Abordări Conceptuale Ale Dizabilităţii (revista Literaturii) [605948]

463
s-a plasat pe locul III (z=3,67). Capacitatea empatică a subiectului ocupă locul IV (z=2,67)
(Fig.4).
0,671,331,652,132,482,673,673,854,28
0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5 4 4,5Fb (feed-back)Ev (extraverbal)R (receptor)Nv (nonverbal)Emot (emoțional)Emp (empatie)Opin (opinie)Emit (emițător)Atit (atitudine)

Fig.4. Ierarhia factorilor ce determină comunicarea dintre medici și pacienți (scorul z)

Concluzii
1. În cazul aprecierii „atitudinii” medicilor față de pacienți s -a obținut că medicii de
profil terapeutic în primul grup de vârstă (26 -40 ani) manifestă o atitudine mai
deschisă (27,64±1,32%) față de pacienți comparativ cu chirurgii din aceeași grupă de
vârstă (24,64±1,09%).
2. Interniștii în al doua grupă de vârstă (41 -62 ani ) sunt mai atenți la compartimentul
non-verbal cu pacientul comparativ cu chirurgii din același grup de vârstă (20,82% și
18,0%, χ2=5,4, gr.l.=1, p<0,05). La interni ști și chirurgi în prima grupă de vârstă nu au
fost stabilite diferențe semnificative statistice.
3. În structura factorilor analizați a fost făcută ierarhia lor: pe locul I s -a plasat factorul
atitudinea cadrului medical față de pacient (z=4,28). Pe locul II – factorul pentru
calitatea de emițător de mesaje verbale (z=3,85). Opinia față de dialogul medicului cu
pacientul s -a plasat pe locul III (z=3,67). Capacitatea empatică a subiectului ocupă
locul IV (z=2,67).

Bibliografie
1. Dudley White P. Cheile diagnosti cului și tratamentul bolilor de inimă. Iași: Junimea,
1972.
2. Enătescu V. Dialog medic – bolnav. Cluj Napoca: Dacia, 1981.
3. Morariu –Nicolae L. Personalitatea nurselor medicale. în: Jurnal de nursing, 1996, nr.
1.
4. Rudica T. Relația medic – bolnav. Aspecte și c aracteristici psihologice. în: Curs de
psihopedagogie, Psihologie medicală. Iași: ed. Universității Al.I.Cuza, 1981

ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE DIZABILITĂȚII (REVISTA LITERATURII)
Vitalie Bivol
Școala de Management în Sănătatea Publică

Summary
Conceptual approach of disability (literature review )
This article describes different models of disability used in international practice . General
considerations are summarized on disability (definition, interpretation , approach ). Approach is
highlighted features disabled by medical and social system .

464
Rezumat
În acest articol sunt descrise diferite modele ale dizabilității, utilizate în practica
internațională. Sunt rezumate considerațiunile generale asupra dizabilității (definiții, interpetări,
abordări). Sunt evi dențiate particularitățile abordării persoanelor cu dizabilități de către sistemul
medical și social.

Actualitatea
Dizabilitatea este o oarecare abatere de la normă pe care noi o înțelegem ca pe o stare
deosebită. Dar persoanele sănătoase nu știu cu adev ărat ce este de fapt această stare în realitate.
Un singur lucru este evident pentru cei sănătoși din punct de vedere fizic – persoanele cu
dizabilități au nevoie de o atitudine specială și un suport. Maturitatea societății, nivelul
moralității ei, în mare parte, poate fi constatată prin măsura în care oamenii știu să ofere un
ajutor celor cu dizabilități — prin ajutorarea acestora din copilărie până la moarte.

Material și metode
Este realizat un studiu secundar – reviu narativ a l surselor bibliografice ș tiințifice dedicate
problemei dizabilității . Analiza este bazată pe 42 surse literare a autorilor din Republica
Moldova, Franța, Marea Britanie, SUA etc.

Rezultatele
Organizația Mondială a Sănătății propune următoarea definiție a dizabilității:
“Dizabili tatea este reprezentata de orice restricție sau lipsă (rezultată în urma unei infirmități) a
capacității (abilității) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale
pentru o ființă umană”.
Dizabilitatea este o stare socială și nu o condiție medicală, dar, totodată ea este la fel de
strâns legată de sistemul ocrotirii sănătății, ca și de cel al ocrotirii sociale [22].
Potrivit Organizației Internaționale a Persoanelor cu Dizabilități (DPI), dizabilitatea este
definita ca fiind “rez ultatul interacțiunii dintre o persoana care are o infirmitate și barierele ce țin
de mediul social ți atitudinal de care ea se poate lovi”.
La momentul de față, noile tendințe pe plan mondial impun termenul de “persoana
dizabilitată” (de către societate) în locul celei de “persoana cu dizabilități”, tocmai pentru a
sublinia faptul ca dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relației persoană
– mediu.
Dizabilitatea este văzută ca o problema a întregii societăți. Aceasta presupune pregătirea
și adaptarea continua în toate sferele vieții, pentru primirea și menținerea acestor persoane în
curentul principal al vieții sociale [24].
Studiile efectuate l a nivel european au arătat [6, 7] :
 numărul persoanelor cu dizabilități este de 65 de milioane în Uniunea Europeana,
aproximativ 10% din populația UE.
 Unul din patru europeni are un membru de familie care suferă de o dizabilitate.
 Persoanele cu mobilitate redusă reprezintă mai mult de 40% din populație.
 Comparativ cu numărul persoanelor ca re nu suferă de nici o dizabilitate și care nu au un
loc de munca, numărul persoanelor cu dizabilități fără un loc de muncă este de 2 pana la
3 ori mai mare.
 Doar 16% dintre cei care au nevoie de asistența la locul de muncă beneficiază de această
asistență .
 Multe persoane cu dizabilități sunt muncitori descurajați și nici măcar nu îndrăznesc sa
intre pe piața muncii. De aceea intră în categoria persoanelor inactive.
 Cu cat este mai sever gradul de handicap, cu atât participarea pe piața forței de muncă
este mai redusă. Aceasta participare reprezintă un procent de 20% în cazul persoanelor cu
dizabilități severe comparativ cu 68% în cazul persoanelor care nu suferă de nici o
dizabilitate.

465
 În comparație cu persoanele fără dizabilități, persoanele cu dizabilităț i au cu 50% mai
puține șanse să urmeze alte studii după cele secundare.
 38% dintre persoanele cu dizabilități cuprinse cu vârste între 16 -34 de ani au un venit
câștigat în Europa, comparativ cu un procentul de 64% al persoanelor fără dizabilități.
Venitul persoanelor cu dizabilități este în mod dramatic mult mai mic decât cel al
persoanelor fără dizabilități.
 Una din două persoane cu dizabilități nu a luat parte niciodată la activități sportive sau de
petrecere a timpului liber.
 1/ 3 dintre persoanele cu di zabilități nu a călătorit niciodată în străinătate sau nu a
participat în excursii turistice din cauza condițiilor și a serviciilor inaccesibile.
 Oamenii cu dizabilități suferă de izolare. Comparativ cu numărul persoanelor fără
dizabilități, de doua ori ma i multe persoane cu dizabilități își întâlnesc prietenii și rudele
mai puțin de o dată sau de două ori pe lună.
 88% dintre europeni consideră că accesul la transportul public pentru persoanele cu
handicap fizic și vizual este dificil.
 97% dintre europeni c onsidera că trebuie luate măsuri pentru a asigura o mai bună
integrare în societate a persoanelor cu dizabilități.
 93% exprimă dorința lor de a aloca mai mulți bani pentru a înlătura barierele fizice care
complică viața persoanelor cu dizabilități.
În Repu blica Moldova dizabilitatea la adulți este puțin studiată atât în aspect medical, cât
și în aspect social (Serbin V., Grejdianu T. 2006, Israfilova M, 2011). Problema dizabilității la
copii a fost cercetată de Spinei L. (1996 -2000, 2005 -2011).
Statistica m edicală oficială din Republica Moldova oferă datele doar cu privire la
invaliditatea primară, neglijând persoanele reexpertizate și cele cu grad de invaliditate stabilit
fără termen. Chiar și în acest context se atestă o majorarea cu 16,5% a nivelului inva lidității
primare de la 372,7 cazuri în a. 2004 la 319,8 cazuri la 100 mii populație [1].
De-a lungul timpului, definirea handicapului sau a dizabilității a fost dificilă și a trecut
prin modificări importante. Termenul de handicap, aplicabil realităților umane, a glisat de la
sensul medical, de limitare fizică a capacității oamenilor, la cel de dezavantaj social, rezultat al
unor deficiențe.
Căutarea unei definiții a persoanelor cu dizabilități care să fie în același timp riguroasă și
să nu stigmatizeze a constituit obiectul preocupărilor unui număr mare de cercetători. Printre
aceștia s -a remarcat P. Wood care a formulat propuneri de reconceptualizare acceptate ulterior
prin consens de Organizația Mondială a Sănătății în anul 1980; inovația sa a constat î n utilizarea
a trei concepte distincte [21]:
– infirmitatea sau deficiența ( eng. ”impairment”) care desemnează orice pierdere,
anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice ori
psihice. Prin acest termen se descrie perturb area la nivelul unor membre, organe sau a
altor structuri ale organismului, ca și la nivelul funcțiilor psihice. Conceptul este
operațional la nivelul sistemului „organism”. Iată câteva exemple de formulări care au
fost utilizate pentru realizarea unor cer cetări și recensăminte: „lipsa vederii”,
„ambliopia”, „surzenia”, „mutismul”, „paralizii ale membrelor”, „amputații ale
membrelor”, „întârzierea mintală”, „deficiența de vorbire” ș.a.;
– incapacitatea sau dizabilitatea ( eng. „disability”) , care desemnează or ice reducere,
lipsă ori pierdere (rezultând dintrâo deficiență) a aptitudinii de a desfășura o activitate în
condițiile considerate normale pentru o ființă umană. Dizabilitățile sunt descrieri ale
perturbărilor la nivelul persoanei, al personalității; ele ilustrează limitarea funcțională sau
restricția în activitate (de durată) cauzate de o deficiență. În cadrul studiilor și
recensămintelor au fost urmărite diferite tipuri de dizabilități, formulate ca dificultăți,
cum ar fi: „de vedere”, „de auz”, „de depl asare”, „de autoservire” etc.;
– handicapul ( eng. „handicap”) , definit ca orice dezavantaj de care suferă o anumită
persoană ca urmare a unei deficiențe sau a unei dizabilități care o împiedică să satisfacă

466
total ori parțial sarcinile considerate normale pen tru ea (în raport cu vârsta, genul și cu
diferiți factori sociali și culturali). Noțiunea de handicap descrie rolul social atribuit
persoanei cu deficiență sai dizabilitate, rol care o plasează ca dezavantajată comparativ cu
alte persoane. Dezavantajele ap ar și se manifestă în cadrul interacțiunii persoanei cu
mediul ei social și cultural specific. În recensămintele și studiile realizate în diferite țări
au fost utilizate formulări de tipul „imobilizat la pat”, „limitat la domiciliu”, „inapt de a
utiliza tr ansportul comun”, „inapt de muncă”, „izolat social” ș.a.
În acest mod, dizabilitatea tinde să capete accepțiunea unei probleme sociale, aceea a
respingerii sau excluderii persoanei cu deficiență sau cu dizabilitate.
Pe baza acestor delimitări s -a elaborat Clasificarea Internațională a Deficiențelor,
Dizabilităților și Handicapurilor (ICIDH -1) care a fost adoptată ca document de lucru de către
O.M.S. în anul 1980. Ea a fost revăzută în 1993. Acest proces de revizuire a dus la o mai
sofisticată și mai cuprinz ătoare ICIDH -2 în 2001. ICIDH este bazată pe modelul biopsihosocial
bolii, descrie consecințele bolii în trei dimensiuni: deficiente structurale și funcționale ale
corpului, dizabilitățile (ICIDH -1) sau restricțiile în activitate (ICIDH -2) sunt analizate î n raport
cu activitățile de zi cu zi, handicapul (ICIDH -1) sau limitarea în participare (ICIDH -2) – în
funcție de integrarea socială [13].
Originea cuvântului de handicap se regăsește în traducerea termenilor care compun acest
cuvânt. Hand (în engleză) îns eamnă mana in = în, cap = cascheta sau căciula. Aceasta sintagmă
provine de la un joc de origine engleza, în care participanții la joc își disputau anumite obiecte,
iar prin intermediul unui arbitru se extrăgeau obiectele la întâmplare. În evoluția termenu lui,
consoana „n” a dispărut, iar astfel a luat forma cuvântul handicap. Evoluția cuvântului de la o
semnificație primară la una secundară s -a realizat prin atribuirea acestui termen în cursele de cai.
Ulterior, în decursul anilor, acest termen a trecut și în sfera umană, desemnând acele persoane
care erau dezavantajate social; termen care a suferit mai multe modificări la nivel de
semnificație. Ideea de dezavantaj și dificultate pe care îl implică acest termen la nivel social a
fost derivat mai apoi spre o semnificație accentuat medicalizată în care dezavantajul se traducea
în cel bio -psihic [18].
Termenul dizabilitate se referă la dezavantajul social, la pierderea și limitarea șanselor
unei persoane de a lua parte la viața comunității la un nivel echivale nt cu ceilalți membri. El
descrie interacțiunea dintre persoana cu dizabilități și mediu. Din perspectiva acestui concept,
conform legislației în vigoare în acest domeniu, persoanele cu dizabilități sunt acele persoane pe
care mediul social, neadaptat defi ciențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedica
total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor
materiali, sociali și culturali proprii, necesitând măsuri de protecție specială în sprij inul integrării
lor sociale și profesionale [19].
Termenul de „handicap” se referă la un dezavantaj social, prin limitele sau pierderea pe
care o poate avea o persoană la participarea în viata comunității într -un mod egal cu celelalte
persoane. Handicapul este o rezultantă a construcției dintre relațiile dintre o persoană cu
dizabilități și mediul înconjurător în care acesta trăiește, mai ales în unele activități organizate de
către societate, cum ar fi accesul la informații, la comunicații și la mediul fiz ic, acestea putând
împiedica participarea lor activă în cadrul societății în condiții de egalitate. Prin concluzie,
handicapul apare în momentul în care, „persoanele cu dizabilități întâlnesc bariere sociale,
culturale sau arhitecturale, împiedicându -le ac cesul la diferite sisteme la care, în condiții de
normalitate”, au acces persoanele fără dizabilități [20].
Prin documentele oficiale ONU, persoana cu dizabilitate se poate defini drept o persoană
care se afla în situația în care nu își poate asigura prin ea însăși „toate sau o parte din nevoile
vieții individuale sau sociale normale”. În această situație, autonomia existențiala personală este
principala condiționare prin care este determinată prezenta sau absența dizabilității [25].
Marianne Schulze, avoc ată pentru drepturile omului, care a fost negociatoare a
Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități afirmă că din perspectiva
drepturilor omului, dizabilitatea nu este o afecțiune, ci doar o percepție a manifestării sale fizice.

467
Este vor ba, mai degrabă, despre felul în care stigmatizarea, stereotipurile și alte prejudecăți
creează bariere sociale, care exclud persoanele cu dizabilități [4]. Convenția ONU privind
drepturile persoanelor cu dizabilități a fost adoptată la sfârșitul anului 20 06. Parlamentul
Republicii Moldova a aprobat, la mijlocul anului 2010, proiectul de lege pentru ratificarea
respectivei Convenții ONU [26].
Ph. Hood (2000), definește dizabilitatea ca fiind un dezavantaj care este rezultanta unei
incapacități sau a unei de ficiențe, împiedicându -l pe individ să își îndeplinească rolurile sociale
raportate la vârsta, factori culturali sau sociali. Programul mondial de acțiune privind problemele
dizabilității, indică faptul că, dizabilittaea este pierderea egalității de șanse la participarea activa
socială în raport cu comunitatea din care acesta face parte [11].
Aria de acoperire a conceptului de dizabilitate este relativ largă, cuprinzând deficiențele
de ordin mental, senzorial, fizic, dar în ultima perioadă acest concept și -a lărgit aria de acoperire
cuprinzând și disfuncționalități de integrare, de ordin social, economic etc. [2]
Datorită faptului că, termenul de handicap a dobândit o conotație negativă la nivel de
percepție a limbajului, există o tendință din ce în ce mai accentuată de a un mai fi folosit. Astfel
se încearcă în loc de „handicap”, folosirea termenului de persoana cu deficiențe (mentală,
senzorială, fizică, etc.) său persoana cu nevoi speciale. Spre exemplu în Anglia s -a introdus un
nou termen pentru a defin i această categorie de concepte, și anume „physically challenged” [8].
Semnificația termenului de deficiență este pierderea, alterarea sau absența unei structuri
sau a unei funcții din punct de vedere anatomic, fiziologic sau psihic. Aceasta poate să fie
rezultanta unei boli, a unui accident etc. dar și rezultatul unor factori negativi de dezvoltare a
mediului, în special carențele afective [9].
Conceptul de deficiență nu trebuie confundat cu conceptul de boala deoarece, are o altă
semnificație. Boala imp lica alterarea funcțională și/sau structurală a organismului din punct de
vedere somatic, psihic sau psihosomatic și are ca și caracteristică suferința sau durerea.
Deficiența implica invaliditatea, dar care ale un element comun cu boală, și anume starea d e
anomalie. Deficiența este caracterizată prin prezența invalidității prin pierderea sau absenta unei
anumite aptitudini a persoanei, aptitudine prezenta la celelalte persoane [5].
Handicapul social este rezultatul unei inadaptări la mediu, implicând cons ecințe pe plan
economic, social și chiar pe planul sănătății. Astfel, termenul de inadaptare provine de la
cuvântul adaptare. Astfel pentru determinarea conceptului de inadaptare este nevoie trecerea în
revistă a câtorva aspecte ale „adaptării”. Ea se poat e realiza prin 3 modalități: adaptarea prin
asimilare, cea mai dezirabilă, se produce atunci când conexiunile sunt suficient de puternice
pentru a putea învinge rezistențele exterioare; adaptarea prin acomodare – datorită dificultăților
exterioare, individ ul renunța la dorințele afirmare inițială și adoptă o poziție de conformare și
adaptarea prin deplasare producându -se în momentul în care individul nu reușește să treacă peste
obstacolele din calea sa, deturnând calea normală pentru satisfacerea nevoilor. Astfel când nici
una dintre cele 3 ipostaze menționate mai sus nu sunt posibile, intervine inadaptarea. În acest
sens se pot considera inadaptați, acei indivizi care datorită unor deficiențe senzoriale, fizice
psihice, etc. nu reușesc să se adapteze la med iul în care aceștia trăiesc putând fi divizată în:
inadaptări preponderent sociale, psihologice și/sau organice [10].
În final pentru depășirea interpretării bilaterale a termenului de handicap unii autori
propun revenirea la semnificația inițială a terme nului de handicap, adică la acel dezavantaj social
care este determinat de un lanț cauzal, pornind de la maladie, apoi deficiența, trecând prin
incapacitate și ajungând la handicap. În concluzie se poate afirma că acest model este
semnificativ pentru descr ierea noțiunii de handicap și a implicațiilor acestuia, dar și a etapelor ce
îl determină [3, 14].
Nu orice persoană care prezintă deficiență este în mod automat și persoană cu dizabilitate
sau persoană cu handicap. Atunci când se stabilește gradul și dura ta dizabilității se au în vedere
aspecte complexe ce țin de natura acesteia, de starea generală, de vârsta și de restantul morfo –
funcțional. În definirea handicapului intervin întotdeauna anumite variabile sociale [15].

468
Dizabilitatea apare atunci când per soanele se confruntă cu bariere culturale, fizice sau
sociale care le împiedică accesul la diferitele sisteme ale societății, sisteme care sunt disponibile
altor cetățeni. Astfel dizabilitatea are accepțiunea pierderii sau limitării șanselor de a lua parte la
viața comunității la un nivel egal cu al celorlalți. De aici rezultă că definirea dizabilității unei
anumite persoane presupune identificarea dificultăților cu care aceasta se confruntă, în condiții
specifice ale mediului fizic, social, cultural, famil ial etc. [15]
Până de curând în Republica Moldova pentru persoanele cu dizabilități s -a folosit
cuvântul „invalid”, care însă nu corespunde statutului acestor persoane, deoarece în limba
română invalid (din lat. invalidus) este o persoană care are o infirm itate (din cauza căreia este
inaptă de muncă), infirm, mutilat, schilod. Acest termen este preluat din practica medicală
sovietică, care folosea cuvântul „ инвалид ” pentru a determina o persoană cu dizabilități.
Totodată același termen continuă să fie utili zat și în sintagma grad de invaliditate , utilizat în
practica expertizei medicale a vitalității din Republica Moldova. Persoanele cu dizabilități la noi
în țară au fost privite prin prisma modelului medical, care îl vom descrie în continuare.
Modelele sunt influențate de două filosofii fundamentale. Prima vede persoanele cu
dizabilități dependente de societate. Acest lucru poate duce la paternalism, segregare și
discriminare. Cea de a doua percepe persoanele cu dizabilități drept consumatori a ceea ce
socie tatea are de oferit. Acest lucru duce la libertatea în alegere, abilitare, egalitatea drepturilor
omului și integrare.
Modelele dizabilității nu ar trebuie abordate drept o serie de opțiuni exclusive superioare
sau inferioare unul altuia. Dezvoltarea și p opularitate lor ne oferă o continuitate în raport cu
schimbarea atitudinii sociale față de dizabilitate și nivelul ei la momentul actual. Modelele se
schimbă odată cu schimbarea societății. Având în vedere acest grad de înțelegere, obiectivul
nostru de vii tor, ar trebui să fie dezvoltarea și aplicarea unui grup de modele, care va permite
persoanelor cu dizabilități accesul la drepturi depline și egale, alături de concetățenii lor.
Studiile au demonstrat că numai diagnosticul nu este suficient pentru a face predicții
referitoare la nevoia de servicii, la durata spitalizării, la nivelul îngrijirilor sau la rezultatele
funcționale. La fel, prezența unei tulburări sau a unei afecțiuni nu apare ca un predictor adecvat
în raport cu beneficiile pentru dizabilitate, cu performanța în munca, cu redobândirea
potențialului de muncă sau cu probabilitatea integrării sociale. Aceste aspecte sugerează că dacă
este utilizată numai o clasificare medicală bazată pe diagnostic, nu se poate asigura informația
necesară pentru sco purile managementului și planificării în domeniul sănătății, întrucât lipsesc
datele referitoare la nivelurile funcționalității și dizabilității [15].
Clasificarea Internațională a Funcționalității, Dizabilității și Sănătății – CIF ( The
International Class ification of Functioning, Disability and Health – ICF) , propusă de către
Organizația Mondială a Sănătății, face distincție între funcțiile corpului (fiziologice sau psihice,
ex. vederea) și structuri ale corpului (părți anatomice ex. ochi și structurile af erente). Deprecierea
în structura corporală sau funcțională este definită ca implicând o anomalie, defect, pierdere sau
altă abatere semnificativă de la anumite standarde general acceptate de populație, care poate
varia în timp. Activitatea este definită d rept executarea unei sarcini sau acțiuni. ICF enumără 9
domenii generale ale funcționalității, care pot fi afectate:
 Învățarea și aplicarea cunoștințelor
 Sarcinile și cerințele generale
 Comunicarea
 Mobilitatea fizică de bază,
 Viața casnică,
 Auto -îngrijir ea
 Interacțiunile și relațiile interpersonale
 Viața comunitară, socială și civică, inclusiv angajarea în câmpul muncii
 Alte arii majore ale vieții [16].
În paralel cu ICF au mai fost propuse o largă varietate de modele conceptuale pentru a
înțelege și expl ica dizabilitatea și funcționalitatea, care urmăresc integrarea.

469
Modelul medical abordează dizabilitatea drept o problema pur personală, cauzată direct
de maladii, traume sau alte afectări ale stării sănătății, care necesită îngrijiri medicale acordate
sub formă de tratament individual acordat de către profesioniști. În modelul medical,
managementul dizabilității este vizat drept aplicarea tratamentului sau ajustarea individuală prin
schimbările de comportament care ar putea duce la vindecare sau ameliorar ea stării. În modelul
medical, îngrijirile medicale sunt privite ca sarcina principală, iar la nivel global se solicită
modificarea sau reformarea politicii de asistență medicală.
Persoanele cu dizabilități resping acest model. Ei spun ca acest model a dus la scăderea
respectului propriu, nedezvoltarea abilităților vieții, educație slabă și un grad mare de neangajări.
Pe deasupra, toți recunosc că modelul medical duce la ruperea legăturilor naturale cu familiile,
comunitatea și societatea în general.
Între 1960 și 1970 grupuri noi formate din persoane cu dizabilități au început să aducă
schimbări în modul în care erau tratați sau priviți de societate. Definițiile alternative date
dizabilității sau deteriorărilor de sănătate au fost dezvoltate și formează baz a a ceea ce este
cunoscut ca modelul social .
Modelul social al dizabilității vede această problemă drept una socială și o chestiune de
integrare deplină a persoanelor în societate. În acest model, dizabilitatea nu este atributul unui
individ, ci mai degrab ă un complex de condiții, dintre care multe sunt create de mediul social.
Prin urmare, gestionarea problemei necesită o acțiune socială și este responsabilitatea colectivă a
societății în general pentru a face modificările de mediu necesare pentru particip area deplină a
persoanelor cu dizabilități în toate domeniile vieții sociale. Problema este atât culturală cât și
ideologică, care implică individul, comunitatea, și pe scară largă întreaga societate. Din această
perspectivă, accesul egal pentru cineva cu o dizabilitate este o problema a respectării drepturilor
omului la nivel global.
Modelul social se centrează pe ridicarea barierelor sociale, mai degrabă decât pe
„tratamentul” persoanelor care au probleme de sănătate.
În afară de modelele de bază ale diza bilității menționate anterior mai există un șir de
modele cu diverse abordări ale problemei dizabilității.
Modelul spectral se referă la gama de simțuri văz, auz și sensibilitate care participă în
funcționalitate. Acest model afirmă că dizabilitatea nu îns eamnă neapărat reducerea spectrului de
operații efectuate.
Modelul moral se referă la afirmația conform căreia oamenii sunt responsabili dinpunct
de vedere moral pentru propria dizabilitate. De exemplu, dizabilitatea poate fi văzută drept
rezultatul acțiun ilor negative ale părinților în cazul afecțiunilor congenitale ale copiilor, sau ca
rezultat al practicării unor lucruri agresive etc. Acest model are aspecte religioase fiind un ecou
de al doctrina de karma din religiile indiene [12].
Modelul expert/profe sionial oferă o interpretare tradițională a problemelor legate de
dizabilitate și poate fi văzută ca o ramură a modelului medical. În cadrul lui, profesioniști
urmează un algoritm de identificare a dizabilității și limitările persoanei (folosind modelul
medical), după care se întreprind măsurile necesare pentru a îmbunătăți situația persoanei cu
dizabilități. Acest lucru a produc un sistem în care un furnizor de servicii foarte activ și autoritar
acționează pentru un client pasiv.
Model de tragedie/caritate descrie persoanele cu dizabilități drept victime ale
circumstanță, care sunt demne de milă. Acest model, de rând cu cel medical, sunt modelele cele
mai utilizate de către persoanele fără dizabilități pentru a defini și a explica dizabilitatea.
Modelul leg itim apreciază dizabilitatea drept o decizie bazată pe dovezi întru atribuirea
unei persoane a acestui calificativ. Acest punct de vedere permite mai multe interpretări, deci nu
poate fi considerat viabil și finalizat.
Modelul social adaptat al dizabilităț ii menționează că deși o persoană cu dizabilități
întâlnește unele limitări într -o societate aptă de muncă, de cele mai multe ori societatea și mediul
înconjurătore sunt mult mai limite decât invalidul însuși [17].

470
Modelul economic definește dizabilitatea drept incapacitatea unei persoane de a fi
antrenată în câmpul muncii. Acesta evaluează, de asemenea, gradul în care dizabilitatea
afectează productivitatea unei persoane, precum și consecințele economice pentru individ,
angajator și stat. Astfel de conseci nțe includ scăderea veniturilor și plata pentru asistență de către
individ, profituri mai mici pentru angajator, precum și plățile sociale efectuate de către stat.
Acest model este direct legată de modelul de tragedie/caritate.
Modelul delegării permite pe rsoanei cu dizabilități și familiei sale a decide tratamentul și
de care servicii doresc să beneficieze. Acest model transformă profesionaliștii într -un furnizor de
servicii al cărui rol este ghidarea și grija față de rezolvarea deciziilor clientului. Aces t model
permite individului urmarea propriilor obiective [17].
Modelul de piață al dizabilității este modelul aliniat la drepturile minorităților și
consumatorilor care recunoaște persoanele cu dizabilități ca reprezentanți ai unui grup mare de
consumatori , angajați și alegători. Acest model permite persoanelor să -și identifice dizabilitatea
în mod personal care le permite participarea în activitățile de zi cu zi, cu un accent special pe
angajarea economică. În baza acestui model, conform datelor recensămân tului din SUA, există
1,2 miliarde de oameni în lume care se autoconsideră a avea o dizabilitate. Alte doua miliarde de
oameni sunt considerate cu dizabilități de către persoanele înconjurătoare (familie, prieteni,
angajatori), și atunci când este suplimen tat la numărul de persoane fără dizabilități, reprezintă
53% din populație [23].
În final putem conchide că modelele dizabilității sunt instrumente pentru definirea,
aprecierea și, în cele din urmă, pentru furnizarea unor date către guvern și societate, î n baza
cărora cele din urmă pot să elaboreze strategii pentru a răspunde nevoilor persoanelor cu
dizabilitate. Ele sunt adesea tratate cu scepticism, deoarece se crede că acestea nu reflectă o lume
reală, sunt adesea incomplete și încurajează gândirea îngu stă, nu oferă direcțiile și căile de
soluționare a problemelor. Cu toate acestea, ele sunt un cadru util pentru a înțelege problemele
legate de dizabilitate, și, de asemenea, o perspectivă pentru cei care creează și aplică aceste
modele.
Modelele dizabilit ății sunt în esență modele concepute de oameni despre alte persoane.
Ele oferă o imagine de ansamblu de atitudini, concepții și prejudecăți ale celor ce le -au creat și
modul în care aceste noțiuni au un impact asupra celor pentru care au fost create. Din a ceste
aspecte modelele dezvăluie modul în care societatea noastră oferă sau limitează accesul la
muncă, bunuri, servicii, influența economică și puterea de decizie pentru persoanele cu
dizabilități.

Concluzii
1. Abordarea semantică a noțiunilor utilizate în raport cu persoanele cu dizabilități
(handicap, dizabilitate, invalid) duc deseori la stigmatizarea celor din urmă.
2. În literatura de specialitate sunt descrise diferite modele ale dizabilității , care
determină relația persoană cu dizabilități – mediu/socie tate (medical , social , etc.).
3. Modelele dizabilității sunt influențate de două filosofii fundamentale : prima vede
persoanele cu dizabilități dependente de societate , cea de a doua percepe persoanele
cu dizabilități drept consumatori a ceea ce societatea are de oferit.
4. Modelele dizabilității nu ar trebuie abordate drept o serie de opțiuni exclusive
superioare sau inferioare unul altuia. Dezvoltarea și popularitate a lor ne oferă o
continuitate în raport cu schimbarea atitudinii sociale față de dizabilitate și nivelul ei
la momentul actual. Modelele se schimbă odată cu schimbarea societății.

Bibliografie
1. Anuarul statistic al sistemului de sănătate din Moldova anul 2010.
2. Barnes C., Oliver M., Barton L. Disability Studies Today. Cambridge: Polity Press. 2002.
288 p.

471
3. Byron M. et al. What does "disability" mean for medical students? An exploration of the
words medical students associate with the term "disability". In: Med Educ. 2005, vol. 39,
nr. 2, p. 176 -183.
4. Dizabilitatea între afecțiune și percepție. In: SOMATO -Info. Buletin informațional al
Asociației SOMATO. 2012, Aprilie, p. 1 -2.
5. Enachescu C. Tratat de igienă mentală, Ed. 2 -a. Iași: Ed. Polirom, 2004.
6. Eurobarometer 54.2 Attitudes of europeans to disability. Belgium, 2001. 82 p.
7. Eurostat report: Disability and social participation in Europe, 2001 edition. Luxemburg.
94 p.
8. Gleeson B.J. Geographies of disability. London: Routledge, 1999.
9. Hahn H. The political implications of disability definitions and data, Disability Policy
Studies. 1993, vol. 4, nr. 3, p. 41 -52.
10. Harris J. One principle and three fallacies of disability studies. In: J Med Ethics. 2001,
vol. 27, nr. 6, p. 383 -387.
11. Hood P.R. Handicapped parking. In: Am J Nurs. 2000, vol. 100, nr. 9, p. 11 -13.
12. Kaplan D. Disability Model. In: . World Institute on Di sability. Retrieved 30 October
2011.
13. Leistner K. Is the ICIDH (International Classification of Impairments, Disabilities and
Handicaps) suitible for geriatric rehabilitation? In: Z Gerontol Geriatr. 2001, vol. 34,
suppl 1, p. 30 -35.
14. Louhiala P. Philosophy meets disability. In: J Med Ethics. 2009, vol. 35, nr. 9, p. 570 –
572.
15. Manea L. Asistența socială a persoanelor cu handicap. București, 2008. 69 p.
16. Mpofu E., Oakland T. Rehabilitation and health assessment : applying ICF guidelines.
New York: Springer Publi shing Company, 2010. 756 p.
17. Nikora L. et al. Disabled Maori and Disability Support Options. University of Waikato
and the Ministry of Health, 2004.
18. Popescu G., Pleșa O. Handicap. Readaptare. Integrare. București: Ed. Pro Humanitate
1998
19. Stoica L. Asistenta socială a persoanelor cu dizabilități. Alba -Iulia. 2004.
20. Vrăjmaș T., Daunt P., Musu I., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative
speciale, Ministerul Învățământului și Reprezentanta UNICEF în România, 1996.
21. Wood P: International Classifica tion of Impairments, Disabilities and Handicaps.
Geneva: World Health Organization. 1980
22. Коробов М.В., Помников В.Г. Справочник по медико -социальной экспертизе и
реабилитации. СПб.: Гиппократ, 2005. 856 с.
23. http://www.returnondisability.com/
24. http://www.rtb f.be/cap48/
25. http://www.un.org/ru/youthink/disabilities.shtml
26. http://www.un.org/russian/disabilities/countriesconv.asp