
șirea unei infrac țiuni.
Angajatorul trebuie s ă dovedeasc ă vinovăția angajatului. Acesta va
răspunde personal și nu solidar pentru înc ălcarea normelor dreptului muncii.
Repararea pagubelor se realizeaz ă prin echivalent b ănesc și nu în natur ă.
Răspunderea disciplinar ă în dreptul muncii intervine în cazul înc ălcării
obligațiilor de serviciu stipulate în contractul de munc ă. Cu toate acestea, aba-
terea disciplinar ă pe care se întemeiaz ă răspunderea disciplinar ă în acest caz
există ca urmare a înc ălcării normelor de disciplin ă a muncii, reguli care
garanteaz ă raporturi normale de munc ă.
Angajarea r ăspunderii disciplinare în dreptul muncii nu este legat ă de
crearea unui prejudiciu, ci de înc ălcare efectiv ă a normelor de disciplin ă a
muncii.
V.5.4. Răspunderea civil ă
Răspunderea civil ă constă într-un raport obliga țional, în virtutea c ăruia un
subiect de drept trebuie s ă repare prejudiciul cauzat prin fapta sa sau, în
circumstan țele stipulate de lege, a unei alte persoane.
Răspunderea civil ă poate fi de natur ă delictuală sau contractual ă.
Răspunderea civil ă delictual ă intervine atunci când o persoan ă cauzează
alteia un prejudiciu prin fapta sa ilicit ă, săvârșită c a u r m a r e a î n c ălcării unor
obligații generale, instituite prin intermediu l normelor de drept civil. Astfel,
această formă de răspundere civil ă se materializeaz ă pentru fapta ilicit ă proprie
unei persoane (art. 1357-1371 din Codul civil), pentru fapta altei persoane
(art. 1372-1374 din Codul civil) sau pentru pagubele produse de lucruri, animale
sau ca urmare a ruinei edificiului (art. 1375-1380 din Codul civil).
Răspunderea civil ă contractual ă intervine ca urmare a neexecut ării,
executării necorespunz ătoare sau cu întârziere a obliga țiilor contractuale de c ătre
una dintre p ărțile implicate în respectiva conven ție. Astfel, partea care î și încalcă
obligațiile asumate prin încheierea unui contract are obliga ția reparării
prejudiciului creat celorlal ți participan ți la înțelegere (art. 1350 din Codul civil).
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Principiul unicit ății răspunderii:
a) poartă și denumirea de non bis in idem ;
b) exclude aplicarea mai multor sanc țiuni pentru aceea și faptă;
c) exclude aplicarea mai multor sanc țiuni de natur ă diferită
pentru aceea și faptă.

DREPTUL AFACERILOR
58 2. Condițiile de angajare a r ăspunderii juridice sunt:
a) existen ța unei fapte ilicite;
b) existen ța unui prejudiciu;
c) existen ța legăturii de cauzalitate între fapt ă și prejudiciu;
d) existen ța vinovăției.
3. Instituirea r ăspunderii penale presupune:
a) săvârșirea unei infrac țiuni;
b) săvârșirea unei contraven ții;
c) săvârșirea unui delict civil de natur ă să producă o pagub ă
însemnată.

59 Capitolul VI
DREPTUL DE PROPRIETATE
Obiective:
 definirea no țiunii de drept de proprietate;
 identificarea și explicarea formelor de proprietate;
 analizarea atributelor dreptului de proprietate;
 explicarea modalit ăților de dobândire și apărare a dreptului de proprie-
tate.
VI.1. Noțiunea de drept de proprietate
Acumularea de bunuri pe parcursul existen ței unei persoane fizice sau
juridice este un fenomen natural, dar ca re, din punct de vedere juridic, î și găsește
rațiunea și, implicit, ocrotirea prin intermediul legii care garanteaz ă recu-
noașterea și respectarea dreptului de proprietate.
Astfel, ca în orice stat democratic, Constitu ția României (art. 44 și
art. 136), precum și Codul civil (Cartea a III-a) definesc și reglementeaz ă
detaliile referitoare la proprietatea privat ă și cea public ă.
Uneori, în literatura de specialitate, termenul de „proprietate” și cel de
„drept de proprietate” sunt sinonime. Cu toate acestea, din punct de vedere
juridic, în sens larg, termenul de proprietate are în țelesul de de ținere exclusiv ă a
unui bun de c ătre o persoan ă și posibilitatea de a-l folosi potrivit bunului plac, în
limitele legii. În sens restrâns îns ă, proprietatea este în țeleasă ca un drept real,
exclusiv, absolut și perpetuu, care poate fi ap ărat la nevoie prin intermediul
justiției. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate este un drept opozabil tuturor
(erga omnes ), neîngrădit în con ținutul său decât de lege, titularul s ău exerci-
tându-l singur, f ără concursul altor persoane. De asemenea, dreptul de proprie-
tate este perpetuu, adic ă nu se pierde prin moartea titularului s ău, fiind
transmisibil, și nici nu se stinge prin neîntrebuin țarea bunului de c ătre proprie-
tarul bunului.
În literatura juridic ă, dreptul de proprietate este definit ca „acel drept real
care confer ă titularului s ău dreptul de a întrebuin ța un bun potrivit naturii sau

DREPTUL AFACERILOR
60 destinației sale, de a-l folosi și de a dispune de el , în mod exclusiv și perpetuu, în
cadrul și cu respectarea dispozi țiilor legale”1.
VI.2. Obiectul dreptului de proprietate
În limbajul comun, termenul de proprietate poate fi în țeles și în sensul de
obiect al dreptului de proprietate, adic ă bunurile asupra c ărora se exercit ă acest
drept.
Legea și doctrina juridic ă clasifică bunurile în func ție de mai multe
criterii. Dintre aceste clasific ări reținem câteva mai importante:
a. În funcție de modul de percepere al bunurilor acestea pot fi corporale și
incorporale. Bunurile corporal e sunt cele care au o existen ță materială, concretă,
putând fi percepute cu ajutorul sim țurilor (o cl ădire, un copac etc.). Bunurile
incorporale sunt cele care au o existen ță abstractă, cum este cazul drepturilor pe
care o persoan ă la are și le poate exercita în condi țiile legii. Acestea nu pot fi
percepute ele însele cu ajutorul sim țurilor, ci doar prin efectele lor. De exemplu,
exercitarea dreptului de proprietate prin vinderea unui bun se concretizeaz ă
într-o sum ă de bani.
b. În funcție de regimul stabilit de lege, bunurile pot fi publice sau
private. Bunurile publice sunt cele de interes public, aflate în proprietatea
exclusivă a statului. Bunurile private sunt cele care pot fi de ținute de particulari,
persoane fizice sau juridice. Adiacent acestei clasific ări, mai putem distinge între
bunuri aflate în circuitul civil și cele scoase din circuitul civil. Majoritatea
bunurilor pot face obiectul oric ăror conven ții între persoane fizice sau juridice.
Cu toate acestea, exist ă și bunuri care, potrivit legii, au un regim special și, în
consecință, nu se poate dispune de ele decât în anumite condi ții (substan țele
periculoase, h ărți militare).
c. În funcție de caracteristicile lor fizice, bunurile pot fi mobile și
imobile. Bunurile imobile sunt cele care nu pot fi deplasate dintr-un loc în altul.
Bunurile pot fi imobile datorit ă naturii lor (cl ădiri, terenuri), datorit ă destinației
lor (mașini, unelte existente într-o hal ă de produc ție) sau obiectului la care se
referă (toate drepturile al c ăror obiect este un bun imobil). Bunurile mobile sunt
cele care pot fi mutate dintr-un loc în altul. La rândul lor, ele pot fi mobile prin natura lor (un cal, o ma șină), prin anticipa ție (recoltele, fructele culese, piatra
extrasă dintr-o carier ă) sau datorit ă obiectului la care se refer ă (drepturile de
creanță care se refer ă la un bun mobil).
d. În funcție de natura lor, bunurile pot fi divizibile sau indivizibile.
Bunurile divizibile sunt cele care pot fi împ ărțite fără a-și diminua valoarea (un
val de stof ă), pe când cele indivizibile sunt bunurile care odat ă împărțite înlătură

1 Ion P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale ,
Editura Actami, Bucure ști, 1998, p. 83.

DREPTUL DE PROPRIETATE
61 posibilitatea de a mai fi folo site ca atare, diminuându- și sau pierzându- și
valoarea (un animal, un costum de haine).
e. În funcție de caracteristicile natura le ale bunului sau de voin ța omului,
bunurile pot fi principale sau accesorii. B unurile principale sunt cele care pot fi
folosite independent de alte bunuri, pe când cel e accesorii, de unde și denumirea,
depind de folosirea altui bun (o cheie pentru u șă, vâslele pentru barc ă). Astfel,
bunul accesoriu urmeaz ă situația juridică a bunului principal.
De asemenea, Codul civil mai clasific ă bunurile dup ă natura lor, în bunuri
fungibile, care pot fi determinate prin num ărare, cânt ărire, pot fi m ăsurate și pot
fi înlocuite cu altele de acela și fel, și bunuri nefungibile, care nu pot fi determi-
nate în acest mod. De asemenea, bunurile sunt consumptibile, care î și
diminueaz ă substanța prin folosire, și neconsumptibile, care nu se epuizeaz ă prin
utilizare.
Riscul pieirii bunurilor revine proprietarului acestuia, cu excep ția cazului
în care riscul a fost asumat de c ătre o altă persoană sau dacă prin lege nu se
dispune altfel.
VI.3. Formele dreptului de proprietate
Titularii dreptului de proprietate pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
În raport de titular, pr oprietatea poate fi public ă sau privat ă (art. 552 din
Codul civil).
În conformitate cu reglement ările Codului civil (art. 858-875), proprie-
tatea public ă se concretizeaz ă în „dreptul de proprietate ce apar ține statului sau
unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin
declarația legii sunt de uz ori de interes public, cu condi ția să fie dobândite prin
unul dintre modurile prev ăzute de lege” (art. 858 din Codul civil).
Bunurile care pot face obiectul exclusiv al dreptului de proprietate public ă
sunt stabilite prin lege organic ă. Acestea sunt bog ățiile de interes public ale
subsolului, spa țiul aerian, apele cu poten țial energetic valorificabil, de interes
național, plajele, marea teritorial ă, resursele naturale ale zonei economice și ale
platoului continental etc.
Datorită importan ței lor, bunurile publice au un regim special. Ele sunt
inalienabile, adic ă nu pot fi înstr ăinate, imprescriptibile, nu pot fi dobândite prin
prescrierea dreptului de proprietate, și insesizabile, nu pot fi urm ărite silit.
Cu toate acestea, dobândirea dreptului de proprietate public ă se poate
realiza prin: achizi ție public ă, expropriere pentru utilitate public ă, donație,
convenție cu titlu oneros, transfer de bunuri din domeniul privat al statului în cel
public etc. (art. 863 din Codul civil).
Titularilor dreptului de proprietate public ă le revine dreptul de adminis-
trare, de concesionare sau de acordare a folosin ței gratuite a bunurilor care se
află în proprietate public ă.

DREPTUL AFACERILOR
62 Proprietatea privat ă (art. 555-692 din Codul civil) const ă în „dreptul
titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod absolut, exclusiv și
perpetuu, în limitele stabilite de lege” (art. 555 din Codul civil).
Exercitarea dreptului de pr oprietate poate fi limitat ă de caracteristicile
fizice ale bunului aflat în proprietate, de c ătre proprietarul bunului care î și
exercită voința în acest sens sau chiar de c ătre legiuitor.
Obiectul propriet ății private îl constituie bunurile de uz sau de interes
privat apar ținând persoanelor fizice, persoane lor juridice private sau publice,
inclusiv bunurile care apar țin domeniului privat al statului sau al unit ăților
administrativ-teritoriale, conform art. 553, alin. (1). Aceste bunuri se afl ă în
circuitul civil, putând fi dobândite în orice mod prev ăzut de lege.
Proprietatea privat ă asupra unui bun poate apar ține unei singure persoane
sau mai multor persoane, numi ți coproprietari. Ace știa stăpânesc în comun un
bun, dreptul de proprietate al fiec ăruia fiind determinat matematic, sub forma
unei frac țiuni, bunul nefiind îns ă divizat în materialitatea sa. Coproprietatea
poate fi temporar ă (obișnuită) sau perpetu ă (forțată), în func ție de situa ția
concretă.
VI.4. Atributele dreptului de proprietate
Definiția dreptului de proprietate, a șa cum a fost ea prezentat ă anterior,
evidențiază cele trei atribute sau componente ale acestui drept:
 Posesia – dreptul de a întrebuin ța un bun potrivit naturii sau destina ției
sale;
 Folosința – dreptul de a ob ține și de a se bucura de foloasele pe care un
bun le poate produce (produse agricole, venituri);
 Dispoziția – dreptul de a dispune de bun în func ție de nevoile personale
(vânzare, consumare, închiriere, împrumut etc.), în condi țiile legii.
Atributele dreptului de proprietate pot fi înstr ăinate separat sau nu de c ătre
proprietarul unui bun. De exemplu, închirierea unui apartament presupune acordarea posesiei și folosinței bunului de c ătre proprietar altei persoane,
chiriașului. Proprietarul va p ăstra dispozi ția asupra bunului. De asemenea,
împrumutarea unui bun presupune înstr ăinarea temporar ă a bunului de c ătre
proprietar, care acord ă dreptul de posesie și folosință, păstrându-și dreptul de a
dispune de bun. Dac ă însă, de exemplu, proprietarul decide s ă vândă bunul,
atunci el va ceda dreptul de posesie, folosin ță, dar și de dispozi ție, adică dreptul
de proprietate, noului proprietar al bunului.

DREPTUL DE PROPRIETATE
63 Posesia și efectele sale
Întrebuințarea unui bun este un atribut esen țial al dreptului de proprietate.
Din punct de vedere juridic, acest fapt este numit posesie. Codul civil reglementeaz ă principalele aspecte legate de posesie în art. 916-952.
Posesia este definit ă ca fiind „exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului
de proprietate asupra unui bun de c ătre persoana care îl st ăpânește și care se
comportă ca un proprietar” (art. 916 din Codul civil). Din formularea defini ției,
rezultă faptul c ă posesia unui bun creeaz ă impresia de proprietate. Cu alte
cuvinte, o persoan ă care întrebuin țează un bun pentru sine și are grijă de acesta
poate da impresia c ă este proprietarul acelui bun, de și, în realitate, el nu este.
Juridic vorbind, posesia util ă genereaz ă ideea de proprietate. Dac ă o persoan ă
deține un bun, îns ă nu îl folose ște, acea persoan ă nu se nume ște posesor, ci
detentor precar, înl ăturându-se îns ăși ideea de posibil ă proprietate.
Posesia unui bun va fi util ă dacă va fi lipsit ă de următoarele vicii:
 Discontinuitatea – posesia trebuie s ă se exercite continuu, f ără
întreruperi anormale de timp, cum ar fi, de exemplu, un teren agricol lucrat doar
la intervale de doi, trei ani.

Violența – posesia trebuie s ă fie exercitat ă netulburat, pa șnic, liniștit.
Orice act de violen ță în contra sau din partea advers arului va conduce la vicierea
posesiei.
 Clandestinitatea – posesia trebuie s ă fie public ă, adică să fie exercitat ă
în mod deschis, a șa cum însu și proprietarul bunului ar exercita-o, nu pe ascuns.
 Precaritatea – posesorul trebuie s ă întrebuin țeze bunul ca și cum ar fi
proprietarul acestuia.
Aceste vicii pot fi temporare, iar înl ăturarea lor determin ă posesia util ă a
bunului.
Aceasta poate fi presupus ă până la dovada contrar ă.
Efectele posesiei:
 posesorul poate dobândi proprietate asupra bunului posedat sau asupra
fructelor produse de acesta;
 în cazul bunurilor mobile, posesorul lor este prezumat proprietar pân ă la
proba contrarie;
 în situația în care un bun mobil nu apar ține nimănui, în condi țiile legii,
posesorul s ău devine proprietarul acestuia.
Încetarea posesiei intervine în urm ătoarele cazuri:
 transformarea posesiei în deten ție precară;
 înstrăinarea bunului;
 abandonarea bunului mobil;
 renunțarea, prin declara ție, la dreptul de proprietate asupra imobilelor;

DREPTUL AFACERILOR
64  pieirea bunului;
 trecerea bunului în proprietate public ă;
 deposedare de bun mai mult de un an.
VI.5. Dobândirea dreptului de proprietate
Dobândirea dreptului de proprietate privat ă se poate realiza prin
convenție, moștenire legal ă sau testamentar ă, accesiune, uzucapiune, posesie de
bună-credință, ocupațiune, tradi țiune, hotărâre judec ătorească, act administrativ
(art. 557 din Codul civil).
Dreptul de proprietate asupra unui bun se poate dobândi în urma încheierii
unei convenții, a unui contract între proprietarul bunului și alte persoane. În
cazul bunurilor imobile, încheierea unei astfel de conven ții trebuie urmat ă de
anumite formalit ăți pentru dobândirea și recunoa șterea dreptului de proprietate.
Astfel, potrivit legii, numele noului proprietar va fi trecut în cartea funciar ă,
registru care ține eviden ța propriet ății bunurilor imobile din România.
O altă modalitate de dobândire și transferare a dreptului de proprietate o
constituie moștenirea . Moștenitorii primesc de la predecesorul lor dreptul de
proprietate asupra bunului sau bunurilor pe care acesta le de ținea în timpul vie ții.
Acest lucru poate avea loc prin efectul legii (mo ștenire legal ă) sau potrivit
ultimei dorin țe a proprietarului decedat (testament).
Accesiunea , ca modalitate de dobândire a drep tului de proprietate, poate fi
imobiliară sau mobiliar ă. Prin accesiune proprietarul unui bun devine și
proprietarul a tot ce se alipe ște cu bunul (aluviunile care se depun de-a lungul
malurilor) ori se încorporeaz ă în acesta (manopera unui costum de haine realizat
cu materialul clientului), dac ă legea nu prevede altfel (art. 567 din Codul civil).
Uzucapiunea presupune dobândirea dreptului de proprietate asupra unui
bun imobil sau mobil dup ă folosirea acestuia un timp îndelungat: 10-15 ani dac ă
posesorul bunului imobil a fost de bun ă-credință (art. 930-931 din Codul civil)
sau 10 de ani dac ă posesorul bunului mobil a fost de rea-credin ță, adică deși știa
că bunul nu îi apar ține, l-a folosit ca un adev ărat proprietar, bucurându-se de
beneficii și suportând eventualele riscuri (art. 939 din Codul civil).
În cazul bunurilor mobile, posesia de bun ă-credință poate determina
dobândirea dreptului de proprietate. Este situa ția în care persoana de
bună-credință încheie cu un neproprietar un act oneros de transmitere a dreptului
de proprietate asupra unui bun mobil și devine totu și proprietarul bunului în
momentul lu ării sale în posesie efectiv ă. Cu toate acestea, bunul furat sau pierdut
poate fi revendicat de la posesorul de bun ă-credință în termen de 3 ani de la data
la care proprietarul a pierdut st ăpânirea material ă a bunului (art. 937, alin. (1) și
(2) din Codul civil).

DREPTUL DE PROPRIETATE
65 Ocupațiunea presupune c ă posesorul unui bun mobil care nu apar ține
nimănui devine proprietarul acestuia de la data intr ării în posesie, cu respectarea
legii (peștele, vânatul prins) (art. 941 din Codul civil).
Tradițiunea reprezint ă predarea efectiv ă, material ă, a unui bun noului
proprietar. Momentul pred ării echivaleaz ă cu dobândirea dreptului de proprietate
asupra bunului.
Dreptul de proprietate se poate dobândi în baza unei hot ărâri judec ătorești,
act prin care instan ța de judecat ă stinge un conflict juridic.
De asemenea, dreptul de pr oprietate poate fi dobândit și ca efect al unui
act administrativ.
VI.6. Apărarea dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate se poate ap ăra în justi ție prin intermediul unor
acțiuni reglementate de lege. As tfel, proprietatea poate fi ap ărată direct, pe baza
acțiunii în revendicare, sau indirect, pe baza ac țiunilor posesorii.
Acțiunea în revendicare este instrumentul prin care proprietarul unui bun
poate să îl revendice de la posesorul s ău sau de la o alt ă persoană care îl de ține
fără drept. Proprietarul poate cere și despăgubiri pentru tulburarea exercit ării
dreptului s ău de proprietate sau pentru stric ăciuni aduse bunului (art. 563 din
Codul civil).
Acțiunile posesorii permit ap ărarea indirect ă a dreptului de proprietate, ele
fiind destinate de fapt ap ărării posesiei. Cu toate acestea, posesorul bunului și
proprietarul acestuia se pot îndrepta împreun ă cu aceste ac țiuni împotriva
oricărei persoane care ar tulbura în mod direct exercitarea posesiei asupra unui
bun sau în mod indirect exercitarea drep tului de proprietate asupra acestuia.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Dreptul de proprietate:
a) este un drept real;
b) poate fi impus erga omnes ;
c) este un drept imprescriptibil.
2. Atributele dreptului de proprietate sunt:
a) posesia; b) diligen ța;
c) dispozi ția;
d) folosin ța.
3. Dobândirea dreptului de proprie tate se poate realiza prin:
a) ocupațiune;
b) moștenire testamentar ă;
c) accesiune.

67 Capitolul VII
PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI
Obiective:
 cunoașterea regimului juridic al profesioni știlor comercian ți;
 înțelegerea particularit ăților exercit ării activit ății comerciale în calitate
de persoan ă juridică și în calitate de persoan ă fizică;
 cunoașterea cadrului juridic pr ivind exercitarea activit ății comerciale în
calitate de persoan ă juridică.
VII.1. Raportul ju ridic de afaceri
Activitatea comercian ților se desf ășoară pe baza liberei ini țiative, într-un
mediu concuren țial și cu respectarea principiului libert ății comerțului. Statul
trebuie să asigure libertatea comer țului, protec ția concuren ței loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificar ea tuturor factorilor de produc ție. Normele
dreptului afacerilor includ toat ă sfera de reglementare a dreptului comercial
(ramură a dreptului privat), dar se completeaz ă cu norme din sfera dreptului
public care intereseaz ă activitatea întreprinz ătorilor (norme de drept financiar și
fiscal, norme privind securitatea social ă, norme de drept administrativ, legisla ția
muncii etc.).
Raportul juridic de afaceri genereaz ă drepturi și obligații specifice pentru
toate categoriile de persoane implicate. Sfera acestor efecte ale particip ării la
tranzacții comerciale este guvernat ă de principiul libert ății comerțului, înțeles
sub dublu aspect:
− Mai întâi, accesul la activitatea comercial ă nu poate fi îngr ădit, orice
persoană care dore ște să îndeplineasc ă acte și fapte de comer ț are dreptul s ă
participe în mod liber la tranzac ții comerciale;
Această regulă nu este absolut ă, ci cunoa ște două excepții:
1. Decăderea din dreptul de a fi comerciant
Comerciantul care s-a folosit de calitatea de comerciant pentru a s ăvârși
infracțiuni și a primit o condamnare pentru acele infrac țiuni, poate fi sanc ționat
de către instan ța de drept penal cu pedeapsa dec ăderii din dreptul de a fi
comerciant. Aplicarea aceastei pedepse ar e caracter suplimentar este la latitu-
dinea judec ătorului dac ă să o administreze, cu titlu de pedeaps ă complimentar ă.
2. Incompatibilitatea cu calitatea de comerciant

DREPTUL AFACERILOR
68 Având în vedere scopul speculativ al oric ărei tranzac ții comerciale, legea
prevede categorii de meserii sau func ții absolut incompatibile cu aceast ă calitate,
cu ar fi cea de func ționar public, demnitar, judec ător, procuror, medic, avocat,
arhitect etc.
− În al doilea rând, fiecare comerciant este liber s ă își aleagă tipul de
activitate comercial ă pe care crede c ă o poate îndeplini cel mai bine.
Desigur îns ă că și sfera activit ăților comerciale cunoa ște o serie de limi-
tări, cum ar fi:
• activități care constituie monopol de stat și nu pot fi exercitate pe baza
liberei ini țiative, cum ar fi baterea de moned ă, fabricarea armamentului etc.
• activități care au caracter ilicit sau imoral, cum ar fi traficul de organe
sau prostitu ția etc.
Comercian ții au mai multe tipuri de obliga ții specifice, unele derivând din
calitatea de comerciant, altele fiind sarcini administrative sau fiscale. Dintre obligațiile specifice, cele mai importante sunt obliga țiile contabile (studiate de
Dreptul contabil) și respectarea liberei concuren țe (Dreptul concuren ței). Facem
trimitere cu privire la obliga țiile specifice ale comercian ților la ramurile de drept
de specialitate care trateaz ă amplu aceast ă problematic ă.
VII.2. Persoanele participante la raportului juridic de afaceri
în dreptul român
În dreptul român, sunt considera ți comercian ți atât persoanele fizice, cât și
persoanele juridice (societ ățile comerciale, regiile autonome, organiza țiile
cooperatiste și grupurile de interes economic). Nu pot avea calitate de comer-
ciant statul și unitățile sale administrativ-teritoriale, asocia țiile și fundațiile.
Persoanele fizice care au calitatea de comerciant trebuie s ă exercite acti-
vități considerate de lege ca având caracter comercial ca pe o profesiune, în mod
regulat și în scopul ob ținerii de profit.
Dobândirea calit ății de comerciant are loc diferit pentru comerciantul
persoană fizică, față de comerciantul persoan ă juridică. Pentru comerciantul
persoană juridică, dobândirea calit ății de comerciant are loc la o dat ă foarte
precisă. Astfel,
− societățile comerciale devin comercian ți la data înfiin țării lor valabile;
− regiile autonome devin comercian ți la data înfiin țării lor prin hot ărâre a
guvernului (pentru regiile autonome de interes na țional) sau prin hot ărâre a
consiliului local (pentru regiile autonome de interes local);
− organiza țiile/societ ățile cooperatiste constitu ite conform Legii nr.
1/2005 devin comercian ți în momentul înfiin țării lor, conform procedurii
stabilite prin legea-cadru;
− grupurile de interes economic (GIE) și grupurile europene de interes
economic (GEIE) devin comercian ți la data autentific ării actului de înfiin țare.

PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI
69 Nu pot avea calitate de comerciant statul și unitățile sale administrativ-
teritoriale, asocia țiile și fundațiile, partidele politice, sindicate etc., în general
orice tip de persoan ă juridică al cărei obiect de activitate este incompatibil cu
urmărirea și obținerea profitului într-un cadru legal.
Pentru comerciantul persoan ă fizică, situația este diferit ă.
Sunt comercian ți persoanele fizice care întreprind activit ăți comerciale ca
o profesiune obi șnuită. Devine comerciant persoana fizic ă ce are drept ocupa ție
o activitate dintre cele care urm ăresc producerea de profit și obținerea de bene-
ficii. Caracterul comercial al activit ății prestate atrage dup ă sine și calitatea de
comerciant al întreprinz ătorului, în condi țiile îndeplinirii și celorlalte condi ții
impuse de lege.
Caracterul profesional al s ăvârșirii activit ăților comerciale este o chestiune
de fapt, care în caz de litigiu între comercian ți se poate dovedi cu orice mijloc de
probă admis de lege. În dreptul român, sistemul probatoriu se refer ă de obicei la
martori, înscrisuri, prezum ții și expertize. Tranzac țiile comerciale beneficiaz ă de
o paletă foarte larg ă de mijloace de prob ă, rapiditatea tranzac țiilor presupunând
în mod obligatoriu simplificarea modalit ăților de administrare a probelor.
Caracterul de profesiune presupune existen ța a două elemente în fiecare opera-
țiune comercial ă săvârșită de persoana fizic ă: un element de fapt ( factum ), care
constă în exerci țiul sistematic și repetat al unor fapte de comer ț obiective și un
element psihologic ( animus ), care se refer ă la intenția de a deveni comerciant,
adică de a dobândi o anumit ă condiție socială.
Pentru a deveni comerciant, persoana fizic ă trebuie s ă săvârșească acti-
vitățile comerciale în nume propriu și nu pentru o alt ă persoană.
Această condiție asigură delimitarea sub aspect juridic a comerciantului
de auxiliarii folosi ți în activitatea sa, care au calitatea de prepu și sau repre-
zentanți ai comerciantului și nu devin comercian ți, chiar dac ă cu titlu de
profesiune s ăvârșesc o activitate cu caracter comercial.
În literatura de specialitate s-a discutat dac ă îndeplinirea cumulativ ă a
condițiilor este suficient ă, unii autori considerând oportun ă și adăugarea capa-
cității de exerci țiu ca o condi ție pentru a deveni comerciant, precum și obținerea
autorizației de func ționare. Apreciem c ă nu poate fi o condi ție propriu-zis ă
capacitatea de exerci țiu a persoanei fizice, deoarece ea este subîn țeleasă pentru
fiecare dintre cele trei condi ții de mai sus. Dac ă o persoan ă fizică nu care
capacitate de exerci țiu deplină, atunci nu va putea s ăvârși activități comerciale
propriu-zise, în nume propriu și ca o profesiune.
Cu privire la autoriza ția de func ționare, ea este un act administrativ pe
care comerciantul persoan ă fizică este obligat s ă și-l procure, sub sanc țiunea
amenzii și nu sub sanc țiunea interdic ției de a mai exercita fapte de comer ț
obiective. Prin urmare, ob ținerea autoriza ției de func ționare nu este o condi ție
pentru a deveni comerciant, ci o obliga ție profesional ă a comerciantului
persoană fizică.

DREPTUL AFACERILOR
70 Persoana fizic ă ce îndepline ște condițiile pentru a fi comerciant trebuie s ă
demareze demersurile pentru autorizarea activit ății sale și pentru a se înscrie în
Registrul Comer țului. OUG nr. 44/2008 reglementeaz ă accesul la activitatea
economic ă, procedura de înregistrare în registrul comer țului și de autorizare a
funcționării și regimul juridic al persoanelor fizice autorizate s ă desfășoare
activități economice, precum și al întreprinderilor individuale și familiale,
regimul juridic al întreprinderii familiale, care conform art. 30 nu are patrimoniu
propriu și nu dobânde ște personalitate juridic ă prin înregistrarea în registrul
comerțului.
OUG nr. 44/2008 stabile ște că termenii și expresiile de mai jos au urm ă-
toarele semnifica ții:
• activitate economic ă – activitatea agricol ă, industrial ă, comercial ă,
desfășurată pentru ob ținerea unor bunuri sau servicii a c ăror valoare poate fi
exprimată în bani și care sunt destinate vânz ării ori schimbului pe pie țele
organizate sau unor beneficiari determina ți ori determinabili, în scopul ob ținerii
unui profit;
• întreprindere individual ă – întreprinderea economic ă, fără personalitate
juridică, organizat ă de un întreprinz ător persoan ă fizică;
• întreprindere familial ă – întreprinderea economic ă, fără personalitate
juridică, organizat ă de un întreprinz ător persoan ă fizică împreună cu familia sa;
• persoană fizică autorizat ă – persoana fizic ă autorizat ă să desfășoare orice
formă de activitate economic ă permisă de lege, folosind în principal for ța sa de
muncă.
Persoanele fizice care desf ășoară activități economice au obliga ția să
solicite înregistrarea în registrul comer țului și autorizarea func ționării, înainte de
începerea activit ății economice, ca persoane fizi ce autorizate, denumite în
continuare PFA, respectiv întreprinz ători persoane fizice titulari ai unei între-
prinderi individuale. Pot desf ășura activit ăți economice într-una dintre formele
prevăzute mai sus persoanele fizice care:
a) au împlinit vârsta de 18 ani; b) nu au s ăvârșit fapte sanc ționate de legile financiare, vamale și cele care
privesc disciplina financiar-fiscal ă, de natura celor care se înscriu în cazierul
fiscal;
c) au un sediu profesional declarat în România;
d) declară pe propria r ăspundere c ă îndeplinesc condi țiile din legisla ția
specifică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, protec ției mediului și cel al
protecției muncii.
Înregistrarea în registrul comer țului a persoanei fizice autorizate și a
întreprinderii individuale se face în baza rezolu ției motivate a directorului
oficiului registrului comer țului de pe lâng ă tribunal. Dac ă documentele depuse în
susținerea cererii sunt incomplete, directorul oficiului registrului comer țului de
pe lângă tribunal va dispune prin rezolu ție motivat ă acordarea unui termen de

PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI
71 maximum 15 zile pentru completarea acestora. În toate cazurile, se vor indica
documentele care urmeaz ă să fie depuse pân ă la termenul acordat. La cererea
motivată a solicitantului, termenul de 15 zile poate fi prelungit. În cazul în care
nu sunt îndeplinite condi țiile legale, directorul oficiului registrului comer țului de
pe lângă tribunal va dispune prin rezolu ție motivat ă respingerea cererii de
înregistrare în registrul comer țului și de autorizare a func ționării pentru persoana
fizică autorizat ă sau întreprinderea individual ă, după caz.
Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile lucr ă-
toare. Dac ă documentele depuse nu sunt comp lete sau nu sunt corecte, iar
directorul registrului comer țului dispune prin rezolu ție respingerea cererii,
persoana care a solicitat înregistrarea, dac ă se consider ă nedreptățită, va putea
formula plângere în termen de 15 zile de la pronun țarea rezolu ției de respingere
sau de la comunicarea acesteia, dup ă caz. Plângerea se depune la judec ătoria în a
cărei rază teritorial ă se află sediul profesional al solicitantului și se judec ă în
condițiile dreptului comun.
O persoan ă poate avea câte un singur certificat de înregistrare pentru
statutul juridic, respectiv cel de PFA, titular de întreprindere individual ă sau
membru al unei întreprinderi fam iliale pentru care a fost autorizat ă. Persoana
fizică autorizat ă, titularul întreprinderii individuale și reprezentantul întreprin-
derii familiale vor ține contabilitatea în partid ă simplă, potrivit reglement ărilor
privind organizarea și conducerea eviden ței contabile în partid ă simplă de către
persoanele fizice care au calitatea de contri buabil, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modific ările și complet ările
ulterioare.
În scopul exercit ării activit ății pentru care a fost autorizat ă, PFA poate
colabora cu alte persoane fizice autorizate ca PFA, întreprinz ători persoane
fizice, titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentan ți ai unor
întreprinderi familiale ori cu alte persoa ne fizice sau juridice, pentru efectuarea
unei activit ăți economice, f ără ca aceasta s ă îi schimbe statutul juridic dobândit
potrivit prezentei sec țiuni.
PFA își poate desf ășura activitatea singur/ ă și nu poate angaja, în calitate
de angajator, ter țe persoane cu contract individual de munc ă, încheiat în
condițiile legii. Cu toate acestea, o persoan ă poate cumula calitatea de persoan ă
fizică autorizat ă cu cea de salariat al unei ter țe persoane care func ționează atât în
același domeniu, cât și într-un alt domeniu de activitate economic ă decât cel
pentru care PFA este autorizat ă. PFA nu va fi considerat ă un angajat al unor ter țe
persoane cu care colaboreaz ă, chiar dac ă colaborarea este exclusiv ă.
PFA își desfășoară activitatea folosind în principal for ța de munc ă și
aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate cumula și calitatea de întreprinz ător
persoană fizică titular al unei întreprinderi individuale.
PFA răspunde pentru obliga țiile sale cu patrimoniul de afecta țiune, dacă
acesta a fost constituit, și, în completare, cu întreg patrimoniul s ău, iar în caz de

DREPTUL AFACERILOR
72 insolvență, va fi supus ă procedurii simplificate prev ăzute de Legea nr. 85/2006
privind procedura insolven ței. PFA își înceteaz ă activitatea și este radiat ă în caz
de deces sau ca urmare a voin ței acesteia.
Întreprinderea individual ă nu dobânde ște personalitate juridic ă prin
înregistrarea în registrul comer țului. Întreprinz ătorul persoan ă fizică, titular al
întreprinderii individuale, este comerciant persoan ă fizică de la data înregistr ării
sale în registrul comer țului. Pentru organizarea și exploatarea întreprinderii sale,
întreprinz ătorul persoan ă fizică, în calitate de angajator persoan ă fizică, poate
angaja ter țe persoane cu contract individual de munc ă, înregistrat la inspectoratul
teritorial de munc ă, potrivit legii, și poate colabora cu alte PFA, cu al ți întreprin-
zători persoane fizice titulari ai unor în treprinderi individuale sau reprezentan ți
ai unor întreprinderi familiale ori cu a lte persoane juridice, pentru efectuarea
unei activit ăți economice, f ără ca aceasta s ă îi schimbe statutul juridic dobândit
potrivit prezentei sec țiuni.
Întreprinz ătorul persoan ă fizică titular al unei întreprinderi individuale nu
va fi considerat un angajat al unor ter țe persoane cu care colaboreaz ă, chiar dac ă
colaborarea este exclusiv ă. Totuși, întreprinz ătorul persoan ă fizică titular al unei
întreprinderi individuale poate cumula și calitatea de salariat al unei ter țe
persoane care func ționează atât în acela și domeniu, cât și într-un alt domeniu de
activitate economic ă decât cel în care și-a organizat întreprinderea individual ă.
Întreprinz ătorul persoan ă fizică titular al unei întreprinderi individuale este
asigurat în sistemul public de pensii și alte drepturi de asigur ări sociale și are
dreptul de a fi asigurat în sistemul asigur ărilor sociale de s ănătate și al asigu-
rărilor pentru șomaj, în condi țiile prevăzute de lege.
Răspunderea și încetarea activit ății persoanei fizice, titular ă a între-
prinderii individuale sunt reglem entate la fel ca pentru PFA.
Sintetizând, PFA nu poate avea angaja ți cu contract de munc ă pentru
desfășurarea activit ății pentru care a fost autorizat ă, PFA își desfășoară activi-
tatea folosind în principal for ța de munc ă proprie și aptitudinile sale profe-
sionale. O persoan ă fizică nu poate avea calitatea de PFA și de întreprindere
individual ă în același timp, dar poate cumula calitatea de PFA cu cea de salariat
al unei ter țe persoane care func ționează, atât în acela și domeniu, cât și într-un alt
domeniu de activitate economic ă decât cel pentru care PFA este autorizat ă;
Persoana fizic ă posesoare a unei întreprinderi individuale devine
comerciant persoan ă fizică de la data înregistr ării sale în Registrul comer țului,
dar fără a dobândi personalitate juridic ă prin înregistrarea în Registrul
comerțului. Posesorul unei întreprinderi individuale poate fi în acelasi timp și
salariat al unei ter țe persoane care func ționează atât în acela și domeniu, cât și
într-un alt domeniu de activitate economic ă decât cel în care func ționează
întreprinderea individual ă.
Pentru organizarea și exploatarea întreprinderii sale, persoana fizic ă
posesoare a unei ÎI, în calitate de angajator persoan ă fizică, poate angaja ter țe

PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI
73 persoane cu contract individual de munc ă. Întreprinz ătorul posesor al unei ÎI nu
va fi considerat un angajat al unor ter țe persoane cu care colaboreaz ă, chiar dac ă
colaborarea este exclusiv ă.
Persoana fizic ă poate opta, func ție de interesele sale personale și comer-
ciale, pentru prestarea activit ății comerciale prin intermediul unei întreprinderi
familiale, reglementat ă în baza prevederilor art. 11 și următoarele din OUG nr.
44/2008. Potrivit art. 14 din acest act normativ, o persoan ă poate avea câte un
singur certificat de înregistrare pentru stat utul juridic, respectiv cel de membru al
unei întreprinderi familiale pentru care a fo st autorizat. Altfel spus, la momentul
înregistrării în registrul comer țului și autorizării activității comerciale, persoana
fizică trebuie s ă aleagă una dintre cele trei forme juridice prev ăzute de legisla ția
în vigoare, respectiv persoana fizic ă autorizat ă, întreprindere individual ă sau
întreprindere familial ă, fiind imposibil cumulul acestora. Totu și, în opinia
noastră, persoana fizic ă ce a optat în condi țiile legii pentru una dintre cele trei
variante, are posibilitatea legal ă, în baza principiului fundamental al libert ății
comerțului, de a schimba forma sa juridic ă, procedând la lichidarea activit ății,
radierea ei și înregistrarea/autorizarea formei noi de profesare a comer țului.
Spre exemplu, întreprinderea familial ă își înceteaz ă activitatea și este
radiată din registrul comer țului dacă mai mult de jum ătate dintre membrii ei au
decedat, dac ă mai mult de jum ătate dintre membri cer încetarea ei sau se retrag
sau, în condi țiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comer țului, adică
în condițiile în care radierea este solicitat ă de o persoan ă fizică/juridică ce a fost
prejudiciat ă ca efect al înmatricul ării/înregistr ărilor făcute în registrul comer țului.
Dintre comercian ții persoane juridice , ne vom opri pe larg în capitolul
următor la societ ățile comerciale și vom caracteriza succint regiile autonome și
grupurile de interes economic în cuprinsul acestui paragraf.
Regiile autonome au fost înfiin țate, în sistemul de drept românesc, prin
Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unit ăților economice de stat în regii
autonome și societăți comerciale. Regiile autonome sunt organizate în domenii
importante (strategice, asa cum se arat ă în literatura de specialitate) ale vie ții
statului, cum ar fi industria energetic ă, de armament, transport feroviar,
combustibili, în general ramuri ale activit ății economice în care statul a de ținut
poziția de monopol la finalul secolului trecut. Ca efect al recunoa șterii
principiului libert ății comerțului, dar și ca urmare a extinderii ini țiativei private
în (aproape) toate sectorarele economiei, sfera regiilor autonome a fost restrâns ă,
regiile ini țial înființate fiind ulterior reorganizate în companii na ționale (societ ăți
comerciale cu capital integral de stat), care apoi au fost supuse unui proces de
privatizare, transformându-se în societ ăți comerciale cu capital mixt și apoi
societăți cu capital privat.
În cazul regiilor autonome care, prin program de reorganizare, au fost
dizolvate și lichidate, f ără a fi reorganizate în societ ăți comerciale, sumele rezul-
tate din valorificarea activului în pr ocedura de lichidare sunt destinate:

DREPTUL AFACERILOR
74 − alimentării Fondului special de dezvoltare pentru stimularea întreprin-
derilor mici și mijlocii, aflat la dispozi ția Guvernului, în cazul lichid ării unor
regii de interes na țional;
− pentru regiile de interes local, 20% se vireaz ă în fondul de mai sus, iar
80% la bugetul local.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 15/1990, cu modific ările și complet ările ulte-
rioare, toate regiile autonome sunt supuse obliga ției de înregistrare în Registrul
Comerțului, atât cu privire la actul de înfiin țare, cât și legat de orice modificare a
acestora, pe durata existen ței lor (schimbarea structurii asocia ților, reorga-
nizarea, modificarea obiectului de activitate, dizolvarea, suspendarea sau reluarea activit ății etc.), dar și în ipoteza deschiderii procedurii de lichidare și,
ulterior, radierea regiilor autonome în cauz ă.
Un loc aparte îl ocup ă în legisla ția noastră Grupurile de interes economic,
al căror regim juridic este reglementat de prevederile Legii nr. 161/19 aprilie
2003, privind unele m ăsuri pentru asigurarea transparen ței în exercitarea
demnităților publice, a func țiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corup ției. Titlul V din acest act normativ prevede posibilitatea
constituirii a dou ă categorii de astfel de grupuri: grupuri de interes na țional și
grupuri europene.
Grupul de interes economic (GIE) nu este o crea ție a dreptului comercial
român, ci a fost înfiin țat prima dat ă în Franța, prin Ordonan ța nr. 67/821 din 23
septembrie 1967. În dreptul francez, ac tivitatea unui GIE este foarte interesant
ă
pentru membrii s ăi, deoarece nu este o societate în sensul propriu și nu obține
venituri impozabile. Beneficiile sale se împart direct membrilor s ăi, fiind
impozitate doar în acest moment. Dac ă membrii asocia ți într-un GIE ar înfiin ța
în comun o societate comercial ă, atunci beneficiile ar trebuie impozitate de dou ă
ori: mai întâi ca venit al firmei comune, apoi ca venit al fiec ărui membru asociat.
Conform legii române (art. 118), gr upul de interes economic GIE repre-
zintă o asociere între dou ă sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituit ă
pe o perioad ă determinat ă, în scopul înlesnirii sau dezvolt ării activit ății
economice a membrilor s ăi, precum și al îmbun ătățirii rezultatelor activit ății
respective.
După specificul activit ății desfășurate și în funcție de interesul membrilor
asociați, în dreptul român grupul de interes economic este o persoan ă juridică cu
scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Activitatea grupului trebuie s ă se raporteze la activitatea economic ă a membrilor
săi și să aibă doar un caracter accesoriu fa ță de aceasta.
Legea prevede o serie de limit ări impuse activit ății desfășurate de un grup
de interes economic. Astfel, grupul de interes economic nu poate desf
ășura
următoarele opera țiuni:

PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI
75 a) să exercite, în mod direct sau indirect, o activitate de administrare ori
de supraveghere a activit ății membrilor s ăi sau a unei alte persoane juridice, în
special în domeniile personalului, finan țelor și investițiilor;
b) să dețină acțiuni, părți sociale sau de interes, în mod direct sau indirect,
la una dintre societ ățile comerciale membre; de ținerea de ac țiuni, părți sociale
sau de interes în alt ă societate comercial ă este permis ă doar în m ăsura în care
aceasta este necesar ă pentru îndeplinirea obiectivelor grupului și dacă se face în
numele membrilor;
c) să angajeze mai mult de 500 de persoane;
d) să fie folosit de c ătre o societate comercial ă în scopul credit ării, în alte
condiții decât cele prev ăzute expres de Legea nr. 31/1990 privind societ ățile
comerciale, republicat ă, cu modific ările și complet ările ulterioare, a unui admi-
nistrator ori director al societ ății comerciale sau a so țului, rudelor sau afinilor
până la gradul IV, inclusiv ai administratorului sau ai directorului respectiv; de
asemenea, dac ă operațiunea de creditare prive ște o societate civil ă sau comer-
cială la care una dintre pe rsoanele anterior men ționate este administrator sau
director ori de ține, singur ă sau împreun ă cu una dintre persoanele sus-men țio-
nate, o cot ă de cel pu țin 20% din valoarea capitalului social subscris;
e) să fie folosit de c ătre o societate comercial ă în scopul transmiterii de
bunuri, în alte condi ții decât cele prev ăzute expres de Legea nr. 31/1990,
republicat ă, cu modific ările și complet ările ulterioare, la și de la administratorul
sau directorul societ ății comerciale ori so țul, rudele sau afinii pân ă la gradul IV,
inclusiv ai administratorului sau ai directorului respectiv; de asemenea, dac ă
operațiunea prive ște o societate civil ă sau comercial ă la care una dintre
persoanele anterior men ționate este administrator sau director ori de ține, singur ă
sau împreun ă cu una dintre persoanele sus-men ționate, o cot ă de cel pu țin 20%
din valoarea capitalului social subscris, cu excep ția cazului în care una dintre
societățile comerciale respective este filiala celeilalte;
f) să fie membru al altui grup de inte res economic sau grup european de
interes economic.
g) să emită acțiuni, obliga țiuni sau alte titluri negociabile.
Trăsăturile grupului de interes economic au fost reliefate și analizate de
către literatura de specialitate. Astfel, prin regimul lor juridic din dreptul român,
grupurile de interes economic se aseam ănă cu societ ățile în nume colectiv,
societăți de persoane pentru care decizia membrilor fondatori în sensul înfiin țării
decurge în principal din încrederea pe care membrii grupului și-o acordă unii
celorlalți. Caracterul personal ( intuitu personae ) al actului de înfiin țare al
grupurilor de interes economic semnific ă faptul că membrii nu î și pot substitui
altă persoană decât cu acordul expres și liber exprimat al tuturor celorlal ți
membri ai grupului. Totodat ă, numărul membrilor grupului nu poate fi mai mare
de 20, iar grupul se poate constitui și fără capital social. Dac ă membrii fondatori
optează pentru constituirea unui grup de in teres economic cu capital social,

DREPTUL AFACERILOR
76 aportul lor poate îmbr ăca oricare dintre formele recunoscute de lege (aport în
natură, bani/lichidit ăți, muncă/industrie, chiar crean țe). Grupurile de interes
economic nu pot emite ac țiuni sau obliga țiuni, iar capitalul social va fi frac ționat
în părți sociale. Similar cu situa ția societăților de persoane, membrii grupului vor
răspunde solidar și nelimitat pentru obliga țiile contractate, afar ă de cazul în care
prin actul constitutiv p ărțile au negociat și inserat o alt ă modalitate de angajare a
răspunderii.
Există și diferențe față de statutul unei societ ăți de persoane. Astfel,
grupul de interes economic nu poate fi membru într-un alt grup de interes
economic, iar conducerea grupului se realizeaz ă de către adunarea general ă a
membrilor care decide cu unanimitate, nu cu votul capitalului.
În mod similar societ ăților comerciale, grupul de interes economic se
înființează prin contract semnat de to ți membrii grupului, care trebuie
autentificat. În termen de 15 zile de la data autentific ării actului constitutiv,
fondatorii sau administratorii grupului ori un împuternicit al acestora vor cere
înmatricularea grupului în registrul comer țului în a c ărui rază teritorial ă își va
avea sediul grupul.
Legea prevede în am ănunt reguli cu privire la înfiin țarea, func ționarea și
încetarea activit ății unui GIE, reguli care dovedesc regimul juridic de comerciant
al unei astfel de persoane juridice.
De asemenea, legea mai reglementeaz ă grupul european de interes
economic sau GEIE. Conform prevederilor art. 233, grupul european de interes
economic este acea asociere dintre dou ă sau mai multe persoane fizice ori
juridice, constituit ă pentru o perioad ă determinat ă sau nedeterminat ă, în scopul
înlesnirii ori dezvolt ării activit ății economice a membrilor s ăi, precum și al
îmbunătățirii rezultatelor activit ății respective.
Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar: a) companii sau firme, în sensul art. 165, alin. (2) din versiunea
consolidat ă a Tratatului instituind Comunitatea European ă, precum și alte
persoane juridice de drept public sau privat, care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condi ții:
− au fost înfiin țate în conformitate cu legisla ția unui stat membru al
Uniunii Europene;
− își au sediul social, precum și centrul principal de conducere și de
gestiune a activit ății statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea European ă;
b) persoanele fizice care desf ășoară activități industriale, comerciale,
meșteșugărești sau agricole ori care furnizeaz ă servicii profesionale sau de alt ă
natură pe teritoriul unui stat din Uniunea European ă.
Grupul european de interes economic trebuie s ă fie alcătuit din minimum:
i. două companii, firme sau alte persoane juridice, ale c ăror centre
principale de conducere și de gestiune a activit ății statutare sunt situate în state
membre diferite;

PROFESIONI ȘTII COMERCIAN ȚI
77 ii. două persoane fizice care î și desfășoară activitatea principal ă în state
membre diferite; sau
iii. o companie, firm ă sau altă persoană juridică, al cărei centru principal
de conducere și de gestiune a activit ății statutare se g ăsește într-un stat membru,
și o persoan ă fizică care își desfășoară activitatea principal ă într-un alt stat membru.
De remarcat c ă grupurile europene de inte res economic nu sunt supuse
autorizării prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și
funcționarea în România a reprezentan țelor societ ăților comerciale și organi-
zațiilor economice str ăine, cu modific ările și complet ările ulterioare. Înfiin țarea
de sucursale sau filiale în România de c ătre un GEIE va fi supus ă tuturor
dispozițiilor referitoare la înmatricularea, men ționarea și publicarea actelor și
faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Explicați condițiile impuse de lege pentru dobândirea calit ății de
comerciant persoan ă fizică.
2. Identifica ți modurile de organizare a activit ății pentru comer-
ciantul persoan ă fizică.
3. Dobândirea calit ății de comerciant:
 are loc diferit pentru persoanele juridice fa ță de persoane
juridice;
 se realizeaz ă implicit pentru asocia ții și fundații;
 presupune obligatoriu publicarea în Monitorul Oficial.
4. Caracteriza ți regimul juridic al grupurilor de interes economic.
5. Identifica ți asemănări și deosebiri între persoana fizic ă auto-
rizată, întreprinderea individual ă și întreprinderea familial ă.

79 Capitolul VIII
FONDUL DE COMER Ț
Obiective:
 înțelegerea no țiunii de fond de comer ț;
 cunoașterea elementelor componente ale fondului de comer ț;
 dobândirea cuno ștințelor necesare pentru a putea încheia, în condi țiile
respectării normelor imperative ale legii, acte juridice privind fondul de
comerț.
VIII.1. No țiune și reglementare
Pentru desf ășurarea unei activit ăți comerciale este nevoie de o serie de
instrumente de lucru adecvate care, în func ție de obiectul comer țului pot fi
bunuri ca: sediu, mobilier, materii prime, m ărfuri, instala ții, utilaje, brevete de
invenții etc.
Toate aceste bunuri destinate realiz ării activit ății comerciale constituie
fondul de comer ț. În ciuda importan ței covârșitoare a fondului de comer ț pentru
buna desf ășurare a activit ății comercian ților, regimul s ău juridic nu este
reglementat decât prin unele referiri izolate cuprinse în legisla ția în vigoare.
Conturarea unui regim juridic adecvat pentru fond de comer ț este impor-
tantă deoarece:
– bunurile afectate activit ății comerciale trebuie s ă beneficieze de un
regim juridic special, care s ă se diferen țieze de bunurile care se transmit prin
acte civile, cum ar fi mo ștenirile;
– creditorii comercian ților trebuie s ă beneficieze de o garantare sporit ă a
creanțelor neîncasate, prin delimitarea bunurilor care compun fondul de comer ț
și stabilirea unui regim juridic particular pentru aceste categorii de bunuri.
Într-o defini ție succint ă, fondul de comer ț reprezint ă un ansamblu de
bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale, pe care un comerciant le
afectează desfășurării unei activit ăți comerciale, în scopul atragerii clientelei și
implicit ob ținerii de profit.
Fondul de comer ț este o universalitate de bunuri pe care comerciantul le
afectează, prin voin ța sa, exerci țiului comer țului. În doctrin ă sunt prezentate

DREPTUL AFACERILOR
80 elementele care individualizeaz ă conceptul de fond de comer ț, delimitându-l de
patrimoniul comercial și de sensul comercial al no țiunii de întreprindere1.
Noțiunea de fond de comer ț se deosebe ște de cea de patrimoniu care
reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor comerciantului care au o valoare
economic ă. Așadar, fondul de comer ț nu cuprinde crean țele și datoriile
comerciantului, cu toate c ă ele fac parte din patrimoniul acestuia.
Fondul de comer ț se deosebe ște de noțiunea de întreprindere (privită ca
activitate comercial ă, și nu în calitate de comerciant, de persoan ă juridică, așa
cum e folosit ă cel mai des în limbajul comun). Mai întâi, fondul de comer ț este
ansamblul bunurilor pe care comerciantul le afecteaz ă prin voin ța sa exercit ării
comerțului, iar întreprinderea comercial ă este o organizare sistematic ă de către
un întreprinz ător a factorilor de produc ție, între care se afl ă și bunurile afectate
desfășurării activit ății comerciale. Altfel spus, întreprinderea este latura
dinamică a fondului de comer ț, organizarea bunurilor din fondul de comer ț al
unui comerciant în vederea producerii de foloase.
Fondul de comer ț nu are o compozi ție unitară, fiecare comerciant
folosindu-se de bunurile care îi satisfac cel mai bine interesul afacerii pe care o
desfășoară. Compozi ția fondului de comer ț nu este fix ă, ci poate varia în timp,
funcție de cadrul concret al derul ării afacerii respective. Elementele fondului de
comerț se pot modifica dup ă nevoile concrete ale afacerii respective, îns ă unele
elemente ale fondului de comer ț sunt absolut obligatorii și nu se poate nici
demara, nici continua o activitate comercial ă în lipsa lor (ne referim la firma
comercial ă și la capitalul social minim impus de lege).
Fondul de comer ț ca bun unitar, precum și elementele sale componente
pot face obiectul unor acte juridice, cum ar fi: vânzare-cump ărare; loca țiune; gaj
etc. Fiind considerat un bun mobil, fondul de comer ț se poate transmite pe cale
succesoral ă, în condi țiile Codului civil. În literatura juridic ă de specialitate, se
opinează că, deși legea nu prevede în mod expres, fondul de comer ț poate fi adus
drept aport într-o alta societate comercial ă2. Aportul în societate al fondului de
comerț se deosebe ște de vânzarea-cump ărarea acestuia, întrucât în cazul
aportului în locul fondului de comer ț, asociatul prime ște părți sociale sau ac țiuni,
câtă vreme în cazul vânz ării, vânzătorul prime ște de la cump ărător prețul
negociat. Titularul fondului de comer ț se poate obliga prin contractul de
societate s ă aducă, drept aport personal, dreptul de proprietate asupra fondului de
comerț sau numai dreptul de folosin ță asupra acestuia, în ambele cazuri trebuind
cuantificat, prin acord de voin ță al asocia ților, care este valoarea efectiv ă a
aportului constituit.

1 Constantin Acostioaei, Elemente de drept pentru economi ști, Editura All Beck,
București, 2001, p. 122.
2 Camelia Stoica, Silvia Cristea, Drept societar – pentru înv ățământul superior
economic , Editura Universitar ă, București, 2008, p. 75 si urm.

FONDUL DE COMER Ț
81 Indiferent de tipul afacerii și de momentul analizei fondului de comer ț
exploatat, teoreticienii includ în mod obligatoriu dou ă categorii de bunuri în
fondul de comer ț:
– bunuri corporale și
– bunuri incorporale.
VIII.2. Elementele corporal e ale fondului de comer ț
a) Bunuri imobile
Activitatea comercial ă presupune în mod obligatoriu existen ța unui sediu,
care trebuie declarat înc ă de la începerea comer țului respectiv. Astfel, comer-
ciantul se serve ște în activitatea sa de bunuri imobile care pot avea acest caracter
prin natura lor (cl ădirea în care se desf ășoară comerțul) sau prin destina ție
(instalații, utilaje, ma șini).
Majoritatea autorilor literaturii de sp ecialitate cu caracter comercial, dar și
jurispruden ța deopotriv ă au decis c ă dacă bunurile tranzac ționate sunt imobile
care constituie elemente ale fondului de comer ț, contopindu-se cu masa
fondului, atunci actele de vânzare-cump ărare referitoare la aceste bunuri sunt
acte de comer ț, și nu acte civile.
În absența unor reguli speciale, transmiterea dreptului de proprietate
privind bunurile imobile, ca și executarea silit ă a acestora urmeaz ă regulile
dreptului comun.
b) Bunurile mobile corporale
Fondul de comer ț cuprinde și bunurile mobile corporale cum sunt:
– materii prime;
– materiale destinate a fi prelucrate;
– precum și produsele finite (m ărfurile) realizate din activitatea
comercial ă.
Doctrina de specialitate a analizat dac ă mărfurile rezultate din activitatea
comerciantului, ori achizi ționate de acesta pentru a fi revândute, sunt sau nu
elemente ale fondului de comer ț. S-a impus p ărerea că, întrucât fondul de comer ț
este o universalitate de bunuri, cuprinzând toate bunurile afectate activit ății
comerciale, m ărfurile trebuie considerate ca elemente ale fondului de comer ț.
VIII.3. Elementele incorporale ale fondului de comer ț
În categoria elementelor incorporale ale fondului de comer ț sunt cuprinse
bunurile care nu au o existen ță fizică materială, concretă, dar de care comer-
ciantul se serve ște în derularea activit ății sale. Bunurile, privite din punct de
vedere juridic, nu sunt doar obiectele cu existen ța fizică, obiectele care pot fi
palpate, ci toate bunurile care au o valoare economic ă și care pot fi evaluate în
bani. Prin urmare, sunt cuprise în fondul de comer ț ca bunuri incorporale

DREPTUL AFACERILOR
82 drepturile care privesc: firma comerciantului, emblema acestuia, clientela și
vadul său comercial, brevetele de inven ții, mărcile de fabric ă, de comer ț și de
servicii, drepturile de autor etc.
Aceste drepturi, denumite și drepturi de proprietate intelectual ă, conferă
comerciantului dreptul exclusiv și autonom de a le exploata în beneficiul s ău, în
condițiile prevăzute de lege.
a) Firma , sau numele comercial, reprezint ă un element de identificare a
întreprinz ătorului respectiv între ceilal ți comercian ți.
Conform art. 30 din Legea nr. 26/1990 cu privire la Registrul comer țului,
firma const ă în numele sau, dup ă caz, denumirea sub care un comerciant este
înmatriculat în registrul comer țului, își exercită comerțul și sub care semneaz ă.
– în cazul comerciantului persoan ă fizică, firma se compune din numele
comerciantului, scris în întregime, adic ă numele de familie și prenumele sau din
numele și inițiala prenumelui.
– firma unei societ ăți în nume colectiv trebuie s ă cuprindă numele a cel
puțin unuia dintre asocia ți, cu men țiunea „societate în nume colectiv”, scris ă în
întregime.
– firma unei societ ăți în comandit ă simplă trebuie s ă cuprindă numele a
cel puțin unuia dintre asocia ții comandita ți, cu men țiunea „societate în
comandită simplă”, scrisă în întregime.
– firma unei societ ăți în comandit ă pe acțiuni se compune dintr-o
denumire proprie, de natur ă a o deosebi de firma altor societ ăți și va fi înso țită
de mențiunea scris ă în întregime „societate pe ac țiuni” sau „SA” ori, dup ă caz,
„societate în comandit ă pe acțiuni”.
– firma unei societ ăți cu răspundere limitat ă se compune dintr-o denumire
care să arate obiectul de activitate, înso țită de mențiunea scris ă în întregime
„societate cu r ăspundere limitat ă” sau „SRL”.
Art. 39 din Legea nr. 26/1990 prevede c ă Oficiul Registrului Comer țului
are obliga ția să refuze înscrierea unei firme care, f ără a introduce elemente de
deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate. Firmele radiate din registrului comer țului nu sunt disponibile doi ani de la data radierii. Prin urmare,
dacă numele comerciantului persoan ă fizică poate fi acela și cu numele altui
comerciant, pentru comerciantul persoan ă juridică denumirea este guvernat ă de
principiul unicit ății.
Ca element incorporal al fondului de comer ț, firma poate fi înstr ăinată, dar
numai odat ă cu fondul de comer ț. În cazul înc ălcării dreptului asupra firmei, prin
înmatricularea unui co merciant cu aceea și firmă, titularul dreptului lezat se poate
adresa instan ței judecătorești și cere radierea înmatricul ării în cauz ă, în condi țiile
art. 25 din Legea nr. 26/1990. Pentru ev entuale prejudicii, titularul dreptului
încălcat poate cere desp ăgubiri, potrivit dreptului comun (dreptului civil).
Utilizarea unei firme poate avea drept consecin ță producerea unei confuzii
cu firma altui comerciant. Folosirea inten ționată de către un alt comerciant a

FONDUL DE COMER Ț
83 firmei comerciale utilizate legitim de altcineva constituie infrac țiunea de
concurență neloială (art. 5 din Legea nr. 11/1991, modificat ă și completat ă prin
Legea nr. 298/2001) și va atrage r ăspunderea penal ă a făptuitorului.
b) Emblema reprezintă, conform art. 30, alin. (2) din Legea nr. 26/1990
„semnul sau denumirea care deosebe ște un comerciant de altul de acela și gen”,
iar alin. (3) al aceluia și articol de lege instituie regula potrivit c ăreia emblemele
vor fi scrise în primul rând în limba român ă.
Emblema este un semn sa u o denumire distinctiv ă, iar în accep țiunea
dreptului afacerilor, prin semn se în țelege o reprezentare grafic ă figurativ ă sau
nefigurativ ă, cum ar fi spre exemplu: COCA-COLA, în primul caz, și Mercedes,
în al doilea caz.
Firma comerciantului poate fi utilizat ă drept emblem ă a acestuia, dac ă
este reprezent ă grafic într-un mod particular, special și inconfundabil, spre
exemplu „ Oriflame ”.
Emblema este facultativ ă, dar protejarea ei nu se ob ține doar din
exploatare, ci trebuie în mod obligatoriu înscris ă în Registrul Comer țului. Prin
înscrierea emblemei, comerciantul dobânde ște un drept de proprietate
incorporal ă asupra acesteia, care poate fi exercitat în condi țiile legii. Astfel,
emblema va putea fi folosit ă de comerciant pe panouri de reclam ă, oriunde ar fi
așezate, pe facturi, scrisori, note de comand ă, tarife, prospecte, afi șe, publica ții și
în orice alt mod, cu condi ția de a fi înso țită în mod vizibil de firma
comerciantului (art. 43 din Legea nr. 26/1990).
Spre deosebire de firm ă, emblema poate fi înstr ăinată nu numai în cadrul
fondului de comer ț, ci și separat. Dimpotriv ă, firma nu poate fi înstr ăinată decât
împreună cu tot fondul de comer ț, deoarece ea desemneaz ă întreaga afacere a
comerciantului.
În cazul în care titularul emblemei a fo st prejudiciat prin înscrierea în
registrul comer țului a unei men țiuni care aduce atingere dreptului s ău de
proprietate incorporal ă asupra unei embleme protejate prin înscriere în registru,
el poate cere instan ței judecătorești radierea acelei men țiuni. Pentru prejudiciile
cauzate prin folosirea f ără drept a unei embleme, persoana vinovat ă va fi
obligată la plata unor desp ăgubiri.
Dacă întrebuin țarea unei embleme este de natur ă să producă confuzie cu
emblema folosit ă legitim de alt comerciant, fapta este considerat ă infracțiune de
concurență neloială și se sancționează în condițiile art. 5 din Legea nr. 11/1991.
c) Clientela și vadul comercial au un rol foarte important pentru acti-
vitatea unui comerciant.
Clientela reprezint ă numărul de clien ți care apeleaz ă în mod constant la
produsele și serviciile unui comerciant. Prin num ăr, calitate și frecvență clientela
caracterizeaz ă situația economic ă a comerciantului, anvergura activit ății sau
precaritatea ei.

DREPTUL AFACERILOR
84 Clientela se afl ă în strânsă legătură cu vadul comercial, care este definit ca
o aptitudine a fondului de comer ț de a atrage cât mai mul ță clienți. Prin natura
sa, vadul comercial nu este un elemen t distinct al fondului de comer ț, ci poate fi
apreciat numai împreun ă cu clientela.
Întrucât clientela este strâns legat ă de fondul de comer ț, dreptul la
clientelă și vadul comercial deopotriv ă nu pot fi transmise separat, ci numai
împreună cu întreg fondul de comer ț.
d) Drepturile de proprietate industrial ă, ca parte a fondului de comer ț,
se referă la invențiile și mărcile care sunt proprietatea unui comerciant.
În reglementarea româneasc ă, cadrul juridic al protej ării invențiilor este
dat de prevederile Legii nr. 64/1991 privind brevetele de inven ție, modificat ă și
completat ă prin Legea nr. 203/2002, republicat ă în decursul aceluia și an.
Drepturile asupra unei inven ții sunt recunoscute și apărate prin brevetul de
invenție eliberat de Oficiul de Stat pentru Inven ții și Mărci (OSIM).
Ca titlu de protec ție a inven ției, brevetul de inven ție conferă titularului s ău
un drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.
Mărcile de fabric ă, de comer ț și de serviciu sunt protejate în dreptul
român de un act normativ mai vechi Legii nr. 77 din 1967, ceea ce a f ăcut
această reglementare perfectibil ă. Actualmente se aplic ă prevederile Legii nr.
84/1998 privind m ărcile și indicațiile geografice, lege modificat ăși completat ă
prin OUG nr. 190/2005. M ărcile sunt semne distinctive folosite de agen ții
economici pentru a deosebi produsele, lucr ările și serviciile lor de cele identice
sau similare ale altor agen ți economici. Titularul dreptului la marc ă are dreptul
exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marc ă, precum și dreptul de a
interzice folosirea aceluia și semn de c ătre alții.
În scopul asigur ării protecției prevăzute de lege, comercian ții au obliga ția
să ceară înscrierea în Registrul Comer țului a men țiunilor privind brevetele de
invenții, mărcile de fabric ă, de comer ț și de serviciu, denumirile de origine și
indicațiile de provenien ță (art. 21 din Legea nr. 26/1990).
e) Drepturile de autor
Proprietarul unui fond de comer ț poate cumula calitatea de autor sau
dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de reproducere și
difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei și, în consecin ță,
dreptul la foloasele patrimoniale corespunz ătoare.
Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor este reglementat ă și
protejată prin prevederile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor, modificat ă
și completat ă substanțial prin Legea nr. 285/2005, dar și prin OUG nr. 123/2005
și OUG nr. 190/2005. Gestiunea optim ă a drepturilor de autor are loc prin
intermediul ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, www.orda.ro).
Atingerile aduse drepturilor de autor, dar și altor elemente ale fondului de
comerț sau fondului de comer ț, privit ca bun unitar, trebuiesc interpretate ca acte
de concuren ță neloială. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 11/1991 constituie

FONDUL DE COMER Ț
85 infracțiunea de concuren ță neloială întrebuin țarea unei firme, unei embleme,
unor desemn ări speciale de natur ă a produce confuzie cu cele folosite în mod
legitim de alt comerciant.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Conceptul de fond de comer ț: definiție și regim juridic.
2. Prezentați elementele componente ale fondului de comer ț.
3. Fondul de comer ț este:
– un bun singular;
– o universalitate de bunuri;
– un tip de organizare a întreprinderii comerciale.

87 Capitolul IX
SOCIETĂȚILE COMERCIALE
Obiective:
 cunoașterea tipurilor de societ ăți comerciale reglementate în dreptul
românesc;
 înțelegerea procedurii de înfiin țare a societ ăților comerciale;
 explicarea modului de func ționare a societ ăților comerciale.
IX.1. Noțiune: apari ție, evoluție, clasificare
În planul dreptului, conceptul de societate comercial ă implică asocierea
unor persoane fizice sau juridice, care pun în comun anumite valori patrimo-
niale, în vederea desf ășurării unei activit ăți economice și a împărțirii beneficiilor
rezultate1.
Conceput ă ca un organism autonom, c ăruia legea i-a conferit personalitate
juridică, societatea comercial ă a apărut ca urmare a unor cauze economice și
sociale, pe m ăsură ce acțiunile individuale ale unei persoane fizice nu au mai
corespuns necesit ății de a îndeplini activit ăți economice de amploare.
Societățile comerciale reprezint ă subiecte colective de drept comercial,
persoane juridice înfiin țate în vederea desf ășurării unei activit ăți aducătoare de
profit. În dreptul român, prima reglementare a societ ăților comerciale, distinct ă
de cea a societ ăților civile, s-a realizat prin Codul Comercial din 1887. Începând
cu anul 1990, dispozi țiile legale privind societ ățile comerciale în dreptul românesc
sunt sintetizate în Legea nr. 31/1990 (legea-cadru pentru activitatea societ ăților
comerciale), modificat ă în numeroase rânduri, republicat ă în 1998 și în 2004
(inclusiv prin Legea nr. 441 din 2006, prin care s-a dispus o noua republicare).
Caracterul de reglementare general ă a societăților comerciale pe care îl are
legea nr. 31/1990 se manifest ă atât prin aceea ca ea prive ște orice societate
comercial ă, indiferent de obiectul ei de activitate, cât și prin faptul ca legea nr.
31/1990 se aplic ă și societăților comerciale cu participare str ăină2.
Legea societ ăților comerciale, în forma sa ini țială, era în principiu
compatibil ă cu dreptul comunitar (ast ăzi denumit Dreptul Uniunii Europene),

1 Crina-Mihaela Letea, Dizolvarea și lichidarea societ ăților comerciale , Editura
Hamangiu, Bucure ști, 2008, p. 2.
2 Ibidem , p. 6.

DREPTUL AFACERILOR
88 din moment ce î și avea sorgintea în legisla ția francez ă, italiană și germană a
societăților comerciale, legisla ții ce stau la baza dreptului comunitar3. Totuși, în
vederea integr ării în Uniunea European ă și, ulterior, ca efect al valorii juridice
mai puternice decât norma de drept intern ă, recunoscut ă normelor de drept
adoptate la nivelul Uniunii Europene, legea societ ăților comerciale a suferit
numeroase modific ări. Au fost aduse îmbun ătățiri cadrului legislativ intern
privind societ ățile comerciale, în vederea implementarii directivelor privind
înlăturarea restric țiilor libert ății de mi șcare și de asociere, directivei
transparen ței sau a publicit ății (inclusiv cu privire la publicitatea înfiin țării de
sucursale într-un alt stat membru), directivei privind validitatea angajamentelor sociale și nulităților care pot afecta o societate comercial ă, directiva privind
fuziunea societ ăților comerciale etc. La nivelul Uniunii Europene, au fost deja
adoptate și sunt transpuse în legisla ția internă a statelor membre câteva zeci de
directive, domeniul fiind în continuare deschis adopt ării unor reguli uniforme
noi, care vor afecta și regulile imperative din statele membre.
Trebuie precizat totodat ă că exista și prevederi în vigoare privind
înființarea și funcționarea unor societ ăți civile, între cele dou ă categorii de
subiecți de drept existând atât similitudini, cât și deosebiri.
Tabelul nr. 1. Asem ănări și deosebiri între regimul juridic
al societăților comerciale și regimul juridic al societ ăților civile
Asemănări Deosebiri
Reprezint ă un grup de persoane care
pun împreun ă niște bunuri pentru desf ă-
șurarea unor activit ăți în comun și
pentru împ ărțirea beneficiilor.Obiectul societ ății comerciale este
desfășurarea unor activit ăți comerciale,
obiectul societ ății civile este derularea
unor opera țiuni civile.
Se înființează ca urmare a încheierii de
către membri a unui contract de socie-
tate. Societatea comercial ă are personalitate
juridică proprie, distinct de personalita-
tea juridic ă a membrilor care o compun.
Contractul de societate este oneros,
comutativ, plurilateral, cu executare succesivă și, de regul ă, consensual.Procedura reglementat ă de lege pentru
înființare este diferit ă în cazul societ ă-
ților comerciale fa ță de societ ățile civile.

Societățile comerciale sunt reglementate
prin prevederile Legii 31/1990, cu modificările
și complet ările ulterioare,
societățile civile sunt reglementate de
prevederile Codului civil în vigoare.

3 Gheorghe Piperea, Societățile comerciale, pia ța de capital și acquis comunitar ,
Editura All Beck, Bucure ști, 2005, p. 15.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
89 Asemănări Deosebiri
Din punctul de vedere al obliga țiilor fis-
cale, legea este mai preten țioasă cu
societățile comerciale, fa ță de societ ățile
civile.
Răspunderea membrilor asocia ți în
societățile comerciale de capitaluri se
limitează la aportul adus în societate, în
cazul societ ăților civile r ăspunderea
mem brilor merge mai departe decât
aportul adus în societate.
Modul de gestionare a patrimoniului
este diferit.
Procedura insolven ței, a reorganiz ării
judiciare și a falimentului are în vedere
doar societ ățile comerciale.
Societățile comerciale pot fi de 5 tipuri,
societățile civile doar de un singur tip.
Dreptul comercial român reglementeaz ă cinci tipuri de societ ăți comer-
ciale, între care membrii fondatori pot s ă aleagă forma care le satisface cel mai
bine interesele financiare și de derulare a afacerii. Pentru alegerea unei anumite
forme de organizare, întreprinz ătorul trebuie s ă cântărescă următoarele elemente:
– capitalul social de care dispune;
– numărul de asocia ți care vor înfiin ța societatea comercial ă respectiv ă;
– tipul de activitate care se va derula (obiectul de activitate al firmei);
– planul de afaceri avut în vedere;
– intențiile pe termen scurt și mediu cu privire la activit ățile comerciale
vizate etc.
Alegerea formei de organizare a societ ății comerciale este la dispozi ția
membrilor fondatori. Norma legal ă care reglementeaz ă tipurile de societ ăți în
dreptul român este o norm ă permisiv ă, care las ă la latitudinea celor interesa ți
alegerea formei de societate comercial ă cea mai oportun ă pentru tipul de
activitate comercial ă avută în vedere. De notat este îns ă faptul că întreprinz ătorul
nu poate opta pentru un tip de societate în afara celor reglementate expres de
lege. Cu alte cuvinte, legea îi d ă voie să aleagă dar nu îi permite s ă depășească
limitele avute în vedere de legiuitor în momentul adopt ării Legii nr. 31/1990. De
exemplu, sunt reglementate tipuri speciale de activit ăți comerciale care nu se pot
desfășura decât prin intermediul unei societ ăți pe acțiuni (societ ățile bancare,
societățile de asigur ări, societățile de intermediere de valori mobiliare etc.).

DREPTUL AFACERILOR
90 Deoarece nici Legea nr. 31/1990 și nici Codul Civil Român nu cuprind o
definiție a societ ăților comerciale, revine autorilor de literatur ă juridică rolul de a
defini acest concept.
Din defini ția dată în doctrin ă rezultă că „societatea este un contract în
temeiul c ăruia două sau mai multe persoane se în țeleg să pună în comun
anumite bunuri pentru a desf ășura împreun ă o anumit ă activitate, în vederea
realizării și împărțirii beneficiilor care vor rezulta ”4.
Societatea comercial ă prezintă următoarele elemente caracteristice:
– fiecare asociat se oblig ă să pună în comun o valoare patrimonial ă (aport);
– asociații se oblig ă să desfășoare împreun ă o activitate care constituie
obiectul societ ății;
– toți asociații particip ă la realizarea și împărțirea beneficiilor și pierderilor.
Caracterele juridice ale contractului de societate sunt:
– contractul este un act juridic multilateral (plurilateral ) în sensul c ă la
încheierea sa particip ă două sau mai multe persoane;
– contractul este cu titlu oneros : fiecare asociat urm ărește realizarea unui
folos patrimonial, adic ă obținerea de beneficii;
– contractul este comutativ , înțelegând prin aceast ă trăsătură că întinderea
obligației fiecărui membru asociat este cunoscut ă din momentul încheierii
contractului;
– contractul este consensual , ceea ce înseamn ă că se încheie prin simplul
acord de voin ță al părților, fără ca vreo formalitate suplimentar ă să fie impus ă de
norma juridic ă5.
IX. 2. Clasificarea societ ăților comerciale
Art. 2 din Legea nr. 31/1990 prevede expres c ă societatea comercial ă
poate lua una dintre urm ătoarele forme juridice:
– societatea în nume colectiv;
– societatea în comandit ă simplă;
– societatea pe ac țiuni;
– societatea în comandit ă pe acțiuni;
– societatea cu r ăspundere limitat ă.
În doctrina dreptului afacerilor sunt folosite mai multe criterii de clasifi-
care a societ ăților comerciale, care au importan ță diferită pe planul dreptului.
Dintre criteriile mai des folosite men ționăm: natura societ ății, întinderea
răspunderii asocia ților, împărțirea capitalului social, putin ța emiterii unor titluri
de valoare și provenien ța capitalului social.

4 Stanciu C ărpenaru, Drept comercial român , Editura Allbeck, Bucure ști, 1998,
p. 131.
5 Ibidem .

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
91 o După natura lor sau dup ă prevalen ța elementului personal asupra celui
patrimonial sau vice versa, societ ățile comerciale sunt:
– societăți de persoane , care se constituie dintr –un număr mic de
persoane, pe baza cunoa șterii și încrederii reciproce în calit ățile personale ale
asociaților. Includem în aceast ă categorie SNC și SCS;
– societăți de capitaluri , care se constituie într –un număr mare de asoci-
ați, impus de m ărimea capitalului social minim prevazut de lege, interes, cali-
tățile personale ale asocia ților. Elementul esen țial îl reprezint ă cota de capital
investită de asociat și nu calitățile sale personale. Intr ă în aceast ă categorie SA și
SCA.
Caracteristic pentru societatea cu r ăspundere limitat ă (SRL) este faptul c ă
împrumut ă unele caractere atât de la societatea de persoane, cât și de la
societatea de capitaluri. Pe de o parte interesul asocierii într –o SRL poate fi
adunarea capitalului in țial pentru demararea afacerii, pe de alt ă parte, încrederea
în ceilalți asociați te determin ă să înființezi în comun un SRL și nu un alt tip de
societate, de exemplu o SA ale c ărei acțiuni le po ți înstrăina după liberul plac.
o După numărul de membri asociați impus de lege sunt:
– societăți de asociat unic SRL;
– societăți cu num ăr maxim de asocia ți (maxim 50 permite legea tot
pentru SRL);
– societăți cu num ăr minim de asocia ți (2 pentru SA și SCA, conform
art. 10 din Legea nr. 441 din 2006).
o După posibilitatea de a emite titluri :
– societăți care pot emite titluri (ac țiuni și obligațiuni) sunt SA și SCA;
– societăți care nu pot emite titluri de valoare sunt SRL, SNC și SCS.
o După forma de r ăspundere :
– societăți comerciale pentru care membrii asocia ți răspund nelimitat și
solidar, inclusiv cu bunurile proprii SNC;
– societăți pentru care membrii asocia ți răspund limitat doar la valoarea
capitalului social subscris sunt SRL și SA;
– societăți ai căror membri asocia ți au răspundere mixt ă (adică unii
dintre membrii asocia ți răspunde limitat la valoarea apor tului aufds în societate,
iar alții răspund nelimitat, inclusive cu bunurile personale) sunt SCA și SCS.
o După modul de împ ărțire a capitalului social :
– sunt societ ăți cu capitalul social împ ărțit în acțiuni SA și SCA;
– sunt societ ăți comerciale cu capitalul social împ ărțit în părți sociale
SCS, SRL și SNC.
o După durată:
– sunt societ ăți comerciale cu durat ă de înființare nelimitat ă;

DREPTUL AFACERILOR
92 – membrii asocia ți pot decide ca societatea s ă aibă o durată de viață
determinat ă.
o După provenien ța capitalului :
– societăți cu capitat integral autohton;
– societăți comerciale cu capital str ăin;
– societăți comerciale cu capital mixt.
o După mărimea capitalului social :
– societăți comerciale mici și mijlocii;
– societăți comerciale mari.
Particularit ățile formelor de societate comercial ă impun o analiz ă a
fiecărui tip de societate în parte.
a) Societatea în nume colectiv (SNC)
Este acea societate ale c ărei obliga ții sociale sunt garantate cu patrimoniul
social și cu răspunderea nelimitat ă și solidară a tuturor membrilor asocia ți.
Caracterul nelimitat al r ăspunderii const ă în faptul c ă fiecare dintre
asociați răspunde integral și solidar cu întregul s ău patrimoniu personal, pentru
datoriile societ ății. Cu alte cuvine, dup ă epuizarea patrimoniului propriu al
societății comerciale pentru achitarea datoriilor acesteia, dac ă mai sunt crean țe
neonorate, creditorii se vor putea îndrepta împotriva bunurilor personale ale membrilor asocia ți într-o SNC. Datorit ă riscurilor foarte mari pe care le ofer ă
acest tip de societate pentru membrii asocia ți ea este mai pu țin utilizat ă astăzi.
b) Societatea în comandit ă simplă (SCS)
Acest tip de societate presupune în mod obligatoriu dou ă categorii de
asociați: comanditarii (împrumut ătorii) și comandita ții (comercian ții).
Comandita ții au aceea și poziție în societate cu asocia ții în nume colectiv, ei
răspunzând nelimitat și solidar pentru întregul pasiv al societ ății la care sunt
membri comandita ți.
Comanditarii, dimpotriv ă, se asociaz ă doar pentru o sum ă limitată. Ei
furnizează un aport la capitalul social al firmei, care formeaz ă în același timp și
limita pentru care ei r ăspund pentru riscurile afacerii.
c) Societatea pe ac țiuni (SA)
Este societatea al c ărei capital social este împ ă
rțit în părți egale și în
principiu indivizibile, numite ac țiuni și care este constituit ă din asocia ți, numiți
acționari, care r ăspund doar în limita aportului ini țial adus în societate sau în
limita valorii nominale a ac țiunilor și nu cu bunurile proprii.
Acționarii răspund numai pân ă la concuren ța acțiunilor ce le de țin.
Acțiunile sunt hârtii de valoare care constituie titlu ce atest ă participarea la
capitalul unei societ ăți și dă dreptul de ținătorilor să primeasc ă un dividend, dac ă

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
93 firma obține profit. Dividendul este partea din profitul societ ății pe acțiuni care
se repartizeaz ă acționarilor pentru fiecare ac țiune.
Acțiunile pot fi nominale sau la purt ător și sunt, în general, negociabile.
Acțiunile se vând pe pia ța de capital și au valori mult diferite fa ță de valoarea
nominală înscrisă eventual pe titlul constatator al ac țiunii. Acțiunile la purt ător
pot trece cu u șurință de la un de ținător la altul, ceea ce confer ă societății pe
acțiuni care emite ac țiuni la purt ător denumirea de societate anonim ă. Nu are
prea mare importan ță persoana ac ționarului, ceea ce conteaz ă este aportul adus
de acesta în societate. Tocmai de aceea, societ ăți pe acțiuni se pot înfiin ța și prin
subscripție publică.
Organismul decizional cel mai important al unei SA îl constituie AGA
(adunarea general ă a acționarilor) care poate fi ordinar ă (în principiu anual ă) sau
extraordinar ă.
AGA func ționează după principiul majorit ății capitalului, nu al majorit ății
celor prezen ți în adunare, tocmai pentru c ă SA sunt societ ăți de capitaluri și nu
societăți la care membrii se asociaz ă datorită calităților lor personale.
Aplicarea principiului majorit ății capitalului st ă la baza desemn ării
celorlalte organe de conducere, sunt ap robate conturile a nuale de venituri și
cheltuieli (bilan țul contabil) și este modificat, atunci când este cazul, actul
constitutiv al societ ății.
În principiu, dreptul de vot este ata șat unei ac țiuni, toți acționarii având
drept de vot. Exist ă însă și societăți pe acțiuni la care unii ac ționari au un drept
de vot privilegiat. Acest lucru este posibil doar dac ă prin actul constitutiv
membrii fondatori au stabilit astfel de categorii de ac țiuni. De exemplu, în
contractul de societate se pot stipula unele drepturi de preferin ță pentru cei al
căror aport const ă în mobile sau alte bunuri în natur ă, ori elemente ale unui fond
de comer ț, drepturi ce le asigur ă restituirea acestor bunuri, la lichidarea
societății6.
Totodată, acționarii au și dreptul la informare, un drept personal
nepatrimonial relativ, accesoriu dr eptului de proprietate asupra ac țiunilor, care
își are sorgintea în principiul controlului exercitat de ac ționari asupra gestiunii
societății. Dreptul la informare apar ține tuturor ac ționarilor, indiferent de
mărimea capitalului de ținut la societatea emitent ă7.
Societatea pe ac țiuni este destinat ă întreprinderilor care presupun
capitaluri mari, adunate de la un num ăr mare de persoane. Din acest motiv,
societatea pe ac țiuni utilizeaz ă frecvent economiile marelui public.

6 Romul Petru Vonica, Dreptul societ ăților comerciale , Editurile Holding Reporter și
Albastră, București, 1998, p. 72.
7 Cristian Du țescu, Drepturile ac ționarilor , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2007,
p. 132.

DREPTUL AFACERILOR
94 Pentru înfiin țarea societ ății pe acțiuni legea stabile ște capitalul social
minim de 90.000 lei, echivalentul a 25. 000 euro la momentul stabilirii acestui
plafon, stabilit prin HG la interval de 2 ani.
d) Societatea în comandit ă pe acțiuni (SCS)
Este o variant ă a societății pe acțiuni. În cadrul acestei societ ăți capitalul
social este împ ărțit în acțiuni și, în acela și timp, exist ă două categorii de membri
asociați:
– comandita ții, care au calitatea de comercian ți și care răspund nelimitat
și solidar pentru datoriile societ ății, întocmai ca membrii asocia ți într –o societate
în nume colectiv;
– comanditarii, care au calitatea de ac ționari și răspund limitat, pân ă la
concurența acțiunilor lor, întocmai ca ac ționarii dintr –o societate pe ac țiuni
propriu –zisă.
În practic ă, această formă de societate este rar întîlnit ă, deoarece este un
hibrid între societatea pe ac țiuni și societatea în comandit ă care determin ă o stare
de precau ție în rândul poten țialilor parteneri de afaceri.
e) Societatea cu r ăspundere limitat ă (SRL)
Este tipul de societate care împrumut ă atât trăsăturile caracteristice
societății în nume colectiv, cât și cele ale societ ății pe acțiuni.
SRL este în acela și timp o societate de persoane și capitaluri.
o este o societate de persoane pentru c ă părțile sociale nu sunt repre-
zentate prin titluri negociabile (cum sunt ac țiunile) și nu pot fi cedate unor
asociați decât dac ă aceștia sunt primi ți de majoritatea celorlal ți asociați.
o este o societate de capitaluri, deoarece asociatul aduce o sum ă de bani
în cadrul societ ății, în raport cu care î și limitează riscul (de unde și denumirea de
SRL). Ca urmare, fiecare asociat va fi ținut pentru datoriile societ ății numai pân ă
la limita capitalului subscris personal.
Art. 12 din Legea nr. 31/1990 cu modific ările ulterioare stabile ște condiția
ca SRL s ă nu poată depăși 50 de asocia ți, în schimb poate fi constituit ă și de o
singură persoană: SRL de asociat unic (art. 5, alin. (1) din lege). Art. 14 din lege
prevede c ă o persoan ă fizică sau o persoan ă juridică nu poate fi asociat unic
decât într-o singur ă societate cu r ăspundere limitat ă. Mai mult, o societate cu
răspundere limitat ă nu poate avea ca asociat unic o alt ă societate cu r ăspundere
limitată, alcătuită dintr-o singur ă persoană.
În caz de înc ălcare a acestor prevederi, statul, prin Ministerul Finan țelor
Publice, precum și orice persoan ă interesat ă poate cere dizolvarea pe cale
judecătorească a unei societ ăți astfel constituite.
SRL prezint ă mari avantaje, cel mai important fiind r ăspunderea limitat ă a
membrilor asocia ți doar la limita capitalului social subscris și valoarea foarte
redusă a capitalului social minim prev ăzut de lege (200 lei). Din aceste motive
este cea mai r ăspândită formă de societate comercial ă în dreptul român.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
95 IX.3. Înfiin țarea societ ăților comerciale
Constituirea societ ăților comerciale are la baz ă un contract încheiat de
către persoanele interesate. Este vorba de contractul de societate prin care
asociații se înțeleg să pună în comun anumite bunuri, s ă desfășoare o activitate
comercial ă și să împartă beneficiile rezultate.
Contractul de societate este considerat actul constitutiv al societ ății
comerciale, indiferent de forma ei. În cazul societ ății pe acțiuni sau în comandit ă
pe acțiuni și societății cu răspundere limitat ă, legea prevede necesitatea unui al
doilea act constitutiv care este statutul societ ății.
Conform art. 6 din Legea nr. 31/1990, semnatarii actului constitutiv
precum și persoanele care au rol determinant în constituirea societ ății sunt
considera ți fondatori. Nu pot fi fondatori persoanele care potrivit legii sunt
incapabile sau au fost condamnate pentru gestiune frauduloas ă, abuz de
încredere, m ărturie mincinoas ă, dare sau luare de mit ă, precum și pentru alte
infracțiuni prevăzute de Legea nr. 31/1990 cu modific ările ulterioare.
Calitatea de membru în societatea comercial ă înceteaz ă o dată cu
desființarea societ ății respective, prin retragerea persoanei, prin deces sau prin
excludere. În conformitate cu art. 222 din legea societ ăților comerciale, pot fi
excluși numai asocia ții din societ ățile în nume colectiv, în comandit ă simplă sau
cu răspundere limitat ă, precum și asociații comandita ți în societatea în
comandită pe acțiuni, pentru urm ătoarele motive:
– asociații care, pu și sub interdic ție, nu aduc aportul la care s –au obligat;
– asociații cu răspundere nelimitat ă, care sunt în faliment sau care au
devenit legalmente incapabili;
– asociații cu răspundere nelimitat ă care se amestec ă fără drept în admi-
nistrație, întrebuin țează bunurile, capitalul sau creditul societ ății în folos
personal, f ără consimțământul scris al celorlal ți asociați, care au luat din
fondurile societ ății mai mult decat li s –a fixat pentru cheltuielile f ăcute sau
pentru cele ce urmeaz ă să le facă în interesul societ ății;
– asociații administratori care comit fraud ă în dauna societ ății sau se
servesc de semn ătura social ă sau de capitalul social în folosul lor sau al altora.
Excluderea asocia ților este de competen ța exclusiv ă a instan țelor
comerciale, respectiv a tribunalelor. Prin ac țiunea în excludere, se solicit ă
instanței să elimine dintre asocia ți pe acela care a comis una sau mai multe
dintre faptele prev ăzute la art. 222 din legea societ ăților comerciale, stabilind
totodată modificarea structurii particip ării la capitalul social a celorlal ți asociați
și înregistrarea în Registrul comer țului a modific ărilor aferente8.

8 Crenguța Leaua, Societăți comerciale. Proceduri speciale , Editura C.H. Beck,
București, 2008, p. 253 si urm.

DREPTUL AFACERILOR
96 Din dispozi țiile legii societ ăților comerciale republicat ă, rezultă că pentru
constituirea societ ăților comerciale se parcurg mai multe etape:
 etapa consensual ă în care viitorii asocia ți întocmesc actul constitutiv,
potrivit voin ței comune și cu respectarea condi țiilor impuse de lege;
 etapa controlului justi ției prin judec ătorul competent s ă soluționeze
plângerea pe care, eventual, asociatul nemul țumit a fomulat –o împotriva
rezoluției directorului Oficiului Registrului Comer țului;
 etapa publicit ății, prin înmatricularea societ ății în Registrul comer țului,
inclusiv publicarea actului constitutiv în Monitorul Oficial.
Formalitățile de constituire a societ ăților comerciale au fost simplificate
continuu în cei aproape 25 de ani de când a fost adoptat ă legea-cadru, venind în
întâmpinarea nevoii de solu ționare cu celeritate a cererilor privind înfiin țarea sau
modificarea societ ăților comerciale.
Actul constitutiv se consider ă valabil încheiat atunci când exist ă un înscris
sub semn ătură privată, care se semneaz ă de toți asociații sau, în caz de
subscripție publică (formă specială de constituire a societ ăților pe ac țiuni), de
fondatori. De și nu este preferat ă de către membrii fondatori, datorit ă costurilor
suplimentare și consumului suplimentar de timp, forma autentic ă (încheierea
actului constitutiv la sediul unui bir ou notarial) a actului constitutiv este
obligatorie atunci când:
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se afl ă un teren;
această condiție ține de îndeplinirea rigorilor privind publicitatea imobiliar ă;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandit ă simplă;
cerința formei autentice este justificat ă d e f o r m a d e r ăspundere a asocia ților
într-o societate de persoane, notarul fiind cel care va certifica voin ța liber
exprimată a membrilor fondatori de a r ăspunde nelimitat și solidar pentru toate
datoriile societ ății;
c) societatea pe ac țiuni se constituie prin subscrip ție public ă; modul
special de constituire al acestei societ ăți impune ca actul constitutiv s ă fie
redactat la un notar, nu de c ătre membrii fondatori singuri, sub forma înscrisului
sub semnatur ă privată.
Indiferent de forma în care a fost încheiat actul constitutiv al societ ății
comerciale, acesta dobânde ște dată certă prin depunerea la oficiul Registrului
comerțului.
Actul constitutiv are natur ă contractual ă și este definit ca acord de voin ță
liber exprimat prin care dou ă sau mai multe persoane consimt s ă constituie, prin
aporturi individuale, un fond comun, destinat unei activit ăți comerciale sau
speculative, desf ășurate împreun ă, prin îndeplinirea de acte de comer ț, în scopul
de a împărți foloasele realizate.
Din defini ție rezultă următoarele aspecte specifice contractului de socie-
tate:

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
97 – membrii asocia ți convin s ă pună ceva în comun, adic ă fiecare asociat se
obligă să aducă bunuri în societate. Aceast ă contribu ție a asocia ților poart ă
numele de aport;
– asociații pun laolalt ă anumite bunuri cu inten ția de a colabora în desf ă-
șurarea activit ății comerciale;
– activitatea comercial ă se realizeaz ă în vederea ob ținerii și împărțirii
beneficiilor repartizate propor țional, în principiu cu aportul social al asocia ților.
Prin aport se în țelege valoarea patrimonial ă cu care fiecare asociat
convine s ă contribuie la înfiin țarea societ ății sau prin subscrip ție ulterioar ă. Ca
orice alt act juridic, no țiunea de aport social are dou ă laturi distincte:
 manifestare de voin ță, prin care asociatul se oblig ă să contribuie la
constituirea fondului comun;
 și un fapt juridic constând în predarea, la data convenit ă, a bunului
subscris.
De mărimea aporturilor depinde puterea economic ă a persoanei juridice
care se lanseaz ă în afaceri. Aportul poate avea urm ătoarele forme:
 în numerar , are ca obiect o sum ă de bani pe care asociatul se oblig ă s–o
transmită societății;
 în natură, are ca obiect anumite bunuri care pot fi imobile (cl ădiri) sau
mobile corporale (m ărfuri) ori incorporale (brevete de inven ții);
 în industrie , are ca obiect munca sau activitatea pe care asociatul
promite s ă o efectueze în societate, având în vedere competen ța și calificarea sa.
Art. 15 din Legea nr. 31/1990 prevede c ă aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea oric ărei forme de societate.
Aporturile în natur ă sunt admise la toate formele de societate. Aceste
aporturi se realizeaz ă prin transferarea drepturilor corespunz ătoare și prin
predarea efectiv ă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Pentru
evidențierea acestor raporturi în capitalul social este necesar ă o expertiz ă
evaluatorie a bunurilor aduse ca aport.
Aporturile în industrie (în munc ă) sunt permise, conform prevederilor art.
15 din legea societ ăților comerciale, numai asocia ților din societatea în nume
colectiv și asociaților comandita ți (care r ăspund nelimitat și solidar) din
societățile în comandit ă. Un atare aport nu este cuprins în capitalul social,
deoarece el nu poate constitui un element al gajului general al creditorilor
societății. Totuși, în schimbul aportului în presta ții în munc ă, asociatul are
dreptul să participe la împ ărțirea beneficiilor și a activului social și, totodată, are
obligația să participe la pierderi. În acest scop, aportul în presta ții în munc ă
trebuie evaluat și precizat în actul constitutiv9.
Aportul în industrie poate fi justificat de priceperea sau competen ța
profesional ă a unuia dintre membri asocia ți, care justific ă asocierea acestuia în

9 Stanciu C ărpenaru, op.cit. , p. 148.

DREPTUL AFACERILOR
98 societate f ără nici o contribu ție de ordin material. Aporturile asocia ților trebuie
surprinse nu numai în individualitatea lor, ci și în totalitatea acestora, ele
constituie elemente ale patrimoniului societ ății. Aportul în presta ții în munc ă dă
dreptul asociatului s ă participe la împ ărțirea profitului realizat, de aceea el
trebuie evaluat și precizat în actul constitutiv. Un aport în munc ă îl poate
constitui și know –how–ul, iar activitatea pe care asociatul promite s ă o efectueze
în societate, având în vedere competen ța și calificarea sa, se circumscrie în
terminologia legii, no țiunii de aport în industrie10.
Prin capital social al unei societ ăți comerciale se în țelege expresia valoric ă
a totalității aporturilor asocia ților care particip ă la constituirea societ ății.
Capitalul social are o dubl ă semnifica ție:
 contabilă: în sensul c ă este eviden țiat la pasiv, întrucât el reprezint ă
aportul asocia ților care la dizolvarea societ ății trebuie restituit;
 juridică: în sensul c ă el constituie gajul general al creditorilor societ ății.
Datorită acestui fapt capitalul social este fix pe toat ă durata societ ății. El
poate fi modificat în sensul m ăririi sau mic șorării sale, numai în condi țiile
prevăzute de lege, prin modificarea contractului de societate.
Capitalul social prezint ă interes și sub urm ătorul aspect: în raport de
capitalul social se determin ă beneficiile societ ății și se calculeaz ă rezervele
acesteia. În cazul în care el se diminueaz ă sub o anumit ă limită, datorită folosirii
sale în desf ășurarea activit ății, legea prevede obliga ția reîntregirii sau reducerii,
prin modificarea actului constitutiv, mai înainte de a se face repartizarea beneficiilor.
Legea face distinc ț
ie între capitalul subscris și capitalul v ărsat.
Capitalul subscris reprezint ă valoarea total ă a aporturilor cu care asocia ții
s–au obligat s ă contribuie la constituirea societ ății. Capitalul v ărsat reprezint ă
valoarea total ă a capitalurilor realizate și care au intrat efectiv în patrimoniul
societății.
Capitalul nu trebuie numai subscris, ci și vărsat. La constituirea societ ății
pe acțiuni sau în comandit ă pe acțiuni, capitalul social v ărsat de fiecare asociat
nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris, dac ă prin lege nu se dispune
altfel.
Restul de capital social trebuie v ărsat în termen de 12 luni de la înmatri-
cularea societ ății.
Conform modific ărilor aduse prin Legea nr. 441/2006, capitalul social
minim al societ ăților pe ac țiuni trebuie s ă fie de 90.000 lei, iar la SRL de 200 lei
(art. 10 –11 Legea nr. 31/1990).
Capitalul social este divizat în anumite frac țiuni, denumite diferit dup ă
forma juridic ă a societății:
– părți de interes, la SNC;

10 Crina-Mihaela Letea, op.cit. , p. 50.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
99 – părți sociale la SRL;
– acțiuni în cazul societ ății pe acțiuni și al celei în comandit ă pe acțiuni.
Asociații dobândesc un num ăr de părți sociale, p ărți interese ori ac țiuni
corespunz ător valorii aportului fiec ăruia.
Capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul societ ății, ele se
deosebesc prin urm ătoarele elemente:
– în timp ce capitalul social este expresia valoric ă a aporturilor asocia ților,
patrimoniul societ ății este o universalitate juridic ă, în care sunt cuprinse toate
drepturile și obligațiile, precum și bunurile societ ății, care se creeaz ă în timpul
funcționării societății;
– capitalul social este fix pe toat ă durata societ ății, patrimoniul societ ății
este variabil în func ție de rezultatele societ ății;
– capitalul social este numai o parte a activului patrimonial. În nici un caz
patrimoniul nu poate fi mai mic decât capitalul social;
– veritabila garan ție a creditorilor societ ății o reprezint ă patrimoniul
societății, și nu capitalul social. Într –adevăr, în cazul nerespect ării obligațiilor de
către societate, creditorii vor urm ări bunurile aflate în patrimoniul societ ății.
Limita urm ăririi este dat ă de capitalul social, deoarece, prin publicitatea
actului constitutiv, ter ții au fost informa ți de capitalul social al societ ății.
Cel de –al doilea element specific al societ ăților comerciale este parti-
ciparea asocia ților la beneficii și pierderi. Beneficiile reprezint ă serviciile sau
bunurile procurate de la o societate, în condi ții mai avantajoase decât acelea care
s–ar obține în alte împrejur ări sau circumstan țe.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 31/990 contractul de societate trebuie s ă
prevadă „partea fiec ărui asociat la beneficii și pierderi”. În lipsa unei stipula ții
contrare, dividentele se vor pl ăti în propor ție de cota de participare la capitalul
social.
Pentru presta țiile în natur ă ale unui asociat în favoarea societ ății, nu se va
acorda o cot ă mai mare din beneficiile ob ținute, ci numai o remunera ție. Dacă
beneficiul realizat nu este destinat împ ărțirii între asocia ți, nu ne afl ăm în
prezența unei societ ăți comerciale, ci a unei asocia ții fără scop lucrativ, de
exemplu o societate de binefacere.
Pentru a ști dacă există beneficii la o societate trebuie s ă se aștepte
sfârșitul exerci țiului financiar, când se întocme ște bilanțul și contul de beneficii
și pierderi. Existen ța și realitatea dividendelor se dovedesc cu bilan țul anual al
societății, mai exact cu rezultatele înscrise în contul de profit și pierdere. Dac ă
beneficiile sau dividendele nu sunt reale, atunci plata efectiv ă a acestora se va
face din capitalul social al firmei, ceea ce este interzis. Capitalul social al firmei
are funcție de gaj general pentru drepturile creditorilor și nu poate fi împ ărțit
între asocia ți decât la lichidarea firmei, dac ă după plata datoriilor capitalul social
este neafectat.

DREPTUL AFACERILOR
100 Achitarea unor dividende fictive angajeaz ă răspunderea patrimonial ă și
penală a administratorului sau a directorului financiar –contabil, dup ă caz.
Ca act constitutiv, contractul de societate trebuie s ă cuprindă anumite
clauze care s ă stabileasc ă relațiile dintre asocia ți. Aceste clauze sunt prev ăzute
de Legea nr. 31/990 diferen țiat în func ție de forma juridic ă a societății.
Majoritatea clauzelor sunt comune tu turor formelor juridice de societate
comercial ă. Pe lângă clauzele comune, contractul de societate poate s ă cuprindă
și anumite clauze specifice unei anumite forme juridice de societate comercial ă.
Clauzele expres prev ăzute de lege trebuie, în mod obligatoriu, s ă fie
cuprinse în contractul de societate. În cazul nerespect ării acestei obliga ții
instanța va putea refuza autorizarea func ționării societății comerciale.
Clauzele contractului materializeaz ă voința asociaților privind constituirea
societății.
Acest fapt este atestat prin semnarea contractului de c ătre toți asociații
care particip ă la încheierea contractului.
– Clauze de identificare a p ărților
Părțile contractante se determin ă potrivit principiilor dreptului civil
referitoare la identificarea persoanelor fizice și juridice. În cazul persoanelor
fizice, în contract se va trece numele, prenumele, domiciliul și cetățenia aso-
ciaților codul numeric personal, locul și data na șterii, domiciliul și cetățenia
asociaților persoane fizice.
În cazul unor persoane juridice trebuie s ă se arate denumirea, sediul și
naționalitatea asocia ților persoane juridice; num ărul de înregistrare în registrul
comerțului sau codul unic de înregistrare, potrivit legii na ționale. Dac ă pentru
persoanele fizice este suficient ă semnătura în contractul de societate pentru a se
proba inten ția de a se asocia, pentru persoanele juridice este obligatorie prezen ța
unei hotărâri a membrilor asocia ți sau a unei decizii a consiliului de admi-
nistrație, după caz, pentru a se înfiin ța o nouă societate, cu participarea în
calitate de asociat a unei persoane juridice.
La societatea în comandit ă simplă se vor ar ăta asocia ții comanditari,
asociații comandita ți, precum și reprezentantul fiscal, dac ă este cazul.
– Clauze privind identificarea viitoarei societ ăți comerciale
Aceste clauze vizeaz ă denumirea sau firma societ ății, forma juridic ă,
sediul societ ății etc.
Ca atribut de identificare, sediul societ ății, denumit și sediul social, este
locul care situeaz ă în spațiu societatea comercial ă ca subiect de drept. El este
stabilit de p ărțile contractante, având în vedere locul unde societatea î și va
desfășura activitatea comercial ă. Pentru fixarea drept sediu a unui anumit imobil
nu este suficient ă indicarea acestuia, ci este necesar un document jusitificativ, fie
un act de proprietate asupra spa țiului fie un contract de închiriere încheiat în
numele societ ății.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
101 La același sediu vor putea func ționa mai multe societ ăți, dacă cel puțin o
persoană este în condi țiile legii, asociat în fiecare dintre aceste societ ăți.
– Clauze privind caracteristicile societ ății
 Obiectul societ ății se va indica în contract cu precizie și în mod concret
prin arătarea activit ăților faptele de comer ț pe care le va s ăvârși societatea.
 Durata societ ății se stabile ște de asemenea de c ătre membrii asocia ți și
va fi men ționată în contractul de societate. Ei se pot în țelege asupra unui termen
în cadrul c ăruia să existe societatea ori pot conveni ca durata societ ății să fie
nelimitată. Precizarea duratei societ ății prezintă interes practic, în cazul stabilirii
unui termen întrucât la expirarea lui societatea se dizolv ă de drept. În cazul unei
durate nelimitate, asocia ții la SNC și în comandit ă simplă trebuie s ă precizeze
condițiile în care societatea de persoane va continua cu mo ștenitorii asociatului
decedat.
 Capitalul social: în contractul de societate se va men ționa capitalul
social subscris și capitalul v ărsat, aportul fiec ărui asociat, în numerar sau alte
bunuri, modul evalu ării și data la care se va v ărsa întregul capital social subscris.
 Se va arăta, de asemenea, modul în care a fost divizat capitalul social,
numărul și valoarea nominal ă a acțiunilor sau p ărților sociale și repartizarea
acestora între asocia ți.
– Clauze privind conducerea și gestiunea societ ății
Asociații trebuie s ă stabileasc ă persoanele din rândurile asocia ților ori din
afara societ ății care vor administra și reprezenta societatea, cu precizarea
puterilor lor. În cazul SA și a societ ăților în comandit ă pe acțiuni, în contract
trebuie să se stabileasc ă și:
 condițiile pentru valabilitatea deliber ărilor adun ării generale și modul
de exercitare a dreptului de vot;
 prerogativele speciale ale administrato rului sau ale consiliului de admi-
nistrație, dacă se acordă astfel de prerogative.
 numărul, numele, prenumele și cetățenia cenzorilor societ ății.
– Clauzele privind drepturile și obligațiile asocia ților
Asociații trebuie s ă stabileasc ă în contract drepturile și obligațiile ce le
revin. În cazul SNC, SRL și societăților în comandit ă simplă, prin art. 7 din
Legea nr. 31/1990 se cere s ă se stabileasc ă „partea fiec ărui asociat la beneficii și
pierderi”.
Dreptul român interzice clauza leonin ă (clauza leului), respectiv preve-
derea potrivit c ăreia un membru asociat particip ă doar la beneficii și nu suport ă
niciodată pierderile firmei. Inserarea unei astfel de clauze în contractul de
societate are efecte nule.
Pentru societ ățile care au capitalul social frac ționat în ac țiuni, respectiv în
cazul societ ăților pe ac țiuni sau în comandit ă pe acțiuni, în contract trebuie s ă se
prevadă modul de distribuire a dividendelor.

DREPTUL AFACERILOR
102 – Clauze privind dizolvarea și lichidarea societ ății
Cel mai adesea, cu privire la aceast ă problem ă, asociații reproduc
dispozițiile legale ori fac trimitere la ele. Aceste prevederi sunt detaliate într –un
capitol separat.
– Clauze privind sucursalele și filialele societ ății
La constituirea societatii comerciale, as ociatii pot avea în vedere de la bun
început extinderea activit ății în altă țară, în alte localit ăți sau în aceea și
localitate, dar la o loca ție diferită. Dacă se are în vedere înfiin țarea de sucursale
sau filiale ale societ ății, contractul de societate trebuie s ă cuprindă denumirea și
locul sediilor din str ăinătate și din țară. Filiala este o alt ă societate comercial ă,
constituită de societatea –mamă, care deține majoritatea sau ch iar capitalul social
integral. Conform Legii nr. 31/1990, filiala are personalitate juridic ă distinctă și
participă la tranzac ții și operațiuni comerciale în nume propriu. Filiala va avea
una dintre formele de societate comercial ă reglementate de lege, nu neaparat
forma pe care o are societatea a c ărei filială este.
Deși are personalitate juridic ă separată, comportamentul filialei poate fi
imputat societ ății–mamă, mai ales atunci cand filiala nu ia decizii autonom
privind comportamentul s ău pe pia ță, ci îndepline ște instruc țiunile socie-
tății–mamă, în baza leg ăturilor economice, organizatorice și juridice existente
între ele. Într –o asemenea situa ție, societatea mam ă și filiala formeaz ă o singură
unitate economic ă, iar prima nu se poate exonera de r ăspundere decât dac ă poate
demonstra c ă cealaltă a acționat absolut independent11.
Sucursala este un dezmembr ământ, fără personalitate juridic ă, a societății
comerciale, o sub –unitate care nu are personalitate juridic ă proprie, nu are
autonomie decizional ă și funcțională. Sucursala nu particip ă în nume propriu la
operațiuni juridice, actele sale fiind realizate de c ătre reprezentan ții direcți ai
societății de origine. Regimul juridic al sucursalei se aplic ă tuturor sediilor
secundare ale societ ății, cum ar fi agen ții, reprezentan țe zonale/locale, puncte de
lucru etc. Toate aceste sedii secundare sunt supuse formalit ăților de înregistrare
în Registrul comer țului de la re ședința județului pe raza c ăruia vor func ționa.
Conform prevederile Legii nr. 31/1990, în cazul societ ăților pe ac țiuni sau
în comandit ă pe acțiuni și SRL, constituirea societ ății are ca temei dou ă acte:
contractul de societate și statutul societ ății.
Statutul este un act constitutiv suplimentar, impus de specificul societ ății
în cauză. El are rolul s ă întregeasc ă prevederile contractului de societate întrucât
având acelea și clauze, statutul dezvolt ă principiile de organizare și funcționare a
societății comerciale. Ca dimeniuni, statutul este mai amplu decât contractul de
societate, statutul cuprinzând o serie de detalii suplimentare fa ță de contract. La
societățile la care se redacteaz ă și contract de societate și statut, legea permite

11 Manole Ciprian Popa, Grupurile de societ ăți, Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2011, p. 123.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
103 întocmirea unui document unic, numit act constitutiv, care le înglobeaz ă pe
amândouă.
Deși potrivit legii cuprinsul statutului societ ății este identic cu cel al
contractului de societate, totu și practic exist ă anumite deosebiri cu privire la
conținutul celor dou ă acte constitutive. Statutul dezvolt ă elementele contractului
de societate privind organizarea, conducerea și funcționarea societ ății (modul de
constituire și funcționare a organelor de deliberare și administrare a societ ății;
condițiile de adoptare a hot ărârilor; organele de control asupra gestiunii socie-
tății; întocmirea bilan țului și a contului de profit și pierderi; repartizarea
beneficiilor; datele de identificare ale asocia ților etc.).
Înregistrarea firmei în Registrul Comer țului, dar și înregistrarea ei fiscal ă
se bucură de o reglementare foarte nou ă, dată de prevederile Legii nr. 359 din 8
septembrie 2004 privind simplificarea formalit ăților la înregistrarea în Registrul
comerțului a persoanelor fizice, asocia țiilor familiale și persoanelor juridice,
înregistrarea fiscal ă a acestora, precum și la autorizarea func ționării persoanelor
juridice.
Conform prevederilor acestei legi, societ ățile comerciale au obliga ția să
ceară înregistrarea fiscal ă și în registrul comer țului, iar înmatricularea societ ă-
ților comerciale precum și a sucursalelor acestora se face potrivit prevederilor
Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comer țului, republicat ă, cu modific ările și
completările ulterioare, și celorlalte prevederi referitoare la înregistrarea în
registrul comer țului, în baza unei încheieri a judec ătorului delegat sau a unei
hotărâri judec ătorești irevocabile.
Certificatul de înregistrare con ținând codul unic de înregistrare este
documentul care atest ă că persoana juridic ă a fost luat ă în eviden ța oficiului
registrului comer țului de pe lâng ă tribunal și în eviden ța organului fiscal. Dac ă
certificatul de înregistrare con ține și atributul fiscal „R”, acesta atest ă că
persoana juridic ă a fost luat ă în eviden ța organului fiscal ca pl ătitor de TVA.
Solicitarea înregistr ării fiscale se face prin depunerea cererii de înregis-
trare la oficiul registrului comer țului de pe lâng ă tribunal, iar atribuirea codului
unic de înregistrare de c ătre Ministerul Finan țelor Publice este condi ționată de
admiterea cererii de înregi strare în registrul comer țului de către judecătorul delegat.
În vederea atribuirii codului unic de înregistrare de c ătre Ministerul
Finanțelor Publice, oficiile registrului comer țului de pe lâng ă tribunale transmit
direct sau prin intermediul Oficiului Na țional al Registrului Comer țului, pe cale
electronic ă, Ministerului Finan țelor Publice, datele referitoare la înregistr ările
efectuate în registrul comer țului și cele con ținute în cererea de înregistrare
fiscală. Pe baza datelor transmise Ministerul Finan țelor Publice atribuie, în
termen de maximum 24 de ore, codul unic de înregistrare.
Codul unic de înregistrare va fi utilizat de toate sistemele informatice care
prelucreaz ă date privind persoanele fizice, asocia țiile familiale și persoanele

DREPTUL AFACERILOR
104 juridice prev ăzute la art. 2, precum și de acestea în rela țiile cu ter ții, inclusiv cu
autoritățile și instituțiile publice, pe toat ă durata func ționării lor.
După efectuarea înmatricul ării societ ăților comerciale în registrul
comerțului, un extras al încheierii judec ătorului delegat se comunic ă, din oficiu,
Regiei Autonome „Monitorul Oficial”, spre publ icare, pe cheltuiala solicitantului.
Societățile comerciale dobândesc personalitate juridic ă de la data solu ției
directorului registrului comer țului, prin care se dispune autorizarea constituirii
sau înmatricularea în registrul comer țului, dacă legea nu dispune altfel.
Prin efectuarea înregistr ărilor în registrul comer țului se asigur ă opoza-
bilitatea actelor înregistrate fa ță de terți, cu excep ția cazurilor în care legea
prevede condi ția cumulativ ă a public ării acestora în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a.
La înmatriculare, solicitan ților li se elibereaz ă certificatul de înregistrare
conținând num ărul de ordine în registrul comer țului și codul unic de înregistrare
atribuit de c ătre Ministerul Finan țelor Publice, precum și alte acte prev ăzute de
prezenta lege.
La înregistrarea modific ărilor actului constitutiv se elibereaz ă certificatul
de înscriere de men țiuni, înso țit de încheierea judec ătorului delegat, precum și
alte acte prev ăzute de prezenta lege. Termenul de eliberare a certificatului de
înregistrare și a celui de înscriere de men țiuni este de cel mult 10 zile de la data
înregistrării cererii, dac ă prin încheieri pronun țate de judec ătorul delegat nu se
dispune altfel.
Pe parcursul existen ței persoanei juridice dovada privind starea acesteia,
referitoare la func ționare, dizolvare, reorganizare, lichidare, reorganizare
judiciară, faliment sau suspendare temporar ă a activității, se face cu extrasul de
registru emis de oficiul registrului comer țului de pe lâng ă tribunal, valabil 30 de
zile de la data emiterii. Termenul de eliberare a extrasului de registru este de cel mult 24 de ore de la data înregistr ării solicitării. Certificatele constatoare c ă un
anumit act sau fapt este sau nu este înregistrat în registrul comer țului vor fi
eliberate în termen de 3 zile de la data înregistr ării cererii.
Se remarc ă îmbunătățirea simțitoare a prevederilor legale privind
procedura înregistr ării societăților comerciale, fa ță de reglementarea dat ă inițial
de prevederile Legii nr. 26/1990, o prevedere interesant ă este și cea de înfiin țare
a Biroului Unic pe lâng ă Oficiul Registrului Comer țului din fiecare jude ț, cu
scopul de a se reduce efectele birocra ției asupra formalit ăților de înfiin
țare și
înregistrare a comercian ților.
IX.4. Constituirea societ ăților pe ac țiuni prin subscrip ție publică
Capitolul II al Legii nr. 31/1990 republicat ă stabilește o serie de reguli
particulare pentru constituirea societ ății pe acțiuni prin subscrip ție publică.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
105 Totodată, subscrip ția publică poate fi și o modalitate de majorare a capitalului
social al unei societ ăți pe acțiuni deja înfiin țate.
Subscrierea este manifestarea de voin ță a unei persoane prin care aceasta
se obligă să devină acționar al societ ății, prin efectuarea unui aport la capitalul
social al acesteia, în schimbul c ăreia va primi ac țiuni de o valoare nominal ă egală12.
Constituirea societ ății pe acțiuni prin subscrip ție publică cunoaște două
etape: subscrierea public ă a acțiunilor pe prospectele de emisiune semnate în
formă autentică de fondatorii societ ății și vărsarea în cot ă de cel pu țin 50% a
acțiunilor subscrise13.
Astfel, membrii fondatorii vor întocmi un prospect de emisiune care va
cuprinde elementele obligatorii ale actului constitutiv, cu excep ția celor privind
pe administratori și cenzori, și în care se va stabili data închiderii subscrip ției.
Prospectul de emisiune se mnat de fondatori în form ă autentică va trebui depus,
înainte de publicare, la Oficiul Registrului Comer țului din jude țul în care se va
stabili sediul societ ății. Judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comer țului,
constatând îndeplinirea legal ă, va autoriza publicarea prospectului de emisiune.
Prospectele de emisiune care nu cuprind toate men țiunile impuse de lege
sunt nule. Subscriitorul nu va putea invoca aceast ă nulitate, dac ă a luat parte la
adunarea constitutiv ă sau dacă a exercitat drepturile și îndatoririle de ac ționar.
Subscrierile de ac țiuni se vor face pe unul sau pe mai multe exemplare ale
prospectului de emisiune al fondatorilor, vizate de judec ătorul delegat.
Subscrierea va cuprinde: numele și prenumele sau denumirea, domiciliul ori
sediul subscriitorului; num ărul, în litere, al ac țiunilor subscrise; data subscrierii
și declarația expresă că subscriitorul cunoa ște și acceptă prospectul de emisiune.
Cel mai târziu în termen de 15 zile de la data închiderii subscrierii,
fondatorii vor convoca adunarea constitutiv ă, printr-o în științare publicat ă în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și în dou ă ziare cu larg ă
răspândire, cu 15 zile înainte de data fixat ă pentru adunare. În științarea va
cuprinde locul și data adun ării, care nu poate dep ăși două luni de la data
închiderii subscrierii, și precizarea problemelor care vor face obiectul discu țiilor.
Societatea pe ac țiuni prin subscrip ție publică se poate constitui numai
dacă întregul capital social a fost subscris și fiecare acceptant a v ărsat în numerar
jumătate din valoarea ac țiunilor subscrise la Casa de Economii și Consemna țiuni
– CEC – SA ori la o banc ă sau la una dintre unit ățile acestora. Restul din
capitalul social subscris va trebui v ărsat în termen de 12 luni de la înmatriculare.
Acțiunile ce reprezint ă aporturi în natur ă vor trebui acoperite integral.

12 Gheorghe Piperea, Societățile comerciale, pia ța de capital și acquis comunitar ,
Editura All Beck, Bucure ști, 2005, p. 304.
13 Felix Tudoriu, Înființarea unei societ ăți comerciale pe ac țiuni, Editura Universul
Juridic, Bucure ști, 2010, p. 50.

DREPTUL AFACERILOR
106 Dacă subscrierile publice dep ășesc capitalul social prev ăzut în prospectul
de emisiune sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obliga ți să supună
aprobării adunării constitutive majorarea sau, dup ă caz, reducerea capitalului
social la nivelul subscrip ției. Fondatorii sunt obliga ți să întocmeasc ă o listă a
celor care, acceptând subscrip ția, au dreptul s ă participe la adunarea constitutiv ă,
cu menționarea num ărului acțiunilor fiec ăruia. Aceast ă listă va fi afișată la locul
unde se va ține adunarea, cu cel pu țin 5 zile înainte de adunare.
Adunarea alege un pre ședinte și doi sau mai mul ți secretari. Participarea
acceptanților se va constata prin liste de prezen ță, semnate de fiecare dintre ei și
vizate de pre ședinte și de unul dintre secretari. În adunarea constitutiv ă, fiecare
acceptant are dreptul la un vot, indiferent de ac țiunile subscrise. El poate fi
reprezentat și prin procur ă specială, cu respectarea condi ției că nu poate
reprezenta mai mult de 5 acceptan ți.
Acceptan ții care au constituit aporturi în natur ă nu au drept de vot în
deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dac ă ei sunt și subscriitori de
acțiuni în numerar ori se prezint ă ca mandatari ai altor acceptan ți. Adunarea
constitutiv ă este legal ă dacă sunt prezen ți jumătate plus unu din num ărul
acceptanților și ia hotărâri cu votul majorit ății simple a celor prezen ți.
Dacă există aporturi în natur ă, avantaje rezervate fondatorilor, opera țiuni
încheiate de fondatori în contul societ ății ce se constituie și pe care aceasta
urmează să le ia asupra sa, adunarea constitutiv ă numește unul sau mai mul ți
experți, care își vor da avizul asupra evalu ărilor.
Adunarea constitutiv ă are următoarele obliga ții:
– verifică existența vărsămintelor;
– examineaz ă și valideaz ă raportul exper ților de evaluare a aporturilor în
natură; aprobă participările la beneficii ale fondatorilor și operațiunile încheiate
în contul societ ății;
– discută și aprobă actul constitutiv al societ ății, membrii prezen ți
reprezentând, în acest scop, și pe cei absen ți, și desemneaz ă pe aceia care se vor
prezenta pentru autentificarea actului și îndeplinirea formalit ăților cerute pentru
constituirea societ ății;
– numește pe administratori și cenzori.
Societățile comerciale pe ac țiuni constituite prin subscrip ție publică sunt
considerate societ ăți deținute public în sensul Legii nr. 297/2004 privind pia ța de
capital, publicat ă în Monitorul Oficial al României din 29 iunie 2004.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Definiți noțiunea de societate comercial ă.
2. Caracteriza ți societățile de persoane.
3. Descrie ți procedura de înfiin țare a societ ăților comerciale.

SOCIETĂȚILE COMERCIALE
107 4. Preciza ți trei elemente specifice procedurii de înfiin țare a societ ăților
pe acțiuni prin subscrip ție publică.
5. Clasifica ți societățile comerciale reglementate în dreptul românesc.

109 Capitolul X
FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
Obiective:
 cunoașterea principalelor categorii de organe care asigur ă funcționarea
societăților comerciale în dreptul românesc;
 înțelegerea modului de colaborare între organele care asigur ă funcțio-
narea societ ăților comerciale;
 explicarea mandatului administratorilor societ ăților comerciale;
 cunoașterea atribu țiilor adun ărilor generale ale asocia ților societ ăților
comerciale.
În calitatea sa de persoan ă juridică, societatea comercial ă nu se
autogestioneaz ă decât prin intermediul persoanelor care au înfiin țat-o, al celor
care sunt în prezent proprietarii capitalului social și/sau prin intermediul
persoanelor împuternicite s ă reprezinte asocia ții, conform legii și actelor de
înființare. Relativ recent (de la data C ărții albe a guvern ării corporatiste în
Europa de Est), termenul de func ționare a societ ăților comerciale a fost înlocuit
prin cel de „guvernare corporatist ă”, care desemneaza sistemul de administrare
și control al companiilor, ansamblul rela țiilor unei companii cu ac ționarii săi sau,
mai generos, cu investitorii s ăi (furnizori, creditori, comunitate, clien ți, angajați,
guvern), un sistem de drepturi, opera țiuni ș
i verificări, institutit cu scopul de a
asigura răspunderea administratorilor și a managerilor fa ță de acționari1. Guver-
narea corporatist ă există, așadar, pentru a controla eventualele conflicte de
interese ce pot ap ărea între persoanele implicate într-o societate comercial ă, în
scopul protec ției intereselor investitorilor. Guvernarea corporatist ă este sistemul
prin care firmele sunt conduse și controlate și implică un set de rela ții între
conducerea executiv ă a unei societ ăți, consiliul s ău de administra ție, acționarii
săi și alte părți asociate. Guvernarea corporatist ă delimiteaz ă de fapt dou ă
probleme fundamentale: raporturile juridice dintre ac ționari și manageri și modul
de transmitere a puterii și a răspunderii de la ac ționari/asocia ți către adminis-
tratori.
Funcționarea societ ăților comerciale presupune existen ța a trei categorii
de organe:

1 Gheorghe Piperea, Societățile comerciale, pia ța de capital și acquis comunitar ,
Editura All Beck, Bucure ști, 2005, p. 534.

DREPTUL AFACERILOR
110 – un organ deliberativ , care să asigure constituirea în condi ții legale a
voinței societății comerciale;
– un organ executiv , care să transpună în practic ă toate hot ărârile luate de
organul deliberativ;
– un organ de control, care să verifice legalitatea activit ății societății
comerciale, dar și modul în care organul executiv transpune în practic ă ceea ce a
decis organul deliberativ.
Metaforic vorbind, se observ ă în cazul societ ăților comerciale o organi-
zare pe principiul separa ției puterilor în stat, cele trei categorii de organe fiind
exponente ale puterii legislative, executive și judecătorești. Desigur c ă, în funcție
de dimensiunile firmei, și organele deliberative, de execu ție și de control vor
avea o dezvoltare mai mare sau mai mic ă. Astfel, pentru un SRL de asociat unic
cu o activitate de dimensiuni modeste, singurul asociat va fi atât organ deliberativ, el hot ărând ce trebuie f ăcut pentru activitatea societ ății, cât și organ
de execuție, deoarece de obicei asociatul unic este și administratorul firmei. Mai
mult, în calitate de administrator va r ăspunde și de corectitudinea cu care se
desfășoară activitatea firmei și de corecta ț
inere a registrelor contabile, ceea ce
se confund ă cu funcția de control.
Voința societății comerciale se manifest ă prin organele sale care sunt:
adunarea general ă a membrilor asocia ți sau a ac ționarilor. Hot ărârile adun ării
sunt puse în practic ă de către organul executiv sau organul de gestiune
(administratorul) și sunt verificate de c ătre organul de control (cenzorii).
Voința socială se formeaz ă în adunările organului de deliberare al socie-
tății comerciale, care este adunarea general ă a asocia ților, respectiv a ac țio-
narilor, în societatea pe ac țiuni sau în comandit ă pe acțiuni. Adunarea general ă
este un organ colectiv, la ședințele căruia sunt invita ți să participe to ți membrii
asociați.
Această voință socială este transpus ă în practic ă, este adus ă la îndeplinire
prin acte juridice s ăvârșite de organul executiv, care este reprezentat de adminis-
tratorul sau administratorii societ ății comerciale.
Controlul gestiunii administratorului se realizeaz ă de către asocia ți sau, în
anumite cazuri, de un organ specializat, adic ă de cenzorii societ ății.
X.1. Adunarea general ă
Adunarea general ă este organul de deliberare și decizie al societ ății
comerciale. Ea este format ă din totalitatea asocia ților societ ății. Potrivit legii,
adunarea general ă exprimă voința socială, care decide în toate problemele
esențiale ale activit ății societății. Ca organ de deliber are, adunarea general ă este
chemată să decidă atât asupra unor probleme obi șnuite pentru via ța societății, cât
și asupra unor probleme deosebite care vizeaz ă elementele fundamentale ale
existenței societății.

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
111 Adunarea general ă a societății comerciale poate fi adunare ordinar ă sau
adunare extraordinar ă.
Adunarea ordinar ă se întrune ște cel puțin o dată pe an, în cel mult trei luni
de la încheierea exerci țiului financiar, indiferent de tipul de societate comercial ă
despre care discut ăm.
Potrivit legii, atribu țiile adunării generale constau în:
– este obligat ă să discute, s ă aprobe sau s ă modifice bilan țul după
ascultarea raportului administratorilor și cenzorilor;
– să fixeze dividendul cuvenit asocia ților (acționarilor);
– să aleagă administratorii și cenzorii;
– să se pronun țe asupra gestiunii administratorilor;
– să stabileasc ă bugetul de venituri și cheltuieli și, după caz, programul de
activitate pentru exerci țiul financiar urm ător;
– înființarea sau desfiin țarea unor sedii secundare, sucursale, agen ții dacă
prin actul constitutiv nu se prevede astfel.
Conform prevederilor Legii nr. 31/1990, republicat ă în 1998, cu modi-
ficările ulterioare, adunarea extraordinar ă se întrune ște ori de câte ori este nevoie
a se lua o hot ărâre în probleme care reclam ă modificarea actelor constitutive ale
societății comerciale respective.
Exemple de situa ții care reclam ă modificarea actelor constitutive și, impli-
cit, convocarea unei adun ări generale extraordinare a membrilor asocia ți sunt:
– prelungirea duratei societ ății;
– mărirea sau reducerea capitalului social;
– schimbarea obiectului ori a formei societ ății;
– mutarea sediului;
– fuziunea cu alte societ ăți;
– dizolvarea anticipat ă a societății (art. 113 din Legea nr. 31/1990).
Deoarece întotdeauna adunarea general ă extraordinar ă vizează probleme
grave pentru existen ța societății comerciale respective, legea cadru impune
condiții de cvorum de vot și de prezen ță mai riguroase.
Adunările generale se convoac ă de către administratori și de către asocia ți.
Administratorii sunt obliga ți să convoace adunarea general ă ordinară cel
puțin o dată pe an, în cel mult 4 luni de la încheierea exerci țiului finan-
ciar-contabil, pentru orice tip de societate comercial ă, indiferent de forma sa de
organizare.
Convocarea trebuie adus ă la cunoștința asociaților printr-una dintre urm ă-
toarele modalit ăți, în func ție de forma societ ății și, în special, în func ție de
numărul asocia ților:
– publicarea convoc ării în Monitorul Oficial al României și într-un ziar
local de mare r ăspândire de la sediul societ ății;

DREPTUL AFACERILOR
112 – scrisoare recomandat ă, cu confirmare de primire, dac ă toate ac țiunile
societății sunt nominative și cheltuielile convoc ării directe pentru fiecare
acționar nu sunt excesiv de mari.
Calitatea de asociat sau ac ționar confer ă dreptul de a participa la adunarea
generală. Acest drept se exercit ă personal de c ătre fiecare asociat, dar se poate
face apel și la reprezentan ți care se afl ă în posesia unei procuri speciale.
Sedințele adunărilor generale ordinare și extraordinare trebuie s ă aibă loc,
sub sancțiunea nulit ății hotărârilor luate de adunare, în ziua, la ora și locul
arătate în convocare. Membrii asocia ți sau acționarii vor alege dintre cei prezen ți
unul sau mai mul ți secretari, care vor verifica prezen ța și procesul-verbal
întocmit de cenzori pentru consta tarea îndeplinirii tuturor formalit ăților cerute de
lege și statut pentru ținerea adun ării, după care se trece la dezbaterea proble-
melor care fac obiectul ordinii de zi.
Acționarii exercit ă dreptul la vot în adunarea general ă, proporțional cu
numărul acțiunilor pe care le posed ă, afară de cazul când, prin actele constitutive
s-a limitat num ărul voturilor în condi țiile legii. În adunarea general ă asociații
trebuie să facă dovada calit ății lor.
Exercițiul dreptului de vot este suspendat pentru ac ționarii care nu au
achitat vărsămintele ajunse la scaden ță.
Hotărârile adun ării generale se iau prin vot deschis. Votul secret este
admis în mod excep țional. În cazul societ ăților cu răspundere limitat ă votarea se
poate face și prin coresponden ță, dacă prin statutul societ ății s-a prev ăzut o atare
modalitate de vot.
Lucrările adun ării trebuie consemnate într-un proces-verbal, semnat de
președintele adun ării și de secretar. Procesul-verbal va cuprinde men țiuni cu
privire la îndeplinirea formalit ăților de convocare, data și locul adun ării, tipul
adunării, acționarii prezen ți, numărul acțiunilor precum și dezbaterile, în
rezumat, și deciziile luate. Procesul-verbal va fi trecut în registrul adun ărilor
generale.
Hotărârilor adun ării generale sunt obligatorii pentru to ți asociații, conform
principiului democratic al majorit ății în luarea unei hot ărâri. Pentru ca hot ărârile
să fie cunoscute atât asocia ților care nu au participat la adunare, cât și tuturor
celor interesa ți și, prin urmare, opozabile ter ților, aceste hot ărâri (mai bine spus
extras din hot ărârile adun ărilor generale ordinare și extraordinare) se public ă în
Monitorul Oficial al României și sunt înscrise în Registrul Comer țului, dacă
privesc acte sau fapte a c ăror înregistrare este prev ăzută de lege.
Hotărârile adun ării generale adoptate cu înc ălcarea legii ori a actelor
constitutive pot fi anulate pe cale judec ătorească. Cererea de anulare a hot ărârii
adunării generale se poate face în term en de 15 zile de la data public ării ei în
Monitorul Oficial. Competen ța de solu ționare a cererii apar ține instan ței în a
cărei rază teritorial ă își are sediul societatea comercial ă respectiv ă. Cererea de
anulare a hot ărârii adun ării generale se va judeca în camera de consiliu a

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
113 instanței. Hotărârea definitiv ă de anulare trebuie s ă fie menționată în Registrul
Comerțului și publicat ă în Monitorul Oficial. De la data public ării ei, hot ărârea
devine opozabil ă tuturor ac ționarilor.
X.2. Administratorii societ ății
Hotărârile adun ărilor generale sunt transpuse în practic ă prin îndeplinirea
unor acte de executare de c ătre persoane anume învestite în acest scop, numite
administratori. Conform prevederilor Legii nr. 31/1990, orice societate
comercial ă, indiferent de forma ei juridic ă, este administrat ă de unul sau mai
mulți administratori.
Conform legii române privind societ ățile comerciale, administrarea
acestora se poate realiza în sistem unitar sau în sistem dualist, în func ție de
hotărârea membrilor asocia ți, exprimat ă în adunarea general ă constitutiv ă sau, pe
parcursul func ționării societății, în adunarea general ă extraordinar ă cu aceast ă
ordine de zi special ă.
În dreptul românesc, administrarea societ ăților comerciale acoper ă condu-
cerea societ ății comerciale (administratorii sau alte persoane mandatate de
aceștia), dar și persoanele care realizeaz ă controlul activit ăților efectiv prestate.
În literatura economic ă de profil, aceast ă activitate de administrare este definit ă,
așa cum am ar ătat mai sus, prin termenul de „guvernan ță corporativ ă” sau
„guvernare corporatist ă”2.
Dintre principiile guvern ării corporative formulate de OECD, legea
română a preluat independen ța administratorilor, respectiv obliga ția acestora de
a judeca obiectiv, în interesul societ ății comerciale, independent de interesele
conducerii, ale vreunui ac ționar semnificativ sau vreunui partid politic3. Astfel,
pentru supravegherea conduc ătorilor societ ăților comerciale, prin actul
constitutiv sau prin hot ărârea AGA, se poate prevedea ca unul sau mai mul ți
administratori s ă fie independent4.
Pentru ca un administrator s ă poată fi considerat independent, trebuie
îndeplinite în mod cumulativ urm ătoarele condi ții:
– să nu fie director al societ ății sau al unei societ ăți controlate de aceasta și
să nu fi îndeplinit o astfel de func ție în ultimii 5 ani;
– să nu fi fost salariat al societ ății sau al unei societ ăți controlate de
aceasta în ultimii 5 ani;

2 Gheorghe Piperea, Societățile comerciale, pia ța de capital și acquis comunitar ,
Editura All Beck, Bucure ști, 2005, p. 534.
3 Camelia Stoica, Silvia Cristea, Drept societar – pentru înv ățământul superior
economic , Editura Universitar ă, București, 2008, p. 134.
4 Daniel Sandru, Societăți comerciale în Uniunea European ă, Editura
Universitar ă, București, 2006, p. 237.

DREPTUL AFACERILOR
114 – să nu primeasc ă și să nu fi primit de la societate sau de la o societate
controlată de aceasta o remunera ție suplimentar ă față de remunera ția de
administrator sau orice alte avantaje, altele decât cele care corespund în mod
obișnuit calități de administrator neexecutiv;
– să nu fie acționar semnificativ al societ ății;
– să nu aibă și să nu fi avut, în ultimul an, rela ții de afacere cu societatea,
nici personal, nici în calitate de asociat , administrator sau salariat al unei alte
societăți;
– să nu fie și să nu fi fost, în ultimii 3 ani, asociat sau salariat al audito-
rului financiar al societ ății (sau al unei societ ăți controlate de aceast ă societate);
– să nu fie director într-o alt ă societate, în care un director al societ ății este
administrator neexecutiv;
– să nu fie administrator neexecutiv al societ ății mai mult de 3 mandate;
– să nu fie so ț/soție sau rud ă, până la gradul al IV-lea inclusiv, cu un
director al societ ății sau cu o persoan ă aflată într-una dintre situa țiile de mai sus.
Administratorii îndeplinesc în mod zilnic opera țiunile necesare pentru
înfăptuirea obiectului de activitate al societ ății și pot fi atât cet ățeni români, cât
și cetățeni străini. Ei asigur ă conducerea efectiv ă a societății comerciale și poartă
răspunderea pentru modul în care înf ăptuiesc aceast ă activitate.
Între administrator și societatea pe care o administreaz ă se nasc raporturi
juridice specifice contractului de mandat. Împuternicirea de a administra este acordată administratorului de AGA sau prin actul de constituire a societ ății.
Administrarea societ ății poate fi încredin țată uneia sau mai multor per-
soane fizice sau juridice. Pot fi numi ți administratori ac ționarii sau ter ții care vor
trebui să îndeplineasc ă unele condi ții referitoare la studii, experien ță, practică,
moralitate și capacitate. Din punctul de vedere al capacit ății juridice cerute
pentru calitatea de administrator, legea este la fel de exigent ă ca în cazul
mandatarului, impunând condi ția capacit ății depline de exerci țiu.
Durata mandatului de func ționare a administratorilor poate fi determinat ă
sau nedeterminat
ă. În ambele situa ții, misiunea administratorului nu este înche-
iată decât la data vot ării descărcării de gestiune de c ătre adunarea general ă
extraordinar ă a asociaților.
Art. 145 din Legea nr. 31/1990 prevede anumite limit ări în privin ța
cumulului calit ății de administrator la mai multe societ ăți comerciale pe ac țiuni
sau în comandit ă pe acțiuni. Astfel, o persoan ă nu poate func ționa în mai mult de
trei consilii de administra ție concomitent. Interdic ția nu se aplic ă în cazurile în
care persoana respectiv ă este proprietar a cel pu țin ¼ din totalitatea ac țiunilor
sau este administrator al unei societ ăți, care deține pătrimea men ționată.
Întrucât administratorul are gestiunea întregului patrimoniu al societ ății,
legea prevede c ă fiecare administrator va trebui s ă depună o garanție al cărei
cuantum este stabilit de AGA ori prin actul constitutiv, dar nu mai mic ă decât

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
115 valoarea a 10 ac țiuni sau dublul remunera ției lunare. Aceast ă sumă se va
consemna într-un cont bancar special.
Dacă administratorul este ac ționar, garan ția se poate constitui prin
depunerea a 10 ac țiuni care sunt inalienabile și vor fi p ăstrate la societate.
Garanția trebuie depus ă înaintea datei de intrare în func ție a administratorului, ea
are natura unui drept de gaj constituit în favoarea societ ății.
Administratorului îi revin urm ătoarele obligații:
a) îndeplinirea formalit ăților de publicitate cerute de lege pentru validarea
constituirii societ ății;
b) obligația general ă de a administra societatea;
c) obligația de a ține la zi registrele cerute de lege și de a răspunde de
corectitudinea înregistr ărilor;
d) obligația de a convoca AGA ordinar ă sau extraordinar ă;
e) obligația de a întocmi bilan țul contabil și contul de beneficii și pierderi,
prezentându-le AGA; aceast ă obligație poate fi delegat ă unei persoane
specializate (contabil autorizat, expert contabil, director financiar-contabil etc.);
f) de a îndeplini toate îndatoririle prev ăzute în actul constitutiv;
g) de a colabora cu lichidatorii, în cazul dizolv ării și lichidării societății.
Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru:
– realitatea v ărsămintelor efectuate de asocia ți;
– existența reală a dividendelor pl ătite;
– exacta îndeplinire a hot ărârilor AGA;
– stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le
impun.
Conform art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicat ă și modificat ă, acțiunea
împotriva administratorilor apar ține și creditorilor societ ății, însă aceștia o vor
putea exercita numai în cazul falimentului.
Încetarea func ției administratorilor se poate realiza prin revocare de c ătre
AGA și prin demisie. Pentru neîndeplinirea obliga țiilor izvorâte din contractul
de mandat, în func ție de fapta comis ă, administratorul poate r ăspunde civil sau
penal.
Durata mandatului administratorilor se stabile ște de AGA și poate varia
între 2 ani (durata impus ă pentru primii administratori) și maxim 4 ani.
Administratorii pot fi reale și, dar nu pot cumula simultan mai mult de 5 mandate
în societăți comerciale pe ac țiuni cu sediul în România.
În societățile unde sunt mai mul ți administratori, ace știa se organizeaz ă în
consiliu de administra ție, care este organ colegial de conducere. Consiliul de
administra ție este condus de un pre ședinte, ales dintre membrii consiliului,
întotdeauna num ăr impar de membri, pentru facilitarea actului decizional. Pentru
societățile comerciale care se supun obliga ției legale de auditare, num ărul de
administratori este minim 3. Pre ședintele Consiliului de Administra ție poate fi în

DREPTUL AFACERILOR
116 același timp director general sau director al societ ății (art. 143, alin. (2) din
Legea nr. 31/1990). Consiliul de administra ție are în structura func țională a
societății aceleași îndatoriri și prerogative ca și administratorul unic. Prin sistem
unitar de administrare a societ ății comerciale înțelegem colaborarea
administratorilor în consiliu de administra ție, unii dintre ace știa având sarcini
executive, al ții fiind doar administratori neexecutivi (adic ă cei care nu cumu-
lează funcția de directori). Diferen țele între regimul juridic al administratorilor
executivi și cei neexecutivi sunt conturate în prevederile Legii nr. 441/2006.
Consiliul de administra ție poate lua decizii valabile în prezen ța personal ă
a cel puțin jumătate din num ărul administratorilor. În caz de paritate de voturi,
votul președintelui are caracter decisiv. Acest scenariu nu mai este posibil, dac ă
președintele cumuleaz ă funcția de director general. În mod excep țional, pentru
unele opera ții, consiliul de administra ție are nevoie de aprobarea AGA. Consiliul
de administra ție se întrune ște ori de câte ori este nevoie, dar cel pu țin o dată la
trei luni, precum și ori de câte ori este necesar. Convocarea trimestrial ă este
realizată de către președintele consiliului, convo carea în avans se realizeaz ă la
solicitarea a cel pu țin doi membri ai consiliului, dintre care unul poate fi
președintele. Ședințele consiliului de administra ție se pot derula numai dac ă la
convocare r ăspund măcar jumătate dintre membri. Votul prin mandatar este
posibil doar dac ă cel împuternicit este, la rândul s ău, administrator, iar un
administrator prezent poate reprezenta maxim un alt coleg, nu mai mul ți.
Rezultatul deliber ărilor consiliului de administra ție se consemneaz ă în deciziile
consiliului de administra ție, care se semneaz ă de către președinte.
Cu privire la activitatea administrato rilor, art. 111 din Legea nr. 31/1990
stabilește că adunarea general ă ordinară este competent ă:
a) să discute, s ă aprobe sau s ă modifice situa țiile financiare anuale, pe
baza rapoartelor administratorilor, ale cen zorilor sau ale auditorilor financiari, și
să fixeze dividendul;
b) să aleagă pe administratori și cenzori;
c) să fixeze remunera ția cuvenit ă pentru exerci țiul în curs administra-
torilor și cenzorilor, dac ă nu a fost stabilit ă prin actul constitutiv;
d) să se pronun țe asupra gestiunii administratorilor.
Consiliul de administra ție poate delega o parte dintre puterile sale unui
comitet de direc ție, compus din membrii consiliului care au puteri executive.
Comitetul de direc ție este condus de c ătre directorul general sau directorul
societății.
Atribuțiile comitetului de direc ție sunt cele stabilite de c ătre consiliul de
administra ție, prin decizia de delegare adoptat ă. Deciziile comitetului de direc ție
pot fi anulate ori suspendate de c ătre consiliul de administra ție și, cu atât mai
mult, de c ătre AGA.
Executarea propriu-zis ă a opera țiunilor societ ății poate fi încredin țată
unuia sau mai multor directori executivi, func ționari ai societ ății. Directorii

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
117 executivi nu vor putea fi membri în consiliul de administra ție al societ ății. Ei
sunt răspunzători față de societate și de terți ca și administratorii, pentru
neîndeplinirea îndatoririlor lor. Dac ă se pornește o acțiune împotriva directorilor,
aceștia vor fi suspenda ți din func ție până la rămânerea irevocabil ă a sentinței.
Directorii societ ății au statut de salaria ți ai firmei și primesc sarcini prin
intermediul fi șei postului. Raporturile juridice cu societatea comercial ă sunt
guvernate de normele dreptului muncii.
În funcție de dimensiunile și specificul firmei, num ărul și denumirea
directorilor executivi sunt foarte variate, de la director financiar-contabil și
director tehnic, la director de resurse umane, director de produc ție, director de
imagine, director de clientel ă, director de publicitate etc.
X.3. Administrarea societ ăților pe ac țiuni în sistem dualist
Conform prevederilor Legii nr. 441/2006, administrarea societ ăților pe
acțiuni se poate realiza și în sistem dualist , adică prin inserarea în actele
constitutive a unei clauze privind reali zarea gestiunii prin intermediul unui
directorat și al unui consiliu de supraveghere.
Directoratul realizează în mod exclusiv conducerea societ ății și
îndeplinește toate actele necesare și utile pentru atingerea obiectului de
activitate, cu excep ția celor rezervate de lege în sarcina consiliului de
supraveghere și a adun ării generale a ac ționarilor. Directoratul î și exercită
atribuțiile sub controlul Consiliu lui de supraveghere și este constituit dintr-unul
sau mai mul ți membri, întotdeauna în num ăr impar. Când este un singur
membru, acesta se va numi director general unic. Pentru societ ățile pentru care
situațiile financiare fac obiectul unei obliga ții legale de auditare, directoratul este
format din cel pu țin 3 membri.
Consiliul de supraveghere va desemna membrii directoratului și va decide
care dintre ei are func ția de președinte. Membrii directoratului nu pot fi simultan
și membri ai Consiliului de supraveghere datorit ă posibilit ății de apari ție a
conflictelor de interese. Directoratul reprezint ă societatea în raport cu ter ții și în
justiție, iar în lipsa unei stipula ții contrare membrii directoratului ac ționează
împreună. Cel puțin o dată la trei luni directoratul prezint ă un raport scris
Consiliului de supraveghere cu privire la activitatea societ ății. De asemenea,
directoratul înainteaz ă Consiliului de supraveghere situa ții financiare anuale,
raportul activit ății anuale și propunerea sa detaliat ă cu privire la profitul anului
precedent și repartizarea acestuia.
Consiliul de supraveghere are între 3 și 11 membri, func ție de
prevederile exprese ale actului constitutiv al societ ății. Ei sunt desemna ți de
către AGA și pot fi revoca ți oricând cu votul a 2/3 din voturile ac ționarilor
prezenți în adunare.
Consiliul de supraveghere are urm ătoarele atribu ții principale:

DREPTUL AFACERILOR
118 – exercită controlul permanent asupra conducerii societ ății de către
directorat;
– numește și revocă membrii directoratului;
– verifică operațiunile de conducere a societ ății;
– raportează anual către AGA rezultatele activit ății de supraveghere a
directoratului pe care o realizeaz ă.
Consiliul de supraveghere nu poate avea atribu ții executive, iar în cazul în
care consiliul nu încuviin țează o opera țiune demarat ă de către directorat,
membrii directoratului pot convoca AGA și pot solicita acordarea permisiunii de
către proprietarii capitalului.
Consiliul de supraveghere poate crea comitete consultative, formate din
cel puțin 2 membri ai consiliului și care au drept atribu ție investigarea și formu-
larea de recomand ări pentru consiliu în domenii precum auditul, remunerarea
membrilor directoratului și ai consiliului de supraveghere și a personalului sau
desemnarea de candida ți pentru posturi de conducere.
Consiliul de supraveghere se întâlne ște cel pu țin o dat ă la 3 luni.
Președintele convoac ă consiliul și conduce întrunirea.
Tabelul nr. 2. Compara ție între sistemul unitar și sistemul dualist de
administrare a societ ăților comerciale
Sistemul unitar Sistemul dualist
Separație între func ția executiv ă (admi-
nistratori directori) și funcția neexecu-
tivă (administratori care nu cumuleaz ă
funcția de directori).Administrarea societ ății se realizeaz ă de
către un directorat și un consiliu de
supraveghere.
Consiliul de administra ție are obliga ții
strict delimitate prin lege. Membrii directoratului reprezint ă socie-
tatea acționând, de regul ă, împreun ă,
dar pot împuternici prin vot unanim pe unul dintre ei s ă îi reprezinte.

Administratorii neexecutivi trebuie s ă
reprezinte majoritatea în consiliul de administra ție, care trebuie s ă aibă număr
impar de membri.Membrii directoratului trebuie s ă fie în
număr impar, durata mandatului lor este
de 4 ani.

Directorii lucreaz ă în baza unui contract
individual de munc ă, administratorii în
baza raportului juridic de drept comercial.
Luarea deciziilor și reprezentarea celor
absenți la întâlnirile membrilor directo-
ratului sunt identic reglementate ca pentru consiliul de administratie în sistem unitar.
Directorii au r ăspundere individual ă,
administratorii r ăspund solidar, ca
membri ai consiliului de administra ție.Membrii directoratului nu pot cumula
funcția de membru în consiliul de
supraveghere.

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
119 Sistemul unitar Sistemul dualist
Posibilitatea ca AGA s ă opteze pentru
unul sau mai mul ți administratori
independen ți. Consiliul de supraveghere nu poate
exercita atribu ții de conducere (revin
directoratului în exclusivitate), dar pot exista anumite opera țiuni pentru care
este obligatoriu s ă își dea acordul.

Consiliul de administra ție poate func țio-
na și prin crearea, din rândul membrilor
săi a unor comitete, de exemplu comi-
tetul de auditare financiar ă, comitetul de
management al resurselor umane,
comitetul de marketing etc.Consiliul de supraveghere poate crea
comitete consultative, formate din minim 2 dintre membrii s ăi.
X.4. Cenzorii societ ății
Buna func ționare și echilibrul activit ății desfășurate de o societate comer-
cială impun în mod obligatoriu desemnarea unui organ sau a unei categorii de
organe care s ă controleze corectitudinea derul ării activit ății. Rolul principal al
acestor organe nu este de natur ă represivă, ci preventiv ă. Această activitate de
control urm ărește depistarea inadverten țelor mai înainte de a deveni abateri de la
litera legii și remedierea din timp a disfunc ționalităților.
Organele de control la nivelul societ ăților comerciale def ășoară o acti-
vitate orientat ă pentru atingerea urm ătoarelor obiective:
– prevenirea situa țiilor care pot provoca falimentul;
– reducerea capitalului social sau diminuarea patrimoniului;
– depistarea situa țiilor de înc ălcare a actului constitutiv;
– abuzurile în activitatea administratorilor și directorilor etc.
La societățile cu o structur ă organizatoric ă complex ă, ce cuprind un mare
număr de asocia ți și desfășoară operațiuni comerciale complexe, sarcina de con-
trol revine cenzorilor. Pentru SRL, legea prevede obligativitatea numirii cenzo-
rilor numai dac ă numărul de asocia ți trece de 15. În lipsa cenzorilor, dreptul de
control va fi exercitat de asocia ți, ca și în societatea în nume colectiv.
Potrivit legii, SA va avea trei cenzori și tot atâția suplean ți, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede un num ăr mai mare. Durata mandatului cenzorilor este
de 3 ani, ei putând fi reale și. Legea cere ca m ăcar unul dintre cenzori s ă fie
contabil autorizat sau expert contabil.
Cenzorii societ ății trebuie s ă depună o garanție care reprezint ă a treia
parte din garan ția cerută pentru administratori. Legea nr. 31/1990 prevede urm ă-
toarele drepturi ale cenzorilor:
– să participe la adun ările administratorilor, f ără să aibă drept de vot;
– să obțină în fiecare lun ă de la administratori o situa ție despre evolu ția
operațiunilor comerciale;

DREPTUL AFACERILOR
120 Obligațiile cenzorilor:
– supravegherea gestiunii societ ății;
– verificarea bilan țului și a contului de profit și pierderi;
– verificarea modului de ținere a registrelor;
– verificarea modului de ev aluare a patrimoniului;
– inspectarea lunar ă a casieriei.
Cenzorii prezint ă administratorilor constat ările făcute, iar cazurile grave le
aduc la cuno ștința AGA. Conform art. 165 din Legea nr. 31/1990 cenzorii vor
trece într-un registru special deliber ările lor, precum și constatările făcute în
timpul exercit ării mandatului.
Cenzorii r ăspund solidar pentru nerespectarea obliga țiilor ce le revin,
conform art. 166 din Legea nr. 31/1990. Ac țiunea în r ăspundere civil ă contra
cenzorilor se exercit ă în condițiile art. 150 din Legea nr. 31/1990. R ăspunderea
penală a cenzorilor este reglementat ă de art. 271 și următoarele din Legea nr.
31/1990, cu modific ările ulterioare.
Activitatea de control exercitat ă de cenzori se completeaz ă cu activitatea
de auditare financiar ă, care poate fi intern ă sau extern ă. Prin audit intern
înțelegem o activitate independent ă și obiectiv ă care dă unei entit ăți o asigurare
în ceea ce prive ște gradul de control asupra opera țiunilor, o îndrum ă pentru a-i
îmbunătăți operațiunile și contribuie la ad ăugarea unui plus de valoare5.
Normele de audit intern sunt reglementate prin normele dreptului fiscal și
se completeaz ă cu hotărârile Camerei Auditorilor Financiari din România și
normele de audit elaborate de Institutul Auditorilor Interni. Pe lâng ă avantajele
care țin de desf ășurarea activit ății de control într-o manier ă organizat ă și
eficientă, auditul intern ofer ă avantajul c ă declarațiile fiscale ale societ ăților
comerciale care au compartiment intern de audit nu vor trebui certificate de un consultant fiscal.
X.5. Modificarea societ ăților comerciale
Modificarea societ ății comerciale are loc, în principiu, în acela și mod în
care a fost și înființată.
Astfel, voin ța socială (exprimat ă printr-o Adunare general ă extraordinar ă
a membrilor societari) în sensul modific ării societății comerciale se va consemna
în hotărârea AGA, care va sta la baza redact ării unui act adi țional la contractul
de societate încheiat în vederea înfiin țării societ ății respective. Prin grija
administratorului sau a secretarului AGA, acest act adi țional va fi depus la
Oficiul Registrului Comer țului de pe lâng ă Tribunalul jude țean care a dispus
înființarea firmei. Directorul oficiului registrului comer țului va certifica

5 Camelia Stoica, Silvia Cristea, Drept societar – pentru înv ățământul superior
economic , Editura Universitar ă, București, 2008, p. 161.

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
121 modificarea printr-o încheiere, care va fi înregistrat ă în registrul comer țului și
publicată în Monitorul Oficial.
Cel puțin teoretic, fiecare adunare general ă a asocia ților poate antrena
după sine o modificare a statutului, care nu va deveni opera țională mai înainte de
întocmirea actului adi țional și înregistrarea lui la Registrul Comer țului, urmat ă
de publicarea în Monitorul Oficial. Fiecare modificare trebuie adus ă la
cunoștința tuturor celor interesa ți, inclusiv asocia ților care nu au putut participa
la adunarea care a luat hot ărârea de modificare și de aceea este obligatorie
publicarea actelor adi țional, în extras.
Modificarea societ ăților comerciale trebuie s ă aibă loc cu respectarea
legii. Astfel, transformarea unui SR L într-un SA poate avea loc doar dac ă
numărul membrilor asocia ți este de minim 2, iar capitalul social la cel pu țin
echivalentul în lei a 25.000 euro.
În ipoteza major ării capitalului social, legea societ ăților comerciale insti-
tuie un drept special de preem țiune în favoarea asocia ților preexisten ți, care pot
subscrie capital social pentru a p ăstra cota de participare avut ă în cadrul socie-
tății comerciale respective, mai înainte de deschiderea opera țiunii de majorare6.
Dintre modalit ățile de modificare a societ ăților comerciale, cele mai
spectaculoase, prin prisma efectelor care le produc sunt fuziunile și divizările.
Fuziunea reprezint ă unirea a dou ă societăți comerciale care vor func ționa
ca un singur comerciant. Fuziunea poate fi prin absorb ție (când o societate mai
puternică înglobeaz ă o societate mai mic ă) sau prin comasare (când dou ă socie-
tăți, comparabile ca putere, se unesc pentru a da na ștere unui comerciant nou).
Divizarea presupune spargerea (fragmentarea) unei societ ăți în două sau
mai multe alte societ ăți, care dobândesc autonomie decizional ă și financiar ă.
Fuziunea și divizarea societ ăților comerciale sunt reglementate expres în
legea nr. 31/1990 republicat ă, de la art. 238 la art. 251 și au fost considerabil
modificate prin prevederile exprese ale Legii nr. 441/2006.
Astfel, conform legii fuziunea sau divizarea se pot face și între societ ăți de
forme diferite. Societ ățile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza, numai dac ă
nu a început reparti ția între asocia ți a părților ce li s-ar cuveni din lichidare.
Fuziunea sau divizarea se hot ărăște de fiecare societate în parte, în condi țiile
stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societ ății. Dacă prin fuziune
sau divizare se înfiin țează o nouă societate, aceasta se constituie în condi țiile
prevăzute de prezenta lege pentru forma de societate convenit ă.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, f ără lichidare, a societ ății
care își înceteaz ă existența și transmiterea universal ă a patrimoniului s ău către
societatea sau societ ățile beneficiare, în starea în care se g ăsește la data fuziunii
sau a diviz ării, în schimbul atribuirii de ac țiuni sau de p ărți sociale ale acestora

6 Silvia Cristea, Dreptul afacerilor – pentru înv ățământul superior economic ,
Editura Universitar ă, București, 2008, p. 198 si urm.

DREPTUL AFACERILOR
122 către asocia ții societății care înceteaz ă și, eventual, a unei sume în bani, care nu
poate dep ăși 10% din valoarea nominal ă a acțiunilor sau a p ărților sociale
atribuite. În baza hot ărârii adun ării generale a ac ționarilor a fiec ăreia dintre
societățile care particip ă la fuziune sau la divizare, administratorii acestora
întocmesc un proiect de fuziune sau de divizare, care va cuprinde:
a) forma, denumirea și sediul social al tuturor societ ăților participante la
operațiune;
b) fundamentarea și condițiile fuziunii sau ale diviz ării;
c) stabilirea și evaluarea activului și pasivului, care se transmit societ ăților
beneficiare;
d) modalit ățile de predare a ac țiunilor sau a p ărților sociale și data de la
care acestea dau dreptul la dividende;
e) raportul de schimb al ac țiunilor sau al p ărților sociale și, dacă este
cazul, cuantumul sultei; nu vor putea fi schimbate pentru ac țiuni emise de socie-
tatea absorbant ă acțiunile societ ății absorbite al c ăror titular este, direct sau prin
persoane interpuse, societatea absorbant ă ori însăși societatea absorbit ă;
f) cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
g) drepturile care se acord ă obligatarilor și orice alte avantaje speciale;
h) data situa ției financiare de fuziune/divizare, care va fi aceea și pentru
toate societ ățile participante;
i) orice alte date care prezint ă interes pentru opera țiune.
Proiectul de fuziune sau de divizare, semnat de reprezentan ții societăților
participante, se depune la oficiul registrului comer țului unde este înmatriculat ă
fiecare societate, înso țit de o declara ție a societ ății care înceteaz ă a exista în
urma fuziunii sau a diviz ării, despre modul cum a hot ărât să stingă pasivul s ău.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de directorul Registrului comer țului,
se publică în Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala p ărților.
Oricare creditor al societ ății care fuzioneaz ă sau se divide, având o crean ță
anterioară publicării proiectului de fuziune sau de divizare, poate face opozi ție
iar executarea fuziunii sau a diviz ării se suspend ă până la data la care hot ărârea
judecătorească a devenit irevocabil ă.
Administratorii societ ăților care fuzioneaz ă sau se divid vor pune la
dispoziție acționarilor/asocia ților la sediul social, cu cel pu țin o lună înainte de
data ședinței adunării generale extraordinare:
a) proiectul de fuziune/divizare; b) darea de seam ă a administratorilor, în care se va justifica din punct de
vedere economic și juridic necesitatea fuziunii/diviz ării și se va stabili raportul
de schimb al ac țiunilor/părților sociale;
c) situațiile financiare împreun ă cu rapoartele de gestiune pe ultimele 3
exerciții financiare, precum și cu 3 luni înainte de data proiectului de fuzi-
une/divizare;
d) raportul cenzorilor și, după caz, raportul auditorilor financiari;

FUNCȚIONAREA SOCIET ĂȚILOR COMERCIALE
123 e) raportul unuia sau al mai multor exper ți, persoane fizice sau juridice,
asupra juste ței raportului de schimb al ac țiunilor/părților sociale, în cazul
societăților pe acțiuni, în comandit ă pe acțiuni sau cu r ăspundere limitat ă.
Raportul va cuprinde: – metodele folosite pentru a se aj unge la raportul de schimb propus;
– aprecierea dac ă acele metode au fost adecvate, men ționarea valorilor la
care s-a ajuns prin fiecare metod ă, precum și opinia asupra importan ței acestor
metode între cele pentru ajungerea la valorile respective;
– eventualele greut ăți întâmpinate în cursul ac țiunii de evaluare;
f) evidența contractelor cu valori dep ășind 10.000 lei în curs de executare
și repartizarea lor, în caz de divizare a societ ăților.
Actele constitutive ale societ ăților nou-înfiin țate prin fuziune sau divizare
se aprobă de adunarea general ă a societății sau a societ ăților care î și înceteaz ă
existența. Actul modificator al actului constitutiv al societ ății absorbante se
înregistreaz ă în registrul comer țului în a c ărui circumscrip ție își are sediul
societatea și, vizat de judec ătorul delegat, se transmite, din oficiu, la Monitorul
Oficial al României, spre publicare.
Fuziunea sau divizarea au loc la urm ătoarele date:
a) în cazul constituirii uneia sau mai multor societ ăți noi, la data
înmatricul
ării în registrul comer țului a noii societ ăți sau a ultimei dintre ele;
b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comer țului a men țiunii
privind majorarea capitalului social al societ ății absorbante.
În cazul fuziunii prin absorb ție, societatea absorbant ă dobânde ște
drepturile și este ținută de obliga țiile societ ății pe care o absoarbe, iar în cazul
fuziunii prin contopire, drepturile și obligațiile societ ăților care î și înceteaz ă
existența trec asupra noii societ ăți astfel înfiin țate.
Societățile care dobândesc bunuri prin efectul diviz ării răspund față de
creditori pentru obliga țiile societ ății care și-a încetat existen ța prin divizare,
proporțional cu valoarea bunurilor dobândite, în afar ă de cazul în care prin actul
de divizare s-au stabilit alte propor ții.
Ca efect al integr ării României în structurile Uniunii Europene, cadrul
normativ aplicabil fuziunii societ ăților comerciale s-a îmbog ățit cu regulile
privind fuziunea transfrontalier ă, respectiv situa ția în care una sau mai multe
societăți comerciale, dintre care cel putin dou ă se supun legisla ției a două state
diferite din Uniunea European ă, sunt dizolvate f ără lichidare și își transfer ă
patrimoniul unei societ ăți deja existente sau care se va înfiin ța ca efect al
fuziunii7.

7 Pentru detalii, a se vedea OUG nr. 52 di n 21 aprilie 2008 privind transpunerea
în legisla ția internă a dispozi țiilor comunitare pentru facilitarea efectu ării de fuziuni
transfrontaliere între diverse forme de societ ăți comerciale din statele membre ale UE.

DREPTUL AFACERILOR
124 În funcție de modul în care se realizeaz ă (prin contopire sau prin
absorbție), fuziunea are urm ătoarele consecin țe:
– transferul c ătre societatea absorbant ă sau nou-înfiin țată a activelor și
pasivelor societ ăților absorbite/care au fost imp licate în procedura de fuziune
prin contopire;
– asociații din societ ățile care au participat la fuziune devin ac ționari/aso-
ciați ai societ ății absorbante sau care rezult ă prin contopire, în conformitate cu
prevederile legale imperative pr ivind tipul de societate rezultant ă și în funcție de
acordul asocia ților, exprimat prin acordul de asociere;
– societățile absorbite, respectiv societ ățile care au participat la fuziunea
prin contopire, înceteaz ă să mai existe.
Drepturile și obligațiile societ ăților care au participat la fuziune (inclusiv
contractele de munc ă) se transfer ă societății absorbante, sau dup ă caz, societ ății
nou înfiin țate.
Creditorii societ ăților care iau parte la fuziune pot face opozi ție împotriva
proiectului de fuziune, îns ă în general exerci țiul acestui drept se manifest ă mai
adesea în cazul opera țiunilor de divizare. În cazul fuziunii, cel putin teoretic,
patrimoniul care garanteaz ă încasarea crean țelor ar trebui s ă fie mai mare la
finalizarea opera țiunilor, îns ă în cazul diviz ării, dreptul creditorilor pare a fi
serios amenin țat.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Care sunt categoriile de or gane de conducere a societ ăților co-
merciale reglementate în dreptul românesc.
2. Explicați procedura administr ării societ ăților comerciale în
sistem dualist.
3. Societățile comerciale pot fi:
– Administrate în nume colectiv;
– Administrate în nume propriu de c ătre AGA;
– Administrate în sistem dualist.
4. Organele de deliberare la nivelul societ ăților comerciale:
– Adunarea general ă a asociaților sau ac ționarilor;
– Comisia de cenzori;
– Consiliul de administra ție.
5. Modificarea din punct de vedere juridic a societ ăților comer-
ciale:
– presupune în principiu acelea și etape ca în momentul constituirii
lor;
– vizează exclusiv divizarea sau fuziunea societ ăților;
– poate avea loc doar în primii 5 ani de la înfiin țare.

125 Capitolul XI
PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
SOCIETĂȚILOR COMERCIALE
Obiective:
 înțelegerea no țiunilor insolven ță, lichidare, faliment;
 cunoașterea etapelor procedurii insolven ței, în acord cu cadrul juridic în
vigoare;
 înțelegerea efectelor declan șării procedurii insolven ței și a reorganiz ării
judiciare;
 cunoașterea atribu țiilor și formelor de r ăspundere specifice lichida-
torului/administratorului judiciar.

În economia de pia ță, instituția insolven ței face parte din normalitate și
reprezintă o condiție de baz ă pentru asigurarea cre șterii economice s ănătoase,
eliminând din competi ție pe cei incapabili s ă se descurce în mediul concuren țial.
Conform concep ției americane, falimentul este considerat un eveniment firesc în
cariera unui întreprinz ător, echivalentul unei experien țe câștigate înainte de
redresare1.
Însă, în concep ția legiuitorului român, falimentul nu r ămâne fără efecte
negative pe termen lung împotriva debitorului r ău platnic. Astfel, o serie de
incapacități decurg din starea de faliment a unei persoane, ca de exemplu
imposibilitatea dobândirii calit ății de membru al Comisiei Na ționale de Valori
Mobiliare2 ori a titlului de avocat3.

1 Mihaela Onofrei, Mihaela Tofan, Noțiunea de insolven ță în contextul falimen-
tului întreprinderilor , în volumul conferin ței România și problemele integr ării europene ,
Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”, Ia și, 2005, p. 165-174.
2 Art. 10 din Legea nr. 52/1994 prevede în alineatul al doilea c ă „membri ai
Comisiei Na ționale a Valorilor Mobiliare:
a) Nu pot fi so ți și nici rude cu Pre ședintele României, pre ședinții Camerelor
Parlamentului, membrii Guvernului, guvernatorul B ăncii Naționale a României și nu se
pot înrudi între ei;
b) Nu pot fi membri ai vreunui partid politic;
c) Nu pot exercita vreo alt ă funcție salariat ă, publică sau privat ă, exceptându-le
pe cele de cadre didactice universitare;

DREPTUL AFACERILOR
126 Observăm rigiditatea legisla ției noastre care consacr ă ideea falimentului
cauzat de incompeten ță sau chiar inten ția de a falimenta întreprinderea. Din
acest motiv, falitul este „sanc ționat” nu doar prin lichidarea afacerii intrat ă în
imposibilitate de a acoperi datoriile, ci și pe termen lung, prin cenzurarea
accesului la anumite profesii sau meserii.
Insolvența este o procedur ă juridică pentru reorganizarea sau lichidarea
unei firme, când reorganizarea sau lichidarea sunt organizate de tribunale
speciale. Reorganizarea și lichidarea sunt în varianta reglement ării autohtone,
cele două alternative posibile pentru solu ționarea situa ției incapacit ății de plată a
unui comerciant, persoan ă fizică sau juridic ă.
Procedura reorganiz ării judiciare și a lichidării constituie un ansamblu de
reguli reglementate de lege, care urm ăresc plata datoriilor debitorului, aflat în
încetare de pl ăți, prin redresarea economico-financiar ă a debitorului sau
executarea silit ă a bunurilor din patrimoniul acestuia4.
Insolventa poate fi de dou ă tipuri:
– voluntară, când firma falit ă înainteaz ă o cerere instan ței judecătorești;
– involuntar ă, când creditorii firmei înainteaz ă o cerere c ătre instan ța
judecătorească și dovedesc c ă debitorul nu onoreaz ă datoriile la scaden ță5.
Din nefericire, în România postdecembrist ă a lipsit vreme îndelungat ă
cadrul legal cu privire la insolven ță, lichidarea și falimentul întreprinderilor,
legea reorganiz ării judiciare și a falimentului ap ărând relativ târziu, fiind
publicată în Monitorul oficial nr. 130 din 06/29/1995. Dispozi țiile acestei legi
s-au aplicat la 60 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial, abrogând
prevederile Codului comercial în materie.
Cu toate c ă adoptarea acestei legi cu întâ rziere poate crea impresia unui
produs juridic îndelung elaborat și ale cărui reglement ări nu vor solicita

d) Nu pot fi membri în consiliile de administra ție ale persoanelor juridice,
subiecte ale supravegherii CNVM sau BNR, sau ac ționari semnificativi la astfel de
persoane juridice;
e) Nu trebuie s ă fi fost declara ți faliți;
f) Nu trebuie s ă aibă cazier judiciar”.
3 Art. 11 din Legea nr. 51/1995 prevede c ă „este nedemn de a fi avocat:
a) Cel condamnat definitiv prin hot ărâre judec ătorească la pedeapsa cu închi-
soare pentru s ăvârșirea unei infrac țiuni inten ționate, de natur ă să aducă atingere presti-
giului profesiei;
b) Cel care a s ăvârșit abuzuri prin care au fost înc ălcate drepturi și libertăți
fundamentale ale omului, stabilite prin hot ărâre judec ătorească;
c) Cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdic ției de a exercita profesia, pe durata
stabilită prin hotărâre judec ătorească sau disciplinar ă;
d) Falitul fraudulos, chiar reabilitat”.
4 Stanciu D. C ărpenaru, op.cit. , p. 532.
5 Mihaela Onofrei, Mihaela Tofan, op.cit. , p. 165-174.

PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
127 remedieri, totu și nu putem s ă nu observ ăm inadverten țe față de realitățile actuale
ale vieții economice și juridice. Astfel, art. 129 din lege, inclus în Capitolul V
intitulat Dispoziții finale , prevede c ă „procedura aplicabil ă regiilor autonome
pentru insolvabilitate se va stabili prin lege, în acord cu regimul general al
proprietății publice”, îns ă această reglementare înc ă nu a fost adoptat ă.
Legea a fost modificat ă substanțial prin ordonan ța de urgen ță nr. 58/1997
și prin titlul IV al Legii nr. 99/1999 privind accelerarea reformei economice.
Nici una dintre aceste reglement ări nu a atins îns ă problema falimentului
sectorului public6.
Prin Legea nr. 85/2006 a fost oferit un cadru reglementativ nou privind
procedura insolven ței, abrogându-se integral prevederile Legii nr. 64/1995.
Astăzi, prezint ă interes prevederile noului cod al insolven ței, publicat în
octombrie 2013 și contestat în fa ța Curtii Constitu ționale. Un nou proiect de cod
al insolven ței este în discu ția autorităților legislative din prim ăvara anului 2014.
XI.1. Noțiunea de insolven ță
Alinierea legisla ției române la cadrul reglementativ comunitar a impus o
serie de transform ări și pentru procedura instituit ă prin Legea nr. 64/1995.
Astfel, OG nr. 38/2002 cuprinde modific ări substan țiale față de cadrul juridic
inițial al procedurii reorganiz ării judiciare și a falimentului.
Noțiunea de insolven ță este pentru prima dat ă promovat ă într-un act
normativ intern, sub influen ța legislațiilor europene ale momentului. Art. 1 al
OG nr. 38/2002 define ște acest concept: prin insolven ță se înțelege acea stare a
patrimoniului debitorului, caracterizat ă prin incapacitatea v ădită de plată a
datoriilor exigibile cu sume de bani disponibile.
Referirile exprese la textul modificat din cuprinsul Legii nr. 64/1995 ne
relevă folosirea no țiunii de insolven ță pentru a desemna:
– comercian ții care nu mai pot face fa ță datoriilor lor comerciale, conform
art. 1 din lege;
– debitorul aflat în încetare de pl ăți, conform art. 2 din lege;
De remarcat c ă textul actului normativ nu diferen țiază mai multe sensuri
ale conceptului, de exemplu, în func ție de motivele care au determinat aceast ă
stare. Aceast ă abordare unitar ă se justific ă deoarece efecte st ării de insolven ță
sunt acelea și, indiferent de sensul concret în care este utilizat termenul.

6 Legislația privitoare la procedura reorganiz ării judiciare și a falimentului pentru
comercian ții din sectorul privat a fost completat ă ulterior apari ției Legii nr. 64/1995
numai cu privire la falimentul institu țiilor bancare (Legea nr. 83 publicat ă în Monitorul
Oficial nr. 159/22.04.1998), lichidarea organiza țiilor cooperatiste de credit (Ordonan ța
de urgență a Guvernului nr. 97 publicat ă în Monitorul Oficial nr. 330/14.07.2000) și cu
privire la activitatea practicienilor în reorganizare și lichidare (Ordonan ța Guvernului nr.
79 publicat ă în Monitorul Oficial nr. 421/31.08.1999).

DREPTUL AFACERILOR
128 Pentru situa ția debitorilor afla ți în insolven ță, legea român ă propune dou ă
soluții posibile: reorganizarea activit ății sau declan șarea procedurii falimentului.
Conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 85/2006 prin insolven ță se
înțelege acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaz ă prin
insuficien ța fondurilor b ănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile:
– insolvența este prezumat ă ca fiind valid ă atunci când debitorul, dup ă
90 de zile de la scaden ță, nu a pl ătit datoria sa fa ță de unul sau mai mul ți
creditori;
– insolvența este iminent ă atunci când se dovede ște că debitorul nu va
putea plăti, la scaden ță, datoriile exigibile angajate, cu fonduri b ănești dispo-
nibile la data scaden ței.
XI.2. Condi țiile declan șării procedurii insolven ței
și reorganiz ării judiciare
Procedura de insolven ță începe atunci când un debitor este incapabil s ă
îndeplineasc ă sau se poate prevedea incapacitatea de îndeplinire, la timp, a
obligațiilor de plat ă către debitori. Condițiile pentru declan șarea procedurii
insolventei și reorganiz ării judiciare, în interpretarea articolelor Legii nr.
85/2006, sunt:
 existența unei cereri introductive pentru declan șarea procedurii;
 calitatea de comerciant a debitorului;
 încetarea pl ăților pentru datoriile comerciale de mai mult de 90 de zile.
Valoarea prag a datoriei restante de 45.000 lei sau 6 salarii medii brute pe
economie pentru fiecare salariat, în ipoteza în care cererea este formulat ă de
către reprezentan ții salariaților.
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia potrivit c ăreia prima
condiție nu trebuie neap ărat îndeplinit ă pentru declan șarea procedurii
reglementate de Legea nr. 85/2006, calitatea de comerciant a debitorului,
încetarea pl ăților pentru datoriile comerciale și valoarea prag fiind considerate
ca suficiente pentru existen ța stării de insolven ță7.
Considerăm că nu poate fi acceptat ă această opinie, în condi țiile în care
simpla întrunire în situa ția unui subiect de drept a celor dou ă condiții nu conduce
în mod automat la declan șarea procedurii. Dac ă ar fi suficiente cele dou ă
condiții, ar trebui ca procedura s ă se declan șeze din oficiu, iar situa ția
comercian ților aflați în dificultate s ă se decidă în termen foarte scurt și cu o mare
eficiență. În realitate, Registrul Comer țului de pe lâng ă fiecare Tribunal jude țean
păstrează în eviden țele sale ca desf ășurând activitate firme aflate în situa ția

7 Nicoleta Țăndăreanu, Procedura reorganiz ării judiciare , Editura All Beck,
București, 2000, p. 12.

PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
129 falimentului (de fapt și nu în drept) de ani de zile, dar a c ăror situație nu a fost
lămurită.
Mai mult, prevederile exprese ale Legii 85/2006 reglementeaz ă pe larg în
Capitolul III Procedura legal ă. Art. 26 prevede c ă „procedura începe pe baza
unei cereri introduse la tribunal de c ătre debitor sau de c ătre creditori, precum și
de orice alte persoane sau institu ții prevăzute expres de lege”.
În plus, cererea f ăcută de debitorul r ău-platnic, neînso țită de actele prev ă-
zute la art. 218 nu este de natur ă a îndeplini cerin țele legale pentru declan șarea
împotriva debitorului a procedurii reorganiz ării judiciare sau a falimentului.
Se remarc ă includerea debitorului însu și printre persoanele care pot cere
declanșarea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006 ca o prevedere de
maximă actualitate și oportunitate pentru activitatea comercian ților de pe pia ța
româneasc ă.
Deși declanșarea procedurii la cererea debitorului se justific ă prin
interesul acestuia de a se pune la ad ăpost față de creditorii vigilen ți care ar putea
epuiza averea debitorului în dauna altor creditori, privilegia ți, dar cu o iner ție
mai mare, comerciantul român nu a în țeles încă avantajele acestei solu ții.
Modificările aduse prin OG nr. 38/2002 au modificat aceast ă posibilitate a
comerciantului aflat în insolven ță, transformând-o dintr-o op țiune facultativ ă
într-o obliga ție imperativ ă. Astfel, art. 25 din lege, în noua sa formulare,
stabilește că debitorul aflat în insolven ță este obligat s ă adreseze tribunalului o
cerere pentru a fi supus dispozi țiilor procedurii de reorganizare și faliment, în
termen de 30 de zile de la apari ția stării de insolven ță. Mai mult, va putea s ă
adreseze o cerere pentru a fi supus acestei proceduri și debitorul în cazul c ăruia
apariția stării de insolven ță este iminent ă.
Mai mult, introducerea prematur ă a cererii de c ătre debitor atrage
răspunderea patrimonial ă a debitorului și a conducerii acestuia (art. 27, alin. (3)
din Legea nr. 85/2006).
Ar mai trebui relevat ă, la polul opus conduitei debitorilor, atitudinea
creditorilor neonora ți care și-au făcut un obicei din a abuza de cereri

8 Cererea debitorului va trebui înso țită de următoarele acte:
a) Bilanțul și copii de pe registrele contabile curente;
b) O listă a tuturor bunurilo r debitorului; pent ru imobile se vor trece datele din
registrele de publicitate imobiliar ă;
c) O listă a numelor și adresele creditorilor, oricum ar fi crean țele acestora, certe
sau sub condi ție, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contes-
tate, arătându-se suma, cauza și drepturile de preferin ță;
d) Contul de profit și pierdere pe anul anterior depunerii cererii;
e) O listă a asociaților cu răspundere limitat ă, pentru societ ățile în nume colectiv
și pentru cele în comandit ă;
O declara ție prin care debitorul î și arată intenția de a-și reorganiza activitatea sau
de a lichida averea.

DREPTUL AFACERILOR
130 introductive care au apelat la Legea nr. 64/1995. Acest fenomen se justific ă prin
cel puțin două argumente:
– mai întâi, dispozițiile legii sunt foarte u șor de invocat; creditorul
neonorat achit ă o taxă de timbru în lei, redacteaz ă o cerere introductiv ă cât mai
succintă la care anexeaz ă copia unei facturi restante de mai mult de 30 de zile și
trimite actele la Tribunalul de la sediul debitorului;
– nu exist ă nici o sanc țiune pentru reaua -credință dovedit ă a
creditorului care caut ă doar să intimideze sau s ă denigreze pozi ția unui partener
de afaceri pe pia ță.
Demararea procedurii nu are loc automat în momentul în care se constat ă
întrunirea condi țiilor detaliate mai sus, debitorul r ău-platnic având posibilitatea
să depună o contestație prin care s ă arate că situația sa financiar ă este stabil ă și
cererea pentru demararea procedurii este denigratoare. Completarea contesta ției
cu probe care s ă ateste soliditatea activit ății debitorului (acte contabile și
financiare) conduce la înl ăturarea total ă a efectelor care decurg din procedura
reorganiz ării judiciare și a falimentului. Totodat ă, pentru protejarea debitorului
împotriva cererilor nejustificate, la solicitarea debitorului, judec ătorul poate
solicita creditorului care a formulat ce rerea de deschidere a procedurii insol-
venței să depună o garanție de pân ă la 10% din valoarea crean ței datorate (art.
33, alin. (3) din lege).
Dacă se constat ă că sunt îndeplinite condi țiile legale pentru demararea
procedurii sau dac ă nu a fost depus ă contesta ție, procedura va urma pa șii
prevăzuți de reglementarea legal ă.
După primirea cererii introductive, tribunalul comunic ă debitorului un
exemplar împreun ă cu actele anexate și debitorul are 5 zile pentru a face
contestație. Contesta ția se judec ă în termen de 30 de zile, iar la ședință sunt citați
debitorul, creditorul care a introdus cererea și camera de comer ț și industrie
teritorială.
Tribunalul care a înregistrat cererea introductiv ă va desemna un
judecător sindic, care în termen de 30 de zile va prezenta un raport cu privire la
cauzele care au dus la încetarea de pl ăți și eventuala r ăspundere a oric ărui
administrator, director, cenzor, asociat sau a oric ărei alte persoane.
Prevederile Legii nr. 85/2006 permit aplicarea unei proceduri simpli-
ficate privind insolven ța debitorului, atunci când acesta se încadreaz ă într-una
dintre urm ătoarele categorii:
a) comerciant persoan ă fizică;
b) asociație familial ă;
c) comerciant care nu îndepline ște nici una dintre condi țiile de mai sus,
dar respect ă unul dintre urm ătoarele criterii:
– nu dețin nici un bun în patrimoniul lor;
– actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi g ăsite;
– administratorul nu poate fi g ăsit;

PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
131 – sediul nu mai exist ă sau nu corespunde adresei din Registrul comer țului;
d) debitori viza ți de procedura general ă care nu au depus la termenele
legale imperative documente pentru care prin lege s-a stabilit obliga ția de a le
depune;
e) societăți comerciale dizolvate anterior formul ării cererii introductive;
f) debitori care și-au declarat inten ția de intrare în faliment.
XI.3. Procedura reorganiz ării judiciare
Legea prevede continuarea procedurii cu elaborarea unui plan de
reorganizare sau lichidare a averii debitorului, ce trebuie depus în 60 de zile
(termen ce poate fi prelungit de c ătre judecătorul sindic la 90 de zile).
Planul poate fi propus de debitor, de creditori sau de asocia ții debitorului
și trebuie s ă cuprindă informații precizate expres de lege. În situa ția admiterii
planului de c ătre judecătorul sindic, actul va trebui publicat în Monitorul Oficial
și acceptat de c ătre creditori și, în cele din urm ă confirmat de tribunal în
condițiile art. 64 din lege.
Remarcăm faptul c ă legea nu precizeaz ă conduita de urmat dac ă nici una
dintre categoriile de persoane men ționate mai sus nu depune un plan cu privire la
viitorul comerciantului. În ipoteza în care nici un plan nu este confirmat,
tribunalul va dispune judec ătorului sindic s ă lichideze de îndat ă bunurile din
averea debitorului.
Aceast text se aplic ă și în situația în care nu a fost depus nici un plan,
întrucât efectele neconfirm ării ne conduc la aceea și situație ca în ipoteza în care
nu ar fi existat nici un plan.
Judecătorul sindic poate apela pentru a fi consiliat de un expert în apre-
cierea asupra planului de reorganizare sau lichidare.
Planul confirmat este documentul care trebuie respectat cu privire la
activitatea ulterioar ă a comerciantului supus procedurii legii insolven ței. Acest
act stabile ște dacă se va urma calea reoganiz ării și cu ce pa și sau, dimpotriv ă, se
va deschide procedura falimentului.
Indiferent de calea urmat ă, reorganizare sau faliment, redresarea activit ății
firmei impune cu titlu de obliga ție vânzarea, integral ă sau parțială, a patrimo-
niului firmei pentru onorarea pasivului.
O problem ă foarte sensibil ă este ordinea în care sunt onorate datoriile
pe care le are debitorul , cu atât mai mult cu cât este foarte posibil ca o parte
din pasiv s ă rămână neachitat și după epuizarea integral ă a patrimoniului și a
capitalului social.
Stingerea pasivului trebuie s ă se facă conform planului de reorganizare,
din veniturile ob ținute din continuarea activit ății, din sumele ob ținute din
vânzarea unor bunuri sau din ambele surse. Plata crean țelor trebuie f ăcută la
termenele, în modalit ățile și în măsura stabilit ă prin plan. Programul de plat ă

DREPTUL AFACERILOR
132 trebuie îns ă să respecte ordinea de satisfacere a crean țelor prev ăzută de lege.
Programul de plat ă prevăzut în plan este o aplica ție concret ă a ordinii legale de
prioritate de satisfacere a crean țelor9.
Ordinea legal ă de prioritate în satisfacerea crean țelor a suferit modific ări
prin cele dou ă acte normative ce au modificat Legea 64/1995, respectiv
Ordonanța de Guvern nr. 58/1997 și Legea nr. 99/1999.
În conformitate cu actuala formulare a art. 121 din Legea nr. 85/2006,
creanțele vor fi pl ătite, atât în cazul lichid ării unor bunuri din averea debitorului
pe bază de plan, cât și în cazul falimentului, în urm ătoarea ordine:
1. taxele, timbrele și orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite
prin prezenta lege , inclusiv cheltuielile n ecesare pentru conservarea și admi-
nistrarea bunurilor din averea debitorului, precum și plata retribu țiilor persoa-
nelor angajate în condi țiile legii pentru activit ăți în favoarea debitorului aflat în
faliment;
2. creanțele creditorilor garanta ți, cuprinzând tot capitalul, dobân-
zile, major ările și penalitățile de orice fel, dup ă cum prevede expres art. 123
din lege .
Art. 123 din Legea nr. 85/2006 stabile ște că, în cazul falimentului
creanțele vor fi pl ătite în urm ătoarea ordine:
1. taxele, timbrele și orice alte cheltuieli aferente procedurii ;
2. creanțele din raporturile juridice de munc ă;
3. creanțele din credite, cu dobânzile și cheltuielile aferente, acordate
de bănci în perioada de reorganizare, precum și creanțele rezultând din
continuarea activit ății debitorului, în condi țiile art. 74;
4. creanțele bugetare provenite din impozite, taxe, amenzi și din alte
sume ce reprezint ă venituri publice, potrivit Legii nr. 72/1996 privind finan țele
publice;
5. creanțele datorate unor ter ți în baza unor obligații legale de între-
ținere ;
6. sumele stabilite de judec ătorul sindic pentru întreținerea debitorului
și a familiei sale ;
7. creanțe reprezentând credite bancare ;
8. ale crean țe chirografare ;
9. creanțe subordonate , astfel:
– credite acordate persoanei juridice debitoare de c ătre un asociat sau
acționar deținând cel pu țin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de
vot în adunarea general ă a asocia ților ori, dup ă caz, de c ătre un membru al
grupului de interes economic;
– creanțe din acte cu titlu gratuit.

9 Nicoleta Țăndăreanu, op.cit. , p. 233.

PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
133 Actuala reglementare este de natur ă a înlătura o serie de probleme care
s-au născut în baza formul ării mai vechi, reglementare criticat ă vehement de
literatura de specialitate. Totu și, se pot face o serie de observa ții cu privire la
ordinea de executare a crean țelor și în formularea actual ă a legii. Astfel:
1. Analiza textului relev ă prioritatea absolut ă a creanțelor provenite din
activitățile inerente aplic ării procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006,
incluzându-se aici primele 2 puncte din ordinea de preferin ță. Sunt prin urmare
avantajați practicienii în domeniul reorganiz ării și falimentului, pl ățile datorate
pentru activitatea de reorganizare sau de declan șare a falimentului, inclusiv
creditele bancare angajate pe perioada aplic ării prevederilor Legii nr.
85/2006.
Cu privire la aceast ă ultimă categorie apreciem c ă ea se justific ă cu atât
mai mult cu cât nici un organism bancar nu ar credita un comerciant aflat în
proces de reorganizare și lichidare pentru simplu fapt c ă vânzarea produselor
bancare (în spe ță a creditelor) trebuie s ă fie o activitate rentabil ă, or declan șarea
procedurii legii insolven ței înseamn ă de cele mai multe ori faliment. Acordarea
unei poziții preferen țiale pentru atare crean țe înlătură caracterul neperformant al
acestor credite. B ăncile nu mai au re țineri în a împrumuta firme aflate în
procedură de faliment sau reorganizare atât timp cât crean ța lor va fi satisf ăcută
după cheltuielile determinate de aplicarea procedurii îns ăși, dar înaintea oric ărei
altei crean țe.
2. Lasă încă loc la numeroase critici plasarea crean țelor provenite din
contracte de munc ă pentru șase luni înaintea declan șării procedurii pe un
generos loc 3 în ordinea prev ăzută de lege. În reglementarea anterioar ă, acest tip
de creanțe se aflau pe locul 4, dup ă creditele bancare de orice tip și indiferent de
data angaj ării lor, cu dobânzile și cheltuielile aferente. Prin urmare, toate tipurile
de credite bancare aveau o pozi ție privilegiat ă, nu numai cele contractate în
timpul procedurii de reorganizare, a șa cum prevede actualmente textul actului
normativ cadru.
Apreciem formularea de lege lata drept optim ă. Ocrotirea tuturor catego-
riilor de credite bancare ar fi o dovad ă de politic ă protecționistă pentru domeniul
bancar, în dezacord cu principiile economiei de pia ță care guverneaz ă și în
domeniul bancar. Prin urmare, se cuvine ca orice banc ă, în calitate de participant
la activitatea comercial ă, să suporte riscul comercial al activit ății speculative ca
toți ceilalți parteneri comerciali ai debitorului. Ne referim în acest context nu la
sensul strict de dic ționar explicativ al cuvântului specul ă, ci la sensul s ău de
esență a activității comerciale, la desf ășurarea unei activit ăți în scopul ob ținerii
de profit.
De altfel, restul creditelor bancare afar ă de cele care sunt acordate cu
prilejul aplic ării procedurii de reorganizare sau faliment nu sunt neglijate de
textul legal, fiind enumerate în ordinea de preferin ță 8, alături de datoriile

DREPTUL AFACERILOR
134 provenind din livr ări de produse, prest ări de servicii sau alte lucr ări, precum și
din chirii. Prin urmare, rela țiile cu băncile trebuie s ă se desfășoare cu aceea și
prudență ca toate celelalte rela ții comerciale ale debitorului, nici unul dintre
partenerii s ăi de afaceri, banc ă sau simplu comerciant neavând o pozi ție
privilegiat ă.
Ocrotirea persoanelor care au prestat munc ă în favoarea debitorului se
face totuși ponderat. Textul legii vorbe ște doar de contracte de munc ă (pe durat ă
determinat ă sau nedeterminat ă, fără nici o diferen țiere) care au generat crean țe
neonorate pe o perioad ă de cel mult șase luni înainte de declan șarea procedurii
de reorganizare. Prin urmare, este sanc ționată indirect și lipsa de pruden ță a
angajatului care a continuat s ă presteze munc ă neremunerat ă pe o durat ă de timp
mai mare. Evident, angaja ții aveau posibilitatea oricând s ă își exercite dreptul
legal de a solicita în justi ție drepturile b ănești, beneficiind de prevederile favori-
zante ale legisla ției muncii. Dac ă aceste căi legale au fost exercitate înainte de
declanșarea procedurii Legii nr. 64/1995, lichidatorul sau administratorul pentru
reorganizare va da curs hot ărârii judec ătorești.
3. Remarc ăm încă o dată protejarea pozi ției statului în raporturile cu fali ții
privați. Pe un generos loc 4 în ordinea de executare a crean țelor debitorului se
situează creanțele statului provenite din impozite, taxe, amenzi și din alte
sume ce reprezint ă venituri publice , potrivit Legii nr. 72/1996 privind
finanțele publice.
Această prevedere a fost inclus ă în lege prin modific ările din Legea nr.
99/1999 (privind accelerarea reformei economice) și trebuie coroborat ă cu
prevederile din articolul 109. Textul normativ indicat l ărgește sfera op țiunilor
statului în a- și recupera crean țele, stabilind expres c ă, în ipoteza care valoarea
bunurilor din averea debitorului este diminuat ă sau chiar epuizat ă până la
ordinea de preferin ță 4, judec ătorul sindic va autoriza statul s ă își exercite
drepturile potrivit dispozi țiilor speciale privind executarea crean țelor bugetare
(Ordonan ța Guvernului nr. 11/1996, aprobat ă și modificat ă prin Legea nr.
108/1996, cu modific ările ulteriore).
Se prevede totu și că, și în situa ția valorific ării bunurilor potrivit
dispozițiilor speciale de executare a cren țelor bugetare, vor fi pl ătite mai întâi
cheltuielile aferente reorganiz ării sau lichid ării propriu-zise.
Se naște astfel nu doar o excep ție de la procedura legal ă, ci se afirm ă o
dată în plus întâietatea acordat ă de legiuitorul român statului și organelor sale.
Este evident un abuz de pu tere a statului care îmbrac ă haine legale prin inserarea
într-un text normativ. Nu există nici un motiv real care s ă justifice acordarea
unui loc privilegiat statului pentru crean țele sale , în detrimentul celorlal ți
parteneri comerciali ai debitorului r ău-platnic. E adev ărat că statul nu este un
participant la activitatea economico-financiar ă ca oricare altul, rolul s ău fiind
mult mai elaborat și mai complex, îns ă prevederile legale privind executarea

PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
135 creanțelor bugetare con țin numeroase derog ări de la dreptul comun care confer ă
suficiente avantaje în recuperarea crean țelor față de buget.
Organele statului au la dispozi ție suficiente m ăsuri pentru a recupera
creanțele neachitate în timp util și dacă nu au apelat la aceste m ăsuri înainte de
declanșarea procedurii de reorganizare și a falimentului, atunci nu exist ă nici un
motiv pentru a fi creat un nou set de av antaje prin aplicarea prevederilor legii
falimentului. Lipsa de diligen ță a reprezentan ților organelor statului în aplicarea
prevederilor speciale privind executarea crean țelor bugetare în timp util
(Ordonan ța Guvernului nr. 11/1996) trebuie sanc ționată prin includerea acestui
tip de crean țe în aceea și categorie cu crean țele celorlal ți parteneri comerciali ai
debitorului.
Pe pozițiile 5 și 6 din ordinea legal ă de executare a crean țelor falitului se
situează creanțele persoanei fizice provenite din raporturi de între ținere .
Sunt recunoscute astfel pozi ții privilegiate pentru rudele comerciantului,
valabilitatea raporturilor de între ținere apreciindu-se în baza prevederilor nor-
melor dreptului familiei.
Ordinea stabilit ă de lege continu ă cu locul atribuit creditorilor care, poate,
se simt cei mai proteja ți în relațiile de afaceri cu un partener nesigur și anume
beneficiarii unor garan ții reale asupra bunurilor.
Această prevedere legal ă, necunoscut ă pentru mul ți comercian ți, vine să
arate expres c ă legiuitorul român în țelege să înlăture caracterul absolut al
garanției obținute în momentul contract ării unei afaceri, prin plasarea acesteia pe
un derizoriu loc 7. Consider ăm că rațiunea acestei prevederi ține tot de firescul
activităților comerciale. Partenerul comercial care a fost suficient de prudent
pentru a solicita o garan ție reală pentru acoperirea unei crean țe (ipotecă, gaj cu
sau fără deposedare) nu trebuie s ă își diminueze vigilen ța, așteptând onorarea
creanței și atât. Existen ța garanției trebuie pus ă în valoare mai înainte ca
împotriva debitorului s ă se declan șeze procedura reoganiz ării judiciare și a
falimentului ori acest mijloc de protec ție își pierde sim țitor din valoare.
Mesajul transmis este c ă nici măcar obținerea unei garan ții nu asigur ă o
protecție de natur ă a conferi confortul total creditorului, care este stimulat s ă
aibă o atitudine activ ă în sensul valorific ării acesteia în timp util.
Evident, rolul de garan ție reală nu este abolit de tot, locul 8 în ordinea de
preferință fiind pe cât de riscant, pe atât de bine plasat fa ță de ordinea de
satisfacere a crean țelor celorlal ți creditori. În acela și timp, în practic ă, de cele
mai multe ori satisfacerea crean țelor cu ordinea de preferin ță de la 1 la 5
epuizează integral atât patrimoniul debitorului, cât și capitalul social al acestuia,
iar creditorii cu garan ții reale au șanse să rămână păgubiți.

DREPTUL AFACERILOR
136 XI.4. Efectele declan șării procedurii
Efectele „începerii procedurii sunt:
– suspendarea ac țiunilor judiciare și extrajudiciare pentru realizarea
creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale;
– suspendarea prescrip ției privind ac țiunile pentru realizarea crean țelor
împotriva debitorului;
– interdicția constituirii de garan ții”10.
Deși precizate de doctrina de specialitate în termeni strict juridici, efectele
falimentului sunt cele detectate la nivel intuitiv de orice actor pe pia ța econo-
mico-financiar ă.
Demararea procedurii falimentului conduce în mod automat la
suspendarea tuturor proceselor judiciare ale debitorului, prin care creditori
neonorați au solicitat achitarea datoriilor. Ulterior desemn ării judecătorului
sindic care să se ocupe de procedura de reorga nizare sau falimentul debitorului
în discuție, acest judec ător este competent s ă aprecieze cuantumul datoriilor
neachitate și ordinea în care vor fi pl ătite, nu instan țele comerciale obi șnuite.
De asemenea, debitorul va fi absolvit de plata datoriilor sale dac ă
creditorii neonora ți nu solicit ă pe căi legale plata debitelor în cel mult trei ani de
la scaden ță, cu excep ția datoriilor fa ță de bugetul de stat, situa ție în care
termenul este de cinci ani (remarc ăm o dată în plus pozi ția privilegiat ă a statului
în relațiile cu un comerciant!).
În situația declan șării procedurii de reorganizare și lichidare a unui
comerciant, termenele în care creditorii s ăi trebuiau s ă solicite achitarea
datoriilor nu se mai calculeaz ă pe toată perioada procedurii.
Mai mult, odat ă cu începerea procedurii reglementate de Legea nr.
85/2006, creditorii neonora ți nu mai pot s ă solicite constituirea de garan ții,
onorarea lor f ăcându-se exclusiv func ție de ordinea de preferin ță stabilită de
lege. Dac ă totuși vreun creditor solicit ă și obține o garan ție special ă după
începerea reorganiz ării sau a lichid ării debitorului, aceast ă garanție nu are nici o
putere pentru judec ătorul sindic numit pentru situa ția respectiv ă.
Avantajele detaliate mai sus sunt mai curând în favoarea creditorilor,
urmărindu-se asigurarea unei pozi ții egale pentru fiecare dintre ace știa și
protejarea patrimoniilor lor.
Declanșarea procedurii de reorganizare judiciar ă sau lichidare, func ție de
situația concret ă, prezintă însă avantaje și pentru debitorul aflat în imposibilitate
de a-și onora datoriile. Debitorul poate la rândul s ău să solicite declan șarea
procedurii, pentru a ob ține toate avantajele st ării de faliment.
Prevederea nu este o inova ție a legiutorului nostru, iar exerci țiul activit ății
economice va impune aceast ă soluție în comportamentul întreprinderilor aflate

10 Stanciu D. C ărpenaru, op.cit. , p. 573.

PROCEDURA INSOLVEN ȚEI ȘI REORGANIZ ĂRII
137 în dificultate. De altfel, comercian ții străini cu poziții privelegiate pe pia ță și cu
capital propriu impresionant nu ezit ă să solicite declan șarea procedurii
falimentului împotriva lor, tocmai ca o m ăsură de ocrotire11.
Dimpotriv ă, comercian ții români cu probleme serioase în ceea ce
privește onorarea pl ăților și cu rezerve proprii aproape nule nu iau în considerare
opțiunea declan șării procedurii de reorganizare judiciar ă și a falimentului ca pe o
soluție viabilă, deși unica posibil ă.
Desigur c ă nu ne referim din acest punct de vedere la numeroasele între-
prinderi din sectorul public pentru care aceast ă opțiune nu exist ă, chiar dac ă
managerii ar dori s ă se pună la adăpost prin aplicarea prevederilor Legii nr.
85/2006.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Definiți noțiunea de insolven ță.
2. Insolvența afecteaz ă:
– persoanele fizice și juridice deopotriv ă;
– societățile comerciale;
– asociațiile și fundațiile.
3. Achitarea datoriilor din patrimoniul comerciantului falit:
– se realizeaz ă în funcție de vechimea crean ței;
– are loc strict dup ă ordinea prev ăzută în lege, astfel încât unii
creditori vor r ămâne neonora ți;
– acordă preferin ță datoriilor c ătre stat, fa ță de datoriile cu
salariile restante.

11 De exemplu, în luna iulie 2002 cunoscuta compania american ă WORLDCOM,
cu o cifră de afaceri anual ă de ordinul a miliarde de dolari, a solicitat în fa ța instanțelor
competente declan șarea procedurii falimentului datorit ă incapacit ății de plată cu care se
confruntă și pentru atragerea avantaje lor care decurg din noul s ău statut – companie în
faliment – fa ță de situația de până la declan șarea procedurii.

139 Capitolul XII
TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
Obiective:
 definirea no țiunii de contract în teoria general ă;
 identificarea principiilor car e stau la baza încheierii și executării
contractelor;
 explicarea regulilor generale pr ivind încheierea contractelor;
 analiza specificului încheierii contr actelor de afaceri prin mijloace
electronice.
XII.1. Defini ția și evoluția noțiunii de contract
În societatea globalizat ă în care tr ăim, afacerile au devenit o parte
important ă a vieții și activității oamenilor. Din punct de vedere economic,
afacerile reprezint ă activități realizate cu scopul de a ob ține beneficii. Din punct
de vedere juridic, afacerile sunt acte juridice, adic ă „manifest ări de voin ță
producătoare de efecte juridice”1. Acestea pot s ă îmbrace forme contractuale sau
forma manifest ărilor unilaterale de voin ță.
Din perspectiv ă etimologic ă, termenul contract provine din latinescul
contrahere , care înseamn ă a trage împreun ă. Definiția contractului o g ăsim în
reglementarea actual ă și presupune acordul de voin ță dintre dou ă sau mai multe
persoane cu inten ția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic
(conform prevederilor articolului 1166 din Codul civil, Legea nr. 287/2009,
reactualizat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a Legii nr. 287/2009). Normele legii sunt aplicabile raporturilor dintre profesioni știi
comerțului, precum și dintre ace știa și celelalte subiecte de drept. Conform
Codului Civil și a legii de aplicare, profesioni știi sunt to ți cei care exploateaz ă o
întreprindere, fiind inclu și în aceast ă categorie comercian ții, întreprinz ătorii,
operatorii economici, alte persoane autorizate s ă desfășoare activit ăți economice
sau profesionale.
În dreptul român , termenul de contract se define ște ca un acord de voin ță
dintre dou ă persoane ceea ce trimite la inte rpretarea raportului juridic ce ia
naștere din perspectiva capacit ății juridice a persoanei (capacitatea de execu ție).

1 V. Pătulea, C. Turianu, Curs de drept comercial român , Editura All Beck,
București, 2000, p. 97.

DREPTUL AFACERILOR
140 În literatura juridic ă franceză, noțiunea de contract reprezenta acordul de
voință creator de obliga ții, însă numai în cazurile expres ar ătate de legiuitor și
îmbrăca următoarele modalit ăți: acord verbal, acord scris sau remiterea
obiectului contractului. Pe cale de consecin ță, contractele de vânzare, închiriere,
mandat și de societate au fost denumite contracte consensuale. Demarca ția dintre
raporturile cu caracter precontractual și cele contractuale este dificil de realizat
atât în sfera analizei normei reglementative, dar mai ales în sfera afacerilor
propriu-zise care se deruleaz ă cu celeritate și care cap ătă forme concrete
contractuale doar în sfera acordurilor strict delimitate de legiuitor (contractele de
adeziune, de exemplu).
Contractul este o afacere în dreptul englez și uneori un acord de voin ță
bazat pe încredere.
În literatura juridic ă american ă, contractul cap ătă două forme de
manifestare ce țin atât de natura obiectiv ă a formării contractului, cât și de latura
subiectivă, a interrela ționării și schimburilor de natur ă economic ă între agen ții
comerciali. Se disting urm ătoarele:
a. contractul clasic , care are efecte instantanee și presupune derularea
unor negcoieri prealabile (de exemplu, cump ărarea unui produs de consuma ție);
b. contractul rela țional , care îmbrac ă forma subiectiv ă a contractului,
fiind încheiat dup ă negocieri îndelungi, implic ă un număr de persoane și este
renegociabil.
Este important s ă se facă deosebirea dintre etapele prealabile semn ării
unui contract, manifestate prin negocieri, tratative, angajamente (de exemplu, în
dreptul interna țional gentleman’s agreements ), care pot avea efecte juridice și
simplele acte de curtoazie care nu au efecte juridice (sfatul unui consilier de
afaceri dat unui prieten cu privire la încheierea unei afaceri etc.).
Contractul este un acord și se axeaz ă în principal pe obiectivele finale care
se doresc a fi atinse prin diverse tipuri de parteneriate, fiind un instrument de
coordonare la nivelul întreprinderilor, o arm ătură fundamental ă a organiz ării
profesiunii2. Contractul este utilizat cu scopul ob ținerii eficien ței economice,
prin intermediul acestuia realizându-se fuziuni, achizi ții, sciziuni între diferitele
tipuri de întreprinderi.
De-a lungul timpului, asupra modalit ăților de încheiere și executare a
contractelor au ac ționat factori sociali, economici și politici, care au adus
particularit ăți și au remodelat teoriile contractuale.
Factorii sociali care influen țează teoria contractelor sunt reprezenta ți de
stat, profesioni știi comerțului, consumatori, fiecare dintre ace știa fiind interesa ți
să își atingă obiectivele fixate.

2 V. Pătulea, Gh. Stancu, Dreptul contractelor , Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2008, p. 40.

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
141 Factorii economici sunt de o importan ță primordial ă și nu pot fi ignora ți.
Raritatea resurselor și voința de a le aloca pentru diversitatea nevoilor astfel
încât colectivitatea s ă obțină un maximum de satisfac ție, a condus la necesitatea
creionării unor reguli juridice care s ă permită activităților umane s ă atingă un
scop bine determinat, și anume eficacitatea.
Un bun nu dobânde ște utilitate economic ă, dacă acel bun nu poart ă asupra
sa drepturi (dreptul de proprietate asupra unui bun d ă posibilitatea proprietarului
său să dispună de acel bun dup ă cum dore ște). Valoarea comercial ă a bunurilor
și serviciilor tinde s ă sporeasc ă proporțional cu gradul de protec ție a drepturilor
de proprietate, de unde și necesitatea cre ării unui sistem legal care s ă treacă de la
un drept de folosin ță la un drept de proprietate3. În economia de pia ță
funcționează principiul interdependen ței generale, în care raporturile juridice
trebuiesc în țelese în cadrul larg al manifest ărilor pieței: moned ă și credit,
proprietate privat ă, libertate contractual ă, răspundere patrimonial ă.
Factorii politici care influen țează formarea contractelor, încheierea și
executarea acestora sunt adev ărați vectori ai evolu ției sociale și ai cadrului
juridic. Conducerea societ ății reprezint ă cadrul de manifestare a acordurilor de
voință, îmbrăcând de cele mai multe ori form a contractului. Managementul
social modern arat ă că activitatea de conducere a societ ății se bazeaz ă în
principal pe un cadru rela țional participativ. Indivizii nu sunt entit ăți disparate, ci
se constituie în grupuri care au interese comune, rela țiile dintre ace știa fiind
subsumate unor scopuri și obiective individuale (oamenii se diferen țiază între ei
în funcție de autoritate, statut, rol în cadrul sistemului social).
XII.2. Contractul ca izvor de obliga ții comerciale
Instituția juridică a obligațiilor este cuprins ă în Cartea a V-a din noul Cod
Civil, Legea nr. 287/2009, care propune o abordare unitar ă a raporturilor
obligaționale. Materia obliga țiilor cuprins ă în actuala reglementare este definit ă
și explicată pe parcursul celor 11 titluri și 2664 de articole, cuprinzând dispozi ții
generale referitoare la con ținutul raportului de obliga ție, dispozi ții cu privire la
izvoare, modalit ăți și tipuri de obliga ții, executarea, transmisiunea, transfor-
marea și stingerea obliga țiilor, precum și un capitol special destinat restituirii
prestațiilor. Contractelor speciale și modalităților de garantare a obliga țiilor le
sunt acordate un titlu distinct.
Art. 1166 din Codul civil define ște contractul ca reprezentând „acordul de
voințe dintre dou ă sau mai multe persoane cu inten ția de a constitui, modifica
sau stinge un raport juridic”. Drept ur mare, contractul devine o lege a p ărților,
iar prevederile sale se interpreteaz ă în acord cu scopul pentru care a fost

3 V. Pătulea, Gh. Stancu, Dreptul contractelor , Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2008, p. 30 și urm.

DREPTUL AFACERILOR
142 încheiat, conform negocierilor purtate și comportamentului co-contractan ților, și
nu după sensul literal al termenilor.
Consacrata diviziune a raporturilor juridice civile și a celor comerciale,
prin interpretarea dat ă legii, a fost desfiin țată, iar la stabilirea regimului general
al obligațiilor a fost avut ă în vedere protec ția subiectelor de drept aflate pe
poziții de inferioritate una fa ță de cealalt ă. Acest lucru se reflect ă în normele
privitoare la formarea contractelor, repararea prejudiciului patrimonial, clauza
penală, precum și la integrarea clauzelor standard în contracte.
Privitor la izvoarele obliga țiilor, alături de izvorul principal reprezentat de
contract, actul unilateral, îmbog ățirea fără justă cauză, plata nedatorat ă și fapta
ilicită a fost ad ăugat „ orice alt act sau fapt de care legea leag ă nașterea unei
obligații” (conform art. 1165 din Codul civil). Reglementarea civil ă unitară
aduce în discu ție o armonizare a principiilor care stau la baza legisla ției civile și
comerciale. Astfel, dispozi țiile Codului civil încorporeaz ă totalitatea dispozi țiilor
cu privire la persoanele fizice sau juridice, rela țiile comerciale, rela țiile de
familie.
Prin reglementarea în codul civil unificat a unor institu ții juridice profund
comerciale, teoria juridic ă remarcă o comercializare a dreptului civil. Specifi-
citatea raporturilor juridice comerciale s-a extins și asupra altor raporturi juridice
de drept privat, num ărul raporturilor juridice în care p ărțile sunt profesioni știi
fiind în num ăr mult mai mare decât cele în care se reg ăsesc doar neprofesioni știi.
De exemplu, normele comerciale aplicabile în situa ții specifice în
comparație cu cele civile ca urmare a naturii raporturilor între profesioni știi
comerțului au fost extinse tuturor raportur ilor de drept privat. Unele prevederi
din Codul comercial din 1887 în materia obliga țiilor comerciale și a contractelor
au fost p ăstrate și în actuala reglementare. De exemplu, profesioni știi și
întreprinderea (art. 3), asocierea în participa ție (art. 1949-1954), contractul de
comision (art. 2043-2053), contractul de consigna ție (art. 2054-2063), contractul
de expedi ție (art. 2064-2071), contractul de agen ție (art. 2072-2095), contractul
de intermediere (art. 2096-2102), contract ul de cont curent (art. 2171-2183),
contul bancar curent (art. 2184-21 90), depozitul bancar (art. 2191-2192),
facilitatea de credit (art. 2193-2195), închir ierea casetelor de valori (2196-2198),
garanțiile autonome de tipul scrisorii de garan ție și scrisorii de confort (art.
2321-2322), titlurile de va loare (art. 2630-2631).
Dintre toate izvoarele comerciale, contractul este principalul izvor. Acest
lucru este edificat și de opinia emis ă de spciali ști cu privire la dualitatea dintre
dreptul comercial și dreptul civil, atenuat ă oarecum de noua reglementare
juridică. Astfel, actul juridic civil este considerat izolat și rectiliniu, în timp ce
actul juridic comercial este multiplu și circulatoriu4.

4 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial , ediția a 4-a, Editura C.H.
Beck, Bucure ști, 2008, p. 289.

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
143 Codul civil promoveaz ă concepția monist ă în sensul cuprinderii
reglement ărilor referitoare la persoane, rela ții de familie și relații comerciale. În
art. 2 din Codul civil sunt prezentate obiectul și conținutul său, stipulând c ă
acesta reglementeaz ă raporturile patrimoniale și nepatrimoniale di ntre persoane,
ca subiecte de drept civil incluzându-se aici, pe lâng ă persoane fizice și juridice,
și profesioni știi (comercian ții) și neprofesioni știi (necomercian ții). În art. 3 al
aceluiași act normativ se prevede c ă normele sale se aplic ă raporturilor dintre
profesioni ști, precum și raporturilor dintre ace știa și orice alte subiecte de drept
civil. Termenul de profesionist, în in terpretarea art. 3, alin. (2), înseamn ă toți cei
care exploateaz ă o întreprindere (comerciant, întreprinz ător, operator economic,
precum și orice alte persoane autorizate s ă desfășoare activit ăți economice sau
profesionale, a șa cum sunt prev ăzute de lege), cei care exercit ă cu regularitate o
activitate de produc ție, comer ț sau prest ări servicii, indiferent dac ă se urmărește
un scop lucrativ sau nu.
OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor m ăsuri necesare intr ării în
vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil stabile ște că, la data intr ării în
vigoare a noului Cod civil, sintagma contract comercial sau contracte
comerciale se înlocuie ște cu sintagma contract civil sau, dup ă caz, contracte
civile , iar sintagma contracte sau acte de comer ț, cu termenul contracte . Cu toate
acestea, de și prin normele Codului civil au fost reglementate expres tipuri de
contracte utilizate preponderent în activitatea comercial ă, ca de exemplu
contractul de vânzare, contractul de ma ndat, contractul de comision, contractul
de expedi ție, contractul de antrepriz ă, contractul de report, contracte bancare,
contracte de asigurare etc., totu și unele contracte specifice sunt în continuare
reglementate de legi specia le (contractul de leasing, contractul de factoring,
contractul de franciz ă).
Profesioni știi trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ții specifice pentru a
putea realiza activitatea comercial ă. Aceste condi ții sunt:
a. exercitarea activit ăților de produc ție, comerț sau prest ări servicii în mod
sistematic, efectiv, continuu și regulat, cu titlu de profesiune;
b. înregistrarea în Registrul comer țului (nu altfel de înregistr ări pentru a
derula activit ăți specifice altor profesioni ști sau liber-profesioni ști);
c. deținerea unui patrimoniu de afecta țiune.
XII.3. Principiul libert ății contractuale
Încheierea unui contract este în principiu liber ă, iar părțile contractante
pot stabili con ținutul contractului ca urmare a acordului de voin ță. Libertatea
contractual ă trebuie exercitat ă în limitele legii, iar un contract încheiat cu
respectarea și în lumina acestui principiu cap ătă putere de lege pentru p ărțile
semnatare. Principiul libert ății contractuale este prev ăzut de art. 1169 din Codul

DREPTUL AFACERILOR
144 civil și guverneaz ă formarea obliga țiilor civile, fiind deopotriv ă aplicabil și
obligațiilor comerciale5.
Libertatea contractual ă în materie comercial ă constă în dreptul unei
persoane de a încheia orice contract, cu orice partener și cu clauzele pe care
părțile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea public ă și bunele mora-
vuri6. Libertatea de voin ță contractual ă trebuie să se manifeste în contextul legii,
dar și al normelor etice, chiar dac ă aceste reguli de conduit ă morală nu sunt
exteriorizate în forma juridic ă necesară obligativit ății lor juridice.
Principiul libert ății de voin ță contractual ă sau principiul consensualis-
mului este completat de reglementarea art. 1178 din Codul civil, potrivit c ăreia
„contractul se încheie prin simplul acord de voin țe al părților, dacă legea nu
impune o anumit ă formalitate pentru încheierea sa valabil ă”.
În funcție de natura sa, contractul trebuie s ă cuprindă clauze contractuale
referitoare la:
– obligațiile ce revin p ărților în derularea contractului;
– livrarea m ărfurilor;
– termene și modalități de plată;
– clauze de infla ție;
– consolidarea pre țului;
– modul de solu ționare a litigiilor.
În activitatea comercial ă, libertatea contractual ă are anumite particu-
larități. Raporturile contractuale privesc atât profesioni știi (comercian ții
individuali sau societ ățile comerciale), cât și raporturile la care iau parte compa-
niile naționale, societ ățile comerciale cu capital de stat, regiile autonome.
Principiul libert ății de voin ță contractual ă în raporturile juridice de afaceri
are trăsături specifice și presupune producerea anumitor consecin țe juridice
particulare. Particularit ățile specifice contractelor comerciale sunt:
– Obligațiile comerciale sunt bazate pe principiul consensualismului , în
sensul că orice contract se încheie în mod valabil prin simplul acord de voin ță al
părților contractante. Articolul 1178 din Codul civil legifereaz ă în mod expres
acest lucru: „contractul se încheie prin simplul acord de voin ță al părților, dacă
legea nu impune o anumit ă formalitate pentru încheierea sa valabil ă”.
– Contractele comerciale sunt lipsite de formalism7 și pot lua forma
scrisorii, telexului, faxului, verbal, modalit ăți electronice, telefonic etc. Forma
scrisă a contractului este întâlnit ă destul de rar ca cerin ță de validitate a
contractului (cambia, cecul, biletul la ordin). În majoritatea situa țiilor, forma
scrisă a contractului constituie mijloc probator.

5 V. Neme ș, Drept comercial , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2012, p. 249.
6 St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Editura Universul Juridic,
București, 2009, p. 445-446.
7 V. Neme ș, op.cit. , p. 250.

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
145 – Probele în materie comercial ă sunt permisive și largi, în sensul c ă,
motivat de celeritatea raporturilor comerciale, încheierea, executarea și încetarea
unui contract comercial poate fi probat prin orice mijloc de prob ă acceptat de
dreptul civil, precum și prin mijloace specifice (regist rele comerciale, facturi,
coresponden ță comercial ă etc.).
– Soluționarea litigiilor între comercian ți se poate face prin arbitraj
comercial, dac ă în conținutul contractului p ărțile convin s ă includă o clauză
compromisorie, prin care stabilesc ca orice litigiu ivit în executarea contractului,
nerezolvat pe cale amiabil ă, să fie soluționat pe calea arbitrajului comercial8.
Părțile au aceast ă posibilitate și ulterior încheierii contractului, printr-un act
separat denumit compromis.
– Principiul libert ărții contractuale poate fi îngr ădit doar prin norme
juridice speciale. Îngr ădirile libert ății contractuale pot fi întâlnite, în principal, în
trei categorii de contracte:
a. Contracte dictate (de adeziune) – clauzele sale esen țiale sunt impuse
sau redactate de una dintre p ărți, pentru aceasta sau ca urmare a instruc țiunilor
sale, cealalt ă parte neavând decât s ă le accepte ca atare (art. 1175 din Codul
civil). De exemplu, sunt contracte de adeziune, contractele încheiate cu
societățile comerciale din domenii de activitate supuse monopolului, precum
energie electric ă, energie termic ă, apă-canal, transporturi, asigur ări, leasing etc.
b. Contractele cu clauze impuse de lege – clauzele sunt impuse de norma
legală (de exemplu, contractul individual de munc ă, contractul colectiv de
muncă etc.)
c. Contracte cu clauze interzise de lege – sunt contractele încheiate între
comerciant și consumator. Acestea trebuie s ă cuprindă clauze clare, f ără echivoc,
pentru în țelegerea c ărora nu sunt necesare cuno ștințe de specialitate, fiind
interzisă stipularea clauzelor abuzive9. Aceste clauze sunt concepute pentru
respectarea ordinii publice și pentru protec ția consumatorilor participan ți la
raporturile comerciale.
XII.4. Reguli generale privi nd încheierea contractelor
Mecanismul încheierii contractelor presupune parcurgerea mai multor
etape. Astfel, negocierile sunt o etap ă premergătoare încheierii oric ărui contract
pe parcursul c ăreia părțile încearc ă să ajungă la o înțelegere din punctul de
vedere al termenilor comerciali în vederea perfect ării tranzac ției prefigurate.

8 St.D. Cărpenaru, op.cit. , p. 447.
9 Legea nr. 193/2000 privind clauzele ab uzive în contractele încheiate între
comercian ți și consumatori, republicat ă în M.Of. nr. 1014 di n 20 decembrie 2006.

DREPTUL AFACERILOR
146 Încheierea contractelor în activitatea de afaceri presupune ofertarea și
acceptarea ofertei10, ceea ce înseamn ă că în raporturile de afaceri contractul se
încheie prin negocierea sa de c ătre părți sau prin acceptarea unei oferte de a
contracta (art. 1182 din Codul civil).
a. Negocierea – etap ă premergătoare încheierii unui contract
Negocierile au un rol deosebit de important în activitatea de afaceri
contemporan ă. Clauzele contractuale se stabilesc prin acordul de voin țe al
părților implicate și sunt urmarea fireasc ă a întâlnirii dintre oferta de a contracta
și acceptarea acesteia. Conform prevederilor legale, contractual se încheie prin
acceptarea f ără rezerve a unei oferte de a contracta (art. 1182, alin. (1) din Codul
civil).
În civiliza ția contemporan ă există însă un număr considerabil de contracte
care sunt încheiate f ără negociere prealabil ă (de exemplu: cump ărarea unui
magazin la un pre ț fixat anticipat; cump ărarea unui bilet de c ălătorie pe calea
ferată, la un tarif deja stabilit).
Întâlnirea ofertei cu acceptarea sa presupune o etap ă specifică a nego-
cierilor.
Negocierea constituie invita ția lansată de una dintre p ărți cu scopul de a
trata conținutul unui eventual contract. Invita ția nu are caracterul unei oferte
ferme, în sensul c ă nu se concretizeaz ă întotdeauna într-un contract sau într-o
promisiune de a contracta. Principiul bunei credin țe pe care se întemeiaz ă
oferta și acceptarea ofertei presupune ca p ărțile implicate s ă convină asupra
elementelor esen țiale ale încheierii și executării contractului îns ă, înainte de
toate, lasă libertate acestora s ă inițieze, să negocieze sau s ă rupă negocierile dac ă
nu ajung la un consens.
Legiuitorul a avut în vedere, pe lâng ă libertatea contractual ă reglementat ă
expres în art. 1169 din Codul civil, și o reglementare expres ă a etapei nego-
cierilor, fiind introduse concepte și noțiuni specifice privitoare la libertatea
acestora, la obliga ția de a negocia cu bun ă-credință, la obliga ția de confiden-
țialitate pe parcursul negocierilor și de răspundere a p ărților pentru nerespectarea
obligațiilor din perioada precontractual ă.
Se remarc ă în acest sens două principii contradictorii :
– pe de o parte, libertatea p ărților de a rupe acordul prealabil f ără a pune
problema asum ării responsabilit ății celui care a renun țat, întemeiat ă pe principiul
libertății contractuale;
– pe de altă parte, exist ă obligația ce revine p ărților de a se manifesta cu
bună credință în cadrul negocierii și de a respecta „angajamentele de principiu”,
fiind contrar exigen țelor acestui principiu comportamentul unei p ărți de a
negocia f ără a exista inten ția clară de a contracta. În acest sens, instan ța de

10 St.D. Cărpenaru., op.cit. , p. 450-454.

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
147 judecată va fi chemat ă să determine elementul volitiv al inten ției (sau lipsa
acesteia) de a încheia un contract supus negocierilor.
Deoarece art. 1183, alin. (3) nu ofer ă o descrie a situa țiilor în care se poate
manifesta înc ălcarea principiului bunei-credin țe prin inten ția de a nu încheia un
contract, putem face re ferire la unele situa ții consacrate de doctrina și
jurispruden ța francez ă cu privire la obliga țiile părților de a ac ționa cu
bună-credință pe parcursul negocie rilor. Acestea sunt ținute de a participa de o
manieră constructiv ă la negocieri, în vederea ajungerii la un acord, de a nu face
propuneri v ădit inacceptabile, susceptibile s ă conducă la eșuarea negocierilor, de
a nu reveni cu lejeritate asupra anga jamentelor asumate, de a informa și a se
informa asupra tuturor elementelor contractului, de a l ăsa un termen de reflec ție
rezonabil etc.
Limitarea principiului bunei-credin țe nu poate fi realizat ă de părți sub nici
o formă și nici nu poate fi exclus din etapele negocierii unui contract.
În măsura în care una dintre p ărți dovedește rea-credin ță în respectarea
negocierii prealabile, ea va r ăspunde pe temei delictual și va repara prejudiciul
cauzat celeilalte p ărți. Prejudiciul este echivalentul cheltuielilor f ăcute cu
organizarea negocierii și cu eventualele alte cheltuieli ocazionate de împrejur ări
asemănătoare.
În acest context, cheltuielile suportate de p ărți pe parcursul negocierilor și
a relațiilor precontractuale dobândesc un nou în țeles, pentru participan ți fiind
extrem de important s ă știe cine suport ă eventualele prejudicii în cazul în care
negocierile e șuează.
Negocierile impun adoptarea unor comportamente ale p ărților implicate
orientate c ătre ajungerea la un consens, fiind necesar a fi respectate o serie de
obligații, neîndeplinirea c ărora fiind sanc ționată de prevederile legale prin
consacrarea unei r ăspunderi delictuale specifice.
b. Oferta de a contracta și condițiile sale
Propunerea de a contracta este cunoscut ă sub denumirea de ofert ă sau
policitațiune și constituie momentul de începere a negocierilor în scopul
încheierii unui contract.
Condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a ne g ăsi în cazul unei oferte sunt:
– să fie fermă, ofertantul nu are posibilitatea de a o modifica sau retracta;
– să fie precisă și complet ă, adică să includă toate elementele necesare
contractului;
– să fie neechivoc ă, adică să exprime inten ția ofertantului de a contracta
(de exemplu: o marf ă expusă fără a avea pre țul marcat, conduce la concluzia c ă
este un model, nu un bun oferit vânz ării);
– să fie o manifestare de voin ță reală, serioasă, conștientă și cu intenția de
a angaja din punct de vedere juridic .
Oferta se poate clasifica dup ă cum urmeaz ă:
– Oferta expres ă sau tacită;

DREPTUL AFACERILOR
148 – Oferta în scris sau verbal;
– Oferta adresat ă publicului sau unei pe rsoane determinate.
Ofert este tacit ă atunci când, prin anumite comportamente, în împrejur ări
bine determinate, se poate concluziona c ă tăcerea valoreaz ă cu acceptarea. De
exemplu, sta ționarea unui taxi într-o sta ție special amenajat ă în acest sens
reprezintă o ofertă, chiar dac ă șoferul nu exprim ă direct consim țământul de a
efectua transportul. Spre exemplu, constituie o ofert ă tacită prelungirea
contractului de închiriere a unui imobil, dac ă termenul contractual a expirat și
chiriașul utilizeaz ă în continuare loca ția.
Oferta adresat ă publicului este specific ă anunțurilor de vânzare lansate
prin diferite mijloace media. În acest caz, ofertantul va fi obligat s ă respecte
condițiile ofertei fa ță de primul acceptant. Având în vedere efectele, acest tip de
ofertă nu se deosebe ște de cea adresat ă unei persoane determinate. Oferta cu
termen trebuie men ținută în limita termenului respectiv. Acest termen poate fi
stabilit expres, dar poate rezulta implicit din natura contractului și din timpul
necesar de gândire și de acceptare de c ătre destinatar, termen numit termen
rezonabil.
c. Forța obligatorie a ofertei – revocarea și caducitatea
Oferta poate fi revocat ă, în principiu, atât timp cât ea nu a ajuns la
destinatar.
În cazuri specifice sunt necesare urm ătoarele preciz ări:
1. cazul ofertei f ără termen:
– dacă este adresat ă publicului, ofertantul o poate revoca;
– dacă este adresat ă unei persoane determinate, ea trebuie s ă fie menținută
într-un termen rezonabil. Consecin ța este sanc ționarea ofertantului prin obligarea
lui la plata daunelor-interese destinatarului ofertei.
2. cazul ofertei cu termen:
– ofertantul are obliga ția de a o men ține până la împlinirea termenului
respectiv. Dac ă oferta este revocat ă intempestiv, se instituie r ăspunderea
delictuală a ofertantului fa ță de destinatarul ei.
În literatura de specialitate se apreciaz ă că cea mai eficient ă sancțiune care
se poate aplica ofertantului care a re vocat intempestiv oferta este recunoa șterea
contractului ca fiind valabil încheiat (dac ă aceasta a fost acceptat ă de
destinatarul ei).
Caducitatea ofertei apare în situa ția în care aceasta nu poate s ă producă
efecte, fie c ă ofertantul a schimbat condi țiile stabilite ini țial, fie prin expirarea
termenului de acceptare, fie destinatarul s ău o refuză.
În general, oferta devine caduc ă în caz de moarte, faliment sau
incapacitatea ofertantului pentru acele contracte cu caracter intuitu personae ,
adică personal (decesul sau incapacitatea ofertantului).

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
149 d. Antecontractul (promisiunea de a contracta)
Oferta de a contracta nu se confund ă cu antecontractul. Dac ă oferta este
un act juridic unilateral, antecontractul este un act juridic de forma ție bilateral ă,
un contract, chiar dac ă există obligații doar pentru promitent (de exemplu, o
persoană se oblig ă față de alta s ă-i vândă un anumit bun). Promisiunea
unilateral ă prezintă un caracter sinalagmatic, în sensul drepturilor și obligațiilor
corelative. Astfel,
– în momentul în care se realizeaz ă opțiunea, beneficiarul va avea o
datorie – pre țul; deci el are pe baza promisiunii o crean ță și o virtual ă obligație;
– promisiunea de vânzare cuprinde, de regul ă, obligația promitentului de a
dispune de bun pe dur ata termenului de op țiune (de a vinde sau nu).
e. Acceptarea ofertei – condi ții
Acceptarea ofertei este tot un act unilateral de voin ță, la fel ca și oferta,
care provine îns ă de la destinatarul ofertei. Articolul 1196 din Codul civil
stipulează că „orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dac ă indică
în mod neîndoielnic acordul s ău cu privire la ofert ă, astfel cum aceasta a fost
formulată, și ajunge în termen la autorul ofertei”.
Ca și oferta, acceptarea trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ții:
– să fie clară (să exprime clar voin ța de a încheia contractul), pur ă și
simplă;
– să fie liberă (neviciată);
– să fie expresă (scrisă sau verbală) ori tacită.
În primul rând, acceptarea trebuie s ă fie clară, deci să concorde cu oferta.
Dacă acceptarea limiteaz ă, condiționează sau excede condi țiile ofertei, se
consideră că aceasta a fost refuzat ă și acceptarea poate fi considerat ă
contraofert ă. În acest caz acceptarea nu mai este pur ă și simplă.
În al doilea rând, acceptarea trebuie s ă fie liberă, neviciată. Aceasta este o
condiție necesar ă oricărui act juridic, fiind vorba despre o manifestare de voin ță
făcută cu intenția producerii efectelor juridice.
În al treilea rând, dac ă oferta este adresat ă unei persoane determinate ,
numai aceea poate accepta oferta. Dac ă oferta este adresat ă publicului, atunci se
va încheia contractul cu prima persoan ă care accept ă oferta.
Acceptarea ofertei trebuie s ă se facă înainte ca oferta s ă fi fost revocat ă
sau să fi devenit caduc ă. Acceptarea trebuie s ă aibă o formă expresă sau impli-
cită. Acceptarea este implicit ă atunci când ea nu face obiectul unei declara ții
speciale de voin ță, dar rezult ă din situa ția de fapt (de exemplu, executarea de
îndată a ofertei).
Valoarea t ăcerii persoanei c ăreia i s-a adresat oferta presupune o abordare
specifică. Principiul recunoscut atât de legisla ția noastră, cât și de alte legisla ții
este că acceptarea nu poate s ă rezulte din t ăcere. Art. 1196, alin. (2) din Codul
civil arată că tăcerea sau inac țiunea destinatarului nu valoreaz ă acceptare decât

DREPTUL AFACERILOR
150 atunci când aceasta rezult ă din lege, din acordul p ărților, din practicile stator-
nicite între acestea, din uzan țe sau alte împrejur ări.
f. Momentul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului est e acela în care acceptarea ajunge la
ofertant, chiar dac ă acesta din urm ă nu ia act de ea din motive neimputabile lui.
Dacă părțile nu sunt prezente, contractul se încheie prin coresponden ță, motiv ce
determină clarificarea momentului încheierii contractului, datorit ă existenței
unui decalaj în timp între cele dou ă laturi ale form ării acordului de voin ță: oferta
și acceptarea. Contractul se consider ă încheiat în momentul în care acceptarea
făcută de beneficiar a fost primit ă de către ofertant, chiar dac ă acesta nu a luat
cunoștință de conținutul ei; este și sistemul propus de legiuitor pentru stabilirea
momentului și locului încheierii contracului (art. 1186 din Codul civil).
Trebuie avute în vedere și prevederile art. 1196-1198 din Codul civil care
prevăd că orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dac ă indică în
mod neîndoielnic acordul s ău cu privire la ofert ă și ajunge la termen la autorul
ofertei. Inac țiunea sau t ăcerea destinatarului pot fi considerate acceptare doar
doar dacă acestea rezult ă din lege sau din comportamentul de afaceri anterior al
părților (practici convenite între p ărți, uzanțe etc.).
Potrivit art. 1197 din Codul civil, r ăspunsul destinatarului nu constituie
acceptare atunci când:
– Cuprinde modific ări ale ofertei primite (în acest caz se poate vorbi de o
contraofert ă);
– Nu cuprinde forma anume solicitat ă de ofertant;
– Ajunge la destinatar dup ă ce oferta a devenit caduc ă (nu mai e de
actualitate, nu mai poate fi respectat ă datorită unor noi contexte).
Dacă termenul de acceptare a ofertei a expirat sau oferta a devenit caduc ă,
părțile pot conveni la încheierea contractului, numai dac ă autorul ofertei îl
înștiințează pe acceptant despre încheierea c ontractului (art. 1198 din Codul
civil).
Contractele de afaceri se încheie în momentul și în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dac ă acesta nu ia cuno ștință de ea din motive
care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consider ă încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei s ăvârșește un act sau un fapt concludent,
fără a-l înștiința pe ofertant, dac ă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite
între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerilor, acceptarea se poate face în
acest mod11.
Întemeindu-se pe con ținutul câtorva dispozi ții legale care, direct sau
indirect, marcheaz ă momentul întâlnirii accept ării cu oferta, în doctrina juridic ă
au fost propuse mai multe sisteme, au fost expuse mai multe teorii :

11 V. Neme ș, op.cit. , p. 253.

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
151 – Teoria emisiunii (declarațiunii), conform c ăreia acordul de voin ță al
părților se formeaz ă din momentul în care destinatarul ofertei și-a manifestat
acordul cu privire la oferta primit ă, chiar dac ă nu a expediat acceptarea
ofertantului. Aceast ă teorie a fost criticat ă în literatura de specialitate pe motivul
că, atât timp cât acceptarea nu a fost expediat ă ofertantului, aceasta poate fi
revocată de către acceptant.
– Teoria expedi țiunii, potrivit c ăreia contractul se consider ă încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei a acceptat-o și a expediat r ăspunsul s ău
afirmativ. Și această teorie este criticabil ă deoarece pân ă în momentul ajungerii
la ofertant acceptarea poate fi revocat ă. Ca urmare nu se poate cunoa ște cu
certitudine momentul încheierii contractului.
– Teoria recep țiunii, conform c ăreia contractul se consider ă încheiat în
momentul în care acceptarea f ăcută de beneficiar a fost primit ă de către ofertant,
chiar dac ă acesta nu a luat cuno ștință de conținutul ei. De altfel, acesta este
sistemul propus de legiuitorul român pentru stabilirea momentului și locului
încheierii contracului (art. 1186 din Codul civil).
– Teoria informa țiunii, potrivit c ăreia contractul se consider ă încheiat dac ă
acceptarea a ajuns la cuno ștința destinatarului și acesta a luat act de ea.
Termenul de acceptare a ofertei curge din momentul în care oferta ajunge
la destinatar, potrivit prevederilor Codului civil, art. 1192.
Momentul încheierii contractului are importan ță din mai multe puncte de
vedere:
– se poate aprecia posibilitatea revoc ării ofertei sau dac ă ea a devenit
caducă;
– consimțământul și celelalte condi ții de validitate se analizeaz ă la
momentul realiz ării acordului de voin ță și, în măsura în care acestea sunt
încălcate, cauzele de nulitate se stabilesc în func ție de acest moment;
– în cazul conflictelor de lege în timp, se va aplica legea existent ă la
momentul încheierii contractului;
– efectele contractului se produc, de regul ă, din momentul realiz ării acor-
dului de voin ță, dacă nu există stipulație contrar ă.
g. Determinarea locului pl ății
Din interpretarea con ținutului contractului, locul pl ății este cel stabilit prin
acordul de voin ță al părților contractante, astfel c ă obligațiile contractuale
trebuie executate:
– la locul expres men ționat în contract;
– la locul rezultat din inten ția părților;
– la locul în care, potrivit materiei contractului, apare fireasc ă executarea.
În cazul în care în contract nu s- a precizat în mod expres locul execut ării
obligațiilor și acest lucru nu rezult ă din natura opera țiunii, executarea obliga țiilor
se va face la sediul, domiciliul sau re ședința comerciantului debitor. Plata este

DREPTUL AFACERILOR
152 cherabilă dacă plata se face la sediul comerciantului debitor și portabilă dacă se
face la sediul, domiciliul sau re ședința comerciantului creditor.
h. Determinarea pre țului
Prețul se determin ă prin acordul de voin ță al profesioni știlor care au
încheiat un contract. Potrivit art. 1233 din Codul civil, dac ă în contract nu a fost
stabilit pre țul și nici nu a fost indicat ă o modalitate pentru a-l determina, se
presupune c ă părțile au avut în vedere pre țul practicat în mod obi șnuit în
domeniul respectiv pentru acelea și prestații realizate în condi ții comparabile sau,
în lipsa unui asemenea pre ț, un preț rezonabil. Dac ă prețul se determin ă prin
raportare la un factor de referin ță, iar acest factor nu mai exist ă, a încetat s ă
existe sau nu mai este accesibil, se poate înlocui cu alt factor de referin ță cel mai
apropiat.
XII.5. Încheierea contractelor de afaceri prin mijloace electronice
Dezvoltarea tehnologic ă a informa țiilor a condus la definirea unor noi
modalități de încheiere a contractelor de afaceri, astfel încât s ă se dea curs
celerității raporturilor juridice, iar bariere precum locul, spa țiul, timpul s ă devină
inexistente. Spa țiul economic european presupune derularea raporturilor econo-
mice bazate pe principiile libert ății contractuale și al pieței unice. Armonizarea
cu legisla ția european ă a însemnat adoptarea unor acte normative care s ă
faciliteze raporturile economice în spa țiul european. Au fost adoptate legea nr.
455/2001 privind semn ătura electronic ă12, legea nr. 365/2002 privind comer țul
electronic13, OG nr. 130/2000 privind protec ția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distan ță14.
Contractul la distan ță (potrivit OG nr. 130/2000) înseamn ă contractul
încheiat între un comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare
organizat de comerciant, care utilizeaz ă în mod exclusiv, înainte și la încheierea
contractului, una sau mai multe tehnici de comunicare la distan ță.
Comercian ții care utilizeaz ă acest tip de contract au obliga ția de a informa
pe consumator cu privire la:
– Identitatea comerciantului;
– Caracteristicile esen țiale ale serviciilor și produselor;
– Prețul bunurilor sau serviciilor;
– Modalitatea de livrare a produselor sau de prestare a serviciilor;
– Prețul produselor sau serviciilor;
– Perioada de valabilitate a ofertei;
– Dreptului de denun țare a contractului.

12 Publicată în M.Of. nr. 429 din 31 iulie 2001.
13 Republicat ă în M. Of. nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
14 Republicat ă în M. Of. nr. 177 din 7 martie 2008.

TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTELOR
153 Contractul la distan ță se consider ă încheiat în momentul în care
consumatorul a primit mesajul de confirmare referitor la comanda sa, dac ă
părțile nu au convenit altfel (art. 5 din OG nr. 130/2000). O tr ăsătură esențială a
contractului la distan ță este reprezentat ă de dreptul consumatorului de a denun ța
unilateral contractul, în termen de 10 zile lucr ătoare de la primirea produsului,
sau, în cazul prest ării serviciilor, de la încheierea contractului, f ără invocarea
vreunui motiv și fără a suporta vreo penalitate (art. 7 din OG nr. 130/2000)15.
Comerțul electronic se caracterizeaz ă prin aceea c ă manifestările de voin ță
ale ofertantului și ale acceptantului se materializeaz ă în înscrisuri în form ă
electronic ă, iar semn ătura autorilor în semn ătură electronic ă16. Contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns
la cunoștința ofertantului. Înscrisul în form ă electronic ă (email, fax, telex etc.)
este asimilat înscrisului sub semn ătură privată dacă, potrivit legii, i s-a
încorporat, ata șat sau i s-a asociat logic o semn ătură electronic ă extinsă.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Explicați importan ța noțiunii de contract din perspectiva teoriilor
formulate.
2. Argumenta ți în ce situa ții poate fi îngr ădită libertatea contractual ă.
3. Prezentați antecontractul și explica ți diferen ța față de oferta de a
contracta.
4. Explicați în ce const ă teoria recep țiunii în teoria contractelor de afaceri.
5. Analizați particularit ățile contractului la distan ță, reglementat de OG nr.
130/2000.

15 I. Schiau, Drept comercial , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2009, p. 377-378.
16 St.D. Cărpenaru, op.cit. , p. 456.

155 Capitolul XIII
EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR COMERCIALE
Obiective:
 explicarea necesit ății stabilirii pre țului în activitatea de afaceri;
 definirea no țiunii de dobând ă și explicarea tipologiei acesteia;
 înțelegerea no țiunii de anatocism;
 cunoașterea noțiunii de solidaritate a debitorilor și argumentarea sa.
XIII.1. Pre țul în activitatea de afaceri
Specificitatea derul ării relațiilor de afaceri se r ăsfrânge și asupra modului
de determinare a pre țului, precum și a modalit ăților de plat ă (moneda, plata la
termen, plat ă anticipat ă etc.). Raporturile de afaceri presupun îndeplinirea
obligațiilor asumate prin încheierea contractelor, partenerii fiind interesa ți să își
protejeze cât mai bine contrapresta țiile pe care le primesc în schimbul execut ării
propriilor obliga ții1. Conform art. 1469 din Codul civil, obliga ția se stinge prin
plată atunci când presta ția datorat ă este executat ă de bunăvoie. O modalitate de
stingere a obliga țiilor prin plat ă presupune cunoa șterea de c ătre parteneri a
modalităților de efectuare a pl ății, a monedei în care se realizeaz ă prestațiile (nu
este interzis ă stabilirea pre țului în moned ă străină), a termenelor pân ă la care nu
este afectat ă derularea activit ăților convenite între partenerii contractuali.
Necesitatea stabilirii nivelului pre țului în activitatea de afaceri rezid ă din
nevoia de a cunoa ște întinderea obliga țiilor contractuale asumate, precum și a
eventualelor daune-interese ce pot s ă apară ca urmare a neîndeplinirii sau
îndeplinirii defectuoase a obliga țiilor contractuale.
O condiție a stabilirii pre țului ține de stabilitatea monedei pe pia ță.
Stabilirea în cadrul unui contract a unei alte monede decât cea na țională poate
afecta situa ția monetar ă prin devalorizarea monedei na ționale, cu repercusiuni
atât asupra partenerilor de afaceri, dar și a consumatorului final. Interven ția
autorităților bancare în gestiunea monedei la nivel na țional are implica ții asupra
derulării contractelor comerciale.

1 V. Neme ș, op.cit. , p. 255.

DREPTUL AFACERILOR
156 Pe teritoriul României, pl ățile, încasările, transferurile și orice asemenea
operațiuni între reziden ți se realizeaz ă în moneda na țională2. Nu este interzis ă
stabilirea pre țului în valut ă, însă plata se va face în lei la cursul monedei
respective stabilit de Banca Na țională a României în ziua efectu ării plății.
XIII.2. Dobânda în executarea obliga țiilor comerciale
XIII.2.1. No țiunea de dobând ă
Prin adoptarea Codului civil prin Legea nr. 287/2009 și a Ordonan ței de
Guvern nr. 13.2011 pr ivind dobânda legal ă remuneratorie și penalizatoare pentru
obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor m ăsuri financiar-fiscale în
domeniul bancar, institu ția juridic ă a dobânzii a fost modificat ă în sensul
definirii, momentului de la care curg dobânz ile, dobânda legal ă, dobânda
convențională, anatocismul și plata anticipat ă a dobânzilor, corela ția dintre
dobânzi și daune-interese, corela ția dintre dobânzi și penalități etc.
Sunt reglementate dou ă categorii principale de dobând ă:
a. Dobânda legal ă remuneratorie;
b. Dobânda penalizatoare pentru obliga ții bănești.
Dobânzile sunt reglementate pr in lege, de unde rezult ă și caracterul lor
legal . Însă, ele pot fi stabilite și pe cale conven țională de către părțile
contractuale, dobânda fiind în acest caz denumit ă dobândă convențională.
Potrivit art. 1, alin. (5) din Ordonan ță, prin dobândă se înțelege nu numai
sumele socotite cu acest titlu, ci și alte presta ții, sub orice titlu sau denumire, la
care debitorul se oblig ă drept echivalent al folosirii capitalului.
Dobânda remuneratorie este dobânda datorat ă de debitorul obliga ției de
a da o sum ă de bani la un anumit termen, calculat ă pentru perioada anterioar ă
împlinirii termenului scaden ței obligației. Aceasta este de fapt pre țul pe care
debitorul îl pl ătește pentru folosin ța capitalului creditorului s ău.
Dobânda penalizatoare este dobânda datorat ă de debitorul obliga ției
bănești pentru neîndeplinirea obliga ției respective la scaden ță. Dobânda
penalizatoare are un caracter morator , întrucât este datorat ă de debitor pentru
neplată sau pentru plata cu întârziere a sumelor de bani pe care trebuia s ă le
remită creditorului s ău.
În condițiile Ordonan ței de Guvern nr. 13/2011, prin termenul de dobând ă
se înțelege atât dobânda remuneratorie, cât și cea penalizatoare, dac ă nu se
prevede altfel.

2 Regulamentul B ăncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutelor
(republicat în Monitorul Oficial nr. 616 din 6 septembrie 2007), modificat și completat
prin Regulamentul B ăncii Naționale a României nr. 6/2012.

EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR COMERCIALE
157 În cazul în care o sum ă de bani nu este pl ătită la scaden ță, creditorul are
dreptul la daune moratorii, de la scaden ță până în momentul pl ății, în cuantumul
convenit de p ărți sau, în lips ă, în cel prev ăzut de lege, f ără a trebui s ă
dovedeasc ă vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul s ă facă
dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii pl ății ar fi mai
mic. Dacă, înainte de scaden ță, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda
legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scaden ță.
Creditorul are dreptul, în plus, la daune-interese pentru orice prejudiciu
suplimentar pe care l-a suferit din cauza neexecut ării obligației.
Reglementarea actual ă consacră o serie de principii foarte importante
pentru derularea afacerilor. Îndeplinirea cu exactitate și promptitudine a
obligațiilor contractuale constituie un moment important pentru creditor pentru
care banii sunt frugiferi, iar neplata lor poate cauza grave dificult ăți financiare în
patrimoniul s ău, inclusiv riscul declan șării insolven ței și falimentului. Pe cale de
consecință, îndeplinirea la timp și întocmai a obliga țiilor contractuale de natur ă
bănească devin un imperativ pentru buna desf ășurare a rela țiilor de afaceri și în
spiritul respect ării principiului bunei-credin țe.
În raporturile de afaceri se utilizeaz ă noțiunea de termen esen țial pentru
îndeplinirea obliga țiilor contractuale. Termenul esen țial poate rezulta din voin ța
părților sau din natura obliga ției. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare,
cumpărătorul achizi ționează marca cu scopul de a o revinde (se manifest ă voința
părților) sau predarea unor bunuri de sezon (natura obliga ției).
Efectele juridice ale întârzierii pl ății obligațiilor bănești sunt prev ăzute în
art. 1535 din Codul civil și în art. 2 din OG nr. 13/2011 care statueaz ă că, dacă o
sumă de bani nu este pl ătită la scaden ță creditorul este îndrept ățit la daune
moratorii, de la scaden ță până în momentul pl ății, în cuantumul convenit de p ărți
sau, în lipsa acestuia, în cel prev ăzut de lege, f ără a trebui s ă dovedeasc ă vreun
prejudiciu. În completarea acestei norme, art. 2 din OG nr. 13/2011 regle-
mentează situațiile în care, potrivit dispozi țiilor legale sau contractuale, obliga ția
este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, în absen ța stabilirii
cuantumului acestora de c ătre părți, se va pl ăti dobânda legal ă aferentă acestora.
Putem afirma c ă, în interpretarea normei legale, obliga țiile ce constau în
plata unor sume de bani produc dobând ă din momentul scaden ței, nefiind
necesară punerea în întârziere a debitorului.
Dobânda curge de drept și se aplic ă dacă sunt îndeplinite urm ătoarele
condiții:
a. Obligația să constea în plata unei sume de bani ;
b. Obligația să fie lichid ă, adică valoarea sa s ă fie determinat ă;
c. Obligația să fie exigibil ă, adică să fi ajuns la scaden ță.

DREPTUL AFACERILOR
158 XIII.2.2. Dobânda legal ă
Dobânda legal ă este dobânda care se pl ătește în temeiul legii. Regimul
juridic al dobânzii legale este stabilit de prevederile OG nr. 13/2011, care arat ă
la art. 2 c ă, în cazul în care, potrivit dispozi țiilor legale sau prevederilor
contractuale, obliga ția este purt ătoare de dobânzi remuneratorii și/sau
penalizatoare dup ă caz, și în absen ța stipulației exprese a nivelului acestora, se
va plăti dobânda legal ă aferentă fiecăreia.
a. Dobânzile moratorii în cazul obliga țiilor bănești (daune -interese,
dobânzi compensatorii)
Regulile de stabilire a dobânzilor moratorii sunt stabilite de OG nr.
13/2011.
Conform art. 3 din OG nr. 13/2011, ra ta dobânzii legale remuneratorii se
stabilește la nivelul ratei dobânzii de referin ță comunicate de Banca Na țională a
României, reprezentat ă de rata dobânzii de politic ă monetar ă stabilită prin
hotărârea Consiliului de Administra ție al Băncii Naționale a României. Rata
dobânzii penalizatoare se stabile ște la nivelul ratei dobânzii de referin ță la care
se adugă patru puncte procentuale. În raportu rile care nu decurg din exploatarea
unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale se stabile ște potrivit
prevederilor de mai sus, diminuat cu 20%. Nivelul ratei dobânzii de referin ță a
Băncii Naționale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, prin grija B ăncii Naționale a României, ori de câte ori nivelul ratei
dobânzii de politic ă monetară se va modifica. În raporturile juridice cu element
de extraneitate, atunci când legea român ă este aplicabil ă și atunci când s-a
stipulat plata în moned ă străină, dobânda legal ă este de 6% pe an. Valabilitatea
nivelului dobânzii conven ționale se determin ă prin raportare la dobânda legal ă în
vigoare la data stipul ării. În acest sens, dobânda trebuie s ă fie stabilit ă prin act
scris, în lipsa acestuia, datorându-se numai dobânda legal ă.
Plata anticipat ă a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe o perioad ă de
cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasat ă nu este supus ă restituirii, indiferent de
variațiile ulterioare.
Dobânda se va calcula numai asupra cu antumului sumei împrumutate. Cu
toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei
convenții speciale încheiate în acest sens, dup ă scadența lor, dar numai pentru
dobânzi datorate pe cel pu țin 1 an.
Dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi (art. 8
din OG nr. 13/2011).
Prevederile de mai sus referitoare la calculul dobânzii și la capitalizarea
acestora nu se aplic ă unui contract de cont curent nici atunci când prin lege s-ar
dispune altfel.
Dobânzile percepute sau pl ătite de Banca Na țională a României, de
instituțiile de credit, de institu țiile financiare nebancare și de Ministerul

EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR COMERCIALE
159 Finanțelor Publice, precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin
reglement ări specifice.
b. Daunele moratorii în cazul obliga țiilor de a face
Dacă obligațiile nu au ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu
întârziere d ă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legal ă, care
se calculeaz ă de la data la care debitorul se afl ă în întârziere asupra
echivalentului în bani al obliga ției, cu excep ția cazului în care s-a stipulat o
clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obliga ției (conform art. 1536 din Codul civil).
Clauza penal ă este prevederea contractual ă prin care p ărțile stabilesc c ă
debitorul se oblig ă la o anumit ă prestație în cazul neexecut ării obliga ției prin-
cipale. În cazul neexecut ării prevederilor contractuale, creditorul poate cere fie
executarea silit ă în natur ă a obliga ției principale, fie clauza penal ă. Dovada
neexecutării obliga ției nu îl scute ște pe creditor de proba prejudiciului, cu
excepția cazului în care, prin lege sau prin conven ția părților, se prevede altfel.
Pentru calculul dobânzilor este necesar ă evaluarea în bani a presta ției
neexcutate la termen de c ătre debitor.
c. Despre daunele cominatorii
Posibilitatea ob ținerii de daune cominatorii pentru neexecutarea sau
executarea cu întârziere a acestora constituie o problem ă de un real interes
pentru profesioni știi comer țului. Din aceast ă perspectiv ă, instituiția daunelor
cominatorii constituie un mijloc legal prin intermediul c ăruia un creditor îl poate
determina pe debitorul s ău să execute obliga ția de care acesta este ținut.
Noțiunile de daune cominatorii și de daune interese (moratorii sau
compensatorii ) sunt diferite prin îns ăși finalitatea lor. Ambele categorii au
valoare de sanc țiune aplicat ă debitorului, în cazul da unelor interese, finalitatea
acordării acestora fiind acoperirea prejudiciului cauzat, datorit ă executării cu
întârziere sau neexecut ării (totale sau par țiale) a obliga ției. Pe de alt ă parte,
scopul daunelor cominatorii este de a constrânge debitorul la executarea
obligației respective (prin „amenin țarea pe care o reprezint ă pentru debitor”),
acordarea acestora de c ătre instan ța de judecat ă nefiind condi ționată de dovada
vreunui prejudiciu.
Dacă materia daunelor interese a fost abordat ă analitic atât de regle-
mentarea din vechiul Cod civil, cât și de dispozi țiile Legii nr. 287/2009 privind
noul Cod civil, institu ția daunelor cominatorii nu au o reglementare expres ă,
fiind, mai curând, un produs al jurispruden ței instanțelor de judecat ă.
Temeiul juridic în baza c ăruia se poate ob ține acordarea de daune
cominatorii se reg ăsește în prevederile art. 1516 din Codul civil care stipuleaz ă
că:
„Drepturile creditorului (1 ) Creditorul are dreptul la îndeplinirea inte-
grală, exactă și la timp a obliga ției. (2) Atunci când, f ără justificare, debitorul

DREPTUL AFACERILOR
160 nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și
fără a pierde dreptul la daune -interese, dac ă i se cuvin: 1. S ă ceară sau, dup ă
caz, să treacă la executarea silit ă a obligației; 2. Să obțină, dacă obligația este
contractual ă, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, dup ă caz, reducerea
propriei obliga ții corelative; 3. S ă foloseasc ă, atunci când este cazul, orice alt
mijloc prev ăzut de lege pentru realizarea dreptului s ău”.
Textul de lege se completeaz ă cu dispozi țiile art. 1527 atunci când se
impune executarea silit ă în natură a unei obliga ții, art. 1528 când este vorba de
executarea obliga ției de a face și art. 1529 când ne confrunt ăm cu executarea
silită a obligației de a nu face.
XIII.2.3. Dobânda conven țională
Potrivit principiului libert ății contractuale, p ărțile sunt libere s ă stabi-
lească, prin conven ții, rata dobânzii pentru res tituirea unui împrumut al unei
sume de bani sau pentru întârzierea la plat ă a unei obliga ții bănești. Din aceast ă
perspectiv ă, principiul libert ății contractuale prive ște atât dobânda remunerato-
rie, cât și pe cea penalizatoare. O particul aritate în stabilirea dobânzii conven țio-
nale este determinat ă de obligativitatea existen ței unui înscris care s ă dovedeasc ă
condițiile de aplicare și cuantumul dobânzilor stabilite. Art. 6 din OG nr.
13/2011 prevede c ă, în lipsa unui astfel de înscris, se datoreaz ă numai dobânda
legală.
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu
scop lucrativ, dobânda nu poate dep ăși dobânda legal ă cu mai mult de 50% pe
an. Legea declar ă nulă orice clauz ă care încalc ă acest principiu, creditorul
nemaiavând op țiunea de a pretinde dobânda legal ă. Nivelul dobânzii
convenționale se determin ă prin raportare la dobânda legal ă în vigoare la data
stipulării.
XIII.2.4. Anatocismul
Anatocismul sau dobânda la dobând ă reprezint ă înțelegerea prin care
părțile convin ca dobânda s ă se capitalizeze, adic ă să se adauge la suma datorat ă
și să se aplice din nou dobânda3.
Potrivit reglement ării cuprinse în art. 8 din OG nr. 13/2011, dobânda se
aplică doar asupra sumei împrumutate. Cu toate acestea, dac ă părțile convin,
dobânda se poate capitaliza și la suma datorat ă inițială și dobânda sa, se adaug ă
din nou dobânda, dar numai pent ru dobânzi datorate pe cel pu țin un an.
Dobânzile remuneratorii au acela și regim juridic cu cele penalizatoare.
Condițiile de aplicare a anatocismului sunt:
a. Să existe un înscris privitor la anatocism;

3 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op.cit. , p. 305.

EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR COMERCIALE
161 b. Să existe un contract de împrumut;
c. Să fie calculat doar pentru dobânzile datorate pe cel pu țin un an;
d. Să intervină după data scaden ței.
XIII.3. Solidaritatea codebitorilor
Solidaritatea constituie acea modalitate a obliga țiilor care împiedic ă
diviziunea lor, chiar dac ă prin natura lor sunt divizibile. În obliga țiile comer-
ciale, solidaritatea debitorilor constituie o garan ție pentru creditori.
Solidaritatea poate fi:
a. Solidaritate activ ă – adică există o pluralitate de creditori (art. 1431
din Codul civil). Potrivit art. 1435, izvorul solidarit ății creditorilor este înscrisul
în care acest lucru este stipulat expres.
b. Solidaritate pasiv ă – adică există o pluralitate de debitori (art. 1432
din Codul civil). Solidaritatea debitorilor nu se prezum ă, ea exist ă doar dac ă
aceasta este stabilit ă în mod expres de p ărți sau prin lege (art. 1445 din Codul
civil).
Codul civil consacr ă principiul divizibilit ății răspunderii debitorilor, în
sensul că obligația este divizibil ă de plin drept, cu excep ția cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulat ă în mod expres ori obiectul obliga ției nu este, prin
natura sa, susceptibil a fi divizibil (art. 1424 din Codul civil).
Obligația divizibil ă este reglementat ă de prevederile art. 1422 din Codul
civil și stipuleaz ă că aceasta este divizibil ă între mai mul ți debitori atunci când
aceștia sunt obliga ți față de creditori la aceea și prestație, dar fiecare dintre ei nu
poate fi constrâns la executarea obliga ției decât separat în limita p ărții sale de
creanță.
Obligațiile indivizibile își au cadrul de reglementare în dispozi țiile art.
1425 din Codul civil, care prevede c ă obligațiile indivizibile nu se divid între
debitori, între creditori și nici între mo ștenitorii acestora. Pe cale de consecin ță,
fiecare dintre debitori este ținut la executarea întregii obliga ții și, fiecare creditor
sau moștenitor al acestuia, la a cere executarea integral ă a obligației asumate.
Art. 1697 din Codul civil consacr ă o excepție aplicabil ă în cazul vânz ării și
prevede c ă garanția contra evic țiunii (pierderea posesiunii asupra unui bun, în
urma unei sentin țe sau a unui drept exercitat de o alt ă persoană) este indivizibil ă
între debitori.
Conform prevederilor art. 1446 din Codul civil, în exerci țiul activit ății
unei întreprinderi, solidaritatea debitorilor unei obliga ții contractuale se
prezumă, dacă prin lege nu este stipulat altfel. Pe cale de consecin ță, în acest
context, obliga ția trebuie s ă fi fost contractat ă în exerci țiul activit ății unei
întreprinderi realizate de c ătre un întreprinz ător profesionist, persoan ă fizică sau
persoană juridică. Debitorii angaja ți în ducerea la îndeplinire a unei obliga ții
asumate printr-un contract ce vizeaz ă activitatea unei întreprinderi vor r ăspunde

DREPTUL AFACERILOR
162 solidar fa ță de creditorul respectivei obliga ții. Dacă obligația nu are leg ătură cu
întreprinderea, atunci debitorii vor r ăspunde divizibil. De exemplu, membrii unei
familii care de țin o afacere familial ă sub forma unei întreprinderi familiale,
contracteaz ă un împrumut bancar pentru sa tisfacerea nevoilor de consum și nu
pentru realizarea activit ăților întreprinderii. În acest caz, r ăspunderea lor este
divizibilă. Pentru ca principiul indivizibilit ății obligației să opereze este necesar
ca între obliga ție și activitatea unei întreprinderi s ă existe corela ția de
cauzalitate.
Ca efect al solidarit ății, creditorul poate solicita plata oric ăruia dintre
debitorii solidari, f ără ca acesta s ă îi poată opune beneficiul de diviziune4. Dacă
creditorul a început urm ărirea unui debitor solidar, acesta nu este oprit de a se
îndrepta împotriva celorlal ți codebitori.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Explicați importan ța prețului în rela țiile de afaceri.
2. Analizați prin compara ție dobânda remuneratorie și dobânda penali-
zatoare.
3. Prezentați condițiile de aplicare a dobânzii în cazul obliga țiilor bănești.
4. Argumenta ți rolul dobânzilor moratorii în cazul obliga țiilor bănești.
5. Explicați termenii: anatocism, so lidaritate a creditorilor.

4 V. Neme ș, op.cit. , p. 265.

163 Capitolul XIV
PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE
ÎN AFACERI
Obiective:
 cunoașterea principalelor contracte folosite în afaceri;
 înțelegerea specificit ății contractelor folosite în afaceri;
 cunoașterea particularit ăților juridice ale contractului de vânzare, ale
contractului de mandat comercial, ale contractului de leasing, ale contractului de comision, ale contractului de franciz ă și ale contractului
de furnizare.

Izvorul principal al obliga țiilor comerciale este contractul. Nevoia de
celeritate specific ă activităților de afaceri este generat ă de densitatea și
complexitatea opera țiilor pe care le implic ă afacerile și de căutarea permanent ă
de noi forme și tehnici juridice mai eficiente care se traduc printr-o diversitate de
tipuri de contracte.
Cu privire la tipurile de contracte utilizate în practica de afaceri se disting:
a. Contractul de vânzare este principalul instrument utilizat în practica
comercial ă internă și internațională;
b. Contractele de intermediere/reprezentare (intermediere, mandat, comi-
sion, expedi ție);
c. Contractele de concesiune (contractul de concesiune exclusiv ă, con-
tractul de franchising);
d. Contractele de transfer de tehnologie (contractul de licen ță, contractul
de know-how, contractul de consulting-engineering);
e. Contractele de finan țare a opera țiilor comerciale sunt și ele opera țiuni
importante în desf ășurarea activit
ăților de afaceri (contractul de leasing,
contractul de factoring).
Sfera contractelor de interes pentru profesioni știi comer țului este foarte
amplă și în continu ă extindere. O abordare exhaustiv ă a acestui subiect poate fi
făcută doar în contextul unei discipline de contracte comerciale speciale,
completat ă eventual cu elemente din sfera contractelor interna ționale.
Codul civil nu mai face o distinc ție netă între contractele civile și cele
comerciale. Cu toate acestea, unele aspecte privind încheierea și executarea

DREPTUL AFACERILOR
164 propriu-zis ă a contractelor sunt specifice și aplicabile cu prec ădere raporturilor
dintre profesioni știi comer țului, fiind întâlnite în activitatea întreprinderilor.
Particularit ățile vizeaz ă în principal scopul pentru care se încheie un contract,
obiectul, pre țul, răspunderea angajat ă etc.
Vom realiza doar o prezentare foarte succint ă a unor contracte,
rezumându-ne la a explicita natura juridic ă specifică a fiecărui contract și câteva
dintre particularit ăți care le caracterizeaz ă.
XIV.1. Contractul de vânzare în afaceri
XIV.1.1. Particularit ăți ale contractului de vânzare în derularea
afacerilor
Contractul de vânzare este unul dintre contractele cel mai des utilizate în
activitatea de afaceri, fiind întâlnit în opera țiunile de producere a m ărfurilor, de
prestare a serviciilor, de executare a lucr ărilor etc.1.
Potrivit art. 1650 din Codul civil, vânzarea este contractul prin care
vânzătorul transmite sau, dup ă caz, se oblig ă să transmit ă cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui pre ț pe care cump ărătorul se oblig ă să îl
plătească. Prin vânzare poate fi transmis un dezmembr ământ al dreptului de
proprietate sau orice alt drept.
Cadrul legal este reprezentat de Titlul IX din Codul civil intitulat Diferite
contracte speciale , la capitolul I − Contractul de vânzare.
XIV.1.2. Scopul și obiectul contractului de vânzare
Scopul principal al vânz ării în activitatea de afaceri este inten ția de
revânzare, cu alte cuvinte cump ărarea este f ăcută cu inten ția de a revinde.
Caracterul comercial rezid ă în aceea c ă revânzarea poate fi f ăcută atât atunci
când bunurile nu au fost transformate, dar și atunci când sufer ă o transformare.
Caracterul comercial al contractului de vânzare const ă în aceea c ă operațiunile
care îl definesc (vânzarea, cump ărarea) sunt proprii func țiunii economice de
interpunere în schimb și circulație, profesionistul urm ărind întotdeauna ob ținerea
profitului.
Obiectul contractului de vânzare este reprezentat de bunuri: mobile,
imobile, corporale, incorporale, m ărfuri, titluri de credit (m ărci de fabric ă,
brevete, inven ții, creanțe etc.). Orice bun poate fi vândut în mod liber, dac ă
vânzarea nu este interzis ă ori limitat ă prin lege sau prin conven ție ori testament
(art. 1657 din Codul civil).

1 G. Boroi, L. St ănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod
civil, Editura Hamangiu, Bucure ști, 2012, p. 328.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
165 Caracteristicile vânz ării-cumpărării comerciale privesc scopul vânz ării,
obiectul vânz ării care const ă preponderent din bunuri mobile și de multe ori
bunuri viitoare (recolte neculese, m ărfuri care urmeaz ă să fie fabricate), distan ța
dintre părțile contractante, transferul propriet ății și al riscurilor, transportul
mărfurilor, stabilirea pre țului, răspunderea pentru viciile bunului vândut etc.2.
Vânzarea bunului altuia (reglementat ă de art. 1683 din Codul civil)
presupune c ă, dacă la data încheierii contractului asupra unui bun individual
determinat, acesta se afl ă în proprietatea unui ter ț, contractul este valabil, iar
vânzătorul este obligat s ă asigure transmiterea dreptului de proprietate de la
titularul s ău către cumpărător.
Dacă vânzătorul vinde bunul altuia, vânzarea este valid ă și opereaz ă
transferul propriet ății pe ideea aparen ței de drept, fie prin ratificarea vânz ării de
către proprietar, fie prin orice mijloc, direct sau indirect, care procur ă cumpă-
rătorului proprietatea asupra bunului.
Părțile contractului de vânzare sunt vânz ătorul și cumpărătorul. Prin
contractul de vânzare, vânz ătorul transmite cump ărătorului proprietatea unui bun
în schimbul pl ății unui pre ț pe care cump ărătorul se oblig ă să îl achite.
Vânzarea este un act consensual și presupune realizarea acordului de
voință a părților. Efectele principale ale realiz ării acordului de voin ță a părților la
încheierea unui contract de vânzare sunt:
– transferul propriet ății sau a dreptului de proprietate sau numai a unui
dezmembr ământ al dreptului de proprietate;
– riscul pieirii fortuite a bunului vândut.
Regula descris ă este tradi țională, dar trebuie interpretat ă în funcție de
tipurile de vânzare cunoscute, real ă și obligațională, cu efecte diferite:
– vânzarea de bunuri certe, individual determinate, la care transferul
dreptului de proprietate opereaz ă instantaneu, în momentul realiz ării acordului
de voință, vânzare denumit ă și „reală”;
– vânzarea de bunuri de gen, consumptibile și fungibile, neindividualizate,
la care transferul propriet ății devine obiect al obliga ției vânzătorului, vânzare
numită și „obligațională”.
Potrivit art. 1652 din Codul civil, pot vinde și cumpăra toți cei cărora nu le
este interzis prin lege. În comple tarea acestui articol de lege, vin și următoarele:
– sunt incapabili de a cump ăra mandatarii, pentru bunurile pe care sunt
însărcinați să le vândă, părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu,
pentru bunurile persoanelor pe care le reprezint ă, funcționarii publici, jude-
cătorii-sindici, practicienii în insolven ță, executorii, precum și alte asemenea
persoane, care ar putea influen ța condițiile vânzării făcute prin intermediul lor
sau care are ca obiect bunurile pe care le administreaz ă ori a căror administrare o

2 V. Neme ș, op.cit. , p. 272 și urm.

DREPTUL AFACERILOR
166 supravegheaz ă. Încălcarea acestor prevederi se sanc ționează cu nulitatea relativ ă
sau absolut ă a contractelor.
Tipurile de vânz ări întâlnite în activitatea de afaceri au specificitate și sunt
reglementate de lege cu scopul de a delimita aria de ac țiune și de întindere a
efectelor vânz ării. Se întâlnesc urm ătoarele tipuri de vânzare:
a. Vânzarea pe gustate
Caracteristica acestui tip de vânzare este atributul rezervat cump ărătorului
de a manifesta consim țământul său cu privire la cump ărare după ce va gusta
marfa (art. 1682 din Codul civil).
b. Vânzarea dup ă mostră sau model
Acest tip de vânzare presupune ca p ărțile să se pună de acord asupra
calității mărfii, luând drept criteriu determinant o frac țiune dintr-o cantitate mai
mare. Cump ărătorul va putea s ă cumpere frac țiunea sau întreaga marf ă, urmând
să refuze marfa dac ă aceasta nu corespunde mo strei. La vânzarea dup ă mostră
sau model, proprietatea se str ămută în momentul pred ării bunului (art. 1680 din
Codul civil).
c. Vânzarea pe încercate
Acest tip de vânzare este reglementat de prevederile art. 1681 din Codul
civil și presupune ca vânzarea s ă se încheie sub condi ția suspensiv ă a încercării.
În cazul în care cump ărătorul nu a declarat c ă bunul este nesatisf ăcător în
perioada de 30 de zile, atunci condi ția se consider ă îndeplinit ă.
d. Vânzarea în bloc a bunurilor
Potrivit art. 1679 din Codul civil, vânzarea în bloc a bunurilor are loc
chiar dac ă bunurile nu au fost individualizate, pentru un pre ț unic și global.
Proprietatea se str ămută cumpărătorului imediat dup ă încheierea contractului.
Prețul reprezintă echivalentul lucrului sau bunului, apreciat în mod
obiectiv de p ărțile contractante. Condi țiile prețului sunt:
a. Să fie determinat sau cel pu țin determinabil. Determinarea pre țului se
face:
– prin referire la prețul curent , în funcție de prețurile practicate pe pia ță
sau la burs ă;
– printr-un arbitru care face o apreciere obiectiv ă a valorii obiectului
vândut.
b. Să constea într-o sum ă de bani.
Vânzarea este valabil ă chiar dac ă prețul nu a fost prev ăzut în contract, dar
s-a înscris posibilitatea stabilirii lui de c ătre o terță persoană (arbitru). Dac ă
persoanele desemnate nu determin ă prețul în termenul stabilit de p ărți sau, în
lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea p ărții inte-
resate, pre ședintele judec ătoriei de la locul încheierii contractului va desemna de
urgență un expert pentru determinarea pre țului. Remunera ția expertului se
plătește în cote egale de c ătre părți.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
167 Dacă prețul nu a fost determinat în termen de 1 an de la data încheierii
contractului, vânzarea este nul ă, afară de cazurile în care p ărțile convin asupra
unui alt mod de determinare a pre țului (art. 1662 din Codul civil).
Atunci când pre țul este stabilit f ără intenția expresă a părților ca acesta s ă
fie plătit ne afl ăm în prezen ța unui pre ț fictiv. Efectul acestei modalit ăți de
stabilire a pre țului este c ă vânzarea este anulabil ă. Dacă prețul consim țit este
vădit dispropor ționat față de valoarea bunului, atunci este clar c ă părțile nu au
dorit să realizeze o vânzare și atunci, aceasta este anulabil ă (art. 1665 din Codul
civil).
XIV.1.3. Efectele contractului de vânzare
Efectele contractului de vânzare constau în obliga țiile vânzătorului și cele
ale cumpărătorului asumate la încheierea acestuia.
a) Obligațiile vânzătorului
Potrivit art. 1672 din Codul civil, principalele obliga ții ale vânz ătorului
sunt:
– să transmită proprietatea bunului sau, dup ă caz, dreptul vândut;
– să predea bunul;
– să îl garanteze pe cump ărător contra evic țiunii și viciilor bunului.
Să transmită proprietatea bunului sau, dup ă caz, dreptul vândut
Proprietatea se transfer ă cumpărătorului din momentul perfect ării
contractului, dac ă nu s-a convenit altfel, chiar dac ă bunul nu a fost predat și nu
s-a transferat nici pre țul. Tot în aceste momente se transmite și riscul pieirii
fortuite a bunului. Predarea este independent ă de transferul propriet ății.
Predarea bunului
Proprietatea se str ămută de drept cump ărătorului în momentul încheierii
contractului, chiar dac ă bunul nu a fost predat ori pre țul nu a fost pl ătit încă.
Odată cu proprietatea cump ărătorul dobânde ște toate drepturile și acțiunile
accesorii ce au apar ținut vânzătorului.
Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispozi ția cumpărătorului,
împreună cu tot ceea ce este necesar, dup ă împrejurări, pentru exercitarea liber ă
și neîngrădită a posesiei (art. 1685 din Codul civil).
Garanția pentru evic țiune
Vânzătorul este obligat fa ță de cumpărător să-l garanteze pentru pa șnica și
deplina folosin ță a lucrului, în a șa fel încât acesta din urm ă să nu se vad ă
tulburat prin faptul unui ter ț sau prin fapta proprie a vânz ătorului care s-ar
pretinde proprietar sau titularul unui alt drept real asupra bunului.
Garanția pentru vicii
Potrivit dispozi țiilor art. 1707 din Codul civil, vânz ătorul este obligat s ă
garanteze cump ărătorului că lucrul vândut nu este afectat de vicii, adic ă nu este
alterat în substan ța sa ori într-unul dintre elementele sale constitutive, în a șa fel

DREPTUL AFACERILOR
168 încât să fie imposibil ă întrebuin țarea sau chiar diminuat ă într-o oarecare m ăsură.
Vânzătorul răspunde fa ță de cumpărător atât pentru viciile aparente, cât și pentru
viciile ascunse. Este ascuns acel viciu care la data pred ării nu putea s ă fi fost
descoperit f ără asistență de specialitate.
În temeiul obliga ției vânzătorului de garan ție contra viciilor, cump ărătorul
poate obține:
– înlăturarea viciilor de c ătre vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
– înlocuirea bunului vândut cu un bun de acela și fel, dar lipsit de vicii;
– reducerea corespunz ătoare a pre țului;
– rezoluțiunea vânz ării.
Garanția pentru buna func ționare
Potrivit prevederilor Codului civil, art. 1716, vânz ătorul care a garantat
pentru un timp determinat buna func ționare a bunului vândut este obligat, în
cazul oric ărei defecțiuni ivite în ăuntrul termenului de garan ție, să repare bunul
pe cheltuiala sa. Durata maxim ă a repara ției este de 15 zile (în lipsa unui alt
termen prev ăzut în contract) de la data la care cump ărătorul a solicitat efectuarea
reparației. Dacă reparația este imposibil ă sau dacă durata acesteia dep ășește
timpul stabilit în contract, vânz ătorul are obliga ția de a înlocui bunul vândut.
b) Obligațiile cump ărătorului
Potrivit prevederilor art. 1719 din Codul civil, principalele obliga ții ale
cumpărătorului sunt:
– Să preia bunul vândut;
– Să plătească prețul vânzării.
Primirea lucrului
Cumpărătorul este obligat s ă preia lucrul cump ărat la data și la locul
convenit. Cheltuielile de predare sunt în sarcina vânz ătorului, iar cele de preluare
în sarcina cump ărătorului, dac ă părțile nu dispun altfel.
Plata pre țului
Principala obliga ție a cump ărătorului const ă în plata pre țului. Potrivit
Codului civil, plata trebuie s ă se facă la locul în care bunul se afl ă în momentul
încheierii contractului și de îndat ă ce proprietatea este transmis ă. Dacă
cumpărătorul nu a pl ătit, vânzătorul poate cere fie executarea silit ă a obligației
de plată, fie rezolu țiunea vânz ării și plata unor daune-interese.
În raporturile dintre profesioni ști, plata se face utilizând diferite forme:
ordine de plat ă, bilete la ordin, cecuri, cambii, modalit ăți de plată electronice.
Astfel că, prețul se consider ă a fi plătit în momentul în care cump ărătorul
utilizează aceste modalit ăți de plat ă și banii intr ă în conturile indicate de
vânzător. Toate cheltuielile ocazionate de comisioanele bancare sau de
întârzierile bancare sunt în sarcina cump ărătorului (art. 1666, alin. (3) din Codul
civil).

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
169 XIV.1.4. R ăspunderea pentru vicii și garanția pentru buna
funcționare
Raporturile dintre profesioni știi comer țului presupun și asumarea
răspunderii în cazul nerespect ării obliga țiilor asumate prin contract. În acest
sens, abordarea referitoare la vi ciile lucrului vândut o consider ăm important ă,
făcând trimitere la principiul bunei credin țe și al libertății de a contracta.
Răspunderea pentru vicii îmbrac ă două forme:
– Răspunderea pentru vicii aparente;
– Răspunderea pentru vicii ascunse.
Răspunderea pentru vicii aparente este reglementat ă de art. 1707, alin. (4)
din Codul civil care prevede c ă vânzătorul nu datoreaz ă garanție contra viciilor
pe care cump ărătorul le cuno ștea la momentul încheierii contractului.
Răspunderea pentru viciile ascunse este reglementat ă de prevederile art.
1707, alin. (1) și alin. (2), care arat ă că vânzătorul garanteaz ă cumpărătorul
contra oric ăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuin țării la
care este destinat sau care îi mic șorează în asemenea m ăsură întrebuin țarea sau
valoarea încât, dac ă le-ar fi cunoscut, cump ărătorul nu l-ar fi cump ărat sau ar fi
dat un pre ț mai mic. Existen ța acestui viciu se constat ă dacă la momentul
vânzării acesta exista îns ă nu a fost descoperit de cump ărător sau era necesar ă
prezența unui specialist care s ă se pronun țe asupra calit ăților bunului. La data
predării bunului, viciul trebuia s ă existe pentru ca r ăspunderea vânz ătorului să
poată fi angajat ă.
Termenul în care cump ărătorul poate aduce la cuno ștința vânzătorului
viciile bunului trebuie s ă fie unul rezonabil, potrivit cu împrejur ările și sub
sancțiunea dec ăderii din dreptul de a cere rezolu țiunea contractului (art. 1709 din
Codul civil).
Potrivit art. 1710 din Codul civil, cump ărătorul poate ob ține înlăturarea
viciilor de c ătre vânzător pe cheltuiala acestuia, reducerea corespunz ătoare a
prețului sau chiar rezolu țiunea vânz ării.
XIV.2. Contractul de mandat comercial
XIV.2.1. Defini ția și trăsăturile mandatului comercial
Sediul materiei contractului de mandat se reg ăsește în Codul civil,
Capitolul IX, art. 2009-2042.
Mandatul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de c ătre mandatar pe
seama și pe socoteala mandantului. Codul civil, art. 2009, define ște mandatul ca
fiind contractul prin care o parte, numit ă mandatar, se oblig ă să încheie unul
sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte p ărți, numită mandant.
Mandatul poate fi:

DREPTUL AFACERILOR
170 a. cu titlu oneros – mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activit ăți
profesionale;
b. cu titlu gratuit – mandatul dintre dou ă persoane fizice (se prezum ă a fi
cu titlu gratuit).
Mandatul poate fi cu reprezentare , adică mandatarul se oblig ă să încheie
unul sau mai multe acte juridice, pe seama mandantului, și mandat fără
reprezentare , definit de art. 2039 din Codul civil ca fiind contractul în temeiul
căruia o parte, denumit ă mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe
seama celeilalte p ărți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile care
rezultă din aceste acte, chiar dac ă terții aveau cuno ștință despre mandat.
Mandatul f ără reprezentare poate fi:
a. general (pentru toate afacerile mandantului);
b. special (pentru o anumit ă afacere).
În cazul mandatului comercial se confer ă mandatarului o mai mare
libertate de ac țiune și independen ță, potrivit dinamicii activit ății comerciale.
XIV.2.2. Condi ții de validitate
În contractul de mandat comercial părțile sunt mandantul și mandatarul.
Mandantul îl împuternice ște pe mandatar s ă încheie acte juridice pe seama sa.
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat trebuie s ă respecte
condițiile de validitate a contractelor (art. 1179 din Codul civil): consim țământul
părților, capacitatea de a contracta, obiectul contractului care trebuie s ă fie
determinat și licit și o cauză licită și morală.
a) Consim țământul părților
Fiind un contract consensual, contractul de mandat se consider ă perfectat
în momentul realiz ării acordului de voin ță între mandatar și mandant.
Mandatul poate fi:
– expres (rezult ă din prevederile contractului și din indicarea expres ă a
conținutului acestuia);
– tacit (dac ă acceptarea prive ște actele a c ăror încheiere intr ă în
exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta și-a oferit serviciile fie
în mod public, fie direct mandantului).
b) Capacitatea p ărților
Mandantul trebuie s ă aibă capacitatea de a încheia el însu și actele juridice
care urmeaz ă să fie încheiate în numele s ău de către mandatar.
Mandatarul trebuie s ă aibă capacitatea de exerci țiu pentru a fi în m ăsură să
încheie acte juridice personal, în numele și pe seama altuia.
Cât privește calitatea voin ței, buna sau reaua-credin ță la încheierea actului
juridic, modalitatea și locul încheierii actului juridic, se raporteaz ă la persoana
reprezentantului mandatar și la terț.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
171 c) Obiectul contractului
Obiectul mandatului este reprezentat de tratarea de afaceri în numele și pe
seama mandantului.
Potrivit art. 1225, alin. (2) din Codul civil, obiectul contractului trebuie s ă
fie determinat și licit.
În privința obiectului mandatului se impun urm ătoarele preciz ări:
– mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de c ătre mandatar;
dacă acesta îndepline ște și fapte materiale, ele vor avea un caracter accesoriu (de
exemplu: preluarea bunului care urmeaz ă a fi vândut de c ătre mandatar, în
numele și pe seama mandantului);
– actele juridice cu caracter strict pe rsonal (de exemplu, testamentul) sau
alte declara ții strict personale nu pot fi încheiate prin mandatar.
d) Cauza (scopul) contractului de mandat
Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie s ă
îndeplineasc ă acele condi ții comune tuturor acelor acte juridice: s ă fie reală,
licită, morală și să nu contravin ă regulilor de convie țuire social ă.
Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voin ță al părților,
având de regul ă caracter consensual. Potrivit art. 2013 din Codul civil, contractul
de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică sau sub semn ătură
privată, sau verbal ă. Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de
către mandatar.
Dacă mandatul este dat pentru încheierea unui act juridic a c ărui formă
legală se impune, atunci și contractul de mandat trebuie s ă respecte acea form ă.
Dacă forma este necesar ă doar pentru a face contractul opozabil ter ților, atunci
nu este obligatorie forma cerut ă de lege pentru actul juridic supus mandatului.
În practic ă, mandatul este exteriorizat, de regul ă, printr-un înscris numit
procură. Procura are o dubl ă semnifica ție:
– semnifică operațiunea juridic ă numită negotium prin care o persoan ă
împuternice ște pe altă persoană – mandatar, procurator – s ă încheie unul sau mai
multe acte juridice în numele și pe seama ei. Drept urmare, procura este un act
juridic unilateral care urmeaz ă a fi acceptat de c ătre mandatar prin executarea
împuternicirii.
– semnifică mijlocul juridic numit instrumentum care dovede ște existen ța
și, mai cu seam ă, conținutul mandatului, categoriile de acte juridice care vor fi
încheiate și limitele puterii conferite mandatarului.
Procura poate fi dat ă sub forma:
– înscrisului sub semn ătură privată;
– înscrisului autentic.

DREPTUL AFACERILOR
172 XIV.2.3. Obliga țiile părților
În funcție de întinderea puterilor confer ite mandatarului, mandatul poate
fi:
– general , în cazul în care mandatarul este împuternicit s ă încheie orice
acte juridice (de exemplu, actele de admi nistrare sau de conservare), cu excep ția
acelora pentru care legea impune existen ța unui mandat special;
– special , dacă mandatarul este împuternicit s ă încheie un anumit act
juridic sau anumite opera țiuni determinate (de exemplu, actele de dispozi ție –
încheierea unei tranzac ții, semnarea actului constitutiv al unei societ ăți comer-
ciale, ipotecarea unui imobil).
În cazul în care mandatul este redactat în termeni generali (de exemplu:
„mandatarul poate s ă îndeplineasc ă acte juridice în numele și pe seama
mandantului”), el va fi valabil pentru actele de administrare (de exemplu, încheierea unui contract de închiriere) și de conservare (de exemplu, întocmirea
unei notific ări adresate debitorului).
Durata mandatului – dac ă părțile nu au prev ăzut un termen, contractul de
mandat înceteaz ă în 3 ani de la încheierea lui (art. 2015 din Codul civil).
Din interpretarea dispozi țiilor art. 2017 și următoarele din Codul civil,
rezultă că obligațiile mandatarului pot fi sintetizate astfel:
a. să execute mandatul în limitele stabilite de mandant;
b. să execute îns ărcinarea primit ă cu diligen ța unui bun proprietar, ca și
cum ar fi afacerile sale, dac
ă mandatul este cu titlu oneros; dac ă mandatul este
cu titlu gratuit, atunci îndeplinirea mandatului trebuie s ă se facă ca și cum ar fi
afacerile proprii;
c. să dea socoteal ă despre gestiunea sa și să remită mandantului tot ce a
primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dac ă ceea ce a primit nu ar fi fost
datorat mandantului, având obliga ția de a conserva bunurile primite;
d. să încunoștințeze fără întârziere pe mandant despre executarea
mandatului sau despre eventualele modific ări care au ap ărut pe durata execut ării
mandatului;
e. pentru sumele întrebuin țate în folosul s ău mandatarul pl ătește dobânzi
începând din ziua utiliz ării banilor sau pentru cele cu care a r ămas dator, din ziua
punerii în întârziere.
Dacă terții cu care mandatarul a încheiat contractul nu și-au îndeplinit
obligațiile asumate fa ță de mandant, mandatarul nu este ținut să răspundă față de
mandant afar ă de situația în care acesta ar fi știut de insolvabilitatea lor sau i-ar
fi fost cunoscut ă la momentul încheierii contractului.
Mandantul se oblig ă față de mandatar s ă asigure prin toate mijloacele cele
necesare ducerii la îndeplinire a mandatului. Art. 2025 și următoarele din Codul
civil reglementeaz ă obligațiile mandantului la încheierea și executarea
contractului de mandat. Acestea sunt:

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
173 a. să pună la dispozi ția mandatarului mijloacele necesare pentru execu-
tarea mandatului;
b. trebuie s ă plătească mandatarului sumele cuvenite, chiar dac ă mandatul
nu a fost executat din motive neimputabile mandatarului;
c. mandantul va restitui sumele cheltuite de mandatar cu executarea
mandatului, plus dobânzile legale dato rate, calculate de la data efectu ării
cheltuielilor;
d. mandantul este obligat s ă acopere prejudiciile su ferite de mandatar,
dacă acestea nu au ap ărut din vina mandatarului.
Mandantul are obliga ții și față de terțele persoane în baza actelor juridice
încheiate de mandatar în limitele împuternicirii sale.
Mandatarul este ținut să execute el însu și mandatul. Răspunderea
mandatarului față de mandant în cazul substituirii unei ter țe persoane
presupune c ă mandatarul va r ăspunde fa ță de mandant numai în urm ătoarele
cazuri:
– a desemnat o alt ă persoană (substitut) pentru îndeplinirea mandatului
fără să fi avut încuviin țarea mandantului;
– a desemnat o persoan ă incapabil ă (nedestoinic ă) a încheia actele juridice
cerute de mandat sau în stare de insolvabilitate notorie.
Mandatarul se poate substitui în condi ții prevăzute expres de lege (art.
2013 din Codul civil):
– împrejurări care îl pun în dificultatea de a duce la îndeplinire mandatul;
– nu poate în știința pe mandant de împrejur ările apărute și care îl
determină să se substituie cu o alt ă persoană pentru îndeplinirea mandatului;
– mandatarul prezum ă că mandantul ar fi aprobat substituirea dac ă ar fi
cunoscut împrejur ările;
– mandatarul este obligat s ă îl înștiințeze de îndat ă pe mandant de toate
modificările intervenite în executarea mandatului;
– dacă substituirea nu a fost autorizat ă de mandant, mandatarul va asuma
toate actele înf ăptuite de substitutul s ău ca și cum le-ar fi îndeplinit el însu și;
– mandantul se poate îndrepta împotri va persoanei pe care mandatarul și-a
substituit-o.
Există pluralitate de mandatari ori de câte ori prin acela și mandat
(împuternicire) au fost desemnate mai multe persoane în aceast ă calitate.
Obligațiile lor vor fi divizibile cu excep ția cazului când în contract s-a prev ăzut
solidaritatea acestora.
Potrivit art. 2029 din Codul civil, mandatarul beneficiaz ă de un privilegiu
special numit drept de reten ție, pentru toate bunurile ce i se datoreaz ă din
executarea mandatului. Crean țele sale au prioritate fa ță de oricare alte crean țe pe
care le are fa ță de mandant.

DREPTUL AFACERILOR
174 XIV.2.4. Încetarea mandatului
Contractul de mandat înceteaz ă prin ducerea sa la îndeplinire de c ătre
toate părțile implicate. Prevederile art. 2030 din Codul civil rezum ă modalitățile
de încetare a contractului de mandat:
– revocarea mandatului de către mandant;
– renunțarea mandatarului ;
– moartea, incapacitatea sau falimentu l mandantului ori a mandatarului .
Revocarea poate fi (art. 2031 din Codul civil):
– expresă, printr-o declara ție făcută în acest sens și care trebuie s ă fie
comunicat ă terțelor persoane care, de bun ă credință, ar putea încheia acte
juridice cu mandatarul. În lipsa notific ării, terții se pot ap ăra invocând aparen ța
de drept în privin ța primului mandatar.
– tacită, adică poate fi dedus ă din orice împrejur ări care dovedesc voin ța
mandantului de a revoca mandatul încredin țat unei persoane. Desemnarea unui
nou mandatar de c ătre mandant pentru îndeplinirea aceleia și operațiuni
înseamnă, tacit, revocarea mandatarului precedent.
Dacă revocarea mandatului este abuziv ă sau intempestiv ă și mandatul este
cu titlu oneros, atunci mandatarul poate cere desp ăgubiri mandantului. Dac ă
părțile au declarat c ă mandatul este irevocabil, revocarea se consider ă a fi
nejustificat ă dacă nu este determinat ă de culpa mandatarului sau de un caz
fortuit sau de for ță majoră (art. 2032 din Codul civil).
Mandatarul poate renun ța oricând la mandat, notificând în prealabil
mandantul de renun țarea sa. Dac ă mandatul este cu titlu oneros, atunci
mandatarul poate pierde remunera ția cuvenit ă sau poate pretinde o cot ă parte
pentru actele îndeplinite pân ă la momentul revoc ării mandatului. Dac ă prin
renunțare se produc prejudicii mandantului, mandatarul este ținut să le acopere,
cu excep ția cazului în care continuarea execut ării mandatului i-ar fi cauzat
mandatarului un prejudiciu ce nu putea fi prev ăzut de la începutul mandatului.
Art. 2035 din Codul civil reglementeaz ă încetarea contractului de mandat
prin moartea sau falimentul uneia dintre p ărți. Astfel, în caz de deces,
moștenitorii uneia dintre p ărți au obliga ția de a informa cealalt ă parte despre
situația intervenit ă și de a continua executarea mandatului dac ă întârzierea risc ă
să pună în pericol interesele mandantului ori ale mo ștenitorilor s ăi.
XIV.3. Contractul de leasing
XIV.3.1. No țiunea și particularit ățile contractului de leasing
Cadrul legal privind leasingul este dat de prevederile Ordonan ței de
Guvern nr. 51/1997 privind opera țiunile de leasing și societățile de leasing,
republicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 9 din 12 ianuarie 2000, care

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
175 deși nu define ște contractul de leasing, ci numai opera țiunile de leasing, ofer ă
suficiente elemente pe baza c ărora să se poată da o defini ție a acestui contract.
Pe plan interna țional, leasingul este unul dintre cele mai r ăspândite
mijloace de realizare a finan țărilor. Problema esen țială pe care o ridic ă noțiunea
de contract de leasing o reprezint ă existența sau inexisten ța unui asemenea
contract. Întrebarea care subzist ă este dacă avem de-a face cu un contract de sine
stătător sau cu o succesiune de opera țiuni și de contracte cu un anumit specific.
Deși se aseam ănă cu contractele de închiriere, vânzare în rate și cu cele de
locație viageră, leasingul, ca natur ă juridică, este o modalitate contractual ă de
finanțare la termen. Leasing-ul era, pân ă nu demult, un contract întâlnit mai cu
seamă în legisla ția comercial ă internațională, fiind impus îns ă de noile realit ăți
economice pe plan na țional, ca un adev ărat contract complex având urm ătoarele
caracteristici:
a. un contract de vânzare, prin care se achizi ționează bunul solicitat de
utilizator;
b. un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânz ării și, în
același timp, se realizeaz ă operațiunile tehnice, dar și formalit ățile administrative
necesare;
c. un contract de loca ție, a cărui durată și rate sunt determinate din cota
parte din valoarea de intrare a bunului și a dobânzii de leasing în cazul
leasingului financiar și din cota de amortizare calculat ă în conformitate cu actele
normative în vigoare și un beneficiu stabilit de c ătre părțile contractante, în cazul
leasingului opera țional;
d. o promisiune unilateral ă de vânzare în favoarea cump ărătorului utilizator.
Pentru în țelegerea no țiunii de leasing trebuie f ăcută distincția între
operațiunile de leasing și contractul propriu-zis. Astfel:
a. Operațiunile de leasing
Operațiunile de leasing, în confor mitate cu prevederile Ordonan ței
Guvernului nr. 51/1997, republicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 9 din
12 ianuarie 2000, sunt acele opera țiuni prin care o parte, denumit ă locator/finan-
țator, transmite pentru o perioad ă determinat ă dreptul de folosin ță asupra unui
bun al cărui proprietar este, celeilalte p ărți, denumit ă utilizator , la solicitarea
acestuia, contra unei pl ăți periodice, denumit ă rată de leasing , iar la sfâr șitul
perioadei de leasing locatorul/finan țatorul se oblig ă să respecte dreptul de
opțiune al locatarului/utilizatorului de a cump ăra bunul, de a prelungi contractul
de leasing, f ără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile
contractuale.
Prin rată de leasing se înțelege:
– în cazul leasingului financiar, cota parte din valoarea de intrare a
bunului și a dobânzii de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata medie a
dobânzii bancare pe pia ța româneasc ă.

DREPTUL AFACERILOR
176 – în cazul leasingului opera țional, cota de amortizare, calculat ă în confor-
mitate cu actele normative în vigoare și un beneficiu stabilit de c ătre părțile
contractante.
Operațiunile de leasing nu pot fi conf undate cu contractul de leasing,
întrucât sfera lor de cuprindere este mu lt mai mare. Sunt avute în vedere toate
raporturile n ăscute în leg ătură cu un contract de leasing, fiind mult mai
complexe. Presupune raporturi juridice ce iau na ștere între finan țator, furnizorul
bunului și beneficiarul acestuia. În fapt, finan țatorul devine proprietarul de drept
al bunului supus leasingului, în urma încheierii unei vânz ări. Între finan țator și
beneficiar se încheie un nou raport juridic ce prive ște utilizarea bunului și
asigurarea acestuia (raporturi de asigurare și de folosin ță a bunului). Condi țiile
de specificitate ale bunului cump ărat de finan țator sunt asigurate de mandatarea
de către acesta a utilizatorului cu negociere a cu furnizorul a aspectelor tehnice,
financiare ce privesc bunul supus leasingului (raporturi de mandat).
Putem defini contractul de leasing ca fiind contractul în temeiul c ăruia o
parte, denumit ă finanțator, transmite pentru o perioad ă determinat ă de timp
dreptul de folosin ță asupra unui bun al c ărui proprietar este sau pe care îl va
produce ori îl va achizi ționa de la un ter ț furnizo r, unei alte p ărți, denumit ă
utilizator , în schimbul pl ății periodice a unei sume de bani, denumit ă rată de
leasing , cu respectarea dreptu lui utilizatorului de a opta pentru cump ărarea,
restituirea sa ori continuarea folosirii acestuia3.
Atunci când ne referim la totalitatea raporturilor tripartite implicate,
(furnizor, finan țator, utilizator), ne afl ăm în fața operațiunilor de leasing,
conform accep țiunii date, iar atunci când ne referim la actul încheiat între
finanțator și utilizator, vom folosi no țiunea de contract de leasing .
Obiectul contractului de leasing este reprezentat de bunurile mobile și
imobile aflate în circuitul civil. Art. 1, alin. (2) din OG nr. 51/1997 prevede c ă
operațiunile de leasing au ca obiect bunuri im obile, prin natura lor, sau care
devin imobile prin destina ție, precum și bunuri mobile aflate în circuitul civil. Pe
cale de consecin ță, bunurile scoase din circuitul civil nu pot face obiectul unui
contract de leasing.
Trăsăturile juridice ale contractului de leasing sunt:
– este un contract consensual;
– este un act juridic bilateral;
– este un contract sinalagmatic;
– este un contract cu titlu oneros și conținut patrimonial;
– este un contract cu executare succesiv ă;
– este un contract intuitu personae în ceea ce-l prive ște pe utilizator;
– este consensual.

3 E. Turcu, Contractul de leasing , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2008, p. 7 și urm.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
177 Simpla manifestare de voin ță părților este suficient ă pentru realizarea
acordului în mod valabil. Încheierea co ntractului de leasing în forma autentic ă
sau prin act scris și realizarea procedurilor de publicitate nu reprezint ă condiții
de valabilitate, forma scris ă având doar valoare probatorie și legată de opoza-
bilitate.
Contractul de leasing se redacteaz ă astfel:
– cu arătarea părților participante la încheierea contractului (locator/finan-
țator și utilizator);
– descrierea exact ă a bunului care face obiectul contractului de leasing;
– valoarea total ă a contractului de leasing;
– perioada de utilizare în sistem leasing a bunului;
– clauza privind obliga ția asigurării bunului.
Un contract de leasing nu poate fi încheiat pe o durat ă mai mică de un an
și reprezint ă un titlu executoriu în condi țiile în care utilizatorul nu pred ă bunul la
sfârșitul perioadei de leasing (în m ăsura în care nu a formulat op țiunea prelu ării
bunului sau prelungirii contractului) și în cazul rezilierii contractului din vina
exclusivă a utilizatorului.
XIV.3.2. Forme ale leasingului
Se pot distinge forme ale leasingului în func ție de conținutul ratelor și de
obiectul leasingului, precum și anumite forme speciale ce sunt derivate direct din
utilizarea acestora.
După conținutul ratelor , distingem:
a. leasing financiar;
b. leasing opera țional.
În ceea ce prive ște noțiunea de leasing financiar , aceasta reprezint ă opera-
țiunea de leasing care îndepline ște una sau mai multe din urm ătoarele condi ții:
– riscurile și beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
– părțile au prev ăzut expres c ă la expirarea contractului de leasing se
transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului,
– utilizatorul poate opta pentru cump ărarea bunului, iar pre țul de cump ă-
rare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (valoarea de pia ță) pe
care acesta o are la data la care op țiunea poate fi exprimat ă;
– perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoper ă cel puțin
75% din durata normal ă de utilizare a bunului, chiar dac ă, în final, dreptul de
proprietate nu este transferat.
Condițiile leasingului financiar nu sunt cumulative. Ne afl ăm în fața unei
astfel de opera țiuni dacă este îndeplinit ă cel puțin una dintre condi țiile de mai
sus.
Leasingul opera țional reprezintă operațiunea de leasing care nu îndepli-
nește nici una dintre condi țiile leasingului financia r. Se poate afirma c ă leasingul

DREPTUL AFACERILOR
178 operațional este o excep ție a leasingului financiar. Legiuitorul folose ște pentru
această noțiune termenul de chirie și arată că aceasta se stabile ște prin acordul
părților.
După obiectul leasingului , distingem:
a. leasing mobiliar;
b. leasing imobiliar.
Toate bunurile mobile pot constitui obiect al leasingului, cu excep ția
brevetelor și a drepturilor de autor.
Bunurile imobile pot constitui obiect al leasingului atât în faza de
construcție a acestora, cât și în situația de construc ții existente la încheierea sa.
Formele speciale de leasing sunt reprezentate de cont ractul de lease-back, de
leasingul comun și de subleasing (subloca țiunea în regim de leasing).
Contractul de lease -back presupune c ă utilizatorul este proprietarul
bunului pe care îl trimite finan țatorului în schimbul pre țului, cu obliga ția de a
încheia un nou contract de leasing cu acesta. Particularitatea const ă în aceea c ă
utilizatorul are obliga ția de a cump ăra bunul la expirarea contractului de leasing.
Leasingul comun presupune ca bunurile care fac obiectul leasingului s ă
fie exploatate de mai multe pe rsoane juridice concomitent, dac ă a fost încheiat
un contract în acest sens între acestea și finanțator.
Subleasingul (subloca țiunea în regim de leasing) se întâlne ște în situa ția în
care utilizatorul unui bun supus leasingului încheie cu un alt utilizator, denumit
utilizator final, un contract de leasing având ca obiect acela și bun. Noul contract
de leasing poate fi perfectat doar dup ă obținerea acordului finan țatorului ini țial și
îndeplinirea de c ătre utilizator a condi țiilor cerute societ ăților de leasing (art. 1,
alin. (1) din OG nr. 51/1997).
XIV.3.3. P ărțile în contractul de leasing
Dacă operațiunile de leasing se bazeaz ă pe o rela ție tripartit ă, contractul
de leasing se încheie între dou ă părți: locatorul/finan țator și locatarul/utilizator.
a. Finanțatorul/locatorul
În ce prive ște calitatea de finanțator, aceasta poate fi o societate de
leasing, persoan ă juridică română sau străină. Finanțatorul este partea care
transmite dreptul de folosin ță a bunului unui utilizator pentru o perioad ă
determinat ă de timp. Potrivit Legii nr. 287/2006 ce modific ă OG nr. 51/1997,
finanțatorul trebuie s ă fie proprietarul bunului c ăruia îi cedeaz ă dreptul de
folosință.
b. Utilizatorul/locatarul
Utilizatorul este partea care dobânde ște dreptul de folosin ță asupra
obiectului supus leasingului, în schimbul pl ății ratei de leasing. Legea ofer ă
posibilitatea ca utilizator s ă fie atât o persoan ă fizică, română sau străină, cât și o
persoană juridică, indiferent de na ționalitatea acesteia.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
179 XIV.3.4. Obiectul și conținutul contractului de leasing
Așa cum am ar ătat mai sus, obiectul contractului de leasing se constituie
din bunuri mobile și imobile aflate în circuitul civil.
Nu pot constitui obiect al leasingului înregistr ările pe band ă audio și video
a pieselor de teatru, a manuscriselor, a brevetelor, a drepturilor de autor și a
bunurilor necorporale4.
Conținutul contractului de leasing presupune cunoa șterea și înscrierea
clauzelor referitoare la p ărțile contractului, a bunurilor supuse leasingului, forma
leasingului, valoarea ratelor de leasing și termenul de plat ă a acestora, perioada
de utilizare în sistem de leasing, asigurarea bunurilor, valoarea total ă a
contractului de leasing.
a. Identificarea în contract a bunurilor care fac obiectul leasingului.
Aceasta este o obliga ție ce incumb ă utilizatorului, deoarece el este cel care
ia inițiativa încheierii unui contract de leasing și cunoaște cel mai bine
caracteristicile tehnice pe care trebuie s ă le aibă bunul. Art. 4 din ordonan ță
prevede c ă pentru efectuarea unei opera țiuni de leasing trebuie ca persoana
interesată (fizică sau juridic ă) să formuleze o cerere ferm ă în acest sens în care
să arate specifica țiile tehnice ale bunului.
b. Stabilirea formei leasingului. P ărțile convin asupra naturii leasingului –
financiar sau opera țional.
Fixarea ratelor de leasing poate fi realizat ă doar dac ă este stabilit tipul de
leasing. Astfel, art. 2 din ordonan ță stabilește că în cazul leasingului financiar
rata de leasing reprezint ă cota parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda
de leasing, iar în cazul leasingului opera țional rata de leasing este reprezentat ă
de chiria stabilit ă de părți. Pe cale de consecin ță, în leasingul financiar rata este
formată atât din valoarea de intrare a bunului (pre țul de cump ărare), cât și
dobânda stabilit ă de părți. În cazul leasingului opera țional utilizatorul pl ătește
doar contravaloarea folosin ței bunului.
c. Asigurarea bunurilor constituie o obliga ție ce revine finan țatorului.
Asigurarea bunului reprezint ă o asigurare legal ă împotriva daunelor și are
ca principal scop repararea prejudiciilor ce pot ap ărea. Dacă bunul are o valoare
mai mare decât limita stabilit ă de lege pentru asigurarea sa, atunci se poate opta
pentru o asigurare suplimentar ă, numită coasigurare. Desp ăgubirea se acord ă în
limita sumei asigurate și nu poate dep ăși valoarea bunului din momentul
producerii cazului asigurat și nici cuantumul prejuciilor suferite efectiv de
asigurat. Finan țatorul poate cere utilizatorului s ă se asigure.
Asigurarea împotriva riscului de neplat ă este o asigurare ce rezult ă din
contract și nu din prevederile legale. Prevederile OG nr. 51/1997 prevede dreptul
finanțatorului de a rezilia contractul de leasing dac ă nu au fost achitate ratele de
leasing timp de 2 luni consecutive de c ătre beneficiar. Acesta are obliga ția de a

4 V. Neme ș , op.cit. , p. 372.

DREPTUL AFACERILOR
180 restitui bunul, de a pl ăti ratele scadente cu titlul de daune-interese, dac ă prin
contract p ărțile nu au stabilit altceva.
d. Valoarea ratelor de leasing reprezint ă suma de bani pe care finan țatorul
o finanțează, denumit ă și valoare finan țată.
Valoarea ratelor de le asing pe care le pl ătește utilizatorul reprezint ă suma
de bani ce se pl ătește de către acesta, în afara sumelor pl ătite cu titlu de avans și
valoarea rezidual ă. Din aceast ă perspectiv ă, leasingul financiar este mai oneros
decât cel opera țional.
Termenul de plat ă a ratelor de leasing se stabile ște prin conven ție a
părților, însă legea stabile ște că neplata a dou ă rate consecutive d ă dreptul
finanțatorului de a cere rezilierea contractului.
e. Perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului se stabile ște prin
convenție a părților și se insereaz ă de către acestea în con ținutul contractului.
f. Valoarea total ă a contractului de leasing se constituie din totalul
sumelor pl ătite cu titlul de rate de leasing la care se adaug ă valoarea rezidual ă.
În concep ția OG nr. 51/1997, valoarea sumelor pl ătite ca avans nu intr ă în
conținutul valorii totale a leasingului.
XIV.3.5. Efectele contractului de leasing
Efectele contractului de leasing sunt reprezentate de drepturile și obliga-
țiile părților, așa cum sunt acestea stabilite de prevederile legale, reprezentate de
OG nr. 51/1997.
Drepturile și obligațiile finan țatorului pot fi sintetizate astfel:
– dacă utilizatorul se afl ă în reorganizare judiciar ă și/sau faliment,
drepturile reale ale finan țatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de
leasing sunt opozabile judec ătorului sindic;
– dacă utilizatorul se afl ă în dizolvare și/sau lichidare, dispozi țiile alinea-
tului precedent se aplic ă și lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind
societățile comerciale, republicat ă.
– finanțatorul trebuie s ă respecte dreptul utilizatorului de a alege furni-
zorul potrivit necesit ăților;
– finanțatorul încheie contracte de vânzare-cump ărare cu furnizorul
desemnat de utilizator, în condi țiile expres formulate de acesta;
– finanțatorul încheie contract de leasing cu utilizatorul și transmite
acestuia, în temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din
contractul de vânzare-cump ărare, cu excep ția dreptului de dispozi ție;
– respectă dreptul de op țiune al utilizatorului (posibilitatea de a opta
pentru prelungirea contractului, pentru achizi ționarea sau restituirea bunului);
– garanteaz ă utilizatorului folosin ța liniștită a bunului, în condi țiile în care
acesta a respectat toate clauzele contractuale;
– asigură, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
181 Drepturile și obligațiile beneficiarului pot fi sintetizate astfel:
– în cazul reclama țiilor privind livrarea, calitatea, asisten ța tehnică,
service-ul necesar în perioada de garan ție și postgaran ție, utilizatorul are drept
de acțiune asupra furnizorului;
– are dreptul de a exercita ac țiunile posesorii fa ță de terți;
– recepționează și primește bunul la termenul stipulat în contractul de
leasing;
– exploateaz ă bunul conform instruc țiunilor elaborate de c ătre furnizor și
asigură instruirea personalului desemnat s ă îl exploateze;
– nu greveaz ă de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing
fără acordul finan țatorului;
– respectă termenele de plat ă și cuantumul ratelor de leasing;
– suportă cheltuielile de între ținere și alte cheltuieli ce deriv ă din
contractul de leasing;
– asumă totalitatea obliga țiilor care decurg din:
a. folosirea direct ă a bunului sau prin prepu șii săi (inclusiv riscul pier-
derii, distrugerii sau avarierii);
b. cazuri fortuite pe întreaga perioad ă a contractului în paralel cu plata
ratelor de leasing pân ă la atingerea valorii contractului de leasing;
– nu împiedic ă finanțatorul în verificarea st ării și a modului de exploatare
a bunului;
– informeaz ă finanțatorul, în timp util, cu privire la orice tulburare venit ă
din partea unui ter ț, referitor la dreptul acestuia de proprietate;
– nu modific ă obiectul contractului f ără acordul prealabil al finan țatorului;
– restituie bunul, respectând prevederile contractuale.
XIV.3.6. Încetarea contractului de leasing
Sunt prev ăzute mai multe cazuri de încetare a contractului de leasing:
a. expirarea duratei contractului de leasing;
b. rezilierea contractului.
Expirarea duratei contractului de leasing înseamn ă momentul la care
utilizatorul î și poate manifesta op țiunea de a cump ăra bunul, de a restitui bunul
sau de a rezilia contractul.
Rezilierea contractului apare în momentul în care una dintre p ărți nu își
îndeplinește obligațiile asumate. Clauzele de reziliere stipulate în contract pot fi
în interesul finan țatorului sau al utilizatorului.
Efectul rezilierii fa ță de utilizator este obligarea acestuia la restituirea
bunului c ătre societatea de leasing și plata la daune-interese, indiferent c ă este
vinovat de refuzul primirii bunului la termenul ar ătat sau de neexecutarea
obligației de plat ă a ratei de leasing timp de dou ă luni consecutive. Finan țatorul
nu răspunde în cazul neprimirii de c ătre utilizator a bunului.

DREPTUL AFACERILOR
182 Alte situa ții de reziliere a contractului de leasing sunt starea de insolven ță
a utilizatorului, pierirea total ă sau parțială a bunului, precum și pierderea sau
dispariția inclusiv prin furt a bunului, desfiin țarea titlului asupra bunului sau
neplata integral ă a ratelor de leasing timp de dou ă luni consecutive.
XIV.4. Contractul de comision
XIV.4.1. No țiunea și particularit ățile contractului de comision
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achizi ționarea sau
vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele
comisionarului, care ac ționează cu titlu profesional, în schimbul unei remunera ții
numite comision (art. 2043 din Codul civil).
Materia contractului de comision o reg ăsim în Codul civil, art. 2043-art.
2053.
Contractul de comision, ca opera ție de sine st ătătoare, se caracterizeaz ă
prin faptul c ă intermediarul (comisionarul) are dou ă categorii de obliga ții:
– obligații care izvor ăsc din rela țiile cu ter ții;
– obligații față de comitent.
Contractul de comision se utilizeaz ă foarte mult în activitatea de afaceri,
în reglementarea veche a Codului comercial fiind ar ătat obiectul contractului –
tratarea de afaceri comerciale. Comisionarul este interpusul care se bucur ă de o
anumită bonitate pe pia ță și care poate s ă încheie anumite acte pe seama
comitentului. Comisionarul ac ționează cu titlu de profesiune, ceea ce înseamn ă
că activitatea sa se organizeaz ă sub forma unei întreprinderi, deci trebuie s ă fie
un profesionist comerciant care s ă urmărească obținerea de profit.
XIV.4.2. P ărțile în contractul de comision
Părțile în contractul de comision sunt comitentul și comisionarul. În
raporturile dintre p ărți se aplic ă regula mandatului. Pe seama comitentului
comisionarul încheie acte juridice. Comitentul nu este ținut să execute
îndatoririle asumate de comisionar în rela țiile pe care acesta le dezvolt ă cu terții.
Caracterele juridice ale contractului de comision sunt urm ătoarele:
a. este un contract bilateral;
b. este un contract cu titlu oneros, el neputând fi revocat pe cale unilate-
rală.
Potrivit art. 2044 din Codul civil, contractul de comision se încheie în
formă scrisă, autentică sau sub semn ătură privată. Rezultă că forma contractului
de comision este l ăsată la aprecierea p ărților contractante. Totu și, dacă prin lege
nu se prevede altfel, forma scris ă este o condi ție ad probationem.
Comisionarul este pl ătit pentru serviciile f ăcute comitentului cu o sum ă de
bani, numit ă comision , care se stabile ște fie sub forma unei sume fixe, fie

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
183 procentual, calculat la cifra de afaceri pe care o realizeaz ă comisionarul în
raportul cu ter ții (comisionarul beneficiaz ă, ca și mandatarul, de privilegiul
special și de dreptul de reten ție asupra bunurilor comitentului pân ă la încasarea
sumelor de bani ce i se cuvin).
Părțile contractului de comision trebuie s ă aibă capacitate deplin ă de
exercițiu, pentru a putea încheia acte juridice și pentru a putea presta servicii cu
titlu profesional, adic ă cu caracter de continuita te, organizat sub forma unei
întreprinderi în sensul prevederilor art. 3 din Codul civil5. Calitatea de comi-
sionar o poate avea atât persoana fizic ă, cât și persoana juridic ă.
XIV.4.3. Efectele contractului de comision
Efectele contractului de comision se manifest ă în funcție de raporturile
care se stabilesc pe de o parte între comisionar și comitent, pe de alt ă parte între
comisionar și terți.
Obligațiile comisionarului
Comisionarul este obligat s ă respecte dispozi țiile date de comitent, în
limita puterilor conferite, respectiv s ă încheie acte juridice cu bun ă-credință și
cu diligen ța unui bun proprietar (art. 2048 din Codul civil).
Cu toate acestea, comisionarul se poate îndep ărta de la instruc țiunile
primite de la comitent numai dac ă sunt întrunite cumulativ urm ătoarele condi ții6:
– nu este suficient timp pentru a ob ține autorizarea sa prealabil ă în raport
cu natura afacerii;
– se poate considera, în mod rezonabil, c ă acesta, cunoscând împrejur ările
schimbate, și-ar fi dat autorizarea;
– îndepărtarea de la instruc țiuni nu schimb ă fundamental natura și scopul
sau condi țiile economice ale împuternicirii primite.
Comisionarul este obligat s ă îl înștiințeze imediat pe comitent în leg ătură
cu abaterea de la instruc țiunile primite. În caz contrar, orice modificare adus ă
instrucțiunilor de c ătre comisionar f ără a-l înștiința pe comitent este în m ăsură să
atragă răspunderea acestuia din urm ă, iar în caz de producere a pagubelor, și de
plată a daunelor-interese.
În mod excep țional, în contractul de comision se poate stipula o obliga ție
de garanție a execut ării contractului din partea comisionarului sub forma clauzei
„star del credere ” sau „ ducroir ” (garanția solvabilit ății), definit ă și de art. 2052
din Codul civil. Prin aceast ă clauză comisionarul se oblig ă să răspundă față de
comitent pentru ipoteza în care ter țul refuză să-și plătească obligațiile sau este
insolvabil.

5 V. Neme ș, op.cit. , p. 323.
6 Ibidem , p. 324.

DREPTUL AFACERILOR
184 În schimbul garan ției execut ării obliga ției, comisionarul are dreptul la o
remunera ție deosebit ă, cu comision special „pentru garan ție” sau „pentru credit”,
denumită provizion sau proviziune.
Comisionarul nu poate face opera țiuni de vânzare pe credit pe socoteala
comitentului .
Această regulă se justific ă prin existen ța limitelor împuternicirii date.
Comitentul trebuie s ă aibă siguranța încheierii la termenul convenit sau
convenabil, a tuturor afacerilor încheiate cu o alt ă persoană pe contul s ău.
Dacă nesocote ște această regulă, riscurile de insolvabilitate ale ter țului vor
fi suportate de comisionar.
Momentul transmiterii dreptu lui de proprietate asupra m ărfurilor și
obiectelor interesate de transfer.
În cazul în care comisionarul vinde m ărfuri predate de comitent,
comisionarul devine proprietar asupra sumelor de bani încasate de la ter ț și
rămâne obligat fa ță de comitent, ca orice debitor.
Comisionarul este obligat s ă dea socoteal ă comitentului asupra îndepli-
nirii mandatului primit.
Acesta trebuie s ă-l informeze pe comitent asupra tuturor împrejur ărilor și
operațiunilor de natur ă să modifice împuternicirea primit ă.
Comisionarul este ținut să-și îndeplineasc ă obligațiile cu bun ă-credință și
diligența unui profesionist.
Comisionarul trebuie s ă depună o diligen ță sporită, cerută unui profesio-
nist, acționând cu bun ă-credință.
Obligațiile comitentului
Comitentul are urm ătoarele obliga ții:
a) Să plătească comisionul cuvenit comisionarului.
Această obligație curge din momentul în care comisionarul a încheiat acte
juridice cu ter ți, chiar dac ă nu au fost executate înc ă obligațiile rezultate din
actele juridice încheiate.
b) Să restituie cheltuielile f ăcute de comisionar cu îndeplinirea îns ăr-
cinării primite.
În cazul în care comisionarul a efectuat anumite cheltuieli pentru ducerea
la îndeplinire a mandatului, comitentul trebuie s ă restituie aceste cheltuieli, pe
baza unor dovezi, și să țină evidența lor în registrele contabile, separat pentru
fiecare opera țiune comercial ă.
Terțul contractant este ținut direct fa ță de comisionar pentru obliga țiile
sale (art. 2045 din Codul civil). Dac ă terțul nu își execută obligațiile, comitentul
poate exercita ac țiunile ce decurg din contractul cu ter țul, subrogându-se, la
cerere, în drepturile comisionarului. La cererea comitentului, comisionarul are
obligația să îi cedeze acestuia de îndat ă acțiunile contra ter țului, printr-un act de
cesiune sub semn ătură privată, fără nicio contrapresta ție din partea comitentului.
De regulă, comisionarul este r ăspunzător față de comitent pentru încheierea

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
185 actelor juridice cu ter ții, nu și pentru executarea lor, afar ă de conven ție contrar ă
(art. 2052 din Codul civil).
XIV.4.4. Încetarea contractului de comision
Efectele contractului de comision înceteaz ă în următoarele cazuri:
– revocarea împuternicirii de c ătre comitent (pân ă în momentul în care
comisionarul a încheiat actul cu ter țul);
– renunțare la împuternicirea primit ă de către comisionar;
– moartea comitentului sau a comisionarului;
– interdicția comitentului sau a comisionarului;
– insolvabilitatea sau falimentul p ărților.
În aplicarea acestor cazuri de încetare a contractului de comision, trebuie
să se țină seama de necesitatea asigur ării securit ății raporturilor comerciale.
XIV.5. Contractul de franciz ă
XIV.5.1. No țiunea și reglementarea contractului de franciz ă
Datorită necesităților de cooperare comercial ă și dinamismului afacerilor
contractul de franciz ă a devenit un instrument util aflat la îndemâna profesio-
niștilor comer țului.
În sistemul român de drept come rcial, franciza a fost definit ă legal prin
articolul 1 din Ordonan ța Guvernului nr. 52/1997, modificat ă și completat ă prin
Legea nr. 79/1998, republicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 180 din 14
mai 1998, astfel:
„Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continu ă
între persoane fizice sau juridice, inde pendente din punct de vedere financiar,
prin care o persoan ă, denumit ă francizor, acord ă altei persoane, denumit ă
beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Contractul de franciz ă are următoarele caractere juridice:
– este un contract consensual, în sensul c ă părțile nu trebuie s ă dea o
formă specifică contractului, simpla manifestare de voință fiind suficient ă pentru
ca acesta s ă fie valabil încheiat.
– este un contract intuitu personae , în sensul alegerii beneficiarului în
funcție de bonitatea acestuia pe pia ță, iar în ceea ce prive ș
te francizorul, de
imaginea pe pia ță, de succesul afacerii, de obiectul francizei, de domeniul în care
activează etc.;
– este un contract sinalagmatic în sensul c ă ambele p ărți se obligă una față
de cealalt ă;
– este un contract cu executare succesiv ă, deoarece exploatarea
elementelor necesare francizei se realizeaz ă pe o perioad ă de timp;

DREPTUL AFACERILOR
186 – este un contract de adeziune, deoarece p ărțile consimt la încheierea
contractului, iar beneficiarul va trebui s ă se supun ă condițiilor impuse de
francizor.
Definiția de mai sus poate fi considerat ă deficitară din mai multe puncte
de vedere:
– elementele esen țiale ale francizei, ca de exemplu: know-how-ul, asis-
tența comercial ă și tehnică, folosința de către beneficiar a însemnelor atragerii
clientelei (marc ă, renume) ale francizorului nu sunt definite;
– pot fi interpretate o serie de alte contracte din gama contractelor de
distribuție, licențe și cesiuni.
În doctrina juridic ă, franciza s-a definit în diverse moduri:
– Contractul de franchising (termen englez) const ă în acordarea de c ătre
comerciantul produc ător, numit franchiser , a dreptului de a beneficia de un
sistem de rela ții care con ține marca, renumele, know-how-ul și asistența unui
comerciant, persoan ă fizică sau juridic ă, numită franchisee , în schimbul unui
preț constând într-o sum ă de bani ini țială și o redeven ță periodic ă, numită
franchise fee .
– În sistemul american , franciza este o conven ție care ofer ă unei părți
dreptul de a distribui, de a vinde, de a furniza bunuri și servicii sau facilit ăți
într-o zon ă determinat ă.
XIV.5.2. Forme ale francizei
În practica afacerilor se întâlne ște o mare varietate a francizei:
a. Franciza de produc ție sau industrial ă;
b. Franciza de distribu ție;
c. Franciza de servicii;
d. Franciza principal ă (master franchise ).
Franciza de produc ție sau industrial ă este forma prin care beneficiarul
dobândește dreptul de a fabrica și pune în circula ție anumite bunuri produse sub
marca și cu asisten ța tehnică și know-how-ul francizorului7. Rolul beneficiarului
este acela de a transforma materia prim ă și materialele în produse identice cu ale
francizorului.
Franciza de distribu ție8 se manifest ă sub două forme:
– Franciza de distribu ție a bunurilor realizate de însu și francizorul.
Francizorul î și creează propriile tehnici și metode de vânzare a produselor pe
care le distribuie într-o re țea proprie de distribuitori. Beneficiarii, adic ă vân-
zătorii, vor pune în circula ție produsele dup ă indicațiile stricte ale francizorului,
care este tocmai produc ătorul sau fabricantul.

7 M.C. Costin, Contractul de franchising , în Revista de Drept Civil , 11, 1998,
p. 137.
8 Ibidem , p. 137.

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
187 – Franciza de distribu ție în care francizorul este doar un distribuitor al
produselor realizate de diferi ți producători.
Franciza de servicii reprezintă tehnica prin care francizorul, dup ă ce a
creat o metod ă sau o tehnic ă specific ă prestării unor servicii, transmite
beneficiarului dreptul de a le utiliza pentru a presta acela și gen de servicii. Drept
urmare, serviciile sunt executate sub marca, firma și standardele impuse de
francizor, astfel încât consumatorul s ă nu simtă nici o diferen ță de calitate a
serviciilor ce constituie obiect al franci zei. Serviciile ce pot fi executate sub
franciză nu sunt limitativ prev ăzute de lege, trebuie îns ă să se respecte ordinea
publică și bunele moravuri.
Franciza principal ă (master franchise ) este mecanismul prin care
francizorul acord ă unei alte persoane, în calitate de subfrancizor, în schimbul
unei remunera ții directe sau indirecte, dreptul de a exploata o franciz ă în vederea
încheierii de contracte cu ter ții beneficiari9. Francizorul principal cedeaz ă
subfrancizorului dreptul de a e xploata, de a dezvolta, de a crea și extinde re țeaua
de franciz ă prin intermediul unor beneficiari.
XIV.5.3. P ărțile în contractul de franciz ă
Părțile în contractul de franciz ă sunt francizorul și francizatul/beneficiarul.
Francizorul este un profesionist comerciant care este titularul drepturilor
asupra unei m ărci înregistrate și care confer ă dreptul de a exploata ori de a
dezvolta o afacere, un produs , o tehnologie sau un serviciu (art. 1, lit. b) din OG
nr. 52/1997). Francizorul asigur ă beneficiarului o preg ătire inițială pentru
exploatarea m ărcii înregistrate, utilizeaz ă personal și mijloacele financiare
pentru promovarea m ărcii sale, a cercet ării și inovației, asigurând dezvoltarea și
viabilitatea produsului.
Beneficiarul este un comerciant, persoan ă fizică sau juridic ă, selecționat
de francizor, care ader ă la principiul omogenit ății rețelei de franciz ă așa cum
este ea definit ă de francizor.
Rețeaua de franciz ă cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între
francizor și mai mul ți beneficiari, în scopul promov ării unei tehnologii, unui
produs sau serviciu, precum și pentru dezvoltarea produc ției și distribuției unui
produs sau serviciu.
Know -how-ul este ansamblul formulelor, defini țiilor tehnice, documen-
telor desenate și modelelor, re țelelor, procedeelor și altor elemente analoage care
servesc la fabricarea și comercializarea unui produs.
Încheierea contractului de franciz ă este precedat ă de o faz ă precontrac-
tuală, care are ca scop s ă permită fiecărei părți să-și confirme decizia de a
colabora. Francizorul furnizeaz ă viitorului beneficiar informa ții care-i permit

9 D.A. Sitaru, Contractul de franciz ă în dreptul intern și comparat , Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 2007, p. 70.

DREPTUL AFACERILOR
188 acestuia s ă participe, în deplin ă cunoștință de cauză, la derularea contractului de
franciză.
Legiuitorul a prev ăzut obligativitatea ca în contractul de franciz ă să fie
introduse urm ătoarele clauze:
– obiectul contractului;
– drepturile și obligațiile părților;
– condițiile financiare;
– durata contractului;
– condiții de modificare, prelungire, reziliere.
Contractul de franciz ă va respecta obligatoriu urm ătoarele principii:
– termenul va fi fixat astfel încât s ă permită beneficiarului amortizarea
investițiilor;
– francizorul va în știința pe beneficiar, cu un preaviz suficient de mare,
asupra inten ției de a nu mai reînnoi co ntractul la data expir ării sau de a nu semna
un contract nou;
– în cadrul clauzelor de rezilie re se vor stabili circumstan țele care pot
determina o reziliere f ără preaviz;
– condițiile în care va putea s ă opereze cesiunea drepturilor decurgând din
contract, în special condi ții de desemnare a unui succesor;
– dreptul de preem țiune va fi prev ăzut, dacă interesul men ținerii sau
dezvoltării rețelei de franciz ă necesită recunoașterea acestui drept;
– clauzele de non-concuren ță vor fi cuprinse în contract pentru protejarea
know-how-ului;
– obligațiile financiare ale beneficiarului vor fi precizate cu claritate, astfel
încât să favorizeze obiective comune.
Francizorul controleaz ă respectarea tuturor elementelor constitutive ale
imaginii m ărcii; marca francizorului constituie garan ția calității produsului,
serviciului, tehnologiei furnizate consumatorului, garan ție asigurat ă prin
transmiterea și prin controlul respect ării know-how-ului, furnizarea unei game
omogene de produse și/sau servicii și/sau tehnologie.
XIV.5.4. Efectele contractului de franciz ă
Contractul de franciz ă este sinalagmatic, adic ă genereaz ă drepturi și
obligații pentru p ărțile implicate. Francizorul are următoarele obliga ții:
a. să transmit ă experien ța dobândit ă. Know-how-ul este o condi ție
esențială a contractului de franciz ă și continuă în sensul c ă francizorul este ținut
să comunice beneficiarului toate îmbun ătățirile și dezvoltările aduse;
b. să acorde asisten ță beneficiarului pentru ca know-how-ul s ă fie însușit
de către acesta;
c. să transmită drepturile de utilizare a semnelor distinctive ale francizo-
rului. Semnele distinctive fac parte din fondul de comer ț al francizorului și îl

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
189 individualizeaz ă pe piață (emblema, marca). Beneficiarul dobânde ște doar un
drept de folosin ță asupra acestor elemente și nu poate s ă le modifice, s ă le
utilizeze în alte scopuri decât cele pentru care a fost semnat contractul de franciză;
d. obligația de aprovizionare cade în sarcina francizorului care trebuie s ă
livreze bunurile la termenele convenite și în condi țiile stabilite prin contract.
e. Asistența tehnică și/sau comercial ă constituie o obliga ție a francizo-
rului ce rezid ă în: preg ătirea personalului, instruirea în vederea exploat ării
know-how-ului, supravegherea pentru respectarea omogenit ății rețelei de
franciză (art. 4 din OG nr. 52/1997).
f. obiectivele și aria exclusivit ății acordate beneficiarului. Dac ă franci-
zorul a acordat exclusivitate teritorial ă beneficiarului, atunci nici el nu poate
derula activit ăți prevăzute în contractul de franciz ă și nici nu poate acorda
drepturi unui alt francizat. Acest aspect ține de clauzele de natur ă financiar ă
legate de amortizarea investi ției făcute de beneficiar.
În cazul semn ării unui contract de exclusivitate propus de francizor, vor
fi respectare urm ătoarele reguli:
–
dacă este încasat ă o taxă de intrare în re țeaua de franciz ă la semnarea
contractului de franciz ă, suma privind drepturile de exclusivitate, prev ăzută în
contract, este propor țională cu taxa de intrare și se adaug ă acesteia;
– în lipsa taxei de intrare, modalit ățile de rambursare a taxei de exclu-
sivitate sunt precizate în cazul rezilierii contractului de franciz ă;
– taxa de exclusivitate poate fi destinat ă pentru a acoperi o parte a
cheltuielilor necesare implement ării francizei și/sau pentru a delimita zona și/sau
pentru know-how-ul transmis;
– contractul de exclusivitate trebuie s ă prevadă o clauză de reziliere,
convenabil ă ambelor p ărți;
– durata contractului este determinat ă în funcție de caracteristicile proprii
fiecărei francize.
Beneficiarul are următoarele obliga ții:
a. să dezvolte re țeaua de franciz ă și să mențină identitatea sa comun ă,
precum și reputația acesteia. Beneficiarul poate folosi know-how-ul în limitele
stabilite prin contractul de franciz ă, fiind ținut la păstrarea confiden țialității atât
pe durata derul ării contractului, cât și ulterior.
b. să furnizeze francizorului orice informa ție de natur ă a facilita cunoa ște-
rea și analiza performan țelor și a situației reale financiare, pentru a asigura o
gestiune eficient ă în legătură cu franciza. Contractul de franciz ă fiind cu titlu
oneros, în schimbul transmiterii know-how-ului c ătre beneficiar, acesta are
obligația de a pl ăti taxa de intrare și redeven ța. Taxa de intrare reprezint ă suma
plătită la data încheierii contractului, ca efect al intr ării beneficiarului în re țeaua
de franciz ă, iar redeven ța constituie taxa pe care trebuie s ă o plătească
beneficiarul pe toat ă durata contractului, în schimbul dobândirii dreptului de

DREPTUL AFACERILOR
190 utilizare a m ărcii, serviciilor, tehnologiilor, know-how-ului, precum și a oricăror
alte drepturi de proprietate intelectual ă. Redeven ța poate fi o cot ă procentual ă
din profit sau o sum ă fixă și se plătește la un interval de timp stabilit de p ărți
(lunar, trimestrial etc.).
XIV.5.5. Încetarea contractului de franciz ă
Contractul de franciz ă încetează în următoarele situa ții:
– expirarea termenului pentru care a fost încheiat;
– încetarea existen ței uneia dintre p ărți;
– anularea și rezilierea contractului.
Potrivit art. 6 din OG nr. 52/1997, expirarea termenului pentru care a fost
încheiat contractul presupune obliga ția francizorului de a în știința pe beneficiar,
cu un preaviz suficient de mare, asupra inten ției de a înceta contractul sau de a-l
reînnoi.
XIV.6. Contractul de furnizare
XIV.6.1. No țiunea și particularit ățile contractului de furnizare
Contractul de furnizare este foarte des utilizat în rela țiile dintre
profesioni ști, îndeosebi în rela țiile dintre un produc ător și un furnizor de materii
prime și materiale. Contractul de furnizare este reglementat de prevederile
Codului civil, art. 1766-1771 și este definit ca fiind contractul prin care o parte,
denumită furnizor, se oblig ă să transmit ă proprietatea asupra unei cantit ăți
determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare
încheierii contractului ori în mod continuu sau s ă presteze anumite servicii, la
unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealalt ă parte,
denumită beneficiar, se oblig ă să preia bunurile sau s ă primeasc ă prestarea
serviciilor și să plătească prețul lor .
Contractul de furnizare reprezint ă o varietate a contractului de vânzare.
Caracterele juridice ale contractului de furnizare sunt urm ătoarele:
a. este un contract translativ de proprietate în sensul s ă bunurile și
serviciile trec din proprietatea furnizorului în proprietatea beneficiarului. Art.
1766, alin. (1) din Codul civil prevede c ă furnizorul are obliga ția de a transmite
proprietatea asupra unei cantit ăți determinate de bunuri și să le predea.
b. este un contract consensual. Contractul se încheie prin acordul de
voință al părților.
c. este un contract sinalagmatic , adică obligațiile sunt reciproce.
Furnizorul are obliga ția principal ă de a preda bunurile, iar beneficiarul are
obligația principal ă de a plăti prețul.
d. Este un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte î și procură un
avantaj (art. 1172 din Codul civil).

PRINCIPALELE CONTRACTE FOLOSITE ÎN AFACERI
191 e. este un contract comutativ , întinderea drepturilor și obligațiilor fiind
certă, iar întinderea acestora determinat ă sau determinabil ă.
Particularitatea contractului de furnizare const ă în aceea c ă bunurile ce
formează obiectul sunt doar mobile, putând fi m ărfuri, produse. Cantitatea
bunurilor trebuie s ă fie determinat ă sau determinabil ă. Proprietatea asupra
bunurilor se transmite din momentul pred ării acestora c ătre art. 1767 din Codul
civil care stipuleaz ă că transmiterea propriet ății și predarea bunurilor se face la
unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu. De asemenea, contractul de furnizare poate avea ca obiect și prestarea
de servicii.
XIV.6.2. Efectele contractului de furnizare
Furnizarea produce efecte juridice fa ță de ambele p ărți contractante.
Obligațiile furnizorului pot fi sintetizate astfel:
a. transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor furnizate. Prin
conținutul contractului se stabile ște în sarcina furnizorului obliga ția de a
transmite proprietatea asupra unei cantit ăți determinate de bunuri și să o predea
beneficiarului (art. 1767, alin. (1) din Codul civil).
b. predarea bunurilor și prestarea serviciilor. Pred area bunurilor se face la
unul sau mai multe termene ulterioare ar ătate în contract. Dac ă sunt necesare alte
activități auxiliare pred ării bunurilor sau prest ării serviciilor, furnizorul se poate
obliga să
presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea
bunurilor (art. 1766, alin. (2) din Codul civil).
c. subcontractarea furniz ării. Furnizorul poate s ă subcontracteze predarea
bunurilor sau prestarea serviciilor, contractul de furnizare nefiind un contract intuitu personae .
d. dacă furnizorul nu î și îndepline ște obligațiile asumate prin contract,
beneficiarul poate invoca excep ția de neexecutare și poate refuza plata pre țului.
De asemenea, potrivit art. 1572 din Codul civil, beneficiarul poate cere plata în
natură a contractului. Beneficiarul poate cere rezolu țiunea contractului și plata
de daune-interese.
e. riscul pieirii bunului pân ă în momentul pred ării este suportat de
furnizor. Acest lucru înseamn ă că, dacă bunurile pier total sau par țial, furnizorul
este ținut la înlocuirea lor total ă sau parțială.
f. Potrivit art. 1771 din Codul civil, dispozi țiile contractului de furnizare
se întregesc cu cele ale contractului de vânzare pe cale de consecin ță, garanția
contra evic țiunii și garanția contra viciilor bunurilor furnizate sunt în sarcina
furnizorului. Furnizorul trebuie s ă îi garanteze beneficiarului st ăpânirea
netulburat ă a bunului, precum și să răspundă pentru viciile ascunse, dar și pentru
viciile aparente descoperite de beneficiar cu ocazia livr ării bunurilor.
Obligațiile beneficiarului sunt urm ătoarele:

DREPTUL AFACERILOR
192 a. preluarea bunurilor ce formeaz ă obiectul contractului de furnizare (art.
1767 din Codul civil). Preluarea bunurilor se face de c ătre beneficiar care are
obligația de a verifica cantitatea și calitatea acestora. Preluarea se face direct de
la furnizor sau de la c ărăușul căruia furnizorul i-a încredin țat marfa în vederea
transportului. Dac ă furnizorul a subcontractat predarea bunurilor, preluarea va fi
efectuată de la ter țul furnizor subcontractant. La preluarea bunurilor se încheie
un proces verbal în care se înscrie cantitatea și calitatea bunurilor.
b. plata prețului produselor și serviciilor define ște caracterul oneros al
contractului de furnizare. Beneficiarul este obligat la plata pre țului produselor și
a serviciilor de care a beneficiat în acor d cu prevederile stabilite prin contract
sau prin lege. Dac ă prevederea legal ă se modific ă părțile au dreptul de a cere
rezoluțiunea contractului în termen de 30 de zile de la data intr ării în vigoare a
legii, iar pe durata celor 30 de zile vor aplica pre țul stabilit prin contract.
XIV.6.3. Încetarea contractului de furnizare
Încetarea contractului de furnizare are loc în urm ătoarele situa ții:
a. prin ajungerea la termen a contractului;
b. prin denun țarea unilateral ă, dacă nu s-a stabilit un termen contractual;
c. prin voința comună a părților;
d. prin imposibilitatea juridic ă sau material ă de furnizare sau de recep ție a
bunurilor;
e. prin declan șarea procedurii de insolven ță asupra uneia dintre p ărțile
contractante.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Analizați caracterele juridice ale contractului de vânzare.
2. Explicați în ce const ă particularitatea contractului de mandat comercial.
3. Analizați subiectul și obiectul contractului de franciz ă.
4. Explicați termenii: opera țiune de leasing, contract de leasing.
5. Prezentați caracterele juridice ale contractului de furnizare.

193 Capitolul XV
PROBELE ÎN MATERIE COMERCIAL Ă
Obiective:
 definirea no țiunii de probe în materie comercial ă;
 identificarea și explicarea principalelor mijloace de prob ă utilizate în
derularea afacerilor.
XV.1. Specificitatea probelor în materie comercial ă
În materie comercial ă, formarea obliga țiilor este guvernat ă de principiul
libertății contractuale, acesta constând în drep tul unei persoane de a încheia orice
contract cu orice partener și cu clauzele pe care p ărțile le convin, cu singurele
limite impuse de ordinea public ă și de bunele moravuri. Consecin ța imediat ă a
acestui principiu este libertatea în exprimarea voin ței la încheierea contractului –
în sensul de opera țiune juridic ă (negotium ) – care are drept corolar libertatea
probelor în dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial. Obligațiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de prob ă admise în dreptul
comun – în anumite cazuri chiar f ără restricțiile impuse de acesta – precum și
prin mijloace de prob ă specifice (facturi acceptate, coresponden ță comercial ă,
registrele comerciale etc).
Activitatea de afaceri este caracterizat ă de buna-credin ță a partenerilor,
așa încât, uneori, formalismul în privin ța contractelor este înl ăturat, ca de
exemplu în domeniul contractelor, alteori este îns ă accentuat, de pild ă în cazul
societăților comerciale, a contractelor maritime, a titlurilor de credit etc.
Conform prevederilor legale, obliga țiile comerciale și liberațiunile se
dovedesc cu: acte autentice, acte sub semn ătură privată, facturi acceptate prin
coresponden ță, prin telegrame, registrele p ărților, martori, ori de câte ori instan ț
a
de judecat ă consideră că trebuie să admită proba testimonial ă.
Actele solemne (la care se cere forma scris ă ad validitatem ) sunt: biletul la
ordin și cecul, contractul de împrumut maritim, contractul de societate
comercial ă.
Forma scris ă este cerut ă ad probationem în cazul contractului de asigu-
rare, contractului de transport pe uscat, contractului de mandat etc.

DREPTUL AFACERILOR
194 XV.2. Principalele mijloace de prob ă utilizate
în derularea afacerilor
Mijloacele de prob ă a obliga țiunilor comerciale prezint ă unele caracte-
ristici care impun explica ții deosebite.
Aceste mijloace specifice de prob ă sunt:
a. facturile acceptate;
b. coresponden ța;
c. telegramele;
d. registrele comerciale.
a. Facturile acceptate
Prin factur ă se înțelege înscrisul privitor la m ărfurile vândute, în care
acestea sunt ar ătate amănunțit, indicându-se natura, calitatea, cantitatea, pre țul și
modalitățile execut ării contractului, cheltuieli etc., al ături de datele de identi-
ficare ale p ărților. Întocmirea facturii este guvernat ă de regula pluralit ății de
exemplare: facturile se trimit destinatarului odat ă cu marfa, acesta restituind
emitentului duplicatul facturii acceptate. Cerin ța facturării mărfurilor nu
contravine regimului libert ății probei, factura neavând decât rolul de a înlesni
controlul pre țurilor. Este un înscris sub semn ătură privată prin care se constat ă
executarea unei opera țiuni comerciale. Se emite în toate situa țiile în care este
vorba de predarea unui bun (contract de depoz it, de gaj, contract de vânzare etc.)
și trebuie s ă cuprindă în mod obligatoriu men țiunile prin care se identific ă
părțile, obiectul contractului. Se semneaz ă și se ștampileaz ă de părțile implicate
și face dovada împot riva emitentului și în favoarea destinatarului. Dac ă factura a
fost acceptat ă de destinatarul ei, atunci poa te face dovada în favoarea emiten-
tului.
Factura poate fi acceptat ă expres sau tacit. Acceptarea este expres ă atunci
când destinatarul semneaz ă pe exemplarul facturii ce va fi trimis emitentului sau
când acesta confirm ă factura printr-un act ulterior remiterii – prin coresponden ța
comercial ă. Acceptarea este tacit ă când rezult ă din manifestarea de voin ță de
netăgăduit în acest sens (de exmplu scrierea unui cec sau emiterea unei cambii).
Tăcerea destinatarului va avea valoarea juridic ă a unei accept ări tacite doar
atunci când, anterior emiterii facturii, p ărțile au convenit ca t ăcerea să însemne
acceptare dac ă nu sunt formulate obiec țiuni într-un termen ar ătat în contract.
Ca orice înscris sub semn ătură privată, factura comercial ă face dovad ă
împotriva emitentului (vânz ătorului), în privin ța tuturor elementelor din
cuprinsul ei, și în favoarea destinatarului ei (cump ărătorul). Indiferent de pozi ția
pe care o va adopta cump ărătorul, dac ă o va accepta sau nu, ea are valoarea unei
declarații unilaterale de voin ță a vânzătorului. Astfel, de exemplu factura emis ă
de vânzător constituie în mâna cump ărătorului dovada obliga ției vânzătorului de
a-i preda bunurile mobile indicate în ea.

PROBELE ÎN MATERIE COMERCIAL Ă
195 b. Coresponden ța comercial ă
Încheierea unui contract presupune manifestarea de voin ță a părților, care
se concretizeaz ă în două înscrisuri ce materializeaz ă oferta și acceptarea
acesteia.
Coresponden ța comercial ă constituie tot înscrisuri sub semn ătură privată,
specificitatea sa derivând îns ă din faptul c ă forța probant ă este aceea și și în cazul
originalului coresponden ței, dar și al copiei acesteia p ăstrată în registrul copier.
Copia poate dovedi doar aspecte ce țin de con ținutul său, nu și momentul de
expediere sau de primire a acesteia. Astfel, dac ă destinatarul neag ă primirea
scrisorii, expeditorul trebuie s ă probeze faptul pred ării scrisorii la po ștă, nefiind
suficient s ă prezinte copia scrisorii împreun ă cu extrasul din registrul de ie șire.
Proba tras ă din coresponden ță poate stabili nu numai existen ța con-
vențiilor, ci a tuturor faptelor suscep tibile de a produce efecte juridice.
Expeditorul scrisorii este în drept s ă invoce ca prob ă scrisoarea aflat ă la
destinatarul comerciant, care este obligat s ă o prezinte în instan ță. Refuzul
acestuia de a prezenta scrisoarea poate da na ștere la o prezum ție în defavoarea
lui.
c. Telegrama
Telegrama reprezint ă un mijloc de prob ă specific raporturilor comerciale,
fiind definit ă în literatura de specialitate1 ca o comunicare a unei manifest ări de
voință transmisă la distan ță prin telegraf de c ătre o persoan ă (expeditorul) altei
persoane (destinatarul) prin intermediu l oficiului telegrafic. Destinatarul
primește un înscris care reproduce con ținutul comunic ării, iar nu înscrisul
original predat de expeditor la oficiul telegrafic.
Telegrama are aceea și forță probantă ca și un înscris sub semn ătură
privată pe motivul c ă un original semnat de expeditor exist ă depus la oficiul
poștal de expediere. Legea prezum ă că între original și reproducere exist ă per-
fectă concordan ță, prezumție care poate fi comb ătută dovedindu-se contrariul.
În situația în care se constat ă culpa func ționarului po ștal pentru
contrafacerea con ținutului telegramei, acesta va r ăspunde pe temei delictual. În
caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame, se aplic ă
principiile generale asupra culpei. În concluzie, telegrama este copia unei
declarații de voin ță predată de expeditor oficiului po ștal, sub forma scris ă, care
la rândul s ău o transmite destinatarului prin mijloace mecanice.
Valoarea probatorie a telegramei depinde de natura juridic ă a înscrisului
predat la oficiul po ștal de expediere. Telegram a face proba, ca act sub semn ătura
privată, când originalul este subscris de îns ăși persoana ar ătată într-însa ca
trimițătorul ei. Ea face aceea și probă, chiar dac ă această persoană este subscris ă

1 St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român , Editura Universul Juridic,
București, 2009, p. 485.

DREPTUL AFACERILOR
196 de o altă mână, când ar fi probat c ă originalul a fost predat oficiului telegrafic
sau trimis spre a i se preda, de îns ăși acea persoan ă.
În era comunica țiilor, telegrama se pierde tot mai mult în multitudinea de
mijloace de comunicare moderne, fiind înlocuit ă de fax, telex, email, comu-
nicații video și voce.
Telexul este un mecanism mixt de telefonie și telegrafie în teleimprimator
care folose ște prin comutare acela și circuit de transmisiune, fiind un mijloc de
trimitere a textelor, desenelor, fotografiilor, documentelor pe linii de
comunica ție telefonic ă. La fel ca în cazul telegramei, destinatarul prime ște o
copie a originalului înscrisului. Aceasta este și motivația pentru care for ța
probantă a telexului și a faxului este aceea și cu cea a telegramei, adic ă forța
probantă a înscrisului sub semn ătură privată.
Emailul este o modalitate de comunicare la distan ță sub form ă electronic ă.
Reglementarea regimului juridic al înscrisurilor sub form ă electronic ă este dată
de Legea nr. 455/2001. Conform art. 4, pct. 2 din lege, înscrisul sub semn ătură
electronic ă reprezint ă o colecție de date între care exist ă corelații logice și
funcționale ce sunt citite prin intermed iul unui program informatic. Ata șarea
unei semn ături electronice unui mesaj email are valoarea unui înscris sub
semnătură privată, forța probatorie fiind aceea și cu toate tipurile de înscrisuri de
acest fel. Comunic ările pe cale electronic ă pot fi imprimate pe suport hârtie sau
pe suport electronic și pot fi aduse ca prob ă în fața instanțelor de judecat ă.
d. Registrele comerciale
O obligație a profesioni știlor comer țului este aceea de a ține registrele
comerciale, a c ăror existen ță obligatorie este impus ă de Codul civil și de legile
speciale (legea contabilit ății: Registrul jurnal, Registrul inventar, Registrul
copier, Cartea mare).
În cazul societ ăților pe ac țiuni se adaug ă registrul ac ționarilor, registrele
de ședință a adunării generale a ac ționarilor, registrele or ganelor de administrare
și conducere a societ ății (consiliul de administra ție, consiliul de supraveghere,
directoratul etc.).
Funcția acestor registre este de control și de eviden ță a activit ății
comerciantului. For ța probant ă a registrelor difer ă în funcție de modalit ățile de
ținere a acestora: legal sau nelegal ținute.
În cazul registrelor comerciale legal ținute, pot constitui mijloc de prob ă
atât împotriva comerciantului care îl ține, cât și în favoarea acestuia. For ța
probantă a acestor registre este dat ă de îndeplinirea urm ătoarelor condi ții:
– să fie obligatoriu a fi ținute;
– să fie întocmite conform legii;
– litigiile s ă apară între profesioni ști.
Registrele comerciale legal ținute constituie un mijloc de verificare și
corectare a activit ății comercian ților profesioni ști, conferind veridicitatea
înregistrărilor.

PROBELE ÎN MATERIE COMERCIAL Ă
197 În cazul în care registrele comerciale sunt nelegal ținute, ele pot constitui
mijloc de prob ă numai împotriva comerciantului c ăruia aparțin și nu în favoarea
lui. Conținutul acestora trebuie s ă fie intact și complet, orice scindare însemnând
pierderea for ței probatorii.
În cazul raporturilor juridice dintre profesioni ști și neprofesioni ști,
registrele unui profesionist pot fi folosite de c ătre neprofesioni ști ca mijloc de
probă împotriva profesioni știlor cărora aparțin. Registrele comerciale ținute de
un profesionist nu pot fi folosite împotriva neprofesioni știlor.
Registrele comerciale pot fi folosite ca mijloc de prob ă, fie prin prezen-
tarea acestora la cererea p ărții interesate a unui extras din registru privitor la
litigiul respectiv, fie prin comuni carea acestora, caz în care instan ța va examina
registrul comercial în întregul lor.
Comunicarea registrului comercial reprezint ă o măsură excepțională,
stabilind limitativ cazurile în care instan țele judecatore ști pot ordona acest lucru
și anume în materie succesoral ă, în materia comunit ății se contest ă bilanțul
contabil sau caracterul real al beneficiilor și în cazul declar ării în faliment a unui
comerciant.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Argumenta ți importan ța probelor în derularea afacerilor.
2. Explicați rolul de mijloc de prob ă al coresponden ței comerciale.
3. Prezentați specificitatea facturilor ca mijloc de prob ă în derularea
afacerilor.
4. Analizați forța probant ă a registrelor comerciale.

198 Capitolul XVI
LEGISLA ȚIA MUNCII
Obiective:
 înțelegerea no țiunilor de contract individual de munc ă, angajator și
salariat;
 cunoașterea principalelor drepturi recunoscute de lege salaria ților;
 cunoașterea modurilor esen țiale de încetare a raporturilor juridice de
muncă, în dreptul românesc.
XVI.1. Obiectul de regl ementare al legisla ției muncii
Munca este o tr ăsătură esențială a activității umane, omul fiind singura
ființă care depune efort în mod con știent în vederea ob ținerii unor foloase.
Munca constituie pentru economi ști factor de produc ție, o activitate prin care
oamenii utilizeaz ă aptitudinile lor, fizice și intelectuale, în scopul ob ținerii de
bunuri și beneficii.
Izvorul dreptului muncii const ă în dezvoltarea societ ății umane și genera-
lizarea rela țiilor de munc ă plătită. Încheierea la scar ă largă a contractelor care
au drept obiect prestarea muncii a determinat și adoptarea unui cadru
reglementativ pentru aceast ă sferă de relații sociale. Pentru dreptul muncii,
izvoarele sale se pot clasifica din ac est punct de vedere în izvoare interne și
izvoare interna ționale.
Izvoarele interne se subclasific ă în izvoare comune cu ale celorlalte
ramuri de drept și izvoare specifice dreptului muncii. Izvoarele comune cu
celelalte ramuri de drept includ legi și actele normative subordonate legilor.
Pentru dreptul muncii, constituie izvor de drept toate cele trei categorii de legi: constituționale, organice și ordinare.
Constituția României, adoptat ă prin referendum în decembrie 1991
(modificat ă prin Legea de revizuire a Constitu ției României nr. 429/2003)
consfințe
ște drepturi fundamentale privind munca și relațiile de munc ă. Dintre
acestea amintim: constituirea sindicatelor, patronatelor și asocia țiilor
profesionale (art. 9), dreptul la asociere (art. 40), munca și protecția socială a
muncii (art. 41), interzicerea muncii for țate (art. 42), dreptul la grev ă (art. 43).
În categoria legilor organice în domeniul rela țiilor de munc ă, cea mai
important ă este Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003, respectiv Codul muncii care a

LEGISLA ȚIA MUNCII
199 suferit de-a lungul timpului o serie întreag ă de modific ări, cea mai recent ă fiind
concretizat ă prin republicarea Legii în M.Of. nr. 345 din 18 mai 20111.
Din categoria legilor ordinare ca izvor al dreptului muncii men ționăm:
Legea nr. 319/2006 privind protec ția muncii, Legea nr. 62/2011 privind dialogul
social (abrog ă Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de munc ă), Legea
nr. 108/1999 privind înfiin țarea și organizarea Inspec ției Muncii republicat ă în
M.Of. nr. 740/10 oct. 2002, Legea nr. 210/1999 privind concediul paternal,
Legea nr. 156/2000 privind protec ția cetățenilor care lucreaz ă în străinătate
republicat ă în M.Of. nr. 291/5 mai 2009.
Izvoarelor specifice pentru aceast ă disciplin ă: contractele colective de
muncă, statutele profesionale și disciplinare și regulamentele de ordine interioar ă.
Contractele colective munc ă, reglementate ini țial de Legea nr. 13/1991,
apoi de Legea nr. 130/1996 și acum de Legea nr.62/2011 privind dialogul social
au devenit cea mai important ă categorie de izvoare ale dreptului muncii, o
categorie de izvoare de natur ă specială deoarece ele nu sunt adoptate de
legiuitor, ci sunt rezultatul negocierii partenerilor la rela țiile de munc ă. Stabilirea
condițiilor de munc ă se face așadar pe baz ă contractual ă și nu în puterea legii. În
vigoare ast ăzi este contractul colectiv de munc ă la nivel na țional pentru perioada
2011 -2014.
Statutele profesionale și disciplinare au ap ărut datorit ă particularit ăților
care caracterizeaz ă anumite profesii sau meserii, în situa ția în care sunt necesare
reguli de disciplina muncii cu caracter special. Pentru unele profesii sau meserii,
organizarea activit ății celor care efectiv presteaz ă muncă a devenit a șa de
important ă în societate, încât statutul profesional a fost preluat și prelucrat de
către legiuitor, fiind apoi ridicat la nivel de act normativ propriu -zis, adică izvor
de drept comun cu al altor ramuri ale dreptului. Fac parte din aceast ă categorie
Statutul cadrelor didactice (Legea nr. 128/1998 abrogat ă prin Legea nr. 1/2011),
statutul disciplinar al personalului din unit ățile de transporturi (Decretul nr.
360/1976) etc.
Regulamentele de ordine interioar ă, care cuprind dispozi ții cu privire la
organizarea și disciplina muncii din unitate nu și-au pierdut din importan ță prin
adoptarea reglement ărilor privind contractele colective de munc ă. Calitatea de
izvor de drept deriv ă din faptul c ă regulamentele de ordine interioar ă sunt emise
în baza prevederilor legale și cuprind norme de conduit ă obligatorie în cadrul
unității, a căror respectare este garantat ă prin măsuri de constrângere. Regula-
mentul intern este un act unilateral elabor at de angajator. Conform art. 243 din
Codul muncii, regulamentul intern se aduce la cuno ștință salariaților prin grija
angajatorului și își produce efectele fa ță de salaria ți din momentul încuno ștințării
acestora.

1 Mihaela Tofan, Mihai Bogdan Petri șor, Dreptul muncii și dialogul social , Editura
Hamangiu, Bucure ști, 2012.

DREPTUL AFACERILOR
200 Valoare normativ ă au și principiile fundamentale ale dreptului muncii,
reglementate în Codul muncii, în titlul I, capitolul al II -lea. Acestea sunt
principiul libert ății muncii, principiul interzicerii muncii for țate, principiul
egalității de tratament, principiul asigur ării protecției muncii, principiul dreptului
la asociere, principiul consensualismului și principiul libert ății de mișcare a
forței de munc ă.
Constituie izvoare interna ționale de dreptul muncii, în primul rând,
convențiile interna ționale ratificate de România. Prin efectul ratific ării, aceste
acte sunt integrate sistemului legisativ român și se aplică în consecin ță. Cele mai
importante izvoare ale dreptului interna țional al muncii sunt conven țiile și
recomand ările Organiza ției Interna ționale a Muncii (OIM)2.
Dintre cele peste 160 de conven ții și acorduri elaborate de Consiliul
Europei, sunt izvoare al e dreptului muncii: Conven ția pentru drepturile omului și
libertăților fundamentale (1960), Carta social ă european ă (1961), Codul
european de securitate social ă (1964), Conven ția european ă de securitate social ă
(1964), Conven ția european ă privind statutul juridic al muncitorului emigrant
(1977).
În ceea ce prive ște Uniunea European ă, constituie izvoare de dreptul
muncii actele fundamentale ale acestei organiza ții: Tratatul de la Roma, Carta
privind drepturile sociale fundamentale ale muncitorilor și Tratatul de la

2 Organiza ția Interna țională a Muncii (OIM) a fost înfiin țată la 11 aprilie 1919 de
către fostele state beligerante în Primul R ăzboi Mondial. Între cele dou ă războaie mon-
diale, OIM ca institu ție autonom ă în cadrul Societ ății Națiunilor a ac ționat pentru
promovarea zilei de munc ă de 8 ore, reducerea șomajului, crearea si stemului securit ății
sociale, protec ția maternit ății, îmbun ătățirea condi țiilor de munc ă a femeilor și a tine-
rilor. Declara ția de la Philadelphia (1944) adoptat ă de Conferin ța internațională a muncii
a completat Constitu ția OIM, stabilind ca obliga ție solemn ă a organiza ției sprijinirea
națiunilor lumii pentru elab orarea de programe care s ă vizeze îmbun ătățirea condi țiilor
de muncă și protejarea drepturilor salaria ților.
În conformitate cu prevederile Constitu ției OIM sunt membre ale organiza ției
statele care au semnat actul de înfiin țare și cele care f ăceau parte de drept din organiza ție
la data de 1 noiembrie 1945 și devin membre, doar prin formularea unei cereri de
admitere, statele care devin membre ale ONU, cu condi ția ca cererea de admitere s ă fie
acceptată de 2/3 din delega ții prezenți la Conferin ța OIM în care cererea de admitere este
pusă în discuție. În anul 1998 OIM avea 174 de state membre, iar ast ăzi sunt 181.
Structura OIM este urm ătoarea: Adunarea General ă, Conferin ța Internațională a
Muncii, un consiliu executiv (Consiliu de Administra ție), un secretariat permanent
(Biroul Interna țional al Muncii), alte organe de lucru (conferin țe regionale, comisii și
reuniuni de exper ți).
OIM este una dintre cele mai viabile și prestigioase institu ții internaționale cu o
activitate extrem de bogat ă. Secretul succesului s ău constă în primul rând în structura sa
tripartită: la lucrările sale particip ă, din fiecare țară, doi reprezentan ți ai guvernului și
câte un reprezentant di n partea sindicatelor și unul din partea patronilor.

LEGISLA ȚIA MUNCII
201 Maastricht, precum și unele directive, regulamentele și alte acte ale Comunit ății
care constituie legisla ția secundar ă.
Izvoare ale dreptului interna țional al muncii sunt și unele acte adoptate de
ONU, în special Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului adoptat ă la data de
10 decembrie 1948.
XVI.2. Defini ția contractului individual de munc ă și reglementarea
acestuia în legisla ția român ă
Nucleul reglement ărilor care face obiectul de studiu al dreptului muncii îl
formează normele juridice privind contractul individual de munc ă. Contractul
individual de munc ă este reglementat în principal prin dispozi țiile Codului
muncii în vigoare (Legea nr. 40/2011), respectiv titlul II (articolele 10-110). Actualul Cod al muncii reglementeaz ă pe lângă contractul individual de munc ă
și o serie de contracte particulare în baza c ărora se presteaz ă muncă în schimbul
unei remunera ții numită salariu. Aceste contracte particulare urm ăresc restrân-
gerea sferei de utilizare a conven țiilor civile de prest ări servicii, care procurau
angajatorilor o serie de avantaje de or din fiscal (contractul individual de munc ă
pe durată determinat ă, munca prin agent de munc ă temporar ă, contractul
individual de munc ă cu timp par țial și munca la domiciliu).
În conformitate cu art. 10 din Codul muncii, contractul individual de
muncă este „contractul în temeiul c ăruia o persoan ă fizică, denumit ă salariat, se
obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, persoan ă fizică
sau juridic ă, în schimbul unei remunera ții denumite salariu”.
Chiar din defini ția dată de legiuitor se disting p ărțile contractului indivi-
dual de munc ă (angajatorul
și salariatul) precum și elementele definitorii ale
acestuia (respectiv munca prestat ă, salariul pl ătit și raportul de autoritate în care
se situeaz ă părțile).
Criteriul subordon ării juridice este determinant pentru contractul indivi-
dual de munc ă, deoarece munca mai poate fi prestat ă și prin intermediul altor
contracte (contractul de antrepriz ă, contractul de prest ări servicii etc.). Trebuie
să nu se confunde subordonarea juridic ă caracteristic ă contractului individual de
muncă cu subordonarea economic ă3.
Contractul individual de munc ă este un act juridic numit, bilateral,
sinalagmatic, oneros, comutativ, consensual, personal ( intuitu personae ), cu
executare succesiv ă, bazat pe un raport de autoritate.
Contractul individual de munc ă este un act juridic deoarece reprezint ă
o manifestare de voin ță a două persoane, în scopul ob ținerii unor anumite
consecințe juridice ce caracterizeaz ă un raport juridic.

3 Nicolae Voiculescu, Dreptul muncii – note de curs. Reglement ări interne și
internaționale , Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001, p. 15-16.

DREPTUL AFACERILOR
202 Contractul individual de munc ă este un act juridic numit deoarece
beneficiaz ă de o reglementare legal ă. Sediul materiei este, a șa cum am ar ătat și
mai sus, titlul II din Codul muncii.
Este un act juridic bilateral deoar ece validitatea sa presupune manifestarea
de voință a două părți: salariatul și angajatorul. Salariatul este cel care se oblig ă
să presteze munca, iar angajatorul este cel care va beneficia de pe urma acestei
munci în schimbul achit ării unui pre ț numit salariu.
Contractul individual de munc ă este un contract sinalagmatic deoarece din
încheierea sa în mod valabil se nasc obliga ții și drepturi pereche pentru p ărțile
contractante. Astfel, unui drept al salariatului îi corespunde obliga ția corelativ ă a
angajatorului și vice versa.
Conform Codului civil, contractul oneros este acela în care fiecare parte
voiește a-și procura un avantaj. Prin încheierea contractului individual de munc ă
fiecare dintre semnatari urm ărește un folos de natur ă patrimonial ă. Salariatul
dorește în principal încasarea lunar ă a remunera ției pentru munca depus ă, iar
angajatorul urm ărește să obțină beneficii de pe seama muncii. În consecin ță,
îndeplinirea unei activit ăți onorifice cu titlu gratuit nu poate avea loc în nici un
caz în temeiul unui contract de munc ă – ci doar în baza unui contract civil –
întrucât salariul constituie obiectul și, respectiv, cauza oric ărui contract de
muncă.
Contractul individual de munc ă este oneros și comutativ deoarece p ărțile
realizează reciproc o contrapresta ție în schimbul aceleia pe care s -au obligat s ă o
efectueze în favoarea celeilalte, ambele presta ții fiind cunoscute ab initio la
încheierea contractului, iar executarea lor nu depinde de un eveniment incert.
Contractul individual de munc ă este un act juridic consensual. În acest
sens, art. 16 din Codul muncii afirm ă că acest act se încheie în baza consim ță-
mântului p ărților, în form ă scrisă, în limba român ă. Faptul c ă obligația încheierii
în formă scrisă aparține, în conformitate cu prevederile Legii nr. 53/2003,
angajatorului, arat ă că natura contractului este una consensual ă și nu formal ă.
Mai mult, dac ă contractul nu s -a încheiat în form ă scrisă, salariatul poate face
dovada prevederilor contractuale și a presta țiilor efectuate prin orice alt mijloc
de probă. Prin urmare, cerin ța încheierii contractului individual de munc ă în
formă scrisă nu este o condi ție ad validitatem , ci ad probationem .
Fiind un contract consensual, lipsit de formalit ăți, contractul individual de
muncă se încheie la data realiz ării acordului de voin țe, chiar dac ă înscrisul
constatator s -a întocmit ulterior sau executarea contractului începe la o dat ă
posterioar ă4.

4 Gheorghe B ădica, Gheorghe Brehoi, Adrian Popescu, Elemente de drept al
muncii – sinteze , lucrare editat ă cu sprijinul Centrului de Formare și Studii în Domeniul
Muncii, Bucure ști, 1994, p. 17.

LEGISLA ȚIA MUNCII
203 Alineatul 1 al art. 16 din Codul muncii prevede c ă angajatorul persoan ă
juridică, persoana fizic ă autorizat ă să desfășoare o activitate independent ă
precum și asociația familial ă au obliga ția de a încheia, în form ă scrisă, contractul
individual de munc ă anterior începerii raporturilor de munc ă.
Calitatea de salariat se dobânde ște de la data încheierii contractului, chiar
dacă munca începe, efectiv, dup ă un interval de timp. În consecin ță, refuzul
angajatorului de a primi persoana s ă lucreze la termenul convenit va da na ștere
unei stări conflictuale între salariat și angajator (denumit litigiu de munc ă). Tot
astfel, dac ă persoana (salariatul) nu se prezint ă la munc ă, i se poate desface
disciplinar contractul de munc ă5.
Contractul individual de munc ă este un contract intuitu personae
(personal ). Fiecare dintre p ărți încheie contractul datorit ă calităților personale
ale celuilalt, motivat fiind de o serie de tr ăsături sau particularit ăți ale partene-
rului său contractual. Eroarea asupra persoanei semnatare a contractului
constituie viciu de consim țământ și conduce la anularea contractului. Caracterul
personal al contractului individual de munc ă face ca aceast ă convenție să nu
poată fi transmis ă prin moștenire6. Contractul individual de munc ă încetează în
momentul decesului salariatului în baza art. 56, alin. (1), lit. a) din Codul muncii,
iar calitatea de salariat nu se transmite împreun ă cu patrimoniul decedatului c ătre
succesorii s ăi în drepturi.
Contractul individual de munc ă este un contract cu executare succesiv ă.
Chiar dac ă se încheie pe o perioad ă de timp determinat ă, existența unui contract
individual de munc ă presupune în mod obligatoriu trecerea unui interval de timp
pentru executarea sa.
Contractul individual de munc ă se bazeaz ă pe raportul de autoritate în
care se afl ă angajatorul fa ță de salariat. Astfel, în urma încheierii în mod valabil
a contractului individual de munc ă se naște o rela ție de subordonare a
salariatului fa ță de patron, care se caracterizeaz ă prin următoarele trăsături:
– patronul stabile ște programul și locul de munc ă al salaria ților;
– patronul îndrum ă salariatul cât prive ște executarea obliga țiilor de
muncă;
– patronul fixeaz ă regimul de lucru (programul și orarul de lucru) și regu-
lile de disciplin ă7.
Contractul individual de munc ă dă naștere la obligația salariatului de a
face (a munci) și în consecin ță această prestație trebuie executat ă în natură, prin

5 Ion Traian Ștefănescu, Magda Volonciu, Raluca Dimitriu, Dreptul muncii , Editura
Academiei de Studii Economice Bucure ști – Catedra de Drept, Bucure ști, 1997, p. 72.
6 Luminița Țundrea, Legislația muncii și asistenței sociale – note de curs , Editura
Mirton, Timi șoara, 2003, p. 25.
7 Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarc ăș, Muncitorul și legea. Dreptul muncii ,
Editura Oscar Print, Bucure ști, 1999, p. 40.

DREPTUL AFACERILOR
204 muncă, neputând fi niciodat ă preschimbat ă în dezd ăunări (spre exemplu,
salariatul s ă-i ofere angajatorului, în locul muncii, o anumit ă valoare material ă).
XVI.3. Efectele contractul ui individual de munc ă
Efectele contractului individual de munc ă se refer ă la drepturile și
obligațiile părților ce se nasc ca urmare a încheierii valabile a contractului
individual de munc ă. Legea nr. 40/2011 trateaz ă aceste aspecte în capitolul II al
titlului II, intitulat Executarea contractului individual de munc ă.
Drepturile și obligațiile privind rela țiile de munc ă dintre angajator și
salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de munc ă. Salariații nu pot renun ța la
drepturile ce le sunt recuno scute prin lege. Orice tranzac ție prin care se
urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salaria ților sau limitarea
acestor drepturi este lovit ă de nulitate.
Executarea contractului individual de munc ă nu poate fi analizat ă fără a
ține cont de caracterul sinalagmatic al acestui contract. În aprecierea fiec ărui
drept sau obliga ții trebuie pornit de la faptul c ă orice drept are corelativ o
obligație a celeilalte p ărți și vice -versa. Aceast ă îngemănare este prezent ă și în
privința celei mai evidente obliga
ții a angajatorului (plata salariului) fa ță de
dreptul angajatului de a încasa o indemniza ție lunară pentru munca prestat ă.
Conform prevederilor actualului cod al muncii (art. 39), salariatul are, în
principal, urm ătoarele drepturi:
a) dreptul la salarizare pentru munca depus ă;
b) dreptul la repaus zilnic și săptămânal;
c) dreptul la concediu de odihn ă anual;
d) dreptul la egalitate de șanse și tratament;
e) dreptul la demnitate în munc ă;
f) dreptul la securitate și sănătate în munc ă;
g) dreptul la acces la formarea profesional ă;
h) dreptul la informare și consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condi țiilor de
muncă și a mediului de munc ă;
j) dreptul la protec ție în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectiv ă și individual ă;
l) dreptul de a participa la ac țiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.
Pe lângă drepturile prev ăzute expres de Codul muncii, salaria ții mai pot
beneficia și de alte drepturi reglementate de contractele individuale de munc ă,
contractele colective de munc ă, regulamentele de ordine interioar ă sau de alte
acte normative decât Codul muncii. De exemplu, în temeiul prevederilor Legii

LEGISLA ȚIA MUNCII
205 nr. 142/1998, salaria ții pot beneficia de tichete de mas ă. Acestea reprezint ă o
alocație individual ă de masă, suportată individual de c ătre angajator8.
Corelativ acestor drepturi, salariatului îi revin în principal și următoarele
obligații:
a) obligația de a realiza norma de munc ă sau, dup ă caz, de a îndeplini
atribuțiile ce îi revin conform fi șei postului;
b) obligația de a respecta disciplina muncii;
c) obligația de a respecta prevederile cu prinse în regulamentul intern, în
contractul colectiv de munc ă aplicabil, precum și în contractul individual de
muncă;
d) obligația de fidelitate fa ță de angajator în executarea atribu țiilor de
serviciu;
e) obligația de a respecta m ăsurile de securitate și sănătate a muncii în
unitate;
f) obligația de a respecta secretul de serviciu.
Efectele contractului individual de munc ă, așa cum am precizat și mai sus,
nu se refer ă doar la drepturile și obligațiile angajatului, ci și la drepturile și obli-
gațiile angajatorului. În conformitate cu prevederile art. 40 din cod, angajatorul
are în principal urm ătoarele drepturi:
a) să stabileasc ă organizarea și funcționarea unit ății;
b) să stabileasc ă atribuțiile corespunz ătoare pentru fiecare salariat, în
condițiile legii și/sau în condi țiile contractului colectiv de munc ă încheiat la
nivel național sau la nivel de ramur ă de activitate, aplicabil;
c) să dea dispozi ții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva
legalității lor;
d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de
serviciu;
e) să constate s ăvârșirea abaterilor disciplinare și să aplice sanc țiuni
corespunz ătoare, potrivit legii, contractului colectiv de munc ă aplicabil și regula-
mentului intern;
f) să stabileasc ă obiectivele de performan ță individual ă, precum și
criteriile de evaluare a realiz ării acestora.
Angajatorului îi revin, în principal, urm ătoarele obliga ții:
a) să informeze salaria ții asupra condi țiilor de munc ă și asupra
elementelor care privesc desf ășurarea rela țiilor de munc ă;
b) să asigure permanent condi țiile tehnice și organizatorice avute în
vedere la elaborarea normelor de munc ă și condițiile corespunz ătoare de munc ă;
c) să acorde salaria ților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul
colectiv de munc ă aplicabil și din contractele individuale de munc ă;

8 Constantin Bratu, Dreptul muncii , Editura Artprint, Bucure ști, 2002, p. 586.

DREPTUL AFACERILOR
206 d) să comunice periodic salaria ților situa ția economic ă și financiar ă a
unității. Priodicitatea comunic ărilor se stabile ște prin negociere în contractul
colectiv de munc ă aplicabil;
e) să se consulte cu sindicatul și, după caz, cu reprezentan ții salariaților în
privința deciziilor susceptibile s ă afecteze substan țial drepturile și interesele
acestora;
f) să plătească toate contribu țiile și impozitele datorate de salaria ți, în
condițiile legii;
g) să înființeze registrul general de eviden ță a salaria ților și să opereze
înregistrările prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atest ă calitatea de
salariat a solicitantului;
i) să asigure confiden țialitatea datelor cu caracter personal ale salari-
aților.
Pe lângă drepturile și obligațiile reglementate expres de art. 40 din Codul
muncii, întocmai cum am precizat pentru situa ția salariatului, pentru angajator
contractul individual de munc ă produce o serie de efecte l ărgite, în baza
normelor cuprinse în contractul individual de munc ă, contracte colective de
muncă, regulamente de ordine interioar ă sau în alte acte normative decât Codul
muncii.
XVI.4. Încetarea contractului individual de munc ă
Una din cele mai importante probleme legate de cadrul reglementativ al
contractului individual de munc ă în legisla ția român ă se refer ă la încetarea
acestuia. Necesit ățile sociale care impun reglementarea încet ării contractului de
muncă pot fi înțelese în baza principiilor care guverneaz ă această instituție:
a) libertatea muncii;
b) stabilitatea în munc ă;
c) caracterul imperativ al dispozi țiilor legale care reglementeaz ă încetarea
contractului individual de munc ă9.
Normele legale în materia încet ării contractului individual de munc ă sunt
imperative și de strict ă interpretare, orice abatere de la litera legii ducând la
nelegalitatea m ăsurii de desfacere a contractului. Încetarea contractului
individual de munc ă este dominat ă de principiul legalit ății, modurile și cazurile
în care poate înceta trebuie stipulate expres de lege10.

9 Marioara Țichindeal, Încetarea contractului individual de munc ă, Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 1999, p. 13.
10 Luminița Țundrea, Legislația muncii și asistenței sociale – note de curs , Editura
Mirton, Timi șoara, 2003, p. 33.

LEGISLA ȚIA MUNCII
207 Reglementarea încet ării contractului de munc ă în legisla ția româneasc ă
ilustrează în mod adecvat ideea garant ării stabilit ății în munc ă a salariaților, prin
determinarea expres ă în lege a condi țiilor de fond și de procedur ă după care are
loc concedierea acestora11.
Concedierea dispus ă cu nerespectarea procedurii prev ăzute de lege este
lovită de nulitate absolut ă. În caz de conflict de munc ă angajatorul nu poate
invoca în fa ța instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în
decizia de concediere. În cazul în care concedierea a fost efectuat ă în mod
netemeinic sau nelegal, instan ța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la
plata unei desp ăgubiri, egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
Conform art. 55 din Codul muncii, contractul individual de munc ă poate
înceta astfel:
a) de drept; b) ca urmare a acordului p ărților, la data convenit ă de acestea;
c) ca urmare a voin ței unilaterale a uneia dintre p ărți, în cazurile și în
condițiile limitativ prev ăzute de lege.
Cazuri de încetare a contractului individual de munc ă în dreptul român
1. de drept
2. acordul p ărților
3. unilateral
a. voința salariatului (demisie)
b. voința angajatorului (concedierea)
b1. concedierea pentru motive care țin de salariat
b2. concedierea pentru motive care nu țin de salariat
b2.1. concediere individual ă
b2.2. concediere colectiv ă
Figura nr. 2. Cazurile de încetar e a contractului individual de munc ă
XVI.5. R ăspunderea disciplinar ă
Răspunderea disciplinar ă este reglementat ă de Codul muncii ca institu ție
specifică pentru aceast ă ramură de drept. Celelalte forme ale r ăspunderii de drept
al muncii (r ăspunderea patrimonial ă, răspunderea contraven țională și cea penal ă)
caracterizeaz ă alte ramuri ale dreptului (drept ul civil, dreptul administrativ și
dreptul penal).
Disciplina muncii este o condi ție obiectiv ă necesară și indispensabil ă
desfășurării activității, în fiecare unitate, în condi ții de eficien ță cât mai ridicat ă.

11 Alexandru Athanasiu, Claudia Ana Moarc ăș, Muncitorul și legea. Dreptul
muncii , Editura Oscar Print, Bucure ști, 1999, p. 247.

DREPTUL AFACERILOR
208 Atât timp cât admitem faptul c ă salariații lucreaz ă sub autoritatea angajatorilor,
atunci este firesc ca salaria ții să respecte o anumit ă disciplină a muncii, a șa cum
este ea reglementat ă prin normele legale în vigoare dar mai ales, în conformitate
cu prevederile regulamentului de ordine interioar ă, impus de anagajator.
Din acest motiv, titlul XI al Codului muncii ( Răspunderea juridic ă)
debutează cu reglementarea regulamen telor de ordine interioar ă (art. 241-art.
246) și abia apoi trateaz ă răspunderea disciplinar ă, pe parcursul art. 247-252
inclusiv.
Conform art. 247 din cod, angajatorul dispune de prerogativa disciplinar ă,
având dreptul de a aplica, potrivit legii, sanc țiuni disciplinare salaria ților săi ori
de câte ori constat ă că aceștia au săvârșit o abatere disciplinar ă.
Abaterea disciplinar ă este o fapt ă în legătură cu munca și care const ă
într-o acțiune sau inac țiune săvârșită cu vinov ăție de către salariat, prin care
acesta a înc ălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de
muncă sau contractul colectiv de munc ă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale
ale conduc ătorilor ierarhici. Cum legea nu enumera faptele care constituie
abateri disciplinare, este foarte r ecomandabil ca regulamentul intern s ă cuprindă
o enumerare atent ă, chiar dac ă numai exemplificativ ă, a acestora. Exemple de
acțiuni săvârșite cu vinov ăție de către salaria ți sunt falsificarea de acte privind
diversele evidente; executarea unor lucr ări straine de interesele institu ției în
timpul serviciului; divulgarea c ătre persoane din afara societ ății a unor date
privind activitatea acesteia, care nu sunt de interes public sau a unor date
personale ale altor salaria ți fără acordul acestora etc., iar inac țiuni, desf ășurarea
activității fără utilizarea echipamentului de lucru sau f ără purtarea ecusonului
etc.
Așa cum prevede art. 248 din cod, sanc țiunile disciplinare pe care le poate
aplica angajatorul în cazul în care salariatul s ăvârșește o abatere disciplinar ă
sunt:
a) avertismentul scris;
b) retrogradarea din func ție, cu acordarea salariului corespunz ător funcției
în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durat ă ce nu poate dep ăși 60 de zile;
c) reducerea salariului de baz ă pe o durat ă de 1-3 luni cu 5-10%;
d) reducerea salariului de baz ă și/sau, dup ă caz, și a indemniza ției de
conducere pe o perioad ă de 1-3 luni cu 5-10%;
e) desfacerea disciplinar ă a contractului individual de munc ă.
Aceste sanc țiuni disciplinare vor fi modificate în mod corespunz ător, dacă
prin statute profesionale aprobate prin lege special ă se stabile ște un alt regim
sancționator. Legea prevede c ă angajatorul este obligat s ă respecte o serie de
criterii la individualizarea sanc țiunii disciplinare aplicabile în fiecare caz
concret, în func ție de gravitatea abaterii disciplinare s ăvârșite de salariat. Aceste
criterii sunt:

LEGISLA ȚIA MUNCII
209 a) împrejur ările în care fapta a fost s ăvârșită;
b) gradul de vinov ăție a salariatului;
c) consecin țele abaterii disciplinare;
d) comportarea general ă în serviciu a salariatului;
e) eventualele sanc țiuni disciplinare suferite anterior de c ătre acesta.
Din punctul de vedere al condi țiilor de form ă pe care trebuie s ă le
îndeplineasc ă decizia de sanc ționare, cadrul reglementativ este foarte precis.
Astfel, sub sanc țiunea nulit ății absolute, nici o m ăsură, cu excep ția celei
prevăzute la art. 248, alin. (1), lit. a) (r espectiv avertismentul scris), nu poate fi
dispusă mai înainte de efectuarea unei cercet ări disciplinare prealabile.
În vederea desf ășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi
convocat în scris de persoana împuternicit ă de către angajator s ă realizeze
cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii. Neprezentarea
salariatului pentru efectuarea cercet ării prealabile, f ără o justificare obiectiv ă, dă
dreptul angajatorului s ă dispună sancționarea, f ără alt demers.
În cursul cercet ării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul s ă
formuleze și să susțină toate ap ărările în favoarea sa și să ofere persoanei
împuternicite s ă realizeze cercetarea cu toate probele și motivațiile pe care le
consideră necesare, precum și dreptul s ă fie asistat, la cererea sa, de c ătre un
reprezentant al sindicatului al c ărui membru este.
Angajatorul dispune aplicarea sanc țiunii disciplinare printr-o decizie
emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data lu ării la
cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de
la data săvârșirii faptei, altfel, se consider ă că abaterea nu a fost suficient de
gravă pentru a atrage aplicarea unei sanc țiuni, deci o sanc țiune ulterioar ă este
nemeritat ă.
Sub sancțiunea nulit ății absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinar ă;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau
contractul colectiv de munc ă aplicabil, care au fost înc ălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înl ăturate apărările formulate de salariat în
timpul cercet ării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condi țiile
prevăzute la art. 267, alin. (3), nu a fost efectuat ă cercetarea;
d) temeiul de drept în baza c ăruia sancțiunea disciplinar ă se aplică;
e) termenul în care sanc țiunea poate fi contestat ă;
f) instanța competent ă la care sanc țiunea poate fi contestat ă.
Decizia de sanc ționare se comunic ă salariatului în cel mult 5 zile
calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunic ării.
Decizia se pred ă personal salariatului, cu semn ătură de primire, ori, în caz de
refuz al primirii, prin scrisoare recomandat ă, la domiciliul sau re ședința
comunicat ă de acesta.

DREPTUL AFACERILOR
210 Decizia de sanc ționare poate fi contestat ă de salariat la instan țele
judecătorești (tribunalul în a c ărui rază teritorial ă domiciliaz ă salariatul sanc țio-
nat) competente în termen de 30 de z ile calendaristice de la data comunic ării.
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Definiți și caracterizati contractul individual de munc ă.
2. Exemplifica ți drepturile și obligațiile angajatorului și ale
salariatului care au încheiat un contract individual de munc ă.
3. Prezentați 3 situa ții de încetare a contractului individual de
muncă, în acord cu prevederile impe rative ale dreptului românesc.
4. Conceptul de concediere colectiv ă în dreptul românesc.
5. Explicați efectele dreptului de preaviz în rela țiile de munc ă.

211 Capitolul XVII
NOȚIUNI DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL
Obiective:
 cunoașterea noțiunilor de buget public, impozite, taxe, contribu ții;
 înțelegerea exigen țelor legilor fiscale privind activitatea contribuabililor
și răspunderea acestora pentru neexecutarea obliga țiilor ce le revin;
 cunoașterea locului legisla ției fiscale în sistemul de drept românesc.
XVII.1. Sistemul bugetar român
Asigurarea condi țiilor de trai pentru cet ățenii unui stat oblig ă la cheltuieli
susținute și corect gestionate. Cheltuielile publice sunt, în marea lor majoritate,
obligatorii, iar sus ținerea lor presupune în mod imperativ existen ța unor venituri
publice sustan țiale și constante1. Veniturile și cheltuielile statului sunt subiecte
de interes practic, dar și teoretic, ce îi preocup ă deopotriv ă pe economi ști,
analiștii financiari, politicieni, autorit ățile publice, cet ățenii și, nu în ultimul
rând, juriștii. Aspecte a șa de importante ale activit ății subiecților de drept nu pot
fi altfel consacrate decât prin acte normative cu putere de lege, pentru a c ăror
respectare și aducere la îndeplinire se poate face apel, în caz de nevoie, la for ța
de constrângere a statului.
În România, termenul buget apare pentru prima oar ă în Regulamentele
Organice. Astfel, în capitolul 3 din Regul amentul Organic al Moldovei, care se
ocupă de finanțele publice, se întâlne ște termenul bindge , dar și expresia închi-
puirea cheltuielilor pentru anul viitor (art. 117). Ast ăzi, noțiunea de buget are
valențe constitu ționale. Astfel, în titlul IV al Constitu ției României în vigoare,
Economia și finanțele publice , la art. 138 cu denumirea marginal ă Bugetul public
național , găsim următoarea reglementare expres ă cu putere suprem ă la nivelului
sistemului de drept român. Conform alin. (1), bugetul public na țional cuprinde
bugetul de stat, bugetul asigur ărilor sociale de stat și bugetele locale ale
comunelor, ale ora șelor și ale jude țelor. Apoi, Constitu ția stabilește în sarcina
Guvernului elaborarea proiectului anual al bugetului de stat și pe cel al
asigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprob ării Parlamentului.

1 Mihaela Tofan, Obligațiile fiscale ale firmei , Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2012, p. 8.

DREPTUL AFACERILOR
212 De asemenea, nici o cheltuial ă bugetară nu poate fi aprobat ă fără stabilirea sursei
de finanțare.
Reglement ările constitu ționale în materie bugetar ă se completeaz ă cu
izvoare specifice dreptului financiar, printre care amintim Legea finan țelor
publice (Legea nr. 500/2002), Legea privind finan țele publice locale (Legea nr.
273/2006), Ordonan ța de urgen ță a Guvernului nr. 146/2002 (aprobat ă cu
modificări prin Legea nr. 201/2003) privind formarea și utilizarea resurselor
derulare prin trezoreria statului, Legea privind organizarea și funcționarea Cur ții
de Conturi (Legea nr. 94/1992).
Raporturile de drept financiar și fiscal se nasc numai în cadrul activit ății
financiare înf ăptuite de stat și organele sale. Subiectele raportului juridic fiscal
sunt reprezentan ții autorit ății de stat, unit ăți administrative teritoriale,
contribuabili și alte persoane care dobândesc drepturi și obligații din rela țiile
privitoare la formarea, gestiunea, distribuirea și controlul resurselor financiare
ale statului. În cadrul acestor raporturi, f ără excepție, unul dintre subiecte este
statul, reprezentat printr-un organ de specialitate care intr ă în raportul juridic de
pe poziția supraordonat ă a autorit ății de stat. Aceast ă particularitate a
raporturilor de drept financiar și fiscal poate fi analizat ă în detaliu, pornind de la
ideea că apariția statului însu și a avut ca scop oferirea unui cadru care s ă permită
organizarea vie ții cetățenilor.
Statul este reprezentat de Ministerul Finan țelor Publice, prin Agen ția
Națională de Administrare Fiscal ă și unitățile sale teritoriale, iar în rela ția directă
cu contribuabilii prin persoanele care desf ășoară activitate în cadrul acestor
instituții publice. Unit ățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de
autoritățile administra ției publice locale, prin compartimentele de specialitate ale
acestora.
XVII.2. Categorii de contribuabili
Persoanele fizice și/sau juridice care datoreaz ă, în temeiul legii, sume de
bani la buget sunt denumite generic contribuabili2. Potrivit art. 17, alin. (2) din
Codul de procedur ă fiscală, contribuabil este orice persoan ă sau orice entitate
fără personalitate juridic ă care datoreaz ă impozite, taxe, contribu ții și/sau alte
sume de bani bugetului general consolidat. Remarc ăm că noțiunea de
contribuabil poate primi dou ă sensuri diferite:
– în sens restrâns, contribuabil este entitatea cu personalitate juridic ă ce
datorează bugetului consolidat, în nume propriu, impozite și/sau taxe;
– în sens larg, este contribuabil orice entitate, cu sau f ără personalitate
juridică, ce datoreaz ă bugetului de stat taxe, impozite, contribu ții, în nume

2 Mircea Ștefan Minea și Cosmin Flavius Costa ș, Dreptul finan țelor publice , II,
Drept fiscal , Editura Wolters Kluwer, Bucure ști, 2008, p. 41.

NOȚIUNI DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL
213 propriu sau pentru o alt ă persoană. Astfel, includem în categoria de contribuabil
în sens larg și beneficiarul muncii remune rate prestate de o persoan ă, care
trebuie să vireze contribu țiile către fondurile de asigur ări sociale.
Sfera contribuabililor difer ă în funcție de natura pl ății efectuate, codul
fiscal preocupându-se s ă indice pentru fiecare categorie de impozit, tax ă și
contribuție cine sunt contribuabilii viza ți. În încercarea de a contura cât mai
exact dimensiunea acestei no țiuni, pornim de la ideea c ă este contribuabil orice
persoană obligată în baza legii, printr-o prevedere expres ă a unui act normativ,
să constituie venituri la bugetul de stat.
Principalii contribuabili la bugetul de st at sunt persoanele care realizeaz ă
venituri. Ca organizator al cadrului social general, dar și particular pentru
desfășurarea activit ăților aducătoare de venit, statul în țelege să pretindă propria
sa parte din sumele de bani realizate cu aceast ă ocazie.
Veniturile pot s ă rezulte ca urmare a prest ării unei activit ăți orientate c ătre
obținerea profitului, situa ție în care comercian ții sunt contribuabilii la bugetul de
stat, dar și ca urmare a desf ășurării activităților specifice unei profesii liberale, și
atunci contribuabilul este liber profesionist. Sunt de asemenea situa ții când
contribuabilul este doar salariat, sau persoan ă care desf ășoară o activitate cu
caracter dependent, situa ție în care sfera impozitelor, taxelor și contribu țiilor
pentru care are calitatea de contribuabil este diferit ă. În calitatea lor de subiec ți
de drept care desf ășoară activitate strict orientat ă pentru ob ținerea de profit,
comercian ții sunt principala categorie de contribuabili c ătre bugetul de stat.
Colectarea veniturilor care s ă finanțeze cheltuielile publice este scopul
major al legisla ției fiscale, dar nu singurul; el se completeaz ă cu redistribuirea
averii, stabilitatea macroeconomic ă și stabilitatea pre țurilor, cre șterea
economic ă, ocuparea cât mai complet ă a forței de munc ă, alături de scopuri
sociale. Politica fiscal ă reprezint ă o component ă important ă a politicii
economice a unei țări, ce include ansamblul reglement ărilor privind stabilirea și
încasarea impozitelor și taxelor ce concretizeaz ă opțiunile unei țări în materie de
impozite și taxe și cu privire la cheltuielile publice. Altfel spus, politica fiscal ă
reprezinta arta determin ării caracteristicilor generale ale impozitului, în func ție
de datele economice și psihologice oferite de societate3.
Pentru a fi atinse obiectivele politicii fiscale, legisla ția fiscală trebuie s ă
respecte urm ătoarele cerin țe:
 legislația fiscală ar trebui s ă fie simpl ă și clară, pentru a fi în țeleasă de
fiecare contribuabil și pentru a fi aplicat ă de organele fiscale;
 legislația fiscală trebuie s ă promoveze asigurarea echit ății și reducerea
sarcinii fiscale;

3 Mircea Ștefan Minea și Cosmin Flavius Costa ș, Dreptul finan țelor publice , II,
Drept fiscal , Editura Wolters Kluwer, Bucure ști, 2008, p. 17.

DREPTUL AFACERILOR
214  legislația fiscală are nevoie de coeren ță pentru a exercita influen ța
pozitivă asupra dezvolt ării economiei na ționale;
 corelarea diverselor prevederi din legisla ția fiscală pentru a elimina
contradicțiile între diversele reglement ări.
Aplicarea politicii fiscale se realizeaz ă prin intermediul unui instrument
specific, și anume fiscalitatea. Din punct de vedere economic, fiscalitatea este
privită ca un sistem de metode și mijloace pentru constituirea veniturilor statului,
prin redistribuirea venitului na țional cu ajutorul impozitelor și taxelor. Din punct
de vedere juridic, fiscalitatea reprezint ă ansamblul normelor juridice care
reglementeaz ă totalitatea impozitelor, taxelor, contribu țiilor și a celorlalte
categorii de venituri publice prove nite de la persoanele fizice și juridice care
alimenteaz ă bugetele publice.
Chiar dac ă în literatura juridic ă de specialitate este prezentat cu consec-
vență principiul suveranit ății fiscale a statelor membre în interiorul Uniunii
Europene4 trebuie s ă remarcăm nevoia de armonizare fiscal ă, precum și
progresele care s-au realizat deja în aceast ă direcție. Armonizarea fiscal ă repre-
zintă procesul complex de aliniere a re gulilor normative în domeniul taxelor și
impozitelor percepute pe teritoriul statelor membre, în vederea diminu ării (și,
dacă este posibil, elimin ării) efectelor negative pe care le produc sistemele de
impozitare diferite între statele membre ale pie ței comune. Astfel, țările membre
trebuie să țină cont de urm ătoarele reguli5:
a) Nici un stat membru nu aplic ă direct sau indirect produselor altor state
membre impozite interne, de orice natur ă, mai mari decât cele ce se aplic ă direct
sau indirect produselor na ționale similare;
b) Produsele exportate de un stat membru pe teritoriul altui stat membru
nu pot beneficia de nici o rambursare a impozitelor interne, care s ă depășească
impozitele aplicate direct sau indirect;
c) Cu privire la impozit, altul decât cel pe cifra de afaceri, accizele și
celelalte impozite indirecte nu pot opera scutiri sau ramburs ări la exportul c ătre
celelalte țări membre și nu pot fi instituite taxe de compensare la importurile
care provin din statele membre;
d) O normă-cadru european ă stabilește măsurile de armonizare a
legislațiilor referitoare la impozitul pe cifra de afaceri, accize sau alte impozite
indirecte pentru a asigura buna func ționare a pie ței interne și pentru a evita
denaturarea concuren ței în cadrul Uniunii Europene.
Instrumentul cel mai eficace pentru realizarea unei armoniz ări fiscale este,
în opinia noastr ă, regulamentul european, tip de act normativ caracteristic
Uniunii Europene.

4 Rada Postolache, Drept financiar , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2009, p. 178.
5 Marin Voicu, Politicile comunitare în Constitu ția Uniunii Europene , Editura
Lumina Lex, Bucure ști, 2005, p. 80.

NOȚIUNI DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL
215 XVII.3. Delimit ări conceptuale privind impozitele și taxele
Veniturile bugetare reprezint ă obligații bănești stabilite prin acte
normative, în sarcina tuturor persoanelor fizice și juridice care realizeaz ă
venituri impozabile sau care de țin bunuri taxabile. Totodat ă, veniturile bugetare
reprezinta crean țe de încasat de c ătre stat sau unit ățile administrativ-teritoriale.
În funcție de regularitatea cu care se încaseaz ă, veniturile bugetare ale
statului se împart în venituri ordinare (care se încaseaz ă în mod curent) și
venituri extraordinare (excep ționale). Din categoria veniturilor ordinare re ținem
în principal impozitele, taxele și contribu țiile ca fiind principalele resurse ale
bugetului de stat, care asigur ă într-o manier ă relativ continu ă lichidățile necesare
finanțării cheltuielilor publice.
Impozitul reprezint ă acea contribu ție bănească, obligatorie și cu titlu
nerambursabil, datorat ă, conform legii, bugetului de stat de c ătre persoanele
fizice și/sau juridice pentru veniturile care le ob țin sau pentru bunurile pe care le
posedă6. Sfera opera țiunilor impozabile se extinde și la mărfurile pe care
subiecții de drept le produc și/sau distribuie și la serviciile pe care le presteaz ă
sau le execut ă.
Contribuțiile reprezint ă alături de impozite și taxe, mecanisme de
constituire a resurselor financiare publice, care reflect ă sumele ce se pl ătesc, în
mod obligatoriu sau facultativ de c ătre persoanele fizice și juridice în vederea
constituirii unor resurse financ iare publice din care se acoper ă cerințe sau acțiuni
din domeniul public.
Taxele reprezint ă, alături de impozite, cea de a doua categorie principal ă
de venituri bugetare curente. Taxele sunt pl ăți efectuate de c ătre persoane fizice
și juridice pentru serviciile prestate de organele de stat sau institu țiile publice, cu
ocazia primirii, întocmirii, eliber ării unor acte ori a rezolv ării unor interese
legitime ale p ărților.
Spre deosebire de impoz ite, taxele prezint ă următoarele trăsături caracte-
ristice7:
– subiectul pl ătitor al taxei este întotdeauna precis determinat doar din
momentul când acesta solicit ă îndeplinirea unui act, prestarea unui serviciu ori
efectuarea unei lucr ări din partea unui organ de stat sau a unei institu ții publice;
– taxa reprezint ă o plată neechivalent ă pentru actele, serviciile sau
lucrările prestate/efectuate de organele de stat sau institu țiile publice care
primesc, întocmesc sau elibereaz ă diferite acte, presteaz ă servicii sau rezolv ă
alte interese legitime ale diferitelor persoane fizice și/sau juridice. Plata
serviciilor sau lucr ărilor este, în principiu, neechivalent ă, deoarece acesta poate

6 Dan Drosu Șaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar , Editura All Beck,
București, 2003, p. 99.
7 Mircea Ștefan Minea, Lucian Teodor Ch iriac, Cosmin Flavius Costa ș, Dreptul
finanțelor publice , Editura Accent, Cluj-Napoca, 2005, p. 289.

DREPTUL AFACERILOR
216 fi – potrivit legii – mai mare sau mai mic ă în raport cu valoarea efectiv ă a
prestațiilor efectuate; cuantumul taxelor este stabilit, în principal, avându-se în
vedere alte criterii politico-economice decât valoarea în sine a presta ției
organului de stat;
– taxa reprezint ă o contribu ție stabilit ă în sarcina contribuabilului cu
scopul de a se asigura astfel acoperirea în parte a cheltuielilor efectuate de c ătre
organele de stat și/sau de c ătre institu țiile publice cu îndeplinirea/prestarea
actelor, respectiv serviciilor solicitate de diferite persoane fizice/juridice;
– taxa este anticipativ ă, ea datorându-se și trebuind s ă fi achitat ă în
momentul solicit ării actului, serviciului sau lucr ării ce urmeaz ă a fi înde-
plinit/efectuat de c ătre organul de stat sau institu ția publică competent ă;
– taxa trebuie s ă fie unică, în sensul c ă pentru unul și același act sau
serviciu îndeplinit/prestat unei persoane, aceasta datoreaz ă taxa o singur ă dată;
– actele care nu au fost taxate sunt lovite de nulitate;
– răspunderea pentru neîndeplinirea obliga ției de plat ă a taxelor revine
primordial persoanei încadrate la organul de stat sau institu ția publică presta-
toarea serviciului sau lucr ării (care avea obliga ția să pretindă și să perceapă taxa
contribuabilului).
Chiar dac ă din punct de vedere teoretic sau doctrinar, delimitarea dintre
impozite și taxe este cert ă, terminologia utilizat ă în actele normative las ă loc la
interpretări. De exemplu, taxa pe valoarea ad ăugată, contrar denumirii sale, este
un veritabil impozit indirect.
Constituirea resurselor financiare publice se realizeaz ă, în propor ție
covârșitoare, din colectarea impozitelor, taxelor și a contribu țiilor prelevate de la
persoane juridice și fizice. Impozitul a ap ărut odată cu primele forme de
organizare statal ă și a evoluat în strâns ă legătură cu funcțiile și sarcinile statului.
Impozitul exprim ă contribuția bănească obligatorie a persoanelor fizice și
juridice stabilit ă prin lege la bugetul statului și bugetele locale, cu titlu definitiv
sau nerambursabil și fără echivalen ță directă și imediată, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice.
Din aceast ă definiție, rezultă trăsăturile principale ale impozitului , și
anume:
 Impozitul reflect ă contribuția obligatorie a persoanelor fizice și
juridice la bugetul de stat și bugetele locale. Caracterul obligatoriu al impozitului
exprimă faptul că plata acestuia c ătre stat este impus ă tuturor persoanelor fizice
sau juridice care realizeaz ă venit dintr-o anumit ă sursă sau posed ă un anumit gen
de avere pentru care, conform legii, datoreaz ă impozit.

NOȚIUNI DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL
217  Impozitul este o prelevare în form ă bănească, plata în natur ă sau în
muncă fizică fiind nelegal ă în dreptul contemporan8.
 Impozitul reprezint ă o plată care se face c ătre stat, cu titlu definitiv sau
nerambursabil . Resursele financiare prelevate la dispozi ția statului sub forma
impozitelor sunt destinate acoperirii che ltuielilor publice. Plata impozitului are
în vedere constituirea fondurilor generale ale statului în vederea finan țării
activităților necesare societ ății în ansamblul ei, și nu pentru a servi unor interese
individuale sau de grup. Pentru a asigur a acest deziderat, statul reglementeaz ă o
serie de forme de r ăspundere special ă pentru abuzul asupra fondurilor publice și
instituie mecanisme și pârghii speciale pentru a trage la r ăspundere pe cei
vinovați.
 Transferul de valoare de la persoanele fizice și juridice la bugetul sta-
tului prin impozit se realizeaz ă fără contrapresta ție directă și imediat ă. În
schimbul sumelor pl ătite la buget sub form ă de impozite nu se solicit ă
contrapresta ții din partea statului. Prelevarea unor sume la buget sub form ă de
impozit, f ără contrapresta ție directă și imediată deosebește impozitul de taxe și
de contribu ții.
Această trăsătură nu este agreat ă unanim în literatura de specialitate, fiind
și opinii total opuse. Astfel9, se apreciaz ă că trăsătura esențială a impozitelor este
reversibilitatea, potrivit c ăreia sumele concentrate la stat pe calea impozitelor de
la persoanele fizice și juridice se reîntorc sub forma unor ac țiuni, servicii,
gratuități de care beneficiaz ă cei care au contribuit la formarea fondurilor
generale ale societ ății. Astfel de gratuit ăți oferite popula ției constau de pild ă în
acțiuni socio-culturale organizate de c ătre stat, cum ar fi înv ățământ, ocrotirea
sănătății, asisten ță socială, ajutorul familial de stat, art ă, cultură, educație fizică
și sport. Prin urmare, privit din acest punct de vedere, impozitul apare ca o
prelevare obligatorie c ătre bugetul de stat, este drept, f ără echivalent și fără o
contrapresta ție directă și imediat ă, însă plătitorii cap ătă o vocație directă ca
beneficiari ai unor activit ăți organizate de c ătre stat, f ără să mai fie obliga ți la
plata contravalorii acestora.
În schimbul impozitelor încasate, statul se oblig ă și trebuie s ă creeze și să
asigure un cadru general favorabil desf ășurării activităților economice, sociale și
politice în societate.

8 Plata unei contribu ții către organele de conducere ale statului, aflat la un anumit
punct al evolu ției sale, sub forma unei p ărți din produse a fost cunoscut ă drept zeciuial ă.
Totuși, această plată nu avea toate tr ăsăturile care caracterizeaz ă un impozit.
9 Dan Drosu Șaguna, Pătru Rotaru, Drept financiar și bugetar , Editura All Beck,
București, 2003, p. 100.

DREPTUL AFACERILOR
218 XVII.4. Principiile generale al e Codului fiscal din România
În țara noastr ă este în vigoare un nou cod fiscal, dup ă ce aproape șaizeci
de ani reglementarea impozitelor și a taxelor a fost stabilit ă prin diverse acte
normative10. Codul fiscal reune ște legislația fiscală privind impozitele și taxele
care dețin peste 85% din veniturile bugetare și anume: impozitul pe profit,
impozitul pe venit, impozitul pe venitur ile microîntreprinderilor, impozitul pe
veniturile ob ținute din România de nereziden ți, impozitul pe reprezentan țe, taxa
pe valoarea ad ăugată, accizele, impozitele și taxele locale. Prin elaborarea și
adoptarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se evit ă multitudinea
reglement ărilor fiscale, contradic țiile dintre diverse prevederi, se simplific ă
regulile de impozitare, se asigur ă abordarea corelat ă și unitară a impozitelor și
taxelor.
Totuși, trebuie s ă remarcăm efervescen ța reglement ărilor fiscale în
sistemul de drept român. Aceast ă situație se înscrie pe linia instabilit ății
legislative generale de la noi, dar este și rezultatul crizei financiare globale și a
crizei de lichidit ăti a bugetului de stat. Ca efect direct, l ăudabila ini țiativă de a
aduna toate reglement ările fiscale într-un singur act normativ, pentru a se asigura
stabilitate și certitudine privind obliga țiile fiscale este amenin țată cu eșecul, între
practicieni vorbindu-se despre Codul fiscal prin asocierea acestui act normativ
cu anul la care efectiv ne raportam (Codul fiscal 2006, Codul fiscal 2008, Codul fiscal 2010, Codul fiscal 2011).
Codul fiscal reflect ă cadrul legal privind a șezarea, stabilirea și încasarea
impozitelor și taxelor, indiferent de bugetul la care se încaseaz ă acestea. Cadrul
de administrare al impozitelor și taxelor este asigurat prin Codul de procedur ă
fiscală.
Impozitele și taxele reglementate prin C odul fiscal sunt reglementate, se
stabilesc și se încaseaz ă pe baza anumitor principii:
a) neutralitatea m ăsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de
investitori și capitaluri, cu forma de proprietate pentru a asigura
condiții egale investitorilor, capitalului român și străin. Prin
intermediul acestui principiu se urm ărește ca reglement ările
fiscale să dobândeasc ă un caracter neutru și să asigure acela și
impact, indiferent de categoriile de investitori, capitaluri, form ă
de proprietate.
Neutralitatea unui impozit depinde de forma sa, singurul impozit absolut
neutru fiind capita ția. Acest impozit este imposil de reglementat ast ăzi, din cauza
inechității pe care o promoveaz ă. În acela și timp, nu trebuie s ă acordăm
prioritate absolut ă acestui principiu, întrucât neutralitatea unui impozit nu

10 Mircea Ștefan Minea și Cosmin Flavius Costa ș, Dreptul finan țelor publice , II,
Drept fiscal , Editura Wolters Kluwer, Bucure ști, 2008, p. 71.

NOȚIUNI DE DREPT FINANCIAR ȘI FISCAL
219 echivaleaz ă în mod obligatoriu cu eficacitatea lui și nu îl face neap ărat
practicabil.
b) certitudinea impunerii presupune ca, prin elaborarea de norme
juridice clare, s ă se elimine interpret ările arbitrare. De asemenea,
certitudinea impunerii, care const ă în stabilirea precis ă pe fiecare
plătitor a termenelor, a modalit ăților și sumelor de plat ă, îi per-
mite acestuia s ă urmărească sarcina fiscal ă ce îi revine și să
determine influen ța fiscalității asupra produc ției și afacerilor
derulate;
În principiu, certitudinea impozitului este asigurat ă de criteriul legalit ății.
Atât timp cât impozitele sunt în mod exclus iv obiect de reglementare al legii, iar
legea trebuie s ă includă toate elementele tehnice care definesc acel impozit (vezi
supra), condi ția certitudinii este îndeplinit ă.
c) echitatea fiscal ă necesită diferențierea impozitelor, în func ție de
capacitatea contributiv ă a contribuabililor, prin impunerea
diferențiată a veniturilor, în func ție de mărimea acestora;
Analiza echit ății sistemului fiscal în general și a echității impozitului în
particular sunt aspecte luate în discu ție anterior, dar f ără îndoială că subiectul
suportă infinite adnot ări și precizări. Opinăm că echitatea fiscal ă este mai curând
un deziderat decât o stare de fapt la un moment dat, îns ă strădaniile organelor
statului și ale legiuitorului pentru atingerea acestei st ări de fapt sunt în esen ță
ceea ce trebuie s ă ne preocupe.
d) eficiența impunerii urm ărește ca prin asigurarea stabilit ății pe
termen lung a prevederilor Codului fiscal s ă se exercite influen ță
pozitivă asupra mediului de afaceri și asupra situa ției persoa-
nelor fizice.
Codul fiscal se modific ă și se adnoteaz ă numai prin lege, promulgat ă, de
regulă, cu 6 luni înainte de data intr ării în vigoare și se aplic ă de la începutul
anului urm ător. Acest element minim de stabilitate legislativ ă nu trebuie trecut
cu vederea chiar dac ă modificarea cadrului legislativ are de multe ori
semnifica ția unui progres, a unei perfec ționări a sistemului fiscal și a procedurii
fiscale.
Indirect, reglement ările Codului fiscal vizeaz ă o mai bun ă prevedere a
efectelor pe care le vor avea impozitele și taxele asupra mediului de afaceri și
asupra conduitei contribuabililor. O legisla ție fiscală simplă, clară, coerentă
asigură cunoașterea cu exactitate a obliga țiilor agen ților economici, dar și a
obligațiilor popula ției. Prin elaborarea Codului fiscal s-a urm ărit întărirea
stabilității legislative, reducerea presiunii fiscale, prevenirea și combaterea
evaziunii fiscale și reformarea legisla ției fiscale, în vederea armoniz ării cu
normele uniforme la nivelul Uniunii Europene.

DREPTUL AFACERILOR
220 Teme și întrebări de autocontrol:
1. Conceptul de buget: defini ție și reglementare intern ă
2. Identifica ți asemănările și deosebirile între taxe și impozite.
3. Caracterizati prin cipiile fundamentale ale Codului Fiscal Român.

221 Capitolul XVIII
ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
Obiective:
 explicarea principalelor institu ții penale generale;
 definirea și analizarea unora dintre infrac țiunile privind activitatea
comercial ă.
XVIII.1. Considera ții preliminare
Desfășurarea oric ărei activit ăți sociale trebuie s ă se realizeze în condi țiile
legii și în mod inerent presupune asumarea responsabilit ății pentru consecin țele
pe care activitatea în sine le poate genera.
Așa cum am ar ătat într-un capitol anterior, r ăspunderea penal ă este
instituită în condi țiile articolului 17 din Codul penal, potrivit c ăruia, pentru a
intra sub inciden ța legii penale, o persoan ă fizică sau juridic ă trebuie s ă
săvârșească o faptă cu un anumit grad de pericol social, prev ăzută de legea
penală, acționând cu vinov ăție. Singurul temei al r ăspunderii penale este deci
fapta penal ă, adică infracțiunea.
Activitatea comercial ă nu este ferit ă de inciden ța legii penale, fie c ă ne
referim la infrac țiuni reglementate în Codul pena l sau la cele reglementate în
legi speciale, numeroase de altfel. În doctrin ă, întâlnim deseori referin ța la
infracțiuni economice , denumire utilizat ă pentru desemnarea categoriei de
infracțiuni specifice activit ății comerciale. De exemplu, infrac țiuni privind
societățile comerciale, concuren ța comercial ă, protecția consumatorului, dreptul
de proprietate intelectual ă, insolven ța etc. De altfel, majoritatea codurilor penale
ale statelor europene utilizeaz ă termenul de infrac țiuni economice1.
Comercian ții, atât persoane fizice, cât și persoane juridice, r ăspund penal
pentru faptele s ăvârșite în desf ășurarea profesiei. R ăspunderea penal ă a
persoanei fizice nu exclude r ăspunderea penal ă a persoanei juridice. De
exemplu, persoana fizic ă, angajat al unei societ ăți comerciale, dac ă a săvârșit o
infracțiune în timpul îndeplinirii atribu țiilor de serviciu, va r ăspunde penal
pentru fapta sa, antrenând în anumite condi ții și răspunderea penal ă a respectivei

1 Valentin-Stelian B ădescu, Dreptul afacerilor , Editura Universul Juridic, Bucure ști,
2012, p. 462.

DREPTUL AFACERILOR
222 societăți comerciale. Persoana juridic ă va răspunde penal în anumite condi ții
impuse de specificul existen ței și organizării sale. Astfel, societatea comercial ă
din exemplul nostru va fi pasibil ă de pedepse penale specifice. Pedeapsa
principală va fi amenda, la care se pot ad ăuga și pedepse complementare
precum: dizolvarea persoanei juridice; suspendarea activit ății sau a uneia dintre
activitățile sale pe o durat ă de la 3 luni la un an sau de la 3 luni la trei ani;
închiderea unor puncte de lucru a persoanei juridice pe o durat ă de la 3 luni la 3
ani; interzicerea de a participa la procedurile de achizi ții publice pe o durat ă de
la 1 la 3 ani; afi șarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei prin intermediul
Monitorului Oficial al României, al pr esei sau al altor mijloace de comunicare
(art. 531 din Codul penal).
Angajatul societ ății comerciale, persoan ă fizică, vinovat de s ăvârșirea
infracțiunii va fi pedepsit în func ție de circumstan țele săvârșirii faptei. Pedepsele
penale principale aplicabile în ge neral persoanei fizice sunt: deten țiunea pe via ță,
închisoarea de la 15 zile la 30 de ani, am enda de la 100 de lei la 50.000 de lei.
La acestea se pot ad ăuga și pedepse complementare (interzicerea exerci țiului
unor drepturi pe o perioad ă de la 1 la 10 ani, degradarea militar ă) și pedepse
accesorii care constau în interzicerea exerci țiului unor drepturi (art. 53 din Codul
penal). De exemplu, o pedeaps ă complementar ă sau accesorie relevant ă în cazul
nostru este cea a interzicerii dreptului de a ocupa o func ție sau de a exercita o
profesie ori de a desf ășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit
persoana pentru s ăvârșirea infrac țiunii (art. 64, lit. c) din Codul penal).
Individualizarea și aplicarea pedepselor penale se realizeaz ă în funcție de
mai multe criterii generale: dispozi țiile legii penale, gradul de pericol social al
faptei, persoana f ăptuitorului și împrejur ările în care a fost comis ă fapta, care pot
atenua sau agrava r ăspunderea penal ă a acestuia (art. 72 din Codul penal).
Persoana care s ăvârșește o infrac țiune poart ă denumirea de subiect activ,
subiectul pasiv fiind victima infrac țiunii.
Complexitatea activit ății comerciale determin ă și complexitatea normelor
penale de incriminare a acestor fapte. Infrac țiunile sunt fie incriminate dinstinct,
în legi speciale, fie coroborate cu prevederile Codului penal. Domenii importante ale activit ății comerciale sunt protejate și de reglement ări penale.
Astfel, legisla ția română cuprinde infrac țiuni privind organizarea și funcționarea
societăților comerciale (Legea nr. 31/1990) și a grupurilor de interes economic
(Legea nr. 161/2003), infrac țiuni privind procedura insolven ței (Legea nr.
85/2006), infrac țiuni privind registrul comer țului (Legea nr. 26/1990), infrac țiuni
privind activitatea contabil ă (Legea nr. 82/1991), fiscal ă și financiar ă (Codul
fiscal), infrac țiuni privind activitatea bancar ă (OUG nr. 99/2006), infrac țiuni
privind activitatea vamal ă (Legea nr. 86/2006), infrac țiuni privind dreptul de
proprietate intelectual ă (Legea nr. 8/1996), infrac țiuni informatice (Legea nr.
161/2003) și infracțiuni privind comer țul electronic (Legea nr. 365/2002),
infracțiuni privind faptele de corup ție în activitatea comercial ă (Codul penal,

ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
223 Legea nr. 78/2002), infrac țiuni privind nerespectarea protec ției mediul (OUG nr.
195/2005), infrac țiuni privind fondul funciar (Legea nr. 18/1991), infrac țiuni
privind societ ățile de asigurare (Legea nr. 32/2000), infrac țiuni privind
autorizarea și calitatea construc țiilor (Legea nr. 50/1991).
În consecin ță, vom analiza doar câteva dint re aceste categorii de infrac țiuni.
XVIII.2. Infrac țiuni privind organizarea și funcționarea
societăților comerciale
Infracțiunile reglementate de Legea nr. 31/1990 privind organizarea și
funcționarea societ ățile comerciale în România2 în Titlul VIII, Contraven ții și
infracțiuni (art. 2703-281, 2821) comportă anumite tr ăsături comune. Infrac țiunile
prevăzute de lege sunt de dou ă categorii: infrac țiuni de pericol și infracțiuni de
rezultat. Existen ța acestora din urm ă este condi ționată de existen ța unui
prejudiciu efectiv, o pagub ă material ă. De exemplu, prejudicierea societ ății
comerciale cu anumite sume de bani ca urmare a în șelăciunii contabile sau a
folosirii abuzive a bunurilor societ ății.
În general, incriminarea acestor fapte are ca ra țiune protejarea rela țiilor
sociale care exist ă în momentul desf ășurării unor activit ăți economice, de natur ă
comercial ă, de către persoane fizice sau juridice, anume societ ăți comerciale, în
scopul de a men ține un climat de normalitate și încredere în acest domeniu. De
aceea, potrivit Codului penal, doctrina penal ă arondeaz ă aceste infrac țiuni
categoriei infrac țiunilor de serviciu sau în leg ătură cu serviciul, categoriei
infracțiunilor de fals, precum și celei care stabile ște regimul desf ășurării anu-
mitor activit ăți economice3.
Obiectul juridic special al incrimin ării faptelor potrivit Legii nr. 31/1990 îl
constituie rela țiile sociale, care au leg ătură strictă cu organizarea și funcționarea
societăților comerciale în diverse momente, precum: înfiin țarea, func ționarea,
fuziunea, dizolvarea, lichidarea. Nu are relevan ță forma de organizare, domeniul
de activitate comercial ă sau forma de proprietate.
De asemenea, unele infrac țiuni au și un obiect material care poate
constitui și mijloc de prob ă pentru organele judiciare. De exemplu, bunurile
folosite fără drept din patrimoniul societ ății.
În ceea ce prive ște făptuitorul, în majorita tea cazurilor, infrac țiunile
vizează activitatea administratorului societ ății, a directorului sau directorului
executiv, dar și a fondatorului societ ății sau a reprezentantului legal al societ ății.
Cu alte cuvinte, ace știa pot fi subiec ți activi ai acestor infrac țiuni. Cu toate

2 Legea nr. 31/1990 privind societ ățile comerciale , republicat ă în M.Of. nr. 1066
din 17 noiembrie 2004, cu modific ările și completările ulterioare.
3 Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionu ț Andrei Barbu, Dreptul penal al
afacerilor , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2011, p. 35.

DREPTUL AFACERILOR
224 acestea, în unele situa ții, subiectul activ poate fi și cenzorul societ ății, acționarii
acesteia sau de ținătorii de obliga țiuni și chiar lichidatorul societ ății, în situa ția
insolvenței. Datorit ă calității sale speciale cerute de lege, în cazul acestor
infracțiuni vom avea un subiect activ calificat . Infracțiunile pot fi s ăvârșite de
una sau mai multe persoane, putând exista coautori, instigatori sau complici. Coautoratul presupune îns ă ca făptuitorii s ă aibă calitatea special ă cerută de lege.
Existența infracțiunilor este de asemenea condi ționată de săvârșirea
acestora cu vinov ăție, sub forma inten ției directe sau indirecte și, doar pe cale de
excepție, a culpei.
Astfel, legiuitorul folose ște în unele situa ții expresiile „cu rea-credin ță”
sau „cu știință” pentru a sublinia intenția directă: făptuitorul prezint ă cu
rea-credin ță date neadev ă
rate, situa ția financiar ă inexactă, împiedic ă cu
rea-credin ță desfășurarea activit ății experților (art. 271, pct. 1, 2, 3), folose ște cu
rea-credin ță bunuri care apar țin societății (art. 272, alin. 1, pct. 2), folose ște cu
știință actele unei societ ăți radiate (art. 2803). Alteori, natura activit ății
presupune în mod v ădit intenția directă, fără a fi necesar ă nici o precizare
expresă: făptuitorul r ăspândește știri false care au ca efect m ărirea sau
micșorarea valorii ac țiunilor sau obliga țiunilor societ ății în scopul ob ținerii unui
folos (art. 2721, pct. 1).
Făptuitorul poate s ăvârși anumite infrac țiuni și cu intenție indirect ă. De
exemplu, administratorul poate încasa sau pl ăti dividende din profituri fictive
sau care nu puteau fi distribuite din lips ă de situație financiar ă (art. 2721, pct. 2),
acordă împrumuturi sau avansuri asupra ac țiunilor societ ății, nu respect ă
dispozițiile legale referitoare la anularea ac țiunilor neachitate (art. 273, pct. 3, 4)
etc.
Doar o singur ă infracțiune din lege poate fi s ăvârșită atât cu inten ție, dar și
din culpă, anume aceea de neconvocare a Adun ării Generale a ac ționarilor de
către cenzori, în situa ția când ace știa sunt obliga ți prin lege (art. 276).
Infracțiunile precizate în lege pot fi s ăvârșite atât prin acțiuni, cât și prin
inacțiuni. Astfel, fondatorul, administratorul, cenzorul, directorul, directorul
executiv sau reprezentantul legal al societ ății încalcă legea prin diverse ac țiuni
care se concretizeaz ă în: „prezint ă”, „dobânde ște”, „folose ște”, „se împrumut ă”,
„răspândește”, „încaseaz ă”. De asemenea, comportamentul s ău nelegal se poate
rezuma la „refuz ă” (art. 271, pct. 3), „nu convoac ă” (art. 275, alin. (1), pct. 2,
art. 276).
În situațiile în care infrac țiunea a fost s ăvârșită printr-o inac țiune, tentativa
nu va fi posibil ă, spre deosebire de infrac țiunile comisive, s ăvârșite prin ac țiuni,
unde ea este posibil ă, singura condi ție rămânând ca legiuitorul s ă specifice
expres sanc ționarea sa. Cum îns ă acesta nu o face, concluzion ăm că tentativa
pentru aceste fapte, de și este posibil ă, nu este sanc ționată în prezent.
Infracțiunile consumate sunt îns ă sancționate cu închisoare sau cu
amendă. Cuantumul acestora este cuprins între un minim și un maxim special

ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
225 legal, care variaz ă în funcție de gravitatea faptei, f ără a putea dep ăși sau a se
încadra sub minimul și peste maximul general stabilit de Codul penal, anume
închisoare de la 15 zile la 30 de ani, amend ă de la 100 lei la 50.000 lei (art. 53).
Potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990, ac țiunea penal ă pentru toate aceste
infracțiuni se pune în mi șcare din oficiu, de c ătre organele judiciare, f ără a fi
nevoie de sesizare din partea persoanei sau persoanelor v ătămate. Acestea,
numite subiect pasiv al infrac țiunii, pot fi persoane fizice sau juridice, române
sau străine, societatea comercial ă, statul. Ele sunt victime ale c ăror interese
legitime, de natur ă economic ă, financiar ă sau fiscal ă sunt afectate ca urmare a
săvârșirii infrac țiunii. De exemplu, pot fi subiec ți pasivi societatea comercial ă și
asociații în mod direct (art. 272, pct. 3), persoane fizice sau juridice, poten țiali
investitori (art. 271, pct. 1), societatea comercial ă însăși (art. 272, pct. 1, art.
2721, pct. 2), societatea comercial ă și indirect asocia ții acesteia (art. 272, pct. 2,
pct. 4), societatea comercial ă pe acțiuni sau în comandit ă pe acțiuni (art. 272,
pct. 1-6).
XVIII.3. Infrac țiuni referitoare la activit ățile privind insolven ța
Activitatea comercial ă presupune, prin defini ție, asumarea unui anumit
risc, generat de o multitudine de factori, care condi ționează succcesul sau
insuccesul afacerii, de la cererea și oferta pe pia ță și până la inovație, disciplin ă
în afaceri sau crize financiare inopinate.
Așa cum am v ăzut într-un capitol anterior, insolven ța este o situa ție
elocventă de materializare a riscului în afaceri. Debitorul aflat în incapacitate de
plată trebuie s ă urmeze în acest caz pa șii legali pentru a ie și din aceast ă situație,
urmărind eventual și o posibilitate de redresare, dac ă aceasta va fi considerat ă
viabilă. Astfel, legisla ția român ă în vigoare impune reguli imperative și, în
consecință, încălcarea lor va duce inclusiv la angajarea r ăspunderii penale a
participan ților la procedura insolven ței.
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolven ței4 conține norme de
incriminare special ă a unor fapte considerate infrac țiuni (art. 143-147). La
acestea se mai adaug ă și dispozițiile articolului 70 din OUG nr. 86/2006 privind
organizarea activit ății practicienilor în insolven ță5, text care instituie infrac țiunea
de exercitare f ără drept a profesiei de practician în insolven ță. De asemenea, la
aceste norme se adaug ă și cele prev ăzute de Codul penal, cu posibil ă incidență
asupra domeniului insolven ței: infracțiunile de abuz în serviciu (art. 246-2481);

4 Legea nr. 85/2006 privind procedura insolven ței, publicat ă în M.Of. nr. 359 din
21 aprilie 2006, cu modific ările și completările ulterioare.
5 OUG nr. 86/2006 privind organizarea activit ății practicienilor în insolven ță,
publicată în M.Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006, aprobat ă prin Legea nr. 254/2007 cu
modificările și completările ulterioare.

DREPTUL AFACERILOR
226 neglijența în serviciu (art. 249); infrac țiunile de corup ție, precum luarea de mit ă
(art. 254), darea de mit ă (art. 255), primirea de foloase necuvenite (art. 256);
infracțiunile de fals în înscrisuri (art. 288-291) etc6. Cadrul legislativ pe aceast ă
problemă este completat și de alte reglement ări speciale cuprinse în Legea nr.
31/1991, Legea nr. 82/1991, Legea contabilit ății7, Legea nr. 241/2005 privind
combaterea evaziunii fiscale8.
Faptele incriminate ca infrac țiuni de Legea nr. 85/2006 sunt: bancruta
simplă, bancruta frauduloas ă, gestiune frauduloas ă, delapidare, înregistrarea unei
cereri de admitere privind o crean ță inexistent ă, refuzul de a pune la dispozi ția
judecătorului sindic, administratorului judi ciar sau lichidatorului documentele
legale solicitate.
Aceste infrac țiuni vizeaz ă relațiile sociale de natur ă economic ă,
comercial ă în condi ții de disciplin ă, protejând atât interesele debitorilor, cât și
drepturile creditorilor implica ți în procedura insolven ței.
Subiectul activ al infrac țiunilor este în unele situa ții calificat. De
exemplu, debitorul persoan ă fizică sau reprezentantul persoanei juridice debi-
toare în cazul infrac țiunii de bancrut ă simplă (art. 143, alin. 1) sau pentru cea de
refuz de a pune la dispozi ția judecătorului sindic, administratorului judiciar sau
lichidatorului documentele legale solic itate (art. 147); administratorul sau
lichidatorul averii debitorului pentru infrac țiunea de gestiune frauduloas ă (art.
144) sau pentru delapidare (art. 145). Calitatea cerut ă de lege pentru subiectul
activ, adic ă practician în insolven ță, constituie și una dintre diferen țele între
aceste din urm ă infracțiuni și cele prev ăzute de Codul penal.
Subiectul activ poate fi și simplu, adic ă orice persoan ă aflată în
insolvență în cazul infrac țiunii de bancrut ă frauduloas ă (art. 143, alin. 2) sau
orice persoan ă care pretinde c ă este creditor în cazul infrac țiunii de înregistrare a
unei cereri de admitere pentru o crean ță inexistent ă (art. 146). Participa ția penală
este posibil ă sub toate formele. În unele situa ții însă, coautoratul este condi ționat
de calificarea subiectului activ.
În ceea ce prive ște subiectul pasiv , unele infrac țiuni prevăzute de Legea
nr. 85/2006 au ca subiect pasiv principal statul, subiectul pasiv secundar fiind creditorul sau creditorii deb itorului aflat în insolven ță (bancruta simpl ă, bancruta
frauduloas ă, refuzul de a pune la dispozi ția judecătorului sindic, administra-
torului judiciar sau lichidatorului docu mentele legale solicitate), inclusiv
debitorul al ături de creditorul sau creditorii s ăi (înregistrare a unei cereri de

6 Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionu ț Andrei Barbu, Dreptul penal al
afacerilor , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2011, p. 118.
7 Legea nr. 82/1991, Legea contabilit ății, publicat ă în M.Of. nr. 265 din 27
decembrie 1991 și republicat ă în M.Of. nr. 454 din 18 iunie 2008, cu modific ările și
completările ulterioare.
8 Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicat ă
în M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modific ările și completările ulterioare.

ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
227 admitere pentru o crean ță inexistent ă). Alte infrac țiuni au ca subiect pasiv
principal debitorul (gestiune frauduloas ă, delapidare).
Latura obiectiv ă a infracțiunilor se realizeaz ă diferit, în func ție de spe-
cificul faptei. Infrac țiunile se realizeaz ă prin acțiuni sau inac țiuni, unele fiind
comisive, altele omisive. De exemplu, elementul material al laturii obiective a infracțiunii de bancrut ă simplă se realizeaz ă prin dou ă modalități alternative: o
inacțiune, anume neintroducerea cererii de deschidere a procedurii insolven ței în
termen de 6 luni, și, respectiv, o ac țiune de introducere a cererii dup ă expirarea
termenului (art. 143, alin.1).
Elementul material al laturii obiective a infrac țiunii de bancrut ă
frauduloas ă se realizeaz ă prin oricare dintre urm ătoarele ac țiuni:
 falsificarea, sustragerea sau distrugerea eviden țelor debitorului;
 ascunderea unei p ărți din activul averii debitorului;
 înfățișarea de datorii inexistente prin prezentarea în registrele societ ății,
în alt act ori în situa țiile financiare a unor sume care de fapt nu sunt datorate;
 înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de insolven ță a debitorului, a
unei părți din active (art. 143, alin. 2).
De asemenea, delapidarea (art. 145) se poate realiza prin trei ac țiuni
alternative: însușirea, folosirea sau traficarea .
Gestiunea frauduloas ă (art. 144) se materializeaz ă prin orice ac țiune sau
inacțiune care conduce la producerea cu rea-credin ță a unei pagube.
Infracțiunea prev ăzută în articolul 146 se realizeaz ă prin acțiunea de
solicitare a înregistr ării cererii de admitere a unei crean țe inexistente. În ceea ce
privește fapta incriminat ă în articolul 147 din lege, ea se poate realiza prin dou ă
modalități: refuzul de pune la dispozi ția judecătorului sindic, administratorului
judiciar sau a lichidatorului judiciar a documentelor legale solicitate sau
împiedicarea acestora cu rea-credin ță de a întocmi documenta ția cerută de lege.
Doctrina sus ține că ambele modalit ăți de realizare a faptei se concretizeaz ă în
două acțiuni și nu într-o inac țiune și o acțiune, refuzul reprezentând „o
manifestare activ ă a împotrivirii la îndeplinirea obliga țiilor legale”9.
Urmarea imediat ă a faptelor prev ăzute de Legea nr. 85/2006 este punerea
în pericol a desf ășurării normale a activit ăților procedurale pe care le implic ă
insolvența.
Latura subiectiv ă a infracțiunilor prezentate presupune atitudinea psihic ă a
făptuitorului, care se concretizeaz ă în general sub forma inten ției directe sau
indirecte. Fapta poate fi s ăvârșită și din culp ă doar în cazul bancrutei simple.
Formele sub care pot fi s ăvârșite infrac țiunile depind de specificul
acestora și de voința legiuitorului. Astfel, actele de preg ătire și tentativa nu sunt
posibile în cazul infrac țiunii de bancrut ă simplă, fiind o infrac țiune omisiv ă. Prin

9 Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionu ț Andrei Barbu, Dreptul penal al
afacerilor , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2011, p. 141.

DREPTUL AFACERILOR
228 comparație, actele premerg ătoare și tentativa sunt posibile pentru bancruta
frauduloas ă și pentru faptele incriminate în articolele 146 și 147, îns ă legiuitorul
a decis neincriminarea acestora. Tentativa infrac țiunii de gestiune frauduloas ă
este însă incriminat ă, nu și actele de preg ătire, lucru similar și în cazul
infracțiunii de delapidare.
Infracțiunile se consum ă în momentul materializ ării comportamentului
nelegal care conduce la perturbarea activit ăților privind procedura insolven ței.
Sancțiunile prev ăzute pentru infrac țiuni variaz ă de la un caz la altul, fiind
pedepsite cu închisoarea, amend ă sau, alternativ, închisoare sau amend ă.
Pedeapsa cu închisoarea este de 3 luni pân ă la un an sau amenda este instituit ă
pentru faptele incriminate de articolele 143, alin. (1), art. 146, art. 147.
Pedepsele cu închisoarea sunt mai mari pentru restul infrac țiunilor (art. 143, alin.
(2), art. 144, 145), pân ă la un maxim special de 12 ani pentru forma agravat ă a
infracțiunii de delapidare.
XVIII.4. Infrac țiuni privind concuren ța comercial ă
Așa cum am ar ătat într-un capitol anterior, concuren ța este o tr ăsătură
definitorie a activit ății comerciale, un element fundamental de reglare a pie ței
comerciale libere. De aceea, concuren ța comercial ă este apărată inclusiv de
norme de natur ă penală menite să disciplineze comportamentul uman și în acest
context.
Angajarea r ăspunderii penale pentru cei care încalc ă regulile concuren ței
comerciale loiale se realizeaz ă în condi țiile statuate în diverse acte normative
care alcătuiesc cadrul legal. Sediul strict al materiei îl constituie Legea nr.
11/1991 privind combaterea concuren ței neloiale10, art. 310 din Codul penal,
Legea nr. 21/1996 Legea concuren ței11, Legea nr. 12/1990 privind protejarea
populației împotriva unor activit ăți comerciale ilicite12, Legea nr. 84/1998
privind m ărcile și indicațiile geografice13, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de

10 Legea nr. 11/1991 privind combaterea concuren ței neloiale, publicat ă în M.Of.
nr. 24 din 30 ianuarie 1991, cu modific ările și completările ulterioare.
11 Legea nr. 21/1996 Legea concuren ței, publicat ă în M.Of. nr. 88 din 30 aprilie
1996, republicat ă în M.Of. nr. 742 din 16 august 2005, cu modific ările și complet ările
ulterioare.
12 Legea nr. 12/1990 privind protejarea popula ției împotriva unor activit ăți
comerciale ilicite, publicat ă în M.Of. nr. 97 din 8 august 1990, republicat ă în M.Of. nr.
291 din 15 mai 2009, cu modific ările și completările ulterioare.
13 Legea nr. 84/1998 privind m ărcile și indicațiile geografice, publicat ă în M.Of.
nr. 161 din 23 aprilie 1998, republicat ă în M.Of. nr. 350 din 27 mai 2005, cu modifi-
cările și completările ulterioare.

ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
229 autor și drepturile conexe14. Desigur, aceste acte normative sunt completate de
norme materiale și procedurale care reglementeaz ă regimul general al
concurenței.
XVIII.4.1. Infrac țiunea de concuren ță neloială
Infracțiunea de concuren ță neloială prevăzută de art. 5 din Legea nr.
11/1991 const ă în:
„a) folosirea unei firme, inven ții, mărci, indica ții geografice, unui desen
sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei embleme sau
unui ambalaj de natur ă să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt
comerciant;
b) punerea în circula ție de mărfuri contraf ăcute și/sau pirat, a c ăror
comercializare aduce atingere titularului m ărcii și induce în eroare consumatorul
asupra calit ății produsului/serviciului;
c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experiment ări a căror
obținere a necesitat un efort considerabil sau a altor informa ții secrete în leg ătură
cu acestea, transmise autorit ăților competente în scopul ob ținerii autoriza țiilor de
comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate
agriculturii, care con țin compu și chimici noi;
d) divulgarea unor informa ții prevăzute la lit. c), cu excep ția situațiilor în
care dezv ăluirea acestor informa ții este necesar ă pentru protec ția publicului sau
cu excepția cazului în care s-au luat m ăsuri pentru a se asigura c ă informațiile
sunt protejate contra exploat ării neloiale în comer ț, dacă aceste informa ții provin
de la autorit ățile competente;
e) divulgarea, achizi ționarea sau utilizarea secretului comercial de c ătre
terți, fără consimțământul de ținătorului său legitim, ca rezultat al unei ac țiuni de
spionaj comercial sau industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de c ătre persoane
aparținând autorit ăților publice, precum și de către persoane împuternicite de
deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fa ța autorităților
publice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre
vânzare sau vânzarea unor m ărfuri/servicii purtând men țiuni false privind
brevetele de inven ții, mărcile, indica țiile geografice, desenele sau modelele
industriale, topografiile de circuite in tegrate, alte tipuri de proprietate
intelectual ă cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel
vestimentar al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și
caracteristicile m ărfurilor, precum și cu privire la numele produc ătorului sau al

14 Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, publicat ă în
M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modific ările și completările ulterioare.

DREPTUL AFACERILOR
230 comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilal ți comercian ți și pe
beneficiari”.
Potrivit și denumirii sale, infrac țiunea de concuren ță neloială are ca obiect
juridic rela țiile sociale privind competi ția comercial ă, care trebuie s ă se
desfășoare în condi ții de normalitate, cu bun ă-credință.
Infracțiunea are și un obiect material, de exemplu, bunurile care sunt
contrafăcute (art. 5, lit. b) sau care poart ă etichete, denumiri de origine sau
indicații de provenien ță false (art. 5, lit. c).
Subiectul activ al infrac țiunii poate fi o persoan ă fizică sau o persoan ă
juridică, caz în care r ăspunderea juridic ă va reveni persoanelor fizice care au
săvârșit faptele. În literatura de specialitate exist ă controverse cu privire la
calitatea de comerciant a f ăptuitorului. Ne raliem opiniei potrivit c ăreia autorul
faptei de concuren ță neloială poate fi și o persoan ă fizică care nu are calitatea de
comerciant, de exemplu un func ționar public, un mandatar împuternicit de
deținătorii unor secrete de fabrica ție (art. 5, lit. f)15. Infracțiunea poate fi
săvârșită în participa ție, fără a exista vreo condi ție impusă pentru instigare sau
complicitate. În anumite situa ții, precum divulgarea secretului comercial,
coautoratul nu poate exista, p ăstrarea secretului profesional fiind o obliga ție
personală16.
Subiectul pasiv al infrac țiunii poate fi orice persoan ă fizică sau juridic ă.
Astfel, victima principal ă a infracțiunii este comerciantul a c ărui afacere este
afectată de comportamentul neloial al f ăptuitorului. De asemenea, în plan
secund, victima infrac țiunii este și consumatorul, beneficiarul care a cump ărat
produsul contraf ăcut, piratat sau care a solicitat un anumit serviciu.
Infracțiunea se realizeaz ă prin acțiunile statuate de textul legii: folosire,
punere în circula ție, utilizare, divulgare, achizi ționare, producere, exportare,
importare, depozitare, oferire spre vânzare, vânzare.
Folosirea în acest caz presupune întrebuin țarea unui semn comercial
distinctiv, creând confuzie printre beneficiari ca urmare a similarit ății lui cu cel
folosit de un alt comerciant pent ru produse sau servicii identice.
Punerea în circula ție înseamn ă introducerea în circuitul comercial a
produselor contraf ăcute și/sau piratate pentru a fi cump ărate.
Divulgarea unor secrete comerciale (art. 5, lit. e și f) presupune dezv ă-
luirea, aducerea la cuno ștința unor persoane a unor informa ții confiden țiale
despre un produs, serviciu comercial etc.
Achiziționarea unui secret comercial (art.5 lit. e) este echivalentul
cumpărării acestuia de la un ofertant.

15 Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu, Ionu ț Andrei Barbu, Dreptul penal al
afacerilor , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2011, p. 593.
16 Tudorel Toader, Drept penal. Partea special ă, Editura Hamangiu, Bucure ști,
2012, p. 123.

ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
231 Utilizarea unui secret comercial (art. 5, lit. e) presupune folosirea acestuia
în scopul producerii unui bun.
Producerea în orice mod a unor m ărfuri care poart ă mențiuni false (art. 5,
lit. g) înseamn ă fabricarea fizic ă, efectivă a unor produse care urmeaz ă a fi
plasate pe pia ță.
De asemenea, în sensul aceluia și articol, importul înseamn ă procurarea
din străinătate a unor produse/servicii care urmeaz ă a fi comercializate pe pia ța
internă. În aceast ă situație, comerciantul trebuie s ă știe că mărfurile (materii
prime, materiale, produse finite etc.) sau serviciile (asigur ări, asisten ță tehnică,
transport interna țional, consultan ță financiar ă, turism etc.) poart ă mențiuni false.
În același context, prin export se în țelege vânzarea unor produse sau
servicii peste grani ța statului, comerciantul având cuno ștință de elementele false
pe care acestea le prezentau.
Depozitarea presupune stocarea m ărfurilor în baza unui contract de
depozit, reglementat în legisla ția română de prevederile Codului civil. Contractul
presupune p ăstrarea și restituirea deponentului de c ătre depozitar a m ărfurilor, la
termen sau la cerere, în schimbul unei sume de bani.
Termenul de „men țiuni false” privitoare la originea m ărfurilor se refer ă la
orice indica ție, inscrip ție sau semn care ar face clientul s ă creadă că bunurile
provin dintr-un anumit loc geografic (sta t, regiune, localitate). De asemenea,
mențiunile false referitoare la caracteristicile m ărfurilor se refer ă la însușirile
acestora care le diferen țiază de alte bunuri similare.
Urmarea imediat ă a săvârșirii faptei const ă în confuzia creat ă în legătură
cu originea și caracteristicile m ărfurilor și, pe cale de consecin ță, afectarea
încrederii pe care consumatorii o manifest ă față de comercian ții originari ai
produselor/serviciilor respective. Astfel, ace știa suferă daune materiale și
morale, dar și consumatorii produselor/serviciilor în cauz ă.
Existența infracțiunii și angajarea r ăspunderii penale este condi ționată de
existența legăturii de cauzalitate între fapta consumat ă și urmarea imediat ă.
Latura subiectiv ă a infracțiunii presupune inten ția directă a făptuitorului
care acționează deliberat, cu rea-credin ță.
Actele de preg ătire și tentativa nu sunt incriminate de legiuitor.
Pedeapsa pentru infrac țiunea consumat ă se pedepse ște cu închisoare de la
6 luni la 2 ani sau cu amend ă.
XVIII.4.2. Infrac țiunea privind libertatea concuren ței
Articolul 60 din Legea nr. 21/1996 incrimineaz ă ca infrac țiune partici-
parea cu inten ție frauduloas ă și în mod determinant a unei persoane fizice la
conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5, alin. 1 și art.
6 din lege, f ără excepțiile precizate de aceasta.
Practicile interzise s unt rezultatul unor în țelegeri exprese sau tacite între
întreprinderi, orice decizii ale asocia țiilor de întreprinderi care au ca obiect sau

DREPTUL AFACERILOR
232 ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concuren ței pe pia ța
româneasc ă, și, în special, cele care:
„a) stabilesc, direct sau indirect, pre țuri de cump ărare ori de vânzare sau
orice alte condi ții de tranzac ționare;
b) impun întreprinderilor în cauz ă doar acele restric ții care sunt indispen-
sabile pentru atingerea acestor obiective;
c) împart pie țele sau sursele de aprovizionare;
d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condi ții inegale la
prestații echivalente, provocând în acest fel unora dintre ei un dezavantaj
concurențial;
e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de c ătre parteneri a
unor presta ții suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzan țele
comerciale, nu au leg ătură cu obiectul acestor contracte;
f) constau în participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licita ții sau
la orice alte forme de concurs de oferte;
g) elimină de pe pia ță alți concuren ți, limiteaz ă sau împiedic ă accesul pe
piață și libertatea exercit ării concuren ței de către alte întreprinderi, precum și
înțelegerile de a nu cump ăra de la sau de a nu vinde c ătre anumite întreprinderi
fără o justificare rezonabil ă”.
De asemenea, potrivit art. 6 din lege, este interzis ă folosirea în mod
abuziv de c ătre una sau mai multe întreprinderi a unei pozi ții dominante de ținute
pe piața româneasc ă sau pe un sector al acesteia, care poate avea ca obiect sau ca
efect perturbarea activit ății economice sau prejudicierea consumatorilor.
Constituie practici abuzive în acest sens:
„a) impunerea, în mod direct sau indirect, a unor pre țuri inechitabile de
vânzare ori de cump ărare sau a altor condi ții inechitabile de tranzac ționare și
refuzul de a trata cu anumi ți furnizori ori beneficiari;
b) limitarea produc ției, comercializ ării sau dezvolt ării tehnologice în
dezavantajul consumatorilor;
c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condi ții inegale
la prestații echivalente, provocând, în acest fel, unora dintre ei un dezavantaj
concurențial;
d) condiționarea încheierii contractelor de acceptarea de c ătre parteneri a
unor presta ții suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzan țele
comerciale, nu au leg ătură cu obiectul acestor contracte;
e) practicarea unor pre țuri excesive sau practicarea unor pre țuri de ruinare,
în scopul înl ăturării concuren ților, ori vânzarea la export sub costul de produc ție,
cu acoperirea diferen țelor prin impunerea unor pre țuri majorate consumatorilor
interni;
f) exploatarea st ării de dependen ță în care se g ăsește o altă întreprindere
față de o asemenea întreprindere sau întreprinderi și care nu dispune de o solu ție
alternativ ă în condi ții echivalente, precum și ruperea rela țiilor contractuale

ELEMENTE DE DREPT PENAL AL AFACERILOR
233 pentru singurul motiv c ă partenerul refuz ă să se supun ă unor condi ții comerciale
nejustificate”.
Obiectul juridic al acestei infrac țiuni const ă în relațiile sociale privind
desfășurarea concuren ței comerciale în condi ții de normalitate și disciplin ă,
perturbată prin înțelegeri sau practici abuzive de c ătre participan ții la viața
economic ă.
Subiectul activ al infrac țiunii poate fi orice persoan ă fizică de naționalitate
română sau străină care acționează ca reprezentant al unui agent economic sau al
unei asocia ții de agen ți economici sau în calitate de func ționar public, repre-
zentant al unei autorit ăți publice. Participa ția este posibil ă sub toate formele. În
cazul coautoratului, f ăptuitorii trebuie s ă aibă calitatea de reprezentan ți ai unui
agent economic sau ai unei asocia ții de agen ți economici sau calitatea de
funcționari publici.
Victima infrac țiunii este statul al ături de agen ții economici a c ăror acti-
vitate este afectat ă de practicile concuren țiale nelegale.
Fapta se realizeaz ă prin participarea la conceperea, organizarea și
desfășurarea practicilor anticoncuren țiale statuate în textul legii. În acela și timp,
pentru existen ța unei înțelegeri exprese sau tacite este necesar ă participarea la
săvârșirea faptei a cel pu țin doi agen ți economici. De asemenea, în țelegerea
trebuie să aibă ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea
concurenței pe piața comercial ă sau pe un sector al acesteia.
Latura subiectiv ă a infracțiunii presupune inten ția directă a făptuitorului,
legiuitorul folosind expresia „inten ție frauduloas ă”. În acela și timp, contribu ția
persoanei fizice la denaturarea concuren ței trebuie s ă fie determinant ă pentru
angajarea r ăspunderii penale a acesteia în calitate de autor.
Fapta se pedepse ște cu închisoarea de la 6 luni la 4 ani sau cu amend ă. De
asemenea, judec ătorul poate aplica și pedeapsa complementar ă a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o func ție sau de a exercita o profesie ori de a
desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit f ăptuitorul pentru
săvârșirea infrac țiunii (art. 65 din Codul penal).
Teme și întrebări de autocontrol:
1. Explicați noțiunea de infrac țiune.
2. Explicați infracțiunea privind libertatea concuren ței.
3. Explicați infracțiunea de concuren ță neloială.

235 BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
Acostioaei, Constantin, Elemente de drept pentru economi ști, Editura All Beck, Bucure ști,
2001.
Angheni, Smaranda, Drept comercial. Profesioni știi-comercian ți, Editura C.H. Beck,
București, 2013.
Angheni, Smaranda, Volonciu, Magda, Stoica, Camelia, Drept comercial , Editura C.H.
Beck, Bucure ști, 2008.
Apan, Rodica Diana, Teoria general ă a dreptului afacerilor , Editura Sfera Juridic ă,
Cluj-Napoca, 2007.
Ardeleanu, Anca Monica, Teoria general ă a dreptului , Editura Universit ății din Bucure ști,
București, 2009.
Athanasiu, Alexandru, Moarc ăș, Claudia Ana, Muncitorul și legea. Dreptul muncii ,
Editura Oscar Print, Bucure ști, 1999.
Babiuc, Victor, Dreptul comer țului interna țional , Editura Sylvi, Bucure ști, 2001.
Bacaci Alexandru, Ungureanu Ovidiu, ș.a., Principii și instituții de drept civil , Editura
Rosetti, Bucure ști, 2002.
Bădescu, Valentin -Stelian, Dreptul afacerilor , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2012.
Bădica, Gheorghe, Brehoi, Gheorghe, Popescu, Adrian, Elemente de drept al muncii –
sinteze , lucrare editat ă cu sprijinul Centrului de Formare și Studii în Domeniul
Muncii, Bucure ști 1994.
Bălan, Emil, Drept financiar , Editura ALL Beck, Bucure ști, 1999.
Boboș, Gheorghe (coord.), Teoria general ă a statului și dreptului , Editura Argonaut,
Cluj-Napoca, 2008.
Boghirnea, Iulia, Teoria general ă a dreptului , Editura Sitech, Craiova, 2010.
Boroi, Alexandru, Gorunescu, Mirela, Barbu, Ionu ț Andrei, Dreptul penal al afacerilor ,
Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2011.
Boroi, G., St ănciulescu, L., Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil ,
Editura Hamangiu, Bucure ști, 2012.
Bratu, Constantin, Dreptul muncii , Editura Artprint, Bucure ști, 2002.
Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român , Editura Allbeck, Bucure ști, 2001.
Cărpenaru, Stanciu D., Predoiu, C ătălin, David, Sorin, Piperea, Gheorghe, Societățile
comerciale – reglementare, doctrin ă, jurispruden ță, Editura ALL Beck,
București, 2001.
Ceterchi, Ioan, Craiovan, Ion, Teoria general ă a dreptului , Editura All, Bucure ști, 1998.
Ciuncan, Dorin, Dreptul penal al afacerilor. Probleme teoretice, aspecte practice ,
Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2012.
Craiovan, Ion, Tratat de teoria general ă a dreptului , Editura Universul Juridic, Bucure ști,
2009.
Craiovan Ion, Tratat elementar de teoria general ă a dreptului , Editura All Beck, Bucure ști,
2001.
Cristea, Silvia, Dreptul afacerilor – pentru înv ățământul superior economic , Editura
Universitar ă, București, 2008.

DREPTUL AFACERILOR
236 Deleanu, Ion, Drept constitu țional și instituții politice , Editura Europa Nova, Bucure ști,
1996.
Duțescu, Cristian, Drepturile ac ționarilor , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2007.
Humă, Ioan, Teoria general ă a dreptului , Editura Zigotto, Gala ți, 2010.
Filipescu, Ion, Dreptul civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale , Editura Actami,
București, 1998.
Georgescu N ăstase, Maria, Mih ăilescu, Simona Th. Livia, Drept constitu țional și
instituții politice , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2011.
Ionescu, Cristian, Tratat de drept constitu țional contemporan , Editura C.H. Beck,
București, 2008.
Leaua, Crengu ța, Societăți comerciale. Proceduri speciale , Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2008.
Leik, Adrian, Dreptul afacerilor , Editura Tehnopres, Ia și, 2004.
Letea, Crina-Mihaela, Dizolvarea și lichidarea societ ăților comerciale , Editura
Hamangiu, Bucure ști, 2008.
MacIntyre, Ethan, Essentials of Business Law , Pearson Longman Education, Edinburgh,
2009.
Macovei, Ioan, Instituții în dreptul comer țului interna țional , Editura Junimea, Ia și, 1987.
Mazilu, Dumitru, Dreptul comer țului interna țional. Partea special ă, Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 2003.
Miff, Angela, P ăun, Ciprian, Oprea Alina, Dreptul afacerilor , Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2009.
Minea, Mircea Ștefan, Costa ș, Cosmin Flavius, Dreptul finan țelor publice , II, Drept
fiscal , Editura Wolters Kluwer, Bucure ști, 2008.
Motica, Radu (coord.), Teoria general ă a dreptului , Editura All Beck, Bucure ști, 2004.
Muraru, Ioan, T ănăsescu, Elena Simina, Drept constitu țional și instituții politice , Editura
C.H. Beck, Bucure ști, 2011.
Nemeș, Vasile, Drept comercial , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2012.
Mihaela ONOFREI, Mihaela TOFAN, Noțiunea de insolven ță în contextul falimentului
întreprinderilor , în volumul conferin ței România și problemele integr ării europene ,
Editura Universit ății „Alexandru Ioan Cuza”, Ia și, 2005, ISBN 973 -703-087-7,
p. 165 -174.
Pătulea, Vasile, Stancu, Gheorghe, Dreptul contractelor , Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2008.
Petrescu, Raul, Constituierea, func ționarea și modificarea societ ăților comerciale , Editura
Oscar Print, Bucure ști, 1999.
Piperea, Gheorghe, Societățile comerciale, pia ța de capital și acquis comunitar , Editura
All Beck, Bucure ști, 2005.
Popa, Manole Ciprian, Grupurile de societ ăți, Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2011.
Popa, Nicolae, Teoria general ă a dreptului , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2005 [20082].
Postolache, Rada, Drept financiar , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2009.
Rădulescu, Irina, Teoria general ă a dreptului , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2010.
Săraru, Silviu -Cătălin, Elemente de teoria general ă a dreptului pentru înv ățământul
economic , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2010.
Schiau, I., Drept comercial , Editura Hamangiu, Bucure ști, 2009.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă
237 Stoica, Camelia, Cristea, Silvia, Drept societar – pentru înv ățământul superior economic ,
Editura Universitar ă, București, 2008.
Șaguna Drosu, Dan, Mihaela Tofan, Drept financiar și fiscal european , Editura C.H.
Beck, Bucure ști, 2010.
Șaguna Drosu, Dan, Tratat de drept financiar și fiscal , Editura All Beck, Bucure ști,
2001.
Șaguna Drosu, Dan, Nicolescu, Mihail Romeo, Societăți comerciale europene , Editura
Oscar Print, Bucure ști, 1996.
Șerban, Constantin, Duminic ă, Ramona, Dreptul afacerilor , Editura Sitech, Craiova, 2010.
Ștefănescu, Ion Traian, Volonciu, Magda, Dimitriu, Raluca, Dreptul muncii , Editura
Academiei de Studii Economice Bucure ști – Catedra de Drept, Bucure ști, 1997.
Toader, Tudorel, Drept penal. Partea special ă, Editura Hamangiu, Bucure ști, 2012.
Tofan, Mihaela, Obligațiile fiscale ale firmei , Editura C.H. Beck, Bucure ști, 2012.
Tofan, Mihaela, Petri șor, Mihai Bogdan, Dreptul muncii și dialogul social , Editura
Hamangiu, Bucure ști, 2012.
Tudoriu, Felix, Înființarea unei societ ăți comerciale pe ac țiuni, Editura Universul Juridic,
București, 2010.
Turcu, Ioan, Tratat teoretic și practic de drept comercial , Editura C.H. Beck, Bucure ști,
2008.
Țăndăreanu, Nicoleta, Procedura reorganiz ării judiciare , Editura ALL Beck, Bucure ști,
2000.
Țichindeal, Marioara, Încetarea contractului individual de munc ă, Editura Lumina Lex,
București, 1999.
Țundrea, Lumini ța, Legislația muncii și asistenței sociale – note de curs , Editura Mirton,
Timișoara, 2003.
Voicu, Costic ă, Teoria general ă a dreptului , Editura Universul Juridic, Bucure ști, 2010.
Voicu, Marin, Politicile comunitare în Constitu ția Uniunii Europene , Editura Lumina
Lex, Bucure ști, 2005.
Voiculescu, Nicolae, Dreptul muncii – note de curs. Reglement ări interne și internaționale ,
Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2001.
Voinea, Mihai, Baciu, Dan, Sociologie juridic ă, Editura Universit ății Româno -Americane,
București, 1993.
Vonica, Romul Petru, Introducere general ă în drept , Editura Lumina Lex, Bucure ști,
2008.
Vonica, Romul Petru, Dreptul societ ăților comerciale , Editurile Holding Reporter și
Albastră, București, 1998.