HUSSERL, PEIRCE, SAUSSURE, COȘERIU Știința generală a semnelor n -are o istorie lungă. Ideea (necesită ții) ei a apărut în mințile mai multor savanți… [605938]

DUMITRU -CORNEL VÎLCU

STRUCTURA SEMIOTICII:
HUSSERL, PEIRCE, SAUSSURE, COȘERIU

Știința generală a semnelor n -are o istorie lungă. Ideea (necesită ții) ei a apărut în
mințile mai multor savanți (aici se va vorbi despre cei mai importanți trei) la tre ce-
rea dintre secolele XIX și XX. Vom număra, nu peste multă vreme, 150 de ani de
la primele scrieri dedicate acestei probleme de către Charles Sanders Peirce1. Între
timp, mai ales în partea ei aplicativ -productivă (în analiza textelor, verbale și nu
numai, ca și în proiectarea -de-texte, în publicitate spre exemplu), disciplina și -a do-
vedit pe deplin imensa utilitate practică. Cât privește teoria, nu ex istă astăzi uni ver-
sitate/facultate (cel puțin în științele umane) care să nu aibă specialiști sau chiar de –
partamente dedicate domeniului, care la rându -i s-a specificat în atâtea subdisci pli-
ne (semiotica mass -media ; semiotica filmului; semiotica artel or plastice; semiotica
literară etc. etc.), încât ceea ce voi încerca aici mai jos poate părea o absurditate.
Intenția acestei scurte contribuții e să răspundă întrebării: ce (mai poate) ține la –
un-loc teoria semnelor? În căutarea unui fundament – sau, și mai bine, a unui telos
– comun tuturor demersurilor semiotice, vor fi invocați, așa cum am sugerat deja,
pe de o parte „părinții” disciplinei; de cealaltă parte, a contemporaneității, sau mă –
car a unei istorii foarte recente și încă ne -conștientizate, voi așeza opinia unui sa –
vant care, în aparență cel puțin, vine oarecum din afară2 în această discuție: cea a
lingvistului Eugeniu Coșeriu.

1. Origini: trei proiecte semiotice
Există idei despre care se spune că, în anumite perioade, „plutesc în aer ” – e
oarecum în logica timpului lor ca ele să fie formulate primar, să devină temă de
discuție și să producă efecte însemnate. Fără a ști unul despre celălalt, trei gânditori
occidentali au proclamat, la finalul secolului XIX și începutul celui următor, nece –
sitatea unei științe, pe numele ei semiologie sau semiotică , a cărei sarcină a r fi fost
să clasifice liminar/ să înceapă studiul aprofundat al tuturor semnelor naturale și
umane. Charles Sanders Peirce (1839 –1914, în America), Ferdinand de Saussure
(1857–1913, în Elveția) și Edmund Husserl (1859 –1938, în Germania) au insistat
asupra ideii că, în modernitate, viața omului presupune o utilizare într -atât de largă

1 Articolul în genere acceptat drept prima publicație (cu tendință) semiotică a filosofului american
e On a New L ist of Categories (Peirce 1867 ).
2 Din afara, cel puțin, a paradigmei care nu doar că dă tonul, dar din interiorul căreia e oarecum
obligatoriu să privim astăzi semiotica: a pragmaticii . Cum bine se știe, E. Coșeriu – care dedicase cri –
tici ample și argume ntate structuralismului și gramaticii generative – a refuzat, fără a mai vrea sau a
mai apuca să motiveze explicit această decizie, să acorde credit pragmatismului ; vezi, de exemplu,
interviul acordat lui Lucian Lazăr (Coș eriu 1996 ). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

631
și complexă a semnelor, încât nici umanitatea, nici lumea obiectual -reală în care
aceasta trăiește/la care ea se raportează nu mai pot fi înțelese fără a înțelege pe de –
plin cum funcționează semnele.
Când însă au avut a caracteriza efectiv această funcționare, formația umană și
științifică a fiecăruia și -a spus din plin (și din greu) cuvântul: dincolo de consensul
privitor la necesitatea pomenitei științe, proiectele teoretice elaborate (sau măcar
schițate) de cei trei diferă categoric.
Ordinea în care voi prezenta aici aceste contribuții nu va fi cea cronologică, ci
una care privește gradul de… revoluț ionarism privitor la răspunsul dat întrebării: la
ce folosesc semnele? Vom vedea, astfel, că 1) Husserl e, în fond, cel mai „cu-
minte”/conformist, are o concepție asemănătoare cu ceea ce, probabil, tindem și azi
să gândim la un mod destul de naiv; 2) Peirc e vine cu idei surprinzătoare, punând
în evidență o utilitate întrucâtva neașteptată, dar masivă a semnelor în ra port cu
existența noastră practic -futurologică; iar 3) pentru a -l înțelege și accepta pe
Saussure, e nevoie de o capacitate de abstractizare/ filosofare mai mare, capa bilă să
ignore sau chiar să contrazică lucrurile pe care credeam a le ști despre sem ne și
limbaj.
1.1. Husserl și „logica semnelor ”
Fenomenologia – cu siguranță, cel mai important curent filosofic al secolului
XX – e, oricum am lu a-o, „marca înregistrată ” cu care gânditorul ce ne preocupă
acum s -a înscris, indelebil, în istoria marii culturi occidentale. Însă ea e un produs
târziu (primele publicații care o anunță – Husserl 1911/1994, 1913/1998 – apar du –
pă ce autorul împlinise 50 de ani) și, tocmai, vine oarecum în contrast cu o (schi ță
de) teorie a semnelor care privea, inevitabil, medierea pe care acestea o operează în
relația noastră cu lumea. E evident că intenționalitatea și intuirea esenței (sau, dacă
vrem, epoché transcende ntală și reducția eidetică ), cei doi piloni ai feno menolo-
giei husserliene, presupun, în straturi diferite ale constituirii, o viziune mo nistă.
La această poziție de maturitate, Husserl a ajuns numai după serioase tribula ții
(științifice) personale. Format și afirmat, inițial, ca matematician, el pare să fi
trecut, în jurul vârstei de 25 de ani, printr -o criză de neîncredere în semnificațiile
real-empirice ale aritmeticii. Soluția a fost reorientarea spre un studiu aprofundat al
filosofiei, mai exact al psihologiei ( „din punct de vedere empiric ”) dezvoltate de
către Franz Brentano. Avem de -a face, așadar, cu clasicul dualism carteziano -empi-
rist, a cărui rezolvare kantiană urma a fi respinsă de către Husserl tocmai fiindcă
menține distincția drastică , „fără amestec ”, între sensibilitate și intelect: pe de o
parte, un domeniu al formalului pur; pe de altă parte, multitudinea concretă a fe no-
menelor în fizicitatea lor. Și, pentru o scurtă vreme, soluția pe care a găsit -o viito –
rul fenomenolog a fost, m ăcar ca potențialitate, triadică: pe lângă studiul, vechi de
secole, al conceptelor general -universale, respectiv al realiilor individuale, el a sus –
ținut necesitatea unei științe a instrumentelor de mediere între aceste extreme.
E vorba de anul 1890 și de lucrarea (niciodată terminată sau publicată) Zur
Logik der Zeichen (Semiotik) (Husserl 1890/1993) – o tentativă oarecum ratată și Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

632
care, spre deosebire de cele ale lui Saussure sau Peirce, nici n -avea să lase în urmă
o doctrină sau școală științifică. Dacă o discutăm, pe scurt, acum, e tocmai pentru a
sugera motivele nereușitei și , totodată , ale abandonării acestei căi de către Husserl.
Semnele, afirmă el, folosesc la economisirea muncii intelectuale , tot așa cum
uneltele și dispozitivele industriale folose sc la economisirea muncii fizice (ibidem ,
p. 30). Poziția semiotică de aici poate fi apropiată, cel puțin ca punct de plecare, de
cea pe care mai târziu avea s -o adopte pozitivismul. În linii mari, e vorba despre
faptul că orice sistem de semne ar trebui s ă aibă două dimensiuni sau componente:
1) o dimensiune reprezentațională, în care fiecare semn trimite la un anumit (tip de)
obiect(e) din realitate și 2) o dimensiune logic -calculatorie, care ne p ermite să lu –
crăm cu semne în locul obiectelor, obținând ac eleași rezultate ca și când am fi lu –
crat cu realitățile înseși.
Din păcate însă, în practică lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Ade –
sea, în comunicarea efectivă, semnele își pierd semnificațiile inițiale – un proces pe
care Husserl îl numeș te surogare (ibidem , p. 34). Acesta survine cu simpla tre cere
a timpului, fie odat ă cu depășirea barierelor inter disciplinare, fie în cadrul
procesului de complexificare – ca trecere de la semnele simple la constructele siste –
matice realizabile cu ajutoru l acestora. Exemplul preferat al autorului, în ce pri –
vește surogarea, e cel al conceptului de sferă: ne e cunoscută, din matematică, de –
finirea ei ca loc geometric al tuturor punctelor din spațiul tridimensional euclidian
egal depărtate de un punct centra l; însă omul de rând, atunci când aude vorbindu -se
despre o „sferă”, se gândește – arată Husserl – mai degrabă la „un fel de minge ”
(ibidem , p. 33). La fel se poate întâmpla, și din păcate chiar se întâmplă, de cele
mai multe ori, cu toate celelalte semne folosite de om în comunicarea social ă. Se
ajunge, astfel, la semne/ concepte ce nu mai (pot) conține exclusiv și complet date
autentice despre realitate. Un alt exemplu husserlian celebru e cel al Africii (ibi-
dem, p. 35): nimeni nu a văzut, „trăit” vreodată „obiectul” Africa în totalitatea lui
perceptibilă (deci cu adevărat reprezentativ -inteligibilă).
Nu e greu să ne dăm seama că formidabilul instrument care este calculul logic
(aici: semiotic) își poate pierde, în condițiile semnalate de către Husserl, e xacti tatea
– dacă nu chiar și decidabilitatea. Dacă de la începutul până la finalul gândirii
conceptele își modifică referința… și cu atât mai mult dacă se produc, în cadrul
acestui proces, concepte care nu mai au propriu -zis referință, avem – evident – o
foarte gravă problemă. Iar aici principalii vinovați spre care tânărul Husserl arată
cu degetul sunt, pe de o parte, tendința psihologică a oamenilor de a raționa ne -ri-
guros (ibidem , p. 37–38), și, pe de altă parte , mediul semiotic cel mai surogant cu
putință, care nu e altul decât limbajul natural3.
Recapitulând: funcția fundamentală a semnelor e de a reprezenta riguros o rea li-
tate/a permite prelucrarea simbolică, în gândire, a acesteia, fără ca rezultatele (sin –
tetice) la care se ajunge să -și fi pie rdut din reprezentativitate. Iar incapacitatea

3 „În ce sens limba f avorizează gândirea, iar, pe de altă parte, o frânează – iată ceea ce este dezbă –
tut astăzi în orice logică ce tinde spre o eficiență practică ” (ibidem, p. 48). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

633
noastră de a duce până la capăt, în viața reală, această funcție e un (dublu) defect
funciar , atât al ființelor noastre individuale, cât și al principalului nostru mijloc de
comunicare, limba.
Soluția găsită ad-hoc de către Husserl e, pur și simplu, instituirea (pentru viitor
a) unei mult mai mari rigurozități (ibidem , p. 42) în construirea atât a semnelor in –
dividuale, cât și a sistemelor formale ce le guvernează combinatorica; dar, cu nos-
când evoluția ulteri oară a acestui gânditor, știm că , în fond , recomandarea lui forte
va fi, tocmai, abandonarea (cel puțin provizorie, dar metodică, de stil cartezian, a)
tuturor medierilor și prejudecăților generate de acestea – prin recursul la trăirea fe –
nomenologică pură , ca intenționalitate și eidetică.
1.2. Semnele simbolice și pragmatica
Tot semiotică se numește și știința pe care o propune Charles Sanders Peirce;
însă un lucru care deosebește din start această teorie de celelalte două e că ea nu
privește înseși semnel e, ci semiozele . Acestea nu sunt niște entități stabile, ci pro ce-
se aflate, propriu -zis, în continuă desfășurare, obligatoriu triadice – în măsura în
care implică un semn ( representamen ), un obiect și un interpretant4.
În plus, deși pornește de la preju decăți asemănătoare celor ale lui Husserl, mai
cu seamă cea privind funcția de reprezentare a semnelor, filosoful american evită
fundătura în care avea să cadă cel german. Astfel, în doctrina propriu -zis
pragmatică, semnele (sau cel puțin categoria cea mai importantă din interiorul tri –
partiției semiotice, simbolurile ) nu mai pot fi „citite” ca semnificând, trimițând la o
realitate prealabil -existentă. Dimpotrivă, utilizarea și înțelegerea lor trebuie să
meargă în linia (celor două formulări ale) maximei pr agmatice:
„Să se determine ce efecte care ar putea avea o relevanță practică rațional imagina bi-
lă socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci conceptul pe care îl avem despre
aceste efecte este întregul concept pe care îl avem despre acest obiect ” (Peirce
1878/1990, p. 143),
respectiv
„Întreaga semnificație intelectuală a unui simbol oarecare constă din totalitatea mo –
durilor generale de conduită rațională care, în funcție de toate împrejurările și dorințele
posibile, ar decurge din acceptarea s imbolului” (Peirce 1905/1990, p. 202).
Cu alte cuvinte, funcția fundamentală a (utilizării) semnelor nu mai e să descrie
stări de fapte deja existente, ci să provoace reacții acționale din partea destina tari-
lor. Un semn lipsit de referent concret, dar î n care comunitatea crede cu putere va fi
mai real -semnificativ decât unul perfect adecvat re -prezentării realității, dar care, să
zicem, nu e băgat în seamă. Ceea ce nu produce efecte nu funcționează, în fapt,

4 „Un semn sau un representamen este un prim care întreține cu un secund, numit obiectul sâu, o
relație triadică atâ t de autentic â, încît ea poate determina un te rț, numit interpretantul sâu, să întrețină
cu obiectul său aceeași relație triadică pe care o întreține el însuși cu acel obiect. Relația triadic ă este
autentică, adică cei trei membri ai s ăi sînt legați împreun ă într-un mod ireductibil la vreun complex de
relații diadice” (Peirce 1897 –1906/1990, p. 285). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

634
semiotic… , iar asta înseamnă că nu este semn , iar trimiterea lui spre obiect e in ac-
tivă, punându -l pe acesta din urmă în invizibilitate.
Nu e de mirare atunci că, potrivit lui Peirce, prin acțiunea, în cadrul tria dei
(semiozei), a representamen -ului se produce o dedublare a obiectului și „survin” nu
mai puțin de trei tipuri/ dimensiuni ale interpretantului5.
Pe de o parte, obiectul imediat , „obiectul așa cum ni -l arată semnul ”, capătă o
radicală întâietate asupra celui dinamic, obiectul așa cum se găsește el ( dacă se gă –
sește) în realitatea ex tra-semiotică. Realist -moraliștii educați în vechea metafizică
europeană (printre care se numără și autorul articolului de față) au, în mod normal,
o reacție de puternică reticență în raport cu această stare de fapte: eticheta (și recla –
ma) unui produs de vine mai importantă decât calitățile intrinseci ale acestuia, iar
interpretarea/ prezentarea unui eveniment în presă, inevitabil distanțată de ceea ce
eram obișnuiți a numi conținutul real al acestuia, se impune drept realitate domi –
nantă. Poststructuralișt ii s-au grăbit să vorbească despre feno – și genotext ( Julia
Kristeva), simulacre ( Jean Baudrillard ), societate a spectacolului ( Guy Debord )
etc., sublini ind preeminența productivă a ceea ce Peirce ar fi numit semioză asupra
produsului semnic (a textului nu-neapărat -verbal) și, inerent, asupra obiec tua-
lităților strict empirice care îi vor fi stat acestuia la origine. Ba chiar un important
semiotician, Umberto Eco, a avut nevoie să teoretizeze mai întâi (când venea
dinspre teo riile comunicării, inerent saussuriene) Opera deschisă , pentru ca abia
după ce -l aprofundase pe Ch. S. Peirce să poată scrie Limitele interpretării .
Aceasta , fiindcă explozia și dominanța interpretanților e, mai ales în (post)mo –
dernitate, un fenomen evident, pentru care teoria fil osofului american pare a fi fost
mult mai pregătită decât structuralism -generativismul. Potrivit lui Peirce, avem de –
a face cu: 1. interpretantul imediat (numit și emoțional), o reacție cvasi reflexă a
interpretului (când ne plimbăm liniștiți pe o stradă ș i din spatele unei porți latră
neașteptat un câine, oricare dintre noi va tresări); 2. interpretantul dinamic (zis și
energetic) – un întreg proces de gândire emoțional -rațională care, ca să folosim o
expresie neaoșă, întoarce pe toate părțile evenimentul și 3) interpretantul final, care
e un gând stabilizat (de exemplu „câinii latră, nu e mare lucru ”), o acțiune în real
(mă întorc, sun la poartă , vorbesc cu proprietarul), un alt semn (rostesc, în mijlocul
trotuarului, câteva cuvinte tari) sau, cel mai bine – zice Peirce – o obișnuință
comportamentală (un tipar de acțiune ce șterge întrucâtva raționarea, re -aducân –
du-ne la acte cvasi reflexe… , ca atunci când ne antrenăm pentru un sport sau o me –
serie manuală).
Și, da, Peirce recunoaște că un pericol fundame ntal ce planează asupra oricărei
ființe umane e ca ea să rătăcească în gândirea -fără-sfârșit, nereușind să iasă din
stadiul 2, al interpretantului dinamic –această „boală” a umanității e numită

5 Pentru dări de seamă subtile și cuprinzătoare privitoare la aceste distincții și alte concepte
peirceiene ce „fac sistem” cu ele ( ground , semnificație ), vezi ca p. Fundamentele semiozice ale coo pe-
rării textuale în Eco 1991, ca și ca p. Semioza textuală și modelul peirceian , în Vlad 2000 , p. 19–42. Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

635
semioză nelimitată6. Însă gândirea sa întotdeauna practică îl determină pe filosof să
sublinieze:
„Singurul mobil al gândirii în acțiune e acela de a aduce gândirea la repaus; și tot
ceea ce nu se referă la convingere [interpretant final, nota mea – D.-C.V.] nu este parte a
gândirii înseși” (Peirce 1878/ 1990 , p. 139).
1.3. [Lingvistica și] semiologia
Oarecum paradoxal, celebru î ntre cele trei este proiectul saussur ian, în fapt cel
mai puțin dezvoltat. Cum bine știe oricare cercetător în științele umane, avem de -a
face cu vreo două pagini în celebrul său Cours… (vezi Saussure 1913/1998, p. 41–
42), cărora li s -au adăugat, nu de multă vreme, câteva fragmente destul de obscure
din Écrits de linguistique générale (Saussure 2002) , editate după descoperirea, în
1996, la Geneva, a unor manuscrise inedite.
Chestiunea sauss ureiană a semiologiei presupune, în aparență măcar, o circula –
ritate: pe de o parte ( „cantitativ” vorbind), semnele/ textele lingvistice reprezintă
doar o parte a teritoriului, mult mai extins și variat, al viitoarei semiologii (la rân –
dul ei subordonată ps ihologiei sociale). Dar, pe de altă parte, limba reprezintă mult
mai mult decât un mijloc oarecare de comunicare – ea este mediul însuși în care
(sau materialul primar cu care) se constituie gândirea. Din simplu subdomeniu al
semio logiei, lingvistica devi ne brusc o bază de studiu pentru aceasta, fiindcă limba –
jul e modelul prin excelență pentru orice tip de sistem de semne (vezi Saussure
1913/ 1998, p. 41–42).
Firește, un rol crucial îl joacă aici descoperirea și afirmarea saussuriană a ar bi-
trarității se mnului lingvistic, sau , pentru a fi și mai exacți , a valorii lingvistice (con –
stituite negativ -opozitiv, într -un sistem care e o formă , nu o substanță (ibidem ,
p. 127). Fiindcă, dacă ducem până la capăt consecințele teoriei saussureiene a lim –
bii, atât ide ea (să -i spunem, pentru necesitățile noastre de aici, pozitivist -husserlia –
nă) că ea ar trebui să reflecte realitatea, cât și cea (peirceiană) potrivit căreia sem –
nele mobilizate în semioză (spre exemplu, limba în vorbire) contează mai mult în
efectele dec ât în conținuturile lor sunt, întrucâtva, puse în suspensie.
Pe de o parte, există o ruptură formidabilă între reprezentaționalism și teoriile
structuraliste, datorată tocmai faptului că semnele fundamentale, cele ale limbii,
sunt arbitrare; ele nu înlocu iesc obiectele în gândire, ci – dimpotrivă – constituie
primar o gândire care de -abia apoi poate fi raportată la lucruri. Pe de altă parte, o
semiotică de tip structural(ist) va atrage inevitabil atenția asupra vidului persistent,
în pragmatica strict acți onalistă, între viitorul (măsurabil doar după ce se va fi în –
tâmplat, al) conduitelor influențate de semn și funcționarea însăși (aici și acum,
prin raportare la sistem -ca-întreg) a acestuia.

6 „[Un semn este] ceva care face ca altceva ( interpretantul său) să se refere la un obiect la care el
însuși se refer ă (obiectul său) în același fel, interpretantul devenind la r ândul său un semn și așa mai
departe ad infinitum ” (Peirce 1897 –1906/ 1990 , p. 274). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

636
1.4. Synopsis
Compararea atentă și completă a acestor trei teori i ar trebui să ocupe pagini
întregi; aici vom schița doar câteva idei importante:
● Toți acești teoreticieni subliniază necesitatea stringentă a unei științe gene –
rale a semnelor: viața socială modernă se găsește în impas, e tot mai greu in –
teligibilă cât ă vreme nu avem o astfel de teorie – și o practică analitic -pro-
ductivă dezvoltată pe seama ei. Ideea care, mai mult sau mai puțin ex plicit, îi
motivează pe tustrei e că toată gândirea umană se face în semne – că, în
consecință, ele (și „logica” lor) determină în mod categoric structura subiec –
tivă, intersubiectivă și în cele din urmă obiectivizată a cunoașterii , deci și a
lumii așa cum o știm noi.
● Cum spuneam, formația intelectuală joacă un rol important în modul cum se
organizează, în cele din urmă, cele trei proiecte. Avem de -a face cu repre –
zentanți ai celor trei tipuri fundamentale de științe7: un matematician
(Husserl), un „inginer” (Peirce) și un filolog (Saussure). Cum era și firesc,
noua știință imaginată de către fiecare poartă însemnele probl ematicii res –
pectivelor domenii: ce semnificație reală au semnele sistemelor strict logic –
formale? (Husserl); ce efecte putem obține , și cum, prin uti lizarea reală a
semnelor? (Peirce); cum se constituie, autonom față de realitatea atât su –
biectivă, cât și obiectivă, domeniul și semnificația textelor? (Saussure).
● O modalitate destul de spectaculoasă, dar deloc întâmplătoare, de a caracteri za
diferențierea dintre cele trei semiotici e să o raportăm la dimensiunile cla sice
ale axei timpului. Semiotica lui Husserl se relaționează cu trecutul: semnele re –
prezintă ceva care e deja aici, și marea dramă care apare e atunci când ele își
trădează (cel puțin ca exactitate) funda(ment)area. Pentru Peirce , important e
doar viitorul (în termenii de azi, am spune c ă poziția lui e melio rist-futuro-
logică) – problema cea mai dific ilă rămânând cea a măsură rii/evaluării sem –
nificației , câtă vreme efectele semiozei nu s -au produs încă. În fine, func –
ționalitatea sistemului semiologic (de la Saussure) e întot deauna prezentă
(sincronică ): el ne poate arăta cum și ce semnifică semnele, dar mai puțin ce
legătură au produsele acestei semnificări, ca întemeiere sau conse cințe, cu
lumea reală, „extralingvistică ”.

2. Semiotica actuală ca dominanță a pragmaticii
Astăzi, șt iința generală a semnelor (mai ales în aplicațiile ei concrete) este radi –
cal controlată de că tre teoriile și metodele investigative de tip pragmatist. Există,
pentru aceasta, o explicație istorică și una sistemică.
Prima e simplă în exprimare, deși compl exă în nenumăratele amănunte și in flu-
ențe care ar trebui pomenite: secolul XX a fost, în științele limbajului, dominat de

7 Așa cum le -au separat Aristotel, G. Vico și – în descendența lor mărturisită – înteme ietorul
lingvisticii integrale (c f. Coseriu 1994 , p. 23, în cadrul conferinței intitulate Filosofia limbajului ):
științe 1. naturale, 2. pur formale, logico -matematice, 3. culturale (umane, ale spiritului). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

637
patru paradigme fundamentale, dintre care trei s -au înlocuit, în timp, una pe cea –
laltă: structuralism (mai ales în deceniile 6 –7), gramatică generativă (după ’ 65,
până spre anii optzeci), pragmatică (de atunci până azi și, foarte probabil , o bună
bucată de vreme de -aici înainte). În paralel cu constituirea lingvisticii transforma –
ționale, Eugeniu Coșeriu a dezvoltat o alternativă – lingvistica integrală – la toate
cele trei „școli” de gândire lingvistică anterior menționate. Această teorie e însă,
cel puțin deocamdată, departe de a fi înlocuit pragmatica în ce privește dominanța.
Explicația sistemică e, cel puțin în ce privește semioti ca, și ea elementară (și
prin aceasta foarte convingătoare): dintre paradigmele menționate, singura care se
auto-asumă, din start, ca fiind mult -mai-mult-decât -lingvistică e pragmatica. Astfel,
dacă direcția „integrată” deschisă de un Oswald Ducrot asumă, dar și depășește
radical moștenirea saussureiană și structuralistă, mișcându -se dinspre analiza
semnificați ilor limbii către cea a sensului discursului (ca enunțare, eveniment)
(Moeschler –Reboul 1994/1999, p. 72–82), în pragmatica „radicală” (cognitivă), de
tip Dan Sperber și D eidre Wilson, se specifică din start că limba e doar unul (și nu
obligatoriu cel mai important) dintre sistemele de input informațional, în vreme ce
obiectul cercetării trebuie să îl constituie capacitatea și mecanis mele inferenți ale cu
ajutorul cărora modulul central, pragmatic (ibidem , p. 83–94), al creierului/ cog-
niției face sens în înțelegerea/ modificarea realității.
Cu alte cuvinte, modelul semiotic inerent -dominant e unul ale cărui sorginți (și
a cărui filosofie mai mult sau mai puțin ascunsă, însă întotdeauna influentă) trebuie
căutate în opera (și viziunea) lui Charles Sanders Peirce.

3. Semiotică vs hermeneutică a textului
Ajunși în acest punct al discuției, va trebui să observăm că avem o problemă.
Ca să fie (cât mai) pra ctică (a se citi: utilă), semiotica ar trebui să ne dea trasee –
le, cât mai scurte și desfășurate după hărți cât mai sistematic -precise, de citire a ori-
cărui text (iar aici acest cuvânt trebuie înțeles în sensul cel mai larg: a oricărei ma –
nifestări materi ale cu caracter sau măcar potențialitate semiotică). Semiotica ideală
ar fi, astfel, o știință descriptiv -taxonomică (în ce privește mijloacele de expresie/
constituție semnică) și normativă (în ce privește capacitatea noastră, ca destinatari
ai unor proce se de comunicare, de a pricepe corect și exact ce ni se „spune”). Ulti –
mativ, scopul ei esențial ar fi să reducă interpretarea (virtuala și adesea reala ei
multiplicitate) la decod(ific)are. Iar „dincolo”, pe latura productivă, ea ar fi simila –
ră cu o reto rică (post)modernă, oferind utilizatorului un ansamblu cât mai variat și
efectiv de tehnici persuasive8.
Or, acest efort de limitare a interpretării pune pragmatica în contrast cu o dis ci-
plină mai întâi teologică, mai apoi filologic -filosofică tradiționa lă în istoria occi –

8 Privite din afara filosofiei pragmatice, aceste a ar putea fi – și sunt adesea – numite tehnici de
manipulare . Dar aceasta e o reminiscență a modului de a gândi rațional -moralist al vechiului conti –
nent, pe care – tocmai – Ch. S. Peirce se străduia să -l depășească. Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

638
dentală: cu hermeneutica . Mai ales prin instanțierile ei mai târzii (de la un
Schleiermacher la Gadamer sau Ricoeur), aceasta recunoaște și afirmă pluralita tea
interpretărilor nu doar ca pe o posibilitate -limită, ci ca firescul însuși. E o si tuație
oarecum paradoxală, fiindcă știința (sau arta) care vine dinspre semnele lingvis tice,
hermeneutica, insistă asupra variabilității lecturilor posibile, pe când cea care vine
dinspre multiplicitatea situațiilor concrete, semiotica, e în căut area unei reduc ții cât
mai radicale a interpretării.
În demersul nostru de aici însă, contează mai puțin relevarea acestui paradox, cât
menționarea unei posibile soluții privitor la relația dintre semiotică și hermene utică .
Cum bine știm, Eugeniu Coșeriu vorbește despre două raporturi semiotice, dez –
voltate în interstițiile (și, mai cu seamă, în autoconstituirea actului lingvistic) dintre
cele trei planuri ale limbajului9:

Primul raport semiotic (trecerea de la limbă la vorbire și constituirea „lumii” de-
signaționale plecând de la semnificate, prin procedeele actualizării -determinării și
cu utilizarea cadrului/ entornos (Coseriu 1955/1967, passim ) este, în linii esențiale,
codic. Pe de o parte, emiță torul aplică reguli deja specificate fie în sistemul l imbii
(ca semnificate în sensul clasic, structuralist al cuvântului), fie în tradiția utilizării
ei (ca semnificate „procedurale”, cum le numește pragmatica integrată/ teoria dis –
cursului). De cealaltă parte, destinatarul se află, realmente, în postura p asivă despre
care vorbea Saussure în Cours… – dacă mie, vorbitor nativ de română și care n -am

9 Privitor la diferențierea între pri mul și cel de -al doilea raport semiotic, vezi Coseriu 1981/1997,
p. 75–77.
Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

639
urechile astupate, îmi vorbește cineva despre o portocală albastră, cubică, nu voi
putea (în ciuda incon sistențelor clare cu realitatea) să -mi imaginez, în pr imă
instanță, un măr „normal”, verde -gălbui. Vorbirea își produce propria designare10 –
și mai întâi voi înțelege ce stare de fapte îmi e descrisă (mai exact: constituită) și
abia pe urmă, eventual, mă voi gândi că nu există portocale albastre.
Dar deja acea stă gândire, ca și eventual toate reacțiile mele discursiv -practice,
țin de cel de -al doilea raport semioti c. Aici pasivitatea mea dispare și mă trezesc
„aruncat” în domeniul interpretării totodată libere și responsabile. Adic ă: nu există,
propriu -zis, nic io interdicție ca eu să înțeleg orice, dar trebuie și să fiu pregătit a
justifica argumentativ interpretarea particulară pe care o produc.
Pentru a stabili o corelație cu ce afirmam mai sus: tratarea științifică a primului
raport semiotic este [de]codifica re – ea se supune idealului semiotic al unicității ,
indiferent dacă investigăm în amontele designării spre a găsi procedeele determină –
rii și ale cadrului, sau ne postăm în poziția emițătorului și re -constituim codic
producția vorbirii. În schimb, oricât de descurajantă ar fi această veste pentru
semioticieni, cel de -al doilea raport semiotic ne pune, cel puțin ca receptori, într -o
poziție ire ductibil hermeneutică : trebuie să acceptăm din start că interpretarea
noastră e una dintre cele posibile și să-i justificăm posibilitatea/probabilitatea/ chiar
autoritatea prin constituirea unei… alte argumentații discursive.

4. Peirce/ Coșeriu: paralelă și contrast
4.1. Să ne amintim, folosind de data aceasta și o ilustrare grafică, modul în care
înțelegea Charles Sanders Peirce semioza :

10 Am argumentat această idee, spre exemplu, în Vîlcu 2002 –2003, p. 148–151.
Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

640
Caracteristica fundamentală a acesteia, cum am mai spus, e de a fi un proces
(potențial) fără oprire, pentru simplul fapt că interpretantul final poate fi și chiar
este, adesea, declanșator înspre o nouă triadă. Cât despre faptul că am ales a figura
individul uman (ma rcat cu un semn, mereu deschis/ activ, al întrebării) în interiorul
triadei semiotice… aici, probabil că Ch. S. Peirce, care milita mereu pentru totala
de(z) -antropomorfizare a semioticii, n -ar fi fost foarte mulțumi t. Oricum însă, e
mai judicios să plasăm subiectul/ eul acolo decât în postura pe care filosoful ameri –
can i -o interzicea în mod explicit: cea a interpretantului, care, insistă Ch. S. Peirce,
nu trebuie confundat cu interpretul. Cel de -al treilea actant al semiozei nu e un om
(asta ar denivela sistemul), ci un gând, o acțiune sau un alt semn.
Care e, așadar, locul nostru ca subiecți ai activității semiotice, dar și ca savanți/
analiști preocupați de explicitarea ei? Avem, tocmai datorită reticenței explicite a
filosofului, destul de puține indicii pentru a răspunde acestei întrebări; cele mai
prețioase/grăitoare dintre acestea par a fi cele care țin de misteriosul teren al meta –
fizicii peirceiene – mai precis, faimoasele sale categorii cenopitagoreice (sau fane-
roscopice ).
Primeitatea ( Firstness ), Secunditatea ( Secondness ) și Treitatea/ Terțiaritatea
(Thirdness )11 sunt concepte fundamentale care controlează, dacă se poate spune
astfel, din adânc întreg sistemul de gândire peirceian. Totul, în semiotică, este
triadic, de la însăși definirea semiozei la bazele și arhitectura clasificării sem nelor.
Spre a oferi doar un exempl u, celebru, criteriile potrivit cărora se des fășoară
această taxonomizare sunt: 1. după cum e ste semnul în el însuși ( adică o Primei –
tate); 2. după relația semnului cu obiectul ( ca Secunditate); 3. după cum interpre –
tantul vede semnul și relația lui obiectuală ( iar aici avem o Treitate). Mai departe,
în interiorul acelei subclasi ficări care domină și azi radical semiotica, iconul (bazat
pe o similaritate) se jus tifică în calitate de Prim, indexul (aflat în relație contiguă cu
obiectul său) e un Secund, iar simbolul (convențional) e un Terț.
Cum, însă, toată gândirea noastră se desfășoară în simboluri (iconii sau indecșii
ne pot prilejui conta ctul cu realitatea empirică, însă cu aceste tipuri de semne nu se
poate face calcul logic sau inferențial), trebuie acceptat că omul se găsește din start
în Treitate12. Traducând această idee în termeni non -peirceieni, mediul nostru pri –
mar nu e cel natural -empiric: propriu -zis, înainte de a ne afla printre obiecte, noi
trăim printre semne. În ce privește întrebarea, aproape imposibil de oprit: cât de

11 Începem cele trei cuvinte cu majusculă, fiindcă Peirce însuși le nota astfel.
12 „Pentru mine, care de p atruzeci de ani examinez problema din toate punctele de vedere pe care
le-am putut afla, neputința Secundității de a acoperi tot ceea ce se găsește în intelectul nostru este atât
de evidentă, încât nu văd cum aș putea convinge pe cineva care nu ar fi deja convins de aceasta. Și
totuși, constat că un mare număr de gânditori încearcă să construiască un sistem fără să pună vreo
treitate în el. Printre ei sunt unii din prietenii mei cei mai buni, care recunosc ei înșiși că îmi sunt în –
datorați pentru anumite id ei, dar care nu și -au însușit niciodată lecția cea mai importantă. Firește, este
foarte bine ca Secunditatea să fie investigată în profunzime. Doar în felul acesta se poate pune în evi –
dență caracterul indispensabil și ireductibil al Treității, deși pentru cel care este dotat pentru a o în țe-
lege este suficient să se spună că nu putem obține o ramificație a unei linii punând o linie în prelun gi-
rea alteia” (Peirce 1897 –1906 /1990, p. 234). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

641
mare e prăpastia pe care ele, semnele, și condiția semiotică pe care ele ne -o im-
pun, o sapă între noi și re alitatea reală? – ea e, tocmai din punct de vedere prag –
matist, absurdă.
Semiotica peirceiană se izolează , astfel, oarecum paradoxal, tocmai de ființele
concrete a căror viață (și „condiție”) este, în fond, eminamente semiozică. Iar dacă
există o slăbiciun e majoră a, altfel excepționalei, științe generale a semnelor așa
cum a gândit -o filosoful american – ea constă în nonconștientizarea statutului ei
epistemologic de știință a culturii .
4.2. Radicalitatea schimbării de viziune (privind realitatea lumii și a viețuirii
umane raportate la ea) inerentă în semiotica peirceiană a Treității rămâne, totuși,
foarte puțin transparentă. Aceasta se datorează, desigur, și vremelniciei cu care a
apărut ea, istoric vorbind – avea să fie nevoie de un Cassirer, un Gadamer , un
Ricoeur etc. pentru ca rolul determinant, în constituirea oricărei fenomenalități
inteligibile, al sistemelor simbolice să înceapă a fi recunoscut. Dar și Peirce însuși
poartă, dacă putem spune astfel, o „vină” pentru întârzierea cu care avea să fie
înțeles (a trebuit să treacă mai bine de un secol înainte ca ling vistica modernă să
redescopere/ să valorifice formidabila lui contribuție): orientarea lui spre semio tică,
„venirea” lui în acest teritoriu au fost ale unui realist (empirist)13 inițial -convins că
undeva, la capătul efortului de dare -la-o-parte a vălurilor constituite de semne și de
incompletitudinea cunoașterii, va descoperi o lume substanțială, autosufi cientă. În
foarte mare măsură, așadar, descoperirile fundamentale pe care le -a făcut (rolul
simbolurilor, maxima pragmatică, categoriile cenopitagoreice – în principal
Treitatea) au venit în contra a ceea ce el căuta. Avem, aici, și o explicație pentru
îndelungatul con -de-umbră în care a stat această parte a gândirii sale, dar și un mo –
tiv în plus de admirație: onestitatea intelectuală a acestui savant a fost exemplară,
în măsura în care el a acceptat și prezentat cu acuratețe răsturnarea de perspectivă
căreia îi fusese supus.
Din acest punct de vedere, Eugeniu Coșeriu a fost radical avantajat. Tră itor
„după” Ferdinand de Saussure, cunoscător și adept al ideilor humboldtiene privind
răsturnarea și relativitatea lingvistică, gânditor contemporan cu (și pe deplin auto –
inițiat în) feno menologia transcendentală, în fine, cunoscător al operei corifeilor
moderni ai ști ințelor culturii, pomeniți în alineatul precedent, lingvistul român n -a
avut a face alt ceva decât o (ce -i drept, magistrală) sinteză a tuturor acestor idei.
Temeliile acestei sinteze sunt ideea funcției semnificative ca motor fundamental (și
telos intrinsec) al limbajului ( logos semantikos ), ca și cea a trihotomiei planurilor –
universal, istoric și individual.
O semiotică integra l(ist)ă, propriu -zis, nu există și nu e câtuși de puțin clar că
savantul român ar fi acceptat așa ceva. Unul di n punctele forte ale teoriei lin gvis-

13 „Realul, așadar, este cel la care duc în cele din urmă informația și raționarea și care, de aceea,
este independent de capriciile mele sau ale dumneavoastră. Astfel, originea însăși a conceptului reali –
tății arată că el implică în mod esențial ideea unei comunități […] fără limite precise și capabilă de o
creștere def inită a cunoașterii” (Peirce 1968/1990, p. 103). Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

642
tice coșeriene e tocmai faptul că ea își fixează întotdeauna, cu claritate și strictețe,
propriile limite. Conceptele și viziunea ei (în ansamblu, ca și în amănunt) sunt cu
adevărat operatorii doar în domeniul limbajul ui uman ca limbă, vorbire și text… , iar
în cazul acestuia din urmă, doar atât cât ne păstrăm în zona semanticului, fără a
trece în apofantic, pragmatic sau poetic – direcții (secundare, adăugate) de intențio –
nalitate ale utilizatorului/ vorbitorului, nu a le limbajului însuși.
Putem oare extrapola dinspre simpla utilizare a unui termen (așa cum am spus,
„mișcările” actului lingvistic între planuri sunt numite de către E. Coșeriu raporturi
semiotice ) înspre schițarea unei științe „coșeriene ” a semnelor -în-general? Aceasta
e o întrebare mult prea dificilă, căreia nu i se poate răspunde aici. Mai mult: acestei
întrebări nu i se poate răspunde declarativ, ci doar prin tentative efective de con –
strucție a unei atari semiotici.
Ce putem însă face – și am anunțat d e la început această intenție – e să mențio –
năm cum s -ar vedea, din punct de vedere integralist, activitatea semiotică umană.
Am arătat deja, mai sus, că primul raport semiotic e esențialmente codic (sunt așa –
dar șanse mult mai mari, pentru o știință descr iptivă care se dorește sistematică,
să-l abordeze pe acesta), pe când cel de -al doilea e hermeneutic. Or, această recu –
noaștere/statuare de către E. Coșeriu a libertății/ responsabilității individului vorbi –
tor (și… ascultător -înțelegător) în configurarea sensului (conținut specific al pla nu-
lui textual) poate fi, și în opinia noastră trebuie pusă în corelație cu noțiunea inter-
pretantului și cu teoretizarea, în filosofia peirceiană, a situării noastre într -un uni –
vers dominat de Treitate.
Diferența rezid ă, evident, în faptul că integralismul nu afirmă niciodată vreo ad –
versitate față de antropomorfismul (sau, dacă vrem, față de caracterul antropo -logic
al) teoriei lingvistice (și potențial semiotice), ba dimpotrivă. Cele două raporturi se –
miotice nu se fa c fără om (chiar dacă din schematizarea lor propriu -zisă acesta lip –
sește). La fel ca în schematizările structuralis te (dar depășind tocmai anti -umanis-
mul inerent mai ales „ortodoxiei ” saussureiene), există o poziție „la stânga” și una
„la dreapta ” actului lingvistic. Atât doar că la Coșeriu aceste poziții nu sunt ale
unui emiță tor/receptor care fac o simplă activitate codică, ci aparțin unui construc –
tor-de-lumi (și mai ales de sens) la polul productiv, unui interpretator -al-acestora
(și autor, oa recum în oglindă, al propriului sens) la cel receptiv. Iar ceea ce propriu –
zis „trece” de la unul la celălalt nu e, vorba lui Wilhelm von Humboldt, simplă
transmisie materială de informație (Humboldt 1835/1974, p. 195), ci incitare -reci-
procă -la-resemnificare. A întregului, a totului, cu fiecare vorbire -discurs, cu fiecare
semioză.

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
Coseriu 1955/1967 = Eugenio Coseriu, Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística
del hablar , în idem, Teoria del lenguage y lingüistica general , Gredos, Madrid, 1967, p. 282–323. Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Structura semioticii

643
Coseriu 1981/1997 = Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del
senso , La Nuova Italia Scientifica, Roma, 1997 .
Coșeriu 1994 = Eugeniu Coșeriu, Prelegeri și conferin țe (1992–1993 ). Ediție de E. Munteanu, I.
Oprea, C. Pamfil, A. Turcule ț, S. Dumistrăcel, Iași, 1994 ( supliment al „ Anuarului de lingvistică
și istorie literară” , XXXIII, 1992 –1993).
Coșeriu 1996 = Eugeniu Coșeriu, Ființă și limbaj . Interviu cu E. Coșeriu realizat de Lucian Lazăr, în
„Echinox”, 1996, nr. 10–12, p. 3–6.
Eco 1978/1991 = Umberto Eco, Lector in fabula , Editura Univers, București, 1991 .
Humboldt 1835/1974 = Wilhelm von Humboldt, La différence de construction du langage dans
l’humanité et l’influence qu’elle exerce sur l e développement spirituel de l’espèce humaine , în
idem, Introduction à l’oeuvre sur le kawi et autres essais , Seuil, Paris, 1974 .
Husserl 1890/1993 = Edmund Husserl, Despre logica semnelor (Semiotică) , în idem, Scrieri filosofice
alese , Editura Academiei R omâne, București 1993, p. 17–50 (Zur Logik der Zeichen (Semiotik) ,
scrisă în 1890, publicată în E. Husserl, Gesammelte Werke [Husserliana], vol. XII, Nijhoff, The
hague, 1970.
Husserl 1911/1994 = Edmund Husserl, Filosofia ca știință riguroasă , Editura Paid eia, București,
1994 (ediția originală : Philosophie als strenge Wissenschaft , in „Logos”, I, 1911, nr. 11, p. 289–
341).
Husserl 1913/1998 = Edmund Husserl, Idées directrices pour une phénoménologie et une philosophie
phénoménologiques pures , tome premier. Introduction générale à la phénoménologie pure ,
Gallimard, Paris, 1998 (ediția originală : Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomeno –
logischen Philoso phie, Erstes Buch . Allgemeine Einführung in die reine Phänomenologie , în
„Jahrbuch für Philosophie und phänomenologische Forschung” , I, 1913, nr. 1, p. [1]–323).
Moeschler –Reboul 1994/1999 = Jacques Moeschler, Anne Reboul, Dicționar enciclopedic de prag –
matică , Editura Echinox, Cluj -Napoca, 1999 .
Peirce 1867 = Charles Sanders Peirce, On a New List of C ategories , în Proceedings of the American
Academy of Arts and Sciences , VII, 1868, p. 287–298 (comunicare prezentată în 14 mai 1867).
Peirce 1878/1990 = Charles Sanders Peirce, Cum să facem ca ideile să ne fie clare , în Peirce 1990,
p. 131–157.
Peirce 1897 –1906 /1990 = Charles Sanders Peirce, Fragmente semiotice , în Peirce 1990, p. 268–331.
Peirce 1905/1990 = Charles Sanders Peirce, Ce este pragmatismul , în Peirce 1990 , p. 177–202.
Peirce 1968/1990 = Charles Sanders Peirce, Cîteva consecințe a patru incapaci tăți, în Peirce 1990,
p. 67–107.
Peirce 1990 = Charles Sanders Peirce , Semnificație și acțiune , Editura Humanitas, București, 1990 .
Saussure 1913/1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală , Editura Polirom, Iași,
1998 .
Saussure 2002 = Ferdi nand de Saussure, Ecrits de linguistique générale , Gallimard, Paris, 2002 .
Vîlcu 2002 –2003 = Cornel Vîlcu, De la semnificat la designat. Excurs despre logos semantikos , în
„Dacoromania ”, serie nouă, VII –VIII, 2002 –2003, p. 141–157.
Vlad 2000 = Carmen Vlad, Textul aisberg , Casa Cărții de Știință, Cluj -Napoca, 2000 .

THE STRUCTURE OF SEMIOTICS:
HUSSERL, PEIRCE, SAUSSURE, COSERIU
[Abstract ]

A comparison is sketched between three different and yet convergent projects for a "general
science of signs" – those pe rtaining to Charles Sanders Peirce, Edmund Husserl and Ferdinand de
Saussure – the main purpose being to rediscover and re -analyse the original basic questions (and
answers) which made this science not only possible, but utterly necessary. The main object of our
discussion is the role played by signs (human, intentional, especially linguistic signs) not merely in
expressing / describing states of facts or some brute reality already existent, but in the constitution Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut

Cornel Vîlcu

644
itself of what we use do call "reality". T owards the end, a fourth contribution, pertaining mainly to
text linguistics, is brought into light – the one of Eugenio Coseriu. His model of the double semiotic
articulation in texts allows us to elaborate a possible semiotic development for integral lin guistics and
to set it in parallel with Peirce ’s triadic theory of semiosis.

Cuvinte -cheie: semiologie , semioză , fenomenologie , pragmatică , structuralism , lingvistică inte –
grală.
Keywords: semiotics , semiology , semiosis , phenomenology , pragmatics , structu ralism , integral
linguistics.

Universitatea „Babeș -Bolyai”
Facultatea de Litere
Cluj-Napoca, str. Horea, 31
cornel.d.vilcu@lett.ubbcluj.ro
Provided by Diacronia.ro for IP 79.114.246.94 (2019-06-03 08:16:53 UTC)BDD-V688 © 2015 Argonaut
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)