C4586b227864898bcf53e5b45d08be [605906]

SINTEZA

DREPT CIVIL. TEO RIA OBLIGATIILOR

CAP.I. NO ȚIUNEA, CLASIFICAREA
ȘI IZVOARELE OBLIGA ȚIILOR

OBIECTIVE:

– Informarea și introducerea student: [anonimizat] :

– obligație
– raport juridic obliga țional
– obiectul raportului juridic de obliga ție
– delict – prejudiciu

I. NOȚIUNEA DE OBLIGA ȚIE

1. Definiție

Privită în sens larg, obliga ția constă în raportul juridic
ce are o latur ă activă – dreptul de crean ță – ce apar ține
creditorului cât și o latur ă pasivă, respectiv datoria – ce
incumbă debitorului.
În sens restrâns, desemneaz ă numai latura pasiv ă a
raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumb ă
debitorului.
Obligația reprezint ă acel raport juridic ce cuprinde atât
dreptul subiectului activ – credito rul, de a cere – subiectului

pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz
contrar existând posibilitatea apel ării la constrângere de c ătre
stat.
Raportat la persoana creditorului, raportul de obliga ție
este un drept de crean ță, iar din punctul de vedere al
debitorului, acest raport apare ca o datorie.

2. Elementele raportului juridic de obliga ție

Structural, raportul de obliga ție, ca orice raport juridic,
civil, cuprinde trei el emente: subiectele, con ținutul, obiectul.
Subiectele raportului juridic de obliga ție pot fi atât
persoane fizice cât și juridice inclusiv statul.
Subiectul activ este denum it creditor, subiectul pasiv
este denumit debitor.
Este posibil ca acela și subiect s ă aibă dublă calitate
respectiv creditor pentru o anumit ă prestație dar și debitor al
altei presta ții.
Într-un contract de vânzare-cump ărare atât vânz ătorul
cât și cumpărătorul au astfel de calit ăți duble.
În examinarea diferitelor categorii de obliga ții speciale
subiectele poart ă denumiri diferite: vânz ător – cump ărător,
donator – donatar etc.
Conținutul raportului juridic de obliga ție se refer ă la
drepturile apar ținând creditorului dar și la obliga ția aferent ă
acestui drept a debitorului.
Dreptul de crean ță se include în activul patrimoniului
iar obliga ția corelativ ă este cuprins ă în pasivul acestuia.
După cum se știe, drepturile reale împreun ă cu
drepturile de crean ță, reprezint ă clasificarea principal ă a
drepturilor cu caracter patrimonial.
Dreptul real se deosebe ște de cel de crean ță prin
caracterul s ău absolut în condi țiile în care dreptul de crean ță
este un drept relativ.

Din aceast ă diferențiere decurg deosebirile privind
determinarea subiectelor, natura îndatoririlor subiectului pasiv, etc.
Obiectul raportului juridic de obliga ție este conceput ca
acea acțiune sau absten țiune la care este obligat subiectul pasiv
(debitorul) și îndreptățit subiectul activ (creditorul).
Ea poate fi o presta ție pozitiv ă – a da, a face ceva, sau o
abținere – de a nu face ceva, care a ltfel ar fi putut fi efectuat ă
de subiectul pasiv.
Este necesar a se preciza exact no țiunea de „a da” care
nu se refer ă la „a preda” ci înseamn ă a constitui sau transmite
un drept real.
Astfel: obliga ția vânz ătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate a lucrului vândut, este o
obligație de „a da” și nu trebuie confundat ă cu obliga ția de a
preda lucrul vândut, aceasta constituind o obliga ție de „a face”.
În general, obliga ția de a „a da” este executat ă chiar
prin încheierea contractului fiind urmat ă de obliga ția de a face
(la ceea ce s-a obligat).
Aceasta nu exclude existen ța unor obliga ții de „a da”
care să fie distinct ă de momentul încheier ii contractului. (ex.
părțile convin ca transferul propriet ății să opereze la un
moment ulterior perfect ării conven ției sau în ipoteza vânz ă
rii
unor bunuri de gen când se ia în considerare momentul individualiz ării bunului).

II. CLASIFICAREA OBLIGA ȚIILOR

1. Criterii de clasificare
Clasificarea obliga țiilor se poate face în baza mai
multor criterii.
Doctrina și practica judiciar ă au statuat ca principale
criterii urm ătoarele:

– izvorul obliga ției;
– obiectul obliga ției;
– opozabilitatea obliga ției.
Toate aceste criterii și fiecare dintre ele sunt aplicabile
tuturor obliga țiilor reprezentând puncte de vedere deosebite ce
nu se exclud reciproc și în baza c ărora poate fi examinat ă (și
clasificată), fiecare obliga ție.
O obligație, de exemplu, poate fi clasificat ă din punctul
de vedere al obiectului ca fii nd una de „a da” iar din punctul de
vedere al sanc țiunii, ca o obliga ție civilă.
Clasificarea în baza criteriilor men ționate anterior este
deosebit de important ă, reflectându-se în reguli speciale
aplicabile diferitelor categorii.

2. Clasificarea obliga țiilor după izvoare

Deși se va discuta ulterior – în extenso – acest subiect,
este de re ținut, de principiu, faptul c ă din acest criteriu,
obligațiile pot fi n ăscute din:
– contracte;
– acte juridice unilaterale;
– fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte și
cvasidelicte);
– îmbogățirea fără justă cauză;
– gerarea de c ătre o anumit ă persoană a intereselor altei
persoane (gestiunea de afaceri);
– plata unei presta ții nedatorate (plata nedatorat ă).
Se remarc ă faptul c ă primele dou ă categorii sunt
născute prin acte juridice, iar urm ătoarele sunt n ăscute din
fapte juridice.

3. Clasificarea obliga țiilor după obiectul lor

Prin raportare la obiect și având în vedere natura
prestației datorate de subiectul pasiv putem avea mai multe
astfel de clasific ări:
a) – obligații de a da;
– obligații de a face;
– obligații de a nu face.
b) – obliga ții pozitive (de a da și de a face);
– obliga ții negative (de a nu face).
Pornind de la acela și criteriu, al obiectului obliga ției, se
mai face și o altă clasificare:
– obligații determinate sau de rezultat, în cadrul c ărora
această obligație este precizat ă concret atât asupra obiectului
cât și al scopului urm ărit, subiectul pa siv obligându-se ca
efectuând o anumit ă activitate s ă conducă la un rezultat strict
stabilit prin conven ție (ex. vânz ătorul trebuie s ă transfere
dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru);
– obligații de pruden ță și diligență, sau altfel denumite,
obligații de mijloace.
Caracteristic acestor obliga ții este faptul c ă debitorul î și
asumă o obligație care nu este precizat ă de la început în sensul
de a atinge un anumit rezultat ci are numai obliga ția de a
depune toat ă diligența (stăruința) necesar ă pentru ca rezultatul
dorit să se realizeze.
Neatingerea rezultatului prev ăzut nu presupune, din
start, lipsa de diligen ță a debitorului care s ă ducă la concluzia
că acesta nu și-a îndeplinit obliga ția asumat ă, creditorului
revenindu-i sarcina s ă facă dovada culpei, care în aceast ă
situație, nu este prezumat ă spre deosebire de obliga țiile
determinate sau de rezultat unde opereaz ă prezumția de culp ă.

4. Clasificarea obliga țiilor după sancțiunea juridic ă

Urmând regulile general aplicabile oric ărui raport
juridic, și raportul de obliga ție are elementul indispensabil al
sancțiunii în sensul c ă neîndeplinirea de bun ă voie a obliga ției
asumate de debitor d ă dreptul creditorului obliga ției
neexecutate s ă obțină îndeplinirea prin executare silit ă a
acesteia – acesta fiind, de altf el, principalul aspect ce
deosebește obligațiile în general de obliga țiile juridice.
Din acest punct de vedere, obliga țiile juridice se
deosebesc de obliga țiile morale ce nu se impun prin for ța de
constrângere a statului ci prin elemente ce țin de convingerile
intime, de sentimentul de ru șine, de influen ța opiniei publice.
În privin ța sancțiunii statale ce înso țește obliga țiile
juridice, este de men ționat faptul c ă unele din aceste obliga ții
se bucur ă de o ap ărare integral ă prin intermediul acestei
sancțiuni iar altele nu beneficiaz ă decât în parte de un astfel de
mijloc de constrângere.
Astfel, putem avea: – obliga
ții civile, care se bucur ă integral de sanc țiunea
prevăzută de lege întrucât subiectul activ al acestor obliga ții
poate apela la organele statului în scopul ob ținerii prin
constrângere a execut ării obligațiiei asumate de debitor.
Aceste obliga ții se mai numesc și obligații civile
perfecte, în aceast ă categorie intrând marea majoritate a
obligațiilor juridice.
– obligații naturale sau obliga ții civile imperfecte.
Spre deosebire de obliga țiile civile, acestea nu se
bucură de apărarea și integralitatea sanc țiunii.
Însă, ele nu trebuie confundate cu obliga țiile morale,
deoarece au caracteristic faptul c ă nu se mai poate cere
executarea silit ă, dar, din momentul în care au fost executate nu
se mai poate pretinde restituirea presta ției.

Practic sunt obliga ții juridice degradate în parte, nu mai
au aceeași forță juridică deși nu mai sunt simple precepte
morale (ex. Art. 20 al.1 din D ecretul nr. 167/1958 privitor la
prescripția extinctiv ă prevede expres: „debitorul care a executat
obligația după ce dreptul la ac țiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul s ă ceară înapoierea presta ției, chiar dac ă la data
executării nu se știa că termenul presta ției fusese împlinit”).
O dispozi ție asemănătoare, întâlnim și în Codul civil, în
art. 1092 al.2: „repeti țiunea nu este admis ă în privin ța
obligațiilor naturale, care au fost achitate de bun ă voie”.

5. Clasificarea obliga țiilor după opozabilitatea lor

Acest criteriu de clasificare are în vedere persoanele
cărora le sunt opozabile obliga țiile și în acest caz avem
următoarele obliga ții:
– obligații obișnuite;
– obligații reale;
– obligații opozabile ter ților.
– Obligațiile obișnuite reprezint ă regula, ele fiind
opozabile numai p ărților conven ției pe când obliga țiile reale și
obligațiile opozabile ter ților, reprezint ă excepția întrucât se
caracterizeaz ă printr-o opozabilitate mai larg ă, situându-se la
limita dintre drepturile de crean ță și drepturile reale.
– Obligațiile reale (propter rem) constituie un accesoriu
al unui drept real. (ex. Obliga țiile prevăzute pentru de ținătorii
de terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora și protecția
solului).
– Obligațiile opozabile ter ților (scriptae in rem) sunt atât
de strâns legate de posesia lucrului încât creditorul nu poate
obține satisfacerea dreptului s ău decât, dac ă, posesorul actual al
lucrului va fi obligat s ă respecte acest drept de și nu a participat
la formarea (constituirea) raportului obliga țional. (ex. obliga ția
locatorului de a asigura folosin ța lucrului închiriat – noul

proprietar, de și nu a fost parte în conven ția ce genereaz ă
obligația, va fi obligat s ă respecte drepturile locatarului,
drepturi n ăscute în rela țiile cu proprietarul anterior).

III. IZVOARELE OBLIGA ȚIILOR

1. Noțiune

Izvorul de obliga ție este acel fapt juridic (în sensul larg)
ce dă naștere unui raport juridic obliga țional.
Aceste fapte juridice dau na ștere atât unor drepturi
subiective – drepturi de crean ță – cât și obligațiilor corelative
acestor drepturi, care nu pot și nu trebuie confundate cu
izvoarele dreptului – norm e juridice – de general ă aplicație dar
neparticularizate la anumite s ubiecte de drept, în timp ce
izvoarele obliga țiilor, în aplicarea normelor juridice generale,
stabilesc între anumite subiecte (d eterminate) raporturi juridice
concrete de obliga ție.

2. Clasificarea izvoarelor obliga țiilor potrivit
Codului Civil

Acest tip de clasificare prezint ă unele inconveniente pe
care le vom ar ăta în continuare fiind caracterizat prin
imprecizie și lipsă de rigurozitate științifică.
Potrivit codului civil izvoarele obliga țiilor sunt:
– contractul;
– cvasicontractul;
– delictul;
– cvasidelictul;
– legea.
Contractul este un acord de voin ță a două sau mai multe
părți prin care se constituie, modific ă sau stinge un raport
juridic de obliga ții (art. 942 Cod civil).

Cvasicontractul nu are o defini ție riguroas ă, explicațiile
existente în cod f ăcând referire la „un fapt licit și voluntar din
care se na ște o obliga ție către alte persoane sau obliga ții
reciproce între p ărți (art. 986 Cod civil)”.
În această categorie sunt amintite:
– gestiunea de afaceri (gesti unea intereselor altuia);
– plata lucrului nedatorat (plata nedatorat ă).
Gestiunea de afaceri const ă în fapta unei persoane care
fără a primi mandat din partea al tei persoane, administreaz ă
interesele acesteia din urm ă, fapt din care se nasc unele
obligații reciproce, a șa cum prev ăd art. 986-991 Cod civil.
Plata lucrului nedatorat se întâlne ște atunci când o
persoană plătește alteia o datorie inexistent ă sau care nu cade în
sarcina sa ceea ce duce la restitu ire, art. 992-997 Cod civil.
Din aceste defini ții rezultă cu claritate faptul c ă
asemănarea sau apropierea de contract ul propriu-zis este destul
de ambigu ă, în astfel de cazuri analizate mai sus neexistând un
acord de voin ță care să creeze anumite obliga ții.
Delictele și cvasidelictele (art. 998-999 Cod civil) sunt
în realitate fapte ilicite ce pr oduc prejudicii unei alte persoane
obligând pe cel care le-a cauzat la reparare.
Distincția dintre cele dou ă instituții juridice const ă în
faptul că delictul este o fapt ă săvârșită cu inten ție, pe când
cvasidelictul este o fapt ă ilicită săvârșită din neglijen ță sau
impruden ță.
În ambele cazuri se impune repararea integral ă a
prejudiciului produs.
Legea este izvor de obliga ție în măsura în care
generează direct și nemijlocit obliga ții civile f ără intervenția
unui fapt juridic anterior na șterii acestor obliga ții (ex.
obligațiile ce revin din starea de vecin ătate a dou ă imobile cu
privire la servitu ți sau grănițuire).
Imperfecțiunile acestui mod de clasificare constau în:
faptul că se întemeiaz ă pe categorii de izvoare inexacte sau

inutile (cvasicontractele și cvasidelictele); clasificarea este
incomplet ă în sensul c ă se impune ca izvor de obliga ții și
îmbogățirea fără justă cauză în detrimentul altei persoane.
Nu este, de asemenea, amintit ca izvor de obliga ții actul
juridic unilateral ca re nu este cuprins în Codul civil.
Unii autori au procedat la o alt ă clasificare a izvoarelor
obligațiilor reducându-le la dou ă categorii.
– actele juridice;
– faptele juridice în sens restrâns.
Prin act juridic civil trebuie în țeleasă acea manifestare
de voință cu inten ția de a produce anumite efecte juridice,
efecte care se pot produce numai dac ă a existat o asemenea
intenție.
În această categorie se includ:
– contractul;
– actul juridic unilateral dac ă genereaz ă un angajament
juridic.
Faptele juridice, în în țeles restrâns, sunt acele fapte
(licite sau ilicite) s ăvârșite fără intenția de a produce efecte
juridice, efecte ce se produc totu și în virtutea legii, independent
de voința celor care le-au s ăvârșit.
În această categorie se includ:
– gestiunea intereselor altuia;
– plata lucrului nedatorat;
– îmbogățirea fără justă cauză;
– delictul civil.

SUBIECTE:

– Dezvolta ți problema elementelor raportului juridic de
obligație
– Arătați care sunt criteriile dup ă care se clasific ă obligațiile
civile și descrieți fiecare tip de obliga ție în parte.
– Precizați ce sunt izvoarele legale ale obliga țiilor.

ÎNTREB ĂRI:

1. Conținutul raportului juridic de obliga ție se refer ă la:
a) acea ac țiune sau abstenta țiune la care este obligat subiectul
pasiv (debitorul); b) drepturile apar ținând creditorului dar și la obliga ția aferent ă
acestui drept a debitorului; c) o presta ție pozitiv ă – a da, a face ceva, sau o ab ținere – de a
nu face ceva. Răspuns: b
2. Dreptul real se deosebe ște de cel de crean ță prin:
a) subiectele ce compun aceste drepturi; b) caracterul sau absolut, în condi țiile în care dreptul de crean ță
este un drept relativ. c) includerea acestuia în activul patrimonial al creditorului. Răspuns: b
3. Clasificarea obliga țiilor după obiectul lor se poate face in
următoarele exemple:
a) obligații materiale sau obliga ții civile imperfecte;
b) obligații de a da, de a face și de a nu face;
c) obligații obișnuite, reale și opozabile ter ților.
Răspuns: b
4. Potrivit Codului civil, izvoarele obliga țiilor se clasific ă în:
a) acte și fapte juridice licite și ilicite;

b) contracte, delicte, legea;
c) faptele juridice în sens restrâns. Răspuns: b
5. Noțiunea de obliga ție definește:
a) drepturile de crean ță ale creditorului în ra port de izvorul care
dă naștere obliga țiilor respective;
b) raportul juridic ce are o latur ă activă – dreptul de crean ță –
ce aparține creditorului cât și o latur ă pasivă, respectiv –
datoria –ce incumb ă debitorului;
c) raportul de obliga ție, ca orice raport juridic, civil, care
cuprinde trei elemente: subiectele, con ținutul, obiectul.
Răspuns: b

CAP.II
ACTUL JURIDIC CIVIL CA IZVOR DE
OBLIGA ȚII

OBIECTIVE:

– Dezvoltarea teoriei generale a contractului civil în contextul
în care acesta reprezint ă principalul izvor al r ăspunderii civile
contractuale. – Prezentarea considera țiilor generale cu privire la rolul,
funcțiile și evoluția contractului civil.
– Explicarea factorului esen țial al unui contract civil reprezentat
de acordul de voin ță al părților cu inten ția de a produce efecte
juridice. – Efectuarea unei clasific ări a contractelor civile dup ă criteriile
stabilite de doctrina juridic ă și practica judiciar ă.

CONCEPTE:

– act juridic – contract civil – voința juridcă
– forța obligatorie
– contract solemn – contract cu titlu oneros – contract sinalagmatic

I. TEORIA GENERAL Ă A CONTRACTULUI
CIVIL

A. Noțiunea de contract

În cadrul acestei discipline (dreptul civil) am definit și
dezbătut actul juridic civil în care am statuat c ă un element
esențial al acestuia este contractul.
Trebuie s ă precizăm totuși că între contract pe de o parte,
și act juridic, pe de alt ă parte, exist ă deosebiri de substan ță,
deoarece genul îl reprezint ă actul juridic civil iar specia este
oferită de contract.
Potrivit acestei distinc ții se poate afirma c ă orice contract
este un act juridic, dar nu ori ce act juridic este un contract.
Actul juridic poate fi unilateral sau multilateral, la fel și
contractul poate fi unilateral sau multilateral, legea civil ă
definind atât actul juridic cât și contractul, mai pu țin actul
unilateral.
Codul civil prin art. 942 define ște contractul ca fiind
acordul între dou ă sau mai multe persoane spre a constitui sau
stinge între dân șii un raport juridic.
În legislația noastră, termenul de contra ct este echivalent,
sinonim, cu acela de conven ție, putem da ca exemplu Titlul III
din codul civil denumit „Despre contracte sau conven ții”.
Literatura de specialitate, uneori, face și o distinc ție între
contract și convenție, considerând contract ul drept o specie a
convenției (vezi Cod civil francez art. 1101).
Indiferent de interpret ările date, conchidem c ă atât
contractul cât și convenția au aceea și semnifica ție, ceea ce face
ca obliga țiile născute din acordul de voin ță pot fi declarate
deopotriv ă, obligații contractuale sau obliga ții convenționale.
În afara defini ției cuprins ă în art. 942 C od civil, doctrina
a impus o defini ție mai concret ă contractului civil ca fiind un
acord de voin ță realizat între dou ă sau mai multe persoane

pentru a crea un raport juridic, a modifica sau stinge un raport
juridic preexistent.

B. Considera ții generale cu privire la rolul, func țiile și
evoluția contractului

Dreptul civil este dominat de dou ă instituții
fundamentale:
– instituția dreptului de proprietate;
– instituția contractului.
Contractul – ca institu ție juridic ă de drept civil – a
cunoscut o evolu ție paralelă cu aceea a dreptulu i de proprietate
fiind născut din nevoile schimbului de activit ăți și, în primul
rând, a schimbului de m ărfuri.
Contractul a ap ărut în societatea omeneasc ă atât în
domeniul circula ției dar și în cel al produc ției, el fiind
instrumentul juridic prin care se înf ăptuiesc aceste dou ă
importante componente ale activit ății economice.
De asemenea, contractul, este amplu folosit în raporturile
cele mai diverse, la care iau part e persoanele fizice în calitatea
pe care o pot avea de vânz ători, cump ărători, locatori, locatari,
împrumut ători, împrumuta ți, etc.
Conturarea evolu ției contractului – ca izvor de obliga ții –
a fost definitiv ă în mod special prin dezvoltarea interven ției
statului în via ța economic ă, deoarece legiferarea era exclusiv
atributul s ău.
Ulterior, în perioada modern ă, sfârșitul sec. XVIII și sec.
XIX, activitatea economic ă este aproape pe deplin l ăsată în
voia inițiativei particulare care a folo sit contractul ca principal
instrument juridic legitim în rapor turile dintre persoanele care
îl încheie.

C. Voința juridică și limitele acesteia în contract

a) Voința juridică. Factorul esen țial al unui contract este
acordul de voin ță al părților, respectiv voin ța lor juridic ă, care
poate fi definit ă ca întâlnirea concordant ă a două sau mai multe
voințe individuale, cu inten ția părților de a produce efecte
juridice.
Alături de cauza actului juridic voin ța juridică alcătuiește
consimțământul care reprezint ă una din condi țiile de validitate
ale oricărei conven ții (art. 948 Cod civil).
În principiu, nici un contract nu se poate forma cât timp
voințele care concureaz ă la formarea sa nu s-au pus de acord
chiar dac ă încheierea unui contract este liber ă vorbind despre
principiul libert ății de voin ță în materia contractelor care în
afara faptului c ă este necesar ă dar și suficient ă pentru a da
contractului o existen ță juridică.
Principiul libert ății de voin ță are următoarele caractere:
– fundamentul for ței obligatorii a contractului îl constituie
voința părților;
– orice contract este just și legitim dac ă este rezultatul
voinței părților;
– acest principiu asigur ă deplina libertate contractual ă,
atât în ceea ce prive ște libertățile de fond, respectiv de a
introduce tot felul de clauze, cât și în ceea ce prive ște libertățile
de formă;
– contractele au putere de lege între p ărțile contractante
conform regulei pacta sunt servanda.
b) Un alt principiu care guverneaz ă încheierea
contractelor este principiul libert ății contractuale, conform
căruia persoanele sunt libere, prin simpla lor voin ță, să încheie
orice fel de contracte și să creeze orice fel de obliga ții, cu
condiția de a nu se aduce at ingerea ordinii publice și bunelor
moravuri.

Art. 5 Cod civil, precizeaz ă că nu se poate deroga prin
convenție de la legile care intereseaz ă ordinea public ă, bunele
moravuri și normele moralei chiar dac ă nu au primit o
consacrare expres ă printr-un text de lege.
Art. 968 Cod civil, completeaz ă prevederile art. 5
precizând: „cau za este nelicit ă când este prohibit ă de legi, când
este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.”

D. Limitele libert ății de a contracta

Libertatea de a contracta face parte din con ținutul
capacității civile a persoanelor fizice și juridice.
Dreptul de a încheia acte juridice am observat c ă este
consacrat în art. 5 Cod civil cu îngr ădirile legate de ordinea
publică și bunele moravuri.
Principiul libert ății contractuale se completeaz ă cu
principiul for ței obligatorii a contractului prev ăzut în art. 969
Cod civil, prin care se dispune: conven țiile legal f ăcute au
putere de lege între p ărțile contractante, principiu care
călăuzește întreaga activitate contractual ă atât în materie civil ă
cât și comercial ă, administrativ ă, de dreptul muncii sau dreptul
familiei precum și în rela țiile comerciale sau diplomatice
internaționale.
Din interpretarea acestor preved eri, de altfel imperative,
ale codului civil, denot ă că libertatea contractual ă este
recunoscut ă tuturor subiectelor de dr ept civil, cu respectarea
următoarelor limite generale și legale: ordinea public ă și bunele
moravuri.
a) Ordinea public ă, este o no țiune dificil de precizat,
deoarece în primul rând se poate în țelege ca totalitatea
reglement ărilor care alc ătuiesc dreptul public.
În altă ordine de idei, ordinea public ă poate fi considerat ă
că ar cuprinde toate dispozi țiile imperative ale dreptului public

și dreptului privat prin care se ap ără instituțiile și valorile de
bază ale societ ății.
Ordinea public ă poate fi în acela și timp ordine politic ă,
ordine economic ă sau ordine social ă.
b) Bunele moravuri: desemneaz ă totalitatea regulilor de
conduită care s-au conturat în con știința societății a căror
respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experien ță și
practică îndelungat ă.
În practica judiciar ă au fost considerate contrar bunelor
moravuri contractele prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanei umane, cele prin care o parte sau ambele p ărți
contractante au urm ărit realizarea unui câ știg imoral sau acela
contrar moralei sexuale.

II. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
Categoria juridic ă pe care o cuprindem sub denumirea de
contract are o sfer ă foarte bogat ă ea înglobând o varietate
deosebită de specii de contracte.
Având un caracter de maxim ă generalitate, aceste specii
de contracte, a fost necesar s ă se plece de la particularit ățile și
celelalte laturi specifice și s-a definit în teoria și practica
dreptului o categorie juridic ă a contractului ca izvor de
obligații.
Între aceast ă categorie general ă – al cărei conținut este
concretizat în îns ăși definiția dată contractului – și diferitele
specii de contracte, s-a interpus o anumit ă clasificare,
întemeiată pe diferite criterii genera le, clasificare ce ne poate
permite o just ă caracterizare a fiec ărei specii particulare de
contract.
Clasificarea ne d ă putința să înțelegem, c ă în fond, toate
nenumăratele contracte speciale se încadreaz ă în diferite tipuri
ale căror caracteristici pot fi e xprimate succint, dar cuprinz ător
în denumirile date acestor tipuri.

Fiecare din clasific ările rezultate prezint ă însemnătate
pentru stabilirea regimului juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumeaz ă fiecărui tip.
În literatura juridic ă de specialitate au fost concretizate
mai multe criterii de clasificar e a contractelor dintre care
amintim urm ătoarele:

1. Clasificarea contractelor dup ă modul de formare
Potrivit acestui criteriu avem trei tipuri de contracte:
a) contracte consensuale;
b) contracte solemne;
c) contracte reale.
a) Contractele consensuale sunt acele contracte care se
încheie prin simp lul acord de voin ță al părților fără nici o
formalitate.
Dacă părțile însoțesc acordul lor de voin ță cu un înscris,
o fac nu numai pentru validitatea contractului, ci pentru a-i
asigura un mijloc de prob ă eficient (ad validitatem și ad
probationem).
Din aceast ă categorie fac parte: contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de mandat, de închiriere etc.
b) Contractele solemne sunt acelea pentru a c ăror
încheiere valabil ă se cere respectarea unei anumite forme, care,
ca regulă, este forma autentic ă.
Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolut ă a
contractului.
Sunt contracte solemne: dona ția, contractul de ipotec ă,
vânzarea cump
ărarea de terenuri.
c) Contractele reale, se caracterizeaz ă prin aceea c ă
pentru formarea lor nu este suficient ă simpla manifestare de
voință a părților, ci trebuie s ă aibă loc și remiterea material ă a
lucrului.

Doctrina juridic ă include în aceast ă categorie:
împrumutul de consuma ție, comodatul, depozitul, contractul de
gaj, contractul de transport.

2. Clasificarea contractelor dup ă conținutul lor
a) contractele sinalagmatice (bilaterale)
b) contractele unilaterale. a) Contractele sinalagmatice (bilaterale) se
caracterizeaz ă prin caracterul reciproc și interdependent al
obligațiilor părților.
Art. 943 Cod civil prevede: c ontractul este bilateral sau
sinalagmatic când p ărțile se oblig ă reciproc una c ătre alta.
Fiecare parte are concomitent calitatea de creditor cât și
cea de debitor, obliga ția ce revine uneia dintre p ărți își are
cauza juridic ă în obliga ția reciproc ă a celeilalte p ărți. Prototipul
contractelor sinalagmatice este contractul de vânzare-cumpărare, vânz ătorul obligându-se s ă transfere dreptul de
proprietate și să predea lucrul vândut, iar cump ărătorul se
obligă reciproc s ă primeasc ă lucrul și să plătească prețul
convenit.
b) Contractele unilaterale
sunt acelea care dau na ștere
la obligații în sarcina numai a uneia din p ărți.
În acest sens, art. 944 Cod civil, prevede: „contractul este
unilateral când una sau mai multe persoane se oblig ă către una
sau mai multe persoane, f ără ca acestea din urm ă să se oblige”.
Nu trebuie s ă confundăm contractul unilateral cu actul
juridic unilateral. Când vorbim de contracte unilaterale avem în
vedere faptul c ă obligația contractual ă cade numai în sarcina
uneia dintre p ărțile contractante.
În schimb, la actele juridi ce unilaterale, caracteristica
esențială este aceea c ă nu sunt rodul unui acord de voin ță ci
sunt rezultatul manifest ării unilaterale a unei singure voin țe.

Fac parte din aceast ă categorie: Contractul de împrumut,
contractul de gaj, contractul de depozit gratuit, contractul de
donație etc.

3. Clasificarea contractelor dup ă scopul urm ărit de părți
Fac parte din aceast ă clasificare:
a) contracte cu titlu oneros:
– contracte comutative;
– contracte aleatorii.
b) contracte cu titlu gratuit:
– liberalitățile;
– contracte dezinteresate.
a) Contractele cu titlu oneros sunt prev ăzute în art. 945
Cod civil: contractul oneros este acela în care fiecare parte
voiește a-și procura un avantaj.
Mai complet putem defini acest contract ca fiind acela
în care fiecare parte urm ărește un folos, o contrapresta ție, în
schimbul aceleia pe care o face ori se oblig ă să o facă, în
favoarea celeilalte p ărți.
Fac parte din aceast ă categorie: contra ctul de vânzare
cumpărare, locațiunea, schimbul, antrepriza, contractul de rent ă
viageră.
Trebuie s ă precizăm că nu trebuie s ă confund ăm
contractele sinalagmatice cu contractele oneroase.
Este adev ărat că orice contract sinalagmatic este cu titlu
oneros, deoarece reciproceitatea și interdependen ța obligațiilor
care determin ă caracterul sinalagmatic al unui contract, atrage
întotdeauna reciprocitatea avan tajelor procurate de contract.
Și reciproca este valabil ă în sensul c ă nu orice contract cu
titlu oneros este sinalagmatic, la care ad ăugăm că și un contract
unilateral poate fi cu titlu onero s, cum este cazul contractului
de împrumut cu dobând ă, deoarece ambele p ărți au un avantaj.

La rândul lor contractele cu titlu oneros se împart în:
– contracte comutative – în care existen ța și întinderea
prestațiilor datorate de c ătre părți sunt certe și pot fi
apreciate chiar la momentul încheierii contractului
(art. 947 Cod civil);
– contracte aleatorii – sunt acele contracte în care
existența sau întinderea presta țiilor părților sau numai
ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert.
b) Contractele cu titlu gratuit sunt definite de art. 946
Cod civil care prevede: „Contract ul gratuit sau de binefacere
este acela în care una din p ărți voiește a procura, f ără
echivalent, un avantaj celeilalte”.
Fac parte din aceast ă categorie: dona ția, depozitul,
mandatul, comodatul, etc.
Aceste contracte la rândul lor se împart în: – liberalit ăți care sunt acelea prin care una din p ărți
transmite un drept din patrimoniul s ău în patrimoniul celeilalte
părți, una din p ărți însărcinându-se, iar cealalt ă îmbogățindu-se
– contractul de dona ție.
– contractele dezinteresate, prin care una din p ărți se
obligă să facă un serviciu f ăr
ă a se însărăci pe sine și nici în
scopul îmbog ățirii celeilalte p ărți (comodatul, mandatul gratuit,
depozitul gratuit).

4. Clasificarea contractelor dup ă efectele produse
Această clasificare cuprinde:
a) contracte constitutive sau translative de drepturi
reale;
b) contracte generatoare de drepturi de crean ță;
c) contracte declarative de drepturi.
a) Contractele constitutive sa u translative de drepturi
reale sunt acele contract e prin care se opereaz ă transmiterea
drepturilor reale, cum ar fi drep tul de proprietat e, dreptul de

uzufruct, dreptul de uz, dreptu l de superficie, dreptul de
servitute.
b) Contractele generatoare de drepturi de crean ță,
dau naștere numai unor drepturi de crean ță, numărul lor fiind
nelimitat.
d) Contractele declarative de drepturi , consfin țesc
între părți, situații juridice preexistente, ele având
efecte nu numai pentru viitor dar și efecte retroactive,
deci anterioare încheierii lor. Este cazul contractului de tranzac ție prin care se pune cap ăt sau se
preîntâmpin ă un litigiu între p ărți, sau contractul de
împărțeală prin care se pune cap ăt unei copropriet ăți
sau indiviziuni.

5. Clasificarea contractelor dup ă modul de executare
Avem urm ătoarele tipuri de contracte:
a) contracte cu executare dintr-o dat ă;
b) contracte cu executare succesiv ă.
a) Contractele cu executare dintr-o dat ă sunt acelea în
care părțile au obliga ția să execute presta țiile ce și le datoreaz ă
una celeilalte în unul și același moment, care de regul ă este cel
al încheierii contractului (contractul de vânzare-cump ărare);
b) Contractele cu executare succesiv ă, sunt acelea în
care obliga ția ambelor p ărți, sau cel pu țin, a uneia dintre ele,
trebuie executat ă treptat într-o anumit ă perioadă de timp.
Ex. Contractul de închir iere, contractul de loca țiune,
contractul de între ținere.

6. Clasificarea contractelor dup ă cum sunt sau nu
nominalizate în legisla ția civilă

Fac parte din aceast ă clasificare:
a) contracte numite;
b) contracte nenumite.

a) Contractele numite sunt acelea regelementate prin
dispoziții exprese ale codului civil și a altor legi civile, având o
denumire prev ăzută de lege.
Intră în aceast ă categorie vânzarea-cump ărarea,
locațiunea, mandatul, depozitul, etc.
b) Contractele nenumite sunt acelea nereglementate
expres de lege și lipsite de o denumire legal ă.
Ele sunt rodul voin ței părților, apar ca figuri juridice
distincte, fiind necesar a fi în cheiate cu respectarea principiilor
care guverneaz ă această materie (ordinea public ă, bunele
moravuri). Ex. contractul de între ținere.

7. Clasificarea contractelor dup ă unele corela ții
existente între ele

Avem în aceast ă categorie:
a) contracte principale;
b) contracte accesorii.
a) Contracte principale sunt acelea care au o existen ță
de sine st ătătoare și a căror soartă nu este legat ă de aceea a
altor contracte.
Majoritatea contractelor sunt contracte principale cum ar
fi vânzarea-cump ărarea, loca țiunea, împrumutul, etc.
b) Contractele accesorii însoțesc unele contracte
principale, de a c ăror soartă depind cum ar fi contractul de gaj
și contractul de ipotec ă.
Ceea ce este accesoriu în cazul acestor contracte nu este
contractul ci obliga țiile care se nasc din el, ca de exemplu,
obligația fidejusorului de a garanta datoria altcuiva.

8. Clasificarea contractelor dup ă modul în care se
expune voin ța părților în contracte

unde avem: a) contracte negociate; b) contracte de adeziune; c) contracte for țate.
a) Contractele negociate sunt acelea în care toate
condițiile și clauzele lor, natura și întinderea presta țiilor, la care
părțile se oblig ă sunt rezultatul negocierii libere.
b) Contractele de adeziune sunt acelea al c ăror conținut
este prestabilit în întregime de c ătre una dintre p ărți.
Cealaltă parte nu are posibilitatea s ă le discute, ci este
liberă să le accepte sau nu.
Dacă le accept ă aceasta ader ă pur și simplu la contract
cum ar fi contractul de asi gurare, abonamentul telefonic,
contractul de livrare a apei, gazului, electricit ății, etc.
c) Contracte for țate sunt acele contracte pe care suntem
obligați prin lege s ă le încheiem, iar, de principiu, con ținutul
lor este stabilit tot prin lege, cum este cazul contractului de
asigurare de r ăspundere civil ă (RCA.).

SUBIECTE:
– Efectua ți o clasificare a contractelor civile dup ă scopul
urmărit de părți și precizați temeiul legal care înso țesc aceste
clasificări.
– Precizați în ce const ă libertatea de a cont racta ca principiu al
răspunderii civile cont ractuale precum și care sunt limitele
libertății de a contracta.
– Care sunt caracterele juri dice ale principiului libert ății voinței
în contractele civile.

ÎNTREB ĂRI:

1. Instituțiile fundamentale ale ra portului civil sunt:
a) libertatea de a c ontracta, exprimarea liber ă a voinței de a
contracta; b) instituția dreptului de proprietate și instituția contractului;
c) drepturile reale și drepturile de crean ță.
Răspuns: b
2. Caracterele principiului libert ății de voin ță sunt:
a) respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a
obiceiului local; b) fundamentul for ței obligatorii a voin ței părților de a
contracta; c) pentru încheierea contractul ui se impune respectarea unei
anumite forme. 3. Voința juridică de a contracta poate fi definit ă:
a) o exprimare neechivoc ă a condițiilor pe care fiecare parte
dorește să le instituie în contract;
b) o întâlnire concordant ă a două sau mai multe voin țe
individuale, cu inten ția părților de a produce efecte juridice;
c) adaptare a acesteia la exigen țele pe care legiuitorul le-a
impus prin actele normative ce reglementeaz ă materia
contractelor civile. Răspuns: b
4. Contractul civil poa te fi definit ca:
a) o conven ție lăsată la îndemâna p ărților care fixeaz ă limitele
de a contracta;
b) un acord de voin ță realizat între dou ă sau mai multe
persoane pentru a crea un raport juridic, a modifica sau stinge
un raport juridic preexistent;

c) o înțelegere ulterioar ă întemeiat ă între creditor și debitor
pentru a reglementa situa țiile create anterior între ei prin
derularea unor activit ăți sau presta ții.
Răspuns: b
5. După modul de formare, contractele civile sunt:
a) contracte cu titlu oner os, contracte comutative și contracte
aleatorii; b) contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale;
c) contracte cu executare dintr-o dat ă și contracte cu executare
succesivă.
Răspuns: b

CAP.III
ACTUL JURIDIC UNILATERAL
CA IZVOR DE OBLIGA ȚII

OBIECTIVE:
– Stabilirea locului actelor juridice unilaterale (contracte unilaterale) în cadrul r ăspunderii civile contractuale în general
și în ramura dreptului civil.
– Definirea actului juridic unilatera l, stabilirea caracterelor lui
juridice, exemplific ări de acte juridice unilaterale.
– Lămurirea mecanismelor de formare a actului juridic
unilateral – Plasarea problematicii actului juridic unilateral în dreptul comparat.

CONCEPTE:

– liberalități
– contract de dona ție
– angajament unilateral – oferta de a contracta

I. NOȚIUNE

În dreptul civil român și din alte state, s-a pus permanent
problema dac ă actul juridic unilateral poate constitui, poate fi
considerat izvor de obliga ții civile.
Răspunsurile au fost diferite deoarece legisla ția civilă
tace în ceea ce prive ște această controvers ă iar doctrina a avut
atât adepți cât și adversari.
Cei care au fost de partea acestei interpret ări care să dea
actului civil caracterele unui izvor de obliga ții au argumentat c ă

atunci când o persoan ă, în mod liber, î și asumă o obligație, fără
a fi necesar consim țământul unei alte persoane, putem aprecia
că actul juridic civil s ă naștere la obliga ții civile.
Originile și evoluția acestei teorii le putem g ăsi începând
cu dreptul roman pân ă în timpurile actuale.
Unele institu ții create de juri ști romani au influen țat în
mod hotărâtor evolu ția dreptului în acest sens pornind de la
efectele juridice ale voin ței unilaterale iar altele s-au ab ătut de
la teorie izolând-o.
Dreptul roman a considerat c ă nici măcar conven ția
(conventio, pactum, placitum) nu este, în principiu, izvor de
obligații, iar pentru a deveni un contract cu for ță obligatorie
trebuia să îmbrace o anumit ă solemnitate juridic ă.
Totuși, dreptul roman, a statuat c ă o persoan ă se putea
obliga, prin voin ța sa unilateral ă în anumite situa ții:
– promisiunea f ăcută unei divinit ăți (votum) care era
valabilă fără a fi necesar ă existența vreunei condi ții de form ă,
fiind suficient ă și necesară numai deplina capacitate a celui
care se oblig ă să înstrăineze în acel mod bunurile.
– promisiunea public ă de recompens ă făcută în favoarea
celui care aducea promitentului un obiect pierdut sau îi preda un sclav fugit de pe teritoriul s ău.
Promisiunea putea fi f ăcută și de către stat.
Regula general ă în dreptul roman era c ă numai contractul
putea fi izvor de obliga ții, regulă la care s-au ad ăugat și aceste
excepții considerând în anumite situa ții actul juridic civil ca un
contract civil unilateral.

II. TEORIA ANGAJAME NTULUI UNILATERAL

Începând cu sec. XIX în Germania, prin Kuntze și Siegel,
a fost lansat ă teoria angajamentului unilateral care considera
promisiunea ca surs ă de obliga ții civile sus ținând că actul
unilateral poate crea o obliga ție civilă în sarcina autorului s ău,
acceptarea din partea beneficiarul ui dreptului fiind necesar ă
numai pentru executarea obliga ției, iar nu pentru îns ăși
nașterea ei.
Conform acestei teorii, obliga ția asumat ă printr-un act
unilateral a fost descompus ă în două elemente acceptând ca
premisă faptul că cel ce vrea s ă se oblige c ă intenționa crearea
unui dublu raport.
În primul rând acesta s-ar obliga fa ță de sine însu și să-și
țină cuvântul, asumându- și obligația negativ ă de a nu face
nimic care s ă zădărnicească acest cuvânt, re spectiv de a nu- și
revoca angajamentul.
În al doilea rând, se obliga fa ță de terț, să-și execute
promisiunea.
Prima obliga ție era considerat ă, conceput ă atât în
legătură cu o persoan ă determinat ă cât și cu una nedeterminat ă,
în timp ce a doua obliga ție era în mod cert fa ță de o persoan ă
determinat ă.
Cele două obligații puteau fi distincte, autonome, prima
putând exista independent de cea de a doua.
La origini teoria angajamentului unilateral, f ără a nega
rolul esen țial al contractului ca izvor de obliga ții, punea în
lumină faptul că, pe lângă contract, trebuie s ă se admit ă că și
voința unilateral ă poate crea o obliga ție în sarcina autorului
actului având în vedere pe de o parte principiul autonomiei de
voință, iar pe de alt ă parte utilitatea practic ă a acestei teorii.
Această teorie a cunoscut tr ei forme de evolu ție.

Unii autori au sus ținut că actul unilateral este sursa
oricărei obliga ții civile, cu excep ția celor care izvor ăsc din
lege.
Alți autori au considerat c ă, alături de contract, actul
unilateral poate fi un izvor neîngr ădit de obliga ții, ceea ce
înseamnă că va fi obligatorie orice manifestare de voin ță
unilateral ă care exprim ă intenția autorului de a se obliga
juridic.
S-a mai sus ținut că actul unilateral nu este o surs ă de
obligații general ă, ci are caracter excep țional, fiind justificat ă
de necesitatea garant ării securit ății circuitului civil.
Aceste forme de evolu ție au avut ca justificare lipsa unui
text care s ă prevadă expres că actul unilateral poate fi izvor de
obligații.

III. EXISTEN ȚA PROBLEMEI ÎN
DREPTUL COMPARAT

Codul civil german adoptat la 1 ianuarie 1990, este prima
reglementare modern ă care a consacrat teoria angajamentului
unilateral, ca izvor de obliga ții, cu aplica ție special ă asupra
ofertei publice de recompens ă.
Potrivit acestei legisla ții, pentru na șterea sau modificarea
conținutului unei obliga ții, este necesar ă încheierea unui
contract, acesta reprezentând principalul iz vor de obliga ții
civile, dar codul civil german, recunoa ște, în anumite limite
(art. 305) și actului unilateral aceast ă vocație.
Potrivit acestei teorii oferta este obligatorie pentru
ofertant din momentul în care a ajuns la destinatar și până la
stingerea ei.
În principiu, oferta este irevocabil ă, ea dând na ștere unui
raport de încredere din care rezult ă obligația de diligen ță a
ofertantului.

Încălcarea acestei obliga ții atrage r ăspunderea
ofertantului.
Codul civil italian adopt at în 1942 reglementând
obligațiile în Cartea IV, stabile ște, în principiu, c ă obligațiile se
nasc din contract, din faptul ilicit, precum și din orice alte fapte
sau acte juridice.
Problema actului unilateral ca izvor de obliga ții civile
este controversat ă în doctrina francez ă, în condi țiile în care
Codul civil francez nu prevede expres o asemenea surs ă de
obligații civile.
În schimb jurispruden ța franceză s-a raliat teoriei actului
juridic unilateral ca izvor de obliga ții creând o practic ă în acest
sens.
Dreptul englez nu cunoa ște instituția actului unilateral ca
izvor de obliga ții civile.
Dreptul privat român a apreciat c ă actul juridic unilateral
este un angajament unilateral potrivit principiilor dreptului civil român.
Angajamentul unilateral a fost definit ca un ac t prin care
o persoan ă (debitor) se oblig ă față de un ter ț (creditor) printr-o
manifestare de voin ță, fără a fi necesar ă o acceptare din partea
creditorului pentru na șterea valabil ă a obligației.
Deși Codul civil român nu prevede expres c ă obligațiile
se pot crea ș
i printr-o manifestare unilateral ă de voință, lipsa de
reglementare nu poate constitui un obstacol în calea admiterii angajamentului unilateral, al ături de contract, ca izvor de
obligații.
Doctrina și jurispruden ța româneasc ă, în aceast ă materie,
au completat institu țiile codului civil cu noi figuri juridice ori
de câte ori via ța a impus solu ții noi, în m ăsura în care acestea
nu erau contrare sau str ăine spiritului codului civil.
Răspunderea civil ă delictual ă pentru fapta lucrului este,
practic, o crea ție a jurispruden ței și doctrinei juridice, prin
interpretarea art. 1000 alin.1 Cod civil.

De asemenea, îmbog ățirea fără justă cauză este un izvor
de obligații reglementat de codul ci vil, de origine pretorian ă.
Angajamentul unilateral poate fi, și este, un izvor de
obligații civile distinct de contract datorit ă sferei de aplica ție a
angajamentului unilateral care este mult mai restrâns ă decât a
contractului.
Întrucât s-a admis teoria potrivit c ăreia actul unilateral
poate fi izvor de obliga ții civile au fost ridicate și anumite
opoziții în ceea ce prive ște faptul dac ă teoria angajamentului
unilateral poate fi admis ă fără nici o condi ționare, ori dac ă
există anumite limite și care sunt acestea.
La aceast ă chestiune s-au dat mai multe interpret ări
actului juridic unilateral fiind considerat izvor de obliga ții
numai în cazurile expres prev ăzute de lege.
Aceasta ar însemna c ă angajamentele unilaterale ar fi
limitate ca num ăr și s-ar putea sus ține că temeiul unei obliga ții
este un act unilateral, în afara cazurilor consacrate prin lege.
Actul juridic unilateral este un izvor general de obliga ții,
alături de contract. Aceasta ar însemna c ă, în func ție de
mecanismul de formare, raportul obliga țional poate avea ca
izvor fie contractul fie actul unilateral.
Actul juridic unilateral este un izvor de obliga ții subsidiar
contractului, f ără a fi însă limitat la cazurile prev ăzute de lege
expres sau implicit.
Aceasta înseamn ă că există nu numai angajamente
numite dar și nenumite și că se stabile ște o ierarhie între cele
două categorii de acte juridice (contract și act unilateral) din
punctul de vedere al efectu lui lor creator de obliga ții.
Această soluție intermediar ă este mult mai adecvat ă în
sensul că angajamentul unilateral r ămâne un act excep țional.

IV. MECANISMELE DE FORMARE A
ACTULUI UNILATERAL

În principiu angajament ul unilateral are acela și mecanism
de formare ca și actele unilaterale care nu sunt izvor de
obligații civile, dar caracterul lui subsidiar sau excep țional
poate să inducă o anumit ă susceptibilitate instan țelor
judecătorești, de unde tendin ța unei mai mari exigen țe în
verificarea condi țiilor de valabilitate.
Deși mecanismul de formare este acela și, se poate totu și
distinge, în func ție de modul în care se cristalizeaz ă în timp
voința juridică, între angajamentul un ilateral instantaneu și
angajamentul unilateral progresiv.
În general, actul unila teral ca izvor de obliga ții este
săvârșit ca o manifestare de voin ță instantanee, aceasta
presupunând o manifestare de voin ță punctuală, sub forma unei
declarații, eventual constatat ă printr-un înscris, prin care
autorul actului î și asumă o obligație în raport cu un beneficiar.
În schimb, în cazul angajame ntului unilateral progresiv
nu este posibil ă stabilirea cu certitudine a momentului în care
autorul acestuia și-a asumat obliga ția, aceasta rezultând
implicit dintr-un comportament care dureaz ă în timp.

V. OFERTA DE A CONTRACTA

Emiterea unei oferte de a contracta este apreciat ă ca un
act unilateral ce produce efecte juridice.
Deși în practic ă oferta este cel pu țin tot atât de frecvent ă
cât contractul, natura ei juridic ă a fost viu disputat ă și a creat
două probleme majore:
– dacă oferta este un fapt sau un act juridic;
– care este for ța juridică a ofertei, dac ă poate fi
revocabilă sau irevocabil ă.

În general, legisla țiile nu con țin prevederi exprese
privind natura juridic ă a ofertei, în cel mai bun caz, succint
această forță juridică a ofertei a generat mai multe puncte de
vedere.
S-a apreciat c ă oferta de a contracta este un act juridic
unilateral, tez ă susținută în special de autorii care ader ă la
teoria actului unilateral ca izvor de obliga ții.
În acest caz, accentul cade pe elementul subiectiv al
ofertei, ca manifestare de voin ță a unei persoane.
Într-o altă ipostază s-a apreciat c ă oferta de a contracta
este un fapt juridic licit, iar retractarea abuziv ă a ofertei atrage
răspunderea ofertantului pentru prejudiciul cauzat, accentul
punându-se pe elementul obiectiv al ofertei.
În ceea ce prive ște forța obligatorie a ofertei de a
contracta se pot despri nde trei tipuri de solu ții:
– până în momentul accept ării de către destinatar,
ofertantul este liber s ă revoce oferta, situa ție existent ă
în sistemul juridic anglo-american;
– oferta este obligatorie și irevocabil ă, situație întâlnit ă
în sistemul de drept german;
– oferta poate s ă fie revocat ă numai în anumite condi ții,
situație întâlnit ă în sistemul de drept francez.
O concep ție dualist ă asupra ofertei a fost cuprins ă în
Convenția de la Viena din 11 Aprilie 1980 asupra vânz ării
internaționale de m ărfuri ratificat ă de România prin legea nr.
24/1991.
Astfel, potrivit art. 14, propunerea de a încheia un
contract adresat ă uneia sau mai multor persoane, determinate
constituie ofert ă dacă este suficient de precis ă și denotă voința
autorului ei de a se angaja în caz de acceptare.
O propunere adresat ă unor persoane nedeterminate este
considerat ă numai ca o invita ție la ofert ă, în afară de cazul în
care persoana care a f ăcut propunerea nu a indicat în mod clar
contrariu.

În ce prive ște forța obligatorie a ofertei, art. 15 și 16 par
că reflectă concepția mixtă cu privire la ofert ă, predominant ă în
sistemul de drept romanic, și anume:
– oferta chiar dac ă este irevocabil ă, poate fi retractat ă,
dacă retractarea ajunge la de stinatar înainte sau în
același timp cu oferta;
– în principiu, o ofert ă poate fi revocat ă până la
încheierea contractului, dac ă revocarea sose ște la
destinatar înainte ca acesta s ă fi expediat acceptarea.
Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocat ă în două
situații:
a) dacă prevede, prin fixarea unui termen determinat
pentru acceptare sau în orice alt fel, c ă este
irevocabil ă;
b) dacă era rezonabil pentru destinatar s ă considere oferta
ca irevocabil ă și dacă a acționat în consecin ță.
Codul civil român nu cuprinde o reglementare general ă a
ofertei, ci doar a ofertei de plat ă (art. 1114-1121 Cod civil).
În schimb art. 37 Cod comercial, prevede c ă „până ce
contractul nu este perfect, propunerea și acceptarea sunt
irevocabile”.
Cu toate acestea, potrivit art. 38 Cod comercial, „în
contractele unilaterale propune rea este oblig atorie îndat ă ce
ajunge la cuno ștința părții căreia este f ăcută”.

SUBIECTE:
– Clasifica ți noțiunea de act juridic un ilateral pornind de la
premisele sale istorice pân ă în timpurile moderne.
– Explica ți conceptul de angajament unilateral existent în
literatura european ă și româneasc ă.
– În ce const ă oferta de a contracta și cum poate fi definit ă ea ca
un act juridic unilateral?

ÎNTREB ĂRI:

1. Forța obligatorie a ofertei de a contracta const ă:
a) în faptul c ă este obligatorie numai pent ru destinatarul ei care
trebuie să o accepte;
b) în faptul c ă este obligatorie și irevocabil ă până în momentul
acceptării de către destinatar;
c) în faptul c ă poate fi revocat ă oricând.
Răspuns: b
2. Reprezint ă contract juridic unilateral:
a) actul juridic civil care reprezint ă manifestarea de voin ță a
unei singure persoane; b) actul juridic care reprezint ă voința concomitent ă a două
persoane dintre care doar una se oblig ă;
c)purga. Răspuns: b

3. Dreptul privat român a apreciat c ă actul juridic unilateral
este: a) o conven ție prin care numai o parte î și poate exprima
consimțământul, cealalt ă doar îl accept ă;
b) un angajament unilateral potri vit principiilor dreptului civil
român; c) un obstacol în calea admiteri i angajamentului unilateral,
alături de contract ca izvor de obliga ții.
Răspuns: b
4. În dreptul englez, institu ția actului juridic unilateral ca izvor
de obligații este definit ă ca:
a) o obliga ție ce se na ște dintr-un contract, dintr-un fapt ilicit,
precum și din orice acte sau fapte juridice;
b) nu cunoa ște această instituție a actului juridic unilateral ca
izvor de obliga ții civile;

c) o obliga ție ce se na ște ca urmare a întâlnirii concomitente a
voinței părților dintr-un cont ract consensual.
Răspuns: b
5. În general, mecanismul de formare a actului unilateral ca izvor de obliga ții este săvârșit ca:
a) o acceptare condi ționată a subiectului pasiv dintr-un
asemenea act; b) o manifestare de voin ță punctuală, sub forma unei declara ții
prin care autorul î și asumă o obliga ție în raport cu un
beneficiar; c) o obliga ție subsidiar ă contractului, f ără a fi însă limitată la
cazurile prev ăzute de lege expres sau implicit.
Răspuns: b

CAP.IV.
RĂSPUNDEREA CIVIL Ă DELICTUAL Ă

OBIECTIVE:

– precizarea cazurilor în care r ăspunderea civil ă
delictuală este o răspundere direct ă sau indirect ă.;
– stabilirea principiilor și regulilor care opereaz ă în
domeniul r ăspunderii civile delictuale.
– definirea no țiunii de delict și cvasidelict și împrejur ările
avute în vedere de legiuito r în care a cestea se produc și care
sunt efectele producerii lor.

TERMENI:

– prejudiciu, delict, cvasidelict, r ăspundere civil ă
delictuală, răspundere direct ă, răspundere indirect ă, caracter
solidar, raport de cauzalitate, sanc țiunea, pedeaps ă, făptuitor.

RĂSPUNDEREA CIVIL Ă DELICTUAL Ă

Noțiune

Răspunderea civil ă delictual ă este o form ă a răspunderii
civile care intervine atunci când printr-o fapt ă păgubitoare se
încalcă o obliga ție instituit ă prin lege, spre deosebire de
răspunderea contractual ă care provine din nerespectarea unei
obligații prevăzute în contractul încheiat de p ărți.
În principiu r ăspunderea civil ă delictual ă este o
răspundere direct ă, pentru fapta proprie dar se poate manifesta
și ca răspundere indirect ă – numai în cazurile expres prev ăzute
de lege.

În dreptul nostru civil sunt consacrate urm ătoarele cazuri
în care răspunderea civil ă delictuală este indirect ă și anume:
a) răspunderea pentru fapta al tuia care la rândul ei
cunoaște patru ipostaze distincte:
– răspunderea p ărinților pentru faptele p ăgubitoare
săvârșite de copiii lor minori;
– răspunderea institutorilor și artizanilor pentru
pagubele pricinuite de elevii și ucenicii afla ți în subordinea lor;
– răspunderea comiten ților pentru faptele ilicite
păgubitoare ale prepu șilor lor;
b) răspunderea pentru prejudic iile cauzate prin ac țiunea
lucrurilor sau animalelor ce avem în paz ă.
Ca răspundere direct ă, răspunderea civil ă delictual ă este
în toate cazurile subiectiv ă, întemeindu-se pe culpa celui
chemat să răspundă.
Ca răspundere indirect ă, în unele ipoteze (r ăspunderea
părinților pentru faptele copiilor și răspunderea institutorilor și
artizanilor), r ăspunderea civil ă delictual ă este subiectiv ă,
întemeindu-se pe o culp ă prezumat ă de lege pân ă la proba
contrară.
În alte ipoteze (r ăspunderea comiten ților) ca și în cazul
răspunderii pentru lucruri și animale, r ăspunderea civil ă
delictuală are caracter obiectiv, în temeindu-se pe ideea de
cauzalitate.
Răspunderea civil ă delictuală prezintă o serie de tr ăsături
specifice în compara ție cu răspunderea civil ă contractual ă.
Normele legale ce reglementeaz ă răspunderea civil ă
delictuală constituie dreptul comun în materia r ăspunderii
civile.
Tot ceea ce nu este r ăspundere contractual ă este supus
normelor cu caracter general ale r ăspunderii civile delictuale.
Subiect pasiv al r ăspunderii civile delictuale poate fi atât
persoana fizic ă cât și persoana juridic ă, iar în unele cazuri,
chiar statul.

Răspunderea direct ă este o form ă a răspunderii civile
delictuale, ce are ca temei obiectiv fapta ilicit ă cauzatoare de
prejudicii s ăvârșită de însăși persoana în sarcina c ăreia se na ște
obligația la repara ție, iar ca temei subiectiv, culpa acelei
persoane.
Răspunderea direct ă este o r ăspundere pentru fapta
proprie.
Răspunderea indirect ă este tot o form ă a răspunderii
civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicit ă a
persoanelor pentru care cel îndatorat la repara țiune este obligat,
potrivit legii, s ă răspundă, sau acțiunea păgubitoare a lucrurilor
ori animalelor aflate în paza acestuia.
Răspunderea indirect ă este o r ăspundere pentru fapta
altuia sau, dup ă caz, pentru lucruri sau animale.
Ea intervine numai în situa țiile expres reglementate de
lege.
Cu excep ția răspunderii p ărinților și, respectiv, a
răspunderii institutorilor și artizanilor, r ăspunderea indirect ă
este o răspundere f ără culpă obiectivă.
Răspunderea civil ă delictual ă este reglementat ă în
art.998-1003 cod civil, care sintetizeaz ă un număr redus de
principii ce corespund tuturor cerin țelor de etic ă și echitate
socială, principiul r ăspunderii civile pent ru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementat ă în
art.998-999 cod civil, iar pr in art.1000-1002 cod civil se
instituie r ăspunderea unor categorii de persoane pentru
prejudiciile cauzate de lucruri ori animale, precum și
răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin vina
unor construc ții care-i apar țin.
Prin art.1003 cod ci vil se concretizeaz ă caracterul solidar
al persoanelor r ăspunzătoare.
Alături de dispozi țiile cuprinse în codul civil, în dreptul
nostru civil exist ă și alte norme juridice prin care se poate

angaja răspunderea civil ă delictual ă, respectiv în domeniul
aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului
administrativ, norme cu caracter special, care se aplic ă în mod
derogatoriu pentru aceste domenii.
Aceste texte de lege nu- și propun s ă descrie și să
enumere în mod concret fapt e ilicite ce pot atrage r ăspunderea
civilă, acest rol revenindu-i practicii și doctrinei judiciare.
Fapta ilicit ă care dă naștere raportului juridic de
răspundere poart ă denumirea de „delict civil” ceea ce face ca
răspunderea pentru aceast ă faptă să se mai numeasc ă și
răspundere civil ă delictuală.
Fapta ilicit ă cauzatoare de prejudiciu declan șează o
răspundere civil ă delictual ă al cărei conținut îl constituie
obligația civilă de reparare a pr ejudiciului cauzat.
Codul civil distinge între deli ctul civil, care este o fapt ă
ilicită săvârșită cu intenție (art.998) și cvasidelict, care este o
faptă săvârșită prin impruden ță sau neglijen ță (art.999).
În literatura noastr ă juridică mai veche s-a afirmat c ă
distincția dintre delict și cvasidelict este relativ ă la un element
psihic:
– delict, când exist ă intenție păgubitoare și
– cvasidelict, când paguba respectiv ă este corelativ ă cu o
impruden ță, o nebăgare de seam ă sau chiar o nepricepere a
agentului cu privire la limitele dreptului s ău obiectiv, ceea ce
din punct de vedere al elementului de imputabilitate, adic ă de
conștiință, corespunde mai mult cu o culp ă presupus ă decât cu
o culpă reală.
Deoarece consecin țele celor dou ă fapte ilicite sunt
aceleași, respectiv repararea integral ă a prejudiciului de c ătre
autorul faptei prejudiciabile aceast ă grupare este inutil ă.
În schimb, desemnarea r ăspunderii civile prin sintagma
răspundere delictual ă este deplin consacrat ă în terminologia
juridică.

Principiile și regulile r ăspunderii civile delictuale sunt
aplicabile în toate situa țiile în care unei pers oane i s-a cauzat un
prejudiciu printr-o fapt ă ilicită extracontractual ă.
Fapta ilicit ă extra-contractual ă este acea conduit ă prin
care se încalc ă obligația de a nu aduce atingere drepturilor și
intereselor legitime ale celorlalte persoane cât și neexecutarea
lato-sensu a obliga țiilor născute dintr-o fapt ă ilicită și dintr-un
act juridic unilateral.
Literatura și practica judiciar ă consider ă că răspunderea
civilă delictual ă este o sanc țiune civil ă care se aplic ă în cazul
săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare
având un caracter reparator, f ără a fi în acela și timp o pedeaps ă.
Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal,
prin care se urm ărește o restrângere sau interzicerea de drepturi
și prin care, uneori f ăptuitorul este obligat la anumite presta ții
(amenzi penale sau contraven ționale).
Ca urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de
natura lor, nu pot fi aplicate și executate decât în timpul vie ții
celui care a s ăvârșit fapta cum este cazul atât la amend ă, cât și
la pedeapsa privativ ă de libertate, care nu se pot aplica și
executa decât în timpul vie ții condamnatului.
Spre deosebire de pedeaps ă, răspunderea civil ă delictuală
privită ca o sanc țiune civil ă, se aplic ă nu în considerarea
persoanei care a s ăvârșit fapta ilicit ă, ci în considerarea
patrimoniului s ău.
În caz de deces al f ăptuitorului, obliga ția de dezd ăunare
se va transmite mo ștenitorilor s ăi, ceea ce demonstreaz ă că
răspunderea delictual ă nu are caracterul unei pedepse (care nu
se poate transmite mo ștenitorilor celui care a cauzat prejudiciul
prin fapta ilicit ă).
Chiar dac ă răspunderea civil ă este o sanc țiune fără
caracter de pedeaps ă, nimic nu se opune ca aceast ă sancțiune
civilă să fie asociat ă cu o pedeaps ă.

Este cazul în care fapta ilicit ă este în acela și timp o
infracțiune sau o abatere administrativ ă, situație în care al ături
de pedeapsa penal ă prevăzută de lege sau de sanc țiunea
administrativ ă aplicată, făptuitorului i se va aplica și sancțiunea
civilă a obligării la plata desp ăgubirilor.
Chiar dac ă se aplică cele două sancțiuni, pedeapsa penal ă
și sancțiunea civil ă, acestea nu se confund ă, nu își pierd
individualitatea și nici nu î și modifică natura juridic ă.
Se poate observa c ă, deși unul din principiile
fundamentale ale r ăspunderii juridice este acela c ă fiecare este
răspunzător de propria lui fapt ă, necesități de ordin obiectiv,
deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva
prejudiciilor pe care le-ar suferi f ără a avea vreo vin ă, au impus
extinderea r ăspunderii civile delictuale dincolo de limitele
faptei proprii.
Toate aceste r ăspunderi speciale, pentru a atrage
recuperarea prejudiciu lui este necesar s ă îndeplineasc ă pe lângă
condițiile generale ale r ăspunderii civile delictuale și unele
condiții speciale.
Această grupare a condi țiilor speciale pe structura
condițiilor generale are drept rezultat o adaptare a condi țiilor
generale la specificul fiec ărui fel de r ăspundere precum și o
completare a condi țiilor specifice, care singure nu ar fi
suficiente s ă angajeze r ăspunderea în cazurile specifice.

Subiecte pentru preg ătire în vederea evalu ării finale:
1. Notiunea și felurile r ăspunderii civile delictuale;
2. Precizarea cazurilor în care r ăspunderea civil ă
delictuală este o răspundere direct ă sau indirect ă;
3. Principiile și regulile care opereaz ă în domeniul
răspunderii civile delictuale;
4. Delictul și cvasidelictul. No țiunea și împrejur ările
avute în vedere de legiuito r în care a cestea se produc și care
sunt efectele producerii lor.

CAP.V
EFECTELE CONTRACTULUI ÎNTRE P ĂRȚI

OBIECTIVE

– Examinarea efectelor contractul ui prin abordarea unor aspecte
de ordin general. – Interpretarea contractului ca o prim ă și important ă operație cu
scopul stabilirii efectelor acestuia între p ărțile contractante.
– Explicarea principiului for ței obligatorii a contractului între
părți și teoriile adiacente problematicii pus ă în discuție.
– Stabilirea regulilor de interpre tare a contractelor din punct de
vedere legal (cod civil).

CONCEPTE:

– obligativitatea contractului – interpretarea contactului – obligația de loialitate
– buna credin ță
– teoria impreviziunii

I. CONSIDERA ȚII PRELIMINARE

Orice contract este f ăcut cu scopul de a produce efecte
juridice, respectiv pentru a na ște, modifica, transmite sau stinge
raporturi juridice obliga ționale.
Examinarea efectelor contractului implic ă abordarea unor
aspecte de ordin general, astfel:
a) stabilirea cuprinsului contractului prin interpretarea
corectă a clauzelor sale, permi țând determinarea exact ă a
conținutului obliga țiilor asumate de p ărți;
b) obligativitatea contractului privit ă sub două aspecte:
– al raporturilor dintre p ărțile contractante;

– al raporturilor cu alte persoane care nu sunt p ărți în
contract.
c) Efectele specifice ale contr actelor sinalagmatice,
efecte derivate din interdependen ța obligațiilor generale ale
acestor contracte care sunt:
– principiul execut ării concomitente a obliga țiilor
reciproce;
– excepția de neexecutare a contractului;
– rezoluțiunea și rezilierea contractului;
– riscul contractului.

II. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

1. Noțiune.

Încheind un contract p ărțile urmăresc să obțină, fiecare o
contrapresta ție în schimbul a ceea ce se oblig ă și pentru a ști
cum să se execute obliga țiile asumate este necesar ca fiecare
clauză contractual ă și întreg contractul s ă fie corect interpretat.
Interpretarea contractului este opera ția prin care se
determină înțelesul exact al clauzelor sale, prin cercetarea
manifestării de voin ță a părților în strâns ă corelație cu voin ța
lor internă.
Interpretarea contractului apare în strâns ă legătură cu
operația de calificare juridic ă a contractului, ca un prim rezultat
al interpret ării, opera ția continuând în sensul c ă încadrarea
juridică a contractului într-o anumit ă categorie, atrage dup ă
sine efecte juridice prop rii, care pot constitui și ele obiect de
interpretare.

2. Reguli de interpretare a contractelor.

Interpretarea contractelor se poate face dup ă mai multe
criterii sau reguli dintre care o parte le g ăsim în lege iar o alt ă
parte în doctrin ă și jurispruden ță.
Codul civil în art. 970, 977, 985 cuprinde asemenea
reguli pe care doctrina le-a împ ărțit în reguli de interpretare
generală și reguli de interpretare special ă.
Caracteristicile acestor re guli constau în aceea c ă ele nu
sunt imperative, ci de r ecomandare, sunt subsidiare și au
caracter subiectiv.
a) Reguli de interpretare general ă a contractului.
Art. 977 din Codul civil precizeaz ă că interpretarea
contractelor se face dup ă intenția comun ă a părților
contractante iar nu dup ă sensul literal al termenilor ceea ce
denotă că voința părților are prioritate în încheierea
contractului.
Art. 970 din Codul civil prevede c ă efectele contractului
expres arătate în lege sau alte efecte, oblig ă nu numai la ceea ce
este expres stipulat într-însele, dar la toate urm ările, ce
echitatea, obiceiul sau legea d ă obligației, după natura sa.
Acest text de lege este aplicabil și în cazul când clauzele
contractuale sunt formulate incomplet.
Art. 971 din Codul civil are în compunerea sa dispozi ții
de interpretare a contractului conform c ărora clauzele obi șnuite
într-un contract se subîn țeleg deși nu sunt exprese într-însul.
b) Reguli de interpretare special ă a contractelor.
Art. 982 Cod civil preved e: toate clauzele conven țiilor se
interpreteaz ă unele prin altele, dându-se fiec ăreia înțelesul ce
rezultă din actul întreg, ceea ce mai direct spus înseamn ă
interpretarea coordonat ă a clauzelor contractului.
Când în contract se întâlnes c clauze îndoielnice care sunt
susceptibile de mai multe în țelesuri, sau confuze, al c ăror

înțeles este greu de deslu șit, se aplic ă mai multe reguli în
funcție de clauza ce se va interpreta astfel:
Art. 978 Cod civil cuprinde dispozi ții referitoare la
principiul potrivit c ăruia când o clauz ă este primitoare de dou ă
înțelesuri se va interpreta în sensul ce poate avea un efect și nu
în acela care ar duce la înl ăturarea ei, deoarece orice clauz ă
contractual ă este înscris ă de părți pentru a avea un efect.
Art. 979 Cod civil face referire la termenii susceptibili de
două înțelesuri care se vor interpreta în sensul care rezult ă din
natura contractului.
Art. 980 Cod civil face precizarea la clauzele îndoielnice
care se vor interpreta dup ă obiceiul locului unde s-a încheiat
contractul.
Art. 983 Cod civil cuprinde referiri la faptul c ă atunci
când exist ă îndoială, clauzele se interpreteaz ă în favoarea celui
care se oblig ă, adică a debitorului.
Art. 984 Cod civil: oricât de generali ar fi termenii unui
contract, acesta are ca obiect numai presta țiile la care p ărțile s-
au obligat.
Art. 985 Cod civil, atunci când în contract se d ă un
exemplu pentru explicarea mai bine a obliga țiilor, nu se
restrânge num ărul și întinderea acestora la exemplul dat.

III. PRINCIPIUL FOR ȚEI OBLIGATORII
A CONTRACTULUI

1. Considera ții preliminare

S-a statuat în doctrin ă, că prin efectele obligatorii ale
contractului se în țelege că raporturile de crean ță generate de
contract sunt obligatorii pentru debitor.
Dacă acesta nu în țelege să-și execute de bun ăvoie
obligațiile, creditorul este îndrept ățit să se prevaleze de for ța

obligatorie a angajamentului luat de debitor și să treacă la
executarea silit ă a acestuia.

2. Forța obligatorie a contractului între p ărți.

A. Forța obligatorie a contractului între p ărți are
următoarele consecin țe:
a) obliga ția părților de a executa întocmai contractul
adică de a executa presta țiile la care s-au îndatorat, executarea
trebuind s ă aibă loc la termenele și în condi țiile stabilite în
contract;
b) executarea cu bun ă-credință a contractului.
Art. 970 Cod civil prevede: conven țiile trebuie executate
cu bună credință, ceea ce implic ă două obligații pentru p ărți în
executarea obliga țiilor cu buna credin ță:
– obligația de loialitate care reprezint ă îndatorirea p ărților
de a se informa reciproc, pe toat ă durata contractului;
– obliga
ția de cooperare, care const ă în îndatorirea p ărților
de a facilita executarea contra ctului pentru a se asigura
echilibrul presta țiilor.
c) irevocabilitatea contractului prin voin ța unei părți.
Acest principiu exprim ă ideea că un contract nu poate fi
revocat decât prin acordul p ărților – simetria în contracte.
Aceasta este regula și, prin excep ție de la ea, contractul
poate fi desf ăcut prin voin ța unei singure p ărți, numai pentru
cauzele autorizate de lege.
Regula simetriei în contracte se reg ăsește în art. 969
alin.2 Cod civil, care prevede: contractele se pot revoca prin
consimțământ mutual adic ă simetric vorbind, încheierea
contractului se face prin consensul p ărților la fel și desființarea
lui.

De la acest principiu nu sunt excluse unele excep ții când
este posibil ă denunțarea unilateral ă a contractului, excep ții care
este necesar s ă fie prev ăzute în mod expres de lege sau în
contract, g ăsindu-ne în prezen ța unor asimetrii care sunt tot
atâtea excep ții de la regula simetriei.

a) revocarea contractului prin consim țământ mutual.
Reprezint ă o aplicare a principiului consacrat de art. 969 alin.1
Cod civil care de fapt este un nou contract care se na ște în
urma desfacerii contractului anterior.
În principiu revocarea contra ctului produce efecte numai
pentru viitor, operând ca o reziliere amiabil ă.
b) revocarea unilateral ă a contractului este posibil ă în
cauze anume prev ăzute de lege, adic ă art. 969 alin.2 Cod civil.
c) rezilierea for țată a contractelor. Înce tarea contractului
pentru viitor poate avea loc și forțat, împotriva voin ței unei
persoane cum ar fi cazul contract elor încheiate în considerarea
calităților unei anumite persoa ne (intuituu personae).

3. Corela ția dintre for ța obligatorie a contractului și
forța legii.

Conform art. 969 Cod civil, contractul este legea
părților, dar numai în situa ția în care este valabil încheiat.
Dacă părțile la încheierea contractului nu respect ă
dispozițiile imperative ale legii, ac el contract este nul fiind
lipsit de efecte juridice.
Contractul nu poate deroga de la legea imperativ ă,
legiuitorul putând interveni în contracte și prin norme
imperative putându-le modifi ca sau lipsi de efecte.
Totuși această corelație dintre puterea obligatorie a
contractelor și puterea legii face o delimitare succint ă a celor
două izvoare de obliga ții, contractul deosebi ndu-se de lege prin
următoarele aspecte:

– contractul oblig ă numai p ărțile și avânzii cauz ă ai lor,
spre deosebire de lege care con ține reguli de conduit ă cu
caracter general, abstract și impersonal, reguli obligatorii
pentru ter ții subiecți de drept;
– contractul, specie a actului juridic civil, reglementeaz ă
raportul juridic civil concret, adic ă legăturile în care p ărțile
intră în limitele cadrului juridic oferit de dreptul obiectiv, în
timp ce legea reglementeaz ă raportul civil abstract;
– contractul fiind opera voin ței comune a p ărților (art. 977
Cod civil) înglobeaz ă voința acestora, în timp ce legea exprim ă
voința de stat, voin ța electoratului, exprimat ă de puterea
legislativă;
– contractul este opera p ărților care pot fi persoane fizice
sau juridice, pe când legea es te opera unui organ de stat,
Parlamentul;
– contractul poate fi modificat prin voin ța părților în timp
ce legea nu poate fi modificat decât de autoritatea legislativ ă
care a elaborat-o.
Legiuitorul mai poate interveni în contracte atunci când
adoptă o lege nou ă care în principiu nu altereaz ă contractele în
curs dar acest principiu nefiind absolut, permite și două
excepții de ordine public ă ce pot fi impuse prin norme
imperative în dou ă direcții: durata contractului și executarea
prestațiilor.
În durata contractului legiuitorul poate interveni și a
făcut-o în ultimii ani când prin le ge a prelungit cu 5 ani durata
contractelor de înch iriere pentru chiria șii din locuin țele
naționalizate (Lg. 112/1996) sau a imobilelor redobândite de
foștii proprietari (Lg. 10/1997 și OUG nr. 40/1999).
În modificarea modalit ăților de executare a contractelor
legiuitorul poate interveni prin moratoriu legal care este un termen acordat debitorilor, având ca efect amânarea general ă a
executării unei obliga ții.

Este o m ăsură cu caracter temporar în situa ții de criz ă
economic ă și s-a aplicat în 1933 prin legea conversiunii
datoriilor agricole și urbane pe o perioad ă de 15 ani.

4. Teoria impreviziunii.
Impreviziunea const ă în paguba pe care o sufer ă una din
părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare
ce apare între presta țiile lor, în cursul execut ării contractului
determinat de cre șterea considerabil ă și imprevizibil ă a
prețurilor.
Originea acestei teorii se afl ă în dreptul roman unde se
arată că omnis conventio intelligitur sic stantibus expresie ce
desemna c ă toate conven țiile sunt considerate valabile dac ă
împrejurările în care au fost încheiate r ămân neschimbate.
Multă vreme, legisla ția, jurispruden ța și doctrina juridic ă
au respectat principiul for ței obligatorii a contractelor, a
stabilității acestora, chiar și în condi țiile în care de la data
încheierii și până la data execut ării lor, au survenit împrejur ă
ri
economice neprev ăzute care au rupt echilibrul presta țiilor
reciproce avut în vedere la încheierea contractelor.
În practica revizuirii contractelor sunt prev ăzute trei
forme de revizuire și anume:
a) Revizuirea conven țională a contractelor, realizat ă prin
clauze contractuale de re vizuire, care pot fi:
– clauze rebus sic stantibus, expresie prin care p ărțile
contractante prev ăd că fiecare dintre ele va putea invoca
revizuirea contractului în caz de schimbare a circumstan țelor
economice;
– clauzele de varia ție automatic ă care au ca tipar clauza de
indexare, prin care, în obliga țiile pecuniare, suma datorat ă va
varia în func ție de varia ția indicelui ales.

Revizuirea conven țională a contractelor are la baz ă
principiul libert ății de voin ță în materie contractual ă, libertate
de voință care trebuie s ă fie exprimat ă, de asemenea, în limitele
normelor legale cu caracter imperativ.
b) Revizuirea legal ă a contractelor, la care s-a recurs în
unele cazuri în vederea prelungirii contractelor de închiriere a
locuințelor, pentru reevaluarea datoriilor alimentare și a
rentelor viagere depreciate etc.
Revizuirea legal ă are în vedere criteriul interesului general,
obștesc, care trebuie s ă primeze în raport cu interesele
particulare.
c) Revizuirea judiciar ă a contractelor, admis ă în practica
judiciară mai ales în privin ța obligațiilor pecuniare succesive.
Domeniul de aplicare al impreviziunii este cel al
contractelor cu titlu oneros afectate de modalitatea termenului precum și contractelor cu executare succesiv ă, aceasta
deoarece, executarea lor dureaz ă în timp și, pe parcursul
derulării lor pot ap ărea împrejur ări care nu au fost și nu puteau
fi prevăzute de cocontractan ți.

5. Forța obligatorie a contractelor și principiul
libertății și egalității părților.
În literatura de specialitate s-a statuat c ă forța
obligatorie a contractelor fa ță de părțile contractante, avânzii
lor cauză și instanța de judecat ă este o consecin ță a principiului
libertății și egalității părților contractante, principiu care, în
condițiile sistemului nostru na țional de drept, trebuie s ă-și
găsească deplina sa înf ăptuire.
În principiul for ței obligatorii a contractelor î și au
sorgintea dou ă importante principii, respectiv : irevocabilitatea
contractelor și principiul relativit ății efectelor contractului.

6. Corela ția dintre principiul for ței obligatorii și
principiul relativit ății contractului.
Deși consacrat în art. 973 Cod civil, principiul
relativității efectelor actului juridi c, nu este decât o consecin ță
a lui pacta sunt servanda care chiar dac ă nu a fost consacrat
legal, existen ța lui poate fi dedus ă din principiul for ței
obligatorii a contractului.
Cele două principii men ționate se deosebesc prin:
– dacă între părți, contractul este o realitate absolut ă (forța
obligatorie) fa ță de terți nu prezint ă decât o realitate relativ ă
(principiul relativit ății);
– principiul for ței obligatorii impune p ărților, în principal,
executarea contractului, în timp ce principiul relativit ății
impune ter ților, respectarea contract ului acesta fiindu-le
opozabil.
7. Precizări finale în leg ătură cu regulile de interpretare
a contractului.
După expunerea, mai sus, a re gulilor de interpretare,
interpretul trebuie s ă porneasc ă de la premisa c ă acestea
alc
ătuiesc un tot indisponibil și că deci trebuie aplicate
împreună, în îmbinarea pe care clauzele fiec ărui contract o
impun.
În același timp, nu trebuie pierdut din vedere c ă ele
reprezintă numai un num ăr de directive logice generale, care
îndrumă conduita interpretului în opera de descifrare a
înțelesului exact al contractului.
Pornind de la aceste directive, interpretul are putin ța de a
examina, în toate am ănuntele, clauzele cont ractuale, spre a
obține o cât mai corect ă lămurire a sensului lor real.

SUBIECTE:
– Precizați regulile generale de interp retare a contractului civil
precum și a regulilor speciale.
– Precizați consecin țele pe care le creeaz ă forța obligatorie a
contractului între p ărți.
– Delimita ți succint izvoarele de obliga ții (lege, contract)
precum și a corelației între puterea obligat orie a contractului și
puterea legii.
– Care este corela ția între principiul for ței obligatorii și
principiul relativit ății contractului.
ÎNTREB ĂRI:

1 Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:
a)în sensul care reiese din na tura contractului sau ele pot
produce un efect; b)de către tribunalul arbitral interjude țean;
c)de către părți fără intervenția unei instan țe.
Răspuns: a)

2. Într-un contract:
a)oricât de generali ar fi termenii întrebuin țați de părți, obiectul
contractului se reduce numai la lucrurile la care se pare c ă
părțile și-au propus a contracta;
b)partea interesat ă poate dovedi c ă voința reală este alta decât
cea exteriorizat ă prin cuvinte, dar aceast ă probă se poate face
numai cu elemente intrinseci contractului; c)terții pot dovedi voin ța părților exteriorizat ă la momentul
încheierii contractului. Răspuns: a)

3. Interpretarea contractului este:
a) obligativitatea acestuia privitor sub aspectul raporturilor
dintre părțile contractante și al raporturilor cu alte persoane
care nu sunt p ărți în contract;
b) operația prin care se determin ă înțelesul exact al clauzelor
sale, prin cercetarea manifest ării de voin ță a părților în strâns ă
corelație cu voin ța lor intern ă;
c) obligația părților de a executa întocmai contractul adic ă de a
efectua presta țiile la care s-au îndatorat în termenele și
condițiile stabilite prin contract.
Răspuns: b)

4. Executarea cu bun ă credință a contractului înseamn ă:
a) oricât de generali ar fi te rmenii unui contract, acesta are ca
obiect numai presta țiile la care p ărțile s-au obligat;
b) obligația de loialitate ca o îndatorire a p ărților de a se facilita
executarea contractului; c) revocarea contractului prin consim țământ mutual conform
principiului înscris în art. 969 al. 1 Cod civil.
Răspuns: b)

5. Conform teoriei inproviziunii, inproviziunea const ă în:
a) irevocabilitatea contractului prin voin ța unei pă
rți;
b) paguba pe care o suport ă una dintre p ărțile contractante ca
urmare a dezechilibrului grav de valoare între presta țiile lor în
cursul execut ării contractului din motive imprevizibile;
c) modificarea modalit ăților de executare a contractelor f ăcută
de legiuitor prin moratoriu legal.
Răspuns: b)

CAP.VI.
EFECTELE CONTRACTULUI FA ȚĂ DE TER ȚI

OBIECTIVE:
– Lămurirea principiului relativit ății efectelor contractului în
raport cu p ărțile afectate de acest act juridic;
– Precizarea efectelor contractului fa ță de succesorii p ărților,
enumerarea și definirea acestora;
– Lămurirea relativit ății efectelor contractului prin intermediul
noțiunii de opozabilitate;
– Discutarea excep țiilor de la principiul relativit ății efectelor
contractului și clasificarea acestora în excep ții aparente și reale.

CONCEPTE:

– părțile contractului
– terții față de contract
– avânzii cauz ă
– succesorii universali – creditorii chirografari – opozabilitate

I. PRINCIPIUL RELATIVIT ĂȚII EFECTELOR
CONTRACTULUI

Conform acestui principiu, un contract valabil încheiat
produce efecte numai între p ărțile contractante, neputând da
naștere la drepturi și obligații în sarcina altor persoane, actul
juridic astfel încheiat neputând nici s ă vatăme și nici să profite
altor persoane (res alios acta aliis neque nocere, neque
prodesse potest) .

În principiu, persoanele str ăine de contract nu pot fi
obligate la plata crean țelor generate de un contract la care
acestea nu au participat, dup ă cum aceste crean țe nu pot fi
executate în profitul celor str ăini de contract.
În acest sens sunt și prevederile art. 973 Cod civil care
prevăd: „conven țiile n-au efect decât între p ărțile contractante”
text care la rândul lui consacr ă principiul relativit ății efectelor
contractului ce rezult ă indirect, din principiul for ței obligatorii
a contractului, statuat de art. 969 Cod civil „conven țiile legal
făcute au putere de lege între p ărțile contractante”.

II. DEFINIREA NO ȚIUNILOR DE P ĂRȚI,
TERȚI ȘI AVÂNZI CAUZ Ă

În compunerea principiului relativit ății efectelor
contractului întâlnim mai multe categorii de persoane care poartă denumirea de p ărți, terți sau avânzi cauz ă și întrucât,
contractul î și produce efecte numai între p ărți, nu are nici un
efect față de terți.
A. Părțile contractante . Sunt persoanele fizice sau
juridice care au încheiat contract ul direct sau prin reprezentant.
Contractul î și produce efectele sale fa ță de părțile
contractante în teme iul clauzelor pe care și le-au asumat și care
generează, unilateral sau reciproc, drepturi și obligații
corelative.
Exemplul cel mai elocvent îl întâlnim în cadrul
contractelor de vânzare cump ărare în care p ărțile (vânzătorul și
cumpărătorul) beneficiaz ă de efectele sale.
Orice altă persoană este străină, terță persoană, față de
contract, inclusiv mandatarii care au fost împuternici ți să
încheie contractul în numele
și pe seama p ărților contractante,
ei fiind totu și, părți în contractele de mandat care sunt în afara
contractului de vânzare cump ărare.

B. Terții. Sunt persoanele str ăine de contract în sens
restrâns, și în sens larg, str ăine de o situa ție juridică.
Terții (penitus extranei) sunt persoane str ăine de contract
deoarece nu au participat di rect sau prin reprezentant la
încheierea acestuia, deci ter țul este o persoan ă care nu are
calitatea de parte.
Această categorie larg ă a terților comport ă o delimitare a
sa în două subcategorii.
a) terți prin absen ța consimțământului;
b) terți prin natura consim țământului dat.
a) Terții prin absen ța consimțământului sunt aceia care au
existat la momentul încheierii contractului dar ei nu și-
au exprimat o voin ță cu intenția de a-și asuma efectele
obligatorii ale contractului, fie c ă n u a u c o n s i m țit sub
titlu personal la încheierea actului, fie c ă nu aveau
aptitudinea de a contracta.
b) Terții prin natura consim țământului dat sunt acei care
au drept caracteristic ă lipsa consim țământului de a fi
parte într-un contract.
O altă subclasificare a ter ților se refer ă la:
a) terții propriu-zi și și
b) succesorii în drepturi ai ter ților (avânzii cauz ă).
a) Terții propriu-zi și sunt persoane complet str ăine de
contract fa ță de care contractul nu pr oduce nici un efect.
b) Succesorii în drepturi ai ter ților (avânzii cauz ă) sunt
acei terți față de care contractul î și produce efectele cu
toate că nu și-au dat consim țământul la încheierea lui,
datorită legăturii în care se afl ă cu părțile fiind o
categorie intermediar ă de persoane.
Având cauz ă este o no țiune generic ă prin care se
desemneaz ă o persoan ă ce deține toate sau o parte din
drepturile sale de la o alt ă persoană numită autor (actor) și care,
cu privire la acele drepturi ia locul autorului, având aceea și
poziție ca acesta din urm ă.

III. EFECTELE CONTRACTULUI FA ȚĂ DE
SUCCESORII P ĂRȚILOR

Orice parte a contractului , ca subiect de drepturi
obiective și de obliga ții, în caz de deces, transmite pe cale
succesoral ă activul și pasivul s ău patrimonial persoanelor care
au vocație succesoral ă.
În temeiul legii civile române, succesorii acestei p ărți
sunt urm ătorii: succesori universali și succesori cu titlu
universal la care se adaug ă și succesorii cu titlu particular
inclusiv creditorii chirografari.
A. Succesorii universali reprezint ă acea categorie de
persoane care au voca ția de a dobândi patrim oniul autorului în
mod integral și nefracționat prin atribuire de cote p ărți și altor
succesori.
B. Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care
datorită faptului c ă sunt mai mul ți de unul ca în cazul
succesorilor universali, dobândesc o frac țiune, o cot ă parte din
patrimoniul autorului lor.
C. Succesorii cu titlu particular sunt o categorie aparte
de succesibili care dobândesc doa r unul sau mai multe drepturi
determinate și nu unul sau mai multe elemente ale unui
patrimoniu ce a apar ținut unui autor determinat.
D. Creditorii chirografari sunt defini ți ca acea categorie
de creditori care au ca singur ă garanție a realiz ării drepturilor
lor de crean ță, întreg patrimoniul debitorilor lor, ce constituie
gajul general, drept consacr at în art. 1718 Cod civil.
Fiecare din aceast ă categorie de succesori prezint ă
particularit ăți specifice și se bucur ă de anumite drepturi și
prerogative.
În categoria succesorilor universali intr ă succesorii legali
unici adic ă descenden ții, ascenden ții și colateralii, legatarul
universal desemnat prin te stament, persoana juridic ă

dobânditoare a întregului patr imoniu prin fuziune, absorb ție
sau comasare.
În categoria succesorilor cu titlu universal intr ă succesorii
legali și legatarii care mo ștenesc o frac țiune din patrimoniul lui
de cujus (cel care a murit) cât și persoana juridic ă ce
dobândește o cotă parte din patrimoniul a ltei persoane juridice.
Atât succesorii universali cât și cei cu titlu universal
alcătuiesc aceea și categorie de avânzi cauz ă, deosebirea fiind
numai de ordin cantitativ, respectiv întinderea voca ției, la tot
sau la o cot ă parte din patrimoniu, ei fiind, continuatorii
personalit ății autorului lor, având voca ție atât la activul cât și la
pasivul succesoral.
Ca urmare a acestui fapt, drepturile și obligațiile născute
din contractele încheiate de autorul lor se transmit succesorilor universali sau cu titlu universal, însu șindu-și toate efectele pe
care le-au încheiat p ărțile afară de cazul când p ărțile au stipulat
în contract c ă efectele contractului nu se vor transmite
succesorilor.
În categoria succesorilor cu titlu particular intr ă
cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular, donatorul,
cesionarul unei crean țe etc.
Succesorii cu titlu particular nu sunt continuatorii
personalit ății autorului lor, contractel e încheiate de autor nici
nu le poate folosi ș
i nici păgubi, ci le r ămân complet
indiferente.
Referitor la creditorii ch irografari se face afirma ția că,
gajul general nu presupune fixarea garan ției pe un anumit bun
și prin urmare, m ărirea sau mic șorarea patrimoniului
debitorului este opozabil ă acestora care au posibilitatea de a
urmări numai acele bun uri care se afl ă în patrimoniu la data
când crean ța a devenit exigibil ă.
În teoria juridic ă există păreri pro și contra, dac ă acești
creditori chirografari sunt sau nu succesori cu titlu universal
sau cu titlu particular.

Răspunsurile la aceast ă problem ă au diferit și diferă în
funcție de cei care le sus țin sau infirm ă precum și de statele
care aderă la una sau la alta din opinii.

IV. OPOZABILITATEA

În raport cu p ărțile contractului, cu ter ții și cu avânzii
cauză, opozabilitatea reprezint ă o relativitate a efectelor
contractului care în sens larg prin opozabilitate în țelegem acel
contract care produce efecte numai între aceste persoane.
Afirmând c ă un contract este opozabil p ărților, afirm ăm
că el produce efecte juridice, iar invers, a afirma c ă un contract
produce efecte juridice este acela și lucru cu a spune c ă este
opozabil.
În ceea ce prive ște subiectul activ al opozabilit ății, acesta
este persoana care particip ă, în calitate de pa rte, la un raport
juridic de drept material sau pro cesual, iar subiectul pasiv este
persoana sau persoanele care nu au luat parte la acel raport
juridic, ignorându-i existen ța și care poart ă denumirea de ter ț,
și are totuși, în materia opozabilit ății, terțul nu este o persoan ă
cu totul str ăină de un raport juridic, ci o persoan ă care, într-o
anumită măsură, are legătură cu respectivul raport, în sensul c ă
efectele juridice derivate din acest raport se r ăsfrâng în mod
indirect și asupra sa, de și nu a participat nici personal și nici
prin reprezentant la încheierea raportului juridic în cauz ă.
Atunci când efectele unui raport juridic se r ăsfrâng, în
mod indirect, asupra oric ăror alte persoane, decât cele care au
participat la încheierea lui, suntem în prezen ța unei
opozabilit ăți virtuale, deci a unui subiect virtual al
opozabilit ății, iar atunci când aceste persoane sunt afectate
direct de efectele raportului juridic respecti v, suntem în
prezența unei opozabilit ăți concrete, efective, și deci a unui
subiect concret al opozabilit ății.

V. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI
FAȚĂ DE TER ȚI

Principiul relativit ății efectelor contractului d ă naștere la
drepturi și obligații în sarcina p ărților, iar în unele cazuri a
avânzilor cauz ă și din acest aspect, orice contract privit ca o
realitate social ă, creând o situa ție juridică trebuie respectat de
toate persoanele, chiar dac ă nu au participat la încheierea lui,
respectiv, este opozabil tuturor, inclusiv ter ților.
Contractul fiind opozabil oric ărei persoane, acesta poate
fi invocat de p ărți față de oricine, dar aceasta nu înseamn ă că
terțele persoane devin obligate prin acel contract, ci numai c ă
situațiile juridice cr eate trebuie s ă fie respectate de c ătre fiecare
persoană.
Față de terții propriu-zi și, opozabilitatea nu se confund ă
cu relativitatea efectelor contractului.
Opozabilitatea const ă în obliga ția tuturor persoanelor de
a respecta situa ția juridică creată prin contract, și prin urmare
terțele persoane nu devin obligate prin contract, ci trebuie s ă
respecte situa țiile juridice create, respectiv datorate de c ătre
fiecare persoan ă, drepturilor legale dobândite de ceilal ți.
Între opozabilitatea contractului și relativitatea acestuia
există anumite distinc ții care trebuie avute în vedere,
prezentând o deosebit ă importan ță practică, deoarece se produc
consecințe juridice în ce prive ște răspunderea civil ă, în ceea ce
privește proba și în ceea ce prive ște raporturile dintre p ărți.
În cadrul r ăspunderii civile, în c az de neexecutare a
contractului, executarea cu întârziere sau executarea
necorespunz ătoare, se va angaja r ăspunderea contractual ă, iar
în situația în care o ter ță persoană aduce atingere unui drept
dobândit prin contract se va angaja r ăspunderea delictual ă, pe
temeiul faptei ilicite cauzatoa re de prejudicii (art. 998 Cod
civil).

În ceea ce prive ște proba, în caz de litigiu între p ărți
aceasta se va face conform norme lor referitoare la actele
juridice (art. 1191 Cod civil) pe când ter ții pot dovedi
conținutul contractului prin orice mijloc de prob ă, inclusiv
martori și prezumții, fiind pentru ei un simplu fapt juridic.

VI. EXCEP ȚIILE DE LA PRINCIPIUL
RELATIVIT ĂȚII EFECTELOR CONTRACTULUI

Excepțiile de la principiul relativit ății efectelor
contractului sunt acele situa ții juridice în care efectele sale se
produc fa ță de alte persoane car e nu au calitatea de p ărți
contractante sau de succ esori în drepturi ai p ărților.
În legătură cu aceste excep ții se pune problema de a ști,
dacă este posibil ca o persoan ă care nu a fost parte în contract,
să fie obligat ă prin acesta, r ăspunsul fiind negativ deoarece
nimeni nu poate fi obligat printr -un contract la care nu a luat
parte, în caz contrar s-ar produce o grav ă încălcare a libert ății
persoanelor.
Însă, dacă o persoan ă total străină de contract, dobânde ște
drepturi prin acel contract, excep țiile devin admisibile, care
nu pot și nu trebuie confundate cu opozabilitatea
contractului fa ță de terți.
Excepțiile de la principiul relativit ății efectelor
contractului sunt de dou ă feluri: aparente și reale (veritabile).
Exemplul clasic de excep ție aparent ă este promisiunea
faptei altuia la care se mai adaug ă și altele cum ar fi contractul
colectiv de munc ă și acțiunile directe.
Singura excep ție veritabil ă (reală) de la principiul
relativității efectelor contractului este stipula ția pentru altul,
deoarece o ter ță persoană, străină de contract, devine creditor
prin acordul de voin ță al părților contractante.

VII. PROMISIUNEA FAPTEI ALTUIA

Regula, în dreptul civil, este aceea c ă nu se poate promite
fapta altuia, deoarece un ter ț nu poate fi obligat printr-un
contract la care nu și-a exprimat consim țământul, adic ă la care
nu a participat.
De la aceast ă regulă sunt și unele abateri cum ar fi faptul
că există contracte prin care numai aparent se promite fapta
altuia deoarece, în realitat e, se promite propria fapt ă.
Aceste contracte se numesc conven ții de porte-fort sau,
promisiunea faptei altuia.
Promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauz ă
într-un contract pr in care o persoan ă – debitorul – se oblig ă față
de creditor, s ă determine pe o ter ță persoană să-și asume un
anume angajament juridic în folo sul creditorului din contract.
Este numai o excep ție aparent ă de la principiul
relativității efectelor contractului.
Promisiunea faptei altuia este un contract perfect valabil,
deoarece debitorul promite fapta lui proprie și în nici un caz
fapta altei persoane.
Terța persoan ă rămâne străină de contract și prin urmare
nu are nici o obliga ție ca urmare a încheierii contractului între
promitentul debitor și creditorul promisiunii.
Obligația debitorului este o obliga ție de a face, respectiv
de a depune toate diligen țele pentru a determina o alt ă persoană
să încheie sau s ă ratifice un contract.
Această convenție de porte-fort are aplica ții practice în
materia contractului de mandat (art. 1546 Cod civil) și în cazul
înstrăinării unui bun indiviz, apar ținând mai multor persoane,
când coproprietarul înstr ăinător, vânzând cota sa din
proprietate, se angajeaz ă să determine pe ceilal ți coproprietari
să-și înstrăineze și ei cota lor, c ătre același cumpărător.

VIII. CONTRACTUL ÎN FAVOAREA
UNEI TER ȚE PERSOANE (STIPULA ȚIA
PENTRU ALTUL)
Stipulația pentru altul este un contract prin care o
persoană numită promitent se oblig ă față de altă persoană
numită stipulant s ă execute o anumit ă prestație în folosul unei
terțe persoane, numit ă beneficiar, care nu particip ă și nici nu
este reprezentat ă la încheierea contractului.
Dând na ștere unui drept subiectiv în folosul unei
persoane care devine cred itor al promitentului, de și nu este
parte în contract, stipula ția pentru altul constituind o excep ție
de la principiul relativit ății efectelor contractului.
Pentru a fi valabil ă, stipulația pentru a ltul trebuie s ă
îndeplineasc ă condițiile de validitate ale oric ărui contract, s ă
cuprindă o clauz ă în temeiul c ăreia terțul beneficiar s ă
dobândeasc ă, în mod direct, prin voin ța părților contractante,
un drept de sine st ătător împotriva promitentului, s ă determine
în prezent, ori s ă indice suficiente elemente pentru a se putea
determina în viitor persoana beneficiarului.
Aplicațiile practice mai frecvente ale stipula ției pentru
altul sunt: contractele de transport de m ărfuri în care destinatar
este o persoan ă, alta decât expeditorul sau c ărăușul, contractele
de asigurare a vie ții și cele de asigurare de r ăspundere civil ă
donațiile cu sarcini în folosul unei ter țe persoane.
Principalul efect al stipula ției pentru altul îl constituie
crearea, prin voin ța comună a stipulantului și promitentului, a
unui drept direct în folosul beneficiarului, f ără a fi necesar ă nici
o acceptare din partea acestuia, beneficiarul fiind îns ă
îndreptățit să refuze acest drept sau s ă renunțe expres la
dreptul de a-l refuza, confirmându-l astfel.
În raporturile dintre stipulant și promitent , obliga țiile pe
care și le-au asumat unul fa ță de celălalt își produc efectele lor
obișnuite.

Stipulantul are îns ă și calitatea de creditor al stipula ției
pentru altul, în sensul c ă el poate pretinde promitentului s ă-și
execute presta ția față de terțul beneficiar, iar în caz de
neexecutare poate invoca excep ția de neexecutare, poate cere
executarea silit ă sau poate cere rezolu ția contractului cu
restituirea presta ției pe care a s ăvârșit-o promitentului și, dacă e
cazul, daune interese.
În raporturile dintre ter țul beneficiar și promitent,
beneficiarul devine creditor ul promitentului din chiar
momentul încheier ii contractului și în mod direct, f ără ca
dreptul s ău să fi trecut vreun moment prin patrimoniul
stipulantului.
În calitatea sa de creditor, beneficiarul poa te pretinde
promitentului executarea presta ției stipulate în favoarea sa și
daune interese în caz de neexecutare, dar el nu poate cere rezoluția contractului deoarece nu este parte în contract și nu
poate avea nici un interes în desfiin țarea acestuia.
La rândul s ău, promitentul poate opune ter țului beneficiar
toate excep țiile pe care le-ar putea op une stipulantului cum ar fi
propria sa incapacita te, vicii de consim țământ, cauze de
nulitate absolut ă etc., inclusiv excep ția de neexecutare a
obligațiilor stipulantului pentru promitent în considerarea
cărora promitentul și-a asumat obliga ția în favoarea
beneficiarului.
Între stipulant și beneficiar, stipula ția pentru altul nu d ă
naștere nici unui raport juridic de obliga ție.
Dacă stipulantul era un debitor al beneficiarului,
executarea presta ției stipulate în folosul acestuia va putea avea
valoarea unei pl ăți, stingând datoria.
Putem conchide c ă stipulația pentru altul este un contract
de sine st ătător, cu efecte proprii, care și-a câștigat o existen ță
stabilă, cu o calificare proprie în dreptul nostru civil.

SUBIECTE:

– Preciza ți ce se în țelege și cum se manifest ă principiul
relativității efectelor contractului.
– Definiți noțiunile de p ărți, terți și avânzii cauza și
exemplifica ți-le.
– În ce const ă opozabilitatea fa ță de terți?

ÎNTREB ĂRI:

1. În cazul stipula ției pentru altul, ter țul beneficiar
dobândește dreptul din momentul:
a) încheierii contractului între stipulant și promitent;
b) în care ter țul a acceptat dreptul stipulat în folosul s ău;
c) în care promitentul execut ă obligația față de terț.
Răspuns: a)

2. În cazul stipula ției pentru altul:
a) terțul beneficiar intr ă în concurs cu creditorii stipulantului
pentru satisfacerea dreptulu i stipulat în folosul s ău;
b) terțul beneficiar are ac țiune direct ă împotriva promitentului
pentru satisfacerea dreptului s ău;
c) terțul beneficiar are un drept de preferin ță în față altor
persoane care pretind acest drept. Răspuns: b)

3. Dreptul n ăscut din contractul în folosul unei ter țe
persoane:
a) aparține stipulantului;
b) aparține terțului beneficiar;
c) se naște direct și nemijlocit în patrimoniul ter țului beneficiar.
Răspuns: b)

4. Terții față de un contract civil sunt:
a) rudele de gradul I, II și III ale părților contractului;
b) persoane str ăine de contract care nu au participat direct sau
prin reprezentan ți la încheierea acestuia;
c) persoanele care intr ă în raporturi juridice ulterioare cu părțile
contractului cu privire la efectele acestuia. Răspuns: b)

5. Creditorii chirografari ai p ărților sunt:
a) creditorii care au constituit un privilegiu de executare prin
gaj, ipotec ă sau drept de reten ție;
b)creditorii care au ca singur ă garanție a realiz ării drepturilor
lor de crean ță patrimoniul debitorilor lor, ce constituie gajul
general; creditorii mai bine situa ți din punctul de vedere al cuantumului
creanței lor față de patrimoniul debitorului.
Răspuns: b)

CAP.VII
EFECTELE SPECIFICE ALE
CONTRACTELOR SINALAGMATICE

OBIECTIVE:
– Precizarea no țiunii de efecte specifice ale contractelor
sinalagmatice, importan ța practică a cestor efecte și ce valoare
au ele în rezolvarea litigiilor patrimoniale. – Determinarea în țelesului și contribu ției efectelor specifice ale
contractelor sinalagm atice în contextul r ăspunderii civile
contractuale. – Definirea și înțelesul noțiunii de:
– excep ție de neexecutare a contractului;
– rezolu țiune (reziliere) a contractului;
– risc al contractului.
– Perceperea caracteristicii reciprocit ății și interdependen ței
obligațiilor ce decurg din efectele specifice ale contractelor
sinalagmatice.

CONCEPTE:

– excepția de neexecutare a contractului
– rezoluțiunea contractului
– rezilierea contractului – riscul contractului – pact comisoriu – clauză penală
– clauză de neagravare

I. CONSIDERA ȚII GENERALE

Ceea ce define ște contractele sinala gmatice de celelalte
forme ale contractelor este tocmai tr ăsătura lor caracteristic ă ce
constă în caracterul reciproc și interdependent al obliga țiilor
asumate, fiecare dintre p ărți având concomitent, fa ță de cealalt ă
parte, atât calitatea de debitor cât și pe aceea de creditor,
obligația ce revine unei p ărți avându- și cauza juridic ă imediată
în obligația corelativ ă a celeilalte p ărți.
Din aceast ă caracteristic ă a reciprocit ății și
interdependen ței obligațiilor, decurg și anumite efecte specifice
ale contractelor sinalagmatice pe care le vom dezvolta în continuare.
a) o primă situație este aceea în care, de și una dintre p ărți
nu și-a executat propria obliga ție, pretinde totu și celeilalte p ărți
să-și execute pe a sa, aceasta din urm ă putând invoca în
apă
rarea și exonerarea sa de r ăspundere contractual ă, excepția
de neexecutare a contractului.
b) o a doua situa ție o întâlnim atunci când dac ă una dintre
părți nu-și execută în mod culpabil obliga țiile, cealalt ă parte
poate să ceară în justiție rezoluțiunea (rezilierea) contractului.
c) a treia situa ție se refer ă la faptul c ă, dacă o parte se afl ă
în imposibilitate de a executa contractul acesta înceteaz ă,
punându-se și problema suport ării riscului contractului.
Aceste trei situa ții: excep ția de neexecutare a
contractului, rezolu țiunea (rezilierea) contractului și riscul
contractului reprezint ă efectele specifice ale contractelor
sinalagmatice, care la rândul lor pot fi interpretate c ă reprezint ă
o abatere de la principiul for ței obligatorii a cont ractului pentru
părțile ce l-au încheiat, dar de fapt ele se întemeiaz ă tocmai pe
acest caracter al obligativit ății contractului.

II. EXCEP ȚIA DE NEEXECUTARE A
CONTRACTULUI

În literatura de specialitate excep ția de neexecutare a
contractului (exceptio non adimpleti contractus) a fost definit ă
ca fiind mijlocul juridic prin intermediul c ăruia, una din p ărțile
contractului sinalagmatic refuz ă să-și execute propriile obliga ții
pe motiv c ă cealaltă parte contractant ă îi solicit ă acest lucru
fără ca aceasta din urm ă să își fi executat propriile obliga ții.
Prin invocarea acestei excep ții, partea care o invoc ă,
obține fără interven ția instan ței o suspendare a propriei
obligații, până în momentul în care cealalt ă parte își va
îndeplini propriile obliga ții.
Imediat ce aceast ă parte își va executa obliga ția sa,
efectul suspensiv al excep ției de neexecutare va înceta.
Această excepție este o sanc țiune specific ă a faptului c ă
partea care pretinde executarea obliga ției trebuie s ă-și
îndeplineasc ă ea însăși obligațiile ce-i incumb ă.
Temeiul juridic de și nu este expres reglementat în codul
civil, are totu și mai multe referiri la aplica țiile sale și în același
timp acest temei const ă în principiul reciprocit ății și
interdependen ței obliga țiilor părților ceea ce implic ă
simultaneitatea de executare a acestei obliga ții.
Exemplu: într-un cont ract de vânzare-cump ărare,
cumpărătorul, conform art. 1362 Cod civil poate refuza plata
prețului, dacă vânzătorul nu pred ă lucrul, precum și în situația
în care exist ă pericol de evic țiune. (art. 1364 Cod civil).
Pentru a se invoca excep ția de neexecutare a contractului,
trebuie îndeplinite mai multe condi ții, dintre care:
a) obligațiile reciproce și interdependente ale p ărților să-
și aibă temeiul în acela și contract.
Dacă un cump ărător va refuza plata pre țului pe motiv c ă
vânzătorul îi datoreaz ă o sumă de bani pe care i-a împrumutat-
o nu poate fi primit ă ca o excep ție de neexecutare a

contractului, întrucât este vorba de un alt contract care este un
contract de împrumut cu alt obiect și cauză.
b) să existe o neexecutare, chiar par țială, dar suficient de
importanță, din partea celuilalt cocontractant.
În situația în care partea neexecutat ă din contract a fost
considerat ă cauza esen țială a acestuia, atunci partea care nu
este în culp ă poate cere chiar desfiin țarea contractului prin
rezoluțiune.
c) neexecutarea s ă nu se datoreze faptei înse și a celui ce
invocă excepția, faptă ce l-a împiedicat pe cel ălalt să-și execute
obligația.
Dacă cel ce invoc ă excepția de neexecutare a contractului
a împiedicat-o pe cealalt ă parte să-și execute obliga ția, aceasta
săvârșește un abuz de drept a c ărui sancțiune ar putea fi refuzul
ocrotirii dreptului care s-a n ăscut din contra ctul respectiv.
d) părțile să nu fi convenit un termen de executare a
uneia dintre obliga țiile reciproce, prin urmare p ărțile să nu fi
renunțat la simultaneitatea execut ării obligațiilor.
Excepția de neexecutare a contractului creeaz ă și anumite
efecte cum ar fi aceea c ă dă naștere la suspendarea (provizorie)
a executării prestației celui care o invoc ă, contractul r ămânând
temporar neexecutat.
În acest caz, partea îndrituit ă să refuze executarea
obligației sale, nu poate fi obligat ă să plătească daune –
interese moratorii pe motiv de întârziere în executarea prestațiilor.
Excepția de neexecutare a contractului permite autorului
său să facă presiune asupra partenerului s ău contractual pentru
a obține executarea obliga ției dar ea nu rezolv ă problema
neexecutării în mod definitiv.
Excepția de neexecutare a contractului nu poate fi
confundat ă cu dreptul de reten ție deoarece mecanismele lor
juridice sunt diferite.

Dreptul de reten ție se aplic ă nu numai a șa-ziselor
contracte sinalagmatice imperfecte, ci și unor raporturi juridice
născute independent de existen ța oricărui contract.

III. REZOLU ȚIUNEA CONTRACTELOR

Termenul de rezolu țiune este expres utilizat în cuprinsul
dispozițiilor art. 1320, 1365, 1366 și 1368 Cod civil iar în alte
texte sunt folosi ți termeni pentru a desemna rezolu țiunea cum
ar fi: art. 1021 Cod civil, utilizeaz ă termenul de desfiin țare a
contractului, ar t. 1320 Cod civil și 1365 Cod civil, în loc de
rezoluțiune folosesc termenul de stricarea vânz ării sau a
contractului.
Spre deosebire de posibilitatea invoc ării excep ției de
neexecutare a contractului, rezolu țiunea prezint ă importan ță
pentru desfiin țarea contractului, în timp ce în cazul invoc ării
excepției partea care a invocat-o r ămâne legat ă de contract, iar
dacă cealaltă parte își execută obligațiile, atunci și partea care
s-a prevalat de excep ția de neexecutare va trebui s ă-și execute
propriile obliga ții.
Dacă partea căreia i s-a opus excep ția nu procedeaz ă la
executarea obliga ției sale, atunci cealalt ă parte are interesul de
a desființa contractul prin rezolu țiune.
În urma acestor explica ții putem defini rezolu țiunea ca o
sancțiune a neexecut ării culpabile a contra ctului sinalagmatic,
constând în desfiin țarea reciproc ă a acestuia și repunerea
părților în situa ția avută anterior încheierii contractului
Rezoluțiunea contractelor sinalagmatice este posibil ă
numai în cazul contractelor cu executare dintr-o dat ă (uno ictu)
nu și celorlalte, cu precizarea c ă se aplică primelor indiferent
dacă sunt cu titlu oneros sau gratuit, comutative sau aleatorii.
În același timp rezolu țiunea nu se aplic ă unor contracte
sinalagmatice cum ar fi: contractul de rent ă viageră, contractul
de joc și prinsoare, contractul de împ ărțeală.

După cum am precizat mai sus, temeiul juridic al
rezoluțiunii contractelor sinalagmatice se g ăsește în lege
exemplificând prevederile art. 1020 Cod civil, unde
rezoluțiunea este ar ătată ca un efect sau al unei condi ții sau
unei clauze rezolutorii tacite, p ărțile căzând de acord în
momentul încheierii cont ractului ca în situa ția în care una din
ele nu-și îndepline ște obliga țiile, contractul s ă fie rezolvit,
situație care își are izvorul în contract.
Unii autori apreciaz ă că rezoluțiunea este o sanc țiune
civilă garanție a respect ării contractului, de natur ă a contribui
la executarea întocmai a obliga țiilor contractuale.
Alte opinii fac referire la faptul c ă prevederile art. 1020
Cod civil, reprezint ă o aplicație a teoriei cauzei, fundamentul
rezoluțiunii găsindu-se în lipsirea unei obliga ții de cauz ă;
rezoluțiunea rezid ă în ideea de voin ță prezumat ă a părților;
temeiul juridic al rezolu țiunii s-ar g ăsi în ideea de echitate și de
bună credință; rezoluțiunea se fundamenteaz ă pe ideea de
reparare a prejudiciului cau zat prin neexecutarea obliga ției
asumate; rezolu țiunea se explic ă prin faptul c ă obligația unei
părți contractante este cauza juridic ă a obligației celeilalte p ărți,
temeiul juridic constituindu-l interdependen ța și reciprocitatea
obligațiilor.
Rezoluțiunea este de dou ă feluri: judiciar ă și
convențională.
A. Rezoluțiunea judiciar ă. Este prev ăzută în art. 1020 și
1021 Cod civil care prev ăd: condiția rezolutorie este în țeleasă
totdeauna în contractele sinala gmatice, în caz când una din
părți nu îndepline ște angajamentul s ău iar art. 1021 prevede c ă
într-acest caz contr actul nu este desfiin țat de drept.
Partea în privin ța căreia angajamentul nu s-a executat are
alegerea sau s ă silească pe cealalt ă parte a executa conven ția,
când este posibil, sau s ă-i ceară desființarea cu daune interese.
Desființarea trebuie s ă se ceară înaintea justi ției, care,
după circumstan țe, poate acorda un termen p ărții acționate.

Rezultă că mențiunea cuprins ă în art. 1021 Cod civil,
diferențiază rezolu țiunea judiciar ă de rezolu țiunea
convențională, aceasta din urm ă operând numai în temeiul unui
pact comisoriu expres.
Rezoluțiunea judiciar ă este regula, excep ția constituind-o
cea conven țională.
Rezoluțiunea se aplic ă tuturor contractelor cu titlu oneros
sau cu titlu gratuit și poate fi introdus ă numai de partea care a
executat obliga țiile contractului sau este pe cale s ă le execute.
De asemenea, rezolu țiunea se poate aplica și contractelor
aleatorii, în cazul contractului de rent ă viageră rezoluțiunea
poate fi cerut ă numai de c ătre debirentier (în afara situa țiilor în
care nu s-a stipulat un pact comi soriu expres sau debirentierul
refuză să prezinte garan țiile cerute când poate fi cerut ă și de
credirentier), iar în cazul contractului de între ținere, care este
un contract nenumit, se aplic ă normele comune privitoare la
rezoluțiune.
Pentru a se putea admite rezolu țiunea judiciar ă trebuie
îndeplinite anumite condi ții:
a) una din p ărți să nu-și fi executat obliga țiile sale (total
sau parțial);
b) neexecutarea s ă fie imputabil ă părții care nu și-a
îndeplinit obliga ția;
c) debitorul obliga ției neexecutate s ă fi fost pus în
întârziere, în condi țiile prevăzute de lege.
B. Rezoluțiunea conven țională a contractului. Pactele
comisorii exprese.
Clauzele contractuale exprese prin care p ărțile prevăd
rezoluțiunea contractului pent ru neexecutarea obliga țiilor uneia
din ele se numesc pacte comisorii.
Prin astfel de clauze, p ărțile, prin voin ța lor expres ă,
înlocuiesc rezolu țiunea judiciar ă cu o clauz ă rezolutorie
convențională.

Aceste pacte comisorii exprese prezint ă avantaje fa ță de
rezoluțiunea judiciar ă prin evitarea de cheltuieli procesuale,
înlăturarea incertitudinii ce rezult ă din puterea de apreciere a
judecătorului etc.
În funcție de intensitatea efect ului pe care îl produc,
pactele comisorii exprese sunt de patru feluri sau grade:
1. Pactul comisoriu expres de gradul I este clauza
contractual ă prin care p ărțile prevăd că, în cazul în care una
dintre ele nu execut ă prestațiile ce le datoreaz ă, contractul se
desființează.
2. Pactul comisoriu expres de gradul II este clauza prin
care părțile convin ca în situa ția în care o parte nu- și execută
obligațiile cealalt ă parte are dreptul s ă desființeze contractul pe
cale unilateral ă.
3. Pactul comisoriu expres de gradul III este clauza prin
care se prevede c ă, în cazul în care una din p ărți nu-și execută
obligațiile sale, contractul se consider ă rezolvit de drept.
4. Pactul comisoriu expres de gradul IV este clauza
contractual ă prin care p ărțile prevăd că, în cazul neexecut ării
obligației, contractul se desfiin țează de plin drept, f ără somație
sau punere în întârziere și fără intervenția instanței de judecat ă.
În cazul pactelor comisorii exprese singurul în drept a
face aprecieri dac ă este cazul s ă aplice rezolu țiunea este
creditorul.
Înscrierea în contract a unui pact comisoriu nu înl ătură
facultatea acestuia de a cere executarea silit ă a contractului și
de a nu cere rezolu țiunea.
Debitorul care nu și-a executat obliga ția nu are dreptul de
a pretinde rezolu țiunea contractului, chiar dac ă în cuprinsul lui
a fost înserat un pact comisoriu expres chiar de gradul IV.
Pactele comisorii creeaz ă anumite corela ții cu alte
instituții juridice cum ar fi: clauza penal ă, clauza de arvun ă,
clauzele de agravare a r ăspunderii civile contractuale.

Clauza penal ă este acea clauz ă înserată în contract de
părți prin care se permite evaluarea anticipat ă a daunelor –
interese.
Pactele comisorii nu exclud clauza penal ă și nici
viceversa.
Arvuna este reglementat ă în Codul civil în art. 1297-1298
și funcționează ca și o clauză penală prin care p ărțile evalueaz ă
anticipat desp ăgubirile ce creditorul le poa te pretinde în caz de
neexecutare a contractului.
Clauzele de agravare sunt acele conven ții prin care se
amplifică răspunderea, pactele comisorii neexcluzând aceste
clauze.
Indiferent c ă este judiciar ă sau conven țională,
rezoluțiunea produce acela și principal efect și anume
desființarea contractului atât pe ntru trecut (ex tunc) cât și
pentru viitor (ex nunc), efecte care se pot pro duce atât între
părți cât și față de terți.
Între părți, rezolu țiunea contractului are ca efect
repunerea în situa ția anterioar ă încheierii contractului
(restitutio in integrum) restituindu- și fiecare ceea ce și-au
prestat în temeiul contractului desfiin țat.
Față de terți, rezoluțiunea contractului are ca efect
desființarea tuturor drepturilor consim țite în favoarea lor de
dobânditorul bunului care a form at obiectul contractului
rezolvit.
Repunerea p ărților în situa ția anterioar ă momentului
încheierii contractului nu este posibil ă decât dac ă se
desființează și contractele subsecvente, încheiate între p ărți și
terți.

IV. REZILIEREA CONTRACTELOR
SINALAGMATICE

Desființarea contractelor sina lagmatice cu executare
succesivă pentru motivul c ă una dintre p ărți nu-și îndepline ște
obligațiile asumate se nume ște reziliere, mai complet spus,
rezoluțiunea contractului cu executare succesiv ă se nume ște
reziliere.
Rezoluțiunea desfiin țează contractul cu efect retroactiv
iar rezilierea face s ă înceteze numai pentru viitor contractul.
Exemplu: Contractul de închiriere. Rezoluțiunea și nulitatea se aseam ănă prin faptul c ă
desființează actul juridic pentru viitor, acelea și efecte
producându-se între p ărți cât și față de terți, în ambele situa ții
regimul juridic al dobânditorului de bun ă credință este acela și.
Între ele exist ă și deosebiri care c onstau în faptul c ă
rezoluțiunea este o cauz ă de ineficacitate a contractelor
sinalagmatice, pe când nulitatea se aplic ă tuturor actelor
juridice civile; cauza rezolu țiunii const ă în neexecutarea
culpabilă a obligațiilor de c ătre una din p ărți, iar nulitatea se
datorează nerespect ării condițiilor de validitate prev ăzute de
normele legale în vigoare.
Rezilierea se pronun ță de către instanța judecătorească în
aceleași condiții ca și rezoluția unui contract sinalagmatic cu
executare imediat ă.
Contractul reziliat va înceta s ă mai produc ă efecte în
viitor, dar efectele produse pân ă la data rezilierii r ămân
neatinse, p ărțile nu vor trebui repuse în situa ția anterioar ă, ci
vor păstra fiecare presta țiile ce li s-au efectuat în temeiul
contractului, încetând do ar pentru viitor s ăvârșirea ori primirea
unor asemenea presta ții.
Exemplu: Contractul de între ținere, chiar dac ă inițial a
fost respins, se poate porni o nou ă acțiune ulterior.

Rezilierea unui contract sinalagmatic poate fi și forțată,
când are loc încetarea pentru viitor, independent de voin ța
părților, a efectelor unui contract legal încheiat, ca urmare a
dispariției unui element esen țial din structura sa.
Astfel, dispari ția obiectului la care se refer ă contractul
face să înceteze, pentru viitor, efectele unui contract de
închiriere dac ă dispare cl ădirea sau obiectul închiriat.

V. RISCURILE CONTRACTULUI

Riscul contractului este în strâns ă legătură cu
imposibilitatea fortuit ă de executare, problem ă care se pune în
situația când una din p ărți este împiedicat ă să-și execute
obligația sa independent de orice culp ă, respectiv de un caz de
forță majoră sau un caz fortuit, deci, cine va suporta riscul
contractului.
În principiu când o obliga ție contractual ă nu mai poate fi
executată datorită unui eveniment de for ță majoră, datoria se
stinge, debitorul fiind liberat de executare.
Problema suport ării riscurilor contr actului se pune în
cazul contractelor sinalagmatice.
Exemplu: dac ă după încheierea contractului de vânzare-
cumpărare, vânz ătorul nu-și mai poate executa obliga ția de
predare a lucrului, deoarece aces ta a pierit dintr-un caz de for ță
majoră, se pune problema cine va su porta riscul contractului.
Putem observa, dup ă modul cum a fost pus ă problema,
deosebirea dintre rezolu țiunea sau rezilier ea contractului și
riscul contractului.
Rezoluțiunea sau rezilierea presupun o neexecutare a
contractului imputabil ă uneia dintre p ărți, pe când riscul
contractului apare ca o consecin ță a neexecut ării contractului
sinalagmatic, ca urmare a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre p ărți.

Imposibilitatea fortuit ă de executare fiind independent ă
de voința părților, nu se pune nici problema unei ac țiuni în
despăgubiri.
Jurispruden ța admite regula c ă riscul contra ctului este
suportat de debitorul obliga ției imposibile de executat,
respectiv de partea a c ărei obliga ție, datorit ă forței majore nu
mai poate fi executat ă conform principiului res perit debitori.
Ca urmare a acestui principiu neexecutarea obliga ției
uneia din p ărți lipsește de suport juridic obliga ția celeilalte
care, astfel, nu va mai trebui executat ă.
În cadrul contractelor sina lagmatice translative de
proprietate se pune problema atât a riscului pieirii fortuite a
lucrului, cât și problema riscurilor imposibilit ății de executare a
contractului.
Regula consacrat ă în legisla ție este că în cazul acestor
contracte, riscul îl suport ă acea parte care avea calitatea de
proprietar al lucrului la moment ul pieirii fortuite a acestuia,
aplicându-se regula res perit domino .
Suportarea riscurilor cont ractelor sinalagmatice
translative de proprietate va putea fi analizat ă în mai multe
ipoteze:
– ipoteza contractelor consensuale pure și simple prin
care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert;
– ipoteza contractelor în care transmiterea propriet ății are
loc ulterior momentului încheierii contractului;
– ipoteza contractelor în care transferul propriet ății este
afectat de o condi ție.

SUBIECTE:
– Definiți și explicați noțiunea de neexecutare a contractului
civil. – Definiți și explicați noțiunea de rezolu țiune (rezilierea) a
contractelor civile. – Definiți și explicați noțiunea de risc al contractului.

ÎNTREB ĂRI:

1. Pentru a se putea invoca excep ția de neexecutare a
contractului trebuie îndeplinite și condițiile:
a) obligațiile reciproce ale p ărților să-și aibă temei în acela și
contract; b) punerea în întârziere; c) neexecutarea s ă fie totală, nu și parțială, chiar dac ă ar fi
important ă.
Răspuns: a)
2. În cazul contractelor transla tive de proprietate, riscul este
suportat de: a) debitorul obliga ției imposibil de executat;
b) dobânditorul bunului ce are calitatea de proprietar;
c) transmi țătorul lucrului, dac ă proprietatea se transmisese și el
fusese pus în întârziere cu privire la executarea obliga ției de
predare.
Răspuns: c)
3. Rezolu țiunea:
a) produce efecte ex nunc; b) produce efecte ex tunc; c)privește contractele sinalagma tice cu executare succesiv ă.
Răspuns: b)
4. În cazul rezolu țiunii judiciare:
a) punerea în întârziere a debitoru lui nu este obliga torie în toate
cazurile; b) instanța are obliga ția să acorde debitorului un termen de
grație pentru a- și executa obliga ția;
c)neexecutarea obliga țiilor de către una din p
ărțile contractului
poate să fie fortuit ă.
Răspuns: b)

5. Constituie condi ții pentru admisibilitatea rezolu țiunii
judiciare: a) una din p ărți să nu-și fi executat obliga țiile ce-i revin;
b) neexecutarea s ă fie cauza unei imposibilit ăți naturale;
c) debitorul obliga ției neexecutate s ă fie falit.
Răspuns: a)

CAP.VIII.
SIMULA ȚIA

OBIECTIVE:
– Precizarea locului și rolului opera țiunii juridice a simula ției în
încheierea unui act juridic aparen t cu scopul acoperirii fictive a
unui act secret și real.
– Descoperirea și explicarea condi țiilor necesare pentru a ne
situa în prezen ța unei simula ții.
– Precizarea formelor sub care se manifest ă simulația.
– Urmărirea efectelor simula ției în practica de zi cu zi a acestei
operații juridice.

CONCEPTE:

– act public, fictiv, aparent – act secret, real, deghizat, contraînscrisul – simulație
– interpunere de persoane

I. NOȚIUNE

Simulația este o opera ție juridică ce constă în încheierea
unui act juridic aparent, menit s ă dea impresia cre ării unei
situații juridice diferite de cea real ă, și încheierea concomitent ă
a unui alt act juridic, secret, precizând adev ăratele raporturi
juridice pe care p ărțile înțeleg să le stabileasc ă în realitate.
Din defini ția dată în dicționarul de drept civil, simula ția
se abate de la principiul relativit ății efectelor contractului prin
care se stabile ște că drepturile și obligațiile născute din
contract, apar țin sau, dup ă caz, incumb ă, numai p ărților
contractante.

Am stabilit în temele precedente c ă principiul relativit ății
efectelor contractului nu contrazice ideea opozabilit ății față de
terți a contractului.
Excepția de la opozabilitatea fa ță de terți a contractului
înseamnă că, în anumite împrejur ări și condiții, o terță persoană
este îndrept ățită să nu țină seama, să ignore, s ă poată respinge,
acele situa ții juridice care au fost create prin anumite contracte,
de către părțile contractante prin voin ța lor contractual ă.
O asemenea situa ție care poate face inopozabil fa ță de
terți un anumit contract este simula ția.
Doctrina juridic ă civilă a avut, constant, o preocupare
față de definirea și explicarea simula ției dând numeroase
interpretări din care a reie șit ideea c ă simulația este o opera ție
juridică complex ă ce const ă în încheierea și existen ța
concomitent ă, între acelea și părți contractante, a dou ă
contracte: unul aparent sa u public, prin care se creeaz ă o
situație juridică aparentă, contrară realității și altul secret, care
dă naștere situa ției juridice reale dintre p ărți, anihilând sau
modificând efectele produse în aparen ță în temeiul contractului
public.
Contractului public, aparent, ca re are rolul de a disimula
voința reală a părților i se mai spune și ostensibil, iar contractul
secret, care exprim ă adevărata voin ță a părților poart ă
denumirea de contra-îns cris (contre-lettre).
De asemenea, actul public se mai nume ște și act
deghizant, iar contra-înscrisul se mai nume ște și act deghizat,
care nu pot fi confundate cu opera țiunea juridic ă (negotium) cu
înscrisul constatator (instrumentum).
Simulația este reglementat ă în art. 1175 Cod civil, care
prevede c ă „actul secret, care modific ă un act public, nu poate
avea putere decât între p ărțile contractante și succesorii lor
universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în
contra altor persoane.”

II. CONDI ȚII

Pentru a ne afla în prezen ța unei simula ții sunt necesare a
exista unele condi ții care să delimiteze aceast ă operație juridică
de altele asem ănătoare și anume:
a) este necesar ca actul s ecret – contraînscrisul – s ă se fi
încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent;
b) ambele acte juridice (aparent – fictiv și secret – real) s ă
fi fost încheiate între acelea și părți;
c) contraînscrisul s ă fie un act secret (necunoscut de
terți).
Aceste condi ții precizeaz ă că în cadrul apari ției juridice a
simulației, voința reală a părților nu este reflectat ă în contractul
public, ci în contractul secret (contra-înscris).
Dacă părțile încheie mai întâi un contract aparent, iar
ulterior încheie un contract secret, prin care anihileaz ă sau
modifică efectele primului, nu mai avem de-a face cu o
simulație, ambele contracte corespunzând și exprimând voin ța
reală a părților, așa cum exista ea la momentul încheierii
fiec
ăruia dintre cele dou ă contracte.
Contractul secret încheiat ulterior, urm ărește să revoce
sau să modifice contractul aparent, care, și el, la rândul lui, a
corespuns voin ței reale a p ărților din momentul încheierii sale.
Simulația, în principiu, nu constituie, prin ea îns ăși, o
cauză de nulitate a vreu neia din cele dou ă acte încheiate dar,
când urm ărește un scop ilicit (de ex. fraudarea legii ori a
intereselor statului) simula ția atrage nulitatea întregii opera ții,
atât a actului aparent cât și a celui secret cum ar fi:
– donațiile deghizate între so ți, sunt nule;
– donațiile prin persoan ă interpus ă în favoarea unor
incapabili de a primi cu titlu gratuit;
– actele simulate în frauda fiscului, etc.

În celelalte cazuri, simula ția (licită) este valabil ă, fiind
sancționată doar cu inopozabilitatea actului secret împotriva
terților în categoria c ărora intră, în materie de simula ție:
– succesorii cu titlu particular;
– creditorii chirografari, care s-au întemeiat, cu bun ă-
credință, pe actul aparent.

III. FORMELE SIMULA ȚIEI
În funcție de elementul asupra c ăruia poart ă aparența
înșelătoare creat ă, simulația poate îmbr ăca mai multe forme,
motiv pentru care vom analiza pe cele mai importante și mai
frecvent întâlnite în practica judiciar ă.
a) Contractul aparent și public este fictiv;
b) Contractul deghizat adic ă actul public deghizeaz ă
actul secret;
c) Simulația prin interpunere de persoane;
d) Încheierea actului aparent și public prin frauda la
lege.
Fiecare din aceste forme are particularit ățile sale juridice
a) Fictivitatea actul ui aparent în public.
Scopul acestui contract const ă în disimularea total ă a
realității, creându-se numai aparent existen ța unui contract,
care, în realitate, nu s-a încheiat, nu exist ă.
Părțile stabilesc în actul secret c ă actul public nu produce
nici un fel de efect juridic, adic ă, actul secret prevede c ă actul
public nu are nici o valoare și nu a intervenit între ele, aceast ă
formă a fost considerat ă de doctrin ă ca o simula ție absolut ă.
Părțile încheie actul public numai pentru c ă au un interes
să se cread ă că între ele s-a n ăscut pe aceast ă cale un raport
juridic, dar în secret, se în țeleg ca actul juridic respectiv s ă nu
producă nici un fel de efecte juridice.
Ex. un debitor, care dore ște să scoată de sub urm ărirea
creditorilor s ăi un anumit bun, simuleaz ă încheierea cu o
anumită persoană a unui contract de înstr ăinare a acestui bun,

contract care este complet anihil at de contra-înscrisul încheiat
de acelea și părți, prin care acestea m ărturisesc inexisten ța în
realitate a înstr ăinării, singurul scop al opera țiunii fiind acela
de a crea aparen ța ieșirii din patrimoniul debitorului a bunurilor
în cauză.
b) Contractul deghizat. Actul public deghizând actul secret este întâlnit atunci
când părțile încheie un anumit contract care d ă naștere
adevăratelor raporturi juridice dint re ele, contract care îmbrac ă
însă, forma unui alt contract.
Sunt cele mai frecvente contracte întâlnite în practica
judiciară, scopul lor fiind de a ascunde adev ărata natur ă, cauză
sau element esen țial al contractului real și secret astfel:
– natura contractului – de și în realitate se încheie un
contract de dona ție, actul juridic, aparent, este de vânzare
cumpărare și trebuie s ă fie făcut prin înscris autentic
– cauza contractului – de pild ă, o vânzare care ascunde o
donație bazată nu pe o inten ție de liberalitate, ci pe o contra-
prestație cu caracter ilicit, anum e traiul în concubinaj
– un element esen țial al contractului: pre țul – părțile
pentru a eluda dispozi țiile privitoare la taxele de timbru ce se
percep pentru întocmirea unor acte, se în țeleg ca în actul
public, autentificat, s ă se treacă un preț mai mic decât în actul
real.
În cazul contractului deghizat, p ărțile încheie un anumit
contract care d ă naștere adev ăratelor raporturi juridice dintre
ele, contract care îmbrac ă însă, forma unui al contract.
Fiind în prezen ța a două acte, pentru a se realiza
simulația acestea vor trebui s ă fie valabil încheiate.
Astfel, actul secret va fi considerat valid dac ă întrunește
toate condi țiile de fond sau form ă cerute de lege.
De asemenea actul aparent, ostensibil, trebuie s ă
întruneasc ă la rândul s ău toate condi țiile materiale și formele
proprii lui.

Aceste condi ții sunt în principiu, cele comune tuturor
actelor juridice civile: capacitate, consim țământ, obiect licit și
posibil, cauz ă reală și licită, prevăzute în art. 948-968 Cod
civil.
Deghizarea poate fi total ă sau parțială.
– deghizarea este total ă când se urm ărește a se ascunde
însăși natura actului secret, ceea ce înseamn ă că în actul public
se indică un anumit contract, iar în actul secret se arat ă
adevăratul contract încheiat între p ărți, stabilindu-se raporturile
reale dintre acestea;
– deghizarea este par țială, când părțile prin actul public
limitează sau ascund clauzele sau ef ectele actului secret, cum
este cazul în care p ărțile stipuleaz ă în actul public alt pre ț decât
cel real.
c) Simula ția prin interpunere de persoane.
Această formă de simula ție este cunoscut ă și sub
denumirea de conven ție de prétè-nome (împrumut de nume),
contractul aparent încheindu- se între anumite persoane și va fi
însoțit de încheierea unui contra-înscris prin care se precizeaz ă,
că beneficiarul contra ctului este o alt ă persoană.
Caracteristic acestei forme a simula ției este faptul c ă
ambele părți din contractul aparent urm ăresc, în mod con știent,
ca efectele s ă se produc ă față de o terță persoană căreia i se
asigură anonimatul tocmai prin simularea persoanei.
Ex. Cazul unui contract de dona ție, în care ca donator
apare o persoan ă interpusă, pentru c ă, datorită unei incapacit ăți
legale, adev ăratul donator nu poate primi dona ția de la donator.
Ex. Adev ăratul cump ărător al unui imobil este trecut în
actul real și secret, iar în actul aparent și public, autentificat,
este trecut un alt cump ărător.
Nu putem confunda simula ția prin interpunere de
persoane cu un contract închei at prin reprezentare, deoarece
subiectul care apare în contract ul public ca beneficiar aparent
nu a ac ționat, în acest contract, ca un reprezentant al

adevăratului beneficiar, ci el închei e contractul aparent în nume
propriu, la fel și în contractul de mandat.
d) Încheierea actului aparent și public prin fraud ă la lege.
În acest caz, prin simula ție, părțile urmăresc evitarea
aplicării unor legi sau ocolirea prevederilor prohibitive ale
legii, prin încheierea unor contracte.
Ex. O persoan ă fiind trimis ă în judecat ă pentru viol, în
stare de arest și fiind condamnat ă de prima instan ță, declară
recurs și cere să i se dea posibilitatea s ă se căsătorească cu
victima, care face aceea și declarație.
De multe ori, în vederea încheierii actului de c ăsătorie,
infractorul este pus în libertate, și până la următorul termen de
judecată prezintă certificatul de c ăsătorie, act care îl absolv ă de
pedeapsa penal ă.
Există și cazuri de simula ție licită, care sunt o excep ție de
la regulile dezvoltate mai sus.
Ex. O persoan ă animată de bună intenție, dorind s ă facă o
liberalitate, p ăstrându-și, însă, anonimatul, realizeaz ă această
intenție făcând, de exemplu, o dona ție prin interpunere de
persoane.
Aici suntem în prezen ța unei simula ții care, în ea îns ăși
nu are nimic ilicit și ca atare nu atrage o repara ție judiciar ă,
aspecte care pot fi întâlnite și la celelalte forme ale simula ției.

IV. EFECTELE SIMULA ȚIEI

Ca regulă generală, simulația nu viciaz ă contractul real,
nefiind prin ea îns ăși, o cauză de nulitate a acestuia, cu excep ția
cazului când prin actul real și secret se aduce atingerea
intereselor generale și ordinii publice sanc ționate cu nulitate
absolută.
O altă regulă este aceea c ă actul secret, real, este
inopozabil ter ților.

La stabilirea efectelor pe care le produce simula ția
trebuie avute în vedere cele trei grupuri de raporturi: a) dintre părțile care au încheiat contractul;
b) dintre aceste p ărți și terți;
c) dintre terți (între ei).
a) Efectele simula ției între p ărțile contractante – potrivit
art. 1175 Cod civil, actul secret, care modific ă un act public, nu
poate avea putere decât între p ărțile contractante și succesorii
lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane, ca excep ție succesorilor universali și cu
titlu universal ai p ărților.
Între părțile contractante și succesorii lor universali sau
cu titlu universal, produce ef ecte actul secret, care exprim ă
adevăratele raporturi ju ridice voite de p ărți și care poate fi
invocat, de c ătre oricare dintre ele, împotriva aparen ței create
prin actul public simulat.
b) Efectele simula ției față de terți – în noțiunea de ter ți,
în afara persoanelor str ăine de contract, pe care le numim
adevărații terți (penitus extranei) mai sunt ter ți succesorii lor
cu titlu particular și creditorii chirografari ai p ărților și ținând
cont că prin simula ție se creeaz ă o aparen ță deosebită față de
situația reală, ar fi nedrept ca ace știa să fie lipsi ți de
consecințele actelor pe care le -au încheiat cu bun ă credință și
cu încredere total ă.
De aceea, principiul care domin ă efectele simula ției față
de terți este acela c ă lor nu le poate fi opus ă situația juridică
consacrat ă prin contra-înscrisul secret al p ărților, ci numai
situația juridic ă astfel cum rezult ă din contractul public,
aparent, de și acesta nu corespunde realit ății.
Deși nu produce nici un efect împotriva lor, actul secret,
poate fi totu și invocat de ei când efectele pe care le-ar produce
ar fi în favoarea lor.
c) Efectele simula ției în raporturile dintre ter ți.

Problema se pune numai în situa ția în care exist ă un
conflict între ter ți, în sensul c ă unii au interesul s ă invoce actul
aparent iar al ții actul secret.
În vederea rezolv ării unui asemenea conflict trebuie
cercetat faptul dac ă terții au fost, ori nu, de bun ă credință,
știind că în favoarea lor opereaz ă prezumția de bun ă credință,
pe care o pot invoca (bona fides praesumitur), dar care poate fi
răsturnată, în cazul în care se dovede ște că au avut cuno ștință
de existen ța actului secret.

V. ACȚIUNEA ÎN SIMULA ȚIE

În doctrin ă s-a statuat c ă acțiunea în simula ție este acea
acțiune prin care se cere instan ței de judecat ă să constate
existența și conținutul actului secret , cu scopul de a înl ătura
actul aparent sau acele clauze ale sale care anihileaz ă sau
mascheaz ă actul real.
De fapt nu se urm ărește desfiin țarea actului secret, ci
doar men ținerea acestuia în vederea producerii efectelor pentru
care a fost încheiat.
Acțiunea în simula ție se poate, îns ă, dubla cu o ac țiune în
nulitate dac ă s-au încălcat dispozi ții imperative ale legii.
Acțiunea în simula ție este o ac țiune în constatare, care
poate fi exercitat ă pe cale de ac țiune sau pe cale de excep ție,
fiind imprescriptibil ă.
Competen ța în solu ționarea ac țiunii apar ține instan țelor
de judecat ă și poate fi introdus ă de orice persoan ă interesat ă,
interes care difer ă de la o categorie la alta de persoane.

VI. PROBA SIMULA ȚIEI

Pentru realizarea tuturor efectelor urm ărite prin
exercitarea ac țiunii în simula ție, trebuie s ă se facă dovada
existenței actului secret și a unui interes legitim.

Proba simula ției se face în mod diferit, dup ă cum actul
secret este invocat de c ătre una din p ărți, de succesori sau de o
terță persoană.
Între părțile contractante, proba simula ției se poate face
numai potrivit normelor de drep t comun privitoare la dovada
actelor juridice.
Aceleași reguli se aplic ă și succesorilor, dar numai în
situația în care le-au fost fraudate interesele, caz în care și ei
vor face parte din categoria ter ților propriu-zi și.
Prin act secret trebuie s ă se înțeleagă convenția părților în
sens de negotium, iar nu înscrisul doveditor, instrumentum.
Proba cu martori, în principiu, nu este permis ă, cu
excepțiile stabilite de lege, astfel:
– când actul secret a fost încheiat prin fraud ă sau
consimțământul uneia din p ărți a fost viciat;
– când părțile au un început de dovad ă scrisă;
– când părțile au fost în imposibilitatea de a- și
preconstitui un înscris;
– în cazul unei simula ții ilicite pentru a se eluda legea
sau interesele statului;
– imposibilitatea conserv ării probei scrise;
– când actul public este fictiv.

SUBIECTE:

– În ce const ă și cum se define ște acțiunea în simula ție?
– În ce const ă și cum se administreaz ă probele în cazul
simulației?
– Care sunt condi țiile de baz ă care definesc simula ția?
– Dați exemple care definesc formele simula ției.

ÎNTREB ĂRI:

1. Constituie forme ale simula ției:
a) contractul fictiv, prin interpunere de persoane; b) contractul aparent; c) contractul autentic. Răspuns: a)

2. Terți, în materia simula ției, sunt:
a) succesorii universali și cu titlu universal;
b) creditorii chirografari sau cu titlu particular; c) succesorii testamentari. Răspuns: b)

3. În materia simula ției:
a) actul secret (în sens de negotium) poate fi încheiat și ulterior
actului public (în sens de negotium); b) succesorul cu titlu particular al uneia dintre p ărți face parte
din categoria ter ților numai dac ă prin actul secret i s-a înc ălcat
un drept propriu; c)dacă există un conflict între ter ți, vor avea câ știg de cauz ă
acei terți care cu bun ă credință se întemeiaz ă pe actul aparent.
Răspuns: c)
4. În materia simula ției:
a) dacă există un conflict între ter ți, vor avea câ știg de cauz ă
acei terți care invoc ă actul secret;
b) terții, indiferent c ă au fost de bun ă ori de rea credin ță, sunt
îndreptățiți să invoce în beneficiul lor și împotriva p ărț
ilor,
efectele actului secret; c) admiterea ac țiunii în simula ție nu realizeaz ă contractul secret
dacă, la încheierea acestuia, nu au fost respectate toate
condițiile de validitate.
Răspuns: c)

5. În materia simula ției:
a) părțile simula ției nu pot opune ter ților de bun ă credință
contractul secret; b) sunt îndrept ățiți să exercite ac țiunea în simula ție numai ter ții
de bună credință;
c) declararea în actul autentic notarial a unui pre ț al vânzării
mai mare decât cel real, atrage nulitatea absolut ă atât a
contractului public cât și a celui secret.
Răspuns: a)

CAP.IX
RĂSPUNDEREA CIVIL Ă

OBIECTIVE:

– Definirea no țiunii de răspundere civil ă cu cele dou ă forme ale
acesteia: r ăspunderea civil ă delictual ă ca specie și răspunderea
civilă contractual ă ca gen.
– Fundamentarea asem ănărilor și deosebirilor între cele dou ă
forme ale r ăspunderii civile.
– Stabilirea locului și importan ței răspunderii civile în cadrul
răspunderii juridice.
– Fixarea în contextul r ăspunderii civile a pr incipiilor acestei
forme a răspunderii juridice.

CONCEPTE:
– răspundere civil ă
– răspundere juridic ă
– repararea integral ă a prejudiciului
– repararea în natur ă a prejudiciului
– funcția preventiv – educativ ă
– funcția reparatorie

I. NOȚIUNE

Ca form ă a răspunderii juridice, r ăspunderea civil ă
reprezintă raportul de obliga ție în temeiul c ăruia cel care a
păgubit pe altul este ținut să repare prejudiciul suferit de
victimă.

II. FORME ALE R ĂSPUNDERII CIVILE

Codul civil român reglementeaz ă două forme ale
răspunderii civile și anume:
– răspunderea civil ă delictuală;
– răspunderea civil ă contractual ă.

A. ASEM ĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE CELE
DOUĂ FORME ALE R ĂSPUNDERII CIVILE

Ambele forme ale r ăspunderii civile au anumite puncte
de interferen ță în privin ța condițiilor și modalit ăților de
realizare și finalității lor dar, totodat ă, se caracterizeaz ă și prin
particularit ăți specifice, având domenii de aplicare distincte.
Deși ambele r ăspunderi au ca temei obiectiv fapta ilicit ă,
angajarea lor implic ă împrejurări de fapt diferite.
În cazul r ăspunderii delictuale se cere ca prin conduita
ilicită să se nesocoteasc ă obligația general ă de a nu p ăgubi pe
altul, obliga ție legală ce revine oric ărui membru al societ ății,
pe când în cazul r ăspunderii contractuale se cere nesocotirea
unor obliga ții izvorâte dintr-un contra ct preexistent între
victimă și făptuitor.
Normele juridice care cârmuiesc r ăspunderea delictual ă
constituie dreptul comun în materia r ăspunderii civile iar
reglement ările incidente în domeniul r ăspunderii civile
contractuale dobândesc caracte rul unor norme speciale.
Cele dou ă forme ale r ăspunderii civile se deosebesc și
prin modul de stabilire a întinderii obliga ției de repara țiune.
În cazul r ăspunderii contractuale , întinderea acestei
obligații se stabile ște pe baza clauzelor contractului, prin care
părțile pot conveni s ă mărească sau să restrângă cuantumul
despăgubirilor.

Părțile pot stipula în contract, pentru ipoteza nerespect ării
obligațiilor asumate, sanc țiuni care sunt str ăine răspunderii
civile delictuale, cum ar fi clauze penale, a c ăror stipulare este
chiar obligatorie în unele contracte comerciale.
Pe de altă parte, în raporturile ci vile contractuale dintre
persoanele fizice este admis ă înserarea unei clauze de
neresponsabilitate sau de limitare a r ăspunderii debitorului.
Cel care r ăspunde delictual, este ținut să repare atât
daunele previzibile, cât și daunele care erau imprevizibile în
momentul s ăvârșirii faptei ilicite.
Această obligație revine f ăptuitorului, indiferent dac ă el a
acționat cu inten ție sau numai din impruden ță sau neglijen ță.
Situația debitorului contractual care nu- și îndepline ște
obligațiile asumate este, îns ă mai ușoară deoarece legea, în
privința acestuia, stabile ște că este obligat s ă repare dauna
efectivă și folosul nerealizat , precizând totodat ă că el nu
răspunde fa ță de creditor pentru da unele imprevizibile la
încheierea contractului, d ecât în cazul în care a ac ționat cu
intenție.
Legea creeaz ă, în schimb, debitorului contractual o
situație mai dificil ă decât celui care r ăspunde delictual, sub
raportul stabilirii culpei lui în sensul c ă debitorul care nu- și
respectă obligațiile contractuale este considerat în culp ă, în
virtutea unei prezum ții legale care poate fi comb ătută numai
prin dovedirea for ței majore sau a cazului fortuit, a culpei
creditorului sau a faptei de neînl ăturat a unui ter ț.
În cazul r ăspunderii delictuale pe ntru fapta proprie,
victima trebuie s ă dovedeasc ă culpa făptuitorului.
Criteriul de apreciere a culpei este, de asemenea, diferit
la cele dou ă forme de r ăspundere civil ă.
Culpa debitorului contractual se apreciaz ă luându-se ca
etalon tipul abstract al bunului gospodar, adic ă comportarea
unei persoane de capacitate mijlocie.

În domeniul r ăspunderii delictuale, cr iteriul de apreciere
al culpei este, îns ă, mai sever întrucât orice activitate
individual ă sau colectiv ă trebuie săvârșită în așa fel încât s ă nu
pricinuiasc ă altuia o pagub ă.
Potrivit acestui criteriu, cea mai u șoară culpă este
suficientă pentru angajarea r ăspunderii.
O particularitate a r ăspunderii contractuale este aceea c ă,
sub aspect procedural, angajarea ei este condi ționată (în regul ă
generală) de punerea prealabil ă a debitorului în întârziere,
formalitate care în cazul r ăspunderii delictuale nu este
necesară.
În domeniul r ăspunderii contractuale solidaritatea exist ă
numai în m ăsura în care a fost consim țită de părți sau prev ăzută
printr-o dispozi ție expresă a legii.
Obligația delictual ă este îns ă solidară ori de câte ori
izvorăște dintr-un delict la s ăvârșirea căruia au participat mai
multe persoane.

III. LOCUL ȘI IMPORTAN ȚA
RĂSPUNDERII CIVILE ÎN CADRUL
RĂSPUNDERII JURIDICE

Răspunderea civil ă este una dintre cele mai importante
manifestări concrete ale r ăspunderii juridice, ocupând locul
central în dreptul civil și implicit al dreptulu i în totalitatea sa,
ajungându-se la aceast ă problem ă a răspunderii în dreptul
public și în dreptul privat, în do meniul persoanelor sau a
familiei ca și în acela al bunurilor.
Literatura de specialitate, r ăspunderea civil ă a fost
definită și explicat ă pornind de la considerentul protej ării și
apărării drepturilor indivizilor și corelativ a obliga ției de
respectare a acestor drepturi de c ătre ceilalți.
Importanța teoretică și practică a răspunderii civile const ă
și în gradul mare de generalitate a principiilor și normelor sale

consacrate în art. 998-1003 C od civil, principii largi și
corespunz ătoare prin care orice activitate prejudiciabil ă intră
sub inciden ța acestora și, în orice situa ție în care lipse ște o
reglementare expres ă specială se va recurge la aceste texte.

IV. PRINCIPIILE R ĂSPUNDERII CIVILE

Doctrina de specialitate a apre ciat în decursul timpului c ă
cele mai importante principii ale r ăspunderii civile sunt:
a) Principiul repar ării integrale a prejudiciului;
b) Principiul repar ării în natur ă a prejudiciului;
c) Principiul legalit ății;
d) Principiul repar ării prompte a prejudiciului;

1. Principiul repar ării integrale a prejudiciului

Prin repararea integral ă a prejudiciului se în țelege
înlăturarea tuturor consecin țelor dăunătoare ale unui fapt ilicit,
în scopul repunerii victimei în situa ția anterioar ă (restitutio in
integrum).
O altă caracterizare a acestui prejudiciu o g ăsim în
literatura de specialitat e mai veche unde se arat ă că prin
repararea integral ă a prejudiciului se în țelege înl ăturarea
consecințelor dăunătoare ale unui fapt ilicit și culpabil, fie ele
patrimoniale sau nepatrimoniale, adic ă repararea în întregime a
prejudiciului în scopul restab ilirii pe cât posibil a situa ției
anterioare producerii acestuia.
În acest sens s-a statuat de c ătre practica judec ătorească,
în lipsa unor reglement ări exprese ale legii, c ă despăgubirile
acordate victimei trebuie s ă constituie o just ă și integral ă
reparație a pagubei cauzat ă prin fapta ilicit ă a autorului.

2. Principiul repar ării în natur ă a prejudiciului

Atât în materia r ăspunderii civile delictuale cât și în
materia r ăspunderii civile contract uale, acest principiu,
prevaleaz ă față de repararea prin ech ivalent a prejudiciului.
Repararea în natur ă a prejudiciului const ă dintr-o
activitate sau opera ției material ă, concretizat ă în restituirea
bunurilor însu șite pe nedrept, înlocu irea bunului distrus cu
altul, remedierea stric ăciunilor, distrugerea sau ridicarea
lucrărilor făcute cu înc ălcarea unui drept, etc., putând consta și
dintr-o opera ție juridică cum ar fi ignorarea de c ătre instan ță a
faptului revoc ării intempestive a unei oferte de a contracta și
constatarea prin hot ărâre că acel contract a fost încheiat în
momentul accept ării.
În Codul civil nu exist ă o prevedere expres ă care să
consacre obliga ția reparării în natur ă a prejudiciului ci doar în
practica judec ătorească ce a impus definitiv acest principiu prin
soluțiile frecvent pronun țate scoțând în eviden ță avantajele care
le are repararea în natur ă în raport cu repara rea prin echivalent
bănesc.
Repararea în natur ă mai poate fi f ăcută prin restituire,
înlocuire sau prin anularea total ă sau parțială a unui înscris.

3. Principiul legalit ății.

Este un principiu general al dreptului care nu are o
accepțiune și o practic ă deosebit ă față de primele dou ă, iar
principiul r ăspunderii bazat ă pe culpă (vinovăție) nu este
specific r ăspunderii civile el stâ nd la baza întregii r ăspunderi
juridice, indiferent de forma ei.

4. Principiul repar ării promte a prejudiciului
În privința principiului repar ării prompte a prejudiciului,
el este absorbit și înglobat în principiul repar ării integrale a
prejudiciului.

V. FUNC ȚIILE RĂSPUNDERII CIVILE

Răspunderea civil ă îndepline ște două funcții importante:
a) funcția preventiv-educativ ă;
b) funcția reparatorie.
Între aceste dou ă funcții există o strâns ă legătură, una
presupunând-o pe cealalt ă, rezultând din îns ăși esența și
finalitatea r ăspunderii civile.
a) Funcția preventiv-educativ ă – Răspunderea civil ă
îndeplinește o important ă funcție educativ ă prin influen ța pe
care o exercit ă asupra con științei oamenilor, ea având un scop
educativ și, implicit preventiv, deoarece insufl ă o teamă pe care
eventuala obligativitate la repara ții o poate provoca, în
conștiința acestora, prin aceasta contribuind la diminuarea
faptelor ilicite p ăgubitoare.
b) Func ția reparatorie – Esen ța răspunderii civile
constă în ideea de reparare a unui prejudiciu, afirmându-se c ă
răspunderea civil ă este o func ție reparatorie.
Aceasta rezult ă din prevederile art. 998-999 Cod civil
unde se arat ă că cel care cauzeaz ă altuia un prejudiciu este
obligat a-l repara, precum și din toate celelalte norme juridice
ale institu ției răspunderii civile.
Răspunderea civil ă este un mijloc eficient de ap ărare și
de restabilire a drepturilor subiective și intereselor legitime ale
unei persoane, care presupune angajarea r ăspunderii autorului
acestuia ori de câte ori s-a cauzat un prejudiciu.
Din momentul în care s-au adus prejudicii unei persoane,
va fi angajat ă răspunderea f ăptuitorului, existând pentru acesta
obligația de reparare a prejudiciului, r ăspunderea fiind un

mijloc de ap ărare a dreptului de pr oprietate, atunci când un
astfel de drept este înc ălcat.
Cu toate c ă răspunderea civil ă se manifest ă sub aceste
două forme ale sale (delictual ă și contractual ă) pe care
asemănările și deosebirile dintre ele le apropie și, respectiv, le
îndepărtează una de alta, ea r ămâne în principal o institu ție
juridică unitară atât prin finalitatea sa care este restabilirea
situației patrimoniale anterioare a victimei, cât și prin
semnifica ția politico-juridic ă pe care o are, exprimând
întotdeauna condamnarea social ă a conduitei ilicite.
Unitatea acestei institu ții rezultă și din caracterul unitar al
sistemului de norme juridice care o consacr ă.

SUBIECTE:
– Precizați în ce const ă asemănările dintre r ăspunderea civil ă
delictuală și răspunderea civil ă contractual ă.
– Precizați în ce const ă deosebirile dintre r ăspunderea civil ă
delictuală și răspunderea civil ă contractual ă.
– Precizați și definiți principiile r ăspunderii civile în general și
exemplifica ți.
– Care sunt func țiile răspunderii civile?

ÎNTREB ĂRI:

1. Executarea în natur ă a obliga țiilor poate fi cumulat ă
întotdeauna cu: a) daunele interese – moratorii; b) daunele interese – compensatorii; c) daunele cominatorii. Răspuns: a)

2. Care sunt formele r ăspunderii civile?
a) răspunderea bazat ă pe culpă a debitorului și răspunderea
solidară a membrilor de familie ai debitorului;
b) răspunderea civil ă delictual ă și răspunderea civil ă
contractual ă;
c) răspunderea bazat ă pe un contract translativ de drepturi
patrimoniale și cea bazat ă pe un contract translativ de drepturi
personale nepatrimoniale Răspuns: b)
3. Principiile r ăspunderii civile sunt:
a) principiul solidarit ății pasive și cel al solidarit ății active a
subiectelor raportului juridic obliga țional;
b) principiul respect ării integrale, al repar ării în natur ă a
prejudiciului legalit ății și reparării prompte a prejudiciului;
c) principiul compens ării datoriilor reciproce ale p ărților
născute din diferite acte sau fapte juridice independente.
Răspuns: b)
4. Principiul repar ării în întregime a pr ejudiciului presupune:
a) repararea prin acte succesive ale debitorului care au o strâns ă
legătură cu prejudiciul încercat de creditor;
b) restabilirea, pe cât posibil, a situa ției anterioare producerii
acestuia; c) acordarea unor desp ăgubiri în natur ă de acela și gen sau
specie cu cele avute ini țial de creditor.
Răspuns: b)
5. Funcțiile răspunderii civil sunt:
a) echivalen ța și interdependen ța prestațiilor;
b) preventiv – educativ și reparatorie;
c) de stimulare a interesului debitorului în a- și executa de bun ă
voie obliga ția.
Răspuns: b)

CAP.X
RĂSPUNDEEA CIVIL Ă CONRACTUAL Ă

OBIECTIVE:

– Precizarea condi țiilor care determin ă angajarea r ăspunderii
civile contractuale. – Precizarea con ținutului răspunderii civile contractuale și în ce
condiții poate fi executat ă.
– Stabilirea formelor de reparare a prejudiciului în cazul răspunderii civile contractuale.

CONCEPTE:

– răspundere juridic ă civilă contractual ă
– fapta ilicit ă
– prejudiciu – raport de cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu
– punerea în întârzie re a debitorului
– daune interese – daune interese compensatorii, moratorii

I. NOȚIUNE

Răspunderea civil ă contractual ă este o form ă a
răspunderii civile care decurge din neexecutarea întocmai a
unor obliga ții contractuale și care const ă în repararea de c ătre
debitor, în natur ă sau prin echivalent, a prejudiciului cauzat
astfel creditorului.
Răspunderea civil ă contractual ă își are izvorul în legea
civilă (art. 969 al.1 Cod civil) unde exist ă prevederea despre
contracte care au for ță obligatorie între p ărțile sale, ceea ce
înseamnă că ele trebuie s ă execute în natur ă obligațiile asumate

și la termenele asumate, neputând s ă desființeze contractul
decât în cazurile prev ăzute de lege.
Neexecutarea voluntar ă a obliga țiilor asumate de c ătre
debitor, d ă dreptul creditorului de a cere instan țelor de judecat ă
obligarea acestuia la executare, inclusiv la executarea silit ă.
În situația în care debitorul nu- și execută obligația
asumată prin contract și nici nu se realizeaz ă executarea silit ă,
creditorul poate ob ține executarea prin ech ivalent, angajându-
se prin urmare, r ăspunderea civil ă a debitorului, datorit ă
neexecutării în sens larg a obliga țiilor născute din contract,
respectiv r ăspunderea civil ă contractual ă.
Art. 1073 Cod civil, precizeaz ă: „creditorul are dreptul de
a dobândi îndeplinirea exact ă a obligației, și în caz contrar are
dreptul la dezd ăunări”, ceea ce înseamn ă că se angajeaz ă
răspunderea contractual ă a debitorului, care va fi obligat s ă-i
plătească creditorului sume de bani cu titlu de desp ăgubire
pentru a-i repara prejudiciul cauzat, desp ăgubiri definite de
lege ca daune – interese.
Literatura de specialitate a definit r ăspunderea civil ă
contractual ă ca fiind obliga ția debitorului de a repara
prejudiciul cauzat creditorului s ău prin neexecutarea,
executarea necorespunz ătoare ori cu întârziere a obliga țiilor
sale contractuale.
În Codul civil numai r ăspunderea civil ă delictual ă este
reglementat ă în mod distinct (art. 998-1003) r ăspunderea
contractual ă fiind tratat ă alături de desp ăgubiri, la materia
efectelor obliga țiilor.
Efectul comun al oric ărei obliga ții civile de a-l pune pe
debitor în necesitatea juridic ă de a-și îndeplini presta ția, iar
raportul obliga țional este stins îndat ă ce presta ția a fost
achitată.
În strânsă legătură cu acest articol sunt și prevederile art.
1083 Cod civil, potrivit c ărora nu poate fi loc la daune interese
când, din o for ță majoră sau din un caz fortuit, debitorul a fost

poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a f ăcut
aceea ce îi era poprit.
Normele juridice referitoare la r ăspunderea civil ă
contractual ă sunt de dou ă feluri: norme aplicabile în general
răspunderii contractuale și norme specifice fiec ărui contract
(vânzare-cump ărare etc.).

II. CONDI ȚIILE RĂSPUNDERII
CONTRACTUALE

Pentru a ne afla în prezen ța unei r ăspunderi civile
contractuale este necesar ca între p ărțile litigante s ă existe o
legătură contractual ă, să existe un contract valabil încheiat între
aceștia.
Neexisten ța contractului care reprezint ă premisa major ă
a răspunderii contractuale va conduce la aplicarea r ăspunderii
de drept comun adic ă răspunderea civil ă delictuală.
Dacă există, totuși, un contract, pentru a fi antrenat ă
răspunderea civil ă contractual ă mai sunt necesare de îndeplinit
și alte condi ții ale răspunderii juridice și în special a
răspunderii civile cum ar fi:
– existența unei fapte ilicite;
– existența unui prejudiciu;
– existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicit ă
și prejudiciu;
– vinovăția (culpa) debitorului.
Se poate afirma existen ța răspunderii contractuale atunci
când suntem în prezen ța unor împrejur ări care contribuie la
nașterea acestei r ăspunderi, chiar dac ă acordarea de daune
interese nu este înc ă posibilă.
La primele patru condi ții generale tuturor formelor de
răspundere juridic ă, inclusiv celei contractuale, mai sunt

necesare și unele condi ții speciale cerute pentru acordarea
daunelor-interese cum ar fi:
– punerea în întârziere a debitorului;
– inexistența unei clauze de neresponsabilitate.

III. FAPTA ILICIT Ă

Fapta debitorului este calificat ă ca fiind prejudiciabil ă
când neexecutarea sau executarea defectuoas ă ori tardiv ă a
obligației a cauzat un prejudiciu creditorului altfel nu exist ă un
temei legal pentru promovarea unei ac țiuni în r ăspundere
contractual ă.
Fapta ilicit ă săvârșită de debitor constând a șa cum am
mai arătat în neexecutarea obliga țiilor din contractul încheiat,
în sens larg, respectiv neexecutarea total ă sau par țială,
executarea necorespunz ătoare ori cu întârziere, altfel spus,
fapta ilicit ă a debitorului const ă în nerespectarea dreptului de
creanță al creditorului prin nerespectarea obliga țiilor
contractuale.
A. Neexecutarea obliga ției
În caz de neexecutare total ă, răspunderea contractual ă se
va angaja cu certitudine, debitorul fiind obligat s ă repare
întregul prejudiciu cauzat.
În unele situa ții chiar și o executare par țială poate fi
considerat ă o neexecutare total ă dacă obiectul obliga ției este
indivizibil sau când se refer ă la neexecutarea unei obliga ții
accesorii ce a fost considerat ă o clauz ă esențială a unui
contract.
Neexecutarea este apreciat ă ca fiind culpabil ă și atunci
când deși este posibil ă, debitorul cu rea credin ță refuză să o
îndeplineasc ă.
Neexecutarea este considerat ă neculpabil ă în caz de
imposibilitate material ă de executare cum ar fi când distrugerea

bunului vândut s-a produs ca urma re a unei catastrofe naturale
etc.
Această împărțire a neexecut ării în culpabil ă și
neculpabil ă are relevan ță în privin ța obligațiilor de rezultat și a
celor de mijloace.
În cazul obliga țiilor de rezultat, r ăspunderea debitorului
este angajat ă prin simplul fapt material al neob ținerii
rezultatului urm ărit prin contract, cred itorul putând face dovada
numai a neatingerii rezultatului, culpa debitorului neconstituind o condiție necesar ă a răspunderii sale.
Pentru obliga țiile de mijloace, r ăspunderea pentru
neexecutare se angajeaz ă numai în cazul în care debitorul nu a
depus diligen ța la care s-a îndatorat.
B. Executarea necorespunz ătoare
Constă în executarea acesteia de c ătre debitor cu
nerespectarea condi țiilor de calitate determinate, fie prin
înserarea în contract a unor clauze specifice, fie prin
standardele uzuale.
Asemenea presta ții necorespunz ătoare sunt relativ
frecvente în contract ele de vânzare-cump ărare și în cele de
prestări de servicii.
În cazul neexecut ării și executării necorespunz ătoare a
obligațiilor contractuale, desp
ăgubirile în bani la care are
dreptul creditorul se numesc daune–interese compensatorii.
C. Executarea cu întârziere
Această executare contractual ă cu depășirea termenelor
convenite are repercusiuni asupra r ăspunderii civile
contractuale a debito rului deoarece desp ăgubirile pe care le
datorează creditorului, în situa ția în care i-a provocat un
prejudiciu, se numesc da une-interese moratorii.
Executarea cu întârziere a obliga țiilor contractuale
creează două situații distincte pentru creditor, astfel:
– dacă termenul de executare a fost prev ăzut ca esen țial în
contract, creditorul poate refuza primirea presta ției, deoarece

nu mai prezint ă interes pentru el și se consider ă obligația
neexecutat ă;
– în cazul în care creditorul prime ște prestația, indiferent
dacă termenul de executare a fost prev ăzut esențial sau
neesențial, el va avea dreptul numai la plata de daune-interese
moratorii.

IV. PREJUDICIUL
Art. 1082 Cod civil dispune c ă „debitorul este osândit de
se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea execut ării, ” text care creeaz ă
fundamentul acord ării de desp ăgubiri creditorului dac ă există
un prejudiciu.
Dacă nu exist ă prejudiciu, ac țiunea creditorului va fi
respinsă ca fiind lipsit ă de interes.
De aici, definim prejudiciul ca fiind acea pierdere suferit ă
de creditor care const ă în consecin țele dăunătoare de natur ă
patrimonial ă sau nepatrimonial ă, efecte ale înc ălcării de către
debitor a dreptului de crean ță al creditorului s ău contractual.
Sarcina probei existen ței prejudiciului apar ține
creditorului, cu excep ția situațiilor în care întinderea
prejudiciului este stabilit ă de lege ca în cazul obliga țiilor care
au drept obiectiv sume de bani, unde legea fixeaz ă drept
despăgubire dobânda legal ă.
De precizat c ă prejudiciul este urmarea faptei ilicite a
debitorului care const ă în neexecutarea, executarea
necorespunz ătoare sau cu întârziere a obliga ției asumate prin
contract.
Pentru a putea fi reparat prej udiciul suferit de creditor
mai sunt necesare
și alte condi ții suplimentare care se refer ă la
faptul că trebuie s ă fie cert, putând fi stabilit ă întinderea lui, s ă
fie sigur, atât în privin ța existen ței sale, dar și în privin ța

posibilității de a fi stabilit, adic ă de a fi constatat și evaluat în
bani.
Sunt certe prejudiciile prezente dar și cele viitoare care
este sigur c ă se vor produce.
Prejudiciile viitoare și eventuale nu sunt certe, deoarece
producerea lor nu este sigur ă, ele vor deveni certe numai dup ă
ce s-au produs sau este sigur c ă se vor produce.
De asemenea, prejudiciul trebuie s ă fie previzibil spre
deosebire de r ăspunderea civil ă delictual ă unde poate fi și
imprevizibil.

V. RAPORTUL DE CAUZALITATE
DINTRE FAPTA ILICIT Ă ȘI PREJUDICIU

Această condiție rezultă din prevederile art. 1086 Cod
civil care dispune c ă „daunele interese nu trebuie s ă cuprindă
decât ceea ce este o consecin ță directă și necesar ă a
neexecutării obligației”.
Din aceast ă prevede deducem c ă necesitatea existen ței
unei rela ții cauzale directe între prejudiciu și neexecutarea
contractului.
Existența raportului de cauzalitate în materie contractual ă
este prezumat ă de lege, prezum ție cu caracter relativ dedus ă și
din dispozi țiile finale ale art. 1082 Cod civil care prevede c ă
„debitorul este îndatorat la plata de daune-interese, în afar ă de
cazul în care …. neexecutar ea … provine dintr-o cauz ă străină
care nu-i este imputabil ă” iar potrivit art. 1083 Cod civil,
debitorul nu poate fi obligat la plata de daune interese atunci
când neexecutarea presta ției se datoreaz ă forței majore sau
cazului fortuit.
În baza acestei prezum ții, numit ă și prezum ție de
responsabilitate, creditorul nu trebuie s ă dovedeasc ă legătura
de cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciu.

Debitorul poate îns ă răsturna prezum ția de cauzalitate,
dovedind c ă prejudiciul suferit de creditor provine dintr-o
cauză ce nu îi este imputabil ă, astfel excluzându-se leg ătura de
cauzalitate dintre fapta debitorului și prejudiciu, ceea ce îl
exonereaz ă de răspundere.
La obliga țiile de rezultat fapta prejudiciabil ă este dedus ă
din însăși nerealizarea rezultatului promis, în timp ce la
obligațiile de mijloace, culpa debi torului va trebui dovedit ă de
creditor.

VI. VINOV ĂȚIA DEBITORULUI

Creditorul pentru a putea cere desp ăgubiri de la debitor,
este necesar ca neexecutar ea, executarea necorespunz ătoare sau
cu întârziere a obliga ției să-i fie imputabil ă, respectiv debitorul
să fi avut o vin ă atunci când nu și-a executat obliga ția asumat ă.
Suntem în prezen ța laturii subiective a faptei debitorului,
interesând atitudinea acestuia pentru fapt ă și urmările ei,
deoarece în dreptul nostru civil, r ăspunderea are la baz ă vina
celui care a s ăvârșit fapta prejudiciabil ă.
Condiția culpei debitorului rezult ă din interpretarea art.
1080, 1082-1083 Cod civil.
Conform art. 1082 Cod civil – debitorul va fi obligat la
plata desp ăgubirilor nu numai atunci când ac ționează cu
intenția de a-l p ăgubi pe creditor, dar și atunci când îi produce
acestuia un prejudiciu ac ționând din culp ă, prin urmare ori de
câte ori nu- și execută obligația din vina sa.
Tot din interpretarea acestui articol se deduce faptul c ă în
sarcina debitorului opereaz ă o prezum ție de vină, ceea ce face
să se spună că în materie contractual ă vina debitorului este
prezumată.
În cazul r ăspunderii civile contractuale, nu exist ă
deosebire de efecte între cazul fortuit și forța majoră așa cum

există în cazul r ăspunderii civile deli ctuale pentru fapta
lucrului.
În noțiunea de cauz ă străină care nu-i este imputabil ă
debitorului., prev ăzută de art. 1082 Cod civil, se admite c ă intră
și vina creditorului, și vina unei ter țe persoane, pentru care
debitorul nu este ținut a răspunde.

VII. DAUNELE INTERESE
Sunt acele desp ăgubiri bănești la plata c ărora debitorul
este obligat prin hot ărâre judec ătorească, în scopul repar ării
prejudiciilor cauzate creditoru lui prin neexecutarea obliga țiilor
sale contractuale sau prin executarea lor defectuoas ă ori cu
întârziere.
Daunele interese sunt de dou ă feluri:
– daune interese compensatorii;
– daune interese moratorii.
a. Daunele interese compensatorii sunt acelea care
indemnizeaz ă pe creditor pentru pagubele cauzate prin
neexecutarea (total ă sau par țială) a obliga ției, ori prin
executarea ei necorespunz ătoare.
Acestea trebuie s ă reprezinte echivalentul b ănesc al
reparării integrale a prejudiciului ca uzat creditorului, asigurând
repararea acestuia în situa ția patrimonial ă în care s-ar fi aflat
dacă obligația debitorului ar fi fost executat ă întocmai.
b. Daunele interese moratorii , îl indemnizeaz ă pe
creditor pentru pagubele cauza te de debitor prin simpla
întârziere a execut ării obligației asumate prin contractul în care
este parte îndatorat ă.
Daunele interese moratorii nu înlocuiesc executarea în
natură a obligației și, ca atare, se pot cumula cu acestea, dup ă
cum se pot cumula și cu daune interese compensatorii, când
debitorul nu execut ă în natură și nici cu întârziere.

Daunele interese moratorii, ca și cele compensatorii, pot
fi evaluate anticipat și stabilite printr-o clauz ă penală accesorie
contractului.
Daunele interese se stabilesc întotdeauna într-o sum ă de
bani, reprezentând o reparare pr in echivalent a prejudiciului,
ele putând fi stabilite printr-o sum ă globală sau sub forma unor
prestații periodice, în raport de natura și particularit ățile
prejudiciului cauzat creditorului și de modul cel mai adecvat de
reparare a acestuia.
c. Daunele previzibile sunt prejudicii su ferite de creditor
datorită neexecut ării unei obliga ții contractuale a debitorului
care au fost prev ăzute sau care puteau fi prev ăzute la data
încheierii contractului.

VIII. PUNEREA ÎN ÎNTÂRZIERE A
DEBITORULUI

Reprezint ă manifestarea de voin ță formală, prin care
creditorul încuno ștințează pe debitor c ă obligația sa a ajuns la
scadență și îl invită să și-o execute.
Punerea în întârziere se face, de obicei, printr-o notificare
scrisă adresată prin intermediul executorului judec ătoresc,
părțile putând conveni îns ă să se facă în oricare alt ă formă, sau
ca ea să nu mai fie necesar ă, debitorul urmând a fi pus în
întârziere prin simpla împlinire a termenului de executare.
Aceleași efecte le produce și o cerere de chemare în
judecată a debitorului chiar introdus ă la o instan ță
necompetent ă.
Dacă legea sau contractul nu prev ăd altfel, simpla
împlinire a termenului nu are ef ectul unei puneri în întârziere
putându-se presupune c ă atâta timp cât nu se cere executarea
creanței sale, creditorul nu este prejudiciat de întârziere și că el
a acordat tacit, o prorogare a termenului.

Punerea în întârziere nu este aplicabil ă decât în domeniul
obligațiilor contractuale, creditorul unei obliga ții din delict nu
este ținut să pună pe debitor în întârziere.
Punerea în întârziere produce urm ătoarele efecte:
a) din momentul ei debitorul datoreaz ă daune-interese
moratorii și (sau) compensatorii;
b) din acest moment încep s ă curgă dobânzile pentru
sumele de bani datorate;
c) riscurile pieirii fortuite a lucrului trec asupra
debitorului afar ă dacă debitorul dovede ște că lucrul ar fi pierit
și la creditor dac ă i l-ar fi predat.

SUBIECTE
– În ce const ă vinovăția debitorului?
– Cum se define ște răspunderea civil ă contractual ă în contextul
răspunderii civile?
– Definiți și explicați raportul de cauzalitate dintre fapta ilicit ă
și prejudiciu.
– Cum pot fi ob ținute daunele interese de c ătre creditor și care
sunt acestea?

ÎNTREB ĂRI
1. Punerea în întârziere a debitorului se poate face:
a) prin notificare, prin intermediul executorului judec ătoresc;
b) prin scrisoare recomandat ă cu confirmare de primire;
c) prin fax sau e-mail. Răspuns: a)
2. Debitorul unei obliga ții contractuale:
a) răspunde atât pentru prej udiciile directe, cât și pentru cele
indirecte cauzate de neexecutarea cu inten ție (dol) a obliga ției;
b) trebuie s ă acopere pierderea efectiv suferit ă de creditor,
chiar dac ă aceasta a fost imprevizibil ă la momentul încheierii
contractului;

c) trebuie s ă acopere câ știgul, previzibil la momentul încheierii
contractului, pe care creditorul nu l-a putut realiza datorit ă
neexecutării culpabile a obliga țiilor contractuale.
Răspuns: c)
3. Când debitorul unei obliga ții contractuale nu- și îndepline ște
obligațiile și este obligat la daune interese:
a) el trebuie s ă acopere atât damnum emergens, cât și lucrum
cessans, când prejudiciul a fo st previzibil la momentul
încheierii contractului; b) el trebuie s ă acopere atât prejudi ciul previzibil, cât și pe cel
imprevizibil, indiferent de forma de vinov ăție cu care nu î și
execută obligațiile;
c) el trebuie s ă acopere paguba efectiv suferit ă și previzibil ă
sau imprevizibil ă, când executarea nu îi este imputabil ă.
Răspuns: a)
4. Debitorul unei obliga ții născute dintr-un cont ract bilateral,
obligație care devine imposibil de executat:
a) ca regul ă generală, nu mai poate pretinde executarea
obligației ce revenea celeilalte p ărți contractante;
b) suportă riscul contractului în toate cazurile;
c)este ținut să plăteasc
ă despăgubiri către cocontractant.
Răspuns: a)
5. Clauza penal ă:
a) este acea clauz ă în temeiul c ăreia opereaz ă rezoluțiunea
(rezilierea) conven țională a contractului sinalagmatic;
b) are ca scop determinarea anticipat ă a cuantumului
despăgubirilor ce vor fi pl ătite de debitor în caz de neexecutare
sau executare necorespunz ătoare ori cu întârziere a obliga ției
asumate; c) poate fi prev ăzută numai pentru obliga ții contractuale.
Răspuns: b)

CAP.XI
TRASMITEREA OBLIGA ȚIILOR

OBIECTIVE:

– Definirea transmiterii obliga țiilor în natura r ăspunderii civile
contractuale. – Determinarea modurilor prin care se efectueaz ă o transmitere
a obligațiilor de la o parte la alta în cadrul raportului juridic
obligațional.
– Lămurirea în țelesului de cesiune de crean ță.
– Lămurirea în țelesului de subroga ție în drepturile creditorului
prin plata crean ței.

CONCEPTE:

– cesiune de crean ță
– subrogație
– poprire – cedent, cesionar, beneficiar – cauțiune
– codebitor

I. CONSIDERATII GENERALE

Transmiterea obliga țiilor este definit ă ca o modificare a
raporturilor juridice de obliga ție prin transferarea drepturilor
creditorului asupra unei alte pers oane, care devine creditor în
locul lui, ori pin transferarea obliga țiilor debitorului asupra
altei persoane care devine debitor în locul s ău.
Creanța face parte din activul patrimonial al creditorului,
iar datoria face parte din pasivul patrimonial al debitorului.

Cunoscând c ă patrimoniul unei persoane poate forma
obiectul unei transmisiuni unive rsale sau cu titlu universal,
atunci și elementele sale, crean țe, datorii, al ături de drepturile
reale, pot forma obiectul unei tr ansmisiuni universale sau cu
titlu universal.
Transmiterea dreptului de crean ță și a datoriei care
alcătuiesc laturile raportului obliga țional, poate avea loc și între
vii sau mortis causa.
Transmiterea obliga ției prin acte între vii reprezint ă acea
operație juridică în temeiul c ăreia, prin acordul p ărților sau în
virtutea legii, crean ța sau debitul, se transmite de la p ărți la o
altă persoană.

II. MODURI DE TRANSMITERE A
OBLIGA ȚIILOR

În dreptul nostru civil este reglementat ă expres numai
transmiterea laturii active a raportului obliga țional.
Ca moduri de transmitere a obliga țiilor sunt cunoscute:
– cesiunea de crean ță;
– subrogația în drepturile creditorului prin plata
creanței;
– poprirea.

III. CESIUNEA DE CREAN ȚĂ

A. Noțiune
Cesiunea de crean ță constituie un mijloc specific de
transmitere a obliga țiilor constând în acordul de voin țe
(contractual) prin care creditor ul (numit cedent) transmite în
mod voluntar, cu titlu oneros sau gratuit, dreptul s ău de crean ță

unei alte persoane (numit ă cesionar) care va deveni astfel
creditor (numit debitor cedat).
Cesiunea de crean ță își realizeaz ă efectul translativ în
raporturile dintre cedent și cesionar, din chiar momentul
încheierii acordului lor de voin ță.
Creanța în cauz ă, supusă cesiunii, nu sufer ă nici-o
schimbare, p ăstrându-și natura juridic ă, civilă sau comercial ă,
garanțiile care o înso țeau, iar dac ă aceasta const ă într-o sum ă
de bani, va produce acelea și dobânzi.
Cesiunea de crean ță este reglementat ă în materia
contractului de vânzare-cump ărare (art. 1391-1398 si 1402-
1404 Cod civil) și are în vedere numai cesiunea de crean ță cu
titlu oneros.
Atunci când cesiunea de crean ță se face prin acte între vii
cu titlu oneros, ea echivaleaz ă cu o vânzare sau se poate face și
printr-un alt contract cu m este cel de schimb.
Dacă se efectueaz ă prin acte între vii cu titlu gratuit poate
fi și printr-un contract de dona ție.

B. Caractere juridice
a) Când se efectueaz ă printr-un act cu titlu oneros, fiind o
adevărată vânzare-cump ărare a drepturilor de crean ță, aceasta
se constituie ca un contract sinalagmatic, deoarece prin
încheierea sa d ă naștere la obliga ții reciproce între p ărțile
contractante.
b) Când se încheie prin simplul acord de voin ță al părților
fără îndeplinirea vreunei formalit ăți, cesiunea de crean ță este
un contract consensual.
c) În cazul în care cesiunea de crean ță se realizeaz ă cu
titlu gratuit prin intermediul unei dona ții, aceasta are un
caracter solemn, și se cere forma unui act autentic.

C. Condi țiile cesiunii de crean ță
Fiind un contract, și cesiunea de crean ță trebuie s ă
îndeplineasc ă toate condi țiile de validitate ale contractului,
adică condițiile de fond și formă specifice acestora.
Dintre condi țiile de fond ale cesiunii de crean ță sunt de
amintit:
– capacitatea (juridic ă) de exerci țiu a părților;
– consimțământul (liber exprimat) al p ărților;
– obiectul cesiunii de crean ță (licit);
– cauza cesiunii de crean ță.
Dintre condi țiile de form ă ale cesiunii de crean ță
amintim: – forma autentic ă;
– să cuprindă elementele esen țiale: obiectul și prețul.

D. Formalit ăți cerute pentru asigurarea opozabilit ății
cesiunii de crean ță
Pentru valabilitatea cesiunii de crean ță nu este necesar
consim
țământul debitorului cedat, dar pentru ca aceasta s ă fie
opozabilă terților din care face parte și debitorul cedat trebuie
îndeplinite anumite formalit ăți de publicitate.
Art. 1393 Cod civil prevede c ă „cesionarul nu poate
opune dreptul s ău la o a treia persoan ă, decât dup ă ce a
notificat debitorului cesiunea” ceea ce înseamn ă că cesiunea de
creanță trebuie mai întâi notificat ă și apoi acceptat ă.
Notificarea înseamn ă comunicarea faptului cesiunii
nicidecum a actului cesiunii, adic ă existența faptului juridic
care a operat cesiunea și substanța convenției.
Prin notificarea f ăcută de cedent sau cesionar debitorului
cedat, se aduce la cuno ștință persoana noului creditor și
clauzele esen țiale ale contractului de cesiune.
Acceptarea din partea debitorului cedat (art. 1393 Cod
civil) are semnifica ția că acesta a luat la cuno ștință despre
cesiune adic ă de schimbarea creditorului s ău inițial în sensul c ă

a știut de existen ța cesiunii de crean ță, care se face printr-un act
autentic.
Dacă acceptarea se face printr-un act sub semn ătură
privată, ea nu va fi opozabil ă celorlalți terți, fiind opozabil ă
numai debitorului, care nu va putea face plata cedentului în detrimentul cesionarului, f ără a se supune riscului de a mai
plăti încă o dată.
Acceptarea autentic ă poate fi f ăcută și de un mandatar al
debitorului cu procur ă autentică, fiind valabil ă chiar daca nu
este cunoscut ă de cedent sau cesionar, fiind în acest caz
opozabilă nu numai debitorului cedat dar și terților.

E. Efectele cesiunii de crean ță
Contractul prin care s-a cesionat o crean ță produce efecte
generale și efecte speciale între p ărțile sale.
a) efectul general, al cesiunii de crean ță este transmiterea
dreptului de crean ță de la cedent la cesionar în schimbul
prețului stipulat sau cu titlu gratuit;
b) efectele speciale, ale cesiunii de crean ță se analizeaz ă
pe de o parte între cedent și cesionar, iar pe de alt ă parte față de
terți;
– între p ărți, cesiunea de crean ță transferă dreptul de
creanță din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului;
– față de terți, cesiunea produce efecte numai din
momentul notific ării prin intermediul executorului judec ătoresc
sau din momentul accept ării de către debitorul cedat prin
înscris autentic.
Terți în materia cesiunii de crean ță sunt: debitorul cedat,
cesionarii ulteriori și succesivi ai acelea și creanțe creditorii
cedentului, care pot popri crean ța în mâinile debitorului cedat,
creditorul cedentului popritor (care au poprit crean ța în mâinile
debitorului cedat).
Până la notificarea sau acceptarea cesiunii de crean ță,
debitorul cedat poate pl ăti în mod valabil cedentului.

Dacă cedentul a f ăcut cesiunea, debitorul cedat se va
putea ap ăra în fa ța cesionarului prin invocarea chitan ței
liberatoare, chiar cu dat ă posterioar ă cesiunii, dar cu dat ă
anterioară notificării sau accept ării.
În cazul în care cedentul a înstr ăinat crean ța la mai mul ți
cesionari, între ace știa se naște un conflict care va fi solu ționat
conform regulii qui prior tempore potior iure (cine este mai
întâi în timp va fi mai puternic în drept).
Până la îndeplinirea formalit ăților de publicitate,
creditorii chirografar i sunt considera ți terți, putând urm ări
creanța cedentului care face parte din gajul lor general, astfel c ă
cesiunea nu le este opozabil ă.
În cazul cesiunii de crean ță se pot ivi și dificultăți de
punere în aplicare a acesteia datorit ă unor drepturi ce ar putea fi
încălcate unor categor ii de persoane.
Rezolvarea acestor complica ții se face printr-o opera țiune
juridică denumită retract litigios.

F. Retractul litigios – este o manifestare unilateral ă de
voință prin care debitorul unui dr ept litigios, care a fost
transmis de c ătre creditor unei alte pers oane printr-o cesiune de
creanță cu titlu oneros, poate s ă stingă litigiul și totodată
obligația sa, oferind cesionarului, noul s ău creditor, suma cu
care el a pl ătit efectiv cedentului crean ța respectiv ă, împreun ă
cu cheltuielile cump ărării și cu dobânzile efectuate de la data
plății cesiunii.
Legea recunoa ște debitorului cedat aceast ă posibilitate în
scopul de a z ădărnici tentativa de specul ă a cesionarului, care
altfel, ar fi îndrept ățit să urmărească și să încaseze întreaga
valoare nominal ă a creanței, chiar dac ă a cumpărat-o la un pre ț
inferior.

IV. SUBROGA ȚIA ÎN DREPTURILE
CREDITORULUI PRIN PLATA
CREANȚEI

1. Noțiune

Această modalitate de transmitere a obliga țiilor mai
poartă denumirea și de subroga ție reală, legală sau personal ă.
Prin subroga ția în drepturile creditorului prin plata
creanței înțelegem substituirea persoanei creditorului unui
raport juridic de obliga ție de către o altă persoană care plătind
creditorului ini țial datoria debitorului, devine creditor al
acestuia din urm ă, preluând toate drepturile celui pe care îl
plătește.
În principiu datoria este stins ă în sensul c ă creditorul î și
primește tot ce era în drept a pretinde, ter țul plătitor care
voiește să fie asigurat c ă va fi desp ăgubit pentru plata efectuat ă,
poate cere creditorului s ă fie subrogat în drepturile acestuia
afară numai dac ă ar fi înțeles să lucreze animus donandi în
privința debitorului.

2. Felurile subroga ției
Subrogația solventului (cel care a pl ătit în drepturile
creditorului se poate face:
– în temeiul legii – subroga ție legală;
– în temeiul conven ției părților – subroga ție
convențională
La rândul ei subroga ția conven țională poate fi:
– consimțită de creditorul pl ătit;
– consimțită de debitor.

A. Subroga ția legală
Art. 1108 Cod civil, prevede patru cazuri în care
subrogația se face f ără să mai fie nevoie de a fi cerut ă sau
acordată.
a) subroga ția în folosul celui care, fiind el însu și creditor,
plătește altui creditor, ce are preferin ță.
Este cazul unui creditor chirografar care pl ătește creanța
unui creditor ipotecar, substituindu-se în toate drepturile
creditorului pl ătit.
Acesta va beneficia de subroga ția legală numai în cazul în
care creditorul pl ătit este într-o situa ție juridică mai bună.
b) subroga ția în folosul aceluia care, dobândind un imobil
plătește creditorilor c ăror acest imobil este ipotecat.
Este cazul în care dobânditorul unui imobil ipotecat,
plătește pe creditorii care au un drept de ipotec ă asupra acelui
imobil, pentru a împiedica scoaterea lui la vânzare de c ătre
creditorii ipotecari.
Cumpărătorul are ipotec ă asupra propriului imobil, cu
rangul de preferin ță al creditorilor pl ătiți.
c) subroga ția în folosul aceluia care, fiind obligat cu al ții
sau pentru al ții la plata datoriei, are interes de a o face (are
interes să plătească).
În dreptul nostru civil sunt obliga ți împreun ă cu altul:
– codebitorii solidari;
– codebitorii obliga țiilor indivizibile;
– fidejusorii între ei.
Sunt obliga ți pentru altul, adic ă pentru debitorul
principal: – fidejusorii;
– cauțiunea real ă, care constituie o ipotec ă pentru un
bun al său pentru a garanta o datorie a debitorului;
– terțul detentor al unui imobil ipotecat pentru
garantarea datoriei debitorului, care pl ătește pe
creditorii înscri și asupra imobilului, ter țul dobândind

imobilul ipotecat fie de la debitori, fie de la cau țiunea
reală.
d) subroga ția în folosul mo ștenitorului sub beneficiu de
inventar, care a pl ătit din propriul s ău patrimoniu datoriile
succesiunii.
Acceptând mo ștenirea sub beneficiu de inventar,
moștenitorul nu va r ăspunde de datoriile mo ștenirii decât în
limitele activului acesteia.

B. Subroga ția conven țională
Subrogația conven țională își are izvorul în acordul de
voință dintre ter țul care plătește și creditorul pl ătit sau debitorul
obligației, care poate fi consim țită de creditor sa u de debitor.
1. Subroga ția consim țită de creditor are loc prin
acordul de voin ță expres ce intervine între creditor și cel care
plătește datoria debitorului, în chiar momentul pl ății, căci, dacă
acordul ar interveni anterior pl ății, s-ar realiza o cesiune de
creanță, iar un acord intervenit ulte rior n-ar mai putea produce
nici un efect, crean ța fiind deja stins ă prin plată.
Prin acordul lor de voin ță, creditorul accipiens subrog ă pe
terțul solvens în toate drepturile sa le, care, astfel, nu se sting, ci
se transmit neschimbate celui care a devenit creditor prin subrogație.
2. Subroga ția consim țită de debitor are loc prin acordul
de voință care intervine între debitor și un terț, de la care
debitorul împrumut ă spre a face plata creditorului, subrogând
pe terțul împrumut ător în drepturile creditorului s ău inițial.
Pentru ca aceast ă subrogație să fie valabil ă, legea cere ca
în contractul de împrumut încheiat între debitor și terț să se
precizeze expres c ă împrumutul s-a f ăcut pentru a pl ăti
creditorului, iar în chitan ța eliberată de creditor s ă se precizeze
expres să plata s-a f ăcut cu banii împrumuta ți.

De asemenea, se cere ca ambele aceste acte s ă fie făcute
în formă autentică pentru a-l împiedica pe debitor s ă modifice
în mod fraudulos ordinea de preferin ță a creditorilor s ăi.

C. Efectele subroga ției
Indiferent c ă este legal ă sau conven țională, efectul
principal al subroga ției, subrogatul (s olvens) ia locul
creditorului pe care l-a pl ătit și poate exercita toate drepturile și
acțiunile acestuia împotriva debitorului, bucurându-se de toate
garanțiile care înso țeau crean ța respectiv ă.
El dobânde ște, de asemenea, și o acțiune proprie contra
debitorului, izvorât ă, după caz, din mandat sau din gestiunea de
afaceri, prin care poate ob ține nu numai ceea ce a pl ătit
creditorului ini țial, dar și eventualele cheltuieli sau daune
încercate cu aceast ă ocazie.

V. CESIUNEA DE DATORIE
1. Noțiune
Cesiunea de datorie înseamn ă transmiterea obliga ției ce
revine debitorului de c ătre o altă persoană, care să devină
debitor în locul celui ini țial.
Nefiind reglementat ă de lege, cesiunea de datorie, se
poate realiza doar în m od indirect, printr-o nova ție de
schimbare de debitor, printr-o delega ție perfect ă sau printr-o
stipulație pentru altul, care sunt veritabile contracte civile.

VI. CESIUNEA DE DREPTURI
LITIGIOASE

Este o varietate a cesiunii de crean ță având ca obiect una
sau mai multe crean țe care fac obiectul unui litigiu în curs.
Principala particularitate a acestei cesiuni o constituie
dreptul debitorului cedat de a face un retract litigios, care este sinonimă cu o vânzare de drepturi litigioase.

VII. CESIUNEA DE DREPTURI
SUCCESORALE

Este o varietate a cesiunii de crean ță având ca obiect
drepturile succesorale ale cedentului.
Dacă actul de cesiune nu specific ă obiectele cuprinse în
moștenire, cedentul nu garanteaz ă cesionarului decât calitatea
sa de moștenitor.
În aceste cazuri cesiunea de drepturi succesorale produce
efecte între p ărți pe data deschiderii succesiunii.

SUBIECTE:
– În ce const ă vinovăția debitorului?
– Cum se define ște răspunderea civil ă contractual ă în contextul
răspunderii civile?
– Definiți și explicați raportul de cauzalitate dintre fapta ilicit ă
și prejudiciu.
– Cum pot fi ob ținute daunele interese de c ătre creditor și care
sunt acestea?

ÎNTREB ĂRI:

1. Ca moduri de transmitere a obliga țiilor sunt cunoscute:
a) plata prin echivalent a presta țiilor datorate creditorului;
b) cesiunea de crean ță, subrogarea în drepturile creditorului
prin plata crean ței, poprirea;
c) stipulația pentru altul și gestiunea de afaceri.
Răspuns: b)
2. Transmitere obliga țiilor este definit ă ca o:
a) preluare integral ă a drepturilor și obligațiilor în cazul
moștenirii legale sau testamentare de c ătre moștenitorii cu
vocație la moștenire;
b) modificare a raportur ilor juridice de obliga ție prin
transformarea drepturilor creditor ului asupra unei alte persoane
care devine creditor în locul lui; c) o novație de creditor în cadrul unui raport juridic de
obligație delictual ă.
Răspuns: b)
3. Cesiunea de crean ță constituie:
a) un mod și o posibilitate a debitorului de a se debarasa de
obligațiile ce le are fa ță de creditor;
b) un mijloc specific de transmitere a obliga țiilor constând în
acordul de voin ță (contractual) prin care creditorul, numit
cedent, transmite în mod voluntar , cu titlu oneros sau gratuit,
dreptul său de crean ță unei alte persoane, cesionar care va
deveni creditor (debitor cedent); c) substituirea persoanei credit orului unui raport juridic de
obligație către o altă persoană care plătind creditorului ini ț
ial
datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urm ă,
preluând toate dreptur ile celui pe care îl pl ătește.
Răspuns: b)

4. Subroga ția poate fi de mai multe feluri :
a) natural ă, reală, absolută ți perfectă ;
b) legală și convențională ;
c) totală sau parțială în funcție de acordul p ărților
Răspuns: b)
5. Subroga ția conven țională presupune s ă fie :
a) dispusă prinr-o hot ărâre judec ătorească definitivă și
irevocabil ă ;
b) consim țită de creditor și/sau consim țită de debitor;
c) acceptat ă explicit, tacit sau implicit de c ătre terți față de
contractul ce a creat obliga țiile părților.
Răspuns: b)

CAP.XII.
TRANSFORMAREA OBLIGA ȚIILOR

OBIECTIVE:
– Definirea no țiunii de transformare a obliga țiilor și locul în
cadrul circula ției obligațiilor civile.
– Perceperea modurilor de transformare a obliga țiilor prin
schimbarea unuia din elementele raportului obliga țional
– Descrierea și aprofundarea celor dou ă moduri specifice de
transformare a obliga țiilor: nova ția și delegația.
– Lămurirea condi țiilor de admisibilitate și a efectelor produse
de novație și delegație ca moduri de transformare a obliga țiilor
civile.

CONCEPTE:
– novație
– delegație
– transformarea obliga ției
– novație obiectiv ă, subiectiv ă
– delegație perfectă, imperfect ă

I. NOȚIUNE
Prin transformarea obliga ției înțelegem acea opera ție
juridică prin intermediul c ăreia, ca urmare a acordului de
voință al părților raportului obliga țional, se produce o
schimbare a unuia din elementele acestui raport, respectiv subiecte, obiect sau cauz ă.
Transformarea raportului juridic obliga țional inițial are
în principiu, ca efect st ingerea raportului obliga țional existent
și înlocuirea acestuia cu altul care prezint ă un element nou.
De exemplu, un debitor dore ște să înlocuiasc ă obiectul
prestației sale cu un altul pe care îl are la dispozi ție, caz în care
va conveni cu creditorul, înainte ca datoria s ă ajungă la
scadență, o schimbare a obiectului obliga ției.

II. MODURI DE TRANSFORMARE A
OBLIGA ȚIILOR

Ca moduri de transformare a obliga țiilor, codul nostru
civil, reglementeaz ă două moduri juridice:
– novația;
– delegația.
Novația și delegația perfect ă sunt în acela și timp și
mijloace de stingere a unei obliga ții și dă naștere concomitent
alteia care o înlocuie ște pe cea veche.
Numai delega ția imperfect ă transform ă o obligație fără
stingerea și înlocuirea ei cu alta.

III. NOVA ȚIA

1. Noțiune
Novația este un mijloc de stingere a unei obliga ții,
constând în înlocuirea ei, prin voin ța părților, cu o alt ă
obligație, diferită.
Această nouă obligație trebuie s ă se deosebeasc ă de cea
veche, altfel nu ar exista nova ție.
Novația este reglementat ă împreună cu delega ția de art.
1128-1137 Cod civil.
De remarcat c ă, întotdeauna nova ția este rezultatul unei
convenții, legiuitorul neprev ăzând nici un caz în care aceasta
operează în drept.
Ceea ce este specific nova ției este faptul c ă stingerea
obligației vechi nu duce la încetarea efectelor sale, ci numai la
transformarea ei într-o alt ă obligație, vechea obliga ție este
transformat ă nu modificat ă, rezultatul fiind un nou raport
obligațional.

2. Felurile nova ției
În raport cu elementele obliga ției existente care se
transform ă, novația este de dou ă feluri:
a) novație obiectiv ă;
b) novație subiectiv ă.
a) Novația obiectiv ă (mutata causa debendi ) se produce
între creditorul și debitorul ini țial prin schimbarea obiectului,
cauzei sau modalit ăților obliga ției inițiale.
La novația prin schimbarea obiectului, creditorul și
debitorul raportului obliga țional inițial nu se schimb ă, având
loc doar o transformare a obiectului obliga ției.
De exemplu, schimbarea obiectului poate interveni în
cazul în care p ărțile convin ca în locu l unei sume de bani, s ă se
execute o alt ă prestație.
La novația prin schimbarea cauzei, subiectele raportului
obligațional inițial rămân neschimbate, ca de altfel și obiectul
obligației, ceea ce se schimb ă fiind cauza obliga ției.
Aceasta poate interveni atunci când, de exemplu,
cumpărătorul unui bun convine cu vânz ătorul să păstreze suma
datorată ca preț al bunului, cu titlu de împrumut.
Cu toate c ă debitorul este aceea și persoan ă și pentru
aceeași sumă, obligația are o alt ă cauză și anume contractul de
împrumut, dând na ștere unei alte obliga ții.
La novația prin schimbarea modalit ăților, aceasta se
transform ă dintr-o obliga ție pură și simplă, într-o obliga ție
condițională.
Schimbarea termenului nu are ni ci un efect , deoarece el
vizează numai executarea obliga ției.
b) Novația subiectiv ă este aceea care se realizeaz ă prin
schimbarea creditorului sau a debitorului ini țial.
Novația prin schimbare de debitor are loc atunci când
un terț se obligă față de creditor s ă plătească datoria, f ără a cere
consimțământul debitorului ini țial (art. 1131 Cod civil).

O astfel de nova ție opereaz ă pe cale de expromisiune,
adică o promisiune de plata din part ea aceluia care se substituie
altuia sau exclude pe vechiul debitor.
Novația prin schimbare de creditor are loc prin
substituirea creditorului ini țial cu un nou creditor (ter ță
persoană) indicată de creditorul ini țial.
În acest caz, debitorul va fi eliberat de creditorul ini țial,
fiind obligat fa ță de noul creditor, ca efect al nova ției.
Novația se deosebe ște atât de cesiunea de crean ță cât și
de subroga ția în drepturile creditorului pl ătit, deoarece cu toate
că și în cazul acestora se schimb ă persoana creditorului,
obligația inițială rămâne aceea și, transmi țându-se la noul
creditor, împreun ă cu toate garan țiile și accesoriile sale.

3. Condițiile novației
Realizarea nova ției presupune mai multe condi ții,
astfel:
a) Existența unei obliga ții valabile care urmeaz ă să se
stingă.
O obliga ție lovită de nulitate absolut ă nu poate fi
novată.
Nulitatea relativ ă nu împiedic ă însă novația, căci
intenția de a nova implic ă confirmarea obliga ției anulabile,
dacă partea cuno ștea cauza de anulabilitate.
O obliga ție imperfect ă, neînzestrat ă cu acțiune în
justiție, poate fi novat ă, transformându-se astfel într-o obliga ție
perfectă, înzestrat ă cu acțiune.
b) Nașterea unei noi obliga ții valabile.
Dacă noua obliga ție nu se poate na ște valabil, cea veche
nu se stinge și, deci, nova ția nu opereaz ă.
Rezoluția noii nova ții, deși o desfiin țează retroactiv, nu
duce totuși la reînvierea vechii obliga ții, care s-a stins definitiv
și irevocabil pr in acceptarea nova ției.

c) Existența unui element nou care deosebe ște obligația
nouă de cea veche.
Acest element nou poate privi:
– persoana creditorului (pri n schimbarea de creditor)
– persoana debitorului (pri n schimbarea de debitor)
– obiectul obliga ției (prin schimbare de obiect)
– cauza obliga ției
– adăugarea sau suprimarea unei clauze sau condi ții
– modificarea termenului de executare a obliga ției
vechi și nașterea concomitent ă a unei obliga ții noi, diferite.
d) Exprimarea inten ției comune a p ărților de a nova.
Novația fiind un veritabil contract, necesit ă realizarea
acordului de voin ță al părților, atât asupra stingerii obliga ției
vechi, cât și asupra na șterii obliga ției noi care i se substituie.
e) Existența capacității de a nova.
Creditorul (cedentul) trebuie s ă aibă capacitatea juridic ă
de a dispune (c ăci vechea lui crean ță se stinge) iar debitorul
(cedat) trebuie s ă aibă capacitatea de a se obliga (c ăci în sarcina
lui se naște o nouă obligație).

4. Efectele nova ției.
Novația produce urm ătoarele efecte:
a) Stingerea obliga ției vechi , împreun ă cu toate
accesoriile sale (garan țiile reale, garan țiile personale,
solidaritatea pasiv ă, acțiunile în justi ție etc.).
Garanțiile se pot p ăstra , dac ă cei care le-au constituit
consimt ca ele s ă servească și pentru garantarea noii obliga ții,
adică dacă aceste garan ții sunt și ele novate cu respectarea
condițiilor men ționate mai sus, precum și a condi țiilor de
validitate specifice actului de constituire a garan ției respective.
Dacă creditorul a condi ționat nova ția de men ținerea
acelorași garan ții (sau a unora dintre ele) lipsa
consimțământului garan ților respectivi (fidejusori, codebitori

solidari etc.) împiedic ă realizarea nova ției și deci, vechea
obligație nu se stinge.
b) Nașterea unei noi obliga ții, concomitent cu stingerea
celei vechi și condiționat de aceasta.
Noua obliga ție are întotdeauna caracter contractual, ea
rezultând din voin ța părților.
Fiind o obliga ție nouă, ea este supus ă unui nou termen
de prescrip ție extinctiv ă, care începe s ă curgă de la na șterea
novației noi.
Novația este o institu ție juridică de sine st ătătoare care
se deosebe ște de alte institu ții juridice cu care poate prezenta
asemănări cum ar fi cesiunea de crean ță prin schimbare de
creditor, de debitor, de obiect sau de cauz ă.

IV. DELEGA ȚIA

1. Noțiune
Delegația este un act juridic prin care o persoan ă,
numită delegant, îns ărcinează o altă persoană, numită delegat,
să execute o anumit ă prestație în favoarea unei ter țe persoane,
numită delegatar, cu consim țământul acesteia.
De cele mai multe ori, delegantul fiind creditor al
delegatului și debitor al delegatarului, delega ția simplific ă
raporturile juridice dintre p ărți, făcând ca dintr-o singur ă plată,
de la delegat la delegator, s ă se stingă două obligații: aceea a
delegatului fa ță de delegant și aceea a delegantului fa ță de
delegatar.

2. Interesul delega ției
Delegația poate prezenta interes practic, din mai multe
motive, astfel:
a) prin delega ție se poate realiza o liberalitate când
delegatul se oblig ă să plătească o datorie a delegantului c ătre
delegatar.

b) prin delega ție se poate realiz a un împrumut, când
delegantul care dore ște să predea delegatarului o sum ă pe care
nu o are, d ă delegație unei persoane ca delegat s ă predea suma
delegatarului.
c) prin delega ție se poate realiza o garan ție personal ă,
când delegantul aduce pe delegat, care devine și el obligat fa ță
de delegatar, f ără ca obliga ția delegantului s ă înceteze.
În ceea ce prive ște consim țământul persoanelor care
participă la delega ție, acesta nu trebuie s ă fie obligatoriu
simultan, cum este, de exemplu, situa ția acceptării ofertei, care
poate avea loc în urma ofertei, dar înainte de retractarea ei.

3. Felurile delega ției
Delegația este de dou ă feluri:
– delegație perfectă;
– delegație imperfect ă.
a) Delegația este perfect ă, atunci când delegatarul
acceptă pe delegat ca debitor al s ău, în locul delegantului, pe
care îl elibereaz ă, cele dou ă obligații preexistente fiind astfel
novate, prin schimbare de debitor și, respectiv, prin schimbare
de creditor, într-o singur ă obligație.
Dacă părțile n-au convenit altfel , delegantul garanteaz ă
delegatarului existen ța și valabilitatea crean ței sale împotriva
delegatului, ca o condi ție a nova ției precum și solvabilitatea
prezentă, dar nu și cea viitoare, a delegatului.
Odată cu acceptarea de c ătre delegatar a delega ției
perfecte, vechea sa crean ță față de delegant se stinge, cu toate
accesoriile ei, întocmai ca la nova ție.
b) Delegația este imperfect ă, atunci când delegatarul
acceptă pe delegat ca debitor al s ău, alături de delegant, pe care
nu îl elibereaz ă, păstrându-și dreptul de a-l urm ări, în cazul în
care delegatul n-ar executa obliga ția. Spre deosebire îns ă de
fidejusor, care este obligat subsidiar, delegantul r ămânând
obligat principal, al ături, dar independent, de delegat.

Cu alte cuvinte, delega ția imperfect ă există atunci când
delegatarul nu accept ă liberarea delega ntului, acesta r ămânând
mai departe obligat al ături de noul debitor.
Un nou raport de obliga ție este al ăturat celui anterior,
care continu ă să subziste ca o adev ărată garanție a noii
obligații.
Creditorul anterior, care continu ă să subziste ca o
adevărată garanție a noii obliga ții, creditorul delegatar putând
urmări, la alegerea sa, pe oric are din cei doi debitori.
Așadar, dup ă cum delega ția este perfect ă sau
imperfect ă, delegantul este sau nu desc ărcat de obliga ția sa de
către delegatar.
Din conven ția părților trebuie s ă rezulte clar dac ă
creditorul a în țeles a primi pe debitorul delegat al ături de
delegant, în care caz el va avea doi codebitori sau dac ă l-a
primit în locul delegantului în țelegând a-l desc ărca pe acesta.
În raport cu voin ța părților, delega ția reprezint ă, după
caz, un mod de stingere, de tran smitere sau de transformare a
obligațiilor.

4. Efectele delega ției
Efectele delega ției sunt diferite sup ă cum delega ția este
perfectă sau imperfect ă.
În cazul delega ției perfecte, aceasta stinge obliga ția
veche și o înlocuie ște cu una nou ă, obligația delegantului se
stinge și este înlocuit ă cu obliga ția delegatului, urmare a
acestui fapt, debitorul ini țial nu va mai putea fi creditor pentru
plata obliga ției.
De asemenea, insolvabilitatea delegantului va fi
suportată de către creditor, care în prin cipiu, nu se mai poate
întoarce împotriva delegantului.
Există totuși două situații în care obliga ția delegantului
subzistă față de delegatar și anume:

a) când delegatarul și-a rezervat expres dreptul de a
urmări pe delegant în caz de inso lvabilitate a delegatarului, caz
în care, delegantul ofer ă delegatarului consim țământul unei
persoane solvabile, care va deveni insolvabil ă după încheierea
delegației.
b) când delegatul este insolvabil în momentul
delegației, situa ție în care delegatarul se poate întoarce
împotriva delegantului indiferent dac ă și-a rezervat sau nu
acest drept în cuprinsul delega ției, fiind suficient s ă dovedeasc ă
insolvabilitatea delegatului la momentul încheierii delega ției.
Raportul dintre creditorul delegatar și delegat este un
raport nou de obliga ție, care nu va beneficia de garan țiile vechii
creanțe, care s-a transformat în tr-un raport nou cu efecte
specifice.
În cazul delega ției imperfecte aceasta adaug ă un nou
raport obliga țional la cel preexistent, delegatarul având doi
debitori, delegantul și delegatarul, putând urm ări la alegerea sa
pe oricare dintre ei sau pe amândoi pentru realizarea crean ței,
deoarece nu exist ă beneficiu de discu țiune.

5. Deosebiri între delega ție și alte opera ții juridice
a) Delegația se deosebe ște de mandat, deoarece
delegantul se oblig ă singur ca debitor al delegatarului, în timp
ce mandatarul nu se oblig ă personal. La mandat, efectele
contractului încheiat de mandata r se produc direct în persoana
mandantului.
b) Delegația se deosebe ște de nova ție deoarece nu
presupune existen ța unei obliga ții anterioare, obliga ția
imperfect ă fiind lipsit ă de efect novator.
c) Delegația imperfect ă se deosebe ște de fidejusiune,
deoarece fidejusorul este obligat subsidiar, pe când delegantul
rămâne obligat principal al ături de delegat.
d) Delegația se deosebe ște de stipula ția pentru altul,
deoarece la delega ție este necesar consim țământul celor trei

participan ți, pe când stipula ția este un contract care se încheie
între stipulant și promitent.
e) Delegația se deosebe ște de cesiunea de crean ță,
deoarece la delega ție este necesar consim țământul debitorului,
în cesiunea de crean ță se realizeaz ă numai prin acordul de
voință dintre cedent și cesionar.

SUBIECTE:
– Precizați care sunt modurile prev ăzute în Codul civil, doctrin ă
și practica judiciar ă de transformare a obliga țiilor.
– De câte feluri este nova ția și care sunt condi țiile acesteia?
– Ce se în țelege prin delega ție, de câte feluri este și ce efecte
produce? – Precizați deosebirile dintre delega ție și alte opera ții juridice.

ÎNTREB ĂRI:

1. Constituie moduri de transformare a obliga țiilor:
a) cazul fortuit; b) delegația și novația;
c) darea în plat ă și confuziunea.
Răspuns: b)
2. Novația:
a) opereaz ă chiar dac ă una din p ărți este un minor de 17 ani;
b) poate fi prezumat ă de instan ță;
c) are ca efect stingerea garan țiilor și accesoriilor care înso țeau
vechea obliga ție.
Răspuns: c)
3. În raport cu elementele obliga ției existente care se
transform ă, novația este:
a) absolut ă și imperfect ă ;
b) obiectiv ă și subiectiv ă ;

c) negatorie și confesorie.
Răspuns: b)
4. Elementele nova ției care deosebe ște obligația nouă de cea
veche poate privi: a) raporturile de natur ă obligațională izvorâte dintr-un contract
imposibil de executat; b) persoana credit orului, a debitorului , obiectul obliga ției și
cauza acestuia; c) natura și întinderea prejudiciului cauzat creditorului prin
fapta culpabil ă a debitorului.
Răspuns: b)
5. Delega ția este de mai multe feluri:
a) personal ă, directă și convențională;
b) perfect ă și imperfect ă;
c) cauzată prin voin ța creditorului, cauzat ă prin efectul legi.
Răspuns: b)

CAP.XIII
GARAN ȚIILE PERSONALE
– FIDEJUSIUNEA –

OBIECTIVE:

– Stabilirea importan ței și locului fidejusiunii în cadrul
garanțiilor obliga țiilor civile.
– Dezvoltare și implementarea felurilor fidejusiunii.
– Lămurirea efectelor fidejusiunii.
– Modurile de stingere a fidejusiunii.

CONCEPTE:

– fidejusor
– solidaritate – indivizibilitate – beneficiu de discu țiune
– beneficiu de diviziune – creditor evins

I. NOȚIUNE

Garanțiile personale sunt mijloace juridice de garantare a
obligațiilor prin care una sau mai multe persoane se angajeaz ă
printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul, s ă plătească
acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va pl ăti
el însuși.
Sunt garan ții personale: fidejusiunea și alte garan ții
personale reglementate de legi speciale care se întemeiaz ă pe
ideea de fidejusiune cum ar fi:
– garanția constituit ă de o ter ță persoan ă pentru
acoperirea pagubelor ce ar fi cauzate altei persoane;
– solidaritatea;

– indivizibilitatea etc.
Fidejusiunea este un contract accesoriu, unilateral,
consensual și cu titlu gratuit, prin intermediul c ăruia o persoan ă
numită fidejusor se oblig ă față de un creditor s ă execute ea
obligația unui debitor al acestuia, în cazul în care debitorul n-ar
executa-o el însu și.
Debitorul mai trebuie s ă participe la contractul de
fidejusiune care se încheie numai între fidejusor și creditor, el
putând fi în raporturi juridice prea labile sau stabilite ad-hoc cu
debitorul a c ărui obliga ție o garanteaz ă, față de debitor
fidejusiunea putând avea fie carac ter gratuit, fie caracter
oneros.
Prin fidejusiune poate fi garantat ă orice obliga ție valabilă
chiar și obligațiile strict personale, caz în care fidejusorul se
oferă să nu execute, ci s ă plătească despăgubirile datorate de
debitor în caz de neexecutare.
Fidejusiunea este singura garan ție personal ă reglementat ă
de codul civil român, termenul de fidejusiune fiind folosit
alături de termenul de cau țiune.
Față de raportul care leag ă pe debitor cu creditorul,
fidejusorul este un ter ț a cărui obliga ție se suprapune deasupra
obligației principale a debitorului.

II. FELURILE FIDEJUSIUNII
Fidejusiunea este de trei feluri: – convențională;
– legală;
– judecătorească.
1. Fidejusiunea este conven țională când părțile raportului
obligațional, debitorul și creditorul, cad de acord asupra
necesității aducerii unui garant de c ătre debitor.

2. Fidejusiunea este legal ă atunci când p ărțile printr-un
text de lege (art. 1675 Cod civ il) debitorul este obligat s ă aducă
un fidejusor pentru garantarea obliga țiilor care îi revin.
3. Fidejusiunea este judec ătorească, când într-o cauz ă
litigioasă instanța judecătorească dispune aducerea unui
fidejusor.

III. CARACTERELE JURIDICE ALE
FIDEJUSIUNII

Contractul de fi dejusiune are urm ătoarele caractere
juridice:
1. Este un contract accesoriu fa ță de obliga ția principal ă a
debitorului, acesta fiind principalul caracter al fidejusiunii deoarece creeaz ă mai multe consecin țe juridice:
– fidejusiunea urmeaz ă soarta obliga ției principale;
– întinderea fidejusiunii nu poate fi mai mare decât
datoria debitorului și nu poate fi oneroas ă.;
– fidejusiunea nedeterminat ă a unei obliga ții principale se
întinde la toate accesoriile datoriei.
2. Este un contract c onsensual în sensul c ă simplul acord
de voință al părților este suficient pentru încheierea sa valabil ă.
3. Este un contract esen țialmente unilateral dând na ștere
la obligații numai în sarcina fidejuso rului, nefiind supus regulii
multiplului exemplar.
4. Este un contract cu titl u gratuit, fidejusorul neurm ărind
să obțină un echivalent de la creditorul cu care a încheiat
convenția în schimbul obliga ției sale.

IV. FIDEJUSORUL

Fidejusorul este o persoan ă care printr-un contract de
fidejusiune încheiat cu un creditor se oblig ă să garanteze
acestuia o anumit ă creanță, executând el obliga ția în cazul în
care debitorul principal n-ar executa-o el însu și.
Fidejusorul trebuie s ă îndeplineasc ă anumite condi ții
pentru valabilitatea contr actului de fidejusiune:
– fidejusorul trebuie s ă aibă capacitate deplin ă de
exercițiu;
– fidejusorul trebuie s ă fie o persoan ă solvabilă;
– fidejusorul s ă aibă domiciliul în raza de competen ță
teritorială a tribunalului unde trebuie executat ă
obligația.
V. OBLIGA ȚII CARE POT FI GARANTATE

În principiu, pot fi garantate orice fel de obliga ții chiar și
cele în nume personal, în mod obi șnuit garantându-se
obligațiile bănești.
Pot fi garantate atât obliga țiile existente, cele viitoare și
chiar cele eventuale în afara celor naturale care nu pot fi
garantate.
Obligația fidejusorului poate fi garantat ă de un alt
fidejusor.
VI. EFECTELE FIDEJUSIUNII

Efectele pe care le poate produce contractul de
fidejusiune pot fi anal izate din punctul de ve dere al raporturilor
dintre:
– fidejusor și creditor;
– fidejusor și debitorul principal;
– fidejusori între ei.

A. Raporturile dintre fidejusor și creditor
Aceste raporturi izvor ăsc direct și nemijlocit din
contractul încheiat între creditor și fidejusor, debitorul nefiind
parte în acest contract.
Principiul care domin ă aceste raporturi este acela c ă în
caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate
urmări direct pe fidejusor, pentru realizarea crean ței sale, fără o
prealabilă umărire a debitorului principal.
Obligația fidejusorului fiind una accesorie și subsidiar ă,
acesta poate opune creditorului toate excep țiile de ordin
general și personale specifice raportului juridic de fidejusiune,
precum și două excepții specifice:
– beneficiul de discu țiune;
– beneficiul de diviziune.
a) Beneficiul de discu țiune este o excep ție pe care o
poate pune creditorului urm ăritor un fidejusor sau un ter ț
dobânditor al imobilului ipotecat, cerând creditorului s ă
urmărească mai întâi bunurile debitoru lui principal, respectiv
celelalte imobile ipotecate pentru garantarea acelea și creanțe și
care se afl ă încă în posesia debitorului, și abia apoi, dac ă va
mai fi nevoie, s ă urmărească și bunurile fidejuso rului respectiv
ale posesorului actual al imobilului ipotecat.
Beneficiul de discu țiune trebuie s ă fie invocat înainte de
a se intra în dezbaterea fondului, fidejusorul, sau de ținătorul
imobilului, fiind obligat totodat ă să indice bunurile debitorului
principal care pot fi urm ărite (acestea neputâ nd fi bunuri aflate
în litigiu, gajate sau ipotecate și altor creditori cu rang
privilegiat) și să avanseze cheltuielile necesare pentru
urmărirea acestora.
La fidejusiunea judec ătoreasă, fidejusorul nu poate
invoca beneficiul de discu țiune.
b) Beneficiul de diviziune
Reprezint ă o excepție, pe care o poat e opune creditorului
urmăritor acela dintre fidejusorii care garanteaz ă creanța sa,

împotriva c ăruia s-a îndreptat în exclusivitate urm ărirea, și prin
efectul căreia creditorul va fi obligat s ă-și dividă acțiunea
împotriva tuturor cofide jusorilor care garanteaz ă aceeași
creanță, fiecare urmând s ă răspundă numai de partea de datorie
care îi revine.
Prin aceast ă excepție, fidejusorul urm ărit face să înceteze
solidaritatea dintre cofi dejusori care rezult ă direct din lege.
Dacă însă solidaritatea dintre cofi dejusori a fost expres
stipulată prin însu și contractul de fidejusiune, nici unul dintre
cofidejusorii solidari, chiar urm ărit în exclusivitate, nu va mai
putea invoca beneficiul de divi ziune, la care se consider ă că a
renunțat anticipat, prin contract.
B. Raporturile dintre fidejusor și debitorul principal
Dacă fidejusorul și-a executat obliga ția pe care a angajat-
o pentru a-l elibera pe debitor de datorie, sau a garantat cu sau
fără acordul acestuia, fidejusorul are un drept de regres
împotriva debitorului pentru a ob ține restituirea presta ției.
Fidejusorul este în situa ția de a recupera de la debitor
suma plătită, la care se pot ad ăuga și cheltuielile pe care le-a
făcut după ce a notificat debitorului începerea urm ăririi de către
creditor, dobânzi la sumele pl ătite din ziua în care a notificat
debitorului c ă a făcut plata, precum și daune interese.
Temeiul regresului care este de esen ța fidejusoiunii, îl
constituie, de regul ă, subrogația legală în drepturile creditorului
plătit pe care le g ăsim în prevederile art. 1108 pct.3 și 1670
Cod civil.
Regresul se poate întemeia și pe mandat sau gestiunea de
afaceri, dup ă cum fidejusorul a garantat la cerere sau din
proprie ini țiativă.
În cazul în care un fidejusor a garantat mai mul ți debitori
care erau ținuți solidar pentru întreaga sum ă și aceeași datorie,
va putea recupera ceea ce a pl ătit de la oricare dintre debitori,
păstrându-se regula solidarit ății.

Dacă însă fidejusorul a garantat mai mul ți debitori ai
aceluiași creditor, care nu sunt obliga ți solidar, atunci el nu- și
va putea exercita regresul împotriva unuia dintre ace știa pentru
stat, deoarece nu a garantat o singur ă obligație, ci mai multe
obligații distincte.
Art. 1670 din Codul civil cupr inde prevederea prin care
fidejusorul poate pierde dreptul la orice regres împotriva debitorului principal dac ă:
– a plătit fără să fi fost urm ărit și fără să fi înștiințat pe
debitor, iar acesta dovede ște că ar fi avut mijloace de stingere a
datoriei, precum compensa ția, prescrip ția, etc.
– nu l-a în științat pe debitor de spre efectuarea pl ății, iar
acesta a pl ătit a doua oar ă.
C. Raporturile dintre fidejusori
Dacă mai mul ți fidejusori au garantat pentru unul și
același debitor, fidejusorul care a pl ătit are o ac țiune în regres
divizibilă împotriva celorla ți fidejusori dar numai în cazurile
expres prev ă
zute de lege (art. 1673 și 1674 Cod civil) cum
sunt:
– fidejusorul care a pl ătit a fost urm ărit în judecat ă de
către creditor;
– când debitorul este în stare de faliment sau
insolvabilitate;
– când debitorul s-a îndatorat s ă-l elibereze de datorie
într-un anumit termen, care a expirat;
– când datoria principal ă a ajuns la scaden ță, etc.
Această acțiune este divizibil ă, fiecare fidejusor neputând
fi urmărit decât pentru partea ce trebuie s ă contribuie.
În raporturile dintre fidejusori, dac ă unul a pl ătit mai
mult decât partea sa, acesta are dreptul s ă se întoarc ă împotriva
celorlalți fidejusori cu regres.

VII. STINGEREA FIDEJUSIUNII

Fidejusiunea se poate stinge: – pe cale direct ă;
– pe cale indirect ă.
A. Fidejusiunea se poate stinge în mod direct,
independent de soarta obliga ției principale, aplicându-se
modurile generale de stingere a obliga țiilor prev ăzute în art.
1679 Cod civil, cum sunt:
– remiterea de fidejusiune; – confuziunea intervenit ă între patrimoniul creditorului și
cel al fidejusorului.
Confuziunea între patrimoniul debitorului principal și cel
al fidejusorului nu stinge fi dejusiunea (art. 1680 Cod civil).
– compensa ția opusă de fidejusor creditorului, etc.
B. Fidejusiunea se poate stinge în mod indirect, ca
urmare a stingerii obliga ției principale (art. 1681 Cod civil).
Nu se stinge fidejusiunea când plata a fost f ăcută nu de
către debitor, ci de c ătre un ter ț care se subrog ă în drepturile
creditorului pl ătit.
În cazul d ării în plat ă, fidejusiunea se stinge chiar dac ă
ulterior creditoru l este evins de acel lu cru (art. 1683 Cod civil).
Novația stinge fidejusiunea deoarece vechiul angajament
la care era alipit ă obligația fidejusorului, se stinge odat ă cu
aceasta.
Prescripția stinge fidejusiunea, c ăci prescriindu-se
acțiunea principal ă se prescrie și acțiunea pe care creditorul o
avea contra fidejusorului.
Fidejusiunea se poate, îns ă, stinge
și printr-un mod
specific, independent de soarta obliga ției principale, când din
culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai avea posibilitatea prin
plata datoriei principale, s ă dobândeasc ă privilegiile și ipotecile
de care beneficia creditorul.

Cauțiunea este liberat ă de câte ori creditorul, prin fapta
sau neglijen ța sa, cauzeaz ă pierderea unei siguran țe reale
speciale care înso țea creanța sa.
Liberarea cau țiunii se produce fiindc ă creditorul nu va
mai putea transmite fidejusorului crean țe i s a l e c u g a r a n țiile
speciale care o înso țeau.
De aceste moduri specifice pot beneficia numai
cauțiunile propriu-zise, ter țul dobânditor al bunului grevat
neputând invoca o asemenea excep ție.

VIII: APLICA ȚII ALE FIDEJUSIUNII

Fidejusiunea î și găsește aplicarea în cazul garan țiilor
cerute persoanelor care îndeplinesc func ția de gestionar, pentru
acoperirea prejudiciilor pe care aceste persoane le-ar cauza în gestionarea bunurilor încredin țate, garan ții prevăzute de Legea
nr. 22/1969 modificat ă prin Legea nr. 54/1994.
În afară de garan ția în numerar, obligatorie pentru toate
tipurile de gestiune, este necesar ă și constituirea unor garan ții
suplimentare care pot consta în obliga ții asumate de ter ți față
de unitate de a acoperi pagubele ce s-ar cauza de gestionar, fie
integral, fie pentru o sum ă determinat ă.
În acest caz ne afl ăm în prezen ța unei aplica ții a
contractului de fidejusiune datorit ă trăsăturilor specifice ale
acestui tip de garan ție, care sunt:
– obligativitatea formei scrise a contractului de
garanție;
– garanțiile reciproce între gestionari sunt interzise;
– garanțiile suplimentare se constituie înainte de
încredințarea gestiunii;
– o persoan ă nu poate garanta pentru mai mul ți
gestionari, etc.

Practica judiciar ă a făcut numeroase aplica ții ale
fidejusiunii în func ție de cazurile concrete supuse spre
soluționare instan țelor de judecat ă.

SUBIECTE:
– Precizați care sunt caracterele juridice ale fidejusiunii și de
câte feluri este. – În ce const ă analiza efectelor pe care le poate produce
contractul de fidejusiune? – Ce este beneficiul de discusiu ne, dar beneficiul de diviziune?
– Cum se realizeaz ă stingerea fidejusiunii?

ÎNTREB ĂRI:

1. Contractul de fidejusiune este un contract: a) accesoriu, unilateral, cu titlu gratuit; b) solemn; c) consensual. Răspuns: a)
2. O persoan ă poate fi fidejusor:
a) chiar în lipsa unei dispozi ții a debitorului;
b) chiar și cu cunoștința debitorului principal;
c) numai pentru garantarea obliga ției debitorului principal nu și
pentru cea a fidejusorului acestuia. Răspuns: a)
3. Dacă fidejusorul a devenit insolvabil:
a) trebuie obligatoriu adus un altul; debitorul nu este obligat s ă aducă un alt fidejusor, atunci când
cel insolvabil a fost stabilit la cererea b) creditorului printr-o
convenție;
c) debitorul nu poate fi obligat s ă aducă un alt fidejusor.
Răspuns: b)

4. Fidejusorul nu poate invo ca beneficiul de discu țiune:
a) când a renun țat la el sau dac ă s-a obligat solitar cu debitorul
principal; b) când s-a f ăcut garant pentru un fidejusor numit de instan ță,
dar, în acest caz, neputând opune beneficiul de discu țiune decât
față de fidejusorul judec ătoresc, nu și față de debitorul
principal; c) când s-a efectuat o nova ție.
Răspuns: a)
5. Beneficiul de divizi une nu poate fi invocat:
a) dacă fidejusorul a renun țat la el;
b) dacă prin conven ție nu s-a prev ăzut expres aceast ă clauză;
c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de discu țiune,
iar în urma acestuia, debitorul a fost g ăsit insolvabil.
Răspuns: a)

CAP.XIV
GARANȚIILE REALE

OBIECTIVE:
– Determinare no țiunii juridice a garan țiilor reale și ce confer ă
acestea creditorului contractual. – Care sunt garan țiile reale?
– Cum se definesc:
– Contractul de gaj;
– Contractul de ipotec ă;
– Privilegiile;
– Drepturile de reten ție?
– În ce condi ții opereaz ă contractul de ga j sau cel de ipotec ă?
– Clasificarea privilegiilor.
CONCEPTE:
– gaj
– ipotecă
– privilegiu
– drept de reten ție
– garanție reală
– gaj cu sau f ără deposedare

I. NOȚIUNE

Sunt mijloace juridice de garantare a obliga țiilor prin
afectarea unui bun al debitorului sau, excep țional, chiar al altei
persoane în vederea asigur ării executării obligației asumate.
Bunul constituit drept garan ție reală este sustras de la
urmărirea acelora și creditori chirografar i, fiind destinat
urmăririi și satisfacerii cu prioritate a crean ței garantate.

Garanția reală conferă creditorului gara ntat un drept de
preferință, în temeiul c ăruia, în cadrul execut ării silite, valoarea
bunului va asigura mai în tâi, satisfacerea integral ă a
creditorului garantat și numai ceea ce prisose ște va putea servi
satisfacerea celorlal ți creditori, precum și un drept de urm ărire,
în temeiul c ăruia, creditorul va putea urm ări bunul în mâinile
oricui s-ar afla, în m ăsura necesar ă satisfacerii crean ței
garantate.
Garanțiile reale sunt drepturi reale accesorii constituite,
de regulă, de către debitor, asupra unor bunuri individual
determinate, care confer ă creditorului un dr ept de preferin ță și
de urmărire asupra acestora.
Este cazul ipotecii, gajului și al privilegiilor reale.
O formă de garan ție reală, dar imperfect ă este dreptul de
retenție, deși nu confer ă retentorului atri butul dreptului de
urmărire, specific oric ărui drept real accesoriu.
În unele ramuri de drept exist ă forme specifice de
garantarea obliga țiilor, cum este în dreptul comer țului
internațional, dreptul maritim, dreptul aerian, dreptul
comercial.

II. CONTRACTUL DE GAJ
1. Noțiune

Este un contract accesoriu prin care debitorul remite
creditorului s ău un bun mobil pentru garantarea datoriei.
În temeiul acestui contract, creditorul are dreptul s ă rețină
bunul în posesie pân ă la plata datoriei, iar în caz de neplat ă, să
se despăgubească cu preferin ță față de ceilal ți creditori, din
prețul rezultat prin valorificarea acelui bun.
Termenul de gaj desemneaz ă atât contractul de gaj cât și
dreptul real de gaj n ăscut din acest contract precum și însuși
bunul care constituie obiectul acestui drept.

Contractul de gaj este un contract accesoriu, pentru c ă
presupune o obliga ție principal ă pe care o garanteaz ă, el
urmând soarta acesteia cât prive ște existen ța și stingerea sa,
unilateral, deoarece creeaz ă obligații numai în sarcina
creditorului gajist, anume, de a p ăstra bunul și de a-l restitui
după ce este pl ătit real, întrucât nu ia na ștere decât prin
remiterea bunului dat în gaj.

2. Felurile gajului

Alături de gajul cu deposedare de bun, este îng ăduită, în
anumite cazuri, constituirea gajului f ără deposedare, form ă în
care bunurile gajate r ămân în posesia debitorului.
În aceast ă formă, contractul de gaj este un contract
consensual, remiterea bunului nemaiconstituind o condi ție de
existență a contractului.
Contractul de gaj poate fi civil sau comercial dup ă
natura, civil ă sau comercial ă, a contractului.

3. Formare și folosire

De regul ă, orice obliga ție poate fi garantat ă prin
constituirea unui gaj care poate fi format din m ărfuri, produse
ale solului prinse înc ă de rădăcini precum și celelalte bunuri
mobile de folosin ță îndelungat ă, sume de bani (garan ții în
numerar) titluri de credit, în ge neral orice bun mobil, corporal
sau incorporal, cu condi ția să se afle în circuitul civil.
Contractul de gaj este frecvent folosit în comer ț datorită
faptului c ă faciliteaz ă creditul f ără ca (în cazul gajului f ără
deposedare) s ă aducă vreo stânjeni re în circula ția bunurilor
date în gaj.
Contractul de gaj se formeaz ă cu respectarea condi țiilor
generale de validitate ale contractelor.

4. Condiții

Cel care constituie gajul trebuie s ă fie proprietar al
bunului dat în gaj și să aibă capacitatea deplin ă de exerci țiu.
Contractul de gaj este valabil în cazul bunurilor care sunt
date în gaj dar nu erau proprietatea celui care gajeaz ă, cu
condiția ca creditorul s ă fie de bun ă credință.
În cazul gajului cu deposedare , formarea contractului este
subordonat ă remiterii bunului.
Gajarea bunurilor mobile corporale se face prin remiterea
lor efectiv ă către creditor sau c ătre o persoan ă aleasă de părți
ori prin remiterea lor nominal ă, constând în transmiterea c ătre
creditor a unui titlu ce reprezint ă marfa, cu clauza d ării ei în gaj
în acest sesn, art. 480 Cod comercial dispunând: Creditorul este presupus c ă are în posesiunea sa lucr urile date în gaj când ele
se află în magazinele sale sau ale comisionarului s ău, în navele
sale, la vam ă sau într-un depozit public, dac ă înainte de sosirea
lor este în posesia conosamentului sau a unui alt asemenea document.
Gajarea bunurilor mobile incorporale (crean țe, titluri de
credit etc.) se face astfel:
a) Gajul asupra cambiei și a titlurilor la ordin, prin gir
cu clauza „valoarea în garan ție”, sau alt ă clauză, din care s ă
rezulte că transmiterea s-a f ăcut cu titlu de gaj iar nu în scopul
transferării titlului de credit.
Aceste titluri se pot da în gaj și prin redactarea separat a
unui act, înso țit de remiterea titlului , procedura constituirii
gajului prin gir nefiind obligatorie.
b) Gajul asupra crean țelor și drepturilor incorporale
netransmisibile prin gir se constituie printr-o cesiune, cu mențiunea că cesiunea se face cu titlu de gaj.
c) Gajul asupra ac țiunilor și obligațiunilor nominative ale
societăților comerciale se constituie printr-un înscris în
registrele societ ății, cu men țiunea „pentru cauz ă de garanție”.

Gajarea titlurilor la purt ător se poate face prin simpla
remitere a lor în mâinile creditorului, caz în care, de regul ă, se
întocmește și un înscris.
În cazul gajului f ără deposedare bunurile gajate r ămân în
posesia debitorului.
d) Gajul constituit asupra produselor solului, prinse înc ă
de rădăcini sau chiar culese, precum și asupra materiilor prime
industriale, în stare de fabrica ție sau chiar fabricate și aflate în
fabrici sau în depozite, se consider ă constituit prin simplul
efect al conven ției, de la data actului, care va indica num ărul,
natura, calitatea și locul unde se afl ă gajul, fără a se lua posesia
debitorului sau a celui care constituie gajul.
Debitorul, cu consim țământul creditorului, are
posibilitatea s ă înlocuiasc ă bunurile fungibile date în gaj cu
altele de aceea și cantitate, specie și valoare.
În ceea ce prive ște forma de încheiere, potrivit Codului
civil, contractul de gaj se în cheie numai prin act scris, cu
specificarea sumei datorate și a bunurilor date în gaj.

5. Drepturi și obligații ale creditorului gajist

Creditorul gajist are urm ătoarele drepturi:
a) să rețină bunul, în cazul gajului cu deposedare, pân ă la
achitarea integral ă a datoriei, el neavând îns ă dreptul s ă se
folosească de bunul dat în gaj.
Dreptul de a p ăstra bunul implic ă obligația creditorului
de a face actele necesare pentru conservarea lui.
Creditorul r ăspunde, dup ă regulile de drept comun, de
pierderea ori deteriorarea bunului gajat, dac ă aceasta s-a produs
din culpa sa.
b) să revendice bunul, în temeiul dr eptului real de gaj, în
mâna oricui s-ar g ăsi.
c) să fie plătit din valoarea bunului primit în gaj, cu
preferință înaintea celorlal ți creditori.

Acest drept ia na ștere în cazul nepl ății la termen a întregii
datorii pentru care s-a constituit gajul și se realizeaz ă prin
vânzarea pe baza autoriz ării justiției, în modurile prev ăzute de
lege.
Codul civil prevede și posibilitatea pentru creditorul
gajist de a cere instan ței să-i aprobe s ă rețină bunul în contul
creanței, pe baza unei expertize judi ciare de evaluare a valorii
bunului.
Contractul de gaj se stinge ca o consecin ță a stingerii ori
desființării obliga ției principale sau prin modurile obi șnuite.
Plata par țială a datoriei nu stinge îns ă, parțial, gajul, acesta
fiind indivizibil.
III. IPOTECA
1. Noțiune
Ipoteca este o garan ție reală imobiliar ă constând într-un
drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat al debitorului, drept care, f ără a-l deposeda pe debitor de bunul
ipotecat, confer ă creditorului ipotecar nepl ătit la scaden ță,
dreptul de urm ărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla,
dreptul de a cere scoaterea imobilului la vânzare silit ă și
dreptul de a fi pl ătit cu preferin ță din prețul astfel realizat.
Dreptul real de ipotec ă nu confer ă creditorului nici
posesia nici folosin ța și nici dispozi ția asupra bunului ipotecat,
nefiind deci un dezmembr ământ al propriet ății.
Ipoteca este, în principiu, indivizibil ă, toate bunurile
ipotecate și fiecare dintre ele, în întregime, garantând întreaga
creanță și fiecare frac țiune a acesteia.
Creditorul poate îns ă renunța la indivizibilitatea ipotecii,
acceptând o realizare par țială.

2. Condiții

Proprietarul imobilului trebuie s ă aibă deplină capacitate
de exercițiu.
Proprietarul sub condi ție poate consim ți la constituirea
unei ipoteci supuse aceleia și modalități.
Ipoteca constituit ă de un proprietar apar ent al imobilului va
fi, totuși, valabilă față de terții de bună credință.

3. Constituire

Potrivit principiului specialit ății ipotecii, aceasta se
constituie asupra unor imobile determinate și pentru garantarea
unor crean țe determinate.
Nu se pot constitui ipoteci generale, asupra tuturor
imobilelor f ără identificarea fiec ăruia, și nici ipoteci asupra
bunurilor viitoare.
Ipoteca asupra unui bun indi vizibil se poate constitui
valabil cu consim țământul tuturor copropr ietarilor, în caz
contrar ea nu va putea pr oduce efecte decât dac ă imobilul va
cădea, la partaj, în lotul celui care a consim țit la constituirea ei.

4. Clasificare

După izvorul lor, ipotecile se clasific ă în ipoteci:
– legale;
– conven ționale.
a) Ipotecile legale iau na ștere direct în temeiul legii, când
sunt întrunite condi țiile necesare, indiferent de voin ța părților.
Astfel sunt: – ipoteca legal ă a statului asupra imobilelor func ționarilor
însărcinați cu mânuirea banilor publici;

– ipoteca legal ă a legatarului cu titlu particular, asupra
imobilelor succesorale de ținute de erezii testatorului sau de
orice altă persoană obligată a plăti legatul;
– ipoteca legal ă rezultată din degenerarea unui privilegiu
imobiliar neînscris în termenul legal, etc.
Toate ipotecile legale sunt în dreptul nostru, supuse
principiului specialit ății ipotecii și sunt supuse publicit ății prin
inscripția ipotecar ă care se poate face și fără consimțământul
debitorului, la simpla cerer e a creditorul ui ipotecar.
b) Ipotecile conven ționale iau na ștere din acordul de
voință al părților, prin încheierea unu i contract de ipotec ă.
Într-o serie de cazuri, legea prevede obligativitatea
pentru debitor, de a garanta executarea obliga ției sale printr-o
ipotecă convențională, care, totu și, își păstrează caracterul
convențional.

5. Condiții

Toate ipotecile conven ționale se constituie valabil prin
respectarea condi țiilor de fond și de formă prevăzute de lege:
– capacitatea de a contracta și înstrăina;
– calitatea de proprietar a celui care consimte la
constituirea ipotecii;
– determinarea exact ă a bunului ipotecat și a creanței
garantate;
– încheierea contractului în form ă autentică;
– luarea unei inscrip ții ipotecare.

6. Efecte
Ipoteca produce urm ătoarele efecte:
A. Față de debitorul proprietar al bunului ipotecat
Până la scaden ța creanței debitorul p ăstrează toate
atributele dreptului s ău de proprietate cu excep ția ipotecii
însoțite de indisponibili zarea bunului, care îngr ădește dreptul
de dispozi ție juridică.
După scadență, din momentul comandamentului transcris,
dreptul debitorului de a face acte de dispozi ție și de
administrare înceteaz ă, imobilul putând fi l ăsat debitorului sau
încredințat altui conservator.
B. Față de creditorul ipotecar
Ipoteca confer ă acestuia, la scaden ță, dreptul de a se trece
la realizarea ipotecii, re cunoscându-i un drept de urm ărire a
bunului în mâinile oric ărui deținător și un drept de preferin ță
pentru plata integral ă a creanței sale din pre țul astfel ob ținut la
vânzarea silit ă a imobilului, cu excep ția creanțelor privilegiate
înscrise la timp, care sunt preferate crean ței ipotecare.
C. Față de terți, inclusiv ceilal ți creditori ai aceluia și
debitor
Ipoteca are efectul de a impune acestora s ă sufere
consecințele exercit ării de către creditorul ipotecar a dreptului
său de urmărire și a dreptului de preferin ță.
Aceia dintre ter ți care se bucur ă de un privilegiu sau de o
ipotecă asupra aceluia și imobil vor fi satisf ăcuți potrivit ordinii
legale de preferin ță sau potrivit rangului ipotecilor ce le de țin
Terțul deținător al bunului ipote cat, atunci când este
urmărit de creditorul ipotecar, poate adopta urm ătoarele
atitudini:
– plata datoriei garantat ă, beneficiind de plat ă ale
debitorul ini țial;
– delăsarea imobilului ipotecat;

– ridicarea excep ției de garan ție pentru evic țiune a
creditorului fa ță de detentorul imobilului, dac ă este cazul, sau a
beneficiului de discu țiune, dacă datoria este garantat ă și de alte
ipoteci.
Ipoteca se stinge potrivit legii prin stingerea obliga ției pe
care o garanteaz ă, prin renun țarea creditorului la ipotec ă, prin
pierderea total ă a bunului ipotecat, etc.

IV. PRIVILEGIILE
1. Noțiune

Privilegiul este un drept izvorât dintr-o prevedere a legii,
care confer ă unui creditor, în temeiul calit ății creanței sale,
garanția realizării acesteia, cu prioritate fa ță de crean țele altor
creditori ai aceluia și debitor.

2. Clasificare

În raport de întinderea pr ivilegiilor asupra bunurilor
debitorului, deosebim:
A. Privilegii generale , care poart ă asupra tuturor
bunurilor (mobile sau imob ile) ale debitorului.
Singurul privilegiu general regl ementat de lege este acela
potrivit c ăruia cheltuielile de judecat ă sunt privilegiate atât
asupra mobilelor cât și asupra imobilelor, în privin ța tuturor
creditorilor în interesul c ărora au fost f ăcute.
B. Privilegii asupra mobilelor , care pot fi generale sau
speciale.
Astfel sunt privilegiate asupra tuturor bunurilor mobile
ale debitorului:
– creanța drepturilor b ănești cuvenite salaria ților în
temeiul contractului de munc ă și a sumelor datorate autorilor
cu titlu de remunera ție de autor;

– creanța cheltuielilor de înmormântare a debitorului;
– creanța cheltuielilor bolii celei de pe urm ă a
debitorului.
C. Privilegii speciale asupra imobilelor, care poart ă
asupra unor bunuri imobile determinate și conferă creditorului
privilegiat nu numai dreptul de preferin ță, ci și dreptul de
urmărire, fiind astfel, adev ărate ipoteci privilegiate care pot fi:
– privilegiul vânz ătorului asupra imobilului vândut,
pentru crean ța de plată a prețului.
Dac ă înainte de a fi pl ătit integral pre țul,
cumpărătorul a revândut bunul, crean ța primului vânz ător va fi
preferată creanței celui de al doilea vânz ător.
– privilegiul cop ărtașilor asupra bunurilor imobile
partajate, pentru garantarea sumelor cu care au r ămas datori
unul altuia cu ocazia împ ărțirii etc.

V. DREPTUL DE RETEN ȚIE

Este dreptul creditorului de a re ține un bun aflat în
detenția sa și care apar ține debitorului s ău atât timp cât acesta
nu-i plătește tot ceea ce îi datoreaz ă în legătură cu acel bun.
Legea acord ă un drept de reten ție:
– vânzătorului, asupra bunului vândut pân ă la plata
prețului;
– vânzătorului, asupra m ărfii, nepredate, dac ă
cumpărătorul este declarat în stare de faliment;
– depozitarului, asupra bunurilor depozitate, pân ă la
plata cheltuielilor ocazionate de conservarea acelor bunuri;
– locatarului, asupra bunului închiriat, pân ă la plata
despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar conform legii.
Dreptul de reten ție este recunoscut și în alte cazuri, în
principiu, oric ărui deținător al unui bun, pân ă la achitarea
datoriei de c ătre proprietarul bunului, cu singura condi ție ca
datoria să se fi născut în leg ătură cu acel bun, adic ă să fi fost

determinat ă de păstrarea, între ținerea și îmbunătățirea bunului
respectiv.
Dreptul de reten ție constituie o garan ție pentru creditor în
sensul că el poate fi opus oric ărui ce reclama bunul , astfel încât
debitorul va fi constrâns s ă plătească datoria pentru a ob ține
restituirea bunului.
Dreptul de reten ție nu confer ă un drept de urm ărire a
bunului în mâna altei persoane.
În momentul când creditorul nu mai are deten ția bunului,
dreptul de reten ție înceteaz ă.
Creditorul nu are dreptul de a se folosi de bunul re ținut și
nici de a încasa veniturile ce, eventual, le-ar produce acel bun.

SUBIECTE:

– Definiți noțiunea de garan ție reală.
– Explicați formele de garan ție reală și definiți fiecare din
acestea. – În ce const ă contractul de gaj?
– În ce const ă contractul de ipotec ă?
– Care sunt efectele produse de gaj și de ipotec ă?

ÎNTREB ĂRI:

1. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real, pr esupunând remiterea lucrului c ătre
creditor;
b) poate fi consensual și unilateral;
c) este un contract nenumit. Răspuns: b)
2. Dreptul de reten ție:
a) conferă prerogativa urm ăririi bunului în posesia oric ărei
persoane s-ar afla;

b) este indivizibil și conferă o simplă detenție precară;
c) nu se poate invoca când bunul este proprietatea exclusiv ă a
debitorului. Răspuns: b)
3. În cazul gajului cu deposedare: a) debitorul este obligat s ă restituie creditorului toate
cheltuielile necesare și utile făcute pentru conservarea bunului
dat în gaj;
b) creditorul are dreptul s ă se foloseasc ă de lucrul dat în gaj;
c) creditorul poate garanta o datori e a sa cu bunul luat de el în
gaj de la debitor. Răspuns: a)
4. Pot fi ipotecate: a) imobilele aflate în circuitul civil și accesoriile lor;
b) bunuri mobile aflate în circuitul civil; c) uzufurtul asupr a bunurilor imobile.
Răspuns: c)
5. Ipoteca conven țională:
a) se poate constitui numai prin act autentic; b) trebuie s ă prevadă în conținutul ei, f ără însă a interveni vreo
sancțiune, suma pentru care este constituit ă ipoteca;
c) nu prive ște îmbunătățirile survenite ulterior constituirii
ipotecii asupra imobilului.
Răspuns: a)

Grile pentru examen
DREPT CIVIL ANUL II
OBLIGA ȚII RESPONSABILITATEA

1. În caz de plat ă nedatorat ă:
a) accipiensul de rea credin ță datorează dobânzi din
ziua introducerii ac țiunii în restituire;
b) accipiensul de rea credin ță datorează dobânzi din
ziua plății;
c) accipiensul de buna credin ță datorează dobânzi de
la data încas ării sumelor.
Răspuns: b)
2. Cheltuielile f ăcute de o persoan ă cu privire la un bun
pe care îl crede al s ău:
a) se restituie de la adev ăratul proprietar în temeiul
gestiunii de afaceri;
b) se restituie de la adev ăratul proprietar în temeiul
plății lucrului nedatorat;
c) se restituie de la adev ăratul proprietar în temeiul
îmbogățirii fără justă cauză.
Răspuns: c)

3. Constituie condi ții ale gestiunii de afaceri:
a) gerantul s ă acționeze exclusiv în interesul altei
persoane;
b) gerantul trebuie s
ă acționeze cu inten ția de a gera
interesele altuia;
c) gestiunea s ă aibă ca obiect exclusiv acte de
conservare.
Răspuns: b)

4. Gestiunea de afaceri este util ă geratului:
a) dacă prin opera țiunile săvârșite de gerant s-a evitat
o pierdere patrimonial ă în dauna geratului, chiar
dacă ulterior bunul gestionat a pierit din cauz ă de
forță majoră;
b) dacă prin opera țiunile săvârșite de gerant s-a evitat
o pierdere patrimonial ă în dauna geratului, dar
numai dac ă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit
sau din cauz ă de forță majoră;
c) în raport de momentul în care opera țiunea a ajuns
la cunoștința geratului.
Răspuns: a)

5. Poate avea calitatea de gerat:
a) minorul neemancipat;
b) persoana decedat ă;
c) persoana cu capacitate de exerci țiu deplină.
Răspuns: c)
6. Poate avea calitatea de gerant:
a) minorul sub 14 ani;
b) persoana decedat ă;
c)
persoana cu capacitate de exerci țiu deplină.
Răspuns: c)
7. Termenul gestiunii de afaceri îl poate constitui:
a) voința unilateral ă a unei persoane;
b) cazul fortuit;
c) acordul de voin ță a două persoane.
Răspuns: a)

8. Constituie condi ții ale gestiunii de afaceri:
a) actele de gestiune s ă fie efectuate cu inten ția de a-
l obliga pe gerat la re stituirea cheltuielilor
ocazionate de îndeplinirea lor;
b) geratul s ă aibă cunoștință de opera ția pe care
gerantul o s ăvârșește în interesul s ău;
c) geratul să își fi dat acordul tacit cu privire la
operațiunile gestiunii.
Răspuns: a)
9. Gerantul:
a) poate abandona efectuarea actelor de gestiune
oricând și necondiționat;
b) nu poate abandona efectuarea actelor de gestiune,
chiar dac ă continuarea gestiunii ar fi
prejudiciabil ă pentru el;
c) poate abandona efectuarea actelor de gestiune,
dacă gerantul a murit, mo ștenitorii s ăi nu sunt în
măsură să preia gestiunea, iar aceasta nu este
prejudiciabil ă pentru gerant.
Răspuns: c)
10. Gerantul r ăspunde pentru obliga țiile asumate fa
ță de
terți:
a) numai dac ă gestiunea a fost util ă geratului;
b) chiar dacă gestiunea nu a fost util ă geratului;
c) numai dac ă gerantul le-a adus la cuno știință
terților calitatea în care ac ționează.
Răspuns: b)

11. Gerantul r ăspunde pentru prejudiciile cauzate
geratului:
a) cu inten ție, atunci când f ără interven ția sa
prejudiciul s-ar fi produs;
b) din culp ă, atunci când f ără interven ția sa
prejudiciul s-ar fi produs;
c) cu inten ție, atunci când f ără interven ția sa
prejudiciul nu s-ar fi produs.
Răspuns: a)
12. Geratul trebuie s ă-l despăgubească pe gerant pentru:
a) cheltuielile utile;
b) cheltuielile voluptorii;
c) cheltuielile neceasare, chiar dac ă nu au fost utile
pentru gerat.
Răspuns: a)
13. Geratul este obligat:
a) față de terți, pentru obliga țiile încheiate în numele
său de gerant;
b) față de terți, pentru obliga țiile încheiate de gerant
în nume personal, chiar dac ă nu au fost utile
gestiunii, dar gerantul a ratificat ulterior gestiunea;
c) să
restituie cheltuielile utile geratului f ăcute de
acesta dar numai în limita avantajelor ob ținute de
gerat.
Răspuns: a)
14. Îmbogățirea fără justă cauză poate lua na ștere prin:
a) caz fortuit, for ță majoră, fapta unui ter ț;
b) acordul de voin ță a mai multor persoane;

c) prin efectul legii.
Răspuns: a)
15. Poate cere restituirea presta ției în temeiul pl ății
lucrului nedatorat:
a) cel care pl ătește în temeiul unui contract nul;
b) cel care pl ătește în temeiul unui contract anulabil;
c) cel care pl ătește în temeiul unei obliga ții civile
imperfecte.
Răspuns: a)

16. Solventul poate cere restituirea pl ății făcute
accipientului:
a) numai dac ă s-a aflat în eroare când a f ăcut plata;
b) chair dac ă cu bun ă știință, a plătit știind că
obligația era lovit ă de nulitate absolut ă;
c) chiar dac ă, neaflându-se în eroare, a pl ătit știind
că obligația era lovit ă de nulitate relativ ă.
Ră
spuns: b)
17. În cazul în care s-a f ăcut o plată nedatorat ă:
a) accipientul este obligat s ă restituie întotdeauna
bunul primit sau contrava loarea acestuia, chiar
dacă bunul a pierit în mod fortuit;
b) solventul este obligat s ă restituie accipientului
cheltuielile utile și necesare f ăcute cu bunul dat ca
plată, indiferent de buna sau reaua credin ță a
accipientului;
c) creditorii chirografari ai solventului nu pot
exercita ac țiunea în restituirea pl ății nedatorate, pe
calea unei ac țiuni oblice.
Răspuns: b)

18. Accipientul care a primit o plat ă nedatorat ă:
a) este obligat s ă restituie lucrul și fructele produse
de acesta, indiferent dac ă a fost de bun ă sau rea
credință;
b) este obligat s ă restituie valoarea lucrului din
momentul cererii de restituire, dac ă bunul a pierit
fortuit și dacă a fost de bun ă credință;
c) este obligat s ă restituie valoarea lucrului din
momentul efectu ării plății, dacă a înstrăinat bunul
și dacă a fost de crea credin ță.
Răspuns: a)

19. Accipientul care a primit o plat ă nedatorat ă:
a) dacă a f o s t d e b u n ă credință și bunul a pierit
fortuit, va fi exonerat de obliga ția de restituire a
fruntelor, dar nu și de restituire a bunului;
b) dacă a fost de bun ă credință și a înstrăinat bunul
va fi obligat s ă restituie numai pre țul primit și nu
valoarea lui;
c) dacă a fost de rea credin ță este liberat de obliga ția
de restituire, dac ă bunul a pierit în mod fortuit.
Răspuns: b)
20. Termenul de prescrip ție al acțiunii în restituirea pl ății
nedatorate:
a) curge de la momentul efectu ării plății;
b) curge de la momentul când solvensul trebuia s ă
cunoască împrejurarea c ă plata a fost nedatorat ă;
c) este de 6 luni.
Răspuns: b)

21. Nu există obligația de restituire a pl ății nedatorate:
a) când plata s-a f ăcut în temeiul un ui contract nul
pentru cauz ă imorală;
b) când plata s-a f ăcut în temeiul unui contract
anulabil pentru viciu de consim țământ;
c) când plata a fost efectuat ă în temeiul unui contract
rezolubil.
Răspuns: a)
22. Are drept la actio de in rem verso:
a) o parte contractant ă împotriva celeilate p ărți
pentru a o determina s ă-și execute obliga țiile
contractuale;
b) proprietarul unui bun individual determinat
împotriva celui la care se afl ă bunul;
c) cel care nu are alt mijloc juridic pentru
recuperarea pierderii suferite prin mic șorarea
patrimoniului s ău.
Răspuns: c)
23. Au valoare de adev ăr afirmațiile:
a) acțiunea izvorât ă dintr-un contract exclude actio
de in rem verso;
b) actio de in rem verso exclude ac țiunea în
revendicare;
c) reclamantul poate s ă
aleagă între a introduce actio
de in rem verso și acțiunea derivând din
răspunderea civil ă delictuală.
Răspuns: a)

24. Cel care și-a mărit patrimoniul f ără vreun temei
legitim, mic șorându-se astfel patrimoniul unei alte
persoane:
a) este obligat s ă restituie bunul sau valoarea cu care
s-a micșorat patrimoniul celeilalte persoane, la
momentul intent ării acțiunii;
b) este obligat s ă restituie bunul sau valoarea cu care
s-a mărit patrimoniul, iar aceast ă mărire trebuie
apreciată la momentul în care a avut loc cre șterea
valorii patrimoniului;
c) nu este obligat s ă restituie bunul cu care s-a m ărit
patrimoniul, dac ă acest bun a pierit fortuit pân ă în
momentul intent ării acțiunii.
Răspuns: c)
25. Raportul juridic la care d ă naștere îmbog ățirea fără
justă cauză poate avea izvorul:
a) într-un fapt juridic, în sens larg, sau act juridic
unilateral;
b) într-un fapt juridic ilicit, stricto sensu;
c) într-un fapt juridic licit, stricto sensu.
Răspuns: b)
26. Dacă
victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat
răspunderea civil ă delictual ă, este beneficiara unei
asigurări de persoane, atunci pentru prejudiciul suferit
de victimă:
a) se poate cumula suma primit ă de victim ă de la
asigurator cu desp ăgubirea datorat ă de autorul
prejudiciului;

b) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la
acoperirea diferen ței dintre indemniza ția de
asigurare și prejudiciu;
c) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo
despăgubire, când și el are calitatea de asigurat.
Răspuns: a)
27. În cazul r ăspunderii civile delic tuale, se acoper ă:
a) atât paguba efectiv ă, cât și câștigul nerealizat,
numai dac ă acestea au fost previzibile;
b) numai prejudiciul previzibil;
c) și prejudiciul imprevizibil.
Răspuns: c)
28. Autorul unei fapte ilicite, poate r ăspunde în baza art.
998 și 999 Cod civil, dac ă a săvârșit fapta:
a) cu inten ție indirect ă, din impruden ță, din
neglijență;
b) din eroare, dol sau violen ță;
c) din omisiune.
Răspuns: a)
29. Răspund civil pentru faptele ilicite s ăvârșite:
a)
persoanele puse sub interdic ție judecătorească,
dacă se probeaz ă că au avut discern ământul la
data și în raport cu fapta s ăvârșită;
b) minorii sub 16 ani numai dac ă se probeaz ă că au
avut discern ământ;
c) numai minorii peste 16 ani.
Răspuns: a)

30. Răspunderea prev ăzută de art. 1000 al.2 Cod civil se
poate aplica:
a) părintelui care a recunoscut pe copilul s ău ce avea
situația de copil din afara c ăsătoriei sau
adoptatorul;
b) persoanele fizice, altele decât p ărinții sau
adoptatorii, investite cu drepturi și îndatoriri
părintești;
c) persoanele juridice, altele decât p ărinții sau
adoptatorii, investite cu drepturi și îndatoriri
părintești.
Răspuns: a)
31. Pentru a fi declan șată răspunderea p ărinților pentru
fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite și
condițiile:
a) copilul să fie minor și să existe un raport de
cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu;
b) copilul să fi avut discern ământ în raport cu fapta
săvâr
șită la data săvârșirii ei;
c) copilul să aibă domiciliul sau locuin ța oriunde.
Răspuns: a)
32. Când sunt îndeplinite toate condi țiile generale și
speciale de r ăspundere a p ărinților pentru fapta ilicit ă
a copilului lor minor victima are urm ătoarele op țiuni
pentru acoperirea prejudiciului:
a) să pretindă despăgubiri de la minor;
b) să pretindă despăgubiri de la ambii p ărinți, care
răspund propor țional cu culpa lor, în temeiul art.
1000 al.2 Cod civil;

c) să cheme în judecat ă pentru desp ăgubiri in solidar,
pe ambii p ărinți, împreun ă cu minorul, în temeiul
art. 1000 al.2 Cod civil, coroborat cu art. 10003 Cod civil.
Răspuns: c)
33. Dacă mai mul ți prepuși ai unor comiten ți diferiți au
săvârșit împreun ă o faptă ilicită prejudiciabil ă:
a) victima poate s ă ceară oricăruia dintre prepu și să
acopere prejudiciul în totalitate;
b) victima poate chema pe comiten ții prepușilor să
acopere prejudiciul, comiten ții răspunzând, în
acest caz, solidar;
c) fiecare comitent r ăspunde ca garant fa ță de
victimă proporțional cu contribu ția prepusului s ău.
Răspuns: c)
34. În baza art. 1001 Cod civil se poate angaja
răspunderea paznicului juri dic pentru prejudiciile
cauzate de:
a) animalele s ălbatice aflate în stare de libertate,
dacă victima dovede ște că paguba s-a produs din
cauză că gestionarul nu și-a îndeplinit obliga țiile
ce-i reveneau în gestionarea vânatului;
b) animalele s ălbatice din rezerva ție și din parcuri de
vânătoare închise, dar numa i când pagubele sunt
produse în interiorul acestor parcuri sau rezerva ții;
c) animalele domestice.
Răspuns: c)

35. Deține paza juridic ă a lucrului și răspunde în temeiul
art. 1000 al.1 Cod civil:
a) posesorul de bun ă sau de rea credin ță;
b) elevul care ia lec ții de conducere, utilizând în
acest scop, autoturismul proprietate a școlii de
șoferi;
c) ucenicii în timpul lor liber.
Răspuns: a)
36. Lucrurile prev ăzute de art. 1000 al.1 Cod civil, ce pot
cauza prejudicii unei persoane, pot fi:
a) bunuri însufle țite sau neînsufle țite;
b) numai bunuri având un dinamism propriu sau
periculoase;
c) numai bunuri aflate în sta ționare sau în mi șcare.
Răspuns: c)
37. Atrage aplicarea regulilor r ăspunderii civile delictuale:
a) când una dintre p ărțile unui contract, nemul țumită
că cealaltă parte contractant ă nu-și îndepline ște
obligațiile asumate prin contract, o love ște pe
aceasta cauzându-i o v ătămare corporal ă;
b) reziliază contractul din proprie ini țiativă fără să-l
înștiințeze pe cocontractant;
c) refuză să regularizeze cu partenerul obliga țiile
asumate de fiecare în parte.
Răspuns: a)
38. În temeiul art. 1000 al.2 Cod civil, poate fi obligat la
repararea prejudiciului cauzat:
a) adoptatorul pentru faptele s ăvârșite de adoptatul
minor;

b) tutorele pentru faptele s ăvârșite de minorul pe
care îl are în tutel ă;
c) părintele pentru faptele copilului s ău, dar numai
dacă filiația este din c ăsătorie.
Răspuns: a)
39. Subrogația în drepturile cred itorului este de drept:
a) în folosul celui care, fiind el însu și creditor,
plătește altui creditor al debitorului s ău, ce are
preferință;
b) când debitorul, primind plata sa de la o alt ă
persoană, dă acestei persoane drepturile, ac țiunile
sau ipotecile sale, în contra debitorului;
c) în folosul aceluia care pl ătește creditorilor unui
debitor fără încunoștiințarea acestuia.
Răspuns: a)
40. Subrogația în drepturile cred itorilor este de drept:
a) în folosul mo ștenitorului beneficiar, care a pl ătit
din starea sa datoriile succesiunii;
b) în folosul aceluia care, de
și nu era obligat solidar
cu alți debitori sau pentru al ți debitori la plata
datoriei, are interes s ă facă această plată;
c) numai în contra debitorilor, nu și împotriva
fidejusorilor.
Răspuns: a)
41. Subrogația în drepturile creditorului, f ăcută de debitor,
în favoarea persoanei de la care se împrumut ă pentru
a-și plăti datoria este valabil ă în condițiile:
a) actul de împrumut s ă fie autentificat;

b) chitanța de plată a datoriei poate fi un înscris sub
semnătură privată;
c) împrumutul și achiziționarea pl ății să se facă în
același timp.
Răspuns: a)
42. Există subroga ția conven țională în drepturile
creditorului:
a) când creditorul, primind plata sa de la o alt ă
persoană lasă să se înțeleagă tacit că dă acestei
persoane drepturile și acțiunile sale împotriva
debitorului;
b) când o persoan ă neinteresat ă plătește datoria, iar
ulterior fostul creditor, încredin țează acestei
persoane drepturile și acțiunile sale împotriva
debitorului;
c) când creditorul, primind plata sa de la o alt ă
persoană d
ă expres și în acela și timp cu plata,
acestei persoane, drepturile și acțiunile sale
împotriva debitorului.
Răspuns: c)
43. Când o alt ă persoană a plătit o parte din datoria
debitorului și a intervenit subroga ția legală sau
convențională în drepturile creditorului:
a) fostul creditor pierde orice privilegiu de ținut
anterior, el r ămânând un simplu creditor
chirografar pentru partea de datorie neachitat ă;
b) subrogatul câ știgă toate drepturile și acțiunile
deținute de creditor cu priv ire la întreaga datorie;
c) creditorul poate exercita, pentru partea sa din
datorie ce a mai r ămas de pl ătit, acelea și drepturi

ce exercit ă și subrogatul, pentru partea pl ătită,
împotriva debitorului.
Răspuns: c)

44. În cazul în care în cursul procesului inculpatul
decedează:
a) acțiunea civil ă exercitat ă în cadrul procesului
penal înceteaz ă de drept;
b) acțiunea civil ă se judec ă în continuare,
introducându-se în cauz ă moștenitorii inculpatului
care au acceptat succesiunea;
c) acțiunea civil ă nu mai poate continua la instan ța
penală.
Răspuns: b)
45. Transmiterea unei crean țe se poate face:
a) numai printr-un contra ct cu titlu oneros;
b) printr-un contract de schimb sau de dona ție;
c) printr-un contract de mandat sau de comision.
Răspuns: b)
46. C are o crean ță împotriva lui D. C vinde crean ța sa
terțului T. Au valoarea de adev ăr afirmațiile:
a) dacă
D accept ă cesiunea de crean ță el poate
invoca împotriva cesionarului compensa ția pe
care o putea invoca împotriva cedentului anterior
acceptării;
b) dacă cesiunea a devenit opozabil ă debitorului prin
notificare f ără ca acesta s ă fi acceptat cesiunea,
pentru crean țele dobândite de debitor împotriva
cedentului ante rior notific ării, debitorul poate
opune compensa ția numai cedentului;

c) dacă cesiunea a devenit opozabil ă debitorului prin
notificare, D poate opune compensa ția lui T
pentru crean țe dobândite de D împotriva lui T,
chiar anterior notific ării.
Răspuns: c)
47. Cesiunea de crean ță:
a) este valabil ă numai dac ă există consimțământul
debitorului cedat;
b) este valabil ă numai dac ă debitorul cedat a luat
cunoștință de ea;
c) poate avea ca obiect o pensie de între ținere.
Răspuns: a)
48. Cesiunea de crean ță:
a) produce efecte între p ărți din momentul realiz ării
acordului de voin ță;
b) produce efecte fa ță de terți numai din momentul
notificării făcute prin interm ediul executorilor
judecătorești;
c) naște în sarcina cedentului obliga ția de a ră
spunde
de drept de solvabilitate a debitorului cedat.
Răspuns: a)
49. Cedentul:
a) răspunde de existen ța creanței și a accesoriilor
sale la momentul cesiunii;
b) răspunde de drept de so lvabilitatea debitorului
cedat;
c) răspunde de toate sarcinile crean ței.
Răspuns: a)

50. Constituie moduri de transmitere a obliga țiilor:
a) delegația;
b) subrogația și cesiunea de crean ță;
c) compensa ția.
Răspuns: b)
51. Constituie moduri de transformare a obliga țiilor:
a) novația, delega ția;
b) darea în plat ă;
c) subrogația.
Răspuns: a)

52. Ca efect al cesiunii de crean ță:
a) cesionarul devine creditor pentru valoarea
nominală a creanței;
b) debitorul cedat nu mai poate pl ăti valabil
cedentului crean ța chiar dac ă cesiunea nu
devenise opozabil ă în ceea ce îl prive ște;
c) compensa ția care a operat deja fa ță de cedent,
înainte de data cesiunii este rezolvit ă și nu mai
poate fi invocat ă împotriva cesionarului,
indiferent de modul cum cesiunea a devenit opozabilă debitorului cedat.
R
ăspuns: a)

53. Terții în materia cesiunii de crean ță sunt:
a) debitorul cedat, cred itorii cedentului;
b) creditorii chirografari ai debitorului cedat;
c) terțul poprit.
Răspuns: a)

54. Față de terți, alții decât debitorul cedat, cesiunea de
creanță poate produce efecte:
a) din momentul notific ării făcute prin intermediul
unei scrisori recomandate;
b) din momentul accept ării de către debitorul cedat,
acceptare f ăcută prin înscris autentic;
c) din momentul accept ării de către debitorul cedat,
acceptare f ăcută prin înscris sub semn ătură
privată.
Răspuns: b)

55. Cedentul:
a) dacă s-a obligat prin contractul de cesiune s ă
garanteze solvabilitatea debitorului, legea
prezumă că garantarea prive ște atât solvabilitatea
actuală, cât și cea viitoare a debitorului;
b) răspunde de drept fa ță de cesionar numai în
limitele valorii nominale a crean ței;
c) dacă s-a obligat s ă garanteze solvabilitatea
viitoare a debito rului cedat, r ăspunde, în toate
cazurile.
Răspuns: a)
56. Pentru a fi valabil ă subroga ția conven țională
consimțită de creditor sunt necesare și următoarele
condiții:
a) creditorul s ă primeasc ă plata de la debitor
personal;
b) creditorul s ă tranfere persoanei care a pl ătit
drepturile, ac țiunile, privilegiile sau ipotecile sale,
în contra debitorului;

c) subrogația să fie făcută în același timp cu plata,
putând fi expres ă sau tacit ă, iar chitan ța
doveditoare s ă aibă dată certă.
Răspuns: b)

57. Pentru a fi valabil ă subroga ția conven țională
consimțită de debitor sunt necesare și următoarele
condiții:
a) acceptarea pl ății de către creditor;
b) plata să se efectueze de o alt ă persoană decât
debitorul;
c) actul constatator al subroga ției să fie încheiat sub
formă autentică.
Răspuns: c)
58. Stingerea unei obliga ții existente prin înlocuirea
acesteia cu o nou ă obligație constituie:
a) darea în plat
ă;
b) delegație;
c) novație.
Răspuns: c)
59. Când un ter ț se angajeaz ă față de creditor s ă plătească
datoria fără ca, pentru aceasta, s ă se ceară concursul
debitorului ini țial, are loc:
a) o novație subiectiv ă prin schimbare de creditor;
b) o novație subiectiv ă prin schimbare de debitor;
c) o subroga ție conven țională în drepturile
creditorului.
Răspuns: b)

60. Când părțile convin ca în locu l unei sume de bani
datorate s ă se execute o alt ă prestație, se realizeaz ă:
a) o dare în plat ă;
b) o novație obiectiv ă prin schimbarea obiectului
raportului juridic obliga țional;
c) o novație subiectiv ă.
Răspuns: b)
61. Novația este obiectiv ă când, în cadrul raportului
juridic obliga țional, se schimb ă:
a) creditorul;
b) obiectul și cauza;
c) debitorul.
Răspuns: b)
62. În cazul nova ției:
a) obligația inițială se stinge și se transform ă într-o
nouă obligație, care con ține un element nou fa ță
de vechea obliga ție;
b) nu se impune ca p
ărțile contractante s ă aibă
capacitate deplin ă de exerci țiu;
c) noul raport juridic obliga țional ce ia na ștere între
părți poate fi de natur ă contractual ă sau delictual ă.
Răspuns: a)

63. Se poate realiza o nova ție valabilă:
a) chiar dacă obligația inițială este lovit ă de nulitate
absolută însă noua obliga ție este valabil ă;
b) în cazul în care o obliga ție comercial ă este
transformat ă în una civil ă;

c) chiar dacă noua obliga ție este nul ă relativ, dar în
termenul general de prescrip ție partea interesat ă
nu a introdus ac țiune în anulare.
Răspuns: c)

64. Convenția prin care un debitor aduce creditorului s ău
angajamentul unui al doilea debitor, al ături de el sau
în locul lui, poart ă numele de:
a) subrogație în drepturile debitorului;
b) delegație;
c) novație subiectiv ă prin schimbare de debitor.
Răspuns: b)
65. Poartă denumirea de delegant:
a) persoana care se oblig ă alături de debitor sau în
locul acestuia;
b) debitorul care face delega ția;
c) creditorul care accept ă delegația.
Răspuns: b)
66. În cazul delega ției perfecte:
a) obligația delegantului fa ță de delegator se stinge,
în toate cazurile;
b) obligația delegantului fa
ță de delegator subzist ă
dacă delegatul este insolvabil în momentul
delegației;
c) noul raport obliga țional inițial.
Răspuns: b)

67. Cel care a furat un lucru:
a) este obligat s ă restituie valoarea lui dac ă a pierdut
acel lucru;
b) nu este obligat s ă restituie valoarea lui, dac ă
restituirea lucrului a devenit imposibil ă datorită
unui caz fortuit sau de for ță majoră și dacă
dovedește că lucrul respectiv ar fi pierit și dacă se
afla la proprietar;
c) este obligat s ă procure p ăgubitului un alt lucru de
aceeași valoare.
Răspuns: a)
68. În materia r ăspunderii civile delictuale, este supus ă
reparațiunii:
a) numai prejudiciul previzibil;
b) și prejudiciul moral;
c) și prejudiciul eventual.
Răspuns: b)
69. În materia r ăspunderii civile delictuale, lipsa
discernământului:
a) exclude vinov ăția numai în cazul r ăspunderii
pentru fapta proprie;
b) se prezum ă, pân
ă la proba contrar ă, în cazul
minorilor în vârst ă de până la 14 ani;
c) este sinonim ă cu absența factorului volitiv.
Răspuns: b)

70. În jurispruden ță s-a admis c ă este esen țială existența
vinovăției persoanei pentru a c ăeri faptă prejudiciabil ă
se răspunde pe teren delictu al pentru angajarea
răspunderii:
a) comitenților, în temeiul art. 1000 al.3 Cod civil;
b) institutorilor, în temeiul art. 1000 al.4 Cod civil;
c) părinților, în temeiul art. 1000 al.1 Cod civil.
Răspuns: a)
71. Cât prive ște repararea prejudiciului în materia
răspunderii civile delictuale:
a) se repară atât prejudiciul previzibil cât și cel
imprevizibil;
b) se repară numai paguba efectiv ă, nu și câștigul
nerealizat;
c) este obligatorie recurgerea la calea procedurii
juridicare.
Răspuns: a)
72. Răspunderea p ărinților pentru fapta ilicit ă și
prejudiciabil ă a copilului lor:
a)
revine, în cazul copilului adoptat, atât
adoptatorilor, cât și părinților firești;
b) nu poate fi angajat ă dacă ulterior s ăvârșirii faptei
prejudiciabile copilu l a devenit major;
c) se angajeaz ă indiferent dac ă minorul a ac ționat
sau nu cu discern ământ.
Răspuns: c)

73. În materia r ăspunderii comitentului pentru fapta
prepusului:
a) raportul de prepu șenie trebuie s ă existe la data
exercitării acțiunii de desp ăgubire;
b) dacă între fapta prepusului și funcțiile încredin țate
acestuia de c ătre comitent nu exist ă nici o
legătură, atunci răspunderea comitentului nu poate
fi angajată;
c) vinovăția prepusului se prezum ă.
Răspuns: b)

74. În materia r ăspunderii comitentului pentru fapta
prepusului:
a) victima nu trebuie s ă dovedeasc ă vinovăția
prepusului;
b) comitentul este îndrept ățit să recupereze integral
de la prepusul s ău despăgubirile pl ătite victimei;
c) regresul comitentului pl ătitor trebuie fundamentat
pe actul juridic din care a izvorât raportul de prepușenie.
Răspuns: b)
75.
În materia r ăspunderii comitentului pentru fapta
prepusului:
a) se repară numai paguba efectiv ă, nu și beneficiul
nerealizat;
b) vinovăția prepusului se prezum ă;
c) raportul de prepu șenie trebuie s ă existe la data
săvârșirii faptei ilicite.
Răspuns: c)

76. Răspunderea institutorului pent ru fapta elevului în
temeiul art. 1000 al.4 Cod civil:
a) se fundamenteaz ă pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunz ătoare de c ătre institutor
a îndatoririi de supraveghere a elevului;
b) poate fi angajat ă și pentru prejudiciul suferit chiar
de elevul respectiv;
c) este o răspundere obiectiv ă.
Răspuns: a)
77. Răspunderea institutorului pent ru fapta elevului, pe
temeiul art. 1000 al.4 Cod civil:
a) se fundamenteaz ă pe neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunz ătoare de c ătre institutor
a îndatoririi de supraveghere a elevului;
b) poate fi angajat ă și pentru prejudiciul suferit de
institutor;
c) se angajeaz ă și atunci când fapta afost s ăvârșită de
un elev major.
Răspuns: a)
78. În materia r ăspunderii pentru prej udiciile cauzate de
animale:
a) culpa concurent ă a unui ter ț exonereaz ă total de
răspundere;
b) cazul fortuit nu exonereaz
ă de răspundere;
c) răspunderea revine, în toate cazurile,
proprietarului.
Răspuns: b)

79. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
reglementat ă de art. 1001 Cod civil, nu poate fi
angajată împotriva:
a) celui care de ține paza juridic ă a unui animal
sălbatic;
b) detentorului precar al animalului;
c) proprietarului animalului, dac ă prejudiciul a fost
cauzat de animal dup ă ce proprietarul a fost
deposedat de el în mod nelegitim.
Răspuns: c)
80. În materia r ăspunderii pentru prej udiciile cauzate de
lucruri în general – art. 1000 Cod civil:
a) cazul fortuit nu exonereaz ă de răspundere;
b) răspunderea revine, în toate cazurile,
proprietarului;
c) culpa concurent ă a unui ter ț exonereaz ă total de
răspundere.
Răspuns: a)

81. Plata poate fi f ăcută:
a) de orice persoan ă interesată;
b) de codebitor sau de fidejusor;
c) de orice persoan ă neinteresat ă.
Răspuns: a)

82. Plata poate fi f ăcută:
a) de orice persoan ă, chiar în cazul obliga țiilor de a
face intuitu personae; b) de orice persoan ă neinteresat ă, în numele ei
propriu, f ără a se subroga în drep turile creditorului.
Răspuns: b)
83. Plata poate fi f ăcută:
a) creditorului sau împuternicitului s ău;
b) celui ce nu are împuternicire pentru creditor;
c) oricărei persoane.
Răspuns: a)

84. Obligația contractual ă se stinge prin plat ă:
a) când plata const ă în executarea întocmai a
obligației asumate;
b) când creditorul prime ște un alt lucru decât acela
care i se datoreaz ă, dacă valoarea acestuia este
mai mare;
c) în cazul în care creditorul accept ă o altă prestație
decât cea datorat ă.
Răspuns: a)

85. Principiul indivizibilit ății plății suferă excepții în
cazul:
a) decesului debito rului care las ă mai mul ți
moștenitori chiar când obliga ția este indivizibilil ă;
b) când instan ța acordă debitorului un termen de
grație și dispune e șalonarea pl ății;
c) plății efectuate de ter ți sub beneficiu de
discuțiune.
Răspuns: b)

86. Când obiectul pl ății este un lucru cert și determinat iar
părțile nu au stabilit locul la care ea trebuie efectuat ă
plata se va face:
a) la domiciliul debitorului;
b) la domiciliul creditorului;
c) în locul unde se g ăsea obiectul obliga ției la
momentul încheierii contractului.
Răspuns: c)

87. Plata este portabil ă când se face:
a) la domiciliul debitorului;
b) la domiciliul creditorului;

c) la locul unde se g ăsea obiectul obliga ției la
momentul încheierii contractului.
Răspuns: b)

88. Când nu s-a ar ătat prin conven ție și nu este vorba de
un lucru cert și determinat, plata se face:
a) la domiciliul debitorului;
b) la domiciliul creditorului;
c) la locul unde se g ăsea obiectul obliga ției la
momentul încheierii contractului.
Răspuns: a)

89. Cheltuielile pentru efectuarea pl ății sunt în sarcina:
a) debitorului;
b) creditorului;
c) creditorului, când s-a stipul at astfel prin contract.
Răspuns: c)

90. Daunele cominatorii nu se aplic ă:
a) obligațiilor drept obiect sume de bani;
b) contractelor unilaterale;
c) prestațiilor executate necorespunz ător.
Răspuns: a)

91. prin întârziere a debitorului se poate face:
a) Punerea în prin notific are, prin intermediul
executorului judec ătoresc;
b) prin scrisoare recomandat ă cu confirmare de
primire;
c) fax sau e-mail.

Răspuns: a)

92. Debitorul este de drept în întârziere:
a) în cazul înc ălcării obligațiilor de a nu face;
b) în cazul înc ălcării obligațiilor de a face;
c) când obliga ția, prin natura sa, putea fi îndeplinit ă
într-un termen nelimitat.
Răspuns: a)

93. Debitorul este de drept în întârziere:
a) în cazul obliga țiilor continue;
b) când a fost notificat;
c) când nu și-a realizat obliga ția.
Răspuns: a)

94. Punerea în întârziere a debitorului este necesar ă:
a) numai pentru neexecutarea unor obliga ții
contractuale;
b) pentru neexecutarea unor obliga ții
extracontractuale;
c) în cazul obliga țiilor de a nu face.
Răspuns: a)

95. Obligația este lichid ă când:
a) poate fi îndeplinit ă prin executare silit ă;
b)
este determinat ă;
c) are o existen ță reală.
Răspuns: b)

96. Constituie efecte ale punerii în întârziere:
a) de la data punerii în în târziere debitorul datoreaz ă
creditorului daune – in terese moratorii sau
compensatorii;
b) de la data punerii în în târziere creditorul poate
conveni cu debitorul stingerea pl ății;
c) preluarea datoriilor debitorului de c ătre un terț.
Răspuns: a)

97. Creditorii chirografari sunt acei creditori care:
a) au o garan ție reală pentru crean ța lor;
b) au numai un drept de gaj general asupra bunurilor
debitorilor lor;
c) nu pot intenta ac țiunea revocatorie sau paulian ă.
Răspuns: b)

98. În sensul Codului civil, no țiunea de „plat ă” în materia
obligațiilor, semnific ă:
a) remiterea unei sume de bani, exclusiv;
b) executarea voluntar ă a obligației de către debitorul
ei;
c) executarea silit ă a obligației de către debitorul ei.
Răspuns: b)

99. În cazul obliga țiilor de a da:
a) când obiectul pl ății nu const ă într-o sum ă de bani
sau în bunuri comsuptibile, transmiterea sau constituirea unui drept real asupra unui bun se
poate face numai de prop rietarul capabil de a
înstrăina lucrul dat în plat ă;

b) când plata are ca obiect o sum ă de bani, dac ă ea
este făcută de o persoan ă ce nu avea calitatea de
proprietar, aceasta poate ce re restituirea indiferent
de buna sau reaua credin ță a creditorului;
c) când plata are ca obiect bun uri fungibile, debitorul
poate face plata și înainte de termen.
Răspuns: a)

100. Debitorul:
a) îl poate sili pe creditor s ă primeasc ă o parte din
datorie, dar numai în cazul datoriei divizibile (o
sumă de bani);
b) nu îl poate sili pe creditor s ă primeasc ă o parte din
datorie;
c) poate cere restituirea pl ății atunci când, din eroare,
și-a îndeplinit o obliga ție naturală.
Răspuns: b)

101. Imputația plății poate fi f ăcută:
a) numai prin acordul p ărților;
b) numai de debitor;
c) de creditor conform dispozi țiilor legii.
Răspuns: c)

102. Dacă
datoria este un lucru determinat numai prin
specia sa:
a) debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea
mai bună specie;
b) debitorul se poate libera numai dând bunuri de cea
mai rea specie;

c) debitorul nu se poate lib era, dând bunuri de cea
mai bună specie.
Răspuns: c)

103. În cazul în care debitorul nu și-a achitat plata:
a) instanța poate acorda debitorului un termen de
grație;
b) instanța este obligat ă să acorde un termen de
grație dacă debitorul cere aceasta;
c) instanța nu poate dispune e șalonarea pl ății
înăuntrul unui termen de gra ție.
Răspuns: a)

104. Debitorul care face o plat ă:
a) când are o obliga ție exigibil ă și una neexigibil ă
poate imputa plata asupra obliga ției nescadente;
b) când are o crean ță producătoare de dobânzi și
datorează suma împrumutat ă și dobânzi, poate
face imputa ția asupra capitalului dac ă creditorul
consimte la aceasta;
c) când are o crean ță producătoare de dobânzi și
datorează și suma împrumutat ă plus dobânzi, face
imputația cu prioritate as upra dobânzilor, în mod
obligatoriu, chiar dac ă ar exista conven ție
contrară.
Răspuns: b)
105. Imputația plății făcută de creditor:
a) este obligatorie pentru debitor;
b) nu este obligatorie pentru debitor;
c) poate fi contestat ă de către debitor dac ă creditorul
l-a surprins sau l-a indus în eroare prin
manoperele pe care le-a f ăcut.

Răspuns: c)

106. Când nici una dintre p ărți nu a făcut imputa ția
plata se imput ă astfel:
a) dacă o datorie este scadent ă și alta nescadent ă,
plata se imput ă asupra celei pe care debitorul are
mai mare interes s ă o stingă;
b) dacă toate datoriile sunt scadente și deopotriv ă de
oneroase, imputa ția se va face asupra celei mai
vechi dintre ele;
c) dacă toate datoriile au ajuns la scaden ță și au
aceeași vechime, dar nu sunt deopotriv ă de
oneroase, imputa ția se face propor țional asupra
fiecăreia dintre ele.
Răspuns: b)
107. Debitorul se consider ă absolut liberat de plat ă:
a) când creditorul remite de bitorului titlul constatator
al creanței care este un înscris sub semn ătură
privată;
b) când creditorul remite de bitorului titlul constatator
al creanței care este un înscris autentic;
c) când creditorul remite de bitorului tiltul constatator
al creanței care este o hot ărâre judec ătorească
investită cu formul ă executorie.
Răspuns: a)
108. Oferta real ă de plată urmată de consemna țiune:
a) liberează pe debitor de plata datoriei;
b) trebuie, în mod obligatoriu, s ă fie autorizat ă de
instanță;
c) strămută riscurile în privin ța obiectului pl ății în
sarcina creditorilor.

Răspuns: a)

109. Oferta de plat ă poate fi f ăcută:
a) la locul ce s-a hot ărât pentru plat ă sau
creditorului personal;
b) numai la domiciliul creditorului;
c) la domiciliul debitorului.
Răspuns: a)

110. Oferta de plat ă poate fi f ăcută:
a) numai prin executor judec ătoresc, de o persoan ă
capabilă de a pl ăti sau reprezentantului
creditorului;
b) dacă termenul s-a împlinit și nu a fost stipulat în
favoarea debitorului;
c) pentru datorii in certe, neexigibile și nelichide.
Răspuns: a)

111. Cheltuielile determinate de ofertele reale de plat ă și
ale consemna țiunii sunt în sarcina:
a) debitorului;
b) creditorului;
c) statului.
Răspuns: b)

112. Executarea în natur ă a obliga țiilor poate fi
cumulată întotdeauna cu:
a) daunele interese – moratorii;
b) daunele interese – compensatorii;
c) daunele cominatorii.

Răspuns: a)

113. Dacă consemna țiunea plății nu a fost constatat ă
printr-o hot ărâre judec ătorească și nu a fost „primit ă”
de creditor:
a) debitorul poate lua înapoi suma depus ă;
b) creditorii sau fidejusorii sunt libera ți, dacă
debitorul ia înapoi suma depus ă;
c) terții pot cere consemna țiunea plății.
Răspuns: a)

114. Dacă debitorul a ob ținut o hot ărâre judec ătorească
definită prin care ofertele sau consemna țiunile s-au
declarat valabile:
a) debitorul nu mai poate s ă-și retragă suma depus ă,
nici chiar cu consim țământul creditorului;
b) creditorul care a consim țit ca debitorul s ă-și
retragă consemna
țiunea, pierde dreptul de
privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata crean ței
sale;
c) codebitorii și fidejusorii nu sunt libera ți dacă
debitorul î și retrage suma consemnat ă, chiar cu
consimțământul creditorului.
Răspuns: b)

115. Debitorul va fi obligat la plata desp ăgubirilor
pentru neexecutarea obliga țiilor:
a) numai dac ă este de rea-credin ță;
b) chiar dacă este de bun ă-credință;

c) atâta timp cât justific ă existența unei cauze
străine, neimputabile.
Răspuns: b)

116. De la data consemn ării bunului sau sumei de bani
la dispozi ția creditorului în cazul procedurii ofertei
reale urmat ă de consemna țiune:
a) pentru debitor înceteaz ă obligația de a mai pl ăti
daune moratorii;
b) riscul debitorului înceteaz ă cu efect retroactiv;
c) obligația de a plăti daune interese compensatorii și
moratorii pentru neexecutarea obliga ției la termen.
Răspuns: a)

117. Sunt permise în sistemul de drept românesc:
a) convențiile de ner ăspundere a debitorului pentru
neexecutarea obliga țiilor, atunci când se datoreaz ă
intenției acestuia;
b) convențiile de limitare a r ăspunderii debitorului
pentru neexecutarea obliga țiilor când este datorit ă
neglijenței sale;
c) convențiile prin care debitorul nu î și asumă
obligația de a r ăspunde pentru neexecutarea
obligației.
Răspunc: b)

118. Debitorul unei obliga ții contractuale:
a) răspunde atât pentru prejudiciile directe, cât și
pentru cele indirecte cauzate de neexecutarea cu intenție (dol) a obliga ției;

b) trebuie să acopere pierderea efectiv suferit ă de
creditor, chiar dac ă aceasta a fost imprevizibil ă la
momentul încheierii contractului;
c) trebuie să acopere câ știgul, previzibil la momentul
încheierii contractului, pe care creditorul nu l-a
putut realiza datorit ă neexecut ării culpabile a
obligațiilor contractuale.
Răspuns: c)

119. Când debitorul unei obliga ții contractuale nu- și
îndeplinește obliga țiile și este obligat la daune
interese:
a) el trebuie s ă acopere atât damnum emergens, cât
și lucrum cessans, când prejudiciul a fost
previzibil la momentul încheierii contractului;
b) el trebuie s ă acopere atât prejudiciul previzibil, cât
și pe cel imprevizibil, indiferent de forma de
vinovăție cu care nu î și execută obligațiile;
c) el trebuie s ă acopere paguba efectiv suferit ă și
previzibil ă sau imprevizibil ă, când executarea nu
îi este imputabil ă.
Răspuns: a)

120. În cazul existen ței într-un contract a unei clauze
penale în favoarea creditorului:
a) instanța de judecat ă are dreptul s ă-i reducă
cuantumul atunci când cu antumul suferit de
creditor este mai mic de cât cuantumul clauzei
penale;
b) creditorul în caz de neex ecutare, este obligat, dup ă
ce obliga ția a devenit exigibil ă, să ceară întâi
executarea în natur ă a obliga ției și apoi, dac ă

aceasta nu este posibil ă, să ceară îndeplinirea
clauzei penale;
c) creditorul poate cere înde plinirea clauzei penale
sau a obliga ției principale, dup ă ce aceasta a
devenit exigibil ă.
Răspuns: c)

121. În cazul obliga ției asumat ă cu clauză penală:
a) dacă această clauză penală a fost prev ăzută pentru
întârzierea la executare, creditorul va putea cere
atât executarea în natur ă, cât și clauza penal ă;
b) în caz de executare par țială a obligației cuantumul
clauzei penale nu poate fi mic șorat, nici chiar de
instanță;
c) când clauza penal ă a fost prev ăzută pentru
neexecutare, clauza poate fi cumulat ă cu
executarea în natur ă.
Răspuns: a)

122. În executarea unei obliga ții, debitorul trebuie s ă se
comporte:
a) la fel cum se comport ă cu oricare lucru ori
afacerea sa;
b) ca un bun proprietar;
c) ca un bonus pater familias, numai dac ă se prevede
expres în lege.
Răspuns: b)

123. Creditorul:
a) poate cere autorizarea instan ței de a distruge ceea
ce s-a făcut, încălcându-se obliga ția de a nu face,
neputând cere și daune interese;

b) poate cere autorizarea instan ței de a aduce la
îndeplinire el, pe cheltu iala debitorului, obliga ția
de a face, neîndeplinit ă de către debitor;
c) poate cere autorizarea instan ței de a continua el
obligația debitorului pe ch eltuiala acestuia și
daune interese.
Răspuns: b)

124. Oricare dintre creditorii chirografari ai
debitorului:
a) nu pot să ceară luarea unor m ăsuri conservatorii
asupra patrimoniului debitorului;
b) nu pot cere executarea silit ă asupra bunurilor
debitorului;
c) pot să intenteze ac țiune oblic ă sau ac țiune
pauliană în cazurile și în condi țiile legii sau
măsuri conservatorii in clusiv executarea silit ă a
patrimoniului debitorului.
Răspuns: c)

125. Creditorul:
a) poate intenta ac țiune în declararea simula ției unor
acte încheiate de debitorul lor, numai dac ă
debitorul este inso lvabil sau este pe cale a deveni
insolvabil;
b) poate face o cerere de efectuare a înregistr ării în
cartea funciar ă a dreptului real dobândit de
debitorul s ău, când acesta neglijeaz ă efectuarea
acestei înscrieri;
c) nu poate interveni în procesele debitorului s ău cu
privire la bunuri din patrimoniul acestuia.
Răspuns: b)

126. Pe calea ac țiunii oblice, creditorul:
a) poate să facă acte de dispozi ție sau de
administrare pentru debitor;
b) se poate substitui debito rului în administrarea
patrimoniului s ău;
c) nu poate intenta acele ac țiuni care privesc drepturi
patrimoniale ale debitorului, care au îns ă un obiect
neurmăribil.
Răspuns: c)

127. Când creditorul câ știgă procesul prin care a pornit
acțiunea oblic ă:
a) bunul asupra c ăruia purta dreptul ce era amenin țat
cu pierderea trece în pa trimoniul creditorului;
b) bunul asupra c ăruia purta dreptul ce era amenin țat
cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului, creditoru l care a introdus ac țiunea
având un drept preferen țial cu privire la acest bun,
pentru satisfacerea crean ței sale;
c) bunul asupra c ăruia purta dreptul ce era amenin țat
cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului
el servind la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari.
Răspuns: c)

128. Prin intermediul ac țiunii revocatorii (pauliene),
creditorul:
a) poate ataca actul debitorului s ău care refuz
ă să
accepte o ofert ă de donație;
b) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului,
numai dac ă terțul este complice la fraud ă;

c) poate ataca un act încheiat de debitorul s ău în
frauda sa, chiar dac ă nu și-a cauzat sau și-a mărit
o stare de insolvabilitate.
Răspuns: b)
129. În urma înfiin țării unei popriri de c ătre creditorul
popritor (A) asupra sumelor cuvenite debitorului s ău
(B) sume datorate de ter țul poprit (C), atunci:
a) plata făcută de C lui B este valabil ă în privința lui
A;
b) A, în virtutea dreptului s ău nu îl poate obliga pe C
să plătească din nou, dac ă C a plătit lui B;
c) C are dreptul de regres împotriva lui B pentru
suma plătită lui, dacă a fost obligat ulterior s ă
plătească suma poprit ă lui A.
Răspuns: c)

130. Dreptul de gaj general al creditorului chirografar:
a) include crean țele și obligațiile existente în
patrimoniul debitorului la momentul asum ării
obligației;
b) include totalitatea bunurilor mobile și imobile ale
debitorului împreun ă cu garan țiile reale date de
acesta pentru garantarea execut ării obligației;
c) include bunuri mobile prezente și viitoare ale
debitorului.
d) Răspuns: c)

131. Compensa ția unor datorii reciproce nu opereaz ă:
a) când crean ța este sesizabil ă;
b) când se pretinde restituirea unor bunuri fungibile
care au fost date în depozit și au fost consumate
de depozitar;
c) când se solicit ă restituirea unui bun dat pe drept
de către proprietar.

Răspuns: a)

132. Termenul de gra ție:
a) împiedică compensa ția;
b) determină inaplicabilitatea dispozi țiilor privitoare
la compensa ție;
c) nu poate fi acordat în cazul în care p ărțile au
prevăzut în contract pacte comisorii de gradul III
sau IV.
Răspuns: c)

133. Compensa ția legală operează cu îndeplinirea și a
următoarelor condi ții:
a) între părți să existe obliga ții reciproce care s ă își
aibă izvorul în acela și fapt juridic – lato sensu;
b) creanțele să aibă ca obiect sume de bani sau o
cantitate oarecare de bunuri fungibile, chiar dac ă
nu ar fi de aceea și specie;
c) creanțele reciproce ce urmeaz ă a se compensa s ă
fie certe, lichide și exigibile.
Răspuns: c)

134. Operațiunea prin care debitorul execut ă către
creditorul s ău, cu consim țământul acestuia, dat în
momentul execut ării, o altă prestație decât aceea la
care s-a obligat, constituie:
a) o compensa ție conven țională sau o remitere de
datorie;
b) o novație prin schimbare de obiect;
c) o dare în plat ă.
Răspuns: c)

135. Instanța judec ătorească poate dispune
compensarea unor datorii reciproce:
a) chiar dac ă creanțele nu au ca obiect bunuri
fungibile;
b) numai dac ă sunt îndeplinite condi țiile compens ării
legale, mai pu țin condiția lichidit ății creanțelor;
c) prin hotărâre judec ătorească efectele compensa ției
producându-se de la data introducerii ac țiunii.
Răspuns: a)

136. Compensa ția legală:
a) operează de drept și necondiționat, chiar când cele
două datorii nu sunt platnice în acela și loc;
b) operează chiar dac ă unul din cei doi creditori
reciproci între care a operat compensa ția legală, a
acceptat plata f ăcută de celălalt;
c) operează de drept, în puterea legii chiar când
debitorii n-ar ști nimic despre aceasta.
Răspuns: c)

137. Cel care a pl ătit o datorie stins ă, de drept, prin
compensa ție:
a) beneficiaz ă de privilegiile și ipotecile care
garantau crean ța renăscută prin rezolvarea
compensa ției, întrucât se aplic ă cu prioritate
principiul efectu ării plății față de principiul
compensării legale;
b) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile
care garantau crean ța renăscută prin rezolvarea

compensa ției, dacă știa că datoria fusese stins ă
prin compensa ție;
c) poate beneficia de privilegiile și ipotecile care
garantau crean ța renăscută prin rezolvarea
compensa ției, afară de cazul în care exist ă o cauză
evidentă ce l-a f ăcut să cunoasc ă creanța care
trebuia să compenseze datoria sa.
Răspuns: b)

138. Novația:
a) este un mod de stingere a obliga ției;
b) este un mod de transformare a obliga ției dând
naștere la un raport juridic obliga țional de natur ă
contractual ă;
c) este un mod de plat ă a datoriei scadente.
Răspuns: b)

139. În cazul unei obliga ții indivizibile, dac ă operează
confuziunea între calitatea de creditor și unul dintre
debitorii solidari:
a)
raportul juridic obliga țional se va stinge împreun ă
cu toate garan țiile și accesoriile sale;
b) creanța nu se va stinge decât pentru partea
debitorului solidar în persoana c ăruia a operat
confuziunea și nu profit ă decât în aceea și măsură
celorlalți codebitori și fidejusorilor acestora;
c) raportul juridic obliga țional va r ămâne
neschimbat, întrucât creditorul poate urm ări pe
oricare debitor pentru întreaga datorie.
Răspuns: b)

140. Constituie manifest ări de voin ță incompatibile cu
stingerea prin compensa ție, a datoriilor reciproce:
a) acceptarea de c ătre unul dintre cei doi creditori
reciproci între care a operat compensa ția legală a
plății făcută de celălalt;
b) refuzul de acceptare de c ătre debitor a cesiunii de
creanță pe care o face creditorul s ău unui cesionar;
c) când unul dintre cei doi creditori reciproci între
care a operat compensa ția legală nu-l urmărește pe
celălalt chiar dac ă nu-i opune compensa ția.
Răspuns: a)

141. Constituie moduri de stingere a obliga țiilor care
duc la realizarea crean ței creditorului:
a) darea în plat ă și compensa ția;
b) remiterea de datorie;
c) delegația.
Răspuns: a)

142. Confuziunea ce opereaz ă între calitatea de creditor
și debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic
obligațional și libereaz ă garanțiile obliga ției
principale;
b) nu libereaz ă garanțiile și accesoriile obliga ției
principale;
c) nu poate înceta atunci când înceteaz ă cauza care a
provocat-o.
Răspuns: a)

143. Constituie moduri de transformare a obliga țiilor:
a) cazul fortuit;
b) delegația și novația;
c) darea în plat ă și confuziunea.
Răspuns: b)

144. Operațiunea pe care p ărțile unui raport juridic
obligațional se în țeleg ca în locul presta ției asumate,
debitorul s ă execute o alt ă prestație constituie:
a) delegație sau remitere de datorie;
b) novație prin schimbare de cauz ă;
c) dare în plat ă.
Răspuns: c)

145. Remiterea de datorie:
a) nu poate fi refuzat ă de debitor;
b) este un act juridic unilateral;
c) făcută prin acte interviv os constituie o dona ție
indirectă și este supus ă regulilor de fond ale
donației.
Răspuns: a)

146. Novația:
a) operează chiar dac ă una din p ărți este un minor de
17 ani;
b) poate fi prezumat ă de instan ță;
c) are ca efect stingerea garan țiilor și accesoriilor
care însoțeau vechea obliga ție.
Răspuns: c)

147. Creditorul C elibereaz ă debitorului s ău D o
chitanță fictivă prin care recunoa ște faptul efectu ării
plății de către D, deși în realitate aceasta nu s-a f ăcut.
D acceptă chitanța. Conven ția astfel încheiat ă:
a) este anulabil ă;
b) este nulă;
c) reprezintă un legal de libera țiune.
Răspuns: b)

148. Remiterea de datorie f ăcută în folosul unuia dintre
codebitorii solidari:
a) liberează pe toți ceilalți codebitori;
b) nu libereaz ă pe ceilal ți codebitori dac ă creditorul
și-a rezervat anume drepturile sale în contra
acestora din urm ă, în acest caz, creditorul putând
să ceară plata întregii datorii de la ace știa;
c) are ca efect liberarea în parte a garan țiilor ce
însoțesc întreaga datorie.
Răspuns: c)

149. Constituie o prezum ție iuris tantum de liberare a
debitorului urm ătoarele acte f ăcute de creditor:
a) remiterea voluntar ă a titlului original constatator
al creanței care este un în scris autentic, f ăcută
debitorului;
b) remiterea voluntar ă a titlului original constatator
al creanței care este un înscris sub semn ătură
privată, făcută debitorului;
c) remiterea voluntar ă a unei chitan țe semnat ă de
creditor în favoarea debitorului.

Răspuns: a)

150. Cazul fortuit sau for ța majoră stinge obliga ția de
restituire sau predare a unui lucru cert și determinat:
a) numai dac ă au intervenit anterior punerii în
întârziere a debitorului;
b) dacă au intervenit dup ă punerea în întârziere,
dbitorul dovede ște că lucrul ar fi pierit și dacă ar fi
fost predat credito rului, chiar dac ă debitorul î și
asumase riscul pierii fortuite;
c) numai dac ă sunt probate de c ătre debitor.
Răspuns: c)
151. Când o obliga ție este contractat ă sub condi ție
suspensiv ă și aceasta s-a îndeplinit:
a) dacă obiectul s-a deteriorat f ără culpa debitorului,
creditorul are dreptul s ă ceară desființarea
obligației sau s ă ia lucrul în starea în care se
găsește;
b) dacă obiectul s-a deteriorat din culpa debitorului,
creditorul este obligat s
ă-l ia în starea în care se
găsește putând cere o sc ădere de pre ț;
c) dacă obiectul a pierit, în întregul s ău, fără greșeala
debitorului, debito rul este obligat s ă procure un alt
obiect.
Răspuns: c)

152. Au valoare de adev ăr următoarele afirma ții:
a) obiectul unei obliga ții este indivizibil atunci când
răspunderea pentru neîndeplinirea obliga ției este
solidară;

b) când obiectul unei obliga ții este divizibil, dac ă
sunt mai mul ți debitori, r ăspunderea este solidar ă;
c) când obiectul unei obliga ții este indivizibil, dac ă
debitorul a decedat, mo ștenitorii s ăi vor răspunde
solidar.
Răspuns: c)

153. Obligațiile cu subiecte multiple pot fi:
a) divizibile;
b) certe, lichide și exigibile;
c) conjuncte, solidare și indivizibile.
Răspuns: c)

154. Din punctul de vedere al efectelor pe care le
produce termenul poate fi:
a) cert sau incert;
b) suspensiv sau extinctiv;
c) în favoarea debitorulu i sau a creditorului.
Răspuns: b)

155. Termenul suspensiv:
a) afectează existența obligației;
b) afectează exigibilitatea obliga ției;
c) marcheaz ă momentul stingerii obliga ției.
Răspuns: b)

156. Termenul de gra ție:
a) este un termen legal, facultativ;
b) este un termen judiciar;
c) poate fi acordat de inastan ță în favoarea
debitorului sau a creditorului.
Răspuns: b)

157. Dacă debitorul execut ă plata mai înainte de
împlinirea termenului suspensiv:
a) el face o plat ă nedatorat ă și este îndrept ățit să
ceară restituirea ei;
b) el face o plat ă valabilă și obligația se stinge;
c) el poate cere compensarea ei.
Răspuns: b)
158. Termenul de gra ție:
a) poate fi acordat în materie comercial ă;
b) împiedică executarea silit ă pe durata sa;
c) împiedică compensa ția.
Răspuns: b)
159. Au valoare de adev ăr afirmațiile:
a) obligația asumat ă sub condi ție potestativ ă simplă
din partea debitorului este valabil ă, cu excep ția
contractului de dona ție;
b) obligația asumat ă sub condi ție pur potestativ ă
rezolutorie din partea debitorului este nul ă;
c) obligația asumat ă sub condi ție suspensiv ă pur
potestativ ă din partea debitorului nu este nul ă.
Răspuns: a)
160. După cauza de care depinde realizarea sau
nerealizarea evenimentului, condi ția poate fi:
a) suspensiv ă sau rezolutorie;
b) cauzală, potestativ ă sau mixtă;
c) pozitvă sau negativ ă.
Răspuns: b)

161. În cadrul raporturilor juridice obliga ționale cu
pluralitate de subiecte, regula o constituie:
a) divizibilitatea drepturilor și obligațiilor;
b) indivizibilitatea drepturilor și obligațiilor;
c) solidaritatea drepturilor și obligațiilor;

Răspuns: a)

162. Constituie caracteristici ale obliga țiilor conjuncte:
a) dacă sunt mai mul ți debitori, insolvabilitatea
unuia dintre ei este suportat ă de către ceilal ți
debitori;
b) dacă sunt mai mul ți creditori, fiecare poate urm ări
pe debitor numai pentru partea sa de crean ță;
c) punerea în întârziere a de bitorului sau întreruperea
prescripției efectuat ă de unul dintre creditori,
profită și celorlalți creditori.
Răspuns: b)

163. În cazul solidarit ății active:
a) unul dintre creditori poa te face o remitere de
datorie cu privire la întreaga crean ță, chiar fără a
avea consim țământul celorlal ți creditori;
b) creditorul este îndrept ățit să ceară oricărui
codebitor executarea integral ă a presta ției care
formează obiectul obliga ției;
c) dacă un creditor pune în întârziere pe debitor,
efectele punerii în întârziere profit ă și celorlal ți
creditori.
Răspuns: c)

164. Fidejusiunea este valabil ă:
a) când este dat ă pentru garantarea unei obliga ții
asumate de un minor;
b) numai când este f ăcută cu „știrea” sau
consimțământul debitorului principal;
c) dacă este f ăcută de unul dintre creditorii
privilegia ți.

Răspuns: a)

165. Contractul de fidejusiune este un contract:
a) accesoriu, unilateral, cu titlu gratuit;
b) solemn;
c) consensual.
Răspuns: a)

166. Fidejusiunea:
a) poate fi tacit ă;
b) nu poate fi extins ă peste limitele în care s-a
contractat;
c) este nulă total când este f ăcută în condi ții mai
oneroase.
Răspuns: b)

167. O persoan ă poate fi fidejusor:
a) chiar în lipsa unei dispozi ții a debitorului;
b) chiar și cu cunoștința debitorului principal;
c) numai pentru garantarea obliga ției debitorului
principal nu și pentru cea a fide jusorului acestuia.
Răspuns: a)

168. Fidejusorul ce garanteaz ă în mod nedeterminat
executarea unei obliga ții principale, r ăspunde:
a) de toate accesoriile datoriei și de cheltuielile de
judecată ori notificare f ăcute de creditor;
b) de beneficiul nerealizat;
c) în mod solidar cu debitorul crean ței.
Răspuns: a)

169. Dacă debitorul are obliga ția de a aduce un
fidejusor, acesta:
a) trebuie să fie o persoan ă solvabilă și capabilă de a
contracta;
b) trebuie să aibă domiciliul în raza teritorial ă a
judecătoriei unde trebuie executat ă obligația;
c) trebuie să aibă încuviințarea instan ței.
Răspuns: a)
170. Dacă fidejusorul a de venit insolvabil:
a) trebuie obligatoriu adus un altul;
b) debitorul nu este obligat s ă aducă un alt fidejusor,
atunci când cel insolvabil a fost stabilit la cererea
creditorului printr-o conven ție;
c) debitorul nu poate fi obligat s ă aducă un alt
fidejusor.
Răspuns: b)

171. Solvabilitatea unui garant se apreciaz ă:
a) numai dup ă bunurile mobile și imobile,
întotdeauna;
b)
după bunurile mobile sau imobile când datoria
este mică sau afacerea este comercial ă;
c) numai dup ă bunurile imobile ce pot fi ipotecate,
chiar dac ă cu privire la ele ar exista litigii, dac ă
datoria garantat ă nu este mic ă sau afacerea nu este
comercial ă.
Răspuns: b)

172. Pot fi garantate prin fidejusiure:

a) obligațiile intuitu personae, existente, viitoare și
eventuale;
b) obligațiile izvorâte din cvasidelicte;
c) obligațiile izvorâte din cvasicontracte.
Răspuns: a)

173. Fidejusorul nu poate in voca beneficiul de
discuțiune:
a) când a renun țat la el sau dac ă s-a obligat solitar cu
debitorul principal;
b) când s-a f ăcut garant pentru un fidejusor numit de
instanță, dar, în acest caz, neputând opune
beneficiul de discu țiune decât fa ță de fidejusorul
judecătoresc, nu și față de debitorul principal;
c) când s-a efectuat o nova ție.
Răspuns: a)

174. În caz de neexecutare a obliga ției de către
debitorul principal:
a) creditorul poate s ă-l urmărească direct pe
fidejusor pentru executarea crean ței;
b) creditorul poate s ă-l urmărească pe fidejusor, dar
numai dup ă
ce l-a urm ărit pe debitorul principal;
c) creditorul nu poate s ă-l urmărească direct pe
fidejusor.
Răspuns: a)

175. Fidejusorul care invoc ă beneficiul de discu țiune:

a) trebuie să avanseze cheltuielile necesare urm ăririi
acestor bunuri;
b) nu este obligat s ă suporte cheltuielile necesare
urmăririi acestor bunuri;
c) este obligat s ă suporte cheltuielile de judecat ă.
Răspuns: a)

176. Atunci când fidejusorul invoc ă beneficiul de
discuțiune el nu se poate prevala, în ar ătarea bunurilor
urmăribile ale debitorulu i principal, de urm ătoarele:
a) bunurile litigioase, ipotec ate pentru plata datoriei
aflate în afara teritoriului jurisdic țional al instan ței
în care trebuie s ă facă plata;
b) un drept de preem țiune în realizarea obliga ției;
c) bunurile intrate în masa succesoral ă a defunctului
debitor.
Răspuns: a)

177. Beneficiul de diviziun e nu poate fi invocat:
a) dacă fidejusorul a renun țat la el;
b) dacă prin conven ție nu s-a prev ăzut expres aceast ă
clauză;
c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de
discuțiune, iar în urma acestuia, debitorul a fost
găsit insolvabil.
Răspuns: a)

178. Riscul insolvabilit ății unuia dintre fidejusorii
aceluiași creditor și pentru aceea și datorie este
suportat de:
a) ceilalți fidejusori solvabili;
b) toți fidejusorii solvabili, dac ă nesolvabilitatea
aceluia a intervenit pân ă la momentul când unul
sau unii dintre fidejusori ob ținuseră diviziunea
datoriei;
c) creditor și ceilalți fidejusori solvabili.
Răspuns: b)

179. Beneficiul de diviziune poate fi invocat când:
a) mai multe persoane au garantat unul și același
creditor pentru mai multe datorii;
b) o persoan ă a garantat mai mul ți creditori pentru
aceeași datorie;
c) mai multe persoane au garantat unul și același
creditor pentru una și aceeași datorie.
Răspuns: c)

180. Când aceea și datorie de 4 milioane de lei pentru
unul și același creditor este garantat ă de 4 fidejusori,
atunci:
a) creditorul se poate îndrepta împotriva oric ăruia
dintre fidejusori pentru plata întregii datorii;
b) dacă nici unul dintre fideju sori nu cere beneficiul
de diviziune și înainte de a-l ob ține, doi dintre
ceilalți fidejusori refuz ă a-și executa obliga ția,
riscul cade asupra creditorului;

c) dacă unul dintre fidejusori cere anularea
contractelor de fidejusiune, beneficiaz ă și
celorlalți.
Răspuns: a)

181. Dacă fidejusorul a pl ătit datoria, el se poate regresa
împotriva debitorului:
a) numai când a garantat cu consim țământul
acestuia;
b) la descărcarea de obliga ție din partea creditorului
pe baza unei notific ări;
c) în temeiul subroga ției legale în dreptul
creditorului pl ătit.
Răspuns: c)

182. Fidejusorul care a pl ătit în locul de bitorului are
dreptul de la acesta și la:
a) daune cominatorii și moratorii;
b) dobânda pentru suma pl ătită, din ziua efectu ării
plății, chiar dac ă datoria nu producea dobând ă;
c) daune-interese, când sunt îndeplinite condi țiile.
Răspuns: c)

183. Dacă fidejusorul care a pl ătit întreaga datorie,
garantase pentru mai mul ț
i debitori ce erau ținuți
solidar pentru una și aceeași datorie:
a) fidejusorul beneficiaz ă și el de solidaritatea
debitorilor;
b) fidejusorul trebuie s ă-și dividă acțiunea în regres
împotriva fiec ărui debitor pentru partea sa;

c) debitorii pot invoca beneficiul de diviziune.
Răspuns: a)

184. Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva
debitorului principal dac ă:
a) a plătit datoria f ără să fi fost urm ărit și fără să fi
fost înștiințat pe debitor;
b) a fost urm ărit direct de c ătre creditor și nu s-a
opus;
c) nu a înștiințat pe debitor despre efectuarea pl ății,
astfel încât acesta din urm ă a plătit a doua oar ă.
Răspuns: c)

185. Contractul de ipotec ă este un contract:
a) real;
b) consensual;
c) solemn.
Răspuns: c)

186. Dreptul de reten ție:
a) conferă prerogativa urm ăririi bunului în posesia
orică
rei persoane s-ar afla;
b) este indivizibil și conferă o simplă detenție
precară;
c) nu se poate invoca când bunul este proprietatea
exclusivă a debitorului.
Răspuns: b)

187. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real, presupunând remiterea
lucrului c ătre creditor;
b) poate fi consensual și unilateral;
c) este un contract nenumit.
Răspuns: b)

188. În caz de neplat ă a datoriei garantat ă cu gaj:
a) creditorul are dreptul s ă păstreze în contul datoriei
bunul gajat dac ă valoarea acestuia nu este mai
mare decât datoria, chiar f ără intervenția instanței;
b) creditorul nu poate s ă dispună de gaj fără
autorizarea instan ței;
c) creditorul î și poate apropia bunul gajat sau poate
dispune de el, f ără autorizarea instan ței, dacă s-a
stipulat astfel în contractul de gaj.
Răspuns: b)

189. În cazul unei datorii garantate cu gaj:
a) gajul este divizibil numai când datoria este
divizibilă între moștenitorii debitorului;
b) moștenitorul debitorului ce și-a plătit partea sa din
datorie poate cere restituirea p ărții sale din gaj;
c) moștenitorul creditorului care și-a primit partea sa
de datorie nu poate restitui amanetul dac ă ceilalți
moștenitori nu și-au primit partea lor din datorie.
Răspuns: c)

190. În cazul gajului cu deposedare:
a) debitorul este obligat s ă restituie creditorului toate
cheltuielile necesare și utile f ăcute pentru
conservarea bunului dat în gaj;

b) creditorul are dreptul s ă se foloseasc ă de lucrul dat
în gaj;
c) creditorul poate garanta o datorie a sa cu bunul
luat de el în gaj de la debitor.
Răspuns: a)

191. Pot fi ipotecate:
a) imobilele aflate în circuitul civil și accesoriile lor;
b) bunuri mobile aflate în circuitul civil;
c) uzufurtul asupra bunurilor imobile.
R ăspuns: c)

192. Dacă același debitor a f ăcut o altă datorie către
același creditor dup ă predarea lucrului gajat, și o
asemenea datorie a devenit exigibil ă înainte de plata
primei datorii:
a) creditorul poate fi obligat s ă restituie lucrul gajat
după plata acestei a doua datorie;
b) creditorul poate fi obligat s ă restituie bunul gajat
numai dup ă ce s-au pl ătit ambele datorii;
c) creditorul poate fi obligat s ă restituie lucrul gajat
după efectuarea pl ății celei de a doua datorie,
numai dac ă s-a stipulat cu ocazia contract ării
acesteia c ă gajul îi este subord onat acestei datorii.
Răspuns: b)

193. Ipoteca conven țională:
a) se poate constitui numai prin act autentic;
b) trebuie să prevadă în conținutul ei, f ără însă a
interveni vreo sanc țiune, suma pentru care este
constituită ipoteca;

c) nu privește îmbunătățirile survenite ulterior
constituirii ipotecii asupra imobilului.
Răspuns: a)

194. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate ap ăra
împotriva creditorului ipotecar în urm ătoarele moduri:
a) poate cere creditorului s ă urmărească mai întâi
bunurile imobile ipotecate, dac ă au mai r ămas
aflate în proprietatea debitorului;
b) poate abandona imobilul în mâna creditorului
chiar dacă este obligat personal la plata datoriei;
c) poate recurge la procedura purgei f ăcând o ofert ă
creditorului de a-i pl ăti datoriile.
Răspuns: a)

195. În caz de concurs între privilegiile imobiliare și
ipoteci se acord ă preferinta:
a) ipotecilor;
b) privilegiilor;
c) gajului.
Răspuns: b)

196. Constituie mijloace juridice de care poate
beneficia creditorul pentru garantarea execut ării
obligațiilor debitorului s ău:
a) clauza penal ă inclusă în contract;
b) arvuna;
c)
fidejusiunea, privilegiile, dreptul de reten ție,
ipoteca.
R ăspuns: c)

197. Dreptul de reten ție:
a) este un drept real perfect;
b) conferă prerogativa urm ăririi lucrului în mâna
oricărei persoane s-ar afla;
c) este epozabil și față de terții străini de raportul
juridic care l-a generat și poate fi opus creditorilor
chirografari ai titularului lucrului.
R ăspuns: c)
198. Constituie garan ție personal ă:
a) gajul;
b) fidejusiunea;
c) dreptul de reten ție.
Răspuns: b)

199. Dreptul de reten ție:
a) se poate invoca pe cale principal ă;
b) se poate invoca pe cale de excep ție;
c) nu poate fi invocat pe calea unei contesta ții la
executare.
R ăspuns: b)
200. În cazul gajului cu deposedare:
a) remiterea lucrului gaja t se poate face numai
creditorului;
b) remiterea lucrului gajat se poate face unui ter ț ales
de părți;
c) debitorul r ămâne în continuare ținut de obliga ția
de conservare a bunului gajat.
Răspuns: b)

201. În cazul în care pentru o datorie s-a remis drept
gaj o crean ță ce produce dobânzi, atunci:
a) dacă și datoria produce dobânzi, creditorul trebuie
să țină seama de dobânzile produse de crean ță și
să le scadă cu preferin ță din dobânzile produse de
datoria principal ă;
b) dacă și datoria produce dobânzi, creditorul trebuie
să țină seama de dobânzile produse de crean ță și
să le scadă cu preferin ță din datoria principal ă;
c) dacă datoria nu produce dobânzi, dobânzile
creanței gajate nu se imput ă asupra datoriei
principale.
Răspuns: a.)
202. Dreptul de ipotec ă:
a) se stinge par țial, dacă a fost pl ătită mai mult din
jumătatea datoriei;
b) se stinge dac ă
a intervenit pa rtajul bunului
ipotecat și imobilul respectiv a tr ecut în lotul altui
copărtaș decât cel care a constituit ipoteca;
c) are ca efect indisponibili zarea imobilului ipotecat,
acesta nemaiputând fi înstr ăinat de c ătre
constituitorul ipotecii.
Răspuns: c)

CURSUL 1
NOȚIUNEA, CLASIFICAREA ȘI IZVOARELE
OBLIGA ȚIILOR
Obiectivele cursului 1
– Informarea și introducerea studentului în problematica
acestei institu ții a raporturilor obliga ționale ale subiectelor
raporturilor juridice licite sau ilicite.
– Lămurirea în țelesului unor termeni viza ți în materia
răspunderii civile.
– Clasificarea obliga țiilor în func ție de criteriile des
întâlnite în practica judiciar ă.

Termeni cheie: obligație, raport juridic obliga țional,
obiectul raportului juridic de obliga ție,
delict, prejudiciu.

Notițe curs – Cursul 1
I. Noțiunea de obliga ție
1. Definiție
Privită în sens larg, obliga ția constă în raportul juridic ce
are o latur ă activă – dreptul de crean ță – ce apar ține
creditorului cât și o latur ă pasivă, respectiv datoria – ce
incumbă debitorului.
În sens restrâns, desemneaz ă numai latura pasiv ă a
raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumb ă
debitorului.
Obligația reprezint ă acel raport juridic ce cuprinde
dreptul subiectului activ – credito rul, de a cere – subiectului
pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz

contrar existând posibilitatea apel ării la constrângere de c ătre
stat.
Raportat la persoana credit orului, raportul de obliga ție
este un drept de crean ță, iar din punctul de vedere al
debitorului, acest raport apare ca o datorie.
2. Elementele raportului juridic de obliga ție
Structural, raportul de obliga ție, ca orice raport juridic,
civil, cuprinde trei el emente: subiectele, con ținutul, obiectul.
Subiectele raportului juridic de obliga ție pot fi atât
persoane fizice cât și juridice inclusiv statul.
Subiectul activ este denumit cr editor, subiectul pasiv este
denumit debitor.
Este posibil ca acela și subiect s ă aibă dublă calitate
respectiv creditor pentru o anumit ă prestație dar și debitor al
altei presta ții.
Într-un contract de vânzare-cump ărare atât vânz ătorul cât
și cumpărătorul au astfel de calit ăți duble.
În examinarea diferitelor categorii de obliga ții speciale
subiectele poart ă denumiri diferite: vânz ător – cump ărător,
donator – donatar etc.
Conținutul raportului juridic de obliga ție se refer ă la
drepturile apar ținând creditorului dar și la obliga ția aferent ă
acestui drept a debitorului.
Dreptul de crean ță se include în activul patrimoniului iar
obligația corelativ ă este cuprins ă în pasivul acestuia.
După cum se știe, drepturile reale împreun ă cu drepturile
de creanță, reprezint ă clasificarea principal ă a drepturilor cu
caracter patrimonial.
Dreptul real se deosebe ște de cel de crean ță prin
caracterul s ău absolut în condi țiile în care dreptul de crean ță
este un drept relativ.
Din aceast ă diferențiere decurg deosebirile privind
determinarea subiectelor, natura îndatoririlor subiectului pasiv, etc.

Obiectul raportului juridic de obliga ție este conceput ca
acea acțiune sau absten țiune la care este obligat subiectul pasiv
(debitorul) și îndreptățit subiectul activ (creditorul).
Ea poate fi o presta ție pozitiv ă – a da, a face ceva, sau o
abținere – de a nu face ceva, care a ltfel ar fi putut fi efectuat ă
de subiectul pasiv.
Este necesar a se preciza exact no țiunea de „a da” care nu
se referă la „a preda” ci înseamn ă a constitui sau transmite un
drept real.
Astfel: obliga ția vânz ătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate a lucrului vândut, este o
obligație de „a da” și nu trebuie confundat ă cu obliga ția de a
preda lucrul vândut, aceasta constituind o obliga ție de „a face”.
În general, obliga ția de a „a da” este executat ă chiar prin
încheierea contractului fiind urmat ă de obliga ția de a face (la
ceea ce s-a obligat).
Aceasta nu exclude existen ța unor obliga ții de „a da” care
să fie distinct ă de momentul încheier ii contractului. (ex. p ărțile
convin ca transferul propriet ății să opereze la un moment
ulterior perfect ării conven ției sau în ipoteza vânz ării unor
bunuri de gen când se ia în considerare momentul
individualiz ării bunului).
II. Clasificarea obliga țiilor
1. Criterii de clasificare
Clasificarea obliga țiilor se poate face în baza mai multor
criterii.
Doctrina și practica judiciar ă au statuat ca principale
criterii urm ătoarele:
– izvorul obliga ției;
– obiectul obliga ției;
– opozabilitatea obliga ției.
Toate aceste criterii și fiecare dintre ele sunt aplicabile
tuturor obliga țiilor reprezentând puncte de vedere deosebite ce

nu se exclud reciproc și în baza c ărora poate fi examinat ă (și
clasificată), fiecare obliga ție.
O obligație, de exemplu, poate fi clasificat ă din punctul
de vedere al obiectului ca fii nd una de „a da” iar din punctul de
vedere al sanc țiunii, ca o obliga ție civilă.
Clasificarea în baza criteriilor men ționate anterior este
deosebit de important ă, reflectându-se în reguli speciale
aplicabile iferitelor categorii.
2. Clasificarea obliga țiilor după izvoare
Deși se va discuta ulterior – în extenso – acest subiect,
este de re ținut, de principiu, faptul c ă din acest criteriu,
obligațiile pot fi n ăscute din:
– contracte; – acte juridice unilaterale; – fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte și
cvasidelicte);
– îmbogățirea fără justă cauză;
– gerarea de c ătre o anumit ă persoană a intereselor altei
persoane;
– plata unei presta ții nedatorate (plata nedatorat ă).
Se remarc ă faptul că primele dou ă categorii sunt n ăscute
prin acte juridice, iar urm ătoarele sunt n ăscute din fapte
juridice.
3. Clasificarea obliga țiilor dup
ă obiectul lor
Prin raportare la obiect și având în vedere natura
prestației datorate de subiectul pasiv putem avea mai multe
astfel de clasific ări:
a) – obliga ții de a da;
– obligații de a face;
– obligații de a nu face.
b) – obliga ții pozitive (de a da și de a face);
– obliga ții negative (de a nu face).
Pornind de la acela și criteriu, al obiectului obliga ției, se
mai face și o altă clasificare:

– obligații determinate sau de rezultat, în cadrul c ărora
această obligație este precizat ă concret atât asupra obiectului
cât și al scopului urm ărit, subiectul pa siv obligându-se ca
efectuând o anumit ă activitate s ă conducă la un rezultat strict
stabilit prin conven ție (ex. vânz ătorul trebuie s ă transfere
dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru);
– obligații de pruden ță și diligență, sau altfel denumite,
obligații de mijloace.
Caracteristic acestor obliga ții este faptul c ă debitorul î și
asumă o obligație care nu este precizat ă de la început în sensul
de a atinge un anumit rezultat ci are numai obliga ția de a
depune toat ă diligența (stăruința) necesar ă pentru ca rezultatul
dorit să se realizeze.
Neatingerea rezultatului prev ăzut nu presupune, din start,
lipsa de diligen ță a debitorului care s ă ducă la concluzia c ă
acesta nu și-a îndeplinit obliga ția asumat ă, creditorului
revenindu-i sarcina s ă facă dovada culpei, care în aceast ă
situație, nu este prezumat ă spre deosebire de obliga țiile
determinate sau de rezultat unde opereaz ă prezumția de culp ă.
4. Clasificarea obliga țiilor după sancțiunea juridic ă
Urmând regulile general aplicabile oric ărui raport juridic,
și raportul de obliga ție are elementul indispensabil al sanc țiunii
în sensul c ă neîndeplinirea de bun ă voie a obliga ției asumate de
debitor dă dreptul creditorului obliga ției neexecutate s ă obțină
îndeplinirea prin executare silit ă a acesteia – acesta fiind, de
altfel, principalul aspect ce deosebe ște obligațiile în general de
obligațiile juridice.
Din acest punct de vedere, obliga țiile juridice se
deosebesc de obliga țiile morale ce nu se impun prin for ța de
constrângere a statului ci prin elemente ce țin de convingerile
intime, de sentimentul de ru șine, de influen ța opiniei publice.
În privin ța sancțiunii statale ce înso țește obliga țiile
juridice, este de men ționat faptul c ă unele din aceste obliga ții
se bucur ă de o ap ărare integral ă prin intermediul acestei

sancțiuni iar altele nu beneficiaz ă decât în parte de un astfel de
mijloc de constrângere.
Astfel, putem avea: – obligații civile, care se bucur ă integral de sanc țiunea
prevăzută de lege întrucât subiectul activ al acestor obliga ții
poate apela la organele statului în scopul ob ținerii prin
constrângere a execut ării obligației asumate de debitor.
Aceste obliga ții se mai numesc și obligații civile perfecte,
în aceast ă categorie intrând marea majoritate a obliga țiilor
juridice.
– obligații naturale sau obliga ții civile imperfecte.
Spre deosebire de obliga țiile civile, acestea nu se bucur ă
de apărarea și integralitatea sanc țiunii.
Însă, ele nu trebuie confundate cu obliga țiile morale,
deoarece au caracteristic faptul c ă nu se mai poate cere
executarea silit ă, dar, din momentul în care au fost executate nu
se mai poate pretinde restituirea presta ției.
Practic sunt obliga ții juridice degradate în parte, nu mai
au aceeași forță juridică deși nu mai sunt simple precepte
morale (ex. Art. 20 al.1 din D ecretul nr. 167/1958 privitor la
prescripția extinctiv ă prevede expres: „debitorul care a executat
obligația după ce dreptul la ac țiune al creditorului s-a prescris,
nu are dreptul s
ă ceară înapoierea presta ției, chiar dac ă la data
executării nu se știa că termenul presta ției fusese împlinit”).
O dispozi ție asemănătoare, întâlnim și în Codul civil, în
art. 1092 al.2: „repeti țiunea nu este admis ă în privin ța
obligațiilor naturale, care au fost achitate de bun ă voie”.
5. Clasificarea obliga țiilor după opozabilitatea lor
Acest criteriu de clasificare are în vedere persoanele
cărora le sunt opozabile obliga țiile și în acest caz avem
următoarele obliga ții:
– obligații obișnuite;
– obligații reale;
– obligații opozabile ter ților.

– Obligațiile obișnuite reprezint ă regula, ele fiind
opozabile numai p ărților conven ției pe când obliga țiile reale și
obligațiile opozabile ter ților, reprezint ă excepția întrucât se
caracterizeaz ă printr-o opozabilitate mai larg ă, situându-se la
limita dintre drepturile de crean ță și drepturile reale.
– Obligațiile reale (propter rem) constituie un accesoriu al
unui drept real . (ex. obliga țiile prevăzute pentru de ținătorii de
terenuri agricole de a asigura cultivarea acestora și protecția
solului).
– Obligațiile opozabile ter ților (scriptae in rem) sunt atât
de strâns legate de posesia lucrului încâ t creditorul nu poate
obține satisfacerea dreptului s ău decât, dac ă, posesorul actual
al lucrului va fi obligat s ă respecte acest drept deși nu a
participat la formarea (constituirea) raportului obliga țional.
(ex. obliga ția locatorului de a asigura folosin ța lucrului
închiriat – noul proprietar, de și nu a fost parte în conven ția ce
generează obligația, va fi obligat s ă respecte drepturile
locatarului, drepturi n ăscute în rela țiile cu proprietarul
anterior).

III. Izvoarele obliga țiilor
Noțiune
Izvorul de obliga ție este acel fapt juridic (în sensul larg)
ce dă naștere unui raport juridic obliga țional.
Aceste fapte juridice dau na ștere atât unor drepturi
subiective – drepturi de crean ță – cât și obligațiilor corelative
acestor drepturi, care nu pot și nu trebuie confundate cu
izvoarele dreptului – norm e juridice – de general ă aplicație dar
neparticularizate la anumite s ubiecte de drept, în timp ce
izvoarele obliga țiilor, în aplicarea normelor juridice generale,
stabilesc între anumite subiecte (d eterminate) raporturi juridice
concrete de obliga ție.
1. Clasificarea izvoarelor obliga țiilor potrivit
Codului Civil

Acest tip de clasificare prezint ă unele inconveniente pe
care le vom ar ăta în continuare fiind caracterizat prin
imprecizie și lipsă de rigurozitate științifică.
Potrivit codului civil izvoarele obliga țiilor sunt:
– contractul; – cvasicontractul; – delictul; – cvasidelictul; – legea. Contractul este un acord de voin ță a două sau mai multe
părți prin care se constituie, modific ă sau stinge un raport
juridic de obliga ții (art. 942 Cod civil).
Cvasicontractul nu are o defini ție riguroas ă, explicațiile
existente în cod f ăcând referire la „ un fapt licit și voluntar din
care se na ște o obliga ție către alte persoane sau obliga ții
reciproce între p ărți (art. 986 Cod civil)”.
În această categorie sunt amintite:
– gestiunea de afaceri (gesti unea intereselor altuia);
– plata lucrului nedato rat (plata nedatorat ă).
Gestiunea de afaceri const ă în fapta unei persoane care
fără a primi mandat din partea al tei persoane, administreaz ă
interesele acesteia din urm ă, fapt din care se nasc unele
obligații reciproce, a șa cum prev ăd art. 986-991 Cod civil.
Plata lucrului nedatorat se întâlne ște atunci când o
persoană
plătește alteia o datorie inexistent ă sau care nu cade în
sarcina sa ceea ce duce la restitu ire, art. 992-997 Cod civil.
Din aceste defini ții rezultă cu claritate faptul c ă
asemănarea sau apropierea de contract ul propriu-zis este destul
de ambigu ă, în astfel de cazuri analizate mai sus neexistând un
acord de voin ță care să creeze anumite obliga ții.
Delictele și cvasidelictele (art. 998-999 Cod civil) sunt în
realitate fapte ilicite ce produc prejudicii unei alte persoane
obligând pe cel care le-a cauzat la reparare.

Distincția dintre cele dou ă instituții juridice const ă în
faptul că delictul este o fapt ă săvârșită cu inten ție, pe când
cvasidelictul este o fapt ă ilicită săvârșită din neglijen ță sau
impruden ță.
În ambele cazuri se impune repararea integral ă a
prejudiciului produs.
Legea este izvor de obliga ție în măsura în care genereaz ă
direct și nemijlocit obliga ții civile f ără intervenția unui fapt
juridic anterior na șterii acestor obliga ții (ex. obliga țiile ce revin
din starea de vecin ătate a dou ă imobile cu privire la servitu ți
sau grănițuire).
Imperfecțiunile acestui mod de clasificare constau în:
faptul că se întemeiaz ă pe categorii de izvoare inexacte sau
inutile (cvasicontractele și cvasidelictele); clasificarea este
incomplet ă în sensul c ă se impune ca izvor de obliga ții și
îmbogățirea fără justă cauză în detrimentul altei persoane.
Nu este, de asemenea, amintit ca izvor de obliga ții actul
juridic unilateral ca re nu este cuprins în Codul civil.
Unii autori au procedat la o alt ă clasificare a izvoarelor
obligațiilor reducându-le la dou ă categorii.
– actele juridice; – faptele juridice în sens restrâns. Prin act juridic civil trebuie în țeleasă acea manifestare de
voință cu intenția de a produce anumite efecte juridice, efecte
care se pot produce numai dac ă a existat o asemenea inten ție.
În această categorie se includ:
– contractul;
– actul juridic unilateral dac ă genereaz ă un angajament
juridic.
Faptele juridice, în în țeles restrâns, sunt acele fapte (licite
sau ilicite) s ăvârșite fără intenția de a produce efecte juridice,
efecte ce se produc totu și în virtutea legii, independent de
voința celor care le-au s ăvârșit.
În această categorie se includ:

– gestiunea intereselor altuia;
– plata lucrului nedatorat; – îmbogățirea fără justă cauză;
– delictul civil.
Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale:

1. Dezvolta ți problema elementelor raportului juridic de
obligație;
2. Arătați care sunt criteriile dup ă care se clasific ă
obligațiile civile și descrieți fiecare tip de obliga ție în parte;
3. Preciza ți ce sunt izvoarele legale ale obliga țiilor.

Test de autoevaluare Cursul 1

1. Conținutul raportului juridic de obliga ție se refer ă la:
a) acea acțiune sau abstenta țiune la care este obligat
subiectul pasiv (debitorul);
b) drepturile apar ținând creditorului dar și la obliga ția
aferentă acestui drept a debitorului;
c) o prestație pozitiv ă – a da, a face ceva, sau o ab ținere
– de a nu face ceva.
Răspuns: b

2. Dreptul real se deosebe ște de cel de crean ță
prin:
a) subiectele ce compun aceste drepturi;
b) caracterul sau absolut, în condi țiile în care dreptul de
creanță este un drept relativ;
c) includerea acestuia în activul patrimonial al creditorului.
Răspuns: b

3. Clasificarea obliga țiilor după obiectul lor se poate face în
următoarele exemple:

a) obligații materiale sau obliga ții civile imperfecte;
b) obligații de a da, de a face și de a nu face;
c) obligații obișnuite, reale și opozabile ter ților.
Răspuns: b

4. Potrivit Codului civil, izvoarele obliga țiilor se clasific ă în:
a) acte și fapte juridice licite și ilicite;
b) contracte, delicte, legea;
c) faptele juridice în sens restrâns.
Răspuns: a

5. Noțiunea de obliga ție, în sens larg, define ște:
a) drepturile de crean ță ale creditorului în raport de
izvorul care d ă naștere obliga țiilor respective;
b) raportul juridic ce are o latur ă activă – dreptul de
creanță – ce apar ține creditorului cât și o latur ă
pasivă, respectiv – datoria –ce incumb ă debitorului;
c) raportul de obliga ție, ca orice raport ju ridic civil, care
cuprinde trei elemente: subiectele, con ținutul,
obiectul.
Răspuns: b

CURSUL 2
FAPTELE JURIDICE – IZVOR DE OBLIGA ȚII

Obiectivele cursului:

– prezentarea inciden țelor acțiunilor omene ști asupra
raporturilor juridice civile și delimitarea acestor ac țiuni de
actele juridice pentru a se stabili r ăspunderea civil ă care
provine din delicte (fapte ju ridice) sau din contracte, și anume
răspunderea delictual ă și răspundere contractual ă.

– clasificarea și diferențierea faptelor juridice licite și
diferențierea lor din punct de vedere obliga țional de faptele
juridice ilicite.

Cuvinte cheie:
fapte juridice, evenimente, ac țiuni, caz de for ță majoră,
caz fortuit, îmbog ățirea fără justă cauză, plata nedatorat ă,
gestiunea de afaceri, licit, ilicit.

Notițe curs – Cursul 2

I. noțiunea faptelor juridice
Faptele juridice sunt acele împrejur ări care, potrivit legii,
determină apariția, modificarea sau st ingerea raporturilor
juridice și odată cu aceasta na șterea, modificarea sau încetarea
unor drepturi subiective sau obliga ții.
În sens restrâns faptele juri dice mai sunt apreciate ca un
eveniment, cum ar fi un caz de for ță majoră, o manifestare de
voință ilicită sau chiar licit ă dar săvârșită fără intenția de a da
naștere la raporturi de drept.
O altă grupare a faptelor juridice are în vedere și alte
categorii distincte cum ar fi:
– Evenimentele care sunt împrejur ări ce se produc
independent de voin ța omului, dar c ărora legea le atribuie,
totuși, anumite efecte juridice (ex. na șterea unei persoane
semnifică apariția unui nou subiect de drept; moartea unei
persoane comport ă încetarea calit ății de subiect de drept a
defunctului, fenomenele naturale constitutive de for ță majoră
împiedică săvârșirea unor ac țiuni; scurgerea timpului prev ăzut
de lege are ca efect stingerea dreptului material la ac țiune în
justiție, etc.)

– Acțiuni, care sunt fapte volunt are ale persoanelor fizice
sau juridice, a c ăror săvârșire în condi țiile prevăzute de lege
antreneaz ă consecințe juridice.
Unele dintre ele sunt s ăvârșite fără intenția de a produce
efecte juridice, dar genereaz ă totuși asemenea efecte în puterea
legii și pot fi licite sau ilicite.
Altele sunt s ăvârșite cu inten ția de a produce efecte
juridice și au îndeob ște caracter licit.
Aceste din urm ă fapte juridice formeaz ă marea categorie
a actelor juridice și produc efecte în puterea voin ței aceluia sau
acelora care le-au f ăcut, precum și în puterea voin ței de stat
exprimată în norma de drept.
Faptele juridice, de orice fel, constituie principalul izvor
al raporturilor juridice.
Anumite fapte juridice sunt izvor de structur ă simplă,
anume acelea care produc prin ele însele efectele ce legea sau actul juridic le au în vedere (ex. na șterea unei persoane
determină prin ea îns ăși stabilirea raportur ilor juridice de
familie între noul subiect de drept, pe de o parte, și părinții, și
celelalte rude ale sale, pe de alt ă parte).
Tot astfel moartea unei persoane determin
ă prin ea îns ăși
încetarea existen ței unui subiect de drept și genereaz ă raporturi
succesorale etc.
Alte fapte juridice su nt izvor de structur ă complex ă,
anume acelea care, fiind concomitente sau succesive, au o acțiune conjugat ă ce determin ă producerea efectelor urm ărite,
și care luate individual, izolat de celelalte, nu sunt succesibile
să producă singure acele efecte , elementul de complexitate
decurgând din pluralitatea de fapte juridice care nep ăstrându-și
pluralitatea de ac țiuni proprii sau i ndependente, exercit ă o
singură acțiune în care se contopesc ac țiunile individuale (ex.
dobândirea de drepturi reale imob iliare în sistemul de carte
funciară se înfăptuiește prin ac țiunea conjugat ă a mai multor
fapte juridice: actul – contractul – prin care titularul dreptului

real consimte la transmiterea și intabularea acelui drept în
folosul dobânditorului, și încheierea de intabulare prin care
organul de stat competen t dispune intabularea).
II. Clasificarea faptelor juridice
În sens restrâns, fapt ele juridice sunt de dou ă feluri:
A – Fapte juridice licite, sunt ac țiuni omene ști săvârșite
fără intenția de a da na ștere la raporturi juridice obliga ționale,
dar care produc asemenea efecte în puterea legii, f ără ca prin
ele să se încalce normele legale în vigoare.
Intră în această categorie:
– îmbogățirea fără justă cauză;
– gestiunea de afaceri; – plata lucrului nedatorat. B – Fapte juridice ilicite, care sunt ac țiuni omene ști
săvârșite fără intenția de a da na ștere la raporturi juridice
obligaționale, dar care produc asemenea efecte în temeiul legii,
împotriva voin ței autorului lor și prin care se încalc ă legea sau
bunele moravuri.
III. Reglementarea legal ă a faptelor juridice
A – Faptele juridice licite.
Sunt reglementate în art. 986-997 Cod civil în capitolul
intitulat „Despre cvasicontracte”.
Practica judiciar ă și literatura de speci alitate, pe baza
acestor texte, au construit teoria obliga ției de restituire n ăscută
din principiul îmbog ățirii fără justă cauză, deoarece aceast ă
instituție nu a fost reglementat ă expres de lege.
Cvasicontractul este definit de art.986 Cod civil, ca fiind
„un fapt licit și voluntar, din care se na ște o obliga ție către o
altă persoană sau obliga ții reciproce între p ărți.”
Cvasicontractul este un fa pt voluntar deoarece presupune
o voință liberă a autorului s ău întrucât f ără această voință el nu
ar fi obligat.
Noțiunea de cvasicontract a fost criticat ă în literatura de
specialitate cu argumente diferite de la o tab ără la alta.

S-a susținut pe de o parte c ă obligațiile care se nasc din
gestiunea de afaceri deriv ă din ideea de culp ă iar cele n ăscute
din plata nedatorat ă din ideea de conven ție.
Pe de altă parte s-a apreciat c ă efectele acestor obliga ții
pot fi explicate cu ajutorul principiilor care cârmuiesc
contractele f ără a mai fi necesar de a crea un alt izvor de
obligații cum este cvasicontractul.
O altă opinie sus ține ideea c ă gestiunea de afaceri și plata
nedatorată ar avea ca izvor îmbog ățirea fără just temei.
Nici una din aceste opinii nu este de apreciat c ă ar lămuri
problema obliga țiilor izvorâte din fapte juridice licite deoarece
în măsura în care gestiunea de afaceri este generatoare de
obligații nu numai în sarcina geratului care trebuie s ă-l
despăgubească pe gerant, ci și în sarcina acestuia, care este
ținut să continue gestiunea început ă, este neîndoielnic c ă
obligația nu își poate avea temeiul în îmbog ățirea fără just
temei, atâta vreme cât gerantul este cel care face cheltuieli
pentru gerat, deci el nu se îmbog ățește și în nici un caz și cu
atât mai pu țin în detrimentul st ăpânului afacerii (geratul).
În realitate este vorba de fapte juridice licite care în
virtutea legii produc anumite efecte juridice dând na ștere la
raporturi obliga ționale, indiferent c ă părțile au dorit sau nu
acest lucru.
B – Faptele juridice ilicite. Sunt reglementate în art.998- 999 Cod civil, texte de lege
care trebuie coroborate cu prevederile art.1000 și 1003 Cod
civil, art.1-3 din Decretul nr.31/1958 și art.723 Cod procedur ă
civilă.
Luând în considerare faptul c ă atunci când printr-o fapt ă a
omului se încalc ă interesele legitime sau drepturile subiective
ale unei persoane cauzându-i-se acesteia un prejudiciu, cel
răspunzător este obligat s ă-l repare.

Între autorul faptei ilicite și prejudiciabile și victimă, se
naște un raport de obliga ții, care este un raport de r ăspundere
civilă delictuală.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale:

1. Noțiunea faptelor juridice;
2. Clasificarea faptelor juridice;
3. Reglementarea legal ă a faptelor juridice;
4. Faptele juridice licite;
5. Faptele juridice ilicite;
6. diferen țierea faptelor juridice licite și diferențierea lor,
din punct de vedere obliga țional, de faptele juridice ilicite.

Test de autoevaluare – Cursul 2

1. Evenimentele sunt:
a. acele împrejur ări ce se produc in dependent de voin ța
omului, dar c ărora legea le atribuie anumite efecte
juridice;
b. acele manifest ări spontane la care cet ățenii iau parte
din convingere sau din curiozitate;
c. acțiuni organizate de anumite asocia ții sau organiza ții
de tip social, cultural sau politic;
d. cele care sunt denumite ca atare în legi speciale sau
generale.
Răspuns: a

2. În sens restrâns faptele juridice sunt:
A. evenimente materiale car e se produc independent de
voința omului și care produc efecte juridice (na șterea,
decesul unei persoane fizice etc.)

B. fapte voluntare ale persoanelor fizice și juridice
săvârșite cu inten ția de a produce efecte juridice;
C. fapte voluntare ale persoanelor fizice și juridice
săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar
care, potrivit legii, genereaz ă asemenea efecte;
D. conven ții încheiate de p ărți cu respectarea dispozi țiilor
legale în vigoare.

a. A+B
b. C+D c. A+D d. A+C
Răspuns: d

3. Faptul juridic stricto sensu cuprinde și categoria faptelor
ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de obliga ții.
A F
Răspuns: A

4. În categoria faptelor juridice licite intr ă:
a. îmbog ățirea fără justă cauză, plata nedatorat ă, și
gestiunea de afaceri;
b. novația, darea în plat ă, imposibilitatea de executare;
c. acțiunea oblic ă, acțiunea paulian ă, acțiunea confesorie;
d. acțiunea posesorie, ac țiunea revocatorie, ac țiunea
negatorie;
Răspuns: a

5. Faptul juridic stricto sensu cuprinde și categoria faptelor
juridice ilicite cauzatoare de prejudicii ca izvoare de
obligații.
A
F

Răspuns: A

CURSUL 3
FAPTELE JURIDICE LICITE

Obiectivele cursului:

– definirea și clasificarea faptelor juridice licite și
stabilirea asem ănărilor precum și a deosebirilor acestora fa ță de
faptele juridice ilicite;
– prezentarea faptelor juridi ce licite pentru a fi însu șite ca
instituții ale răspunderii juridice obliga ționale;
– expunerea cazurilor practice în care pot fi generate sau
întâlnite aceste fapt e juridice licite.

Cuvinte cheie: fapte juridice licite, îmbog ățirea fără
justă cauză, gestiunea de afaceri, plata
lucrului nedatorat, fapte material, gerant, gerat, solvens, accipiens, îmbogățire.

Notițe curs – Cursul 3

Faptele juridice licite. No țiune
Faptele juridice licite, sunt ac țiunile omene ști săvârșite
fără intenția de a da na ștere la raporturi juridice obliga ționale,

dar care produc asemenea efecte în puterea legii, f ără ca prin
ele să se încalce normele legale în vigoare.
Din categoria faptelor juridice licite, cele mai
reprezentative sunt:
– îmbogățirea fără justă cauză (just temei);
– gestiunea de afaceri; – plata lucrului nedatorat. În cazul faptelor juridice licite, voin ța părților nu apare
drept hotărâtoare pentru producerea de efecte juridice a șa cum
apare în cazul actelor juridice.
Ne aflăm în prezen ța unor fapte juridice stricto sensu
care, în virtutea legii, produc anumite efecte juridice, dând
naștere la raporturi obliga ționale, la drepturi și obligații civile,
indiferent dac ă părțile au dorit sau nu acest lucru, dar se
impune o repara țiune în cazul apari ției unui prejudiciu.
II. Gestiunea de afaceri
Gestiunea de afaceri denumit ă ca atare sau denumit ă de
alți autori ca gestiunea intereselor altei persoane, etimologic
provine din verbele latine ger o, gessi, gestum, gerere care
înseamnă a duce, a purta, a administra, adic ă a gera, ceea ce
denotă că gestiunea de afaceri este o administrare a intereselor
altuia însă fără știrea acestuia.
A. Defini ție – Gestiunea de afaceri este un fapt juridic
licit prin care o persoan ă numit
ă gerant, s ăvârșește din proprie
inițiativă, fără împuternicire, acte juri dice sau fapte materiale,
în folosul sau în interesul altei persoane, numit ă gerat.
Pentru a- și produce efectele specifice, gestiunea de
afaceri trebuie s ă îndeplineasc ă următoarele condi ții:
a) să existe o gestiune (ger are) a afaceril or altuia
constând în s ăvârșirea uneia sau mai multor fapte materiale sau
acte juridice utile geratului.
Actele de gestiune nu tr ebuie, în principiu, s ă depășească
sfera actelor de administra ție, dar se pot face și acte de
dispoziție, dacă sunt utile intereselor geratului.

Utilitatea gestiunii se apreciaz ă în momentul s ăvârșirii
actelor respective, chiar dac ă ulterior utilitatea lor dispare
pentru gerat. Ex. gerantul repar ă acoperișul casei vecinului,
degradat de o furtun ă, act care este util chiar dac ă ulterior casa
este distrus ă de un incendiu.
În nici un caz, gerantul nu poate face acte care implic ă
din partea autorului lo r o apreciere subiectiv ă cum ar fi
încheierea unui contract de va lorificare a dreptului de autor,
chiar pentru o oper ă deja ajuns ă la cunoștința publicului de
către însuși autorul ei.
b) actele de gestiune s ă fie săvârșite din propria
inițiativă a gerantului, f ără împuternicire (chiar tacit ă) din
partea geratului și chiar fără știrea acestuia.
Voința geratului neavând nici un rol în gestiunea de
afaceri, capacitatea sa juridic ă fiind indiferent ă.
c) actele de gestiune s ă fi fost săvârșite cu inten ția de a
gera interesele altuia, al ături de propriile sale interese. Ex. plata
integrală făcută de unul dintre codebito rii solidari din delict.
Dacă actele au fost s ăvârșite cu inten ție liberal ă, de a
dona sau de a face un serviciu gratuit, nu ne afl ăm în prezen ța
unei gestiuni de afaceri și nici dacă actele săvârșite reprezentau
executarea unei obliga ții (legale sau conven ționale) a celui ce
le-a săvârșit.
d) gerantul s ă aibă capacitatea deplin ă de a se obliga,
dacă săvârșește acte juridice.
B. Obliga țiile părților. Gestiunea de afaceri este un izvor
de obliga ții, având ca efecte, potrivit legii, crearea unor
obligații atât în sarcina gerantului cât și în sarcina geratului.
a) Gerantul este obligat: – să continue gestiunea început ă, până când geratul sau
moștenitorii s ăi vor fi în m ăsură să o preia și să se ocupe ei
înșiși de interesele lor.
Dacă însă continuarea gestiunii ar fi prejudiciabil ă
pentru
gerant, acesta poate s ă o întrerup ă fără a fi ținut răspunzător.

– să manifeste în gestiune diligen ța, unui bun gospodar
(apreciere în abstracto), r ăspunzând de orice culp ă.
Dacă însă se dovede ște că fără intenția lui, lucrarea s-ar fi
compromis, gerantul nu va r ăspunde pentru dol.
– să dea socoteal ă geratului, când acesta va ratifica
gestiunea.
Gerantul mai este obligat, fa ță de terți, să răspundă de
îndeplinirea obliga țiilor asumate prin actele de gestiune în
numele său propriu, f ără ca terții să știe că el acționa pentru
altul.
Dacă însă a acționat în numele geratului atunci numai
acesta va fi direct obligat fa ță de terți, dacă actele în care a fost
reprezentat, f ără împuternicire i-au fost utile sau dac ă el a
ratificat gestiunea.
b) Geratul, la rândul s ău, este obligat fa ță de gerant:
– să-l indemnizeze de toate cheltuielile necesare și utile
făcute în interesul gestiunii, inclusiv în executarea obliga țiilor
asumate în nume propriu, da r în interesul geratului.
Până la plata tuturor acestor obliga ții, gerantul are un
drept de reten ție asupra bunului la care se refer ă gestiunea de
afaceri.
– Față de terți, geratul trebuie s ă îndeplineasc ă toate
obligațiile contractate de gerant, fie în numele geratului, fie în
nume propriu, dar în interesul geratului.
În toate cazurile, geratul este ținut de aceste obliga ții
numai în m ăsura în care gestiunea i-a folosit.
Dacă însă geratul ratific ă gestiunea transformând-o,
retroactiv, într-un mandat, geratul devenit mandant, va fi ținut
de toate actele încheiate de gerantul mandatar, f ără ca acesta s ă
trebuiască a dovedi utilitatea lor.
III. Plata lucrului nedatorat
A. Defini ție: Prin plat ă se înțelege executarea unei
obligații care poate avea ca obiect o presta ție pozitiv ă (a da, a
face) sau o presta ție negativ ă (a nu face).

În ipoteza în care executarea unei asemenea obliga ții nu
are fundament, plata trebuie restituit ă, fiind făcută fără cauză,
nefiind datorat ă..
Putem defini plata nedatorat ă ca fiind acel fapt juridic
licit care rezid ă din aceea c ă o persoan ă, denumit ă solvens
execută, din eroare, o presta ție la care nu era obligat ă, către o
altă persoană denumit ă accipiens, lipsind inten ția de a pl ăti
pentru aceasta.
Cel care, din eroare, crezându-se debitor, a pl ătit o datorie
inexistent ă, sau care nu-i incumb ă, este îndrept ățită să pretindă
celui care a încasat-o restituirea ei.
Pentru a ne afla în prezen ța unei plăți nedatorate, se cer
îndeplinite urm ătoarele:
B. Condiții:
– remiterea lucrului sau a sumei de bani s ă se fi făcut cu
intenția de a pl ăti, adică în scopul de a stinge o obliga ție prin
plată;
– între cel care a f ăcut plata nedatorat ă (solvens) și cel
care a primit-o (accipiens) s ă nu fi existat obliga ția respectiv ă;
– plata s ă s e f i făcut din eroare, adic ă în credin ța de a
stinge o obliga ție existent ă, căci dacă solvensul știa că nu
datorează nimic accipiensului, se poate presupune c ă a dorit să
facă o libertate, s ă plătească o obligație natural ă, să confirme o
obligație anulabil ă etc., situa ții în care el nu are drept la
restituire.
Obligația de restituire a pl ății nedatorate variaz ă ca
întindere, dup ă cum accipiensul era, la data pl ății, de bun ă
credință sau de rea credin ță.
Accipiensul de bun ă credință, care credea c ă într-adev ăr
solvensul îi datoreaz ă ceea ce pl ătește, va fi ținut la restituire
numai în m ăsura în care s-a îmbog ățit.
El va restitui în natur ă lucrul cert primit, sau cantitatea
corespunz ătoare de lucruri generice ori fungibile, sau, dup ă
caz, suma de bani primit ă, fără dobânzi.

Dacă lucrul cert primit ca plat ă nedatorat ă a pierit fortuit,
accipiensul de bun ă-credință nu este obligat nici la restituire,
nici la desp ăgubiri.
Dacă accipiensul a înstr ăinat lucrul cert primit, înainte de
a i se fi cerut restituirea lui, el va remite solvensului numai prețului pe care l-a încasat.
În toate cazurile, accipiensul de bun ă-credință păstrează
fructele pe care le-a perceput înainte de a afla c ă plata a fost
nedatorată.
Accipiensul de rea-credin ță, care știa că plata nu-i este
datorată de către solvens, va fi ținut să restituie suma de bani
primită, cu dobânzi din ziua pl ății.
Lucrul cert sau lucrurile de gen primite, în natur ă, dacă
ele mai exist ă, sau contravaloarea lo r din ziua cererii de
restituire, dac ă ele au pierit, chiar fortuit, precum și toate
fructele culese de la data primirii pl ății nedatorate.
Dacă accipiensul a înstr ăinat lucrul cert primit ca plat ă
nedatorată, el va trebui s ă restituie contravaloarea lui, chiar
dacă aceasta este superioar ă prețului încasat.
Accipiensul de rea-credin ță este liberat de obliga ț
ia de
restituire numai dac ă lucrul cert a pierit în mod fortuit și dacă
dovedește că el ar fi pierit chiar dac ă rămânea în posesia
solvensului.
Accipiensul incapabil nu este ob ligat la restituire decât în
măsura în care se dovede ște că a profitat de aceast ă plată, s-a
îmbogățit.
Dacă însă accipiensul incapabil a primit plata nedatorat ă
cu rea-credin ță, știind că nu-i este datorat ă, va trebui s-o
restituie în întregime, ca sanc țiune a faptei ilicite s ăvârșite și
pentru care trebuie s ă răspundă.
La rândul s ău, solvensul c ăruia i se restituie plata
nedatorată este obligat s ă restituie accipiensului – chiar dac ă
acesta a fost de rea credin ță – toate cheltuielile necesare f ăcute
de acesta pentru conservarea lucrului primit ca plat ă nedatorat ă,

precum și cheltuielile utile, în m ăsura în care au sporit valoarea
lucrului.
Cheltuielile voluptorii, f ăcute exclusiv în scopul
înfrumuse țării lucrului nu trebuie s ă fie restituite, dar
accipiensul care le-a f ăcut are dreptul s ă ridice adăugirile aduse
lucrului, dac ă prin aceasta nu-i aduce nici-o stric ăciune.
IV. Îmbog ățirea fără justă cauză
A. Defini ție. Este un principiu de drept civil pe care
literatura și practica juridic ă l-au consacrat de și nu este
reglementat în vreun act normativ.
Prin aplica țiile sale particulare reglementate de lege
potrivit c ăruia persoana care realizeaz ă o îmbog ățire constând
în sporirea sau mic șorarea activului patrimoniului s ău, în dauna
unei alte persoane are sufer ă o însărăcire corespunz ătoare,
micșorarea patrimoniului s ău, în lipsa oric ărui temei juridic,
lege, contract etc., care s ă le justifice, este obligat ă să restituie
însărăcitului valoarea cu care s-a îmbog ățit, dar nu mai mult
decât valoarea îns ărăcirii.
Între îmbog ățirea primei persoane și însărăcirea celei de a
doua, trebuie s ă existe o rela ție cauzală, chiar dac ă îmbogățirea
nu s-a realizat printr-un transf er direct de valori între
patrimoniile lor, ci prin intermediul unei ter țe persoane. Ex.
proprietarul unei case de locuit se îmbog ățește în dauna
antreprenorului care a efectuat lucr ări de sporire a valorii casei,
la cererea unui chiria ș de la care îns ă n-a putut ob ține plata
lucrărilor respective.
Dacă valoarea îns ărăcirii nu este egal ă cu valoarea
îmbogățirii, obliga ția de restituire este limitat ă la valoarea celei
mai mici dintre ele.
Atât existen ța cât și valoarea îmbog ățirii și însărăcirii se
apreciază pe data introducerii ac țiunii în restituire.
Dacă însă îmbogățitul a fost de rea credin ță, el trebuie s ă
restituie valoarea îmbog ățirii sale anterioare.
Principalele aplica ții ale îmbog ățirii fără justă cauză sunt:

– plata nedatorat ă;
– gestiunea de afaceri; – obligațiile de restituire a cheltuielilor necesare și utile
făcute cu lucrul de c ătre depozitar, creditorul gajist etc.;
– obligația despăgubirii proprietarului lucrului accesoriu
de către proprietarul lucrului prin cipal în caz de accesiune, etc.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale:

1. Noțiunea și clasificarea faptelor juridice licite.
2. Stabilirea asem ănărilor precum și a deosebirilor
acestora fa ță de faptele juridice ilicite.
3. Prezentarea faptelor juridi ce licite pentru a fi însu șite
ca instituții ale răspunderii juridice obliga ționale.
4.Gestiunea de afaceri. Defini ție. Condi ții. Obliga țiile
părților.
5. Plata lucrului nedatorat. Defini ție. Condiții.
6. Îmbog ățirea fără justă cauză. Definiție. Principalele
aplicații ale îmbog ățirii fără justă cauză.
7. Expunerea cazurilor practice în care pot fi generate sau
întâlnite aceste fapt e juridice licite.

Test autoevaluare Cursul 3

1. Gestiunea de afaceri este util ă geratului:
d) dacă prin opera țiunile săvârșite de gerant s-a evitat o
pierdere patrimonial ă în dauna geratului, chiar dac ă
ulterior bunul gesti onat a pierit din cauz ă de forță
majoră;
e) dacă prin opera țiunile săvârșite de gerant s-a evitat o
pierdere patrimonial ă în dauna geratului, dar numai
dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din
cauză de forță majoră;

f) în raport de momentul în care opera țiunea a ajuns la
cunoștința geratului.
Răspuns: a)

203. Cel care și-a mărit patrimoniul f ără vreun temei
legitim, mic șorându-se astfel patrimoniul unei alte
persoane:
a) este obligat s ă restituie bunul sau va loarea cu care s-a
micșorat patrimoniul celeilalte persoane, la momentul
intentării acțiunii;
b) este obligat s ă restituie bunul sau va loarea cu care s-a
mărit patrimoniul, iar aceast ă mărire trebuie apreciat ă
la momentul în care a avut loc cre șterea valorii
patrimoniului;
c) nu este obligat s ă restituie bunul cu care s-a m ărit
patrimoniul, dac ă acest bun a pierit fortuit pân ă în
momentul intent ării acțiunii.
Răspuns: c)

204. Raportul juridic la care d ă naștere îmbog ățirea fără
justă cauză poate avea izvorul:
a) într-un fapt juridic, în sens larg, sau act juridic
unilateral;
b) într-un fapt juridic il icit, stricto sensu;
c) într-un fapt juridic li cit, stricto sensu.
Răspuns: b)

205. Termenul de prescrip ție al acțiunii în restituirea pl ății
nedatorate:
a) curge de la momentul efectu ării plății;
b) curge de la momentul când solvensul trebuia s ă
cunoască împrejurarea c ă plata a fost nedatorat ă;

c) este de 6 luni.
Răspuns: b)

206. Nu există obligația de restituire a pl ății nedatorate:
a) când plata s-a f ăcut în temeiul unui c ontract nul pentru
cauză imorală;
b) când plata s-a f ăcut în temeiul unui contract anulabil
pentru viciu de consim țământ;
c) când plata a fost efectuat ă în temeiul unui contract
rezolubil.
Răspuns: a)

CURSUL 4
RĂSPUNDEREA CIVIL Ă DELICTUAL Ă

Obiectivele cursului:
– precizarea cazurilor în care r ăspunderea civil ă
delictuală este o răspundere direct ă sau indirect ă.;
– stabilirea principiilor și regulilor care opereaz ă în
domeniul r ăspunderii civile delictuale.
– definirea no țiunii de delict și cvasidelict și împrejur ările
avute în vedere de legiuito r în care a cestea se produc și care
sunt efectele producerii lor.

Cuvinte cheie: prejudiciu, delict, cvasidelict, r ăspundere
civil
ă delictual ă, răspundere direct ă, răspundere indirect ă,
caracter solidar, raport de cauzalitate, sanc țiunea, pedeaps ă,
făptuitor.

Notițe curs – Cursul 4

Răspunderea civil ă delictual ă. Noțiune

Răspunderea civil ă delictual ă este o form ă a răspunderii
civile care intervine atunci când printr-o fapt ă păgubitoare se
încalcă o obliga ție instituit ă prin lege, spre deosebire de
răspunderea contractual ă care provine din nerespectarea unei
obligații prevăzute în contractul încheiat de p ărți.
În principiu r ăspunderea civil ă delictual ă este o
răspundere direct ă, pentru fapta proprie dar se poate manifesta
și ca răspundere indirect ă – numai în cazurile expres prev ăzute
de lege.
În dreptul nostru civil sunt consacrate urm ătoarele cazuri
în care răspunderea civil ă delictuală este indirect ă și anume:
a) răspunderea pentru fapta al tuia care la rândul ei
cunoaște patru ipostaze distincte:
– răspunderea p ărinților pentru faptele p ăgubitoare
săvârșite de copiii lor minori;
– răspunderea institutorilor și artizanilor pentru
pagubele pricinuite de elevii și ucenicii afla ți în subordinea lor;
– răspunderea comiten ților pentru faptele ilicite
păgubitoare ale prepu șilor lor;
b) răspunderea pentru prejudic iile cauzate prin ac țiunea
lucrurilor sau animalelor ce avem în paz ă.
Ca răspundere direct ă, răspunderea civil ă delictual ă este
în toate cazurile subiectiv ă, întemeindu-se pe culpa celui
chemat să răspundă.
Ca răspundere indirect ă, în unele ipoteze (r ăspunderea
părinților pentru faptele copiilor și răspunderea institutorilor și
artizanilor), r ăspunderea civil ă delictual ă este subiectiv ă,
întemeindu-se pe o culp ă prezumat ă de lege pân ă la proba
contrară.

În alte ipoteze (r ăspunderea comiten ților) ca și în cazul
răspunderii pentru lucruri și animale, r ăspunderea civil ă
delictuală are caracter obiectiv, în temeindu-se pe ideea de
cauzalitate.
Răspunderea civil ă delictuală prezintă o serie de tr ăsături
specifice în compara ție cu răspunderea civil ă contractual ă.
Normele legale ce reglementeaz ă răspunderea civil ă
delictuală constituie dreptul comun în materia r ăspunderii
civile.
Tot ceea ce nu este r ăspundere contractual ă este supus
normelor cu caracter general ale r ăspunderii civile delictuale.
Subiect pasiv al r ăspunderii civile delictuale poate fi atât
persoana fizic ă cât și persoana juridic ă, iar în unele cazuri,
chiar statul.
Răspunderea direct ă este o form ă a răspunderii civile
delictuale, ce are ca temei obiectiv fapta ilicit ă cauzatoare de
prejudicii s ăvârșită de însăși persoana în sarcina c ăreia se na ște
obligația la repara ție, iar ca temei subiectiv, culpa acelei
persoane.
Răspunderea direct ă este o r ăspundere pentru fapta
proprie.
Răspunderea indirect ă este tot o form ă a răspunderii
civile delictuale ce are ca temei obiectiv fapta ilicit ă a
persoanelor pentru care cel îndatorat la repara țiune este obligat,
potrivit legii, s ă răspundă, sau acțiunea păgubitoare a lucrurilor
ori animalelor aflate în paza acestuia.
Răspunderea indirect ă este o r ăspundere pentru fapta
altuia sau, dup ă caz, pentru lucruri sau animale.
Ea intervine numai în situa țiile expres reglementate de
lege.
Cu excep ția răspunderii p ărinților și, respectiv, a
răspunderii institutorilor și artizanilor, r ăspunderea indirect ă
este o răspundere f ără culpă obiectivă.

Răspunderea civil ă delictual ă este reglementat ă în
art.998-1003 cod civil, care sintetizeaz ă un număr redus de
principii ce corespund tuturor cerin țelor de etic ă și echitate
socială, principiul r ăspunderii civile pent ru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementat ă în
art.998-999 cod civil, iar pr in art.1000-1002 cod civil se
instituie r ăspunderea unor categorii de persoane pentru
prejudiciile cauzate de lucruri ori animale, precum și
răspunderea proprietarului pentru prejudiciile produse prin vina
unor construc ții care-i apar țin.
Prin art.1003 cod ci vil se concretizeaz ă caracterul solidar
al persoanelor r ăspunzătoare.
Alături de dispozi țiile cuprinse în codul civil, în dreptul
nostru civil exist ă și alte norme juridice prin care se poate
angaja răspunderea civil ă delictual ă, respectiv în domeniul
aerian, domeniul energiei nucleare, contenciosului
administrativ, norme cu caracter special, care se aplic ă în mod
derogatoriu pentru aceste domenii.
Aceste texte de lege nu- și propun s ă descrie și să
enumere în mod concret fapt e ilicite ce pot atrage r ăspunderea
civilă, acest rol revenindu-i practicii și doctrinei judiciare.
Fapta ilicit ă care dă naștere raportului juridic de
răspundere poart ă denumirea de „delict civil” ceea ce face ca
răspunderea pentru aceast ă faptă să se mai numeasc ă și
răspundere civil ă delictuală.
Fapta ilicit ă cauzatoare de prejudiciu declan șează o
răspundere civil ă delictual ă al cărei conținut îl constituie
obligația civilă de reparare a pr ejudiciului cauzat.
Codul civil distinge între deli ctul civil, care este o fapt ă
ilicită săvârșită cu intenție (art.998) și cvasidelict, care este o
faptă săvârșită prin impruden ță sau neglijen ță (art.999).

În literatura noastr ă juridică mai veche s-a afirmat c ă
distincția dintre delict și cvasidelict este relativ ă la un element
psihic:
– delict, când exist ă intenție păgubitoare și
– cvasidelict, când paguba respectiv ă este corelativ ă
cu o impruden ță, o nebăgare de seam ă sau chiar o nepricepere a
agentului cu privire la limitele dreptului s ău obiectiv, ceea ce
din punct de vedere al elementului de imputabilitate, adic ă de
conștiință, corespunde mai mult cu o culp ă presupus ă decât cu
o culpă reală.
Deoarece consecin țele celor dou ă fapte ilicite sunt
aceleași, respectiv repararea integral ă a prejudiciului de c ătre
autorul faptei prejudiciabile aceast ă grupare este inutil ă.
În schimb, desemnarea r ăspunderii civile prin sintagma
răspundere delictual ă este deplin consacrat ă în terminologia
juridică.
Principiile și regulile r ăspunderii civile delictuale sunt
aplicabile în toate situa țiile în care unei pers oane i s-a cauzat un
prejudiciu printr-o fapt ă ilicită extracontractual ă.
Fapta ilicit ă extra-contractual ă este acea conduit ă prin
care se încalc ă obligația de a nu aduce atingere drepturilor și
intereselor legitime ale celorlalte persoane cât și neexecutarea
lato-sensu a obliga țiilor născute dintr-o fapt ă ilicită și dintr-un
act juridic unilateral.
Literatura și practica judiciar ă consider ă că răspunderea
civilă delictual ă este o sanc țiune civil ă care se aplic ă în cazul
săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, prin urmare
având un caracter reparator, f ără a fi în acela și timp o pedeaps ă.
Specificul pedepselor este caracterul lor strict personal,
prin care se urm ărește o restrângere sau interzicerea de drepturi
și prin care, uneori f ăptuitorul este obligat la anumite presta ții
(amenzi penale sau contraven ționale).
Ca urmare a acestui caracter, pedepsele, indiferent de
natura lor, nu pot fi aplicate și executate decât în timpul vie ții

celui care a s ăvârșit fapta cum este cazul atât la amend ă, cât și
la pedeapsa privativ ă de libertate, care nu se pot aplica și
executa decât în timpul vie ții condamnatului.
Spre deosebire de pedeaps ă, răspunderea civil ă delictuală
privită ca o sanc țiune civil ă, se aplic ă nu în considerarea
persoanei care a s ăvârșit fapta ilicit ă, ci în considerarea
patrimoniului s ău.
În caz de deces al f ăptuitorului, obliga ția de dezd ăunare
se va transmite mo ștenitorilor s ăi, ceea ce demonstreaz ă că
răspunderea delictual ă nu are caracterul unei pedepse (care nu
se poate transmite mo ștenitorilor celui care a cauzat prejudiciul
prin fapta ilicit ă).
Chiar dac ă răspunderea civil ă este o sanc țiune fără
caracter de pedeaps ă, nimic nu se opune ca aceast ă sancțiune
civilă să fie asociat ă cu o pedeaps ă.
Este cazul în care fapta ilicit ă este în acela și timp o
infracțiune sau o abatere administrativ ă, situație în care al ături
de pedeapsa penal ă prevăzută de lege sau de sanc țiunea
administrativ ă aplicată, făptuitorului i se va aplica și sancțiunea
civilă a obligării la plata desp ăgubirilor.
Chiar dac ă se aplică cele două sancțiuni, pedeapsa penal ă
și sancțiunea civil ă, acestea nu se confund ă, nu își pierd
individualitatea și nici nu î și modifică natura juridic ă.
Se poate observa c ă, deși unul din principiile
fundamentale ale r ăspunderii juridice este acela c ă fiecare este
răspunzător de propria lui fapt ă, necesități de ordin obiectiv,
deduse din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva
prejudiciilor pe care le-ar suferi f ără a avea vreo vin ă, au impus
extinderea r ăspunderii civile delictuale dincolo de limitele
faptei proprii.
Toate aceste r ăspunderi speciale, pentru a atrage
recuperarea prejudiciu lui este necesar s ă îndeplineasc ă pe lângă
condițiile generale ale r ăspunderii civile delictuale și unele
condiții speciale.

Această grupare a condi țiilor speciale pe structura
condițiilor generale are drept rezultat o adaptare a condi țiilor
generale la specificul fiec ărui fel de r ăspundere precum și o
completare a condi țiilor specifice, care singure nu ar fi
suficiente s ă angajeze r ăspunderea în cazurile specifice.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale:
1. Notiunea și felurile r ăspunderii civile delictuale;
2. Precizarea cazurilor în care r ăspunderea civil ă
delictuală este o răspundere direct ă sau indirect ă;
3. Principiile și regulile care opereaz ă în domeniul
răspunderii civile delictuale;
4. Delictul și cvasidelictul. No țiunea și împrejur ările
avute în vedere de legiuito r în care a cestea se produc și care
sunt efectele producerii lor.

Test de autoevaluare – Cursul 4

207. În cazul r ăspunderii civile delic tuale, se acoper ă:
a) atât paguba efectiv ă, cât și câștigul nerealizat, numai
dacă acestea au fost previzibile;
b) numai prejudiciul previzibil;
c)
și prejudiciul imprevizibil.
Răspuns: c)

208. Atrage aplicarea regulilor r ăspunderii civile delictuale:
a) când una dintre p ărțile unui contract, nemul țumită că
cealaltă parte contractant ă nu-și îndepline ște
obligațiile asumate prin contract, o love ște pe aceasta
cauzându-i o v ătămare corporal ă;
b) reziliază contractul din proprie ini țiativă fără să-l
înștiințeze pe cocontractant;

c) refuză să regularizeze cu partenerul obliga țiile
asumate de fiecare în parte.
Răspuns: a)

209. În materia r ăspunderii civile delictuale, este supus ă
reparațiunii:
a) numai prejudiciul previzibil;
b) și prejudiciul moral;
c) și prejudiciul eventual.
Răspuns: b)

210. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat
răspunderea civil ă delictual ă, este beneficiara unei
asigurări de persoane, atunc i pentru prejudiciul
suferit de victim ă:
a) se poate cumula suma primit ă de victim ă de la
asigurator cu desp ăgubirea datorat ă de autorul prejudiciului;
b) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la
acoperirea diferen ței dintre indemniza ția de asigurare și
prejudiciu;
c) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo
despăgubire, când și el are calitatea de asigurat.
Răspuns: a)

CURSUL 5
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

Obiectivele cursului:
– arătarea și definirea condi țiilor care conduc la angajarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

– definirea și exemplificare no țiunii de prejudiciu și
modurile de repara rea ale acestuia;
– definirea și exemplificarea de fapt ă ilicită;
– definirea și exemplificarea raportului de cauzalitate între
fapta ilicit ă și prejudiciu;
– definirea și exemplificare no țiunii de vinov ăție a
făptuitorului precum și cea a capacit ății juridice a acestuia.

Cuvinte cheie: prejudiciu, fapt ă ilicită, faptă proprie,
raport de cauzalitate, vinov ăție, capacitate juridic ă, repararea
prejudiciului, fapt ă păgubitoare, culp ă, victimă, despăgubiri.

Notițe curs – Cursul 5

Răspunderea pentru fapta proprie

Răspunderea civil ă delictual ă pentru fapta proprie este
reglementat ă în art. 998-999 Cod civil.
Pentru a se putea angaja r ăspunderea civil ă delictuală este
necesară întrunirea cumulativ ă a următoarelor condi ții:
– existen ța unui prejudiciu;
– existen ța unei fapte ilicite;
– existen ța unui raport de cauzalitate între fapta ilicit ă
și prejudiciu;
– existen ța vinovăției celui care a cauzat prejudiciul;
– existen ța capacității delictuale a celui ce a s ăvârșit
fapta ilicit ă.
Răspunderea pentru fapta proprie este o r ăspunderea
directă, specie a r ăspunderii civile delictuale ce implic ă
obligarea la repararea prejudiciului, a îns ăși persoanei care a
săvârșit fapta păgubitoare.
Răspunderea pentru fapta propri e, constituie domeniul
principal al r ăspunderii fondate pe culpa f ăptuitorului, culpa
însă nu se prezum ă, ci trebuie dovedit ă de către victim ă.

Fiind o răspundere subiectiv ă, bazată pe culpă, persoana
fizică poate deveni subiect pasi v al acesteia numai dac ă posedă
(efectiv sau prezumat de lege) însu șirile psihice intelective și
volitive care s ă-i permită să prevadă urmările faptei sale și să
aleagă între o conduit ă conformă cu cerințele disciplinei sociale
și una potrivnic ă acestor cerin țe.
Devine subiect al acestei r ăspunderi numai acela care
acționează cu discern ământ în momentul s ăvârșirii faptei
păgubitoare.
Cel lipsit total de discern ământ nu poate fi ținut
responsabil de fapta sa proprie, în aceast ă situație găsindu-se:
minorul sub 14 ani, alienatul și debilul mintal, precum și acela
care, din alte cauze, este lipsit, permanent sau temporar de discernământ.
Lipsa par țială a discern ământului este irelevant ă sub
aspectul r ă
spunderii civile, legea pr ezumându-l responsabil pe
acela care ac ționează cu discern ământ diminuat.
Prejuduciul este un element esen țial al răspunderii
delictuale ce const ă în efectul negativ suferit de o anumit ă
persoană ca urmare a faptei ilicite s ăvârșită de o altă persoană
sau ca urmare a ac țiunii unui animal sau lucru aflat în paza
juridică.
Prin prejudiciu nu trebuie în țeles numai înc ălcarea unui
drept subiect ci și pierderea suferit ă ca urmare a înc ălcării unui
simplu interes ce nu alc ătuiește conținutul unui drept subiectiv.
Ex. plata unor desp ăgubiri pentru între ținerea pe care
victima unui accident o presta în fapt (f ără a avea obliga ția
legală) copiilor so țului său proveni ți dintr-o alt ă căsătorie sau
acordarea unor desp ăgubiri concubinei și copilului acesteia
dacă fuseseră întreținuți în fapt de victim ă.
În cazul acestor exemple este necesar a se dovedi o
anumită permanen ță care să justifice presupunerea c ă ar fi
continuat și pe viitor acordarea unei astfel de între țineri.
Prejudiciul patrimonial și prejudiciul moral

În principiu desp ăgubirea care se acord ă în cadrul
răspunderii delictuale este întotdeauna patrimonial ă indiferent
dacă această despăgubire const ă într-o reparare în natur ă a
pagubei sau în echivalentul b ănesc al acestei pagube.
Această despăgubire patrimonial ă este întotdeauna
susceptibil ă de evaluare b ănească, poate fi apreciat ă în bani.
Discuții s-au ivit în situa ția în care prejudiciul nu este
susceptibil de o astfel de evaluare b ănească – așa numitul
prejudiciu moral (nepatrimonial).
Ex. atingerea adus ă onoarei și demnității unei persoane,
suferința de ordin afectiv determinat ă de pierderea unei
persoane apropiate, suferin ța de ordin fizic provocat ă de o
accidentare.
În dreptul nostru, problema admisibilit ății despăgubirilor
materiale pentru acoperirea unui prejudiciu moral a cunoscut o evoluție aparte determinat ă de schimb ările istorice.
Până la instaurarea totalitarismului, repararea
prejudiciului moral a fost admis ă fără rezerve de doctrina și
jurispruden ța de drept civil invocându- se argumente de text
legal și în primul rând dispozi țiile art. 998 și 999 C.civil care
folosesc termenul de prejudiciu f ără a distinge între cel
patrimonial și cel moral.
După anul 1952, printr-o decizi e a Tribunalului Suprem
s-a decis c ă „nu se pot acorda desp ăgubiri pentru prejudicii de
ordin moral”, invocându-se imposibilitatea transform ării în
bani a suferin ței morale ori specularea unui prejudiciu moral,
ca mijloc de îmbog ățire
Astăzi, această problemă nu mai poate constitui obiect de
controverse, legisla ția recent adoptat ă consacrând expres o
astfel de posibilitate.
Ex. – Legea nr.554/2004 dispune c ă în cazul anul ării
actului administrativ sau recunoa șterea dreptului înc ălcat,
instanța va hot ărî și asupra daunelor materiale și morale
solicitate.

– Legea 11/1991 privind concuren ța neloial ă (art.9)
menționează expres daunele morale pentru care se poate
introduce ac țiune în justi ție.
1. Condiții cerute pentru repa rarea prejudiciului
a) prejudiciu cert – atât în privin ța existen ței cât și a
posibilității de evaluare. Este cert și un prejudiciu viitor,
susceptibil de evaluare și sigur că se va produce în viitor (ex.
despăgubirile pentru sc ăderea ori pierderea capacit ății de
muncă a unei persoane).
b) prejudiciul s ă nu fi fost înc ă reparat – de obicei, cel
care a săvârșit fapta trebuie s ă acopere prejudiciile. Sunt îns ă
situații când altcineva decât autorul pl ătește aceste desp ăgubiri:
– victima prime ște pensie de la asigur ările sociale;
– victima prime ște pensie de la societatea de asigurare;
– victima prime ște pensie de la o ter ță persoană ce nu are
această obligație.
În cazul pensiei de asigur ări sociale, se va putea intenta
acțiune în r ăspundere delictual ă numai pentru diferen ța de
prejudiciu.
În privin ța despăgubirilor acordate de o societate de
asigurare, în baza unei asigur ări personale, se va cumula
această despăgubire cu pensia de asigur ări sociale și, eventual,
despăgubirile acordate în r ăspunderea delictual ă.
În a treia situa ție, victima, primind desp ăgubiri de la o
terță persoană neobligat ă nu mai poate ac ționa în răspundere
delictuală pe autorul, prejudiciul s ău fiind acoperit în
întregime.
În cazul unui ajutor benevol de la prieteni sau cunoscu ți,
obligația autorului subzist ă în acoperirea într egului prejudiciu.
2. Repararea prejudiciului Victima are la îndemân ă acțiunea în justi ție pentru
despăgubiri. Aceast ă acțiune nu mai este posibil ă dacă părțile
s-au înțeles asupra întinderii desp ăgubirilor și a modalit ăților
de reparare.

Repararea prejudiciului prin ac țiune în justi ție este supus ă
unor principii și anume:
– repararea integral ă a prejudiciului (damnum emergens si
lucrum cessans). Nu se are în vedere nici starea material ă a
părților și nici gravitatea vinov ăției cu excep ția situației unor
culpe concurente;
– repararea în natur ă și/sau echivalent. În principiu –
repararea se face în natur ă iar numai atunci când nu este posibil
se face prin echivalent.
Repararea prin echivalent se poate face fie prin acordarea
unei sume globale fie prin stabilirea unor presta ții periodice
succesive cu caracter viager sau temporar.
Dacă după acordarea desp ăgubirilor, se face dovada unor
noi prejudicii ap ărute ulterior se pot ob ține desp ăgubiri
suplimentare f ără a se putea invoca autor itatea de lucru judecat.
În privința reparării prin echivalent, momentul în care se
apreciază cuantumul prejudiciu lui este cel al pronun țării
hotărârii și nu data producerii.
Pentru o deplin ă reparare prin echivalent, victima poate
solicita și plata dobânzii legale pân ă în momentul achit ării
integrale.
În situația vătămării sănătății, dacă aceasta nu a avut
consecințe de durat ă se iau în considerare cheltuielile de
îngrijire medical ă și diferența de retribu ție acordându-se de
regulă o sumă globală.
Dacă vătămarea sănătății a avut drept consecin ță
pierderea sau diminuarea capacit ății de munc ă, repararea prin
echivalent se face sub forma unor presta ții periodice care pot fi
majorate sau mic șorate atunci când intervin modific ări în starea
sănătății, putându-se ajunge chiar la sistarea pl ății pentru viitor.
Împrejurarea c ă victima este minor ă nu exonereaz ă pe
autor de obliga ția de a acorda desp ăgubiri.
Dacă, prin fapta ilicit ă s-a cauzat moartea unei persoane,
un prim aspect este acela al acord ării despăgubirilor legate de

plata cheltuielilor medicale și a celor de înmormântare. Dup ă
1990 se acord ă nu numai cheltuieli cu înmormântarea efectiv ă
ci și cele ocazionate de ceremoniile cre știnești ulterioare.
În privința persoanelor apropiate decedatului, dac ă aceștia
au dreptul la pensie de urma ș trebuie să se adreseze asigur ărilor
sociale și apoi împotriva vinovatului pentru recuperarea
eventualei diferen țe neacoperite a prejudiciului.
Dacă persoana respectiv ă primea efectiv între ținere de la
victimă potrivit Codului Familiei, este îndrept ățită să ceară
același lucru de la cel vinovat, o astfel de cerere putând
formula și cel care nu primea efectiv între ținere dar era
îndreptățit.
Dacă existau persoane ce primeau între ținere deși nu erau
îndreptățite și aceasta avea caracter de stabilitate, se va
continua acordarea de c ătre persoana vinovat ă a acestei
întrețineri.
Dat fiind faptul c ă această întreținere are caracter de
despăgubire, nu se ține seama de posibilit ățile materiale ale
celor obliga ți.
Referitor la durata în timp a presta ției de între ținere
aceasta se acord ă până la majorat sau la împlinirea vârstei de
25 ani dac ă își continuă studiile.
Întotdeauna, plata între ținerii începe de la momentul
producerii faptei.
3. Fapta ilicit ă
Deși, potrivit art.998 c.civil se men ționează instituirea
răspunderii pentru „orice fapt ă care cauzeaz ă altuia prejudiciu”,
atât literatura cât și practica au apreciat c ă este necesar ă o faptă
ilicită. Mențiuni exprese în acest sens întâlnim în Decr.31/1954
– art.35 al.final și Decr.32/1954 – art.25 al.final.
Definiție: Orice fapt ă prin care, înc ălcându-se normele
dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv
aparținând unei persoane, este fapt ă ilicită.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei, se ține seama nu
numai de înc ălcarea unor norme juridice ci și a unor norme de
conviețuire social ă în măsura în care reprezint ă o continuare a
prevederilor legale în plan social.
Nu are relevan ță juridică, atitudinea subiectiv ă a
persoanei fa ță de fapta sa sau de urm ările acesteia în sensul de
a fi acționat cu inten ție sau numai din neglijen ță, important
fiind numai s ăvârșirea acelei fapte.
Există însă, cel puțin două excepții de la cele ar ătate mai
sus:
– săvârșirea unei fapte cauzatoare de prejudicii sub
imperiul for ței majore;
– comiterea faptei de c ătre o persoan ă lipsită de
discernământ.
În privința faptei ilicite mai trebuie men ționat faptul c ă se
are în vedere nu numai ac țiunea (fapta comisiv ă) ci și
omisiunea, inac țiunea ilicit ă, neîndeplinirea unei activit ăți sau
neluarea unor m ăsuri atunci când aceast ă acțiune trebuia
întreprins ă de o anumit ă persoană.
Cauze care înl ătură caracterul ilicit al faptei
a) Legitima ap ărare – întrucât codul civil nu d ă o definiție
a legitimei ap ărări se apeleaz ă la dispozi țiile penale care cer
întrunirea mai multor condi ții:
– atac material, direct, injust; – atacul s ă fie îndreptat împotriva unei persoane sau a
drepturilor acesteia sau a unui interes colectiv;
– atacul să pună în pericol persoana sau drepturile acesteia
sau interesul colectiv;
– apărarea să fie propor țională cu gravitatea pericolului și
cu împrejur ările în care s-a produs atacul.
b) starea de necesitate – definit ă tot de codul penal
(art.45) const ă în săvârșirea faptei pentru a salva de la un
pericol iminent, via ța, integritatea corporal ă sau sănătatea sa, a

altuia sau un bun important al s ău ori al altuia sau un interes
colectiv.
Nu va fi stare de necesitate dac ă persoana ce s ăvârșește
fapta își dă seama că pricinuie ște urmări vădit mai grave decât
acelea care s-ar fi produs dac ă pericolul nu era înl ăturat.
c) îndeplinirea unei activit ăți impuse ori permise de lege
ori a ordinului superiorului , dat cu respectarea legii;
d) consim țământul victimei – dac ă aceasta a fost de acord
încă înainte de producerea faptei ca autorul s ă acționeze într-un
anumit mod de și exista posibilitatea cauz ării unei pagube.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicit ă și prejudiciu
Pentru instituirea r ăspunderii unei persoane, este necesar
ca între fapt ă și prejudiciu s ă fie un raport de cauzalitate în
sensul că acea fapt ă a cauzat un anume prejudiciu.
Codul civil este transant în acest sens prin dispozi țiile
art.998 – fapta omului „… care cauzeaz ă altuia prejudiciu” și
art.999 – r ăspundere angajat ă nu numai pentru „… prejudiciul
cauzat prin fapta sa…” dar și acela „… cauzat prin neglijen ța
sau impruden ța sa”.
În privin ța acestui raport de cauzalitate, practica
judecătorească acceptă premisa coexisten ței dintre cauz ă și
condiții cuprinzând în no țiunea „raport de cauzalitate” nu
numai faptele ce constituie cauza necesar ă dar și condițiile
cauzale definite ca acele fapte ilicite care au f ăcut posibil ă, au
favorizat ac țiunea cauzal ă.
Vinovăția celui care a cauzat prejudiciul
Pentru angajarea r ăspunderii civile, es te necesar ca fapta
săvârșită să fie imputabil ă autorului adic ă acesta să f i a v u t o
vină atunci când a s ăvârșit-o.
Aceasta este în strâns ă legătură cu latura subiectiv ă a
faptei, cu atitudinea pe care autorul o are fa ță de fapta sa și
urmările acesteia.

Aceleași două texte din codul civil (art.998 și art.999)
prevăd răspunderea celui a c ărui „greșeală” ori a c ărui
„neglijență” sau „impruden ță” a ocazionat prejudiciul.
Vinovăția reprezint ă atitudinea psihic ă pe care autorul a
avut-o în momentul s ăvârșirii faptei.
Răspunderea civil ă presupune s ăvârșirea faptei cu
vinovăție iar lipsa acesteia ănlătură răspunderea.
Formele vinov ăției – este necesar ă, din nou, raportarea la
dreptul penal care precede 2 forme: inten ția și culpa, iar
intenția poate fi:
– direct ă – când autorul prevede și urmărește
producerea rezultatului și
– indirect ă – când autorul prevede rezultatul faptei și
deși nu-l urm ărește, accept ă posibilitatea producerii sale.
Culpa este, la rândul s ăi, de două feluri:
– impruden ța (ușurința) – când autorul prevede
rezultatul dar nu-l accept ă considerând c ă nu se va produce și,
– neglijen ța – când autorul nu prevede rezultatul faptei
deși trebuia și putea să-l prevadă.
În dreptul civil, spre deosebire de cel penal, r ăspunderea
civilă operează pentru cea mai u șoară culpă iar obliga ția de
reparare a prejudiciului este integral ă indiferent de gravitatea
vinovăției.
Criterii pentru stabilirea vinov ăției
Prezintă relevanță numai în situa ția culpei, înl ăturându-se
criteriul subiectiv acceptat în dreptul penal unde se porne ște de
la capacitatea efectiv ă a fiecărui subiect de a aprecia
semnifica ția propriilor sale fapte.
În dreptul civil, se adopt ă drept criteriu de apreciere a
culpei, criteriul obi ectiv completat cu unele elemente
subiective (locul, timpul, împrejur ările în care a fost s ăvârșită
fapta, calit ățile și pregătirea subiectului activ).
În apreciere, instan ța trebuie s ă adopte ca tip de referin ță
omul normal, avizat, prudent.

Capacitatea de discern ământ
Factorul intelectiv al vinov ăției comport ă atitudinea
psihică a persoanei de a în țelege semnifica ția faptei, de a
discerne între ceea ce este licit și ilicit.
În lipsa acestei atitudinii nu se poate vorbi de vinov ăție
chiar dacă fapta a fost s ăvârșită iar prejudiciul a fost produs.
Elemente specifice întâlnim în trei situa ții:
– minorii – prin lege se stabile ște o prezum ție legală
relativă de existen ță a discern ământului începând cu vârsta de
14 ani. În consecin ță, pentru antrenarea r ăspunderii civile
anterior acestei vârs te este necesar s ă se facă dovada c ă
minorul a ac ționat cu discern ământ.
– persoanele nepuse sub interdic ție care sufer ă de boli
psihice ce le afecteaz ă discernământul dac ă au peste 14 ani, se
prezumă discernământul, fiind necesar, pentru înl ăturarea
acestei prezum ții, să se facă dovada efectiv ă că, la momentul
săvârșirii faptei persoana nu a avut discern ământ.
– alineatul sau debilul mintal pus sub interdic ție –
răspunderea va fi angajat ă numai dac ă victima prejudiciului va
reuși să facă dovada, c ă la momentul comiterii faptei ilicite
prejudiciabile, interzisul a ac ționat cu discern ământ.
Împrejurări care înl ătură vinovăția – acele fapte și
împrejurări care au împiedicat sau anihilat libertatea de ac țiune
a individului fie restrângând sa u anihilând posibilitatea de
înțelegere a semnifica ției faptei și urmărilor sale fie anihilând
capacitatea de deliberare și decizie a subiectului, obligându-l
ca, împotriva voin ței sale să acționeze într-un anumit fel, de și,
intelectiv, urm ările erau previzibile.
Când se analizeaz ă astfel de împrejur ări se pleac ă de la
premisa c ă fapta omului a jucat un rol cauzal – fie singuri fie în
asociere cu un alt fapt sau eveniment exterior.
Dacă fapta autorului a fost singura cauz ă a prejudiciului,
prin aceste împrejur ări exoneratoare va trebui demonstrat ă lipsa

totală de vinov ăție întrucât în cazul r ăspunderii civile
răspunderea se angajeaz ă și pentru culpa cea mai u șoară.
Dacă, la producerea prejudiciului au concurat și faptele
altor persoane ori anumite evenimente exterioare aceasta poate conduce fie la excluderea total ă fie numai la diminuarea
vinovăției autorului. În acest caz, r ăspunderea va fi solidar ă.
În literatura juridic ă și practica judec ătorească sunt
reținute drept împrejur ări principale ce înl ătură vinovăția: fapta
victimei îns ăși; fapta unui ter ț pentru care autorul nu e ținut a
răspunde; cazul fortuit; cazul de for ță majoră.
Făcând o paralel ă între răspunderea penal ă și cea civil ă,
se contat ă că nu exist ă o identitate perfect ă a celor dou ă
instituții, sfera vinov ăției civile fiind mai larg ă decât cea a
vinovăț
iei penale înglobând atât cazurile de vinov ăție penală
dar putând re ține vinov ăția autorului chiar dac ă aceasta este
numai civil ă fără a se suprapune cu cea penal ă.
Această diferențiere prezint ă consecin țe teoretice și
practice deosebite:
– instanța penală poate obliga la desp ăgubiri civile chiar
când prenun ță achitarea întrucât fapta nu prezint ă pericolul
social al unei infrac țiuni ori pentru c ă lipsește unul din
elementele constitutive ale infrac țiunii;
– autoritatea de lucru judecat a penalului asupra civilului
se întinde numai pân ă la limita sferei vinov ăției penale
putându-se re ține o vinov ăție civilă fără a se putea invoca
această autoritate întrucât obiec tul procesului penal l-a
constituit numai stabilirea vinov ăției penale și nu a vinov ăției
în general.
Proba răspunderii civile pentru fapta proprie
Sarcina probei revine victimei prejudiciului ea fiind cea
care reclam ă ceva în fa ța justiției (art.1109 c.civ il). Ea trebuie
să dovedeasc ă prejudiciul, fapta ilicit ă, raportul de cauzalitate
între faptă și prejudiciu și vinovăția.

Fiind vorba de dovedirea unor fapte juridice, este
admisibil orice mijloc de prob ă inclusiv martori.
Mai dificil ă este dovedirea vinov ăției, atât fiind caracterul
subiectiv, intern, al acestu i element, dovada sa direct ă fiind
uneori imposibil ă.
Se pot dovedi numai elem ente exterioare de
comportament.
Aspecte specifice privind r ăspunderea pentru fapta ilicit ă
în cazul persoanelor juridice.
Și răspunderea acestei categorii de persoane poate fi
contractual ă sau delictual ă, iar aceasta din urm ă poate fi pentru
fapta proprie, pentru fapta altuia (în calitate de comitent sau
răspunderea pentru prejudiciile cauzat e de lucrurile, edificiile
ori animalele ce-i apar țin).
Răspunderea pentru fapta proprie va fi angajat ă atunci
când organele persoanei juridice, cu prilejul exercit ării funcției
ce le revin, au s ăvârșit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
Dacă fapta nu a fost s ăvârșită de organele persoanei
juridice ci de c ătre un reprezentant al acesteia cu prilejul
exercitării atributelor ce i-au fost încredin țate, răspunderea va fi
nu pentru fapta proprie ci o r ăspundere pentru fapta altuia.
La rândul lor, persoana sa u persoanele fizice ce intr ă în
componen ța organelor persoanei juridice nu sunt scutite de
răspundere. Ele r ăspund propriu atât fa ță de persoana juridic ă
cât și față de victima prejudiciului.
O primă consecin ță constă în aceea c ă victima poate, la
alegere, s ă cheme în judecat ă fie persoana juridic ă în solidar cu
persoanele fizice ce au ac ționat ca organe ale acesteia fie numai
acele persoane fizice.
Altă consecin ță rezultă din faptul c ă persoana juridic ă
plătind despăgubirile are dreptul la ac țiune în regr es împotriva
persoanelor fizice din componen ța organelor de conducere.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale

1. Reglementarea r ăspunderii pentru fapta proprie;
2. Condi ții necesare angaj ării răspunderii civile
delictuale. Definirea condi țiilor;
3. Prejudiciul. Definire, exemplificare, moduri de
repararea prejudiciului;
4. Fapta ilicit ă. Definire, exemplificare;
5. Raportul de cauzalitate. Definire și exemplificare;
6. Vinovăția. Noțiunea și formele vinov ăției; Capacitatea
juridică a făptuitorului; Proba r ăspunderii civile pentru fapta
proprie.

Test autoevaluare – Cursul 5

1. Pentru a se angaja r ăspunderea civil ă delictual ă sunt
necesare urm ătoarele condi ții:
a. existen ța unei persoane capab ile juridic care s ă comită
o faptă ilicită prejudiciabil ă și o persoan ă prejudiciat ă;
b. existen ța unei prevederi legale prin care s ă poată fi
antrenată răspunderea civil ă delictuală pentru fapta proprie;
c. existen ța unei conven ții între părți pentru a fi angajat ă
răspunderea juridic ă civilă a celui care a comis o fapt ă ilicită și
un prejudiciu;
d. existen ța unui prejudiciu, a faptei ilicite, a unui raport
de cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu, existen ța
vinovăției și a capacit ății celui care a cauzat prejudiciul.
Răspuns: d

2. Prejudiciul este:

a. un element esen țial al răspunderii civile delictuale ce
constă într-un efect negativ suferit de o anumit ă persoană
printr-o fapt ă ilicită;
b. paguba legal stabilit ă printr-o hot ărâre judec ătorească
în sarcina unei sau unor persoane determinate;
c. plata efectuat ă de către debitor creditorului ca urmare a
unei conven ții legale stabilite între cei doi;
d. încălcarea unui drept subiectiv apar ținând unei
persoane majore.
Răspuns: a

3. Pentru repararea prejudiciul ui se cer a fi îndeplinite
următoarele condi ții:
a. prejudiciul s ă fie corect determinat prin conven ția
părților, prin lege sau prin hot ărâre judec ătorească;
b. prejudiciul s ă fie cert și să nu fi fost înc ă reparat;
c. stabilirea cu certitudine a întinderii și modalităților de
reparare a prejudiciului;
d. cel păgubit să fie într-o stare economic ă precară din
cauza producerii prejudiciului.
Răspuns: b

4. Dacă victima unei fapte ilicite, pentru care s-a angajat
răspunderea civil ă delictual ă, este beneficiara unei
asigurări de persoane, atunci pent ru prejudiciul suferit de
victimă:
d) se poate cumula suma primit ă de victim ă de la
asigurător cu desp ăgubirea datorat ă de autorul prejudiciului;
e) autorul prejudiciului poate fi obligat numai la
acoperirea diferen ței dintre indemniza ția de asigurare și
prejudiciu;
f) autorul faptei ilicite nu mai poate fi obligat la vreo
despăgubire, când și el are calitatea de asigurat.
Răspuns: a

CURSUL 6
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI
PERSOANE

Obiectivele cursului:
– definirea institu ției răspunderii juridice de lictuale pentru
fapta altei persoane ca o r ăspundere indirect ă;
– precizarea persoanelor care r ăspunde indirect pentru
faptele păgubitoare comise de cei pent ru care sunt responsabili;
– precizarea r ăspunderii p ărinților pentru faptele
prejudiciabile ale copiilor lor minori;
– precizarea r ăspunderii institutorilor și meșteșugarilor
pentru faptele elevilor și ucenicilor afla ți în supravegherea lor
juridică;
– precizarea r ăspunderii comiten ților pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii s ăvârșite de prepu șii lor.

Cuvinte cheie: răspundere indirect ă, comitent, prepus,
elev, ucenic, copii minori, artizani, p ărinți, ocrotire
părintească.

Notițe curs – Cursul 6

Răspunderea pentru fapta altei persoane
I. Noțiuni introductive
R
ăspunderea pentru fapta altuia este o r ăspundere
indirectă parte a răspunderii civile delictuale, care derog ă de la
dreptul comun în materie și care se înf ățișează sub forma
prezumțiilor de r ăspundere stabilite de le ge în sarcina unor

persoane care au calitatea de p ărinți, institutori, artizani sau
comitenți, pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
săvârșite de alte persoane, copii, elevi, ucenici sau prepu și ,
aflate în supravegherea, îndrumarea sau la dispozi ția lor.
Cei prezuma ți de lege responsabili pentru faptele altora
sunt desemna ți și prin termenul de „partea sau persoana,
civilmente responsabil ă”.
Această expresie este utilizat ă cu precădere în situa țiile în
care acțiunea în responsabilitate civil ă este promovat ă în cadrul
procesului penal, fiind menit ă să sublinieze odat ă mai mult c ă
numai în domeniul dreptului civil este posibil ă și admisibil ă
tragerea la r ăspundere a unei persoane pentru fapte s ăvârșite de
alte persoane.
Legea reglementeaz ă trei asemenea posibilit ăți de
răspundere pentru fapta altei persoane și anume:
– răspunderea p ărinților pentru pagubele pricinuite prin
faptele copiilor lor minori;
– răspunderea institutorilor și artizanilor pentru faptele
păgubitoare ale elevilor și ucenicilor;
– răspunderea comiten ților pentru faptele p ăgubitoare ale
prepușilor lor.
În primele dou ă posibilități răspunderea pentru fa pta altuia are
caracter subiectiv, fondându-se pe o prezum ție de culp ă, iar în
ultima ipotez ă ea are caracter obiect iv, fondându-se pe o
prezumție de cauzalitate ceea ce de fapt luate împreun ă conduc
spre acela și rezultat al obliga ției de reparare a prejudiciului.
II. Răspunderea p ărinților pentru faptele ilicite
păgubitoare ale copiilor lor minori.
În cadrul acestei forme de r ăspundere pentru fapta altuia
fondată pe o prezum ție de culp ă (a părinților în supravegherea
copiilor minori care locuiesc împreun ă cu ei) și totodată de
cauzalitate (între conduita p ărinților și conduita copiilor lor).
Culpa se concretizeaz ă aici într-o stare psihic ă ce a
determinat lipsa de supraveghere și îmbracă forma neglijen ței,

impruden ței ori a inten ției malițioase în îndeplinirea de c ătre
părinți a îndatoririlor privind educarea copiilor.
Lipsa de supraveghere și de educa ție constituie înc ălcări
ale îndatoririlor p ărintești și, totodată, factori de cauzare (cauze
concurente) ale faptei p ăgubitoare s ăvârșite de minor și a
prejudiciului provocat prin acea fapt ă.
Ambii părinți răspund pentru faptele p ăgubitoare ale
copiilor lor minori r ăspunderea lor fiind solidar ă.
Legea se refer ă la părinții din căsătorie, dar au fost
asimilați acestora și părinții din afara c ăsătoriei, indiferent dac ă
filiația față de ei a fost stabilit ă prin recunoa ștere sau prin
hotărâre judec ătorească, precum și înfietorii, f ără a se distinge
după cum înfierea este cu efecte de pline sau cu efecte restrânse.
Prezumția legală de culpă care apas ă asupra părinților, fie
ei din căsătorie, din afara c ăsătoriei sau înfiet ori, nu poate fi
extinsă prin analogie și asupra altor persoane care, f ără a avea
calitatea de p ărinți, sunt ținuți de îndatoriri asem ănătoare
îndatoririlor p ărintești față de persoanele car e au nevoie de
ocrotire cum sunt tutorii.
Această prezumție nu cade nici în sarcina rudelor sau
altor persoane, ori a institu țiilor de ocrotire, c ărora minorul le-a
fost încredin țat pentru motive temeinice cu ocazia divor țului
părinților lui, și nici în sarcina persoanelor sau institu țiilor de
ocrotire c ărora minorii le-au fost date, în condi țiile legii, cu
încuviințarea părinților sau tutorelui, în plasament familial.
În cazurile în care, prin efectul scind ării ocrotirii
părintești, exerci țiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor
părintești trec asupra unuia dintre p ărinți, acestuia singur îi
revine și paza copilului, iar prezum ția de răspundere, care este
de culpă și cauzalitate în acela și timp, apas ă exclusiv asupra
acestui părinte.
Asemenea cazuri sunt:

– ipotezele în care unul dintre p ărinți este mort, dec ăzut
din drepturile p ărintești, pus sub interdic ție sau, din orice
împrejurare, se afl ă în neputin ță de a-și manifesta voin ța;
– ipoteza divor țului când r ăspunderea revine integral
părintelui c ăruia i s-a încredin țat copilul spre cre ștere și
educare;
– ipoteza cop ilului din afara c ăsătoriei, pentru care
răspunde numai p ărintele față de care i-a fost stabilit ă filiația,
iar în cazul stabilirii filia ției s-a făcut față de ambii p ărinți,
numai aceluia c ăruia i s-a încredin țat copilul;
– ipoteza în care unul dintre p ărinți fiind declarat mort
prin hotărâre judec ătorească, celălalt se rec ăsătorește, dacă
hotărârea declarativ ă de moarte este ulterior anulat ă, răspunde
numai părintele căruia i-a fost încredin țat copilul;
– ipoteza înfierii, în care r ăspunderea trece de la p ărinții
firești la înfietori;
Legea stabile ște două condiții minimale pentru ca r ăspunderea
părinților să devină operantă și anume:
– copilul s ă fie minor la data s ăvârșirii faptei, deoarece
numai cât timp copilul este minor, p ărinții sunt îndatora ți să-i
dea educa ție și să-l supravegheze;
– copilul s ă locuiască împreună cu părinții; comunitatea
de locuin ță a copilului și părinților fiind o premis ă
indispensabil ă pentru ca ace știa din urm ă să poată exercita
supravegherea și să facă direct educa ție copilului.
În cazurile când, prin efectul scind ării ocrotirii p ărintești,
dreptul de a ține copilul revine exclusiv unuia din p ărinți,
condiția comunit ății de locuin ță fiind îndeplinit ă numai fa ță de
acesta, și răspunderea îi va reveni în întregime lui.
Condiția comunit ății de locuin ță nu este îndeplinit ă nici
față de părintele care se afl ă în executarea unei pedepse
privative de libertate sau în arest preventiv, pe toat ă durata
privațiunii de libertate și nici față de părintele disp ărut, pe

durata dispari ției, afară de situația în care dispari ția este opera
voinței acelui p ărinte.
Tot astfel, nu este îndeplinit ă această condiție nici în
cazul copilului care, datorit ă încheierii unui contract de munc ă,
are o locuin ță proprie, distinct ă de aceea a p ărinților.
Alte situa ții în care condi ția comunit ății de locuin ță nu
este îndeplinit ă sunt:
– ipoteza în care autoritatea tutelar ă încuviin țează ca
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani s ă aibă locuința în altă
localitate, în scopul des ăvârșirii studiilor sau a preg ătirii
profesionale,
– ipoteza p ărăsirii fortuite de c ătre minor a locuin ței
părintești și instalarea lui, în pofida opozi ției părinților și a
diligențelor depuse de ace știa în supraveghere, într-o alt ă
locuință (cum este cazul minorei care se mut ă în locuin ța
concubinului ei). Victima, sub condi ția ca atât minorul cât și părintele să aibă
discernământ, poate opta între ac țiunea în responsabilitate
pentru fapta proprie, îndreptându- se numai împotriva minorului
autor al faptei ilicite p ăgubitoare, ac țiunea în responsabilitate
pentru fapta altuia îndreptându-se împotriva p ărinților și o
acțiune în responsabilitate combinat ă, urmărind obligarea în
solidar a p ărinților și a copilului.
Părinții sunt ap ărați de răspundere dac ă probează că n-au
putut împiedica s ăvârșirea faptei p ăgubitoare.
În cazul în care minorul a s ăvârșit fapta ilicit ă împreună
cu alte persoane, iar p ărinții lui au fost obliga ți la repararea
integrală a prejudiciului, p ărinții se pot îndrepta împotriva
celorlalți coautori cu o ac țiune în regres și dovedind culpa
fiecăruia dintre ei, s ă obțină partea lor contributiv ă la repara ție,
corespunz ător gravității culpei dovedite.
III. Răspunderea institutorilor și artizanilor
(meșteșugarilor) pentru faptele p ăgubitoare ale elevilor și
ucenicilor

Reprezint ă tot o răspundere pentru fa pta altuia, fondat ă pe
o prezum ție legală de culpă a institutorilor și artizanilor în
supravegherea elevilor și ucenicilor, ce poate fi r ăsturnată prin
dovada contrar ă, a lipsei de culp ă de către cel ținut responsabil,
și totodată pe o prezum ție de cauzalitate, între îndeplinirea
prezumat defectuoas ă a obliga ției de supraveghere și fapta
păgubitoare s ăvârșită de elev sau ucenic.
Aceste prezum ții apasă asupra persoanelor încadrate în
muncă la o institu ție sau o unitate productiv ă, comercial ă și
care în virtutea atribu țiilor de serviciu dau instruc țiuni și
asigură supravegherea elevilor sa u ucenicilor din acea unitate
cum sunt:
– cadrele didactice din înv ățământul general,
profesional, tehnic sau liceal;
– persoanele îns ărcinate cu supravegherea în coloniile de
vară, în taberele școlare, în institu țiile de reeducare moral ă ori
în institu țiile de ocrotire pentru copiii lipsi ți de ocrotire
părintească;
– maiștrii sau cei asimila ți lor sub aspectul îndrept ățirii
ce au de a îndruma practica în produc ție a celor ce se preg ătesc
pentru însu șirea unei meserii precum și al îndatoririi ce le
revine privind supravegherea acestora în timpul cât dureaz ă
pregătirea și instruirea practic ă.
De asemenea, prezum țiile apasă și asupra celor c ărora, lucrând
în cadrul unei organiza ții cooperatiste le revin asemenea sarcini
și îndatoriri, precum și meșteșugarilor cu ateliere particulare ce
angajează ucenici pentru instruire practic ă în atelierele lor.
Răspunderea institutorilor și artizanilor, spre deosebire de
răspunderea p ărinților pentru faptele p ăgubitoare ale copiilor
lor minori, nu este condi ționată de împrejurarea ca cel ținut
responsabil s ă aibă locuință comună cu acela pentru care este
chemat să răspundă.
În schimb, de și legea nu o cere expres, pentru angajarea
acestei răspunderi este necesar ca ele vul sau ucenicul autor al

faptei păgubitoare s ă fie minor, c ăci obligația de supraveghere
poate exista numai cu privire la minori.
Pentru interven ția răspunderii institutorilor și artizanilor
se cere îns ă condiția ca fapta p ăgubitoare a elevului sau
ucenicului s ă fi fost s ăvârșită p e t i m p u l c â t e l s e a f l a s u b
supravegherea acesteia.
Institutorii și artizanii nu r ăspund pentru pagubele
pricinuite de elevi sau ucenic i în timpul cât acestea din urm ă nu
se aflau, sau nu trebuiau s ă se afle sub supravegherea lor cum
ar fi situa țiile în care fapta ilicit ă este săvârșită în afara școlii
sau atelierului, într-o zi de s ărbătoare când programul de
instruire școlară și practică este întrerupt, în timpul vacan ței,
etc.
Răspunderea institutorilor și artizanilor nu opereaz ă în
cazul în care elevul și ucenicul se sustrage în timpul
desfășurării programului de instruire școlară sau practic ă de
sub supravegherea acestora, fugind de la școală, din atelier sau
din institutul de reeducare.
Institutorii și artizanii nu r ăspund nici pentru faptele
păgubitoare ale elevilor sau ucenicilor s ăvârșite pe când ace știa
absentau nemotivat de la programul stabilit.
IV. Răspunderea comiten ților pentru fapta
prepușilor
Această ipoteză de răspundere pentru fapta altuia d ă
expresie unei obliga ții legale de garan ție întemeiat ă pe ideea
riscului de activit ăți și nu pe aceea a riscului de profit și care
este condi ționată de împrejurarea ca prepusului s ă i se poat ă
imputa o culp ă în îndeplinirea func țiilor ce i-au fost în fapt
încredințate de comitent.
Răspunderea comitentului pe ntru fapta prepusului
comportă îndeplinirea urm ătoarelor cerin țe:
– cel pentru care se r ăspunde (prepusul) s ă se afle într-un
raport de prepu șenie cu cel care r ăspunde (comitentul);

– fapta p ăgubitoare s ă fi fost săvârșită de către prepus în
îndeplinirea func țiilor ce i-au fost încredin țate;
– prepusul s ă fi săvârșit această faptă din culpă.
Comitentul r ăspunde indiferent dac ă prepusul a s ăvârșit fapta
păgubitoare în exerci țiul normal al func țiilor sale sau abuzând
de aceste func ții când prepusul deviaz ă funcțiile de la scopul
pentru care i-au fost conferite, exercitându-le în folosul s ău nu
al comitentului, ori când î și depășește atribuțiile.
Astfel, comitentul este ținut răspunzător pentru pagubele
pricinuite de c ătre șoferul său care comite un accident de
circulație în timpul deplas ării cu autovehiculul ce i-a fost
încredințat pentru nevoile serviciului.
Răspunderea comitentului pe ntru fapta prepusului
intervine ori de câte ori func ția prepusului a procurat acestuia
prilejul de a s ăvârși fapta culpabil ă, precum și în toate cazurile
când prepusul a lucrat pentru îndeplinirea scopului în vederea
căruia i-au fost încredin țate funcțiile, chiar dac ă a acționat fără
să aibă instrucțiuni din partea comite ntului, ori împotriva
instrucțiunilor primite de la el sau nesocotind o prohibi ție
expresă a acestuia.
Comitentul r ăspunde îns ă numai pentru faptele
păgubitoare s ăvârșite de prepus în timpul serviciului.
El nu răspunde și pentru faptele p ăgubitoare s ăvârșite de
prepus în timpul s ău liber sau în perioada concediului de boal ă
sau de odihn ă.
De asemenea, comitentul nu r ăspunde nici pentru faptele
păgubitoare s ăvârșite de prepus care nu sunt obiectiv
imputabile acestuia din urm ă.
Victima poate pretinde obligarea comitentului la
despăgubiri numai dac ă dovedește că prepusul a ac ționat din
culpă.
Comitentul apare astfel, în raporturile cu victima, un
garant al consecin țelor patrimoniale nega tive suferite de
aceasta ca urmare a culpei prepusului.

Legiuitorul a creat aceast ă garanție legală exclusiv în
folosul victimei, pentru asigurarea cât mai eficient ă a protecției
juridice a intereselor sa le, recunoscând totodat ă victimei și
dreptul de a pretinde direct de la prepus, în condi țiile dreptului
comun, repararea prejudiciului încercat.
Atunci când fapta p ăgubitoare a fost s ăvârșită în comun
de către mai mul ți prepuși, victima se bucur ă de către
beneficiul solidarit ății, putând reclama repararea integral ă de la
oricare dintre ei.
Răspunderea comitentului este al ăturată celei a
prepusului fiind vorba de o r ăspundere, de o obliga ție „in
solidum”, adic ă, comitentul și prepusul, în temeiul a dou ă
obligații independente (cel dintâi în calitate de gerant, cel de al
doilea în calitate de autor al faptei ilicite) sunt ținuți să repare
integral prejudiciul suferit de victim ă, aceasta putându-se
îndrepta împotriva oric ăruia dintre ei, sau împotriva
amândurora.
Comitentul care a pl ătit victimei desp ăgubirea are un
drept de regres împotriva prepusului.
În cazul în care fapta p ăgubitoare a fost s ăvârșită de mai
mulți prepuși în comun, comitentul se poate întoarce, pentru
recuperarea pl ății făcute, împotriva tuturor acestora sau a
oricăruia dintre ei.
Această facultate se justific ă prin ideea c ă în raporturile
lui cu prepu șii, comitentul nu este un codebitor solidar al ături
de ei.
Plătind desp ăgubiri victimei, comite ntul s-a subrogat în
drepturile acesteia, iar prepu șii autori ai faptei ilicite r ămân
obligați solidar fa ță de el, întocmai cum erau obliga ți și față de
victimă.
Dreptul de regres al comite ntului împotriva prepusului
pentru recuperarea sumei pl ătite cu titlu de desp ăgubire
victimei se fondeaz ă pe ideea c ă în sarcina comitentului nu se

poate reține, în absen ța probei contrare, nici o culp ă în
prejudicierea victimei.
Dacă se face îns ă dovada c ă și comitentului îi este
imputată o faptă culpabil ă proprie, care a contribuit la
producerea prejudiciu lui, sarcina desp ăgubirii se repartizeaz ă,
potrivit regulilor culpei comune, între comitent și prepus,
proporțional cu gravitatea culpei fiec ăruia dintre ei.
În acest caz, comitentul care a pl ătit victimei întreaga
despăgubire se poate întoarce îm potriva prepusului numai
pentru partea din plat ă ce corespunde contribu ției acestuia la
cauzarea prejudiciului.
Comitentul î și pierde dreptul la regres în cazul în care
prepusul probeaz ă că a săvârșit fapta p ăgubitoare la ordinul
acestuia, precum și atunci când pl ătește întreaga desp ăgubire
fără să-l înștiințeze pe prepus, care, necunoscând aceast ă
împrejurare, pl ătește și el pentru a doua oar ă victimei
despăgubirea.
De astă dată însă comitentul are la îndemân ă o acțiune
împotriva victimei care, primind dou ă despăgubiri pentru un
singur prejudiciu, are obliga ția să restituie com itentului plata
nedatorată de la el.
În cazul în care prejudiciul încercat de angajator se
datorează culpei comune a prepu șilor săi și a prepu șilor altui
angajator, acesta din urm ă are obliga ția să plătească celui dintâi
numai diferen ța dintre valoarea prej udiciului integral și partea
din prejudiciul cauza t de prejudiciul p ăgubitului (angajator).

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale

1. Institu ției răspunderii juridice delictuale pentru fapta
altei persoane ca o r ăspundere indirect ă;
2. Persoanele care r ăspund indirect pentru faptele
păgubitoare comise de cei pentru care sunt responsabili;

3. Răspundea p ărinților pentru faptele prejudiciabile ale
copiilor lor minori;
4. Răspunderea institutorilor și meșteșugarilor pentru
faptele elevilor și ucenicilor afla ți în supravegherea lor juridic ă;
5. Răspunderea comiten ților pentru faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii s ăvârșite de prepu șii lor.

Test autoevaluare – Curs 6

211. Dacă mai mul ți prepuși ai unor comiten ți diferiți au
săvârșit împreun ă o faptă ilicită prejudiciabil ă:
a) victima poate s ă ceară oricăruia dintre prepu și să
acopere prejudiciul în totalitate;
b) victima poate chema pe comiten ții prepușilor să
acopere prejudiciul, comiten ții răspunzând, în acest
caz, solidar;
c) fiecare comitent r ăspunde ca garant fa ță
de victim ă
proporțional cu contribu ția prepusului s ău.
Răspuns: c)

212. În temeiul art. 1000 alin. 2 Cod civil, poate fi obligat la
repararea prejudiciului cauzat:
a) adoptatorul pentru faptele s ăvârșite de adoptatul
minor;
b) tutorele pentru faptele s ăvârșite de minorul pe care îl
are în tutel ă;
c) părintele pentru faptele copilului s ău, dar numai dac ă
filiația este din c ăsătorie.
Răspuns: a)

213. Răspunderea institutorului pe ntru fapta elevului în
temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil:

a) se fundamenteaz ă pe neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunz ătoare de c ătre institutor a îndatoririi de
supraveghere a elevului;
b) poate fi angajat ă și pentru prejudiciul suferit chiar de
elevul respectiv;
c) este o răspundere obiectiv ă.
Răspuns: a)

214. Pentru a fi declan șată răspunderea p ărinților pentru
fapta copiilor lor minori trebuie îndeplinite și
condițiile:
a) copilul s ă fie minor și să existe un raport de
cauzalitate între fapta ilicit ă și prejudiciu;
b) copilul să fi avut discern ământ în raport cu fapta
săvârșită la data săvârșirii ei;
c) copilul să aibă domiciliul sau locuin ța oriunde.
Răspuns: a)

215. Răspunderea institutorului pe ntru fapta elevului în
temeiul art. 1000 alin. 4 Cod civil:
a) se fundamenteaz ă pe neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunz ătoare de c ătre institutor a îndatoririi de
supraveghere a elevului;
b) poate fi angajat ă și pentru prejudiciul suferit chiar de
elevul respectiv;
c) este o răspundere obiectiv ă.
Răspuns: a)

CURSUL 7
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE
DE ANIMALE, LUCRURI, EDIFICII

Obiectivele cursului:

– stabilirea condi țiilor în care este antrenat ă răspunderea
civilă delictual ă pentru prejudiciile cauzate de lucruri
neînsuflețite, animale sau edificii;
– precizarea persoanelor și a calității acestora care sunt
ținute răspunzătoare de pagubele create de lucruri, animale sau
edificii;
– definirea și exemplificarea r ăspunderii civile delictuale
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale, sau edificii;

Cuvinte cheie: lucru neînsufle țit, animal, edificiu, ruin ă,
paznic, proprietar, parte civilmente responsabil ă, debitor,
codebitor, antreprenor, arhitect, prob ă, antrepriz ă.

Notițe curs – Cursul 7

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
animale, edificii

I. Răspunderea pentru lucrurile neînsufle țite

Reprezint ă o specie a r ăspunderii civile delictuale fondat ă
pe o prezum ție legală de cauzalitate în temeiul c ăreia cel
păgubit prin fapta unui lucru poate ob ține repararea
prejudiciului încercat de la cel ce de ține paza juridic ă a lucrului
respectiv, f ără să dovedeasc ă vreo culp ă a paznicului.
Răspunde în calitate de paznic (de ținător al pazei
juridice) persoana fizic ă sau juridic ă ce are lucrul în serviciul
său, putând exercita asupra lui o putere independent ă de
direcție și de control, care îi permite s ă ferească pe alții de
daunele ce ar putea fi produse de lucrul de sub paza sa.
O asemenea calitate are proprietarul, acesta r ămânând
paznic, r ăspunzător, chiar în privin ța lucrului pe care l-a
pierdut.
El înceteaz ă însă să fie obligat la paz ă dacă și-a
abandonat lucrul sau dac ă a consim țit ca lucrul s ău să intre în
stăpânirea altor persoane.
Statul este paznic al bunurilor ce-i apar țin, numai în
măsura în care aceste bunuri n- au fost repartizate în
administrare direct ă unor persoane juridice.
În caz contrar, r ăspunderea pentru lucrur ile proprietate de
stat revine persoanei (fizice sau juridice) titular ă a dreptului de
administrare direct ă, care de ține în temeiul acestui drept
puterea de control și direcție.
Tot astfel au calitatea de paznici și titularii drepturilor de
folosință, precum și titularii drepturilor reale principale care
dezmembreaz ă dreptul de proprietate:
– superficiarul, uzufructuarul, uzuarul, titularul dreptul
de abitație sau al unei servitu ți aparente.
De asemenea, sunt paznici și aceia care dobândesc în
temeiul unui act juridic un drept personal cu privire la lucru, adică detentorii precari ai lucrul ui cum ar fi depozitarul,
comodatarul, locatarul, etc.

Stabilirea r ăspunderii pentru lucrurile neînsufle țite
implică în mod necesar distinc ția între paza structurii și paza
utilizării lui, deoarece puterea de direc ție și control asupra
lucrului se poate scinda și trece, prin act juridic, numai în parte
asupra altei persoane decât proprietarul.
În acest caz edificator este exemplul când proprietarul
poate închiria temporar automobilul s ău altei persoane care în
caz de accident pe timpul cât autovehiculul este folosit de chiriaș, răspunde proprietarul dac ă accidentul s-a datorat unui
viciu al structurii ma șinii, chiria șul răspunzând dac ă accidentul
a avut drept cauz ă greșita utilizare a autovehiculului.
În cazul scind ării pazei juridice, proprietarul r ămâne
paznic al structurii lucrului și răspunde pentru prejudiciile
datorate acestei structuri.
De altfel, în toate cazurile proprietarul este prezumat c ă
deține puterea de direc ție și control asupra lucrului, cât ă vreme
acesta nu dovede ște că a transferat-o, prin efectele unui act
juridic, altei persoane.
Obligația lui de paz ă se prelunge ște în timp chiar dincolo
de momentul în care el înceteaz ă să mai fie proprietar, ca
urmare a transmiterii dreptului s ău de proprietate, pân ă în
momentul pred ării efective a lucrului c ă
tre dobânditor, c ăci
numai în acel moment trece asupra acestuia din urm ă puterea
de direcție și control.
Pe de alt ă parte, dobânditorul unui lucru poate deveni
paznic juridic al acelui lucru ch iar mai înainte de a fi dobândit
proprietatea lui, dac ă punerea sa în st ăpânirea lucrului s-a f ăcut
anterior acestei date.
Proprietarul înceteaz ă să mai fie paznic în privin ța
lucrului ce i-a fost furat f ără vina sa; prin efectul furtului,
proprietarul este lipsit de uzul, controlul și direcția lucrului,
aceste prerogative trecând în fapt asupra ho țului.
Tot astfel, prepusul care, ignorând leg ătura sa de
dependen ța față de comitent, folose ște în interes personal lucrul

ce i-a fost încredin țat, devine paznic și răspunde pentru
pagubele pricinuite de acel lucru.
Posesorul fie el legitim sau nelegitim, este prezumat
paznic, aceast ă calitate derivând nu numai dintr-un raport
juridic, ci și din starea de fapt a posesiei.
Răspunderea pentru lucrurile neînsufle țite este
condiționată de împrejurarea ca la producerea rezultatului
păgubitor să fi participat activ un lucru.
Participarea lucrului trebuie s ă îmbrace caracterul unei
fapte distincte și să aibă forță cauzală proprie.
Ca urmare, r ămân în afara domeniului de inciden ță al
acestei specii de r ăspundere faptele p ăgubitoare la producerea
cărora lucrurile îndeplinesc numai rolul de instrumente pasive
prin care se transmit efectele negative ale unor fapte omene ști
(ex. pistolul utilizat pentru uciderea unei persoane).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri are un
caracter obiectiv, ea stabilindu-se f ără considerare la
comportarea paznicului.
Răspunderea paznicul ui se justific ă nu prin conduita sa
culpabilă, ci prin existen ța unui raport de cauzalitate între
lucrul aflat sub paza sa și prejudiciul încercat de persoana
vătămată.
Pentru ca persoana p ăgubită să obțină despăgubirea, este
suficientă dovada c ă lucrul respectiv a participat la producerea
prejudiciului.
Participarea lucrului poate s ă aibă loc cu sau f ără contact
material, dar obligatoriu trebuie s ă fie activă, în sensul ca ea s ă
fie cauzal ă, să reprezinte cauza sau una dintre cauzele
generatoare ale prejudiciului.
Caracterul cauzal al particip ării lucrului se prezum ă de
vreme ce victima a f ăcut dovada c ă acel lucru a fost implicat
(direct sau indirect) în producerea prejudiciului.

Paznicul se poate exonera de r ăspundere înl ăturând
această prezumție, dacă dovedește caracterul necauzal al
participării lucrului.
Contraproba f ăcută de paznic are ca efect înl ăturarea
răspunderii pentru lucrur ile cauzatoare de prejudicii numai în
măsura în care demonstreaz ă că lucrul a participat la
producerea prejudiciului doar ca un instrument ce a prelungit
mâna omului și că, deci, omul și nu lucrul a cauzat prejudiciul.
Atât proba particip ării lucrului cât și contraproba
caracterului necauzal al acestei particip ări pot fi f ăcute prin
orice mijloace de dovad ă.
În cazul în care o ter ță persoană suferă un prejudiciu la
producerea c ăruia particip ă cauzal dou ă sau mai multe lucruri,
având paznici diferi ți, ca de exemplu, unul din pasagerii dintr-
un autobuz este accidentat grav ca urmare a ciocnirii acelui
autobuz cu un alt autovehicul, victima poate pretinde repara ție
integrală oricăruia dintre paznicii acelor lucruri.
La rândul lui, fiecare dintre paznici se poate exonera de
răspundere, r ămânând r ăspunzător numai cel ălalt sau ceilal ți
paznici, dac ă dovedește că lucrul s ău a fost implicat în
producerea prejudiciului prin fapta acestora din urm ă.
Pe de altă parte, paznicul care a pl ătit victimei întreaga
despăgubire se subrog ă în drepturile acesteia putând pretinde
celorlalți paznici partea lor contributiv ă la repara ție în
conformitate cu regulile aplicabile codebitorilor solidari.
Partea contributiv ă a fiecărui paznic la repararea
prejudiciului se stabile ște în raport cu importan ța particip ării
lucrului s ău la producerea acestuia.
Dacă nu se poate stabili în ce m ăsură participarea fiec ărui
lucru a determinat cauzal p ăgubirea victimei, paznicii tuturor
lucrurilor implicate în producerea prejudiciului vor contribui
egal la repararea lui.
Pentru anumite lucruri cu regim juridic special sunt
reglementate forme aparte de r ăspundere, și anume:

– răspunderea pentru aerona vele de tip clasic și pentru
cele supersonice;
– răspunderea pentru vehiculele cu pern ă de aer;
– răspunderea pentru cosmonave și alte obiecte lansate
în spațiul extraterestru (extra atmosferic);
– răspunderea pentru energia nuclear ă etc.
II. Răspunderea pentru fapta animalelor
Este o răspundere specific ă răspunderii delictuale având
un regim aproape identic, în privin ța condițiilor structurii,
fundamentului și cauzelor de exonerare, cu r ăspunderea pentru
lucrurile neînsufle țite.
Este ținut responsabil de prejud iciile cauzate de animale
paznicul acestora, adic ă acela care de ține puterea de folosire,
direcție și control asupra lor și pe care o exercit ă personal sau
prin prepusul lui, în mod independent.
Are calitate de paznic proprietarul animalului, precum și
persoana care a dobândit în mod licit, cu consim țământul
acesteia, o autoritate în privin ța animalului.
Este, de asemenea, paznic și persoana care a dobândit în
mod ilicit (prin furt sau uzurpare) puterea de folosire și control
asupra animalului.
Răspunderea proprietarulu i este alternativ ă cu
răspunderea persoanelor care se se rvesc de animal, acestea din
urmă răspund numai pe timpul cât animalul se afl ă în serviciul
lor, au deci o r ăspundere subsidiar ă, spre deosebire de
proprietar, a c ărui răspundere este general ă.
Sunt îndrept ățiți la repara ție toți aceia care au fost
păgubiți prin fapta unui animal, precum și succesorii lor în
drepturi.
Nu au beneficiul acestei îndrept ățiri paznicul p ăgubit el
însuși prin fapta animalului de sub paza sa și nici acela care,
participă la folosirea animalului cu consim țământul benevol și
dezinteresat al paznicului.

Răspunderea pentru fapta animalelor, prive ște toate
animalele care formeaz ă obiectul unui drep t de proprietate,
orice animal apropiat fiind, prin efectul apropierii susceptibil
de a fi supus unei paze.
Este irelevant sub acest aspect dac ă animalul se afl ă sub
pază sau a scăpat de sub paz ă, ori este l ăsat liber, nep ăzit (în
ultimul caz fiind vorba de animale din categoria celor care, potrivit obiceiului, sunt l ăsate să rătăcească liber, cum sunt
porumbeii și albinele).
Intervenția acestei r ăspunderi nu comport ă vreo distinc ție
între animale domestice și cele sălbatice ori între animalele
normale și cele vicioase.
Se răspunde deopotriv ă pentru animalele care tr ăiesc și se
înmulțesc pe lâng ă casa omului, ca și pentru acelea care se afl ă
în captivitate la circuri sau în gr ădini zoologice, pentru
porumbeii din porumb ării, iepurii de cas ă, albinele din stupi și
peștele din iaz.
Legea declar ă că animalele s ălbatice care su nt obiect de
vână
toare apar țin statului.
Se instituie cu privire la aceste animale, în sarcina
organizațiilor care gospod ăresc direct sau au în folosin ță
fonduri de vân ătoare, o r ăspundere special ă fondată pe o
prezumție legală relativă de culpă.
Domeniul de aplicare al acestei r ăspunderi speciale este
limitat la pagubele cauzate cultur ilor agricole pentru fapta
cerbilor și mistreților care tr ăiesc pe un fond de vân ătoare.
Răspunderea pentru fapta animalelor, fiind supus ă, în
principiu, acelora și reguli ca și răspunderea pentru lucrurile
neînsuflețite, întinderea obliga ției la repara ție a paznicului
animalului se stabile ște după aceleași criterii ca întinderea
obligației similare a paznicului lucrului.
Astfel, în cazul pagubelor pr icinuite prin lupta între
viețuitoare apar ținând unor paznici diferi ți, primește aplicare
soluția valabil ă pentru coliziunea de vehicule, în sensul c ă

fiecare paznic este r ăspunzător pentru paguba cauzat ă de
animalul pe care îl are în paz ă.
Paznicul se poate exonera de r ăspundere dovedind for ța
majoră, fapta victimei sau fapta unui ter ț pentru care el nu
răspunde.
III. Răspunderea pentru ruina edificiului.
Este asem ănătoare cu r ăspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile neînsufle țite având ca domeniu de aplicare
pagubele pricinuite prin d ărâmarea unei construc ții ca urmare a
lipsei de între ținere din partea proprietar ului sau a unui viciu de
construcție.
Pentru aceste pagube este ținut răspunzător proprietarul,
chiar dac ă nu deține edificiul și nu este în m ăsură să exercite
efectiv paza acestuia.
Proprietarul nu poate transmite prin act juridic, odat ă cu
paza edificiului și răspunderea pentru ruina acestuia, el r ămâne
răspunzător, chiar în ipoteza transmiterii posesiei edificiului
către o altă persoană.
În cazul propriet ății sub condi ție, coexistând doi
proprietari, unul sub condi ție suspensiv ă și unul sub condi ție
rezolutorie, r ăspunderea se distribuie între ace știa după cum
urmează:
– proprietarul sub condi ție suspensiv ă devine
răspunzător numai la îndeplinirea condi ției dar întrucât condi ția
retroactiveaz ă până la momentul închei erii contractului, f ăcând
ca dobândirea calit ății de proprietar s ă aibă loc chiar din acest
moment, și răspunderea lui se na ște tot atunci;
– proprietarul sub condi ție rezolutorie este în realitate
proprietar actual și, la rândul s ău, datoreaz ă reparațiune până la
îndeplinirea condi ției, deoarece, sub rezerva producerii acelui
eveniment cu efecte retroactive el r ămâne proprietar la data
ruinării edificiului.
În ipoteza în care edificiul se afl ă în proprietatea comun ă
pe cote-p ărți a mai multor persoane, fiecare coproprietar este

ținut răspunzător pentru pagubele produs e prin ruina acestuia,
proporțional cu partea ce-i revine din dreptul de proprietate
asupra edificiului.
Această soluție este valabil ă și pentru cazul când edificiul
formează obiectul unui drept de proprietate în dev ălmășie.
Obligația de reparare a prejudi ciului cauzat prin ruina
unui asemenea edificiu nu are îns ă caracterul unei obliga ții
proprii a fiec ărui codev ălmaș, ci reprezint ă o sarcin ă a
proprietății acelui edificiu, mo tiv pentru care p ăgubitul se poate
îndestula pentru pagubele sufer ite, potrivit întinderii dreptului
său la repara ție, urmărind în primul rând celelalte bunuri
devălmașe ale codebitorilor și numai în m ăsura în care ele n-ar
fi suficiente pentru repararea integral ă, va putea urm ări și
bunurile proprii ale fiec ăruia dintre ei.
Dacă dreptul de proprietate asupra edificiului este
dezmembrat prin constituirea unui drept de superficie, superficiarul și nu proprietarul es te acela care r ăspunde pentru
pagubele produse prin ruin a edificiulu i respectiv.
În cazul în care dezmembrarea dreptului de proprietate
asupra edificiului se face prin constituirea unui uzufruct
răspunde nudul proprietar, iar atunci când dezmembrarea este
urmarea constituirii unei servitu ți, răspunderea revine
titularului fondului dominant.
Soluția este deosebit ă în cazul drepturilor reale principale
cum ar fi în cazul dreptului de administrare transmis de stat unor institu ții sau organiza ții, răspunderea revenind acestora
din urmă, chiar și în cazul dreptului de folosin ță.
Domeniul de aplicare a r ăspunderii pentru ruina
edificiului este limitat la situa țiile în care ruina se produce ca
urmare a lipsei de între ținere sau a unui viciu de construc ție a
edificiului.
Intervenția sa în timp este, de asemenea, limitat ă la
intervalul cuprins între momentul termin ării construc ției
edificiului, mai exact, între momentul recep ționării construc ției

acela al începerii demol ării voluntare a acestuia, c ăci și
edificiul aflat în construc ție și cel supus demol ării se află în
paza unui antreprenor care este ținut răspunzător el însu și
pentru pagubele ce s-ar produce cu ocazia desf ășurării
activității sale de construire ori de demolare.
Nu se cere ca lipsa de între ținere sau viciul de construc ție
al edificiului s ă fie imputabile celui chemat s ă răspundă.
În concep ția legiuitorului, lipsa de între ținere, ca și viciile
de construc ție, primesc semnifica ția unor elemente obiective de
determinare a obliga ției de garan ție ce revine proprietarului și
nu semnifica ția unor elemente prin refe rire la care s-ar putea
stabili caracterul deficient al conduitei proprietarului.
Pe plan cauzal, lipsa de între ținere sau viciul de
construcție trebuie s ă constituie cauze ale ruinei edificiului, iar
aceasta din urm ă, la rându-i, s ă fie cauza p ăgubirii unui ter ț.
Sarcina probei acestei duble rela ții cauzale revine
persoanei p ăgubite, dovada putând fi f ăcută prin orice mijloace
de probă.
Proprietarul se poate exonera de r ăspundere dovedind c ă
ruina edificiului se datoreaz ă unei cauze str ăine: forță majoră,
fapta victimei sau fapta unui ter ț pentru care el nu r ăspunde.
Proprietarul va fi exonerat numai par țial, dacă dovedește
că paguba suferit ă a avut o determinare cauzal ă multiplă, în
cadrul căreia ruina edificiului din cauza lipsei de între ținere sau
a unui viciu de construc ție a fost doar o cauz ă concurent ă.
Proprietarul care a pl ătit despăgubirea are un drept de
regres, dup ă următoarele distinc ții:
– în cazul în care ruina este cauzat ă de lipsa de
întreținere datorat ă proprietarului ante rior, cel care a cump ărat
casa poate reclama de la ve chiul proprietar înapoierea
despăgubirii plătite, dar numai în limitele obliga ției de garan ție
de care este ținut vânzătorul sau mai exact, numai în m ăsura în
care lipsa de între ținere, nefiind cunoscut ă la momentul

perfectării contractului de vânzare cump ărare, îmbrac ă forma
unui viciu ascuns al cl ădirii;
– dacă imobilul a fost închiriat proprietarul are regres
împotriva locatarului ori de câte ori ruina se datoreaz ă
neefectuării reparațiilor ce cădeau în sarcina acestuia din urm ă
în baza contractului de loca țiune sau, de și nu cădeau în sarcina
lui, el s-a obligat s ă le execute;
– atunci când ruina se datoreaz ă efectuării unor repara ții
pentru care era necesar ă autorizarea unui organ administrativ,
iar acel organ nu a autorizat sa u a autorizat cu întârziere
reparațiile respective și ca urmare ele n-au putut fi f ăcute în
timp util, proprietarul poate reclama de la organul administrativ respectiv înapoierea desp ăgubirii plătită terțului prejudiciat prin
ruina edificiului;
– atunci când ruina edificiului se datoreaz ă unui viciu de
construcție, proprietarul se poate îndr epta cu regres împotriva
arhitectului sau antreprenorului c ăruia îi fusese încredin țată
construirea edificiului, pentru recuperarea sumelor pl ătite ca
despăgubiri persoanei prejudiciate.
Dreptul s ău de regres izvor ăște din contractul de
antrepriză și este supus prescrip ției extinctive din materia
răspunderii fondate pe un asemenea contract.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale

1. Răspunderea pentru lucrurile neînsufle țite.
2. Răspunderea pentru fapta animalelor
3. Răspunderea pentru ruina edificiului.

Test autoevaluare – Cursul 7

216. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
reglementat ă de art. 1001 Cod civil, nu poate fi
angajată împotriva:
a) celui care de ține paza juridic ă a unui animal s ălbatic;
b) detentorului precar al animalului;
c) proprietarului animalului, dac ă prejudiciul a fost
cauzat de animal dup ă ce proprietarul a fost deposedat
de el în mod nelegitim.
Răspuns: c)

217. Deține paza juridic ă a lucrului și răspunde în temeiul
art. 1000 al.1 Cod civil:
a) posesorul de bun ă sau de rea credin ță;
b) elevul care ia lec ții de conducere, utilizând în acest
scop, autoturismul proprietate a școlii de șoferi;
c) ucenicii în timpul lor liber.
Răspuns: a)

218. În materia r ăspunderii pentru prejudiciile cauzate de
animale:
a) culpa concurent ă a unui ter ț exonereaz ă total de
răspundere;
b) cazul fortuit nu exonereaz ă de răspundere;
c) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului.
Răspuns: b)

219. În materia r ăspunderii pentru prejudiciile cauzate de
lucruri în general – art. 1000 Cod civil:
a) cazul fortuit nu exonereaz ă de răspundere;
b) răspunderea revine, în toate cazurile, proprietarului;
c) culpa concurent ă a unui ter ț exonereaz ă total de
răspundere.
Răspuns: a)

220. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
reglementat ă de art. 1001 Cod civil, nu poate fi
angajată împotriva:
a) celui care de ține paza juridic ă a unui animal s ălbatic;
b) detentorului precar al animalului;
c) proprietarului animalului, dac ă prejudiciul a fost
cauzat de animal dup ă ce proprietarul a fost deposedat
de el în mod nelegitim.
Răspuns: c)

CURSUL 8
OBLIGA ȚII COMPLEXE

Obiectivele cursului:
– definirea obliga țiilor complexe create prin respectarea
raportului obliga țional de c ătre diferite p ărți;
– clasificarea obliga țiilor complexe dup ă criteriile
specifice acestora;
– definirea no țiunii de obliga ție sub condi ție, obliga ție cu
termen, obliga ție cu subiecte multiple sau obliga ție cu obiecte
multiple.

Cuvinte cheie: creditor, debitor, raport obliga țional,
obiect, obliga ție sub condi ție, obliga ție cu termen, condi ție
suspensiv ă, condiție rezolutorie, obliga ție complex ă, obliga
ție
solidară, obligații conjuncte, obliga ții indivizibile, obliga ții
alternative, obliga ții facultative, termen cert, termen incert,

termen legal, termen conven țional, termen judiciar, termen de
grație, termen de dec ădere, condi ție potestativ ă.

Notițe curs – Cursul 8

Obligații complexe
I. Noțiuni introductive
În forma sa cea mai simpl ă, raportul obliga țional
presupune un creditor, un debitor și un obiect, care intr ă în
categoria obliga țiilor pure și simple.
Acest raport obliga țional se poate înf ățișa și sub forme
mai complexe, con ținând elemente suplimentare, care intr ă în
categoria obliga țiilor complexe.
Obligațiile pure și simple sunt acele raporturi de obliga ții
care își produc efectele în mod ireversibil și se execut ă în
întregime, imediat dup ă nașterea lor.
Sunt acele obliga ții care, de fapt, nu s unt afectate de nici
o modalitate.
Obligațiile complexe sunt ac ele raporturi obliga ționale,
care prezint ă anumite particularit ăți în ceea ce prive ște ființa,
executarea sau subiectele și obiectul lor, elemente suplimentare
ce sunt de natur ă a produce anumite efecte, ceea ce confer ă o
anumită specificitate fa ță de obliga țiile pure și simple.
Obligațiile complexe, la rândul lor, se clasific ă în mai
multe categorii.
În funcție de elementul care d ă complexitatea raportului
juridic, avem:
a)obligații afectate de modalit ăți, când elementul
suplimentar afecteaz ă ființa sau executarea obliga ției adică
exigibilitatea acesteia.
Acestea sunt: –
obligații sub condi ție;
– obligații cu termen.

b) Obligațiile cu subiecte multiple, care au o pluralitate
de subiecte și care pot fi:
– obligații solidare;
– obligații conjuncte;
– obligații indivizibile.
c) Obliga ții cu obiecte multiple, care au o pluralitate de
obiecte și care sunt:
– obligații alternative;
– obligații facultative
II. Obliga ții afectate de modalit ăți
A. Termenul
Termenul este un eveniment viitor și sigur c ă se va
produce, care afecteaz ă fie executarea, fie stingerea unei
obligații.
Termenul este susceptibil de mai multe clasific ări după
diferite criterii.
1.După efectele pe care le produce, avem:
a) termen suspensiv, care suspend ă executarea obliga ției
până la îndeplinirea unui eveniment viitor și sigur.
Ex. vânzarea pe credit. b)
Termen extinctiv, este acela la a c ărui împlinire
obligația civilă se stinge pentru viitor.
2. După momentul cunoa șterii sau necunoa șterii
împlinirii sale, poate fi:
a) termen cert, când data împlinirii este cunoscut ă din
momentul na șterii raportului juridic obliga țional, cum ar fi o
anumită dată din calendar, o s ărbătoare fixă etc;
b) termen incert, când data îm plinirii nu este cunoscut ă
în momentul na șterii raportului obliga țional, dar aceast ă dată
sigur se va împlini în viitor.
Ex. renta viager ă sau contractul de între ținere.
3. După izvorul său, termenul poate fi:
a) termen legal, când este stabilit printr-o dispozi ție a
legii, ca în cazul moratorului legal sau al prorog ării legale;

b) termen conven țional, când este stabilit prin acordul
de voință al părților și poate fi: expres sau tacit;
c) termen judiciar, când este fixat de c ătre instan ța de
judecată, numit termen de gra ție.
4. După persoana care beneficiaz ă de termen, poate fi:
a) termen în favoarea debitorului;
b) termen în favoarea creditorului;
c) termen în favoarea ambelor p ărți.
5. După modul în care a fost prec izat în raportul juridic
obligațional, termenul poate fi:
a) termen expres, când este prev ăzut de părți în mod
formal;
b) termen tacit, când este de dus din natura raportului
juridic obliga țional.
Termenul creeaz ă în anumite efecte specifice astfel:
1.Efectele termenului susp ensiv – Acest termen nu
afectează existența obligației, care exist ă ca și cum ar fi pur ă și
simplă, ci numai exigibilitatea acesteia, care este amânat ă până
la împlinirea termenului suspensiv.
Termenul d ă deci debitorului dreptul s ă opună
creditorului, care ar cere anticipat plata, o excep ție, cel puțin în
cazul în care termenul este stipulat în favoarea debitorului.
De aici rezult ă mai multe consecin țe:
a) perdente termine – creditorul poate lua m ăsuri de
conservare a patrimoniului debitorului s ău, ca: înscrierea unei
ipoteci, separa ție de patrimoniu etc;
Nu poate promova ac țiunea paulian ă sau oblic ă, deoarece
aceste acțiuni depășesc sfera m ăsurilor de conservare.
b) Dacă debitorul execut ă obligația înainte de împlinirea
termenului el face o plat ă valabilă și nu una nedatorat ă și ca
urmare nu poate cere restituirea ei;
c)În cazul obliga țiilor care au ca obiect transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun determinat, creditorul
devine proprietar din momentul na șterii raportului juridic,

urmând a suporta riscul pieirii fortuite dup ă regula res perit
creditori, respectiv res perit domine.
Prin urmare, vânz ătorul va fi liberat de obliga ția de a
preda lucrul, pe când cump ărătorul va trebui s ă plătească
prețul.
Efectele termenului extinctiv – – împlinirea acestui termen
are ca efect stinger ea raportului obliga țional pentru viitor.
Până la împlinirea termenului extinctiv obliga ția există și
părțile trebuie s ă o execute definitiv.
Împlinirea acestuia nu afecteaz ă existența obligației
pentru trecut ceea ce face ca presta țiile neexecutate s ă existe în
continuare.
3. Efectele termenului de gra ție – Termenul de gra ție
produce acela și efect suspensiv ca și termenul legal sau
convențional, dar acesta se acord ă de instan ță numai în
favoarea debitorului, ținând cont de situa ția sa patrimonial ă,
fără consimțământul creditorului și fără a se ține seama de
stipulațiile contractuale.
Termenul de gra ție se poate acorda în cazul execut ării
oricărei obliga ții efectul fiind acela de împiedicare a execut ării
silite, dar nu și a compensa ției, deoarece termenul de gra ție este
o favoare acordat ă debitorului.
Sunt și situații anume prev ăzute de lege în care nu se
poate acorda termenul de gra ție, cum sunt:
– în cazul contractului de depozit;
– în cazul în care p ărțile au prev ăzut un pact comisoriu
expres;
– în materie comercial ă nu se acord ă termenul de gra ție;
– în cazul rezolu țiunii vânz ării de imobile.
Renunțarea la termen.
Partea în folosul c ăreia a fost prev ăzut termenul poate
renunța la beneficiul acestuia:
a)dacă termenul a fost stipulat în beneficiul debitorului
ceea ce se prezum ă dacă nu sunt stipula ții sau circumstan țe

contrarii, debitorul poate renun ța la termen și, în consecin ță,
poate oferi creditorului plata, adic ă poate obliga pe creditor s ă
primească executarea obliga ției;
b) dacă termenul a fost stipulat în beneficiul
creditorului, acesta poate renun ța la termen, și poate solicita
debitorului executarea imediat ă a obligației;
c)dacă termenul a fost prev ăzut în favoarea ambelor p ărți,
ele pot renun ța la acesta numai prin acordul de voin ță.
Renunțarea la termen produce efecte ca și împlinirea
acestuia, respectiv obliga ția devine imediat exigibil ă, adică
pură și simplă și creditorul poate s ă uzeze de toate c ăile de
drept pentru a dobândi de îndat ă plata crean ței sale.
Decăderea din beneficiul termenului.
Debitorul poate fi dec ăzut de drept din beneficiul
termenului în dou ă situații legale:
a)când prin fapta sa a mic șorat garan țiile pe care le-a dat
creditorului, cum ar fi garan țiile propriu-zise: gajul, ipoteca,
privilegiile și nu despre mic șorarea gajului în general al
creditorilor chirografari c ăci, orice act de înstr ăinare
nefraudulos debitorului este opozabil creditorilor chirografari;
b) când a devenit insolvabil, indiferent dac ă are sau nu
vreo culp ă, cu excep ția cazului în care creditorul cuno ștea o
asemenea stare la încheierea contractului.
Decăderea se deosebe ște de renun țare prin faptul c ă prima
este contrar ă voinței debitorului, pe când a doua este voluntar ă.
B. Condi ția
Condiția este un eveniment viitor și nesigur c ă se va
produce, de care depinde îns ăși existen ța raportului
obligațional, nașterea ori stingerea acestuia, cu efect retroactiv.
Ca și termenul este un even iment viitor, dar spre
deosebire de acesta, realizarea evenimentului este nesigur ă.
De esența obligației sub condi ție este ca evenimentul s ă
se realizeze în viitor , iar producerea lui s ă fie nesigur ă.

De asemenea, dac ă în cazul termenului este efectuat ă
executarea obliga ției, în cazul condi ției este afectat ă însăși
existența acesteia și a dreptului corelativ.
Obligațiile a căror ființă depinde de realizarea unei
condiții se numesc obliga ții condiționale.
Condițiile se pot clasifica dup ă mai multe criterii:
1.După efectele pe care le produce, condi ția poate fi:
a)condiția suspensiv ă este aceea de care depinde na șterea
raportului obliga țional.
Ex. o persoan ă se oblig ă să-i doneze altei persoane un
apartament dac ă aceasta din urm ă va absolvi o facultate ca șef
de promo ție.
b) Condiția rezolutorie este aceea a c ărei îndeplinire
duce la desfiin țarea retroactiv ă a raportului obliga țional.
Ex. unul din copropriet ari îi vinde unui ter ț, fără
consimțământul celorlal ți coproprietari, imobilul ce constituie
proprietatea comun ă pe cote p ărți.
În această situație terțul a dobândit un drept sub condi ția
rezolutorie ca bunul s ă nu cad ă la partaj în lotul altui
coindivizar decât proprietarul înstr ăinător.
2. După cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea
evenimentului, condi ția poate fi:
a) Condiție cauzal ă – care este aceea a c ărei realizare
depinde de întâmplare, de hazar d, nefiind în puterea vreuneia
dintre părți;
Ex. Contractul de dona ție încheiat de un donator f ără
copii care poate fi revocat dac ă i se naște ulterior un copil.
b) Condiție mixtă – este acea împrejurare a c ărei
realizare depinde atât de voin ța uneia din p ărți, cât și de voința
unei terțe persoane determinate.
Ex. Cineva promite c ă își va vinde autoturismul dac ă se
va căsători cu o persoan ă anume.
c) Condiție potestativ ă – este aceea a c ărei realizare
depinde de voin ța uneia din p ărți.

La rândul ei aceast ă condiție este de dou ă feluri:
c1- condi ția potestativ ă pură atunci când realizarea
evenimentului viitor depinde exclusiv de voin ța uneia dintre
părți;
c2- condi ția potestativ ă simplă este acel eveniment viitor
a cărui realizare sau nereal izare depinde de voin ța unei părți și
de un fapt exterior ori de voin ța unei părți nedeterminate.
3.După cum condi ția const ă în îndeplinirea sau
neîndeplinirea evenimentului, ea poate fi:
a)condiție pozitiv ă, când obliga ția depinde de un
eveniment ce urmeaz ă să se îndeplineasc ă;
Ex. îți vând apartamentul meu dac ă mă voi stabili în
străinătate.
b) Condiție negativ ă, când obliga ția depinde de un
eveniment ce urmeaz ă să nu se îndeplineasc ă;
Ex. îți vând autoturismul dac ă nu mă voi căsători.
4.După alte criterii, când nu produce efecte juridice
valide, condi ția poate fi:
a)condiția imposibil ă este aceea care const ă într-un
eveniment ce nu se poate realiz a material (imposibilitate
materială) sau juridic (imposibilitate juridic ă) conform regulii
ad imposibilium nulla obligatio est;
b) condiția imorală este aceea care contravine regulilor
de convie țuire social ă;
c)condiția ilicită este aceea care contravine legii sau prin
care se urm ărește obținerea unui rezultat contrar legii.
Efectele condi ției.
Efectele condi ției se produc, în prin cipiu, retroactiv, adic ă
din momentul na șterii raportului obliga țional afectat de
condiție și nu acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condi ției.
Pentru a stabili efectele condi țiilor trebuie f ăcută
distincția între condi ția suspensiv ă și cea rezolutorie, iar în
cadrul fiec ăreia dintre ele trebuie s ă distingem între efectele:
– anterioare îndeplinirii condi ției – pendente conditione;

– care se produc dup ă de condi ția s-a îndeplinit –
evenimente conditione;
– care se produc în cazul în care condi ția a căzut –
deficiente conditione.
Sarcina. Sarcina este specific ă contractelor cu titlu gratuit
(liberalități) și constă într-o obliga ție de a da, de a face sau de a
nu face, impus ă de dispun ător gratificatului.
Sarcina nu afecteaz ă existența raportului obliga țional ci
stabilește numai o obliga ție față de una din p ărți, iar în caz de
neexecutare, creditorul se poate adresa instan ței pentru a-l
obliga pe debitor la executarea în natur ă sau la plata de
despăgubiri
III. Obliga țiile plurale
A. Obliga ții cu pluralitate de obiecte
1. Obligațiile alternative.
Obligația alternativ ă este acea obliga ție al cărui obiect
constă în două sau mai multe presta ții, dintre care, la alegerea
uneia din p ărți, executarea de c ătre debitor a unei singure
prestații duce la stingerea obliga ției.
Suntem în prezen ța unei asemenea obliga ții, de exemplu,
în situația în care debitorul se oblig ă să predea creditorului fie
un computer, fie un televizor de o anumit ă valoare.
Debitorul va fi liberat de obliga ție când va preda unul din
cele două lucruri la care s- a obligat (art.1026-1033).
Specificul acestei obliga ții îl constituie faptul c ă obiectul
obligației cuprinde dou ă sau mai multe presta ții.
Obligația alternativ ă trebuie stipulat ă în mod expres, ea
neprezumându-se niciodat ă, deoarece obliga ția pură și simplă
constituie regula, pe când obliga ția alternativ ă constituie
excepția.
Efecte.

Problema efectelor obliga țiilor alternative trebuie
abordată după cum dreptul de alegere al presta ției ce trebuie
executată aparține debitorului sau, dimpotriv ă creditorului.
În principiu, alegerea presta ției care trebuie executat ă
aparține debitorului.
Când alegerea obiectului presta ției aparține debitorului,
acesta va preciza singur care presta ție o execut ă, fără a cere
consimțământul creditorului.
Creditorul poate primi sau refuza plata, în acest din urm ă
caz, debitorul având posibilitatea s ă recurgă la institu ția ofertei
reale de plat ă urmată de consemna țiune.
Opțiunea odat ă făcută devine irevocabil ă.
Obligația alternativ ă mai produce urm ătoarele efecte:
– dacă la scaden ță debitorul nu opteaz ă asupra presta ției
care va fi executat ă, creditorul poate cere executarea silit ă
pentru oricare din presta țiile datorate, dar numai pentru una din
ele;
– dacă obligația are dou ă obiecte, iar unul dintre ele este
imoral, ilicit sau imposibil, ea se consider ă pură și simplă
având un singur obiect care urmeaz ă a fi prestat;
– dacă obligația are dou ă obiecte și unul din ele piere sau
nu mai poate fi predat din orice alt ă cauză, chiar imputabil ă
debitorului, obliga ția alternativ ă devine pur ă și simplă.
Când alegerea obiectului presta ției a fost l ăsată
creditorului, acesta poate face alegerea numai dac ă acest drept
i-a fost recunoscut în mod expres în conven ție, consim țământul
tacit fiind exclus.
Odată făcută alegerea de c ătre creditor, aceasta este
irevocabil ă, acesta neputând reveni pe considerentul c ă bunul
pentru care a optat are unele vi cii ascunse, având în asemenea
caz numai o ac țiune redhibitorie sau estimatorie.
Efectele obliga ției alternative sunt urm ătoarele:
– dacă obligația are dou ă obiecte și numai unul a pierit
fără culpa debitorului, creditorul are dreptul de a primi obiectul

rămas, fără ca el să aibă dreptul s ă ceară valoarea lucrului
pierit, pentru c ă această valoare nu era datorat ă;
– dacă unul din obiecte piere din culpa debitorului,
creditorul are dreptul de a opta între obiectul r ămas sau pre țul
lucrului pierit;
– dacă amândou ă obiectele pie din culpa debitorului,
creditorul poate pretinde plata pre țului oricăruia dintre ele;
– dacă numai unul din obiecte a pierit din culpa
debitorului iar cel ălalt a pierit fortuit, cr editorul nu are drept de
opțiune, putând cere numai valoar ea bunului pierit din gre șeala
debitorului.
2. Obligațiile facultative.
Obligația facultativ ă este aceea în care debitorul se oblig ă
la o singur ă prestație, cu facultatea pentru el, de a se libera,
executând o alt ă prestație determinat ă.
Suntem în cazul unei astfel de obliga ții, de exemplu în
cazul în care debitorul se oblig ă să predea creditorului un utilaj
agricol, dar prin conven ție el are dreptul s ă plătească o sumă
determinat ă, în locul acestuia.
Ceea ce este specific acestor obliga ții este faptul c ă au ca
obiect o singur ă prestație, dar debitorul poate executa o alt ă
prestație determinat ă.
Prin urmare, exist ă o pluralitate de presta ții în privin ța
posibilității de a plăti, o obliga ție fiind înlocuit ă cu alta.
Efecte.
Creditorul poate cere debitorului s ă execute nu numai
prestația care constituie obiectul obliga ției, cealalt ă prestație
fiind doar o facultate de plat ă la care poate recurge numai
debitorul, chiar dac ă a fost obligat s ă execute printr-o hot ărâre
judecătorească definitivă.
Dacă obiectul obliga ției piere fortuit, din cauz ă de forță
majoră, fără culpa debitorului sau este scos din circuitul civil,
debitorul va fi lib erat de orice plat ă, deoarece el este ținut
numai la aceast ă prestație, care reprezint ă obiectul obliga ției.

Dacă obiectul piere din culpa debitorului acesta va trebui
să plătească contravaloarea lucrului.
B. Obliga ții cu pluralitate de subiecte
Pluralitate de subiecte exist ă atunci când un raport juridic
obligațional are fie mai mul ți creditori și un singur debitor, fie
mai mulți debitori și un singur creditor, fie mai mul ți creditori
și mai mul ți debitori.
Pluralitate de subiecte poate s ă existe din punct de vedere
activ, între creditori, cât și din punct de vedere pasiv, între
debitori.
La obliga țiile cu pluralitate de subiecte, regula, în dreptul
nostru civil este divi zibilitatea drepturilor și obligațiilor.
De la aceast ă regulă există și excepții, respectiv
obligațiile solidare și obligațiile indivizibile unde datoriile sau
creanțele nu se mai divid între s ubiectele pasive sau active.
1. Obligațiile conjuncte (divizibile)
Obligația conjunct ă sau divizibil ă este acea obliga ție cu
pluralitate, de s ubiecte (mai mul ți creditori sau mai mul ți
debitori) între care crean ța sau datoria se divide de plin drept.
Ca urmare, fiecare creditor nu poate cere debitorului sau
debitorilor decât cota sa parte din crean ță, iar fiecare debitor nu
poate fi urm ărit de către creditor sau creditorii s ăi, decât pentru
cota parte din datoria la care s-a obligat.
Efecte. Caracteristic obliga țiilor conjuncte este coexisten ța a tot
atâtea raporturi de obliga ție independente unele de altele, dup ă
câți creditori sau debitori sunt.
De aici decurg o serie de efecte, precum: –
dacă sunt mai mul ți debitori, fiecare este ținut și poate
fi urmărit numai pentru plata p ărții sale din datorie;
– dacă sunt mai mul ți creditori, fiecare poate urm ări pe
debitor numai pentru partea sa din crean ță;

– insolvabilitatea unuia dintre debitori este suportat ă de
către creditor, deoarece ceilal ți codebitori nu pot fi urm ăriți
pentru plata celui insolvabil etc.
2. Obligațiile solidare.
Raportul de obliga ție privit în simplitatea lui, exist ă între
un creditor și un debitor.
Adeseori îns ă, raportul de obliga ție se complic ă datorită
pluralității părților legate prin acela și raport, fie c ă un creditor
are mai mul ți debitori, fie c ă un debitor este ținut de mai mul ți
creditori.
Obligația solidar ă este acea obliga ție cu subiecte
multiple, în cadrul c ăreia fiecare creditor solidar poate cere
debitorului întreaga sa datorie sau fiecare dintre debitorii solidari pot fi obliga ți la executarea integral ă a presta ției
datorată creditorului.
Efectele solidarit ății sunt determinate de prezum ția că
fiecare creditor reprezint ă pe toți ceilalți, care i-au dat mandat
să-i reprezinte, dar numai pentru a conserva și realiza crean ța,
deci nu pentru a-i prejudicia.
Obligațiile solidare sunt de 2 feluri:
–
obligații solidare active;
– obligații solidare pasive.
Solidaritate activ ă există atunci când obliga ția este
solidară între mai mul ți creditori, când titlul crean ței dă anume
drept fiec ăruia dintre ei a cere plata în tot a crean ței și când
plata făcută unuia din creditori libereaz ă pe debitor.
Solidaritatea activ ă produce mai multe efecte:
– în raporturile dintre creditorii solidari și debitorul lor
comun, unde se produc urm ătoarele consecin țe;
– fiecare dintre creditori are dreptul s ă pretindă și să
primească plata integral ă a creanței sale, care libereaz ă pe
debitor fa ță de toți creditorii;

– debitorul poate pl ăti întreaga crean ță oricăruia dintre
creditori, atâta timp cât a fost chemat în judecat ă de către unul
dintre creditorii solidari;
– remiterea de datorie f ăcută de unul dintre creditorii
solidari libereaz ă pe debitor numai pent ru partea acestuia în
raporturile dintre creditor ii solidari conform dispozi țiilor
art.1038 cod civil care dispune: creditorul solidar reprezint ă pe
ceilalți cocreditori solidari, în to ate actele care pot avea ca efect
conservarea obliga ției.
Solidaritate pasiv ă există atunci când sunt mai mul ți
debitori, la care creditorul este îndrept ățit să ceară oricărui
codebitor executarea integral ă a presta ției care formeaz ă
obiectul obliga ției.
Solidaritatea pasiv ă poate să rezulte nu numai din voin ța
expresă a părților, conven ție sau testament, dar în unele cazuri
și din lege cum este, spre ex emplu, solidaritatea persoanelor
care au cauzat un prejudiciu printr-o fapt ă ilicită.
Spre deosebire de solidaritatea activ ă, unde legea nu este
izvor al solidarit ății, codul civil prevede mai multe cazuri de
solidaritate pasiv ă legală:
– când mai multe persoane prin fapta lor ilicit ă, au cauzat,
în comun, un prejudiciu altei persoane, r ăspund solidar fa ță de
victimă;
– când mandan ții au împuternici t un singur mandatar
pentru o afacere comun ă, fiecare r ăspunde solidar pentru toate
efectele manadatului, etc.
3. Obligații indivizibile.
Obligația indivizibil ă este acea obliga ție cu pluralitate de
subiecte al c ăror obiect nu este suscep tibil de divizare prin
natura ori prin conven ția părților.
Problema indivizibilit ății se pune numai în situa ția în care
obligația are mai mul ți creditori sau debitori, deoarece în
situația în care exist ă un singur creditor sau debitor, problema
indivizibilit ății nu prezint ă interes practic, pentru c ă obligația

divizibilă va trebui executat ă ca și cum ar fi indivizibil ă,
debitorul neputând face o plat ă fracționată.
În ceea ce prive ște izvoarele indivizibilit ății acestea sunt
două:
– natura presta ției care formeaz ă obiectul presta ției caz în
care indivizibilita tea este natural ă;
– voința părților, caz în care indivizibilitatea este
voluntară, deci obiectul obliga ției este divizibil, executarea ei
nu se poate face decât în întregime, deoarece a șa au convenit
părțile.

4. Obligațiile in solidum
Existența acestei categorii de obliga ții cu pluralitate de
debitori este controversat ă în literatura juridic ă existând mai
multe opinii care în final toate conduc la unele tr ăsături
definitorii astfel:
– obligațiile in solidum izvor ăsc fie din lege, fie din acte
juridice;
– deși implică o pluralitate de debitori, ele nu fac parte
nici din grupa obliga țiilor divizibile, nici din aceea a
obligațiilor indivizibile, și nici din grupa obliga țiilor solidare;
– fiecare dintre codebitori r ăspunde de creditor pentru
plata întregii datorii, acesta f iind singurul aspect sub care se
poate face o similitudine între obliga țiile in solidum și
obligațiile solidare;
– datoria nu se împarte între cel obligat in solidum și cel
care a cauzat paguba prin fa pta proprie, ci debitorul ținut in
solidum are drept de regres împotri va celuilalt de bitor pentru
întreaga plat ă efectuată creditorului.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale:

1. Obligațiile complexe. Definire și criterii de clasificare.

2. Obligații afectate de modalit ăți.
2.1. Obliga țiile cu termen.
2.2. Obliga ții condiționale.
3. Obligațiile plurale
3.1. Pluralitatea de obiecte (obliga ția alternativ ă;
obligația facultativ ă)
3.2. Pluralitatea de subiecte (obliga ții conjuncte;
obligații solidare; obliga ții indivizibile).

Test autoevaluare – Cursul 8
221. După cauza de care depinde realizarea sau
nerealizarea evenimentului, condiția poate fi:
d) suspensiv ă sau rezolutorie;
e) cauzală, potestativ ă sau mixtă;
f) pozitivă sau negativ ă.
Răspuns: b)

222. Termenul suspensiv:
d) afectează existența obligației;
e) afectează exigibilitatea obliga ției;
f) marcheaz ă momentul stingerii obliga ției.
Răspuns: b)

223. Termenul de gra ție:
d)
este un termen legal, facultativ;
e) este un termen judiciar;
f) poate fi acordat de instan ță în favoarea debitorului sau
a creditorului.
Răspuns: b)

224. Dacă debitorul execut ă plata mai înainte de împlinirea
termenului suspensiv:

d) el face o plat ă nedatorat ă și este îndrept ățit să ceară
restituirea ei;
e) el face o plat ă valabilă și obligația se stinge;
f) el poate cere compensarea ei.
Răspuns: b)

CURSUL 9
EXECUTAREA OBLIGA ȚIILOR

Obiectivele cursului:

– precizarea modalit ăților de executare a obliga țiilor;
– modul de executare a obliga țiilor în natur ă sau
executarea direct ă;
– modul de executarea obliga țiilor prin echivalent,
executare indirect ă;
– modul de executare prin plat ă, obiectul pl ății, locul
plății și persoana care face plata, precum și persoana
care prime ște plata.

Cuvinte cheie: executare direct ă, executare silit ă,
executare în natur ă, executare prin echivalent, plat ă, obiectul
plății, presta ție, plată cherabil ă, plată portabil
ă, imputarea
plății, dovada pl ății, executare indirect ă, dezdăunare, punere
în întârziere, daune moratorii, daune compensatorii, evaluare judiciară.

Notițe curs – Cursul 9

Executarea obliga țiilor

I. Executarea direct ă (în natură) a obliga țiilor
Noțiune.
Executarea în natur ă a obliga ției înseamn ă executarea
prestației însăși la care s-a obligat debitorul și nu plata unui
echivalent b ănesc în locul acestuia. Acest principiu presupune
executarea obliga ției în natura sa specific ă, realizarea
obiectului avut în vedere de p ărți, debitorul neavând
posibilitatea înlocuirii cu o alt ă prestație.
Plata.
În general, debitorul execut ă de bună voie obliga ția, prin
plată, indiferent de natura acestei obliga ții.
Prin noțiunea de plat ă în sens juridic nu trebuie în țeles
numai remiterea unei sume de bani ci executarea, în general, a
oricărei obliga ții.
Ex. vânzătorul când transfer ă dreptul de proprietate al
lucrului vândut; cump ărătorul când remite pre țul stabilit face
de asemenea o plat ă; antreprenorul când execut ă lucrarea la
care s-a obligat face o plat ă.
Privită ca mod de stingere a unei obliga ții, codul civil a
reglementat-o prin art.1092-1121 sub urm ătoarele aspecte:
condițiile plății, subiectele, obiectul pl ății, data acesteia etc.
Condițiile plății.
Potrivit art.1093 cod civil, obliga ția poate fi achitat ă de
orice persoan ă interesată sau chiar de o persoan ă neinteresat ă.
În principal, cel ținut a face plata este debitorul ce poate
plăti personal sau prin reprezentant. Dar plata poate fi f ăcută și
de persoana ținută alături de debitor (codebitor solidar) sau
pentru debitor (fidejusorul sau cau țiunea real ă) precum și de o
persoană interesată în efectuarea sa.
Ex. dobânditorul unui imobil ipot ecat poate efectua plata
pentru evitarea urm ăririi silite.
Plata poate fi îns ă efectuată și de o persoan ă neinteresat ă
(art.1093 al.2 cod civil). El poate face plata în numele

debitorului (contract de mandat sa u gestiune de afaceri) sau în
nume propriu când vrea s ă facă o liberalitate în favoarea
debitorului. De la aceast ă posibilitate de plat ă există două
excepții:
– în cazul obliga ției de a face „ intuitu personae ”;
– dacă părțile au convenit ca plata s ă nu fie f ăcută de
altcineva.
Potrivit art.1095 Cod civil, dac ă plata const ă în
executarea unei obliga ții de a da respectiv transmiterea sau
constituirea unui drept real asupra unui bun ea trebuie f ăcută de
proprietarul capabil de a înstr ăina deci trebuie s ă aibă
capacitate deplin ă de exerci țiu și să fie proprietarul lucrului.
Dacă obiectul pl ății constă într-o sum ă de bani sau bunuri
consumptibile, nu se poate cere restituirea chiar dac ă plata a
fost făcută de o persoan ă lipsită de capacitate când creditorul
le-a consumat cu bun ă credință (art.1095 al.2 cod civil).
Această bună credință constă în faptul necunoa șterii de
către creditor c ă cel ce face plata nu este proprietar sau nu are
capacitate de exerci țiu.
Dacă plata s-a efectuat cu bunul apar ținând altei
persoane, acesta are la îndemân ă acțiunea în revendicare de la
creditor.

Cui se face plata?
Pentru a stinge obliga ția, plata trebuie f ăcută creditorului
sau împuternicitului acestuia sau aceluia ce este autorizat de
lege să primeasc ă pentru creditor sau de justi ție ex. un creditor
popritor.
În codul civil sunt prev ăzute unele situa ții în care plata
este valabil ă chiar făcută unei alte persoane decât creditorul sau
un împuternicit al acestuia:
– când creditorul ratific ă plata făcută unei persoane ce nu
are calitatea de a primi;

– când plata a folosit creditorului ex. când debitorul
plătește unui creditor al creditorului;
– când plata a fost f ăcută unui creditor aparent (art.1097
cod civil) ex. debitorul pl ătește unui mo ștenitor al creditorului
ce deține creanța și care, ulterior este înl ăturat de la mo ștenire.
Cel care prime ște plata trebuie s ă fie o persoan ă cu
capacitate deplin ă de exerci țiu, o plată făcută către o persoan ă
incapabilă fiind sanc ționată cu nulitate relativ ă, cel care a f ăcut
o astfel de plat ă putând fi obligat s ă plătească din nou cu
excepția cazului în care se face dovada c ă aceasta a profitat
creditorului incapabil.
Obiectul pl ății.
Potrivit art.1100 cod civil „…cr editorul nu poate fi silit a
primi alt lucru decât acela care i se datore ște, chiar când
valoarea lucrului oferit ar fi egal ă sau mai mare”.
Acceptând o alt ă prestație decât cea datorat ă, obligația nu
se mai stinge prin plat ă ci prin alt mod de stingere – dare în
plată.
Dacă obiectul obliga ției constă în a da un bun cert,
debitorul trebuie s ă-l predea în starea în care se g ăsește în
momentul pred ării. Nu va r ăspunde de predarea bunului sau de
stricăciuni, dac ă acestea nu s-au produs prin fapta sa ori a
persoanelor pentru care este ținut a răspunde decât dup ă
punerea sa în întârziere (art. 1102 cod civil). Nu va r ăspunde
nici în acest caz dac ă dovedește că bunul ar fi pierit și la
creditor (art.1156 al.2 cod civil).
Dacă obiectul pl ății este un bun de gen, debitorul nu este
eliberat de plat ă prin pieire sau stric ăciuni.
Indivizibilitatea pl ății.
Debitorul nu poate sili pe cr editor a primi numai o parte
din datorie dac ă este vorba de presta ții succesive, la termenele
stabilite fiecare presta ție face obiectul unei pl ăți distincte (ex.
plata lunar ă a chiriei).
Excepții:

– convenția părților;
– în cazul decesului debitorului care las ă mai mul ți
moștenitori, datoria se va diviza între ace știa;
– în cazul stingerii obliga ției prin compensa ție când
datoriile reciproce se sting pân ă la concuren ța celei mai mici;
– dacă datoria este pl ătită de fidejusori, ei au beneficiu de
discuțiune;
– dacă instanța acordă debitorului termen de gra ție poate
dispune și eșalonarea pl ății.
Data plății.
Plata de face când datoria a ajuns la scaden ță adică a
devenit exigibil ă.
La obliga țiile cu execu ție imediat ă plata trebuie f ăcută în
momentul na șterii raportului juridic iar dac ă obligația este cu
termen, plata este exigibil ă la termenul stabilit de p ărți,
creditorul neputând pret inde plata înainte.
În cazul pl ății cu întârziere creditorul are dreptul la
despăgubiri, acordarea acestora fiind, în principiu, condi ționată
de punerea în întârziere în raportu rile dintre persoanele fizice.
Locul plății.
Potrivit art.1104 cod civil, plata trebuie s ă fie efectuat ă la
locul convenit de p ărți. Dacă nu s-a stabilit un astfel de loc,
plata se efectueaz ă la domiciliul debitorului (art.1104 al.2) –
plata este cherabilă. Dacă s-a convenit ca plata s ă se facă la
domiciliul creditorului plata se nume ște portabilă.
Prin lege sau conven ția părților se poate stabili și un alt
loc al efectu ării plății.
Când obiectul pl ății este un bun cert și nu s-a stabilit
locul plății, aceasta se va face la locul unde se g ăsea bunul în
momentul încheierii contractul ui (art.1104 al.2 cod civil).
În privința cheltuielilor pentru efectuare pl ății, art.1105
cod civil dispune c ă acestea cad în sarcina debitorului de și
părțile pot conveni altfel.
Imputația plății.

Această problem ă se pune când un debitor are, fa ță de
același creditor, mai multe dator ii având ca obi ect bunuri de
aceeași natură și plătește insuficient pentru stingerea tuturor
acestor datorii este necesar în acest caz a se ști care este
ordinea de stingere.
Imputația plății, în principiu, poate fi f ăcută prin acordul
părților sau legea dispune asupr a modului în care se face
această imputație, precum și una dintre p ărți, poate dispune.
În lipsa unei conven ții, primul care decide este debitorul
(art.1110 cod civil). Dac ă acesta nu o face, creditorul – prin
chitanță eliberatorie stabile ște ce datorie s-a stins.
Când nici una dintre p ărți nu stabile ște, imputa ția se face
după principiile înscrise în Codul civil și anume:
– dacă numai una din datorii este scadent ă, plata se
impută asupra acesteia;
– dacă toate datoriile au ajuns la scaden ță, imputația se va
face asupra aceleia care este mai oneroas ă pentru debitor;
– dacă toate datoriile sunt scadente și la fel de oneroase,
imputația se face asupra celei mai vechi;
– dacă toate datoriile sunt scadente, la fel de oneroase și
au aceeași vechime plata se va imputa propor țional asupra
fiecăreia.
Dovada pl ății.
Debitorul este cel obligat s ă facă dovada pl ății. Uneori,
faptul plății este prezumat de lege. Astfel, potrivit art.1138 cod
civil, remiterea voluntar ă a titlului original f ăcută de creditor
debitorului face proba eliber ării de plat ă iar remiterea copiei
legalizate instituie prezum ția de plată.
În celelalte cazuri, creditorul trebuie s ă elibereze o
chitanță liberatorie. În privin ța probelor, se aplic ă regulile
generale – pentru presta ții mai mici de 250 lei, dovada se poate
face numai prin înscris. În situa ția unei imposibilit ăți morale de
preconstituire, dovada de f ace cu orice mijloace de prob ă.
2. Executarea silit ă în natură a obligațiilor

În situația neexecut ării de bun ă voie, creditorul poate
recurge la executarea silit ă.
În principiu, și executarea silit ă se face tot în natur ă,
debitorul f ăcând tot o plat ă dar silit ă. Executarea prin
echivalent se face numai atunci când nu este posibil ă
executarea în natur ă.
În principiu, orice fel de obliga ții pot fi executate silit cu
excepția celor care presupun o participare strict personal ă a
debitorului (obliga țiile intuitu personae ).
Dacă aceste mijloace de executare silit ă se dovedesc
insuficiente, practica judec ătorească a creat un alt mijloc de
constrângere și anume daunele cominatorii .
Aceste daune constau într-o sum ă de bani pe care
debitorul trebuie s ă o plătească pentru fiecare zi de întârziere,
până la executarea obliga ției.
Ele nu sunt legate de un prejud iciu pentru cr editor ci au
caracterul unei sanc țiuni civile.
Astfel de daune nu se aplic ă obligațiilor ca au ca obiect
sume de bani, existând institu ția dobânzii în caz de întârziere.
Ele se aplic ă numai pentru obliga ții de a face sau a nu face.
Prin modific ările aduse Codului de Procedur ă civilă prin
O.U.G. nr.138/2000 și O.U.G. nr.59/2001 se d ă posibilitatea
creditorului s ă realizeze mai eficient executarea în termene
mult mai scurte și sub sanc țiunea unor amenzi care se fac venit
la stat.

II. Executarea indirect ă a obliga țiilor (executarea
prin echivalent)
Noțiune.
Potrivit art.1073 Cod civil, creditorul este îndrept ățit la
îndeplinirea exact ă a obligației asumate altfel „…are drept la
dezdăunare”. Aceasta const ă în echivalentul prejudiciului
suferit ca urmare a neexecut ării sau execut ării
necorespunz ătoare a obliga ției de către debitor. Ele se mai

numesc și despăgubiri sau daune interese și pot fi acordate fie
sub forma unei sume de bani, fie a unor sume prestate periodic.
Deci, executarea indirect ă a obligației înseamn ă dreptul
creditorului de a pretinde și a obține de la debitor echivalentul
prejudiciului suferit ca urmare a neexecut ării, execut ării cu
întârziere sau necorespunz ătoare a obliga ției asumate.
Există situații în care executarea în natur ă nu mai este
posibilă, relevând astfel importan ța executării prin echivalent și
anume:
– în cazul obliga țiilor de a face când obliga ția este intuitu
personae sau când obliga ția trebuia executat ă într-un termen
esențial pentru creditori;
– în cazul obliga țiilor de a nu face, dac ă debitorul nu- și
execută obligația asumat ă.
Dacă executarea nu mai este posibil ă, creanța inițială este
înlocuită cu o crean ță de despăgubire ce are ca obiect o sum ă
de bani ce reprezint ă prejudiciul suferit de creditor.
Categorii de desp ăgubiri.
Despăgubirile (daune interese) pot fi moratorii când
reprezintă echilibrul prejudiciului cauzat ca urmare a execut ării
cu întârziere a obliga ției și daune compensatorii când
reprezintă prejudiciul suferit pentru neexecutarea total ă sau
parțială a obligației.
Condițiile răspunderii civile contractuale.
– existența unei fapte ilicite constând în nerespectarea
unei obliga ții contractuale;
– existența unui prejudiciu patrimonial;
– raport de cauzalitate între fapt ă și prejudiciu;
– vinovăția celui ce nu respect ă obligația asumat ă.
Din momentul în care se întrunesc aceste condi ții, se
naște pentru creditor dreptul subiectiv de a pretinde desp ăgubiri
de la debitorul s ău.

Pentru exercitarea acelui drept este necesar ca debitorul
să fie pus în întârziere și să nu existe o cauz ă de
neresponsabilitate.
Condițiile acordării de desp ăgubiri (daune interese).
– Prejudiciul – constă în urmarea faptei debitorului ce
constă tocmai în neexecutarea sau executarea
necorespunz ătoare a obliga ției asumate.
Între fapt ă și prejudiciu trebuie s ă existe un raport de
cauzalitate.
Sarcina dovedirii prejudiciului incumb ă creditorului.
Se excepteaz ă situațiile în care prejudiciul este fixat prin
lege – cazul obliga țiilor având drept obiect sume de bani când
legea fixeaz ă dobânda.
– Vinovăția – pentru na șterea dreptului creditorului de a
pretinde desp ăgubiri este necesar ca neexecutarea, executarea
cu întârziere sau necorespunz ătoare să-i fie imputabil ă
debitorului (s ă existe vinov ăție).
Această condiție a vinov ăției rezultă în mod implicit din
dispozițiile art.1082 cod civil. Debito rul va fi obligat la plata
despăgubirilor nu numai când ac ționează cu inten ția de a-l
păgubi pe creditor ci întotdeau na când nu se va dovedi
existența unei cauze str ăine neimputabile. Se accept ă deci nu
numai vinov ăția sub forma inten ției ci și a culpei.
Pe de altă parte opereaz ă o prezum ție de culp ă care este
însă relativă putând fi r ăsturnată prin dovedirea cazului de for ță
majoră, cazului fortuit sau culpa creditorului.
– Punerea debitorului în întârziere – aceast ă punere în
întârziere trebuie efectuat ă în formele prev ăzute de lege. Deci
simpla expirare a termenului în care trebuia executat ă obligația
nu-l pune pe debitor în întârziere.
Se poate face în urm ătoarele forme:
– notificare prin intermediul executorilor judec ătorești
(art.1079 cod civil);
– cererea de chemare în judecat ă a debitorului.

Există însă situații în care nu mai este necesar ă punerea
în întârziere:
– în cazurile prev ăzute de lege. Potriv it art.1370 cod civil,
la vânzarea de produse și bunuri mobile, aceasta se va rezolvi
de drept și fără punerea în întârziere, dup ă expirarea termenului
pentru ridicarea lor;
– când părțile au convenit expres c ă debitorul este în
întârziere la împlin irea termenului. Conven ția trebuie s ă fie
expresă;
– când obliga ția, prin natura sa, nu putea fi îndeplinit ă
decât într-un termen determinat;
– în cazul obliga țiilor continue (ex. furnizarea apei,
energiei);
– în cazul înc ălcării obligației de a nu face.
Convenții cu privire la r ăspundere.
Normele legale ce reglementeaz ă instituția răspunderii
sunt, în principiu, supletive put ând fi modificate prin conven ția
părților. Aceast ă convenție trebuie îns ă să intervină înainte de
producerea prejudiciului.
Nu au relevan ță convențiile încheiate ulterior când
creditorul renun ță la repararea prejudi ciului. Astfel de
convenții pot fi caracterizate, eventu al, ca o iertare de datorie.
Executarea desp ăgubirilor (daunelor interese).
1. Evaluarea judiciar ă
Prejudiciul suferit cupr inde pierderea suferit ă (damnum
emergens) și câștigul nerealizat (lucrum cesans).
Debitorul va fi ținut să repare numai prejudiciul
previzibil la momentul înch eierii contractului, cu excep ția
cazului în care neexecutarea obliga ției este inten ționată în
privința debitorului. În acest caz debitorul va fi ținut să
răspundă și de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii
contractului.

În toate situa țiile, se impune repararea numai a
prejudiciului direct, ce se g ăsește în legătură cauzală cu fapta
ce a generat neexecutarea contractului.
2. Evaluarea legal ă – cea făcută prin lege și se refer ă
numai la obliga ții ce au ca obiect o sum ă de bani.
Potrivit art.1088 cod civil „…la obliga țiile ce au ca
obiect o sum ă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu
pot cuprinde decât dobânda legal ă afară de regulile speciale în
materie de comer ț, de fidejusiune și societate…”.
În astfel de situa ții creditorul nu este obligat s ă facă
dovada unui prejudiciu iar dobânda legal ă se calculeaz ă din
ziua chem ării în judecat ă.
3. Evaluarea conven țională
Părțile pot conveni asup ra cuantumului desp ăgubirilor
după ce s-a produs înc ălcarea obliga ției contractuale asumate
deci după producerea prejudiciului.
Se poate, de asemenea, stabili în cuprinsul contractului
sau printr-o conven ție separat ă ulterioar ă încheierii acestuia,
dar înainte de producerea prej udiciului, cuantumul daunelor
interese datorate. O astfel de în țelegere se nume ște clauză
penală și poate fi definit ă ca acea conven ție accesorie prin care
părțile determin ă anticipat echivalentul prejudiciului suferit de
creditor ca urmare a neexecut ării, execut ării cu întârziere sau
necorespunz ătoare a obliga ției de către debitorul s ău.
În privința condițiilor de validitate a unei astfel de clauze
menționăm: are un caracter accesoriu (dac ă obligația principal ă
este nulă și clauza penal ă va fi nul ă), trebuie s ă îndeplineasc ă
condițiile de validitate ale oric ărei conven ții, instanța nu este în
măsură să modifice aceast ă clauză.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale

1. Executarea direct ă (în natur ă) a obliga țiilor.
1.1. Plata; 1.2. Executarea silit ă în natură a obligațiilor;
2. Executarea indirect ă a obliga țiilor (executarea prin
echivalent);
2.1. Condi țiile acord ării desp ăgubirilor (daunelor-
interese);
2.2. Evaluarea daunelor interese.
Test autoevaluare – Cursul 9

225. Obligația este lichid ă când:
d) poate fi îndeplinit ă prin executare silit ă;
e) este determinat ă;
f) are o existen ță reală.
Răspuns: b)

226. În sensul Codului civil, no țiunea de „plat ă” în materia
obligațiilor, semnific ă:
d) remiterea unei sume de bani, exclusiv;
e) executarea voluntar ă a obligației de către debitorul ei;
f) executarea silit ă a obligației de către debitorul ei.
Răspuns: b)
227. Executarea în natur
ă a obliga țiilor poate fi cumulat ă
întotdeauna cu:
d) daunele interese – moratorii;
e) daunele interese – compensatorii;
f) daunele cominatorii.
Răspuns: a)

228. Imputația plății făcută de creditor:
d) este obligatorie pentru debitor;

e) nu este obligatorie pentru debitor;
f) poate fi contestat ă de către debitor dac ă creditorul l-a
surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele pe care le-a f ăcut.
Răspuns: c)

229. În cazul în care debitorul nu și-a achitat plata:
d) instanța poate acorda debitorului un termen de gra ție;
e) instanța este obligat ă să acorde un termen de gra ție
dacă debitorul cere aceasta;
f) instanța nu poate dispune e șalonarea pl ății înăuntrul
unui termen de gra ție.
Răspuns: a)

CURSUL 10
GARANTAREA EXECUT ĂRII OBLIGA ȚIILOR

Obiectivele cursului:

– definirea no țiunii de garantare a execut ării obligațiilor;
– precizarea mijloacelor pr in care se realizeaz ă garantarea
executării obligațiilor;
– definirea no țiunii de creditori chirografari și a dreptului
de gaj general al creditorilor;
– definirea no ț
iunilor de ac țiune oblic ă indirectă sau
subrogatorie și acțiune paulian ă sau revocatorie și a condițiilor
în care aceste ac țiuni se pot exercita, de cine și pentru ce.

Cuvinte cheie: garanții generale, garan ții speciale,
dreptul de gaj general, creditor chirografar, clauz ă penală,

arvună, separație de patrimoniu, ac țiune oblic ă, acțiune
pauliană, acțiune în simula ție, crean ță certă, lichidă și
exigibilă.

Notițe curs – Cursul 10

Garantarea execut ării obliga țiilor

Prin garantarea obliga țiilor înțelegem totalitatea
mijloacelor juridice, respectiv a drepturilor și acțiunilor
recunoscute de lege sau n ăscute din acordul de voin ță al
părților raportului obliga țional, prin a c ăror executare se
asigură realizarea drepturilor de crean ță.
După cum se știe, orice juridic obliga țional se încheie
pentru a fi executat, urmâ nd ca partea care s-a obligat, s ă-și
execute obliga ția cu bună credință.
Însă, prudența îl determin ă pe creditor s ă-și ia anumite
măsuri de asigurare a execut ării obligației, mai ales când exist ă
pericolul insolvabilit ății debitorului.
Garantarea execut ării obligațiilor se realizeaz ă prin dou ă
categorii de mijloace juridice:
– garanții generale;
– garanții speciale.
Garanțiile generale sunt recunos cute tuturor creditorilor,
cea mai cunoscut ă fiind dreptul de gaj general al creditorilor
chirografari, prev ăzută de art. 1718 cod civil, garan ție care este
insuficient ă în caz de insolvabi litate a debitorului.
Caracteristic acestui drept de gaj general este c ă se aplică
tutor creditorilor chirografari, to ți aceștia fiind egali în fa ța
patrimoniului debitorului.
Garanțiile speciale, spre deosebire de cele generale, sunt
recunoscute numai anumitor creditor i, fiind diferite de acelea
pe care le poate utiliza orice creditor în limita gajului general.

Creditorii care beneficiaz ă numai de mijloace generale de
garantare a drepturilor lor de crean ță se numesc creditori
chirografari, iar creditorii c ărora le sunt recunoscute mijloacele
juridice speciale de garantare, se numesc creditori cu garan ție
sau garanta ți.
Este controversat ă ideea de a se include în aceast ă
categorie de garan ții clauza penal ă și arvuna, care, amândou ă
contribuie la executarea obliga țiilor.
Atât clauza penal ă cât și arvuna nu adaug ă nimic la
dreptul de gaj general, creditorul acestora r ămânând un creditor
egal cu to ți ceilalți în ceea ce prive ște posibilitatea urm ăririi
bunurilor debitorului.
Clauza penal ă contribuie indirect și la executarea
obligației de către debitor, dar în primul rând, ea este un mijloc
convențional de evaluare a prejudiciului.
Arvuna const ă într-o sum ă de bani pe care o parte
contractant ă o dă celeilalte p ărți la încheierea c ontractului, ca
dovadă a încheierii acestuia și pentru a se asigura executarea
lui.
Arvuna presupune existen ța unei obliga ții principale și
constă, de obicei, într-o sum ă de bani fiind o conven ție
accesorie pe care p ărțile o pot încheia și care func ționează ca o
clauză penală.
Garanțiile sunt reglementate în titlul XIV al codului civil,
titlul XV și titlul XVIII, og nr.61/2002, Legea nr.99/1999 și
Legea nr.190/1999.garan țiile se împart în dou ă mari categorii:
1. Garanțiile generale ale execut ării obliga țiilor care
sunt mijloace juridice recunos cute tuturor creditorilor și se
întemeiaz ă pe dreptul general de gaj asupra patrimoniului
debitorului.
Acest drept de gaj general ofer ă creditorilor dou ă
categorii de mijloace privitor la patrimoniul debitorului și la
actele juridice încheiate care sunt:
– mijloace preventive și de conservare cum sunt:

– dreptul de a cere separa ție de patrimoniu;
– dreptul de a cere punerea sechestrului asigur ător asupra
bunurilor debitorului;
– acțiunea oblic ă, etc.
– mijloace reparatorii: – acțiunea paulian ă;
– acțiunea în simula ție.
2. Garanțiile speciale ale execut ării obliga țiilor care
sunt acelea care confer ă creditorului garantat anumite drepturi
și prerogative suplimentare fa ță de cele oferite oric ărui crditor,
și care sunt de dou ă feluri:
– garanții personale care constau în angajamentul pe care
o persoan ă decât debitorul principal și-o asumă față de creditor
de a executa obliga ția în caz c ă debitorul nu o execut ă;
– garanții reale care sunt drepturi reale accesorii
constituite de regul ă de către debitor, asupra unor bunuri
individual determinate, care confer ă creditorului un drept de
preferință și de urmărire asupra acestora.
II. Dreptul de gaj gene ral al creditorilor
Este un drept de natur ă specială conferit prin lege, ca
garanție, creditorilor chirografari, în temeiul principiului de
drept civil potrivit c ăruia debitorul r ăspunde de îndeplinirea
obliga
țiilor sale cu toate bunurile mobile și imobile, prezente și
viitoare, întregul s ău patrimoniu servind pentru garantarea
comună și proporțională a tuturor creditorilor s ăi chirografari.
Dreptul de gaj general al cr editorilor nu are nimic comun
cu noțiunea de gaj, ca garn ție reală, care implic ă deposedarea
debitorului de bunul determinat constituit ca amanet, f ără a-l
deposeda pe debitor.
Acest drept al creditorilor îi îndrept ățește pe ace știa să
urmărească în realizarea crean țelor lor, întreg activul
patrimonial al debitorului, cons iderat ca universalitate juridic ă
existentă independent de bunurile indi viduale care o compun la
un moment dat.

Acest drept nu implic ă indisponibilizarea bunurilor
debitorului și nu confer ă creditorilor nici dreptul de urm ărire și
nici dreptul de preferin ță, pe care le confer ă drepturile reale și
garanțiile reale.
În schimb dreptul de gaj general al creditorilor îi
îndreptățește pe creditori s ă recurgă la măsuri conservatorii și
preventive (sechestrul asigur ător, punerea de pece ți, acțiunea
oblică, cererea de separa ție a patrimoniului suscesoral de
patrimoniul mo ștenitorilor etc.) precum și la măsuri reparatorii
(acțiunea paulian ă, acțiunea în simula ție etc) menite s ă
preîntâmpine ajungerea debitorulu i în stare de insolvabilitate și,
respectiv, s ă readucă în patrimoniul aces tuia bunurile prin a
căror înstrăinare și-a provocat ori și-a agravat o asemenea stare.
III. Acțiunea oblic ă (indirect ă sau subrogatorie)
În cazul în care debitorul, din neglijen ță, din delăsare, din
nepricepere sau cu rea credin ță, nu exercit ă anumite drepturi pe
care le are asupra unei ter țe persoane, prin aceasta mic șorându-
și patrimoniul sau devenind insolvabil, legea confer ă
creditorului chirografar dreptu l de a le exercita, în numele
debitorului s ău, substituindu-se acestuia.
Acțiunea oblic ă se fondeaz ă pe dreptul de gaj general al
creditorului și constituie un mijloc preventiv de ap ărare
împotriva pericolului insolvabilit ății debitorului.
Domeniul de aplicare al ac țiunii oblice cuprinde numai
drepturile și acțiunile patrimoniale care sunt în pericol de ase
pierde datorit ă pasivității debitorului.
Creditorului nu-i este îng ăduit să exercite drepturile și
acțiunile strict personale ale deb itorului, cum sunt cele care se
referă la starea și capacitatea persoanei cele care implic ă o
apreciere etic ă din partea titularului, ex. revocarea unei dona ții,
și nici acțiunile ce privesc bunuri neurm ăribile ale acestuia.
De asemenea, creditorul nu este îndrept ățit să se
substituie debitorului în administrarea patrimoniului acestuia căci o astfel de imixtiune a creditorului ar r ăpi debitorului

libertatea de ac țiune, punându-l într-o situa ție asemănătoare cu
aceea a incapabilului.
Pentru exercitarea ac țiunii oblice se cer întrunite
următoarele condi ții:
– debitorul s ă fi neglijat ori refuzat a- și exercita el însu și
dreptul sau ac țiunea în exercitarea c ăreia i se subrog ă
creditorul;
– să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin
pierderea dreptului neexercitat de el;
– creanța creditorului s ă fie certă și lichidă (nu se cere ca
ea să fie și exigibil ă, cu atât mai pu țin, ca să existe un titlu
executor) deoarece ac țiunea oblic ă constituie numai un mijloc
de evitare a diminu ării gajului general și nu un mijloc de
executare silit ă.
Exercitarea ac țiunii oblice nu reclam ă ca debitorul s ă fi
fost pus în întârziere de a- și valorifica dreptul, și nici ca,
creanța să fie anterioar ă dreptului pe care creditorul voie ște să-l
valorifice în numele debitorului.
Creditorul promoveaz ă această acțiune direct împotriva
terțului căruia îi este opozabil dreptul debitorului nefiind
necesar ca acesta din urm ă să fie introdus în proces, dar
introducerea lui în cauz ă este totu și utilă, pentru a-i face
hotărârea judec ătorească opozabil ă și pentru a-l împiedica s ă
tranzacționeze fraudulos cu pârâtul.
Terțul pârât are dreptul s ă opună creditorului reclamant
toate excep țiile pe care le-ar fi put ut opune debitorului.
Acțiunea oblic ă nu antreneaz ă indisponibilizarea
drepturilor debitorului, acesta poate dispune de ele chiar dup ă
intentarea ac țiunii, actele sale fiind opozabile creditorului dac ă
nu sunt frauduloase.
IV. Acțiunea paulian ă (revocatorie)
Este o ac țiune civil ă prin care creditorului poate cere
anularea actelor juridice f ăcute în frauda drepturilor sale de
către debitor.

Vizând existen ța acelor acte, ac țiunea paulian ă este
îndreptată atât împotriva debitorului cât și împotriva ter țului
care a beneficiat depe urma lor.
Fundamentul ei juridic fa ță de debitor rezid ă, pe de o
parte, în dreptul de gaj general al creditorului, iar pe de alt ă
parte în ideea c ă prin actele sale frauduloase debitorul comite
un delict civil împotriva cr editorului, delict ale c ărei consecin țe
negative este obligat a le repara.
Față de terțul benefiar al actului, dac ă acesta a fost
complice la fraud ă (de rea credin ță) acțiunea paulian ă se
fondează pe principiul responsabilit ății delictuale, iar dac ă a
fost de bun ă credință, în măsura în care a tras foloase de pe
urma actului ce a prejudiciat pe creditor, ter țul este ținut să
suporte consecin țele desfiin țării acelui act pe baza principiului
că nimeni nu se poate îmbog ății pe nedrept în detrimentul
altuia.
Pentru promovarea ac țiunii pauliene sunt necesare
următoarele condi ții:
– să existe o fraud ă din partea debitorului;
– să se fi cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului,
care să constea în mic șorarea gajului general de natur ă să
determine insolvabilitatea total ă sau parțială a debitorului;
– actul atacat s ă nu constituie exerci țiul unui drept strict
personal al debitorului, astfel nu poate fi atacat actul prin care
debitorul renun ță la revocarea unei dona ții pentru ingratitudine,
nici actul de recunoa ștere al unui copil din afara c ăsătoriei, etc.;
– creanța creditorului s ă fie anterioar ă actului atacat, c ăci
dacă este posterioar ă, acel act nu poate fi nici prejudiciabil și
nici fraudulos pentru creditor;
– creanța să fie certă, lichidă și exigibilă;
– în cazul actelor cu titlu oneros, ter țul să fi participat, în
complicitate cu debitorul, la fraud ă.
În principiu, orice act încheiat de c ătre debitor în aceste
condiții poate fi atacat prin ac țiune paulian ă.

Actele cu titlu gratuit sunt atacabile chiar dac ă terțul
achizitor a fost de bun ă credință.
Prin excep ție, unele acte care întrunesc condi țiile
necesare pentru promovarea ac țiunii pauliene nu pot fi, totu și,
atacate pe aceast ă cale.
Astfel de acte sunt: – plata unei datorii; – contractarea unor noi obliga ții;
– exercitarea unei op țiuni legale;
– partajul, dac ă creditorul nu a intervenit la partea și nu
s-a opus ca acesta s ă se facă în lipsa lui etc.
Acțiunea paulian ă este o ac țiune personal ă revocatorie,
efectul ei revocator fiind relativ, limitat la raportul dintre creditor și terț.
Față de terțul dobânditor, ac țiunea paulian ă are ca efect
revocarea actului, dar numai în m ăsura în care aceasta este
necesară pentru îndestularea creditorului.
Terțul poate opri aceast ă acțiune și să păstreze bunul,
plătind creditorului datoria celu i de la care a dobândit bunul.
Actul revocat r ămâne valabil în raport urile dintre debitor
și terți, valoarea lucrului care exce de plata creditorului nu
aparține debitorului, ci ter țului dobânditor.
Când ter
țul a dobândit cu titlu oneros, el are ac țiune în
regres împotriva debitorului pent ru întreaga valoare de care a
fost lipsit prin admiterea ac țiunii creditorului urm ăritor.
Revocarea profit ă numai creditorului care cerut-o și
creditorilor care au intervenit în instan ță, aceștia putând urm ări
pe cale silit ă bunul chiar în mâinile ter țului, ca și cum el n-ar fi
ieșit din patrimoniul debitorului.
Față de creditorii care n-au intervenit în ac țiune actul
atacat rămâne valabil, iar bunul înstr ăinat rămâne în
patrimoniul dobânditorului, neputând fi urm ărit de ei.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale:

1. Garantarea execut ării obligațiilor;
2. Dreptul de gaj general al creditorilor; 3. Acțiunea oblic ă (indirectă sau subrogatorie);
4. Acțiunea paulian ă (revocatorie).

Test autoevaluare – Cursul 10

230. Creditorii chirografari s unt acei creditori care:
d) au o garan ție reală pentru crean ța lor;
e) au numai un drept de gaj general asupra bunurilor
debitorilor lor;
f) nu pot intenta ac țiunea revocatorie sau paulian ă.
Răspuns: b)
231. Creditorul:
d) poate intenta ac țiune în declararea simula ției unor acte
încheiate de debitorul lor, numai dac ă debitorul este
insolvabil sau este pe cal e a deveni insolvabil;
e) poate face o cerere de efectuare a înregistr ării în cartea
funciară a dreptului real dobândit de debitorul s ău,
când acesta neglijeaz ă efectuarea acestei înscrieri;
f) nu poate interveni în procesele debitorului s ău cu
privire la bunuri din patrimoniul acestuia.
Răspuns: b)

232. Pe calea ac țiunii oblice, creditorul:
d) poate s
ă facă acte de dispozi ție sau de administrare
pentru debitor;
e) se poate substitui debitorului în administrarea
patrimoniului s ău;

f) nu poate intenta acele ac țiuni care privesc drepturi
patrimoniale ale debitorului, care au îns ă un obiect
neurmăribil.
Răspuns: c)

233. Când creditorul câ știgă procesul prin care a pornit
acțiunea oblic ă:
d) bunul asupra c ăruia purta dreptul ce era amenin țat cu
pierderea trece în patr imoniul creditorului;
e) bunul asupra c ăruia purta dreptul ce era amenin țat cu
pierderea este readus în patrimoniul debitorului,
creditorul care a introdus ac țiunea având un drept
preferențial cu privire la acest bun, pentru satisfacerea
creanței sale;
f) bunul asupra c ăruia purta dreptul ce era amenin țat cu
pierderea este readus în patrimoniul debitorului el
servind la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari.
Răspuns: c)

234. Prin intermediul ac țiunii revocatorii (pauliene),
creditorul:
d) poate ataca actul debitorului s ău care refuz ă să accepte
o ofertă de donație;
e) poate ataca un act cu titlu grat uit al debitorului, numai
dacă terțul este complice la fraud ă;
f) poate ataca un act încheiat de debitorul s ău în frauda
sa, chiar dac ă nu și-a cauzat sau și-a mărit o stare de
insolvabilitate.
Răspuns: b)

CURSUL 11
STINGEREA OBLIGA ȚIILOR

Obiectivele cursului:

– definirea și exemplificare mijloacelor legale sau
convenționale de stingere a obliga țiilor, precum și a noțiunii de
stingere a obliga ției;
– definirea no țiunii de compensa ție, confuziune, dare în
plată, remitere de datorie și imposibilitate de executare.

Cuvinte cheie: stingere a obliga ției, încetare a
raportului juridic de obliga ție, mijloace de stingere a
obligației, moduri de s tingere a obliga ției, compensa ție,
confuziune, remitere de datorie, nova ție, dare în plat ă,
imposibilitate fortuit ă de executare.

Notițe curs – Cursul 11
Stingerea obliga țiilor
I. Noțiune
Stingerea obliga ției înseamn ă, de fapt, încetarea
raportului juridic de obliga ție prin unul din mijloacele de
stingere a obliga țiilor reglementate de lege, sau convenite de
părți.
Stingerea obliga ției, acționează numai pentru viitor,
păstrând efectele produse de ra portul juridic de obliga ț
ie până
în momentul stingerii sale legale.
Stingerea obliga ției se deosebe ște de transmiterea
obligației, făcând ca raportul juridic s ă înceteze complet și față
de toate p ărțile, iar nu doar fa ță de una dintre p ărțile, căreia
prin transmiterea obliga ției, i se substituie o alt ă persoană.
II. Mijloace de stingere a obliga țiilor

Sunt moduri stabilite de lege sau convenite de p ărți, prin
care raportul juridic de obliga ție înceteaz ă pentru viitor.
Mijlocul firesc de stingere a obliga țiilor îl constituie
plata, adic ă satisfacerea dreptului de crean ță al creditorului prin
obținerea presta ției la care era obligat debitorul.
Raporturile de obliga ție pot înceta și prin alte moduri de
stingere a obliga ției, care pot fi:
– voluntare, când stingerea obliga ției implic ă o
manifestare de voin ță a părților cum ar fi darea în plat ă,
remiterea de datorie, nova ția, sau
– legale, când obliga ția se stinge în temeiul legii,
independent de voin ța părților cum ar fi compensa ția,
confuziunea, imposibilitatea fortuit ă de executare.
Unele moduri de stingere a obliga ției dau satisfac ție
creditorului, a c ărui creanță o realizeaz ă, plata, darea în plat ă,
compensa ția.
Altele sting obliga ția de a da satisfac ție creditorului
remiterea de datorie, confuziunea, imposibilitatea fortuit ă de
executare.
Raporturile de obliga ție cu execu ție succesiv ă se mai pot
stinge și prin împlinirea termenului extinctiv, ca și prin
reziliere.
Rezoluția nu este un mod de stingere a obliga ției în
sensul propriu al cuvântului, ea desfiin țând obliga ția cu efect
retroactiv.
III. Compensa ția
Este un mijloc de stingere a dou ă obligații reciproce
având ca obiect, amândou ă, bunuri de acela și fel.
După izvorul ei, compensa ția poate fi legal ă,
convențională sau judiciar ă.
A. Compensa ția legală operează automat, în temeiul
legii, dacă sunt întrunite urm ătoarele condi ții:

– există două obligații reciproce, între persoane având
fiecare, în mod personal și în acela și timp, atât calitatea de
creditor cât și calitatea de debitor al celeilalte;
Dacă una dintre p ărți nu este obligat ă în nume personal,
ci, spre exemplu, în numele minorului aflat sub tutela sa, compensa ția legală nu poate opera;
– obligațiile reciproce au ca obiect sume de bani sau alte
bunuri fungibile de acela și fel;
– ambele obliga ții sunt certe, lichide și exigibile.
Nu pot fi compensate: – obligațiile afectate de o condi ție suspensiv ă, care nu
sunt certe;
– obligațiile cedeterminate în ce prive ște natura și/sau
cuantumul obiectului lor, care nu sunt lichide;
– obligațiile neajunse la scaden ță, care nu sunt exigibile.
Termenul de gra ție acordat de judec ător după împlinirea
scadenței nu împiedic ă însă compensa ția legală, obligația
scadentă rămânând și în acest caz, exigibil ă;
– obligațiile neînzestrate cu ac țiune în justi ție care nu
sunt nici ele exigibile.
B. Compensa ț
ia conven țională opereaz ă în temeiul
voinței comune a p ărților, chiar dac ă nu sunt întrunite toate
condițiile compensa ției legale, obiecte diferite, crean țe
neexigibile, etc.
Compensa ția conven țională reprezint ă, prorpiu-zis, o
dare în plat ă reciprocă.
C. Compensa ția judiciar ă poate fi dispus ă prin hotărâre,
de către instan ța de judecat ă, dacă părțile în litigiu și-au
formulat preten ții reciproce, prin ac țiune și prin cerere
reconvențională, admise deopotriv ă ca întemeiate.
Compensa ția judiciar ă poate fi dispus ă chiar dac ă nu sunt
îndeplinite condi țiile compensa ției legale.
Efectele compensa ției sunt urm ătoarele:

– compensa ția opereaz ă ca o dubl ă plată, producând
stingerea obliga țiilor reciproce, în întregime dac ă ele sunt
egale, sau pân ă la concuren ța celei mai mici dac ă sunt inegale,
precum și stingerea tuturor accesoriilor acestor obliga ții:
garanții reale sau personale;
Atunci când între acela și persoane exist ă mai multe
datorii reciproce comp ensabile, se aplic ă regulile de la
imputația plății.
– compensa ția legală operează de plin drept, chiar f ără
știrea părților.
Ea nu opereaz ă însă împotriva voin ței părților, care pot
renunța, expres sau tacit, la efect ele acesteia, fie înainte, fie
după îndeplinirea condi țiilor compensa ției legale.
Cu toate acestea prin renun țare nu se pot înl ătura efectele
compensa ției care s-au produs de plin drept în beneficiul unor
terțe persoane, astfel, debitorul care pl ătește o datorie de și
putea să invoce compensarea ei cu o datorie pe care o avea, fa ță
de el, creditorul accipiens, nu va mai putea apoi, urm ărind
creanța sa, să se prevaleze, împotriva altor creditori concuren ți,
de garanțiile care înso țeau crean ța sa și care s-ar fi stins odat ă
cu aceasta, dac ă el n-ar fi renun țat la efectele compensa ției.
Efectele compensa ției legale se produc în momentul în
care condi țiile acesteia se g ăsesc întrunite.
Efectele compensa ției conven ționale se produc în
momentul încheierii acordului de voin ță al părților sau la
termenul stabilit prin acest acord.
Efectele compensa ției judiciare se pr oduce din momentul
rămânerii definitive a hot ărârii prin care s-a pronun țat.
Compensa ția nu poate fi invocat ă fiind exclus ă de lege în
următoarele situa ții:
– de către debitorul unei crean țe insesizabile cum ar fi
obligația legală de întreținere, de la executarea c ăreia debitorul
nu se poate sustrage invocând în compensa ție vreo crean ță a sa
față de creditorul între ținerii;

– de către debitorul a c ărui crean ță a fost poprit ă în
folosul unui ter ț;
– de către depozitarul obligat la restituirea depozitului
etc.
IV. Confuziunea
Este un mijloc legal de stingere a unei obliga ții prin
întrunirea asupra aceleia și persoane a calit ăților de creditor și
de debitor al aceleia și obligații.
Confuziunea stinge obliga ția, deoarece un raport juridic
nu poate subzista decât între dou ă subiecte de drept distincte.
Creditorul care dobânde ște și calitatea de debitor al
aceleiași obligații, sau invers, s-ar afla, în cazul men ținerii
obligației, în raport juridic cu el însu și, ceea ce este de
neconceput.
Între persoane fizice, conf uziunea intervine cel mai
adesea cu ocazia succesiunii, când unul dintre subiectele raportului de obliga ție succede celuilalt și acceptă succesiunea
pur și simplu.
Dacă succesiunea este acceptat ă sub beneficiu de
inventar sau dac ă creditorii succesiunii ob țin separa ția de
patrimonii confuziunea nu mai poate opera.
Între persoane juridice, conf uziunea intervine cu ocazia
reorganiz ării lor prin comasare (fuziune sau absorb ție).
Odată cu obliga ția principal ă, confuziunea stinge și
accesoriile ei.
Când confuziunea se realizeaz ă în persoana unui
codebitor solidar, crean ța se stinge numai pentru partea
acestuia, ceilal ți codebitori r ămânând obliga ți pentru restul
creanței.
Când confuziunea se realizeaz ă între creditor și fidejusor,
se stinge numai obliga ția accesorie a fidejusorului.
Efectul extinctiv al confuziunii este, uneori, limitat de
lege.

Astfel, când debitorul succede creditorului, crean ța
acestuia, de și stinsă, intră în calculul activului succesoral
pentru determinarea rezervei și a cotității disponibile.
Confuziunea nu poate opera dac ă asupra crean ței
respective exist ă înființată o poprire care o indisponibilizeaz ă.
Când actul juridic prin care creditorul a dobândit și
calitatea de debitor al aceleia și obligația, sau invers, este
desființat retroactiv, prin efectul nulit ății sau al rezolu ției,
efectul extinctiv al confuziunii este, și el, desfiin țat, obliga ția
renăscând ex tunc.
V. Darea în plat ă
Reprezint ă un mijloc de stingere a unei obliga ții constând
în acceptarea de c ătre creditor a unei alte presta ții în locul celei
datorate de c ătre debitor.
Acceptul creditorului trebuie s ă intervin ă chiar în
momentul execut ării prestației.
Dacă acest acord a fost prealabil, s-a realizat o nova ție de
datorie prin schimbare de obiect.
Darea în plat ă este o varietate a pl ății și produce acelea și
efecte:
– stinge obliga ția împreun ă cu toate accesoriile ei.
Atunci când obliga ția inițială avea ca obiect plata unei
sume de bani, iar creditorul accept ă în loc transferul propriet ății
unui lucru, darea în plat ă realizeaz ă o vânzare, fiindu-i
aplicabile, în acest caz, și reglement ările specifice acesteia,
privind capacitatea p ărților, condi țiile de form ă și de autorizare
prealabilă, dacă este cazul, garan ția de evic țiune și de vicii, etc.
VI. Remiterea de datorie
Este un mijloc voluntar de stingere a unei obliga ții,
constând în renun țarea creditorului la dreptul s ău de crean ță, cu
consimțământul debitorului.
Remiterea de datorie are, deci un caracter contractual,
implicând acordul, expres sa u tacit, al debitorului.

O renunțare unilateral ă a creditorului la crean ța sa n-ar
putea fi opus ă debitorului, care are or icând facultatea de a se
libera de datorie prin procedura ofertei reale, sau de a invoca
alte moduri de stingere a acesteia (compensa ția etc.).
În principiu, remiterea de datorie este gratuit ă.
O remitere de datorie cu caracter oneros ar putea fi
privită, după caz, ca o nova ție prin schimbare de obiect, ca o
dare în plat ă ori ca o tranzac ție.
Remiterea de datorie f ăcută prin act între vii trebuie s ă
îndeplineasc ă toate condi țiile de validitate al e unui contract cu
titlu gratuit.
Fiind o liberalita te, ea este supus ă reglement ărilor
specifice privitoare la raport, revocare și reducțiune.
Realizând, îns ă, numai o dona ție indirect ă, remiterea de
datorie, nu este supus ă condițiilor de form ă ale contractului de
donație, putându-se s ăvârși în orice form ă, scrisă, verbală și
chiar tacit ă (rezultând din fapte neechivoce ale creditorului,
care învedereaz ă voința acestuia de a-l libera pe debitor).
Remiterea de datorie f ăcută prin testament constituie un
legat de libera țiune și trebuie s ă îndeplineasc ă atât condi țiile de
fond cât și cele de form ă ale testamentului.
Efectul remiterii de datorie const ă în stingerea obliga ției,
cu toate accesoriile ei.
Odată cu debitorul principal sunt libera ți și fidejusorii,
precum și codebitorii solidari, afar ă de cazul când creditorul și-
ar fi rezervat expres dreptul de a urm ări partea din datorie ce
revine acestor codebitori.
Remiterea de datorie acordat ă unui fidejusor nu-l
liberează decât pe acesta, l ăsând nestins ă obligația principal ă a
debitorului și obligațiile celorlal ți fidejusori, dac ă erau mai
mulți.
În cazul remiterii de datorie f ăcută prin act între vii,
efectul liberator se produce la data realiz ării acordului de
voință al părților.

În cazul celei f ăcute prin testament, dac ă debitorul legatar
acceptă legatul de libera țiune, acesta produce efecte retroactiv,
de la data deschi derii succesiunii.
Dovada remiterii de datorie se face potrivit regulilor din
dreptul comun.
În privința liberării debitorului sunt aplicabile prezum țiile
legale de liberare izvor âte din remiterea voluntar ă, de către
creditor sau mandatarul s ău, debitorului a înscrisului
constatator al crean ței.
Sarcina de a dovedi natura actului liberator astfel
prezumat va reveni celui interesat (mo ștenitor rezervator al
creditorului, urm ărind revocarea sau reducerea liberalit ății;
comoștenitor, al ături de debitorul iertat al creditorului,
urmărind raportul dona ției indirecte, etc.).
Remiterea titlului (înscrisului) de crean ță se aseam ănă cu
remiterea de datorie fiind tot un act voluntar prin care creditorul pred ă debitorului înscrisul constatator al dreptului
său de crean ță.
VII. Imposibilitatea de executare
Obligația se poate stinge și prin faptul c ă executarea a
devenit imposibil ă datorită cazului fortuit sau for ței majore,
independent de culpa debitorului.
Potrivit art.1156 cod civil, de bitorul este liberat prin
intervenția cazului fortuit sau for ței majore, dac ă pieirea
obiectului obliga ției a avut loc f ără
culpa debitorului și înainte
de punerea sa în întârziere.
Dacă a fost pus în întârziere, de bitorul va fi liberat numai
dacă va face dovada c ă lucrul ar fi pierit chiar dac ă s-ar fi aflat
la creditor.
Dacă bunul piere în întregime, obliga ția se va stinge
integral, iar când bunul piere par țial, se va stinge în m ăsura
pierderii bunului.

În cazul în care bunul a fost furat, cel ce l-a sustras nu
este liberat de obliga ția de restituire a pre țului, indiferent de
cum acesta a pierit sau s-a distrus.
Imposibilitatea fortuit ă de executare poate privi
obligațiile de a da un bun individual determinat, de a face și de
a nu face.
Nu este inciden ță în materia obliga țiilor de a da bunuri
generice, deoarece „genera non pereunt”, debitorul nefiind exonerat de plat ă sub cuvânt c ă bunul a pierit fo rtuit, pentru c ă
fiind un bun de gen, va putea fi înlocuit prin predarea unor
bunuri din aceea și categorie.
Pentru ca acest mod de stingere a obliga țiilor să opereze
trebuie îndeplinite urm ătoarele condi ții:
– pieirea obiectului obliga ției să se fi produs independent
de orice culp ă a debitorului;
– pieirea bunului care c onstituie obiectul derivat al
raportului juridic s ă se fi produs înainte ca debitorul s ă fi fost
pus în întârziere.

Subiecte pentru preg ătirea în vederea evalu ării finale

1. Mijloace se stingere a obliga ției;
2. Compensa ția;
3. Confuziunea; 4. Darea în plat ă;
5. Remiterea de datorie;
6. Imposibilitatea fortuit ă de executare.

Test autoevaluare – Cursul 11

1. Stingerea unei obliga ții existente prin înlocuirea
acesteia cu o nou ă obligație constituie:
a) darea în plat ă;
b)
delegație;

c) novație.
Răspuns: c
2. Operațiunea pe care p ărțile unui raport juridic
obligațional se în țeleg ca în locul prestației asumate,
debitorul s ă execute o alt ă prestație constituie:
a) delegație sau remitere de datorie;
b) novație prin schimbare de cauz ă;
c) dare în plat ă.
Răspuns: c

3. Remiterea de datorie:
a) nu poate fi refuzat ă de debitor;
b) este un act juridic unilateral;
c) făcută prin acte intervivos constituie o dona ție
indirectă și este supus ă regulilor de fond ale dona ției.
Răspuns: a

4. Confuziunea ce opereaz ă între calitatea de creditor și
debitor:
a) are ca efect stingerea ra portului juridic obliga
țional și
liberează garanțiile obliga ției principale;
b) nu libereaz ă garanțiile și accesoriile obliga ției
principale;
c) nu poate înceta at unci când înceteaz ă cauza care a
provocat-o.
Răspuns: a

5. Compensa ția legală opereaz ă cu îndeplinirea și a
următoarelor condi ții:
a) între părți să existe obliga ții reciproce care s ă își aibă
izvorul în acela și fapt juridic – lato sensu;

b) creanțele să aibă ca obiect sume de bani sau o cantitate
oarecare de bunuri fungibile, chiar dac ă nu ar fi de
aceeași specie;
c) creanțele reciproce ce urmeaz ă a se compensa s ă fie
certe, lichide și exigibile.
Răspuns: c