Mihai Pop de la școala sociologică la școala etnologică [605903]

Universitatea București
Facultatea de Litere
Școala Doctorală Litere

Teză de doctorat

Coordonator științific:
Prof. dr. Silviu Angelescu

Doctorand: [anonimizat]

2020

Universitatea București
Facultatea de Litere
Școala Doctorală Litere

Mihai Pop de la școala sociologică la școala etnologică
– o biografie intelectuală –

Coordonator științific:
Prof. dr. Silviu Angelescu

Doctorand: [anonimizat]

2020

4 Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 6
 
1. Cadru discursiv și organizarea lucrării ………………………….. ………………………….. ……………….. 16
 
1.1.
 „Neamurile”
 profesorului
 Pop
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………..
 16
 
1.II.
 Sumarul
 capitolelor
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …..
 24
 
2. Teorie, concepte, metodologie ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 31
 
2.I.
 Concepte
 și
 noțiuni
 teoretice
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………..
 31
 
2.II.
 Metodologie
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………..
 36
 
2.III.
 Istoricul
 cercetării
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……
 41
 
2.IV
 L imite
 și
 provocări
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….
 45
 
3. Neamul Popenilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 47
 
3.I.
 Maramureșean
 sau
 central
 european
  –
 un
 joc
 al
 identităților
 ………………………….. ……………….
 48
 
3.II.
 Familia
 preotului
 Ștefan
 Pop
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….
 51
 
3.III.
 Interesul
 pentru
 folclorul
 zonei
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………
 58
 
3.
 IV.
 Plecarea
 de
 acasă
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….
 60
 
3.V.
 Cei
 rămași
 în
 Maramureș
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………..
 63
 
3.VI.
 Podul
 Mihai
 Pop
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………..
 65
 
3.VII.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………
 66
 
4. Casa din strada Caragea Vodă numărul 1 – o instituție alterna tivă ………………………….. ….. 68
 
4.I.
 Memorie,
 conștiință
 istorică
 și
 habitus
 ………………………….. ………………………….. …………………………..
 70
 
4.II.
 Primii
 proprietari
 ai
 casei
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….
 76
 
4.III.
 Simțul
 distincției
  –
 o
 boieroaică
 din
 Regat
 și
 un
 nobil
 maramureșean
 ………………………….
 83
 
4.IV.
 Viața
 după
 naționalizare
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………..
 86
 
4.V.
 Caragea
 Vodă
 nr.
 1
  –
 o
 instituție
 alternativă
 ………………………….. ………………………….. ………………..
 89
 
4.VI.
 Casa
 a
 îmbătrânit
  –
 vizitele
 încep
 să
 se
 r ărească
 ………………………….. ………………………….. …….
 102
 
5. Neamul lingviștilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 105
 
5.I.
 Praga:
 o
 atmosferă
 stimulantă
 și
 rodnică
 ………………………….. ………………………….. …………………….
 107
 
5.II.
 Cercul
 lingvistic
 de
 la
 Praga
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………
 111
 
5.III.
 Intrarea
 lui
 Pop
 în
 Cerc
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….
 116
 
5.IV.
 Viața
 de
 bursier
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………
 118
 
5.V.
 Utopia
 central
 europeană
 se
 destramă
 ………………………….. ………………………….. ……………………….
 127
 
5.VI.
 Cercul
 se
 desface
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……
 129
 
5.VII.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………
 133
 
6. Neamul sociol ogilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 135
 
6.I.
 Locul
 lui
 Pop
 în
 cadrul
 tinerei
 generații
 ………………………….. ………………………….. ……………………….
 142
 
6.II
 La
 Fundu
 Moldovei
 se
 structurează
 teoria
 ………………………….. ………………………….. ………………….
 155

5 6.III.
 Drăguș
  –
 lecția
 terenului
 într -­‐un
 sat
 ideal
 ………………………….. ………………………….. ………………..
 162
 
6.IV.
 Cercetători
 și
 informatori
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………
 169
 
6.V.
 Runcu
 și
 Cornova
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….
 173
 
6.VI
  Muzeul
 Satului
  –
 discursul
 despre
 Națiune
 ………………………….. ………………………….. ……………….
 180
 
6.VII.
 Dâmbovnicul
 și
 apusul
 sociologiei
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..
 185
 
6.VIII.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….
 191
 
7. Neamul etnologilor și nea mul antropologilor ………………………….. ………………………….. ……… 194
 
7.I.
 Viziunea
 despre
 sat
 și
 despre
 realitatea
 folclorică
 ………………………….. ………………………….. …….
 200
 
7.II.
 Înființarea
 Institutul
 de
 Folclor
 și
 anii
 ‘50
 ………………………….. ………………………….. ………………….
 204
 
7.III.
 Ce
 este
 folclorul
 literar
  –
 disputa
 între
 Căl inescu
 și
 Pop
 ………………………….. ……………………
 211
 
7.IV.
 Școala
 Mihai
 Pop
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….
 214
 
7.V.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………
 218
 
8. Neamul semioticienilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 219
 
8.I.
 R eîntâlnirea
 cu
 Roman
 Jakobson
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………
 220
 
8.II.
 Cercul
 de
 poetică
 și
 stilistică
  –
 o
 nouă
 generație
 de
 semioticieni
 ………………………….. ……..
 225
 
8.III.
 Asociația
 Internațională
 de
 Studii
 Semiotice
 ………………………….. ………………………….. ……………
 229
 
8.IV.
 Școala
 de
 vară
 de
 la
 Urbino
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………
 233
 
8.V.
 Eforturi
 de
 instituționalizare
 a
 semioticii
 în
 România
 ………………………….. …………………………
 235
 
8.VI.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………..
 239
 
9. Neamurile din străinătate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 241
 
9.I.
 Centre
 și
 periferii
 în
 producția
 cunoașterii
 ………………………….. ………………………….. …………………
 244
 
9.II.
 Perspective
 asupra
 câmpului
 științific
 de
 pe
 ambele
 părți
 ale
 Cortinei
 de
 Fier
 …………
 248
 
9.III.
 Întâlnirea
 cu
 Statele
 Unite
 ale
 Americii
 ………………………….. ………………………….. ……………………..
 259
 
9.IV.
 Un
 român
 președinte
 al
 Societății
 Internaționale
 de
 Etnologie
 și
 Folclor
 ………………….
 281
 
9.VI.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………..
 295
 
10. Pop neștiutul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 296
 
10.I.
 Vreau
 și
 eu
 să
 fiu
 revizuit
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….
 299
 
10.II.
 Cărțile
 și
 documentele
 profesorului
 ………………………….. ………………………….. ………………………….
 308
 
10.III.
 Moștenirea
 Mihai
 Pop
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….
 316
 
10.III.
 Concluzii
 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………..
 319
 
Concluzii generale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 320
 
Anexă 1 – Lista persoanelor intervievate ………………………….. ………………………….. ………………. 325
 
Anexa 2 – anexă documente ………………………….. …………………………. Error! Bookmark not defined.
 
Anexa 3 – anexă foto ………………………….. ………………………….. ……….. Error! Bookmark not defined.
 
Bibiografie generală ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 328

6
Introducere

Moartea este vie, au șoptit.
Moartea trăiește înăuntrul vieții,
la fel cum oasele dansează
înăuntrul trupului.
Ieri este înăuntru lui azi.
Ieri nu moare niciodată.
Luis Alberto Urrea, Fiica păsării colibri

„Pentru el nu exista nimic de nerezolvat, de n edesfăcut și de nelămurit. Fiecare
situație oricât de complicată ar fi fost, zicea că are un miez, are undeva un miez, că
trebuie căutat miezul și în momentul în care l -ai găsit totul este rezolvat. […] În primul
rând că simțea oamenii foarte bine și nic iodată nu mergea pe interesul personal. Sigur că
dânsul se afla acolo ca să descopere ceva. Dar nu asta punea în față. Punea altceva.
Persoana din fața lui. Am fost atentă cum, într -un sat, cineva ne -a șoptit că vor dezgropa
un mort după șapte ani, că -i vor spăla oasele, și -l vor îngropa înapoi și acela se va integra
în rândul neamului. Și toată lumea zicea: dar să nu spună, ăsta e mare secret. În cinci
minute, de față cu mine, domnul profesor a aflat tot ce a vrut. În primul rând s -a dus la
femeia aceea, c are era îndoliată și se pregătea pentru acest act și a vorbit așa de frumos
cu ea, și a întrebat -o de bărbatul ei care a murit, și cum a fost, și cum au trăit ei împreună,
și ce-și amintește, și după ce -i pare rău din viața cu el, și ce -a supărat -o și feme ia s-a
deschis de parcă era la duhovnic. Iar în momentele următoare, vorbind încet – se uita
speriată spre noi și noi ne -am restras, bineînțeles – domnul profesor a aflat tot”1.

În 2005, la cinci ani după moartea bunicului meu, Mihai Pop, am început să -l caut pe
coclaurii pe care a umblat și în poveștile oamenilor care l -au cunoscut, cu intenția de a face
un film documentar. Doi ani mai târziu, în grădina unei case vechi de lemn din Desești,
Maramureș, am făcut un interviu video cu Parasca Făt, fostă stud entă de-a bunicului. Ea
mi-a dat cheia înțelegerii lui Moșu, cum îi spuneau apropiații. Și, până la urmă, cheia de
lectură a lui Mihai Pop ca intelectual. Scena de mai sus e reconstituită din memorie de

1 Parasca Făt, interviu personal, mai 2007.

7 Parasca Făt, care a făcut muncă de teren sub conducer ea lui pe Valea Cosăului (1971 –
1973) și ne arată un antropolog în acțiune . Doar că „exoticul” pe care îl descoase Mihai
Pop e o țărancă dintr -un sat aflat doar la câteva zeci de kilometri distanță de locul unde el
însuși s-a născut și și -a petrecut primii ani ai copilăriei – la Glod, pe Valea Izei.
Câțiva ani mai târziu, tot pe aceeași vale, în satul Ieud, o pictură aflată chiar în
dreapta intrării în biserica de lemn din deal mi -a arătat un alt miez al poveștii. Pictura
reprezintă Judecata de Apoi, scena în care Sfântul Petru și Diavolul își dispută sufletele
celor ajunși la judecată. Fiecare dintre cei doi ține în mână un răboj cu povestea omului
ajuns în vama sufletelor. Sufletul va pleca în Rai sau în Iad nu doar în funcție de cât de
greu atârnă faptel e bune sau faptele rele ale omului, dar și în funcție de care variantă a
poveștii a fost scrisă mai bine. Ce mi s -a revelat privind această scenă este că viața fiecărui
individ este făcută din alegeri între bine și rău, care se concretizează în acțiuni, ia r aceste
acțiuni generează la rândul lor narațiuni.
Uitându-mă la această pictură naivă am înțeles că de multe ori avem tendința să
mitologizăm trecutul, căutând eroi cu existențe exemplare pe care să -i urmăm orbește ca
un fel de garanție că, pășind pe u rmele lor, în ziua judecății balanța va înclina în direcția
bună. Acești eroi nu există în realitate. Ei sunt, ca și noi, niște ființe supuse greșelilor de tot
felul. În acea zi, în liniștea bisericii din Ieud, mi -am recunoscut mie însămi că în spatele
statuii bunicului, pe care singură mi -o construisem, eu îl căutam pe omul Mihai Pop, cu
bunele și relele sale. Mi -am dat seama că a -l înțelege și a -l accepta pe el însemna a mă
accepta pe mine și lumea în care am crescut. S -a produs atunci o antropologizare a relației
cu bunicul meu. Această apropiere (și, în același timp, îndepărtare) antropologică mi -a dat
libertatea de a( -mi) pune întrebări, chiar și atunci când simțeam că acestea ar putea scoate
la lumină adevăruri mai puțin plăcute sau chiar dureroase și m-a provocat să mă instalez
mai bine într -o istorie atât personală, cât și colectivă.
Punând această distanță axiologică între mine și el, m -am simțit, în sfârșit,
cercetătoare și am început să mă uit la viața lui Mihai Pop ca la o existență exemplară, dar
nu în sensul de a fi dată drept exemplu, ci de a putea citi în destinul acestui intel ectual
român istoria secolului XX din spatele Cortinei de Fier. Născut în 1907 și trăind până în
2000, Pop a străbătut secolul de la un capăt la altul. Din poziție de simplu observator, de
actor, sau de cercetător al vieții sociale, el a fost martorul tran sformărilor prin care a trecut
societatea românească, de la Primul Război Mondial și până în perioada post decembristă.
Mulți dintre colegii săi de generație au fost marginalizați în timpul diferitelor regimuri
dictatoriale sau au murit în închisorile comu niste. Alții au reușit să emigreze și să își

8 continue cariera în străinătate. Pop a supraviețuit diverselor schimbări de regim politic,
construindu -și o carieră în țară și consolidându -și reputația internațională. Longevitatea
carierei sale și complexitate a preocupărilor sale intelectuale fac ca Mihai Pop să fie un
studiu de caz aparte.
Rodica Zane avansează ideea că Mihai Pop a avut trei vieți profesionale, care se
corelează cu trei temporalități românești extraordinare: interbelic, comunism,
postcomunism2. Cea mai mare parte a carierei lui Pop s -a desfășurat într -o societate
totalitară, unde controlul exercitat de politic și ideologic a pătruns adânc în sfera științelor
sociale. A activa în acest domeniu, ca în multe altele, presupunea o continuă negocier e cu
regimul. Demersul de a cerceta viața lui Mihai Pop are pentru mine și această încărcătură
subtilă – dorința de a căuta punctele de cotitură, de a vedea cum și -a făcut el alegerile de
viață, mai ales în vremurile tulburi în care a trăit și cum a navig at printre schimbările de
contexte politice. Îmi propun să ofer o imagine cât mai completă și mai bine
contextualizată a vieții și carierei lui Pop, deși poate nu voi reuși de fiecare dată să surprind
toate nuanțele sau să plasez toate întâmplările de viaț ă în contextul lor politic.
Îl văd pe Pop ca pe un pionier al interdisciplinarității în științele umaniste și sociale.
Ipoteza mea este că traseul profesional al lui Pop este paradigmatic pentru felul cum s -au
dezvoltat științele sociale în România și p entru modul în care s -a făcut transmiterea de
cunoștințe în interiorul lor. Folosindu -mă de biografia lui intelectuală ca studiu de caz
relevant, în această lucrare de doctorat îmi propun să analizez evoluția etnologiei și
antropologiei în România secolulu i XX și felul cum acestea s -au intersectat cu lingvistica,
sociologia, semiotica și alte discipline. Această transmitere de cunoștințe s -a petrecut prin
activitatea științifică la nivel instituțional a lui Pop, la fel de mult ca prin exemplul său
personal și, desigur, prin intermediul operei sale scrise. Voi urmări parcursul lui Mihai
Pop, arătând cum a evoluat gândirea lui în interiorul științelor sociale, a căror sinteză a
reușit să o facă, atât la nivel teoretic, cât și la nivel practic.
Un alt aspect c are mă interesează este contribuția lui Mihai Pop la circulația ideilor și
dezvoltarea disciplinelor pe plan internațional. Cercetătorul român s -a conectat cu piața
internațională a ideilor încă din primii ani ai carierei sale și a continuat să joace rolul de
conector până în ultimii ani ai vieții sale. Având în vedere că, în perioada comunistă,

2 Rodica Zane, corespondență personală electronică, 23 februarie 2020. Ipoteza celor trei vieți
profesionale a fost enunțată deja de Rodica Zane în cursurile și comunicările pe care le -a ținut pe această
temă în ultimii ani.

9 Institutul de Folclor3 era una dintre puținele instituții din domeniul științelor sociale care
funcționa, mulți cercetători străini au venit în contact cu echipa In stitutului, contribuind
astfel la un comerț științific intens. În anii ‘60 și ’70, se poate vorbi nu doar de o
sincronizare a discursului etnologic românesc cu cel de pe scena internațională, dar și de
întâlnirea celor două lumi pe teren. Acest lucru se pe trece în „contextul dual”4 în care, pe
de o parte, Războiul Rece dă naștere unei competiții pentru supremație intelectuală între
Occident și Blocul estic, iar pe de altă parte, au loc procese de „emancipare treptată a
țărilor-satelit de sub tutela sovietic ă”5. Mihai Pop a funcționat ca un pod în această relație
dintre estul și vestul științific. Relațiile lui internaționale s -au construit pe abilitatea de a
traduce într -un limbaj academic occidental specificul culturilor din această parte a Europei.
Datorit ă lui, Institutul de Folclor devenise în acea perioadă un fel de ambasadă, care
facilita transmiterea cunoașterii și crea relații profesionale.
Inițial, am considerat că filmul este cel mai potrivit mediu pentru a face un portret al
lui Mihai Pop, fiind u n mediu dinamic, capabil să redea vitalitatea și forța lui intelectuală și
să arate că a fost un intelectual care și -a depășit epoca. Am ajuns la ideea filmului în urma
unei discuții cu o tânără etnoloagă, care mi -a mărturisit că pentru ea profesorul Pop e o
icoană la care se închină toată lumea. A fost uimită când a aflat că profesorul murise în
urmă cu doar câțiva ani. Din punctul ei de vedere, Pop aparținea unui trecut îndepărtat.
Cuvintele cercetătoarei îmi indicau că timpul produsese o petrificare a imaginii lui Mihai
Pop.
În lucrarea „Suveranii” universităților românești (2007), Lucian Nastasă arată că
acest proces este simptomatic pentru întreaga clasă a intelectualilor și scoate la lumină
câteva dintre mecanismele care duc la o astfel de pietrificare . „Acești intelectuali
profesioniști care s -au impus cândva memoriei colective au încetat de -a mai fi amintiri
însuflețite, măcar în sensul de «poveste a vieții». Dacă unii au fost uitați cu totul, alții au
devenit simboluri și subiecte preferate ale ritualurilor comemorative, în fapt victime ale
unui tip oarecum desuet de istoriografie, ce -i prezintă într -o manieră statică, dar gigantică,
figuri impenetrabile dincolo de postura lor academică. Nu întâmplător, cam aceleași
informații biobibl iografice se tot repetă de la o evocare la alta, când în fapt viața lor a fost
mult mai complexă, meritele dobândite în câmpul culturii având ca fundament nu doar

3 Instituția și -a schimbat denu mirea de mai multe ori de -a lungul existenței sale. Am ales să folosesc
în lucrarea mea denumirea inițială de Institutul de Folclor, cu excepția capitolelor care se referă anume la
perioadele când Institutul a purtat alt nume.
4 Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România , București,
Editura MLR, 2017 : 81.
5 Ibidem.

10 activitățile intelectuale și înalt spirituale, ci și acțiuni cât se poate de «umane», profane în
fond și uneori chiar rudimentar -vulgare”6.
Nastasă face o critică dură unui anumit gen de demers istoriografic, a cărui victimă
este, pe alocuri, și Pop. Dar dincolo de aceste rememorări și comemorări care îl arată ca
„dăltuit într -un bloc de gheață”7, el are parte și de reprezentări însuflețite, care aduc în prim
plan latura sa profund umană. Există însă puține demersuri interdisciplinare care să
analizeze parcursul său cu uneltele mai multor discipline, lipsește o sinteză care să
integreze p ărțile mai puțin cunoscute din viața și cariera sa. Nu am renunțat la ideea
investigării biografiei intelectuale a lui Mihai Pop prin intermediul filmului, ci mai degrabă
am folosit tehnicile audio și vizuale ca metode de cercetare și de diseminare a unor
concluzii parțiale ale demersului meu.
Am pornit cercetarea fiind condusă în egală măsură de curiozitatea mea, de dorința
de a reconstrui un puzzle din care aveam deja câteva piese, dar și de speranța că voi putea
să-i fac pe oamenii din generația mea și din generațiile următoare să înțeleagă dimensiunea
socratică a personalității lui Mihai Pop. Din punctul meu de vedere, textele sale redau un
personaj trunchiat, sunt mult mai aride decât a fost el în realitate. Îl văd pe Pop ca pe o
personalitate orală, un om al terenului. Și -a transmis mare parte din idei la catedră, în
cadrul cercurilor științifice și cercetărilor de teren pe care le -a condus sau în conversații
avute în biroul său de la Institutul de Folclor și în casa din strada Caragea Vodă, unde și -a
petrecut jumătate din viață.
În contextul studierii biografiei intelectuale a lui Mihai Pop, apare o nevoie a
separării disciplinelor care însă nu poate fi îndeplinită cu ușurință, mai ales când vine
vorba de a trasa niște granițe clare între etnologie și antropologie. Ioana Fruntelată se
întreabă dacă acești doi termeni „nu cumva sunt două fețe ale aceleiași monede”8, dacă nu
„funcționează ca două etichete aplicate aleatoriu aceluiași produs”9. În discursul de primire
a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Babeș Bolyai din Cluj, Katherine
Verdery arată de asemenea cât de permeabile sunt granițele dintre discipline. „Chiar dacă
mă numesc nu socioloagă, ci antropoloagă socio -culturală, relația mea cu sociologia este
una lungă și cordială. A î nceput la universitate când am urmat cursul de «Introducere în

6 Lucian Nastasă, „Suveranii” Universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a
elitei intelectuale , Cluj, Editura Limes, 2007 : 8.
7 Ibidem.
8 Ioana Fruntelată, „Etnologie și antropologii” în Ioana Fruntelată, Adriana Stoicescu & Rodica
Zane (editori), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din
București, 2007 : 201.
9 Ibidem.

11 Antropologie», unde am descoperit că o mare parte din materiale erau scrise de sociologi.
În restul carierei mele am menținut o anumită confuzie în privința diviziunii muncii între
aceste două domenii care investighează viața omului”10. Fără a putea lăsa deoparte aceste
discuții teoretice, nu -mi propun să construiesc cercetarea pe baza acestor dispute la fel de
bătrâne ca disciplinele. Nu -mi propun nici măcar să lămuresc dacă Pop a fost un folclo rist
ilustru sau chiar părintele folcloristicii moderne, cum este adesea numit, „un etnolog
reputat”11, așa cum îl vede Otilia Hedeșan, sau „întemeietorul Școlii de Antropologie
Culturală din România”12, după spusele lui Zoltán Rostás.
Am făcut o împărțire p e domenii din rațiuni de organizare a textului dar și pentru că,
așa cum voi arăta în capitolul următor, am construit un cadru discursiv pornind de la ideea
unor neamuri profesionale. M -am uitat cu un ochi diferit la fiecare domeniu, chiar prin
lupa sa pro prie, mai ales că mare parte din cercetarea mea se bazează pe interviuri cu
cercetători și teoreticieni ai diverselor domenii. Pe mine însă m -a interesat acel Mihai Pop
care se află în intersecție, la întretăierea drumurilor între lingvistică, sociologie, folclor,
semiotică și antropologie culturală – Pop interdisciplinarul. Urmăresc această dimensiune a
sa tocmai pentru că el favoriza obiectul cercetat și nu metoda sau domeniul la care apela
pentru înțelegerea și interpretarea acestuia.
De altfel, interdi sciplinaritatea a fost una dintre problemele teoretice abordate în
nenumărate rânduri de Mihai Pop. În interviul acordat lui Zoltán Rostás în anii ‘80 și
publicat în volumul Sala luminoasă (2003), el face deosebirea între pluridisciplinaritate și
interdisciplinaritate, menționând că, în opinia lui, primele cercetări cu adevărat
interdisciplinare s -au făcut în România în anii ‘70, pe Valea Cosăului.
„Pluridisciplinaritatea este ceea ce se făcea la sociologi. Adică erau oameni din domenii
diferite care fiecar e cerceta o anumită realitate de pe poziția disciplinei lui, căutând pe
urmă ca să se facă o sinteză asupra acestei unități. Socotind de pildă că un sat ar fi o
unitate. Dar nu era interdisciplinaritate. Pentru ca să fie interdisciplinaritate, trebuie ca c ei
care cercetează să gândească toți la fel, să aibă aceeași viziune despre realitatea pe care o
cercetează“13.

10 Discursul a fost susținut în data de 12 octombrie 2017 și a fost publicat în Studia Ubb Sociologia ,
62 (LXII), 2, 2017: 17 -25, disponibil online la adresa:
https://conten t.sciendo.com/view/journals/subbs/62/2/article -p17.xml [Accesat: iunie 2018]
11 Fruntelată et al., op. cit.: 201.
12 Ibidem.
13 Zoltán Rostás , Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia,
2003: 345.

12 În Amintiri și gânduri din vechea școală a monografiilor sociologice (1981), Henri
H. Stahl vine să confirme și el că ambiția lui Dimitrie Gusti de a întreprinde în cadrul
monografiilor cercetări interdisciplinare nu a fost îndeplinită. „O cercetare nu poate da
roade decât dacă întreg colectivul interdisciplinar muncește la dezlegarea unei singure
probleme, clar precizate, pe baza unei singure ipoteze de lucru și a unei singure teorii
sociologice, sub conducerea unui singur coordonator”14. Acest lucru nu s -a întâmplat pe
terenurile gustiene din diverse motive – pe de o parte pentru că echipele erau prea mari ca
să se supună unei viziuni unitare, p e de altă parte, pentru că fiecare dintre participanți avea
propriile sale interese de cercetare și pentru că redactarea materialului cules se făcea de
cele mai multe ori după campanie și separat, nu în echipă15.
În viziunea lui Pop, în cazul cercetărilor interdisciplinare întreaga realitate cercetată
este un obiect de cercetat în sine care trebuie definit într -o viziune unitară. Pop precizează
mai departe că cel care face cercetare interdisciplinară nu trebuie să fie specialist în toate
domeniile, el trebu ie doar să știe principiile fiecărei discipline16. El vede necesitatea
formării unui nou tip de cercetător care să poată să gândească asupra culturii, asumându -și
o metodă în care să înglobeze tehnicile diverselor discipline atomizate.
„În știință, trecutu l pare mai ușor de evaluat decât prezentul, pentru că îți apare mai
limpede ceea ce rămâne actual din epocile precedente”17, spune Ioana Fruntelată. În cazul
lui Mihai Pop lucrurile nu se pot evalua decât dacă ținem cont de prezentul disciplinelor,
de felul cum au evoluat acestea după moartea sa. Argumentul meu e legat nu doar de
obsesia lui Pop de a privi în viitor, pe care a reiterat -o în ultimii ani de viață, ci și de faptul
că se vorbește despre o „Școală Mihai Pop”, iar pentru a intra în această convers ație este
obligatoriu să analizezi activitatea elevilor sau discipolilor acestei școli. „Prin concepția sa
clară și informația deosebit de bogată, prin capacitatea de a transmite sugestiv, prin farmec
personal a reușit să inițieze o linie modernă în știin țele sociale. După 40 de ani, în condiții
mult mai puțin favorabile, a repetat oarecum gestul de creator de școală al lui Dimitrie
Gusti. A avut succes, fiindcă în formarea școlii nu și -a propus să fie șef, ci animator al

14 Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice” , București,
Editura Minerva, 1981: 209.
15 Ibidem.
16 Zoltán Rostás , op. cit.: 345.
17 Ioana Fruntelată, „Etnologia românească actuală: tradiții, teme, practici disciplinare” în Romanian
Studies Today, nr.1/ 2017. Editura Universității din București, 2017: 25.

13 unor tineri capabili de deschidere și neinhibați de puterea tradiționalismului folcloristicii și
etnografiei (acceptat de ideologia comunistă)”18.
Această lucrare nu își propune să fie o exegeză a operei lui Mihai Pop. Sunt
specialiști care sunt mult mai în măsură să se angajeze într -un astfel de demers. De altfel,
exegeza operei lui Pop este foarte bogată, cu studii consistente realizate de cercetăt ori
proeminenți precum Nicolae Constantinescu, Sanda Golopenția, Silviu Angelescu, Rodica
Zane, Otilia Hedeșan, Narcisa Știucă, Ioana Fruntelată și alții. Vâlceanul Gheorghe
Deaconu, care i -a fost student și apoi colaborator apropiat, și -a propus chiar să realizeze o
exegeză a operei complete a lui Mihai Pop. Cele două volume ale lucrării Discurs despre
folclor, Conceptul și Metoda (2007-2008 ), care vor fi urmate de un al treilea volum, deja
anunțat de autor, se uită la metoda lui Pop și la evoluția gândirii acestuia. De altfel,
Deaconu și Ioan St. Lazăr, prietenul și colegul lui de generație, sunt cei care au lansat și
promovat sintagma de „Școala Mihai Pop”, sintagmă care, așa cum spuneam, a generat
discuții fertile în câmpul intelectual, dar care n -a fost explorată până la capăt. „A reconstrui
modul de structurare și funcționare a gândirii sale este o aventură intelectuală, căci
presupune o incursiune în evoluția teoriei, metodei și practicii cercetării socio -umane pe
parcursul secolului XX […] Miha i Pop a fost nu doar martor al acestui spectacol, ci și un
actor, ba chiar un protagonist”19.
În „Cuvânt lămuritor” din deschiderea primului volum din Folclor Românesc (1998),
Mihai Pop răspunde oarecum ironic celor care de -a lungul vieții l -au criticat pen tru faptul
că nu are operă: „Acum, când mă uit la sumarul acestor două volume, cuprinzând peste
700 de pagini, nici nu -mi vine să cred că eu am scris și am publicat atâta, fiindcă toată
viața m-am ferit să scriu și să public cu toptanul, zicându -mi că și î n puține rânduri poți
spune multe, dacă ai ce spune”20. Cuvintele lui pot fi citite și ca o justificare, dar și ca o
profesiune de credință. De asemenea, se pune întrebarea dacă, într -un context politic
diferit, Pop nu ar fi fost mai prolific. În realitate, opera lui cuprinde texte fundamentale
pentru domeniu, texte programatice care punctează momentele de cotitură atât la nivel de
discurs național, cât și pe plan european. Este o operă foarte densă.
„Între cantitatea scrierilor lui Mihai Pop și amprenta re marcabilă a personalității sale
de-a lungul a cel puțin jumătate de secol se instalează o disproporție. Profesorul nu a scris

18 Zoltán Rostás (ed.), „Introducere”, Mihai Pop.Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii
1937-1940. București, Editura Paideia, 2010 : 19.
19 Georghe Deaconu, Discurs despre folclor. Vol. I – Conceptul , Râmnicu Vâlcea, Editura Fântâna
lui Manole, 2007: 9.
20 Mihai Pop, „Cuvânt lămuritor”, Folclor românesc I, București, Editura Grai și Suflet – Cultura
Națională, 1998 : IV.

14 puțin, dar prezența sa în viața etnologică și folcloristică, copleșitoare, modelatoare,
probând o adevărată vocație și energie de comunicare, pune într -o ierarhie specială opera și
acțiunea prin care s -a exprimat autorul. Acțiunea este impresionantă și domină, pentru că
ea a recurs în mod consecvent și eficient la limbajul actelor”21.
Lucrarea de față se construiește mai mult pe cee a ce Rodica Zane numește
„acțiunea”22 profesorului Pop. Totuși, pentru că o biografie intelectuală nu poate să eludeze
opera scrisă, mă voi folosi de texte pe care le consider reprezentative pentru a ilustra
contribuția lui Mihai Pop la fiecare disciplină î n parte și la toate în ansamblul lor. De altfel,
și Adriana Stan privește opera lui Pop dincolo de textele scrise, arătând că: „ «Opera» sa
trebuie recompusă, în schimb, de pe mai multe șantiere și ea cuprinde, alături de studiile
din publicații străine pre stigioase sau de cursuri restituite în volum, destule porțiuni
acoperite doar de istoria orală”23.
Acesta este și motivul pentru care am simțit nevoia să investighez dincolo de texte,
folosindu -mă de amintirile colaboratorilor lui Pop pentru a reconstitui opera completă ,
care ține și de oralitate. Un alt șantier pe care l -am explorat a fost arhiva personală a lui
Mihai Pop, cuprinzând numeroase documente care arată cum a evoluat gândirea lui din
perioada interbelică și până în ultimii ani de viață. Se găse sc în arhivă fișe de împrumut de
la bibliotecile pe care le frecventa la Praga sau la Bonn în anii ‘30, carnete de teren din
perioada gustiană, fișe de informator din primii ani ai Institutului, notițe de curs și
manuscrise în diverse faze, precum și docum ente care țin de relația cu autoritățile. De
asemenea, arhiva cuprinde o vastă corespondență și documente care arată cât de mare era
rețeaua națională și internațională la care era conectat. Această rețea personală și
profesională trebuie analizată din per spectiva felului în care Pop a contribuit la circulația
ideilor în câmpul intelectual.
După Zoltán Rostás „cercetătorul vieții științifice trebuie să fie interesat nu doar de
trecutul științific propriu -zis al omului de știință studiat, ci de toate legă turile sale, cu
întregul lor context social. Numai astfel poate înțelege opera savantului în cauză”24. În
consecință, lucrarea nu va reconstitui doar biografia unui individ, ci o epocă și anumite
cercuri sociale și intelectuale, în succesiunea și dinamica lor istorică. Scriind despre Pop,
voi practica o permanentă oscilare și mutare a privirii de la mediul personal, la mediul

21 Rodica Zane, „Postfață. Cartea Obiceiurilor” în Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești ,
București, Editura Univers, 1999: 219.
22 Ibidem.
23 Adriana Stan, op. cit.: 60.
24 Zoltán Rostás, Vreau și eu să fiu revizuit , 2010: 11.

15 profesional și la mediul politic. Voi încerca o continuă problematizare a felului cum
acestea se întrepătrund și se influențează reciproc. De altfel, biografia lui Pop se plasează
într-o suită de lucrări cu caracter biografic sau monogr afic, un exercițiu colectiv de
recuperare a istoriei sociale a grupului care a activat în perioada interbelică în cadrul Școlii
Gusti. Acest demers de recuperare a gustienilor a fost pornit în anii ‘80 de către sociologul
Zoltán Rostás, prin interviurile d e istorie orală pe care acesta le -a făcut cu o serie dintre
reprezentanții școlii, printre care și Mihai Pop. În timp, datorită pasiunii sale pentru Școala
Sociologică de la București și a energiei sale, profesorul Rostás a reușit să coaguleze în
jurul său un grup de tineri cercetători formând ceea ce Dumitru Sandu numește o rețea de
cercetare care „lucrează ca o veritabilă școală de istorie orală și socială a interbelicului
românesc”25.
Această rețea a generat în ultimii ani multe lucrări care tratează dif erite aspecte ale
Școlii Sociologice de la București și aduc în prim plan personalități care au făcut parte din
echipele lui Gusti. Aceste monografii și biografii, ca de exemplu lucrarea lui Ionuț Butoi
despre Mircea Vulcănescu sau biografia lui Miron Cons tantinescu, scrisă de Ștefan
Bosomitu, vin să completeze portretul lui Pop. Lucrarea de față contribuie, la rându -i, la
demersul comun de a surprinde imaginea acestei generații de cercetători care s -a format și
a ajuns la maturitatea științifică între cele două războaie și care a fost neglijată în frenezia
de a recupera interbelicul, instalată la începutul anilor ‘90.
În fond, nu caut să construiesc o vedere canonică asupra lui Mihai Pop. Pentru mine,
acest demers este o explorare, o încercare de a avansa d incolo de paradigmele limitative
care fac din istorie un conglomerat de sentințe contemporane. Este și o invitație la un
exercițiu colectiv de a scutura praful de pe statuile pe care le -am ridicat, de a începe o
împăcare graduală cu istoria tulburată a sec olului XX. Până la urmă, această lucrare este o
pledoarie pentru a (re)discuta critic – într-un cadru integrator – rolurile lui Mihai Pop, ca
intelectual român, în orizontul internațional al științelor sociale și umaniste.

25 Informație preluată din newsletter -ul care a marcat 100 de numere de Cooperativa Gusti , o
platformă electronică care are drept scop principal punerea la dispoziție, în mediul virtual, a cercetărilor de
istorie socială și istorie orală despre Școala Sociol ogică de la București sau Școala Gustiană și științele
sociale din România. Disponibil online la adresa http://www.cooperativag.ro/7 -despre-suta-cooperativei –
gusti-sapte-personalitati -ale-vietii-stiintifice -despre-100-al-newsletterului/ [Accesat 20 iunie 2019]

16 1. Cadru discursiv și organiza rea lucrării
1.1. „Neamurile” profesorului Pop
Am ajuns la structura acestei lucrări în urma unei conversații cu cercetătoarea
Katherine Verdery, pe care am vizitat -o în biroul ei de la City University New York, în
luna mai a anului 2012. Mărturisindu -i că am dificultăți în a găsi modul cel mai potrivit de
a spune povestea lui Moșu, ea mi -a sugerat să mă gândesc care au fost obsesiile lui
teoretice. „Rudenia, de pildă”, a punctat Verdery. Nu cred că am plecat din biroul ei
lămurită în privința structurii, î nsă conversația m -a trimis la textele lui Pop despre rudenie
și apoi la alte texte teoretice. Astfel, am ajuns la rudenia fictivă26. Mi-am dat seama că
mulți dintre cercetătorii care au lucrat cu Mihai Pop, inclusiv Verdery, îi deveniseră, în
timp, neamuri. Pornind de la această revelație, am hotărât să organizez materialul pe spițe
de neam. Am pornit de la Neamul Popenilor, adică rudele de sânge, ca apoi să mă ocup de
neamurile fictive: cel al lingviștilor, al sociologilor, al semioticienilor, al etnologilo r și
antropologilor și al neamurilor din străinătate, adică rețeaua de cercetători din diverse țări,
cu care Pop a avut relații la fel de apropiate ca și cu studenții și colegii săi români.
Această structurare pe neamuri este fecundă, mai ales din perspectiva memoriei
văzută ca conflict. Așa cum arată antropoloaga Smaranda Vultur, demersurile care își
propun să mascheze „laturile conflictuale ale memoriilor aflate în concurență”27 nu duc
întotdeauna la o mai bună cunoaștere și înțelegere a trecutului . Memoria lui Mihai Pop este
un adevărat câmp de bătălie. O întâmplare ilustrativă pentru cât de aprig este disputată
moștenirea lui este întâlnirea pe care am avut -o cu un artist maramureșean care mi -a spus
că, în timp ce prin venele mele curge sângele ro șu de urmașă a bunicului meu, prin venele
lui curge sângele albastru de urmaș spiritual al profesorului Mihai Pop. Trecând peste furia
care m-a cuprins în urma acestei discuții și reușind să pun o distanță antropologică între
mine și acest om, am înțeles c ă este important să îi redau lui Mihai Pop locul simbolic în
fiecare dintre aceste neamuri. Pătrunzând în istoria fiecărei discipline și făcând interviuri
cu cercetători care le reprezintă, am observat că „reconstrucțiile fictive ale trecutului și

26 Folosesc sintagma „neamuri fictive” cu sensurile enunțate de Charles A. Ibsen și Patricia Klobus
în lucrarea „Fictive Kin Term Use and Social Relationships: Alternative Interpretations” publicată în Journal
of Marriage and Family, Vol. 34, Nr. 4, noiembrie 1972: 615 -620. Astfel, rudenia fictivă reflectă o „validare
publică a unui tip special de asociere ”, precum și o „relație afectivă desfășurată pe o perioadă extinsă de
timp” și presupune o „recunoaștere a schimbării de statut, o formă de exprimare simbolică sau validarea unei
relații personale. […] Rudenia fictivă nu este doar o formă suplimentară sau substitutivă de rudenie, ci poate
funcționa ca mijloc prin care relațiile personale existente sunt consolidate și întreținute”.
27 Cristian Pătrășconiu, „Interviu Smaranda Vultur: Memorie, istorie, uitare și salvare”, LaPunkt.ro,
f.d, disponibil online la a dresa https://www.lapunkt.ro/2015/09/interviu -smaranda -vultur-memorie-istorie-
uitare-si-salvare/. [Accesat: 22 aprilie 2019 ].

17 negocierile imaginilor sinelui și ale celuilalt în memorie”28 remarcate de Smaranda Vultur,
devin evidente în interiorul disciplinelor, în modul de raportare al disciplinelor la istoria
proprie. „ Memoria nu e mai fiabilă sau mai puțin fiabilă ca istoria. Ambele, du pă alte
criterii, reconstruiesc imagini ale trecutului care nu pot coincide cu adevărul, așa cum ne
place să credem. Ne propun reprezentări și explicații, sensuri și contextualizări în care
subiectul uman e parte cunoscătoare și obiect de studiu. În acest proces se vehiculează
valori și se negociază imagini de sine și ale celuilalt”29.
Dincolo de anecdotic, care merită și el analizat, pentru a înțelege natura conflictuală
a memoriei este necesară o cartografiere a disciplinelor, a felului cum se raportează l a
istoria proprie, a felului în care își dispută locul în câmpul intelectual și al locului în care îl
plasează pe Pop, dacă îi oferă un loc central sau marginal. Pop poate fi văzut ca un
barometru al relațiilor dintre discipline. El este revendicat și pe a locuri instrumentalizat de
reprezentanții unor discipline – în principal folcloristica – fiind însă parțial ignorat de
altele, ca sociologia și antropologia, tocmai pentru că este considerat reprezentant al
folcloristicii, domeniu de care majoritatea socio logilor și antropologilor țin să se
delimiteze. Ca urmare, s -a scris foarte mult în ultimii ani despre folcloristul/etnologul
Mihai Pop, însă, în ciuda eforturilor lui Zoltán Rostás și ale Sandei Golopenția de a -l
scoate la lumină și pe sociologul Mihai Po p și de a arăta gândirea antropologică a acestuia,
la facultățile de profil sau în istoriile acestor discipline se vorbește puțin despre contribuția
lui. De asemenea, sunt puține lucrările care analizează aportul pe care l -a avut în
dezvoltarea lingvistici i și a semioticii sau interesul lui pentru filmul etnologic,
etnomuzicologie și muzeologie. Pop a avut o contribuție la nașterea Muzeului Satului în
1936 și la formarea echipei de la Muzeul Țăranului Român în 1990 și, deși această
contribuție este menționa tă, ea este arareori analizată critic sau pusă în contextul mai mare
al activității lui profesionale. Nu se scrie foarte mult nici despre Pop diplomatul și
publicistul, pentru că această latură a personalității lui nu corespunde imaginii pe care
lumea acad emică și-a format-o despre el și poate pentru că – așa cum spune Zoltán Rostás
– „discipolilor nu le plac surprizele, mai ales manifestările atipice ale unui maestru, ale
unui idol”30.
Dincolo de disputele dintre discipline, este interesant de urmărit și fe lul în care
posteritatea a integrat și digerat luptele pentru putere din interiorul câmpului focloristicii.

28 Ibidem.
29 Ibidem.
30 Zoltán Rostás (ed.), Mihai Pop. Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii 1937 -1940,
București, Editura Paideia, 2010: 21.

18 Competența lui Pop a fost contestată încă din timpul vieții sale. Iată cum intrepretează
Nicolae Constantinescu aceste conflicte ale profesorului Po p cu contemporanii săi:
„Fiind adesea cu un pas înaintea vremii lui, Mihai Pop a fost tratat cu o oarecare reținere,
dacă nu chiar ostilitate, de către colegii săi de generație (să ne amintim că Ovidiu Bîrlea nu
ezita să-l răstignească, într -un subsol de p agină, în Istoria folcloristicii românești , 1974,
pentru proiectele sale poate prea îndrăznețe și de aceea nerealizate integral într -un timp
dat, iar Petru Caraman îl vitriola în scrisori particulare, devenite prea curând publice”31.
Am ales o abordare care încearcă să vadă și să pună în dialog toate părțile, aducând,
chiar dacă doar pe hârtie, toate neamurile împreună. Această abordare este reprezentativă
pentru spiritul lui Pop. Ceea ce nu înseamnă că prin acest demers vreau să fac pace între
diferitele ta bere, ci doar să arăt punctele sau proiectele în care acestea s -au intersectat de -a
lungul istoriei lor, cu scopul de a construi niște punți către viitor, pornind de la Mihai Pop.
Văd neamul, așa cum îl definea Pop, ca pe “marea unitate care stă la baza r elațiilor
de înrudire, a alianțelor prin care se stabileau grupurile de interese […] În cadrul neamului,
fiecare membru, după categoria în care se situa potrivit celor trei linii ale relațiilor de
înrudire, avea un statut propriu și trebuia să -și îndepline ască rolul potrivit acelui statut,
potrivit funcțiilor care îi revin în diferitele ipostaze în care se realiza comunicarea între el
și ceilalți membrii ai neamului. Neamul era o realitate cu ierarhie proprie, cu un limbaj
propriu al relațiilor intrapersona le. Acest limbaj, sistem de comportări
ritualizate/socializate se realizează nu numai în comunicările verbale și în schimburi de
bunuri și servicii, ci și în ceea ce ne interesează în chip special, în obiceiuri”32.
Dacă mutăm caracteristicile neamului în zo na câmpului intelectual, vedem că
regăsim în cadrul oricărei comunități științifice fiecare ingredient menționat de Pop: rolul
potrivit statutului, funcțiile oarecum prescrise pe care fiecare membru trebuie să le
îndeplinească, ierarhia, care vine după sin e cu un limbaj și un sistem de comportamente
ritualizate. Mai mult, fiecare comunitate se identifică și în același timp se diferențiază de
celelalte – de celelalte neamuri, practic – printr-o narațiune proprie. „ Neamul își păstra
coeziunea nu numai în real itatea vie, ci și dincolo de aceasta, în mit”33.
„Etnologia”, spune Rodica Zane, „este interesată și de modul în care o colectivitate
își identifică și își conservă valorile. Mihai Pop reprezintă un caz aparte, pentru că
mecanismele de consacrare tipice societății moderne, mecanisme instituționale și «reci»,

31 Nicolae Constantinescu, în Lazăr, Ioan St. (ed.), Școala Mihai Pop: 100 de ani de la naștere (vol.
II), Râmnicu Vâlcea, Editura Patrimoniu, 2007: 12.
32 Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești , București, Editura Univers, 1999: 23.
33 Ibidem.

19 sunt dublate de mecanisme specifice pentru societățile tradiționale, mecanisme cutumiare
și «calde». Între cele două se produce o interacțiune interesantă, în măsură să proiecteze și
să fixeze în memorie amintirea volatilă dedusă din relațiile noastre cu c eilalți, din acel
adeziv care ține laolaltă o familie, un grup, o comunitate”34. Cercetarea pe care am
întreprins -o mi-a oferit nenumărate exemple în care „mecanisme cutumiare” au fost mai
puternice decât cele reci, „instituționale”, și asta nu doar în c ontextul cultural românesc.
Mihai Pop avea capacitatea de a construi relații apropiate, care apoi duceau la construcții
instituționale sau proiecte strategice, cu cercetători din întreaga lume.
O abordare care mi -a servit în fundamentarea acestei teorii – a neamurilor fictive
profesionale care se adună în jurul unei personalități carismatice – este cea a antropoloagei
Rosemary Lévy Zumwalt, care preia și dezvoltă o sintagmă aparținându -i lui Elsie Clews
Parsons, fostă studentă a antropologului Franz Boas , și anume cea de „familie
profesională”35. Pornind de la matricea disciplinară a lui Thomas Kuhn și de la teoria
leaderului carismatic a lui Max Weber, Lévy Zumwalt încearcă să determine care sunt
caracteristicile unei astfel de familii, sugerând, printre altele, că aceasta „ formează o bază a
puterii intelectuale pentru perpetuarea unei discipline”36.
Comunitatea științifică este definită de Kuhn ca un ansamblu de cercetători dintr -un
anumit domeniu de cunoaștere, care au o educație comună, un set de cunoștințe acceptate
într-un grad majoritar sau prin consens, un set de obișnuințe de gândire, un set de practici
științifice, un set de expertize (inclusiv de tip experimental) și un angajament personal
pentru o anumită tradiție de cercetare (legat și de setul comun de valori). O comunitate
științifică, conform autorului, împărtășește aceeași paradigmă37. De asemenea, acești
cercetători au un set de țeluri comune, printre care și formarea de noi specialiști.
„Pentru a trasforma matricea discip linară într -o familie profesională afectivă, trebuie
adăugate mai multe ingrediente: 1) o figură centrală carismatică care predă, atât în
interiorul clasei cât și în afara ei; 2) o cultură a grupului; 3) markeri împărtășiți ai
identității de grup și 4) ide ntificarea emoțională cu acest lider carismatic”38.
Rosemary Lévy Zumwalt ilustrează această teorie, analizând portretul lui Franz Boas
și al folcloristului Alan Dundes, văzuți prin ochii discipolilor lor. Ea arată care sunt, în

34 Rodica Zane, prezentare orală susținută în 2007 la colocviul dedicat împlinirii a 100 de ani de la
nașterea profesorului: „Mihai Pop & sons”.
35 Rosemary Lévy Zumwalt, „The Shaping of Intellectual Identity and Discipline through
Charismatic Leaders: Franz Boas and Alan Dundes”, Western Folklore , vol. 72, nr. 2, 2013: 132.
36 Ibidem: 132.
37 Thomas S. Kuhn, Structura revoluțiilor știi nțifice, București, Editura Humanitas, 2008: 243 -244.
38 Levy Zumwalt, op. cit.: 132.

20 cazul celor doi cercetători faimoși, elementele care îi fac pe mai tinerii confrați să se
apropie de ei și să contribuie la formarea acestei familii profesionale: angajarea afectivă și
intelectuală; predarea ca act perfomativ; susținerea și consilierea studenților; folosirea unor
apelative și a poreclelor care țin de rudenia fictivă; frica și fanfaronada; introducerea în
sfera familiei; audiențele sau ședințele de lucru și legenda unor morți epice. Analiza lui
Lévy Zumwalt este cu atât mai interesantă și mai relevantă cu cât Alan Dund es a fost unul
dintre folcloriștii americani cu care Pop a avut o relație extrem de apropiată, bazată nu doar
pe afinități profesionale, dar și pe faptul că aveau multe interese și trăsături comune, așa
cum reiese din relatările studenților celor doi. Anth ony Buccitelli, fost doctorand al lui
Dundes la Universitatea Berkeley, își amintea: „Cred că parte a puterii lui Dundes a fost
deschiderea și entuziasmul față de studenții săi la care se adaugă stabilirea unor mari
așteptări. Ca student, am simțit tot tim pul că mi se adresa ca egalului său (nu prieten, doar
egal)”39. Mulți dintre foștii studenți ai lui Pop îl descriu pe Pop într -un mod asemănător.
Una dintre mantrele profesionale ale lui Dundes era: „folclorul nu este folclor dacă
nu este internațional”40. El își alegea studenții în funcție de numărul de limbi străine pe care
le cunoșteau. În aceste condiții, nu este de mirare că, în 1974, când a venit ca bursier
Fulbright la Universitatea Berkeley, Dundes l -a primit pe Pop (cunoscător a peste zece
limbi și al culturilor aferente) cu brațele deschise în familia lui profesională, invitându -l
chiar să participe la coordonarea doctoratelor unora dintre studenții săi41.
Lévy Zumwalt își propune să arate că narațiunile grupului și cultura orală ocupă un
loc central în crearea de legături sociale și că elementul uman este, în ultimă instanță, cel
care contribuie în cea mai mare măsură la dezvoltarea cunoașterii. Ea pledează pentru o
combinație între istoria instituțională și cea individuală pentru o mai bună înțelege re a
domeniului folcloristicii. Eu cred că o astfel de abordare este fertilă și în sfera științelor
sociale în general. Tocmai pe aceasta se bazează cercetarea de față care, deși îl are în prim
plan pe Mihai Pop, îl pune pe acesta în centrul dinamiciilor i nstituționale.
Pe lângă markerii pe care îi propune Lévy Zumwalt în analiza sa, aș adăuga și
dezvăluirea secretului profesional . O scenă, care îl are ca protagonist pe Dimitrie Gusti,
evocată de Henri H. Stahl în memoriile lui, arată importanța trecerii secretului profesional

39 Ibidem.
40 Alan Dundes apud. Levy Zumwalt, op. cit.: 135.
41 Informația apare în raportul întocmit de Pop după revenirea de la Berkeley, document care se
găsește în Fondul Mihai Pop din cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român. Vezi anexă,
document 2.1.

21 „de la o generație la alta, prin contact direct”42. Scena se petrece în campania de la Goicea
Mare din 1925 , unde Stahl devenise interesat de dreptul familial cutumiar și se căznea să
găsească modalitatea de a face legătura între teorie și realitate, pentru a putea înțelege
realitatea. Tânărul cercetător i -a mărturisit lui Gusti că era în faza în care reușise s ă
înțeleagă că încă nu înțelesese nimic de fapt. Profesorul i -a dat o lecție pe care Stahl a ținut
să o dea generațiilor următoare prin cartea sa: „ Mare mi-a fost mirarea și tare m -a pus pe
gânduri, răspunsul pe care l -am primit: o amintire despre Ernst Ma ch, care afirmase că «a
înțelege ce nu înțelegi este începutul oricărei înțelegeri». Și într -adevăr, am înțeles atunci
că răspunsul nu -l voi căpăta nicăieri de -a gata, ci va trebui să -l scot eu însumi din realitate,
profesorul neputând face altceva, decât să caute alături de mine, ca să -mi poată da un lucru
mai de preț decât toate adevărurile gata făcute, anume unealta cu care se pot găsi
adevărurile”43.
În realitate, ideea unor neamuri profesionale are o istorie care începe chiar în cadrul
Școlii Gusti. La Fundu Moldovei, Stahl sugerase în glumă „că nu numai satele devălmașe
pot umbla pe bătrâni, ci se cuvine ca și monografiștii să facă la fel”44, propunând
simbolistica neamului ca bază a relațiilor într -o comunitate științifică. „După discuții
multiple, am căzut de acord în joacă, să ne organizăm în forme «umblătoare pe patru
bătrâni», aceștia fiind Vulcănescu, D. C. Georgescu, Xenia Costa -Foru și subsemnatul. Ne –
am adăugat și un «totem» considerat ca un «erou eponim» în persoana profesorului Gusti,
persoană tabu, pe care totuși, în anumite prilejuri, îl puteam «critica», însă numai în
ședințele de rit «intichiuma», când îl «mâncam de viu», operație la care prezența oricărui
străin era strict interzisă. Fiecare aveam la rândul nostru un grup de «descendenți», «fii» și
«nepoți» în ordinea sosirii lor la muncile monografice, totul putând fi reprezentat grafic
sub forma unei «spițe de neam», cei patru «bătrâni» considerându -se drept «frați». Am ales
termenul de «bătrâni» și nu cel de «moși», pentru că în cazul no stru nu era vorba de
«oameni buni și bătrâni», cu «barbe albe», ci de «bătrâni» în sensul vechi al cuvântului,
adică de «înaintași»”45.
Interesant este că – în schema spițelor de neam gustiene – Mihai Pop se trăgea dintr –
un bătrân văzut ca singuratic și st erp și anume, etnomuzicologul Constantin Brăiloiu.
„Brăiloiu figura și el în această «genealogie» în calitate de «bătrân» «singuratec» și

42 Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice” , București,
Editura Minerva, 1981: 37.
43 Ibidem.
44 Ibidem: 131.
45 Ibidem: 132.

22 «sterp», adică fără urmași și fără legătură ascendentă cu eroul eponim, în speță, profesorul
Gusti. «Singuratec» și «s terp» era Brăiloiu doar în terminologie «genealogică», pentru că
în fapt venise însoțit de o întreagă echipă, unii dintre colaboratorii lui fiind deosebit de
harnici și pricepuți, ca de pildă, Harry Brauner, Achim Stoia, Matei Socor, la care se
adaugă Miha i Pop, de formație lingvist, viitorul director al Institutului de Etnografie și
Folclor, precum și Ștefania Cristescu, care se va dovedi o atât de pricepută cercetătoare a
riturilor și ceremoniilor populare (viitoarea soție a lui Anton Golopenția), precum și alți
«oameni de ajutor», de la care însă nu s -a ales prea mare lucru”46.
În cele ce urmează, mă voi opri la câteva exemple ilustrative pentru a arăta cum s -a
construit în jurul lui Pop familia profesională sau neamul. Un prim element de intimitate
între Pop și neamurile lui erau apelativele pe care aceștia le foloseau. În ultimii ani de
viață, cei mai mulți dintre colaboratorii săi îi spuneau Moșu, care în Maramureș înseamnă
chiar bunic, recunoscându -i poziția de seniorat pe care o ocupa în interiorul câm pului
științific, dar marcând astfel și apropierea de el. Este de notat că Boas avea o poreclă
similară, fiind numit de mai tinerii săi discipoli The Old Man sau Papa Boas . În cazul lui
Pop, apelativul Moșu era folosit și de mare parte dintre cercetătorii străini, de exemplu
Gail Kligman sau Claude Karnoouh. Mai mult, într -un material publicat în Dilema veche la
scurtă vreme după moartea lui Pop, Karnoouh spune că el l -ar fi botezat așa: „Cred că eu
am fost acela care, la începutul anilor ’90, îl numisem pentru prima oară Moșu, respectând
cum grano salis , uzanțele și cutumele din Maramureșul său natal, căruia îi fusese atât de
credincios. Atinsese vârsta la care devii un pu rtător viu al propriei ancestralități”47. „Nu-mi
aduc aminte exact, scria Gail Kligman în decembrie 2000, când am început să -i spun
domnului profesor Pop «Moșu», dar, trecând de 80 de ani, el a devenit Moșu pentru mulți
dintre noi, apropiații lui. Moșu era termenul cel mai potrivit, afectuos și totuși respectuos,
cu care să te adresezi acestui mândru fiu al Maramureșului”48.
Moșu nu era singurul apelativ. Antropoloaga Katherine Verdery îl numea Nănașu.
Acest lucru marca ritualul de inițiere în terenul române sc (care presupunea și interacțiunea
cu autoritățile vremii) prin care Verdery trecuse, nășită de Pop. Acest episod, care s -a
petrecut în 1973 la prima venire a lui Verdery în România, este relatat de cercetătoare cu
simplitate și umor: „ După ce am ajuns n eintenționat cu motoreta mea Mobra chiar într -o
bază militară de acolo, profesorul a luat trenul de la București la Deva, o călătorie de opt

46 Ibidem.
47 Claude Karnoouh, „Adio lui Mihai Pop”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 406, 24 -30 noiembrie
2000: 12.
48 Gail Kligman, „Pentru Moșu”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 409, 15 -21 decembrie 2000: 12.

23 până la zece ore, ca să vorbească cu «șefii» de acolo și să -mi găsească un loc acceptabil în
altă parte a județului . După aceea, l -am numit «nănașu»”49. Trebuie să precizez că atunci
când am întrebat -o în cadrul unei conversații pe Skype50 care a fost lucrul pe care l -a
învățat de la Pop pe teren, cercetătoarea americană mi -a spus că profesorul a fost cel care i –
a arătat omul. Deși avea o pregătire solidă în antropologie, la Reed College în Portland și
la Universitatea Stanford, când a venit pentru prima oară în România, Verdery era mai
interesată de structuri sociale, decât de indivizi, după cum ea însăși mi -a mărturisit .
Dacă ne uităm prin lupa neamurilor, nu putem trece cu vederea relația pe care Pop a
avut-o cu familia Golopenția. Pe sociologul Anton Golopenția și pe Ștefania Cristescu –
viitoarea soție a acestuia, Pop i -a cunoscut pe terenurile gustiene. Cu Ștefan ia, Mihai Pop
avea două puncte de înrudire fictivă, ea trăgându -se și din neamul sterp al lui Brăiloiu, dar
și din neamul lui Ovid Densușianu, pe care ambii îl avuseseră profesor la Universitate, însă
în perioade diferite. După moartea lui Anton Golopenția în 1951, Pop a adoptat -o simbolic
pe fiica acestora, Sanda, căreia i -a vegheat cariera. După ce a ajutat -o să se angajeze la
Institutul de Folclor, în ciuda faptului că fusese repartizată la țară, Pop s -a asigurat că
inteligența sclipitoare și profesional ismul Sandei sunt remarcate în cercurile științifice
naționale și internaționale. Într -un interviu acordat de Sanda Golopenția ziaristului
maramureșean Emil Danciu, aceasta afirma: „Mihai Pop a fost pentru mine o moștenire de
familie”51. Și Constantin Erete scu, soțul Sandei, a fost ajutat de profesor să primească un
post la Institutul de Folclor, fiind astfel primit în neam.
O scrisoare pe care Ștefania Cristescu -Golopenția i -o trimite lui Pop în 1968 este
foarte grăitoare pentru acest tip de relații, care au depășit cu mult granițele profesionale:
“Faptul că Seton Watson și Mihai Pop, cei doi prieteni ai lui Anton, țin ca fiica lui să se
realizeze e, pentru mine, un semn că din lumea lui, Anton v -a trecut o parte de seamă din
misiunea lui ca tată. E pentru mine de-a dreptul simbolic, dragă Pan Pop, faptul că ai fost
cel care a prezidat prima tipăritură a Sandei (Folclorul în romanul «Desculț»)”52.
Scrisoarea este scrisă în contextul în care Pop propusese spre republicare, la aproape
30 de ani de la cercetare a din Dâmbovnic, studiul scris împreună cu Anton Golopenția în

49 Katherine Verdery, Discursul de primire a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității
Babes Bolyai susținut în data de 12 octombrie 2017, publicat în STUDIA UBB SOCIOLOGIA, 62 (LXII), 2,
2017: 18.
50 Convorbirea cu Katherine Verdery a avut loc în data de 3 august 2018 și nu a fost înregistrat ă.
51 Gheorghe Pârja „Între tentația Maramureșului și America”, interviu cu Sanda Golopenția în
„Graiul Maramureșului”, 13, nr. 3432, p. 1 – 4
52 Scrisoarea se regăsește în Fondul Mihai Pop, găzduit de Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului
Român. Vezi anex ă, document 2.2.

24 urma campaniei conduse în tandem de cei doi în 1939. Profitând de valul de reabilitări din
acea perioadă, Ștefania Cristescu -Golopenția făcea eforturi – inclusiv prin memorii trimise
Comitetulu i Central – de a restabili prestigiul soțului ei, mort în închisoarea Văcărești.
Tonul scrisorii este nu doar plin de recunoștiință, dar și foarte familial. Ștefania folosește
apelativul Pan Pop, ca o aducere aminte a tinereții lor, când Mihai era student la Praga și
ea, împreună cu Lena Constante, studentă la Paris.
Există nenumărate amintiri și fragmente de corespondență care vin să completeze
portretul liderului carismatic în jurul căruia se formează neamul profesional și care
trasează relațiile dintre membri și arată poziția acestora în neam. Voi reveni asupra
acestora la fiecare capitol în parte, pentru a arăta în ce fel relațiile profesionale au fost
influențate de cele personale și viceversa.
În cele ce urmează voi trece în revistă capitolele lucră rii, arătând cum mi -am
construit demonstrația, care au fost sursele documentare la care am avut acces și mai ales
cum am reușit să navighez în enorma cantitate de informație care a rămas în urma lui
Mihai Pop.
1.II. Sumarul capitolelor
În economia lucrării, capitolul dedicat aparatului teoretic și metodologiei devine
primul capitol propriu -zis. Pornind de la noțiunea de biografie intelectuală, capitolul
enumeră și prezintă instrumentele conceptuale majore care deschid drumul către o mai
bună înțeleg ere a lui Mihai Pop, ca intelectual și contemporan al tuturor fazelor definitorii
ale secolului al XX -lea.
Apelând la teorii referitoare la cadrele memoriei sociale, la istorie intelectuală
corelată cu istoria ideilor, la noțiunile de centru și periferie, la raportul câmpului intelectual
cu puterea, am deschis un cadru de cercetare care insistă asupra unei posibile istorii sociale
aflate la întretăierea dintre planul instituțional, planul personal și contextul politic care le
marchează pe ambele.
Demersul s -a sprijinit atât pe interviuri și mărturii orale ale celor care au intrat în
contact direct cu Mihai Pop, cât și pe documente extrase din arhiva personală și multiple
arhive instituționale, împreună cu o serie de texte de natură exegetică și memorialistic ă.
Acestor repere li se adaugă literatura de specialitate a disciplinelor în care a activat
profesorul Pop și opera sa scrisă.
Următorul capitol, „Neamul Popenilor” , este un plonjeu în viața de familie a lui
Mihai Pop, o încercare de a arăta influența med iului în care s -a format asupra devenirii lui

25 intelectuale. Acest capitol este născut din convingerea că „latura personală a ființei umane,
viața ei privată, intimă, chiar extrem de intimă, a constituit mereu unul din agenții
principali ai dinamicii istoriei”53. Teza pe care încerc să o demonstrez în capitolul este că
deschiderea lui Mihai Pop spre diferite culturi, și chiar spre diferite discipline, a fost
favorizată de locul de naștere. Maramureșul Transcarpatic, în care acesta a copilărit, este
un creuzet de limbi și culturi. În fond, prin situarea sa în universul local, Pop îngloba o
identitate central -europeană complexă. Interesul pentru slavistică are legătură cu formarea
sa într-o zonă în care se vorbeau limbi slave, dar și cu profesia tatălui, care era preot.
Preoțimea a fost cea care l -a inițiat pe Mihai Pop în slava veche și în literatura veche.
Multe dintre articolele publicate de Mihai Pop în anii ’30 au teme legate de politica
maramureșeană sau de acțiunile Partidului Național Țărănist, und e activa unchiul său, Ilie
Lazăr.
Următorul capitol este dedicat casei din strada Caragea Vodă nr. 1 , unde Mihai Pop
și-a petrecut peste 50 de ani – din 1949 și până la moartea sa în octombrie 2000. Mi s -a
părut important să mă opresc asupra casei pentru că locuința a fost văzută de antropologi
întâi „ca scenă, ca spațiu tangibil al cosmogoniilor, al rudeniei, al riturilor, al schimburilor
economice”54 și mai apoi, așa cum arată François Pouillon și Alban Bensa, „ca un rezumat
tangibil al întregului univers simbolic al unei societăți”55.
Familia în care a pătruns Mihai Pop prin căsătoria cu Irina Sturza a determinat
intrarea lui într -o altă lume, cea a elitei bucureștene, la care avea deja acces parțial prin
înrudirea cu Ilie Lazăr, apropiat al lui Iuliu Mani u, dar și prin legătura cu sociologul
Dimitrie Gusti și cu muzicologul Constantin Brăiloiu. Căsătoria sa cu tânăra aristocrată
este interesantă și din perspectiva faptului că, în acea perioadă, căsniciile între
reprezentanți ai familiilor boierești din Reg at și din Moldova și tineri din Transilvania erau
o raritate. Deși Mihai Pop se trăgea dintr -o veche familie de nobili maramureșeni, acest
lucru nu avea mare greutate în angajarea unei căsătorii cu o boieroaică, care era Sturza prin
tată și Câmpineanu prin mamă. În climatul acestei căsnicii atipice vremii, spațiul casei din
Caragea Vodă a fost deschis în perioada comunistă atât reprezentanților vechii boierimi,
cât și intelectualilor care îl frecventau pe Mihai Pop. Prin urmare, în acest capitol mă uit la
relația dintre casă și statutul social al profesorului.

53 Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor: Ipostaze din viat ̧a privată a universitarilor „literari”
(1864-1948), Cluj, Editura Limes, 2010: 7.
54 Vintilă Mihăilescu, „Acasă în lume” în Mihăilescu & Tudora, în colab. cu Gruia Ba ̆descu, Al ec
Ba ̆la ̆s ̧escu, Maria Grecu , …., Acasă în lume, Bucures ̧ti, Igloo Media, 2020: 12.
55Ibidem: 19.

26 Cu timpul, casa din Caragea Vodă a devenit, mai ales după retragerea lui Mihai Pop
de la Facultatea de Litere și de la conducerea Institutului de Folclor, o adevărată instituție,
îndeplinind mai multe funcții pe care le voi dezvolta în acest capitol. După spusele celor
care frecventau casa, aceasta era unul dintre puținele locuri unde optimismul politic și
efervescența intelectuală nu muriseră nici măcar în anii ’80, una dintre cele mai crunte
perioade ale comunismului.
În următorul capitol , „Neamul lingviștilor ”, îmi propun să recuperez experiența
pragheză a lui Pop, care a făcut studii doctorale la Universitatea Carol din Praga între 1929
și 1932, perioadă care marchează nașterea structuralismului. Ana lizez aici impactul pe care
întâlnirea cu Roman Jakobson și cu ceilalți membri ai Cercului Lingvistic de la Praga l -a
avut asupra carierei și gândirii lui Mihai Pop. Cercetarea mea se bazează pe diferite tipuri
de surse: interviul realizat de Zoltán Rostás în anii ’80, în care Mihai Pop își amintește de
anii de la Praga; corespondența dintre Pop și Jakobson găsită în arhiva Institutului de
Tehnologie din Massachusetts; documente din arhiva personală a lui Pop; studii despre
Cercul lingvistic de la Praga și diverse publicații editate de Pop sau la care a contribuit. De
asemenea, opera lui Mihai Pop arată influența puternică pe care Roman Jakobson, Nikolai
Trubetzkoy și Piotr Bogatîriov au exercitat -o asupra lui în anii formării sale.
Un document foarte intere sant de analizat în acest capitol este lucrarea de doctorat a
lui Mihai Pop, începută la Praga în 1929 și susținută abia în anul 1942, la Academia
Istoropolitana Nova din Bratislava. Titlul lucrării este foarte explicativ: „Cuvintele
compuse de origine vec he slavă în limba română ”. Este o lucrare inedită care ne
demonstrează că Pop era deja un cercetător de o acribie rară și un excelent cunoscător al
limbilor slave.
Capitolul „Neamul sociologilor ” analizează participarea lui Mihai Pop la acțiunile
inițiate de Dimitrie Gusti, începând cu 1928 când a avut loc campania de la Fundu
Moldovei și până în 1939, când a condus împreună cu Anton Golopenția campania de la
Dâmbovnic. În acest capitol pun accent pe saltul pe care Pop l -a făcut de la cercetarea
axată pe culegerea de folclor – așa cum era practicată în echipa condusă de Constantin
Brăiloiu în cadrul monografiilor exhaustive – la cercetarea sociologică după metoda
monografiei zonale propusă de Golop enția.
Teza mea este că în perioada gustiană putem găsi reflectate toate preocupările lui
Pop de mai târziu, atât la nivel teoretic, cât și la nivel de practică a terenului. În plus, în
apropierea lui Dimitrie Gusti și a lui Constantin Brăiloiu, Mihai Pop se formează ca viitor
conducător de instituție și strateg cultural. Am privit traseul lui Pop în interiorul Școlii

27 gustiene, prin prisma întregului său traseu educațional și profesional în acest deceniu, dar
și a convingerilor sale politice din acea perioa dă. De asemenea, am încercat să arăt care a
fost locul lui Pop în cadrul tinerei generații din interbelic.
M-am folosit în acest capitol de numeroase și diverse surse: bogata exegeză a Școlii
gustiene, interviuri realizate în anii ’80 de Zoltán Rostás cu f oști monografiști, fotografii și
filmările realizate în cadrul campaniilor de cercetare și documentele din arhiva personală a
lui Mihai Pop.
Capitolul „Neamul etnologilor și neamul antropologilor ” arată rolul lui Pop în
dezvoltarea etnologiei moderne și în întâlnirea acesteia cu antropologia. M -am uitat la
„structura internă și dinamica instituțiilor de învățământ superior, interdependența dintre
acestea și evoluțiile socio -economice, funcțiile ce le îndeplinesc în cadrul societății, rolul
lor în formarea diverselor tipuri de elite, raporturile dintre Universitate și puterea
politică”56, dar și la circulația ideilor așa cum s -a petrecut în afara circuitului instituțional.
Pentru a analiza poziția lui Pop în cadrul câmpului intelectual și a arăta cum s -a construit
capitalul său simbolic, mă voi folosi de teoriile lui Pierre Bourdieu privi nd tipurile de
capital social. Voi încerca să demonstrez că Pop a jucat un rol major în construirea și
poziționarea Institutului de Folclor ca instituție de anvergură internațională, în legitimarea
folcloristicii ca știință modernă. În cadrul acestui capit ol mă voi opri și asupra sintagmei
Școala Mihai Pop , cu încercarea de a face o sinteză a opiniilor unor cercetători români și
străini, exprimate în scris sau în cadrul unor interviuri pe care mi le -au oferit.
În noiembrie 2008, într -o prezentare făcută în cadrul Zilelor Mihai Pop , sesiune de
comunicare organizată de Facultatea de Litere a Universității București, Sabina Ispas,
succesoarea lui la directoratul Institutului de Folclor, vorbea de mai multe echipe ale
profesorului: cea de la institut, cea de la facultate, echipa de la Revista de Etnologie și
Folclor și echipa de teren. Am urmărit contribuția pe care a avut -o Pop la dezvoltarea
acestei discipline, susținut fiind de fiecare dintre aceste echipe.
Contribuția lui Mihai Pop la dezvoltarea antropologie i se poate analiza prin prisma
literaturii de specialitate în domeniu, pe care Pop a introdus -o în România, și prin lectura
critică a textelor sale antropologice. Deși istoriile disciplinei apărute în ultimii ani nu îl
creditează decât arareori pe Pop ca p recursor al disciplinei, nu trebuie ignorată viziunea lui
antropologică și misiunea de popularizare a acestei discipline în România, pe care și -a
asumat-o cu seriozitate deplină. „Eforturile lui Mihail Pop […] s -au îndreptat și ele către

56 Lucian Nastasă, „Suveranii” Universit ăților române ști. Mecanisme de select ̧ie s ̧i promovare a
elitei intelectuale , Cluj, Editura Limes, 2007: 8.

28 întemeierea antrop ologiei socio -culturale, mai precis, […] către revitalizarea cercetării de
teren. Anvergura personalității lui Pop […] a contribuit din plin la importul și acceptarea
de către oficialii regimului a unor teorii occidentale, care au reprezentat cadrul pentru
multe dintre cercetările de teren ulterioare. Fără a fi un teoretician de anvergură, și nici un
autor prea productiv, datorită înclinației lui către structuralismul lingvistic pe care l -a
adaptat datelor etnografice și celor din folclor, și care, pe de al tă parte, se plia pe lucrările
școlii marxiste de la Frankfurt, atunci acceptate în România, studiile unor A. J. Greimas,
Roman Jakobson, Roland Barthes au devenit cunoscute etnografilor din România. Pop a
influențat și teoriile prin care au fost abordate fenomenele artei țărănești în România, prin
mixarea structuralismului lingvistic cu teoriile semiotice și actul de comunicare”57.
Capitolul „Neamul semioticienilor ” este o continuare a capitolului „Neamul
lingviștilor ” și pornește de la relația lui Mihai Pop cu lingvistul rus Roman Jakobson, a
cărui venire la București în 1958 marchează un moment important în dezvoltarea
semioticii în România. În anii ’60 interesul pentru semiotică se amplifică în țară, odată cu
apariția Cercului de Poetică și Stilistică, înființat în 1961 și condus de Tudor Vianu,
Alexandru Rosetti și Mihai Pop. Dacă în anii ‘30 structuralismul era un curent care abia se
năștea, în cel de al șaselea deceniu al secolului XX, structuralismul domina discur sul
științific. Mihai Pop coordonează mai multe publicații, inclusiv Revista de Etnografie și
Folclor, care devine o „tribună constantă de diseminare a formalismului și
structuralismului european, nu doar prin prisma contribuțiilor în direcția respectivă d in
folcloristica slavă, ci și prin cea a dezvoltărilor postbelice din etnologia franceză”58.
Este momentul când Pop se conectează la mișcarea internațională, pe de o parte pe
filieră franceză – intrând în legătură cu Claude Lévi -Strauss și Roland Barthes – pe de altă
parte pe filieră italiană ca participant activ , timp de 12 ani , la Școlile de vară ale Centrului
de Semiotică de la Urbino, condus de Julien Greimas . Profitând de momentul de
deschidere politică, Pop facilitează accesul mult or tineri lingviști, folcloriști și teoreticieni
ai literaturii din România la aceste evenimente internaționale. Cărțile aduse de el din
Occident circulă în întreaga comunitate științifică. Sub îndrumarea lui și a colegilor săi mai
experimentați se naște o nouă generație de semioticieni din care fac parte Sanda
Golopenția, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, dar și Solomon Marcus,
pasionat de lingvistica matematică.

57 Ștefan Dorondel, Stelu Șerban, “Cum să faci antropologie în cadre mișcate? Antropologia socialã
și culturalã din România dupã 1990” în Lettre Internațional Ediția Română, mai 2014:139.
58 Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structural ismului în România ,
București, Editura MLR, 2017: 62.

29 În capitolul „Neamurile din străinătate ” mă voi concentra asupra carierei
internaționale a lui Mihai Pop și asupra legăturilor pe care acesta le -a avut cu cercetătorii
străini care, începând cu 1966, au făcut cercetare de teren în România, având Institutul de
Folclor ca poartă de acces. Studiind la mai multe universități din Europa în perioada
interbelică, Pop s -a conectat încă de la începutul carierei sale cu comunitatea științifică
internațională. După reluarea legăturilor internaționale, lucru care s -a petrecut spre sfârșitul
anilor ’50, Pop a avut acces la cercuri intelectuale care modelau tendințele principale în
câmpul academic.
În acest capitol, folosindu -mă de documentele din arhiva personală a lui Pop, voi
face o analiză a carierei sale internaționale. Mă voi uita la cursurile susținute l a mai multe
universități din Statele Unite, unde a fost invitat de -a lungul anilor ’70 și ’80, și la funcțiile
pe care le -a ocupat în diverse organizații internaționale din domeniul focloristicii și
antropologiei. De asemenea, voi analiza prezența sa la nu meroasele congrese și
simpozioane la care a participat, și voi urmări rețeaua lui de relații, în funcție de conturul
care se desprinde din vasta corespondență păstrată în arhiva personală sau în arhivele
instituțiilor din străinătate cu care a colaborat.
Capitolul „Pop neștiutul ” reprezintă o sondare a felului în care s -a completat
portretul acestuia după moartea sa, prin apariția în 2010 a volumului de publicistică Vreau
și eu să fiu revizuit , prin scoaterea la lumină a arhivei personale și prin punerea în circuitul
public al cărților din biblioteca sa. Vreau și eu să fiu revizuit este o colecție de articole
scrise de Pop în Lumea românească și Azi – două publicații din perioada interbelică
conduse de Zaharia Stancu. Apărute între anii 1937 și 1940, articolele semnate cu
pseudonimul Petre Buga au fost descoperite întâmplător de sociologul Zoltán Rostás în
anul 2009 și publicate un an mai târziu.
Arhiva personală a lui Mihai Pop scoate și ea la lumină mai multe surprize. Mulți ani
nu s-a știut de existența acestei arhive. Pusă în circulație în 2018, arhiva poate constitui o
ocazie de a -l privi și analiza pe Pop mai în detaliu, acum și prin intermediul u nor
documente care dau acces la viața lui privată, nu doar la persona profesională.
Rostás este de părere că dintre colaboratorii ajunși la notorietate ai lui Gusti, probabil
profesorul Mihai Pop este cel mai enigmatic. În prefața volumului de publicistică inedită a
lui Pop, Rostás detaliază: “Avem de -a face aici cu o serie întreagă de enigme (cum, de
altfel, întreaga școală gustiană e plină de enigme!). De ce oare nu a pomenit Mihai Pop de
publicistica sa din anii ’30? De ce a publicat sub pseudonim? Dacă nu a mai vrut să se

30 vorbească despre această producție, de ce și -a mai dezvăluit pseudonimul autorului
dicționarului?”59.
În concluzie, prin lucrarea de față propun o serie de răspunsuri la aspecte enigmatice
sau trecute cu vederea din biografia lui Mihai P op, răspunsuri construite cu ajutorul
documentelor din arhive, dar și a confruntării acestora cu alte surse documentare.

59Zoltán Rostás, (ed.), op. cit.: 6.

31 2. Teorie, concepte, metodologie

Acest capitol60 continuă descrierea aparatului teoretic și conceptual inițiată în
capitolul prec edent, fiind îmbogățit și cu metodologia cercetării. Demersul meu de
cercetare se situează la granița dintre antropologie și istorie intelectuală și socială, fiind
ghidat de întrebarea principală: care a fost contribuția lui Mihai Pop la dezvoltarea
câmpului intelectual în științele sociale și umaniste în secolul XX ? După cum am punctat și
anterior, principalele mele ipoteze de lucru sunt că Mihai Pop a fost un pionier al
interdisciplinarității, dar și un mediator între câmpul științific și lumea socială, între Estul
și Vestul științific. El a fost un agent al continuității de la o perioadă la alta – asigurând
transmiterea unor teorii și practici științifice din interbelic până în postcomunism.
În cartea sa Intelectualii și promovarea socială (2003), Lucian Nastasă pledează
pentru un tip de abordare interdisciplinară la care am aderat încă din primele etape ale
cercetării mele. „Academismul rigid (de factură didactică îndeosebi) va trebui treptat să
cedeze locul interdisciplinarității, acelui gen de istoriog rafie ce se află la granița încă
netrasată dintre știința trecutului și domenii precum sociologia, psihologia, etnologia și
multe altele – inutil a fi enumerate toate aici, dar care, abil instrumentate, pot transforma
câmpul informațional și explicativ al istoriei”61. Am optat pentru o astfel de abordare
pentru că mi s -a părut crucială în reconstituirea traseului profesional al lui Mihai Pop, care
s-a desfășurat pe atât de multe planuri și a fost marcat de rupturi, continuități, relații și
negocieri între d iverși poli de putere, atât la nivel național, cât și internațional. De altfel,
interdisciplinaritatea a fost și una din preocupările profesorului, însă înainte de a ajunge
acolo, este cazul să enunț în continuare conceptele teoretice cu care am operat.
2.I. Concepte și noțiuni teoretice
Pentru a naviga printre mărturiile variate care stau la baza cercetării, am optat să
apelez la noțiunea de cadre sociale ale memoriei , așa cum a fost ea teoretizată de Maurice
Halbwachs. Mă voi uita la felul în care s -a construit memoria lui Mihai Pop, fie că e vorba
de memoria individuală, cea colectivă sau cea socială. „Memoria colectivă […] cuprinde
memoriile individuale, dar nu se confundă cu acestea. Ea evoluează după legi proprii, iar

60 Fragmente din acest capitol au fost publicate sub titlul „ Vreau și eu să fiu revizuit/ă” în Școala
Mihai Pop , volumul 3, Golești, Editura Fântâna lui Manole, 2017, p: 103-113.
61 Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială : Pentru o morfologie a câmpului universitar ,
Cluj, Editura Nereamia Napocae, 2003: 7.

32 dacă în ea mai pătrund câteodată și unele amintiri individuale, acestea -și schimbă imaginea
odată ce sunt reașezate într -un ansamblu care nu mai este o conștiință personală”62.
Dezbaterile actuale cu privire la noțiunea de memorie sunt ghidate de un efort
constant de extindere și îmbunătățire a teoretizării referențiale a lui Maurice Halbawchs. În
cercetări ulterioare s -a făcut distincția între memorie comunicativă și memorie culturală ,
prima fiind o manifestare a vieții cotidiene, a interacțiunii din interiorul câmpu lui social, în
vreme ce a doua este o formă de securizare și conservare a ceea ce a primit denumirea de
„figuri ale memoriei” 63, adică momente -reper care structurează o comunitate și îi fixează o
identitate. De fapt, oricare ar fi abordarea acestor concept e, un numitor comun este
completarea ecuației teoretice a memoriei cu noțiunile de identificare și identitate64. Chiar
dacă ne referim la memoria ca proces, respectiv memoria ca produs65, aspectul esențial nu
este cum distingem între cele două, ci care sunt modalitățile de identificare ale membrilor
unei comunități cu subiectul asupra căruia ne aplecăm.
De aceea va fi necesar să mă întorc către caracterul creativ al memoriei, încercând să
arăt care sunt instanțele, când vine vorba despre Mihai Pop, în care tr ecutul a fost
modificat în funcție de exigențele culturale ale prezentului și să revin la caracterul
conflictual al memoriei.
Pentru a-l înțelege pe Pop în profunzime este important să îl privesc – atât în
dimensiunea sa scrisă, cât și în cea de person alitate orală – în contextul vremurilor pe care
le-a trait și să apelez la istoria intelectuală versus istoria ideilor . M-am oprit la definiția
oferită de John Burrow pentru istoria intelectuală ca fiind procesul de recuperare a „ceea
ce oamenii din trecut voiau să spună prin ceea ce spuneau și ce însemnau aceste lucruri
pentru ei”66. Rolurile pe care mi le asum scriind această lucrare sunt cele „de spion la
conversațiile trecutului, translator în tre culturile identificabile astăzi și cele ale trecutului și
cel de explorator ce studiază lumi pline de presupuneri și credințe străine de ale noastre”67.
Deși mă interesează felul în care contextul social și politic și -au pus amprenta asupra
fiecărei pă rți din opera și cariera lui Pop, nu pot să ignor dimensiunea diacronică, care

62 Maurice Halbwachs, Memoria colectivă , Iași, Institutul European, 2007: 96.
63 Jan Assmann & John Czapli ck, „Collective Memory and Cultural Identity” în New German
Critique, nr. 65, primăvară -vară 1995: 129.
64 Maria Bucur, Eroi si victime. România și memoria celor douî războaie mondiale , Iași, Editura
Polirom, 2019: 28.
65 Ibidem: 27.
66 John Burrow apud Richard Whatmore, „The state of Intellectual History. The Local and the
Gobal”, Intellectual History Archive, 2016, disponibil la:
https://www.helsinki.fi/sites/default/files/atoms/files/intellectual_history_archive_2016.1_whatmore_0.pdf
[Accesat: 15 mai 2019]
67 Ibidem.

33 arată nașterea și transformarea unor idei și concepte care au marcat parcursul acestuia. El a
participat la multe momente de cotitură în științele sociale – de la momentul de na ștere al
structuralismului, la trecerea antropologiei de pe un continent pe altul și înapoi – și a
contribuit la acest trafic de idei dinspre est spre vest. Lucrul acesta se datorează în
principal rețelei lui internaționale. Pentru a mă uita la circulația și evoluția acestor curente
intelectuale voi apela la istoria ideilor , „care se uită la concepte extinse, la felul cum apar
și se transformă pe parcursul istoriei. Un istoric al ideilor va tinde să organizeze narațiunea
istorică în jurul unei idei majore ș i apoi să urmărească dezvoltarea sau metamorfoza acestei
idei, manifestându -se în contexte și perioade diferite, la fel cum un muzicolog ar putea
urmări o temă și toate variațiunile sale pe întreaga durată a unei simfonii”68.
Sondarea memoriei colective și a manifestărilor sale complexe în explorarea
biografiei intelectuale a lui Mihai Pop provin dintr -o nevoie internă a câmpului intelectual
de a reflecta asupra formelor sale de putere și de a găsi vocea potrivită pentru multitudinea
de experiențe umane car e nu au acces la un limbaj academic. Am în vedere, practic, o
istorie socială69 a câmpului intelectual, care, dincolo de interferența istoriei intelectuale cu
substraturile istoriilor ideatice, cuprinde și o componentă pe deplin orală care nu poate fi
eliminată. Cel puțin când vine vorba despre structuralism, ambele perspective sunt
importante și relevante.
Pe de o parte, nu putem ignora faptul că Mihai Pop ia contact cu structuralismul –
care era atunci mai mult o intuiție decât un curent – la Praga în ani i ‘30, ca mai apoi să
devină un promotor al acestuia în spațiul românesc și nu numai. Structuralismul are o
istorie spectaculoasă, alimentată de aventuri intelectuale care îi au ca protagoniști pe
Roman Jakobson și Claude Lévi -Strauss – dar și pe Pop – și care nu pot fi analizate decât
cu instrumente care țin de istoria ideilor.
Pe de altă parte, rolul pe care îl joacă structuralismul în jocul de -a șoarecele și pisica
între cercetătorii români și agenții politici ai vremii nu poate fi analizat decât prin l upa
istoriei intelectuale, care ne obligă la contextualizare. Mihai Pop este cel care face legătura

68 Peter Gordon apud Joseph Tennis, „Intellectual History, History of Ideas, and Subject Ontogeny”,
Advances in Knowledge Organization , vol. 16, 2018: 309. Disponibil online la:
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3225437 [Accesat: ianuarie 2019]
69 Vezi John Tagg, The Discipl inay Frame: Photographic Truths and the Capture of Meaning ,
Minneapolis, University of Minnesota Press, 2009, cap. `The One -Eyed Man and the One -Armed Man:
Camera, Culture and the State” [În limba română, Chiorul și ciungul: aparatul fotografic, cultura și statul,
traducere de Ovidiu Țichindelean, în Revista Idea, Artă+Societate, nr. 41, 2012].

34 între curentul mare, internațional și structuralismul românesc, care are particularitățile sale,
dictate de relația cu politicul.
Transmiterea culturală și producția cunoașterii sunt de mult subiecte de interes
pentru sociologi (Bourdieu, Medina) și antropologi (de la Tindall la Bloch). Sunt însă
puține studiile care analizează felul cum s -a petrecut transmiterea în interiorul unei
discipline, în câmpul in telectual și profesional. După căderea comunismului, etnologii și
antropologii români au traversat o adevărată criză de reprezentare și au fost constant
preocupați să definească și să redefinească zonele și instrumentele de cercetare specifice
disciplinelo r lor (de exemplu: Vintilă Mihăilescu, Rodica Zane și Otilia Hedeșan). În mod
evident, acest exercițiu nu este posibil fără o serioasă analiză a istoriei disciplinelor și a
modului în care aparatul teoretic și practica de cercetare au fost preluate și duse mai
departe de la o generație de cercetători la alta.
Transmiterea s-a realizat sub influența a mai mulți factori pe care îi voi analiza în
lucrarea mea: mediul (în universitate, în cadrul Institutului de Folclor sau într -un cadru
informal), perioada și contextul în care a avut loc transmiterea și, desigur, formarea și
interesele inițiale ale fiecăruia dintre discipolii și colaboratorii lui Mihai Pop. Premisa de la
care pornesc este că Pop a contribuit în trei moduri la evoluția etnologiei și antropologiei:
pe plan instituțional – prin poziția de director al Institutului d e Folclor și ca profesor la
Universitatea București, pe plan discursiv – adică prin intermediul textelor publicate de -a
lungul vremii – și prin influență directă sau pe cale orală – în timpul cercetărilor de teren
pe care le -a inițiat, prin intermediul cer curilor pe care le -a condus și în cadrul întâlnirilor
cu colaboratorii săi în cadre informale. Fiecare din aceste moduri îmi indică anumite
instrumente de cercetare și metode de interpretare a materialului pe care îl am la dispoziție.
Mai departe, mă voi o pri asupra relației intelectualului cu puterea și, pentru a analiza
rolul instituțional pe care Mihai Pop l -a avut, voi opera cu indicatori obiectivi de posesie a
puterii folosiți de Pierre Bourdieu în Homo Academicus (1988). Astfel, se poate vorbi de o
putere academică (măsurată în grade și titluri academice, în calitatea de directori ai
Institutelor de Folclor, în prezența în jurii și comitete consultative), de o putere științifică
(consolidată prin participarea la co ngrese) și de o reputație intelectuală (conducerea unor
publicații sau prezența în diverse consilii editoriale). Pentru că teoria lui Bourdieu este
restrictivă, fiind valabilă numai pentru un sistem cultural bine reglementat – cel francez în
cazul său – și nu pentru unul intens politizat, cum a fost cazul României în perioada
comunistă, voi îmbogăți schema sociologului francez cu dimensiunea politică. Această
permanentă negociere cu regimul comunist o voi analiza prin prisma teoriilor lui Katherine

35 Verdery70 și Leandro Rodriguez Medina71, sociologi care s -au aplecat cu mare atenție
asupra relației dintre intelectuali și puterea politică. Relația cu puterea politică a determinat
nu numai activitatea științifică, dar și traiectoriile de viață ale intelectualilor . Un model de
analiză comparativă poate completa perspectiva asupra jocurilor cu structurile regimului pe
care Pop a trebuit să le joace pentru a -și construi și a -și menține poziția. Tocmai de aceea,
voi discuta cariera lui Pop în comparație cu a alor oame ni de știință români din secolul XX,
încercând să arăt în ce fel a marcat relația cu puterea destinele acestora.
O altă pereche de concepte pe care o explorez este cea de centru vs. periferie ,
dezvoltată în sociologia cunoașterii de către cercetătorul arge ntinian Leandro Rodriguez
Medina, care tratează circulația cunoașterii la nivel internațional. Medina, asupra căruia
voi reveni în capitolul „Neamurile din străinătate ”, critică teoriile care susțineau că
producerea cunoașterii are loc în centre, fiind dif uzată apoi spre periferie72. Autorul
consideră că relațiile centru -periferie sunt modelate de fapt de cercetători care vin din zone
periferice și propune etnografia biografică ca metodă de investigare a dinamicilor din
câmpul științific. În opinia sa, traie ctoriile oamenilor de știință ajută și la reconstruirea
schimburilor sociale și o analiză a practicii lor care nu se oprește doar la activităților lor
academice”.
Privită în ansamblu, existența lui Mihai Pop a fost o permanentă oscilare între centru
și periferie. În anii ‘20 a venit la Universitatea din București din Maramureșul cel
marginal, în căutarea centrului, spre deosebire de alți congeneri ai săi care au ales în marea
lor majoritate Clujul, fiind mai aproape de casă. În 1929, s -a dus să studieze la Praga care,
deși situată în centrul continentului, din perspectivă occidentală era văzută ca o periferie.
Față de București, Praga însă era un centru. Mai mult, în acel moment istoric era chiar
epicentrul lingvisticii mondiale, iar Pop a profitat din plin de mediul intelectual praghez. În
anii ‘60, el a ajuns în Statele Unite ale Americii, ridicată după război la rangul de centru al
cercetării mondiale. În peregrinările sale academice, Pop a ajuns în mai toate centrele
ștințifice importante – de la Paris și Urbino la Ierusalim sau Tokio – însă s-a întors de
fiecare dată în Bucureștiul care devenea tot mai neimportant și periferic, ascuns în spatele
Cortinei de Fier. În ciuda marginalității sale geografice, în 1971, Pop a fost ales
președintele Societății Int ernaționale de Etnologie și Foclor (S.I.E.F.). Alegerea în această

70 Katherine Verdery, Compromis și rezistență, cultura română sub Ceaușescu , București, Editura
Humanitas, 1994.
71 Leandro Rodriguez Medina, Centers and Peripheries in Knowledge Production, New York,
Routledge, 2017.
72 Medina, op. cit.: 1.

36 funcție, care a avut loc în cadrul Primului Congres de Etnologie Europeană de la Paris, a
fost o recunoaștere a poziției lui centrale în câmpul disciplinei. „Mișcarea lui liberă într -o
lume intelectuală neîngrădită se observă ușor în racordările permanente la terminologia,
problematica și bibliografia etnologică internațională” 73.
2.II. Metodologie
Pentru că demersul meu de recuperare a lui Mihai Pop nu a fost de la început unul de
factură academică, în primă fază cercetarea nu a fost ancorată teoretic, iar metodologia a
fost rafinată pe parcurs. Datorită formării mele eterogene în câmpul umanist – am făcut
studii de licență în filologie și studii masterale în sociologie, antropologie culturală și
folclor – era firesc că cercetarea mea va fi una eminamente calitativă. Mai mult, abordarea
mea a fost aceea de bricoler74, adică dominată de flexibilitate ș i gândire nonliniară și de
„activități de cercetare diverse, trecând de la intervievare la observație, la interpretarea
documentelor personale și istorice, la autoreflecție intensivă și introspecție”75. Am realizat
ulterior că parcursul meu în această cerce tare – în care am pornit cu anumite metode,
tehnici și instrumente, dar am constatat, avansând, că am nevoie de alte abordări, adaptate
la sau create de context – se definește ca o „construcție emergentă”76.
Mai departe, teoria a rezultat chiar în timpul d esfășurării cercetării, metodologia
generală fiind aceea a teoriei întemeiate (grounded theory ) în care am trecut în repetate
rânduri prin „ciclul reflecție, observație și analiză”77. Bricolajul intră sub incidența teoriei
întemeiate, la fel ca și alte aspecte pe care le -am urmat intuitiv. Dintre ele menționez faptul
că am folosit diferite căi de expresie (film, performance) și am explorat diferite posibilități
și direcții de cercetare, am revenit asupra subiectului de mai multe ori căutând și găsind
perspective noi, nu am privilegiat și nu am refuzat niciun set de metode sau de date.78
În principiu, cercetarea mea se articulează ca etnografie, autoetnografie, biografie
intelectuală și studiu de caz . Acestora li se adaugă studiul documentelor ca o metodă de

73 Ioana-Ruxandra Fruntelată , „Cercetarea culturii contemporane într -un studiu al lui Mihai Pop ”,
comunicare susținută la Sesiunea științifică națională Mihai Pop de la Facultatea de Litere, Universitatea din
București, 2007.
74 Termenul este folosit pentru prima dată de Claude Lévi -Strauss în Gândirea sălbatică (1962).
Este dezvoltat ulterior de Weinstein & Weinstein (1991) și de Denzin & Lincoln (1994). L a noi, este
clarificat de Petru Iluț ( Abordarea calitativă a socioumanului , 1997) și Septimiu Chelcea ( Tehnici de
cercetare sociologică , 2001).
75 Denzin & Lincoln apud. Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică, București, Școala
Națională de Stud ii Politice și Administrative, 2001.
76 Deena Weinstein and Michael A. Weinstein, „Georg Simmel: Sociological Flâneur Bricoleur” în
Theory Culture & Society, vol.8, nr. 3, 1991: 161.
77 Petru Iluț, Abordarea calitativă a socioumanului , Iași, Editura Polirom, 1997: 57
78 Chelcea, op. cit.: 25.

37 cercetare în plus. Ca tehnici, am apelat la observația participativă, teren, interviu, anchetă
(chestionar), studiul materialelor audio/video, analiza și interpretarea datelor calitative.
Toate aceste metode și tehnici reies din scurtul istoric al cerce tării pe care îl realizez mai
jos, dar asupra lor revin și în fiecare capitol în parte, unde continui să dezvolt și conceptele,
și teoria. Deocamdată, aici voi insista cu precădere asupra autoetnografiei și biografiei
intelectuale, deoarece ele au ridicat câteva provocări delicate de cercetare și de raportare la
aceasta și la subiectul cercetat.
Pe parcursul lucrării am făcut multiple exerciții de autoetnografie , în cadrul cărora
mi-am expus traseul ca cercetător, dinamica insider-outsider, continua pendula re între
subiectivitate și obiectivitate, dar mai ales cum am folosit instrumentele teoretice și
metodologice pentru a pune distanță între mine și subiectul cercetării mele. Este evident că
această cercetare, care s -a întins pe parcursul a aproape 15 ani, a fost un drum de
autodescoperire. Tocmai de aceea mi se pare important să arăt cum implicarea mea
emoțională și întâmplări de natură personală mi -au marcat traseul intelectual. În fond, este
important să arăt cum s -a petrecut profesionalizarea mea, care a fost parcursul intelectual
pe care l-am avut pentru a putea înțelege biografia lui Mihai Pop.
Voi avea grijă să delimitez cu strictețe momentele când voi scrie despre Mihai Pop
din perspectiva de nepoată, marcând pasajele în care eu vorbesc din poziția de membru al
familiei, prin folosirea termenului „bunicul meu”. În rest voi avea adresări formale vorbind
despre Profesorul Pop, etnologul Mihai Pop, antropologul, directorul de institut etc. Voi
folosi apelativul Moșu mai ales în contexte în care vorbesc despre colaboratorii săi
apropriați care îi spuneau Moșu. Voi marca astfel gradul sporit de intimitate dintre ei și
apartenența lor la un neam.
„Poveștile autoetnografice sunt demonstrații artistice și analitice ale modului în care
ajungem să cunoaștem, să numim și să interpretăm experiența personală și culturală. În
autoetnografie folosim experiența noastră pentru a ne implica pe noi înșine, pe alții, cultura
(culturile), politica și cercetarea socială”79. În antropologie, există o tradiție a textelor în
care cercetătorii se expun pe ei înșiși în relație cu terenul, expunând căutările lor mai
degrabă decât rezultatul cercetărilor, arătând zonele de vulnerabilitate și momentele de
îndoială sau chiar de exasperare. Această exprimare a sinelui autentic, devoala rea fricilor și
momentelor de impostură a contribuit enorm la creșterea disciplinei. În realitate,
cercetătorul nu se poate pune în paranteze, iar personalitatea sa, fie că este exprimată sau

79 Tony E. Adams, Stacy Holman Jones & Carolyn Ellis, Autoethnography , New York, Oxford
University Press, 2015: 1.

38 nu explicit în scris, respiră în textul final. „Viața socială es te dezordonată, nesigură și
emoțională. Dacă dorința noastră este să cercetăm viața socială trebuie să îmbrățișăm o
metodă de cercetare care, pe cât (ne) este posibil, să recunoască și să accepte dezordinea,
nesiguranța și emoția”80.
Mi s-a părut onest să arăt felul cum am negociat în interiorul meu cu dificultatea de a
studia viața și cariera bunicului meu, o personalitate complexă și intimidantă prin
anvergura sa. Nu a fost moment în care să nu mă îndoiesc de mine și de capacitatea mea de
a duce la bun sf ârșit acest proiect. Cum era și firesc, pe parcursul cercetării, am fost
bântuită de sindromul impostorului. Am găsit însă ajutor în diferite lucrări care aduc în
discuție astfel de dificultăți și am înțeles că perspectiva cercetătorului calitativ este,
probabil, una paradoxală: trebuie să acorde o atenție deosebită experiențelor și sistemelor
de semnificație ale altora și, în același timp, să fie conștient de modul în care propriile
prejudecăți și preconcepții pot influența ceea ce încearcă să înțeleagă81.
În întâlnirile cu elevi de liceu sau cu studenți cărora le -am vorbit despre bunicul meu,
am constatat că erau foarte interesați de traseul meu academic sau de acest laborator.
Tocmai de aceea am ales să arăt că există metode mai puțin exploatate, creative și
colaborative de a face cercetare. Văd deci acest exercițiu de autoetnografie ca pe o poartă
deschisă pentru generațiile mai tinere către biografia intelectuală a lui Mihai Pop, dar și
către aceste discipline de care m -am lăsat la rându -mi sedusă.
Așa cum am precizat deja, această lucrare își propune să fie o biografie intelectuală a
lui Mihai Pop. Deși s -a scris multă literatură pe această temă, nu există o metodologie
general acceptată de către istorici pentru realizarea unei biografii. „Mereu aflată sub
spectrul acuzațiilor de subiectivism, de impresionism, de cultivare a individualismului în
dauna colectivului, de iluzionism, de mistificări a diverselor modele umane etc., biografia
caută cu asiduitate a se îmbogăți metodologic și a câștiga în credibilitate prin tehnici care
să elimine suspiciunea ficțiunii și a mitologizărilor”82.
În cele ce urmează voi arăta care au fost alegerile mele conceptuale și cum mi -am
construit discursul în baza lor. În fond, noțiunea de biografie intelectuală este cea care
grupează și structurează vocabularul teoretic pe care îl utilizez. „Adevăratul subiect al unei
biografii nu este doar individul sau doar societatea, ci punctul în care cele două se

80 Ibidem: 9.
81 Pamela Maykut & Richard Morehouse, Beginning qualitative research, a philosophic and
practical guide, Londra, The Falmer Press, 1994: 123.
82 Nastasă, op.cit.: 17.

39 intersectează. Acolo situația și individul se iluminează recipr oc”83, spune Oscar Handlin.
Mi-am dat seama în plus că ceea ce mă interesează să surprind este, așa cum sugerează
E.P. Thompson în introducerea biografiei lui Blake, locul unde mintea lui Mihai Pop s -a
întâlnit cu lumea84.
Lois W. Banner spune că „cei care scriu biografii sunt detectivi și interpreți, care
încearcă să pună lumină asupra trecutului și să -i întrețeasă ițele în modele noi și
interesante”85. În timpul cercetării mele, am încercat să animez fotografiile, să descifrez
sensurile din spatele cuvintel or persoanelor cu care am stat de vorbă despre el, să trec de
răceala aparentă a documentelor și, nu în ultimul rând, să deconstruiesc propria -mi imagine
despre Mihai Pop, bunicul meu.
„Adevărul onest, în măsura în care acest lucru sugerează o fidelitate absolută față de
faptul istoric, este inaccesibil; în momentul în care începi să -l scrii, încerci să -l scrii bine și
a scrie bine este o activitate care nu are o legătură simplă cu adevărul. Pentru că memoria
nu poate lucra independent de fantezie; și dac ă încearcă, rezultatul va fi un raport
plictisitor”86.
Relația unui biograf cu cel căruia îi alcătuiește biografia este din start o relație
empatică87. În cazul lucrării mele, această subiectivitate este sporită de relația mea de
familie cu Mihai Pop. Toate pălăriile pe care acesta le -a purtat de -a lungul celor 93 de ani
de viață, nu -mi dau voie însă să mă uit la el doar prin ochii nepoatei. Tocmai de a ceea, mă
voi folosi mult de ceea ce spun oamenii cu care a lucrat îndeaproape, invitând vocile
celorlalți să vorbească despre Mihai Pop așa cum l -au cunoscut. Apelez de fapt la o
abordare fenomenologică, în care experiența individuală a subiecților intervi evați este în
centrul cercetării88. Cele aproximativ 50 de interviuri nestructurate pe care le -am făcut de -a
lungul celor 15 ani de cercetare completează nu doar amintirile mele despre Mihai Pop, ci
și documentele și chiar istoria oficială. Așa cum precizea ză Zoltán Rostás, în vremuri de

83 Apud. David Nasaw, „Introduction”, The American Historical Review , vol. 114, nr. 3, iunie 2009 :
574.
84 E. P. Thompson, Witness Against the Beast: William Blake and the Moral Law , New York, The
New Press, 1993: xix.
85 Lois W. Banner, „Biography as History”, The American Historical Review , vol. 114, nr. 3, iunie
2009: 582 .
86 Frank Kermode apud. Janet Hoskins, Biographical objects: how things tell the stories of people's
lives, Londra, Routledge, 1998: 37.
87 Christophe Prochasson, L’empire des emotions. Les historiens dans la melee, Paris, Ed.
Demopolis, 2008: 72.
88 Chelcea, op. cit.: 209.

40 dictatură, istoria este contrafăcută și supusă ideologicului și atunci e nevoie de istorie orală
pentru a completa informațiile existente89.
Evident că interviurile stau sub semnul subiectivității, a interpretărilor person ale și a
atribuirii de sensuri personale experiențelor de viață, iar asta mă pune, ca cercetător, într -o
poziție delicată. „A transforma o viață într -o poveste implică scrierea ei, editarea ei,
oferirea unei forme și a unei finalități care este întotdeauna într-o oarecare măsură fictivă.
Deoarece fiecare carte care se bazează pe muncă de teren este, de asemenea, o memorie a
timpului și spațiului împărtășit, ficțiunile mele se îmbină cu ale lor”90, remarca Janet
Hoskins. Observația sa este valabilă și pentru situația mea: tocmai pentru că am de -a face
cu atâtea subiectivități întrepătrunse, este vital să -mi construiesc subiectul de cercetare cu
precauție. Mai mult, să trec printr -un travaliu de obiectivare științifică, pe de o parte prin
clarificarea conceptel or cu care operez și formalizarea criteriilor, pe de altă parte, prin
verificarea veridicității faptelor istorice.
Ina Schabert face distincția dintre biografie factuală și biografie ficțională , arătând –
în măsură în care se poate face o delimitare clară – principiile care le guvernează. În cazul
biografiei factuale accentul cade pe realitatea istorică, se fac trimiteri la teoriile altor
cercetători, iar faptele trebuie să treacă testul verificării. În mod opus, în cazul biografiei
ficționale faptele biogr afice nu sunt văzute în relație cu istoria, ci cu o lume care e creația
autorului, ele sunt puse să funcționeze ca parte a unei structuri narative. În biografia
factuală selecția faptelor se face mai convențional, în baza lucrurilor general acceptate ca
având relevanță istorică, în baza principiului autenticității. Biografia ficțională implică
folosirea creativă a faptelor pentru a ajunge la un „adevăr poetic”91 al vieții personajului.
„În cazul ambelor tipuri de biografie, autorul stabilește convenția sau mitul
coerenței”92, spune Schabert. Privind din acest unghi, afirmă cercetătoarea, se poate spune
că ambele forme sunt ficționale. În realitate, biografia factuală și cea ficțională sunt două
genuri guvernate de legi diferite de stabilire a coerenței, biog raful factual uitându -se în
primul rând la coerența istoriografică ”93.
Eu optez, în principal, pentru o biografie factuală, având ca punct de referință
realitatea istorică, dar recurg și la tehnici care țin de biografia ficțională. Acestea vor fi însă
clar demarcate în text pentru a nu crea confuzie. Unele capitole, de exempl u, încep cu o zi

89 Zoltán Rostás, Strada Latină numărul 8 , București, Editura Curtea Veche, 2009: 9.
90 Hoskins, op. cit.: 4.
91 Ina Schabert, „Fictional Biography, Factual Biography, and their Contaminations”, Biography,
vol. 5, nr. 1, 1982: 6.
92 Ibidem.
93 Ibidem: 11.

41 imaginară din viața lui Mihai Pop. Aceste ficțiuni construite pe detalii istorice ajută, cred
eu, la o mai bună înțelegere de către cititor a epocii respective. În realitate, avem de -a face
cu o biografie-hibrid, pentru că mă folosesc de t eme recurente sau simboluri care explică
personalitatea celui despre care scriu, sau „mișcările minții” sale”94. Aici mă refer la
decuparea vieții lui Pop prin prisma neamurilor, convenție deja anunțată și
argumentată. De asemenea, am încercat să construies c fiecare capitol pe propriul său arc
narativ, care, în cele mai multe cazuri, urmează modelul clasic al funcțiilor personajelor
propuse de Vladimir Propp în Morfologia basmului (1926/1950). În consecință, în fiecare
capitol urmăresc traseul lui Pop de la novice la inițiat și încercările prin care acesta trece în
drumul său spre inițiere.
Avansând în cercetare, am descoperit că circulă foarte multe date eronate legate de
biografia lui Pop, de la anul când i -a fost acordat premiul Herder și anul în care s -a
pensionat până la chiar ziua morții sale. Am luat toate măsurile pentru a mă asigura că
elementele factuale corespund cu realitatea: am verificat datele în mai multe surse și am
cercetat documentele originale sau oficiale, atunci când acestea au existat. În spatele
acestei lucrări, stă un tabel elaborat care fixează datele, însă le și contextualizează,
corelându -le cu alte evenimente importante din istorie, care au influențat cariera lui Pop și
deciziile acestuia de viață. Am verificat cu strictețe informa țiile obținute în cadrul
interviurilor cu surse documentare.
2.III. Istoricul cercetării
Primul pas a fost să reconstitui biografia lui Mihai Pop, punând evenimentele din
viața lui în contextul politic, social, cultural și profesional în care a activat. Asta
presupunea, printre altele, să mă integrez în cercul său profesional, lucru pe ca re l-am făcut
în 2008, când m -am înscris la masteratul de Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor
din cadrul Facultății de Litere a Universității București. Simpla afiliere la una dintre
instituțiile la care lucrase bunicul meu nu era suficientă. A fost necesar să mă pun la punct
cu jargonul și principiile disciplinelor pe care Pop le -a studiat și predat, cu principalele idei
și curente teoretice care le -au traversat, cu opera și activitatea personalităților cu care a
intrat în contact și cu istoria instituțiilor unde a activat. Toți acești pași erau o parte
indispensabilă din parcursul pe care l -am întreprins pentru a deveni din outsider, insider ,
pentru a deveni un membru acceptat al comunității științifice și pentru a putea avea un
dialog fructuos cu interlocutorii mei. Această etapă s -a desfășurat pe parcursul a mai

94 Ibidem: 10.

42 multor ani, timp în care, am îmbinat observația participativă cu studiul l iteraturii de
specialitate și cu realizarea de interviuri (pe suporturi audio și video).
Pasul doi a fost să descopăr geografia carierei lui Mihai Pop printr -o muncă de
investigație în arhive, prin continuarea interviurilor, dar și prin refacerea unor te renuri de-
ale sale. Astfel, am fost la Fundu Moldovei în 2009; în localitățile Breb și Sârbi, din
Maramureș în 2009 -2010 (unde au avut loc în anii ‘70 Cercetările de pe Valea Cosăului);
la Glod (locul de naștere al lui Mihai Pop) și la Dragomirești (locali tatea de unde a fost
adusă biserica de la Muzeul Satului) – ambele vizitate pentru prima oară în 2009 -2010 și
apoi în mai multe reveniri pe teren. Până în prezent, cel mai valoros teren, atât ca material
filmat cât și ca informație culeasă, a avut loc în iunie 2009 la Căluș, în Bârca și Giurgița.
Terenul a fost realizat împreună cu etnocoreoloaga Anca Giurchescu și cu alți trei
cercetători de la Muzeul Țăranului Român. Anca Giurchescu a realizat un interviu cu
Vătaful cetei de Căluș – Nicolae zis Bălcescu, în vârsta de 88 de ani – care în tinerețe
participase la turnarea filmului realizat în 1958 de o echipă a Institutului de Folclor
condusă de Mihai Pop. Interviul cu bătrânul vătaf a fost urmat de vizionarea la cârciuma
din sat a unor s ecvențe din filmului realizat în urmă cu 50 de ani. Vătaful și ceilalți săteni
au retrăit practic filmul, manifestându -se entuziast când recunoșteau pe ecranul laptopului
pe câte cineva din sat – o rudă sau un prieten. Pe tot parcursul vizionării , bătrânul vătaf i -a
încurajat pe căluși, zicând din când în când „haide” sau „grămadă pe ei acolo” sau făcând
comentarii referitoare la obicei: „uite, ia apa din gropar”. Din când în când, bătrânul a făcut
observații admirative: „E frumos jocul ăsta”.
În aceste prime două etape, am parcurs parțial și istoria disciplinelor pe care le -a
studiat, predat și practicat Mihai Pop. Datorită dimensiunii internaționale a carierei sale, m –
am familiarizat și cu istoria acestor discipline la nivel mo ndial. De exemplu, pentru a
înțelege mai bine momentul numirii lui Mihai Pop la conducerea Societății Internaționale
de Etnologie și Folclor, am fost la Paris unde am cercetat arhivele Muzeului Național de
Arte și Tradiții Populare, locul unde, în 1971, a avut loc congresul S.I.E.F. în cadrul căruia
Pop a fost numit președinte. De asemenea, am vizitat Universitatea Paris Nanterre, unde
Mihai Pop a predat în 1978. Interviurile au completat informația destul de săracă culeasă în
timpul acestui t eren.
Bursa de cercetare din Statele Unite ale Americii mi -a oferit posibilitatea de a vizita
câteva dintre centrele universitare cu care Pop a avut contacte academice (Universitatea
Indiana Bloomington, Universitatea Chicago, Universitatea Stanford, Univ ersitatea
Berkley, City University New York). Am făcut cercetare atât în bibliotecile, cât și în

43 arhivele acestor instituții, unde am găsit o corespondență bogată cu cercetători ca Thomas
A. Sebeok, Richard Dorson, Roman Jakobson, Alan Dundes. Tot aici, am avut șansa să le
iau interviuri unor cercetători cu care Pop fusese în contact direct sau indirect, ca
folclorista Linda Dégh sau folcloristul și antropologul Richard Bauman.
Această etapă a cercetării a implicat, în plus față de cele menționate m ai sus,
corespondență cu cercetători din Franța și Statele Unite: Claude Karnoouh, Katherine
Verdery, Margaret Beissinger și Gail Kligman și cu istorici ai diverselor discipline sau
organizații profesionale: Claudio Poeta – istoric al Cercului lingv istic de la Praga și Bjarne
Rogan – specialist în istoria Societății Internaționale de Etnologie și Folclor.
De-a lungul cercetării, am intervievat peste 50 de persoane din cinci categorii
diferite: membri și apropiați ai familiei; foști studenți sau colegi de la Facultatea de Litere;
cercetători de la Institutul de Folclor sau alte instituții din domeniu; cercetători străini care
au lucrat în România sub îndrumarea lui Mihai Pop și foști informatori din cercetările sale
de teren. Voi anexa la sfârșitul lucrării atât lista cu persoanele intervievate. Pentru
interpretarea acestor interviuri ca și a altor documente, am urmat principiile analizei de
conținut: categorizarea, contextualizarea (analiza contextuală), reducția metaforică (în
analiza simbolică cu cheie), cercetarea formelor (analiza formală), cercetarea structurilor
comune ascunse (analiza structurală), menite să decodifice semnificațiile unui text.
Un al treilea pas pe care l -a presupus proiectul meu a fost să testez diferite abordăr i
metodologice în baza cărora să acționez, bricolajul despre care am menționat mai sus.
Inițial, am pornit cu un chestionar care conținea 9 întrebări, de la unele foarte precise
(„când l-ați cunoscut pe Mihai Pop?” sau „i -ați vizitat vreodată casa”) la î ntrebări deschise,
precum „v -a influențat deciziile de viață?”. Am construit acest chestionar din dorința de a
exploata câteva subiecte pe care le sesizasem în perioada de pre -documentare, citind
amintiri despre Mihai Pop și vorbind, informal, cu cei pe ca re urma să -i intervievez. Am
optat pentru chestionarul fix gândindu -mă că informația va fi mai ușor de analizat și că voi
putea să (re)construiesc portretul lui Mihai Pop sprijinindu -mă pe niște puncte fixe. Pe
măsură ce mi s -a cristalizat viziunea, am adă ugat la chestionar încă două întrebări legate de
moștenirea culturală lăsată de profesorul Pop.
Pe teren am constatat însă că acest chestionar era prea restrictiv și că putea fi folosit
cu succes doar în cazul persoanelor care nu avuseseră o relație aprop iată cu Mihai Pop.
Pentru membrii și apropiații familiei, acest chestionar era aproape irelevant. În plus, am
realizat că acest chestionar nu mă ajuta la reconstituirea biografiei lui Mihai Pop,
întrebările fiind prea abstracte sau minore. Pe măsură ce am avansat în proiect și am optat

44 pentru organizarea cronologică a informației, am renunțat la chestionar, îndreptându -mă
natural spre interviul de istorie orală. Această opțiune metodologică a fost influențată și de
colaborarea cu sociologul Zolt án Rostás.
„S-a demonstrat” – spune cercetătorul – „că pentru înțelegerea oricărei școli,
instituții, mișcări, curent literar, istoriografic, de științe naturale sau tehnice, metoda
istoriei orale poate fi benefică (și cu atât mai mult pentru perioadele de dictatură, când
documentele scrise reflectă distorsionat realitatea sau lipsesc cu desăvârșire)”95. În lumina
acestor lucruri, am înțeles că trebuie să profit de faptul că intru în contact cu specialiști din
zona etnologiei, antropologiei și semioticii pentru a recup era istoria nescrisă a acestor
discipline. Am reluat deci discuțiile cu o parte dintre interlocutorii mei, încercând să obțin
de la aceștia informații detaliate legate de felul cum se desfășurau cercetările conduse de
Mihai Pop, de cursurile pe care le -a ținut acesta la Universitate, de activitatea Institutului
de Folclor, a Cercului de Folclor și a Cercului de Poetică și Stilistică. În plus, am încercat
să refac prin aceste interviuri contextul politic și influența lui asupra instituțiilor și
oamenilor car e activau în domeniu, precum și să culeg date despre istoria disciplinelor și
aspecte care țineau de mediul universitar sau de cercetarea propriu -zisă.
Ultima etapă a procesului de cercetare a reprezentat -o organizarea Fondului Mihai
Pop, găzduit de Arhiv a de Imagine a Muzeului Țăran, în baza unei scheme de clasare și
digitalizarea parțială a documentelor care i -au aparținut profesorului. Această cercetare și
organizare a Fondului, pe care o voi descrie în detaliu în capitolul „Pop neștiutul”, s -a
desfășurat pe parcursul unui an și a presupus coordonarea unei echipe de 14 cercetători din
domenii diferite (folcloristică, antropologie, istorie, arhivistică, film, teatru) și a 40 de
studenți implicați în proiect ca voluntari.
Prelucrarea arhivei s -a făcut pri n metode care vin din zona științelor, dar și prin
folosirea de metode sau instrumente artistice. Instalația performativă care a încheiat
proiectul de organizare a arhivei personale a lui Mihai Pop este cel mai bun exemplu în
acest sens. Pentru a prezenta rezultatele muncii de organizare a arhivei personale a lui Pop
m-am folosit de colaje video și performance . Bucăți din corespondența lui Pop și din
interviurile cu colaboratorii săi au fost interpretate de o actriță, pe fundalul unor colaje
video din materiale filmate cu și despre el și activitatea lui științifică. Ca ilustrație muzicală
a spectacolului am fol osit muzica înregistrată de Constantin Brăiloiu, Mihai Pop și Harry
Brauner în campaniile gustiene, dar am apelat și la alți stimuli emoționali, ca de exemplu

95 Rostás, Strada Latină nr. 8 , București, Editura Curtea Veche, 2009: 9.

45 slănina și horinca, care le -au fost oferite spectatorilor la începutul evenimentului, pentru a
le da acestora sentimentul că se află chiar în vizită la Mihai Pop.
2.IV Limite și provocări
De-a lungul vieții sale, Mihai Pop nu s -a dezvăluit pe sine foarte mult – nu a lăsat în
urmă un jurnal, iar în arhivă sunt mai multe scrisori primite decât trimise de el. Singura
sursă în care îl găsim pe Pop vorbind despre viața și viziunea lui sunt interviurile, dintre
care cel mai lung și mai bogat în informație este cel realizat în anii ‘80 de Zolt án Rostás.
De altfel, acest interviu recitit la intervale diferite de timp și cu lentile diferite, pune în fața
cercetătorului noi și noi detalii biografice și idei teoretice. Însă în ciuda absenței
mărturiilor personale, documentele din arhiva sa personală, mărturiile celor care l -au
cunoscut și lucrările de specialitat e oferă un material bogat pentru a reconstrui portretul
său.
Provocările și limitările cercetării mele țin de vastitatea subiectului abordat, de
pregătirea mea profesională și de relația personală cu Mihai Pop. Activitatea profesională a
lui Pop a fost nu doar lungă și deosebit de intensă, dar a avut multiple ramificații date de
interesul lui pentru mai multe discipline, de funcțiile ocupate în diverse organizații
profesionale și de relațiile lui cu instituții și cercetători din țară și din străinătate. Pe ntru că
am ales să mă uit la cariera sa în ansamblu, începând cu perioada de formare și până la
bătrânețe, am fost nevoită să fac o selecție a celor mai importante experiențe. De multe ori,
m-am lăsat ghidată în construirea capitolelor – favorizând anumite aspecte și alegând să le
las cu bună știință deoparte pe altele – de sursele documentare pe care le -am avut la
dispoziție. Mi s -a părut mai important să scot la lumină lucruri inedite, despre care s -a scris
puțin, decât să abordez subiecte despre care exi stă deja o exegeză bogată. Acesta a fost
motivul pentru care am făcut relativ puține referiri la opera scrisă a lui Mihai Pop. Când
am făcut-o, am preferat să abordez texte mai puțin discutate, dar care ilustrau gândirea lui
într-o anumită epocă. Un alt mo tiv pentru care nu am explorat opera lui Pop ține de
formarea mea de antropolog. Am privit opera din perspectiva omului care a produs -o,
uitându-mă la ea întotdeauna în contextul istoric și ținând cont de punctul în care se afla
cercetătorul în evoluția sa .
O altă limită a cercetării este faptul că nu am abordat în această teză implicarea
serviciilor secrete în evoluția științelor sociale în perioada comunistă. Există deja o direcție
în cercetarea istorică care analizează carierele intelectualilor români d in perioada
comunistă prin prisma relației lor cu aparatul de stat. Deși m -a interesat dimensiunea

46 politică a carierei lui Mihai Pop, am decis că o astfel de abordare ar fi deturnat total
intenția mea de a reconstitui un tablou atât de necesar al vieții pr ofesionale a lui Pop, la
care apoi să se adauge alte dimensiuni. În plus, am considerat că expertiza mea în
domeniul istoriei regimului comunist este insuficientă pentru a putea aborda aceste
aspecte, iar implicarea mea emoțională este o barieră în a avea o raportare obiectivă.

47 3. Neamul Popenilor

„Uite-l pe Ștefan!
Mergeam pe stradă cu dl. Dr. Pop, atașatul cultural al Legației României și cu un
prieten al lui din Maramureș care a venit la el în vizită. Eram cufundați în discuție. Ne
îndreptam prin piața Hlinka spre casa Bata. Aveam să ne spunem diferite lucruri și nu
prea ne interesau cei din jurul nostru. Era una din ultimele zile ale lui decembrie, când
zăpada proaspătă înveselise străzile Bratislavei. La colțul pieței, Domnul Pop s -a oprit
mirat spunând: «Uite -l pe Ștefan!» Ne uităm și ce să vezi? În fața noastră un pui mic, un
băiețaș cam de 2 ani și jumătate și alături fetița din casă. Un băiat ca de zahăr. Cu pielea
neagră, obraji ca pictați și ochi negrii ca cărbunele, îmbrăcat într -un paltonaș gris, cu
pantaloni roșii, cu căciuliță roșie de sub care ieșeau niște șuvițe de păr negru. Era parcă
dintr-un tablou. Un copil să -l mănânci, o adevărată minune.
Așa s-a întâlnit tatăl cu fiul. La colțul pieței Hlinka mergea cu pași mărunți cel mai
tânăr cetățean al regatului României, Ștefan Pop, măsurând străzile capitalei slovace. S -a
mirat și el când tatăl s -a aplecat și l -a întrebat: «Ce faci Ștefan, unde te duci?» Desigur că
n-a putut în nici un chip să împace noțiunile lui de copil cu faptul că în necunoscuta stradă
zgomotoasă, într -o lume atât de străină lui, întâlnește pe tatăl său pe care îl cunoaște
numai acasă în altă lume. E lumea lui. La masă, unde i se îmbie cu dragoste mâncarea, în
pat unde doarme cu jucăriile de Crăciun cu care se joac ă toată ziua. Tatăl lui, mare,
puternic și bun, și el, micul Ștefan Pop, iar în jurul lor, această lume străină. Ce ciudat, ce
minunat.
«Vino Ștefan, să -ți cumpăr bomboane ca amintire pentru această întâlnire a noastră
în lume». Și marele și bunul tată, ia de mână pe fiul său mititel și -l duce la cea mai
apropiată bombonerie. Îi alege o cutie de bomboane, apoi tatăl deschide singur cutia și
pune cu emoție o bomboană în gura copilului.
Amândoi sunt la fel de emoționați, micul Ștefan și marele Mihai. Îi privi m. Apoi tata
dă cutia în mâinile copilului. «Ia -o acasă». Nu poate însă să o prindă în mâini. «Poate în
buzunar». Nu încape, buzunarul e mic. «Este mic», spun eu. «Mic», spune convins Ștefan.
Ăsta a fost singurul cuvânt pe care în marea lui emoție l -a putut spune. Acum Ștefan merge
frumos acasă cu domnișoara. Ne despărțim de Ștefan. «Nastraj!» «Fă nastraj, Ștefan!» Îi
ridicăm toți mâinile. La început se uită la noi, apoi încet, foarte serios, ridică și el mâna
dreaptă. Nastraj! Și pleacă pe stradă mititelu l.

48 «Mă tem», spune glumind domnul dr. Pop, «că fii mei vor deveni slovaci, Ștefan și
cel mic, Mihai, care s -a născut la Bratislava»”96.

Articolul publicat în 1943, în ziarul slovac Gardista, a cărui traducere am reprodus -o
mai sus, este interesant în primul rând pentru că îl plasează pe Mihai Pop – pe vremea
aceea atașat de presă la Legația România din Slovacia – într-un context central european,
așezându-l în afara imaginii stereotipice în care identitatea lui este construită doar în jurul
Maramureșul ui. Pop a fost, fără îndoială, maramureșean, descendent al unor vechi familii
nobiliare, dar el a fost în egală măsură un central european. Pentru a înțelege devenirea lui
intelectuală este important să plasăm Maramureșul în contextul mai larg al zonei.
Anvergura carierei sale nu poate fi explicată decât în măsura în care explorăm sintagma
„intelectual maramureșan”, dincolo de granițele geografice ale acestei regiuni.
Teza pe care încerc să o demonstrez în capitolul Neamul Popenilor97 este că
deschiderea lui Mihai Pop spre diferite culturi și chiar spre diferite discipline își are
originea în zona în care a crescut. Maramureșul Transcarpatic, în care acesta a copilărit, se
află pe o placă turnantă – între România, Ungaria, Slovacia, Polonia și Ucraina de astă zi
(căreia îi aparține în prezent) – și era – atunci ca și acum – un melanj de limbi și culturi. În
capitolul de față îmi propun să arăt contextul socio -istoric în care s -a născut și a crescut
Mihai Pop, cu scopul de a demonstra că poliglotismul, interesul pentru slavistică și folclor,
scurta lui carieră politică și cea de jurnalist, toate își au rădăcina în istoria zonei și au fost
influențate de familia sa.
3.I. Maramureșean sau central european – un joc al identităților
„Vedeți dumneavoastră, Maramureșu l n-a fost niciodată o zonă izolată total.
Maramureșenii se duceau la începutul veacului cu pluta pe Tisa și apoi pe Dunăre până la
Szeged și mai departe, până la Belgrad uneori. Se -ntâlneau cu unguri, cu nemți, cu slovaci,
cu austrieci, cu alte neamuri. E rau oameni umblați și dornici de a lucra și prin alte părți, că
erau harnici și câștigau bine. Și adeseori învățau și limba vecinilor. Cei mai mulți știau
ungurește și rutenește. Apoi, mulți au făcut armata și chiar războiul sub austro -ungari. Au
învățat nu numai limba germană ori maghiară, dar au venit cu un întreg repertoriu din
folclorul recruților, au adus obiceiuri noi, pe care le -au transpus peste ceea ce însemnă

96 Z.D., „Uite-l pe Ștefan!”, ziarul Gardista, anul V, nr. 2, 3 ianuarie 1943: 5.
97 O versiune a acestui capitol a fost publicată în volumul 100 de ani de la Marea Unire. 100 de
personalități maramureșene care au făcut istorie , coordonator Teodor Ardelean, Centru l de cercetare și
documentare Baia Mare și Biblioteca Județeană Petre Dulfu, Baia Mare, 2018. Capitolul a constituit unul
dintre referatele susținute în cadrul Școlii doctorale.

49 tradiția locului. Vreau să vă spun, totuși, că, în ciuda acestor contacte și deschideri c ătre
alte culturi, în Maramureș s -au păstrat elemente de folclor autentic, mult mai mult decât în
alte zone. Maramureșenii au un orgoliu al lor, de a păstra și de a prețui mai mult ceea ce
este de acasă, ceea ce este al lor”98 – așa descria Mihai Pop Maramu reșul și maramureșenii
într-un interviu acordat Otiliei Țeposu în anul 2000.
Când vorbesc despre Mihai Pop ca despre un central european, mă refer la identitatea
sa de cetățean și intelectual al Europei Centrale, văzută ca „un spațiu al maximei
complexităț i și un adevărat creuzet al modernității intelectuale”99, spațiu al
multiculturalității și multilingvismului, care favorizează și îmbrățișează astfel de
paradoxuri. În cadrul conferinței care a stat la baza volumului Europa Centrală sau
paradoxul fragilităț ii (2001), Livius Ciocârlie remarca că profesorul Jaques Le Rider face
o distincție între două noțiuni sau curente: „pe de o parte Mitteleuropa ca noțiune
geografică și istorică, centrată în jurul unui expansionism german și, pe de altă parte,
Europa Centr ală, un concept socio -cultural centrat în jurul Vienei”100. În această cea de -a
doua accepțiune, „Mitteleuropa este o noțiune ideologică, ceea ce s -ar putea numi o hartă
mentală, o realitate istorică, o noțiune care ține de istoria culturii, de istoria socia lă, mai
mult decât o realitate geografică, ea corespunzând constituirii unor comunități culturale
pornind de la imperiile centrale care domină această regiune a Europei de la sfârșitul
secolului al XVIII -lea până la Primul Război Mondial și ale căror urme sunt atât de
profunde, încât nu au putut fi șterse complet nici de Al Doilea Război Mondial, nici de
dictatura sovietică stalinistă și neostalinistă”101. Europa Centrală a lui Mihai Pop este
centrată în jurul Pragăi, capitală a Primei Republici Cehoslovace, din care Maramureșul
Transcarpatic a făcut parte timp de 20 de ani, dar și centru universitar, unde acesta și -a
petrecut o perioadă importantă din tinerețe. Le Rider se întreba dacă „a existat cu adevărat
cândva o interpenetrare a culturilor central -europene”102, aducând ca argument faptul că, în
general, intelectualii din această zonă aveau o mai bună cunoaștere a limbilor și culturilor
dominante (germană, franceză, rusă sau italiană) decât a țărilor vecine. Privind prin prisma
competențelor sale lingvistice , dar și a traseului său educațional (cu studii în Cehoslovacia,
Germania și Polonia), Mihai Pop a fost un central european total, el având o cunoaștere de

98 Otilia Țeposu, „Prof. acad. Mihai Pop – Important este să nu uiți cine eșt i și de unde ai plecat” ,
Revista Formula AS , 20 mai 2000.
99 Ciprian Vălcan, „Hermeneutica răbdării” în Jacques Le Rider, Europa sau paradoxul fragilității ,
Iași, Editura Polirom, 2001: 15.
100 Livius Ciocârlie în Jacques Le Rider, op. cit.: 20.
101 Jacques L e Rider, op. cit.: 20.
102 Ibidem: 53.

50 insider a tuturor limbilor și culturilor din zonă. Întrebându -l pe Zoltán Rostás dacă Pop
vorbea bin e maghiară, acesta mi -a răspuns: „Da, fără accent românesc. Probabil că nu mai
știa să scrie corect, dar înțelegea perfect, avea cărți în limba maghiară acolo și în orice caz,
știa o mulțime de mici sintagme din astea uzuale, de viață cotidiană, […] din po ezia
maghiară sau din operete. […] Deci era, cum să spun, un om pentru care maghiara nu era
un lucru învățat, cum era ceha sau poloneza sau germana, ci era familială”103.
Smaranda Vultur, fostă studentă a profesorului Pop și membră a grupului de
cercetători de la Timișoara reuniți în jurul Fundației „A Treia Europă”, îl vede pe Mihai
Pop ca pe „omul Europei Centrale tipic”104. În argumentația sa, cercetătoarea pornește tot
de la competențele lingvistice ca un marker al identității: „În primul rând că vorbea
limbile, mai multe limbi ale Europei, ceea ce este neobișnuit la noi. Să vorbească franceză,
engleză, germană e [normal], dar să vorbești cehă, slovacă, croată, maghiară, română…
Deci paleta […] de acest tip lingvistic e deja un beneficiu enorm pentru a fi un bun
cunoscător al Europei Centrale. După aceea s -a format, sigur, la Praga într -un mediu
central european și în același timp foarte marcat de modernizare, [un mediu al] unei noi
paradigme științifice. Această capacitate de a corela localismul cu un iversalitatea, nevoia
locurilor marginale, care nu sunt în centrul lumii, de a se conecta la universal și la lume sau
la global – că acum se operează cu termenul ăsta – nevoia de a face acest du -te-vino între
Vest și Est, între locul meu și locul mai larg al celorlalți și formația asta de antropolog și
etnolog în sens antropologic l -au ajutat, cred, foarte mult. Și faptul că a fost și în Statele
Unite, căci Statele Unite sunt un produs, sunt în omega – după mine – Europa Centrală,
adică e un model din ăsta europo-centrist, care acolo a luat sigur alte aspecte, cu
democrația americană și alte reguli din astea. Poate vine și din Maramureș asta, care e un
loc situat în Europa Centrală”105.
Semioticianul Solomon Marcus, care a avut o colaborare îndelungată cu Po p, îl
plasează pe acesta în tradiția intelectualilor ardeleni, ca George Barițiu și Gheorghe Lazăr,
„obsedați de această viziune totală asupra culturii”106. Marcus îl așează pe Pop tot în
Europa Centrală, unde a ajuns într -un moment de maximă efervescență i ntelectuală,
moment de care a profitat la maximum: „Revistele în care el a publicat, parcurg și ele tot
repertoriul pe care vi l -am prezentat acum. Adică sunt și reviste din estul Europei, și din
centrul Europei, și din occidentul european, și din America, de peste tot. Adică se vede clar

103 Zoltán Rostás , interviu personal, mai 2010.
104 Smaranda Vultur, interviu personal martie 2019.
105 Ibidem.
106 Solomon Marcus, interviu personal, martie 2013.

51 că a avut o inteligență extraordinară a înțelegerii ideilor care prindeau naștere sub ochii
lui”107.
Cornel Ungureanu aduce în discuție „rațiunea contradictorie”108 care organizează
acest spațiu central european și „echivalenț a centru-periferie”109 pe care o realizează.
„Conceptul de Mitteleuropa”, spune el, „atrage astăzi atenția, întâi, asupra unei periferii
care își asumă condiția de Centru”110, arătând că nu putem înțelege cu adevărat periferiile
„dacă apelăm doar la magiștri”111. Și din acest punct de vedere, Mihai Pop reprezintă un
studiu de caz interesant pentru că el pornește dintr -o poziție de marginal, cucerind mereu
noi centre, tocmai datorită unei bune cunoașteri a periferiilor. Biografia lui Mihai Pop este
un joc al aduce rii continue a periferiei în centru, dar și al ignorării granițelor geografice și
disciplinare.
3.II. Familia preotului Ștefan Pop
Născut în sudul Tisei, în satul Glod de pe Valea Izei, dar crescut în Apșa de Jos,
localitate aflată pe malul nordic al râulu i, și pendulând între cele două părți de Maramureș
despărțite de o graniță, Mihai Pop a fost modelat de specificul locului. „Lumea aceea în
care s-a format, cei 7 ani de acasă, școala, lumea aceasta multiculturală a zonei, cu unguri,
ucrainieni, slovaci – cred ca erau și nemți în zonă – asta e prima explicație pentru
poliglotism și pentru capacitatea lui teribilă pentru a asimila o limbă străină și pentru a
schimba limba de conversație. De regulă, când era în cercuri cu mai mulți străini, din zone
lingvistice diferite, [Mihai Pop] îi vorbea fiecăruia în limba lui, schimbând foarte rapid și
firesc registrul. El s -a născut în Imperiul Austro -Ungar care reunea limbi diferite, culturi
diferite”112.
Atâta vreme cât a făcut parte din Imperiul Austro -Ungar, Maramure șul istoric a
rămas unitar, cuprinzând 157 de comune. La recensământul făcut în 1910, din populația
totală de 357.535 de locuitori, după limba maternă, în Maramureș se aflau: 159.489 ruteni,
84.510 români, 59.552 germani, 52.964 maghiari. O mare parte dint re vorbitorii de limbă
germană și de limbă maghiară erau de fapt evrei113. Aceștia veniseră în Maramureș după ce,
în anul 1840, Dieta Ungară de la Bratislava adoptase o lege, confirmată de împărat, prin

107 Ibidem.
108 Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor , Iași, Editura Polirom, 2002: 376.
109 Ibidem.
110 Ibidem.
111 Ibidem.
112 Silviu Angelescu, interviu personal, 2009.
113 Nicolae Iuga , Maramureșul și Rusia Subcarpatică, De la Episcopia de Hajdudorog la Tratatul
de la Trianon, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2019: 14 .

52 care evreilor li se acorda dreptul de locuire în toate localitățile – cu excepția celor miniere
– li se permitea înființarea de fabrici și învățarea de meserii, li se dădea dreptul de
practicare a comerțului și angajarea calfelor din confesiunea proprie și deținerea de
proprietăți. Majoritatea populației român ești era greco -catolică, aparținând de episcopia
ruteană a Muncaciului, care a trecut la unirea cu Roma odată cu celelalte episcopii din
Galiția.
După cum notează istoricul Keith Hitchins, românii din Imperiu „nu puteau participa
la viața politică, în cal itate de comunități etnice distincte, iar viața lor culturală se afla sub
presiunea constantă a unei administrații ostile”114. Prin acordul de creare a Dublei
Monarhii, semnat la 1867, Transilvania și celelalte provincii cu populație românească
încetaseră să mai existe ca entități politice separate, iar românii fuseseră transformați în
populație minoritară în Ungaria mare. O serie de legi impuneau predarea limbii maghiare
în școli confesionale unite și ortodoxe și chiar în grădinițe. Aceste măsuri îi împărțis eră pe
fruntașii politici români în două tabere – de o parte se aflau pasiviștii, care se împotriveau
participării la noua ordine politică, de cealaltă, activiștii, care cereau apărarea intereselor
naționale pe toate fronturile.
În acest context, în 1881 s -a înființat Partidul Național Român, ca unic reprezentant
al tuturor românilor din Ungaria. „Fruntașii săi au votat pentru menținerea pasivismului –
cu excepția celor din Banat, Maramureș și Crișana, care gândeau că participarea la lucrările
Parlamentului ungar ar putea fi folositoare cauzei naționale”115. Aceștia au căutat sprijin la
București în lupta lor pentru drepturile naționale și acest ajutor nu a întârziat să apară. La
conferința partidului din 1905 a avut loc sfârșitul formal al pasivismului și a a părut ideea
de autonomie națională în zonele locuite de români, care să fie administrate de către
români, cu un sistem de educație în limba română. În acel moment, românii constituiau
peste 16% din populația totală a Ungariei mari, fiind cea mai numeroasă minoritate.
Acesta este climatul în care în 1911 o serie de preoți și intelectuali maramureșeni au
înființat un despărțământ al societății culturale „Astra” pentru comunele românești de pe
văile Vișeu și Iza. Preotul Ștefan Pop, tatăl lui Mihai Pop, s -a numărat printre cei care au
luat rolul de promotori ai valorilor românești și s -au deplasat în fiecare duminică și zi de
sărbătoare în diferite sate pentru a ține conferințe instructive țăranilor.
Ștefan Pop s -a născut în 12 mai 1882 la Săliștea, ca fiu al preotului Mihai Pop din
Apșa și al Anisiei Maria Anderco din Medieșul Aurit, județul Satu -Mare. A urmat patru

114 Keith Hitchins, România 1866 – 1947, București, Editura Humanitas, 1994 : 207.
115 Ibidem: 209.

53 clase la școala confesională românească greco -catolică din Săliștea de Sus, unde tatăl lui
slujea ca preot în acea perioadă. Apoi a urmat patru cl ase la gimnaziumul romano -catolic
din Sighetu Marmației și trei ani la liceul evanghelic -reformat maghiar din același oraș. În
ultimul an a fost transferat la liceul românesc greco -catolic din Beiuș. În 1905 a absolvit
Academia Teologică Greco -Catolică rom ânească din Gherla. Tot în același an a fost
ordinat preot și, în ziua de 14 septembrie, s -a căsătorit cu Iulia Lazăr în Apșa de Mijloc. O
poză făcută probabil cu puțin înainte de căsătorie îl arată pe tânărul preot un bărbat înalt,
suplu, elegant, cu păr și ochi deschiși la culoare și cu o mustață cum se purta după moda
începutului de secol116.
Cu doar 5 ani mai tânără decât soțul său, Iulia Lazăr se născuse pe 12 ianuarie 1887
în Giulești, Maramureș. Era o femeie frumoasă, cu trăsături ferme, păr negru ș i ochi căprui
pătrunzători. „Ambii părinți [ai Iuliei] proveneau din familii nobiliare, mama aparținând
familiei Ivașcu din Apșa de Jos, din dreapta Tisei, iar tatăl fiind descendent al familiei
Lazăr din Purcăreț, un sat din zona Chioarului, unde tot al d oilea om este Lazăr”117. Pe linie
paternă, Iulia se trăgea din șapte generații de preoți, „dintre care străbunicul Alexandru
Lazăr, între 1847 -1868 și bunicul său, Vasile Lazăr, între 1868 -1902, au fost protopopi ai
Sighetului. Singurul care a întrerupt trad iția preoțească a fost tatăl său, Andrei Lazăr,
absolvent al Academiei de Drept din Oradea. Însă influența religioasă a continuat prin
intermediul mamei sale, o femeie evlavioasă”118.
Iulia era sora mai mare a fruntașului național țărănist Ilie Lazăr, care î n cartea sa de
memorii descrie anii copilăriei și atmosfera din familie: „Minunate erau șezătorile în satul
meu [Giulești de Maramureș]! Eu și frații mei eram domnișorii doamnei din Tierți (un fel
de grădină cu pomi pe deal), nu mergeam la șezători fiindcă mama noastră nu se învoia la
așa ceva. Abia mai târziu am înțeles -o. Mare veselie era în sat când mama noastră își
chema, o dată pe an, finii. Veselia ținea două zile. Aproape tot satul erau finii ei. Era o
femeie de o energie rară, și de un sentiment de iubire unic pentru semenii ei. Oricine venea
în casă era poftit la mâncare. Era mică de statură, în contrast cu tatăl meu, voinic și de o
putere herculeană, mama [era] cea mai mică fată a lui Ivașcu (…), iar după mamă se trăgea
din tot atât de veche și n obilă familie, Dan”119.

116 Vezi anexa, imaginea 3.10.
117 Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic , București, Fundația Editura
Academică, 2015: 10.
118 Ibidem.
119 Ilie Lazăr, Amintiri, București, Fundația Academia Civică, 2000: 24.

54 În 1906, părintele Ștefan a fost numit capelan la parohia greco -catolică din Apsa de
Mijloc, unde paroh -administrator era tatăl lui. De altfel, se pare că Iulia crescuse în Apșa
de Mijloc, la niște rude, Giuleștiul nefiind potrivit pe ntru educația ei. „Ca să primească o
educație bună și nu să stea la țară, la coada vacii, au trimis -o la o mătușă a ei care era în
Apșa de Mijloc unde casa (..) există și astăzi. E o casă veche, e tăiată jumătate, dar mai
există jumătate”120. După spusele lu i Ilie, Iulia, ca și ceilalți frați, și -a finalizat studiile la
Sighetu Marmației. „Mama era o femeie evlavioasă. În biserică își avea locul ei de mare
cinste. Când veneau cei 4 -5 copii de la liceul din Sighet (patru erau la liceu și sora la
călugărițe), t rebuia să mergem cu toții, sub directul ei control, la biserică, unde fiecare
dintre noi eram obligați să cântăm: unul Apostolul, altul Heruvicul, altul Tatăl nostru”121.
În 5 ianuarie 1907, tânărul preot Ștefan Pop a preluat parohia din Glod, un sătuc uita t
de lume, la care și astăzi se ajunge greu, drumul nefiind în întregime asfaltat. Parohia de la
Glod era un fel de punte de încercare pentru tinerii clerici ambițioși. La doar câteva luni
după ce Ștefan și Iulia s -au instalat la Glod, au început să vină p e lume copiii. Născut pe 18
noiembrie, Mihai a fost cel mai mare dintre cei 8 copii ai familiei, din care doar 6 au atins
maturitatea. Următorul născut, la doar un an și o lună după fratele său, a fost tot un băiat,
pe nume Nicolae, zis Nicoară. Acesta a a vut un destin dramatic. Nicoară, care l -a urmat pe
unchiul său Ilie Lazăr în cariera politică, s -a căsătorit cu Maria Vaida Voevod – fiica lui
Ioan Vaida Voevod și a Helencăi Hossu. Nicoară a încetat din viață în decembrie 1944, la
doar 36 ani, în urma un ui groaznic accident – a fost găsit înecat într -o fântână în Deva.
Familia spune că moartea sa are legătură cu activitatea lui politică în cadrul Partidului
Național Țărănesc, pe care l -a slujit cu devotament.
Lui Nicoară i -au urmat două fete, ambele cu nu mele de Anisia. Prima dintre acestea
a murit la puțin timp după naștere. Sora ei, care i -a preluat numele, a venit pe lume tot la
Glod pe 13 mai 1911. Cea de -a doua Anisie, căreia în familie i s -a spus Doda, a murit la
București, în același an cu fratele e i, Mihai. După Anisia, a urmat Romulus, un alt băiat
care a murit la o vârstă foarte fragedă.
În toamna anului 1913, familia Pop s -a mutat în dreapta Tisei, unde Ștefan a fost
numit preot și administrator în beneficiul superior din Apșa de Jos, satul său de origine.
Vicarul Tit Bud nota că suprafața comunei era de 35.710 iugăre din care doar 9.000 de

120 Gheorghe Stănculescu, interviu personal, mai 2015.
121 Ilie Lazăr op. cit.: 24.

55 iugăre erau ale românilor și 1.000 erau ale evreilor122. Ocupațiile principale erau cultivarea
pământului și mai ales creșterea animalelor, în localitate fiind 2.000 de bovine și 1.500 de
cai. Cu ocazia vizitației canonice din anul 1913, episcopul Vasile Hossu găsește în Apșa de
Jos 6.000 de suflete și circa 1.200 de case din care 300 sunt așezate pe dealuri: ,,sunt
oameni foarte frumoși, iar fetele sunt adevărate frumuseți. Îmbrăcămintea li -e cea
îndătinată. Feciorii au, ca și la Apșa de Mijloc, pălării d e păr, cu marginea cam de un lat de
palmă. Poartă pieptare roșii. Poporul e bun, sârguincios și, ce e mai însemnat, nu e
băutor”123. Localitatea avea 2 biserici (Sfântul Vasile, construită în 1776, și Sfântul
Nicolae, edificată în 1561). Parohia de Jos avea 1840 suflete greco -catolice, 6 romano –
catolici, 1 reformat și 415 evrei. Parohia de Sus, al cărei preot era Ștefan Papp (numele de
familie apare în varianta lui maghiarizată), avea 2452 greco -catolici și 312 evrei.
Izbucnirea Primului Război Mondial a îns emnat pentru mulți maramureșeni
convocarea în armata austro -ungară, „unde erau nevoiți să lupte pentru o cauză străină
idealurilor naționale”124. Apșa era foarte aproape de front. Faimosul pictor Simon Hallasy –
întemeietor al coloniei de pictură de la Baia Mare, care organiza tabere de pictură la Teceu,
la doar 20 de kilometri pe Apșa de Jos, vorbește despre luptele crâncene care s -au dat între
oștile împărătești de la Viena și cele țariste, între 1916 – 1918, în Galiția și în Rutenia.
„Răzbăteau până la Tec eu exploziile, vuietul proiectilelor de tun și ale gloanțelor de
mitralieră, vaierele morților, răniților și ale fugarilor de pe front”125. În plin război, în 1917,
Iulia a născut încă o fată, pe Ana Alexandrina Maria (Țuți) care a trăit până în 2004. Țuți a
fost de altfel ultimul dintre copiii familiei Pop care s -a născut în Imperiu.
Preotul Ștefan Pop nu a fost concentrat, însă cumnatul său, Ilie Lazăr, a fost trimis în
1916 în prima linie a frontului bucovinean, pentru a lupta cu trupele rusești. Compania în
care se afla acesta a pierdut 200 de oameni, doar aproximativ 30 rămânând în viață. Ilie
Lazăr, care fusese rănit la picior, s -a întors în Maramureș cu trenul militar care transporta
răniți. „Cu sprijinul unchiului său, Alexandru Lazăr, fost președinte de tribunal, obține
aprobarea de a fi lăsat pentru îngrijiri la spitalul militar din garnizoana Sighet”126. Rana de
la picior era foarte gravă, medicii vrând să -i amputeze piciorul. Ilie Lazăr însă a refuzat și,

122 Tit Bud, Date istorice despre protopopiatele, parochiile și mănăstirile române din Maramureș
din timpurile vechi până în anul 1911 . Gherla: Cu literile tipografiei diecezane, 1911. Disponibil la
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/78866/1/BCUCLUJ_FG_159779_1911.pd f [Accesat: mai
2018]
123 Ibidem: 58.
124 Dobeș, op. cit.:12.
125 Vasile Gaftone, Maramureșeni charismatici , Cluj-Napoca, Editura EIKON, 2013: 214.
126 Dobeș, op. cit.:13.

56 printr-o minune, piciorul său a fost salvat. O poză din această perioadă îl arată pe tânăr în
patul de spital, cântând la vioară127. De altfel, Ilie Lazăr era un muzician de mare talent,
lucru care contribuia la statura sa de erou romantic. Cu rana încă nevindecată complet,
Lazăr a fost trimis din nou pe frontul galițian. „În septembrie 1918, convins că Puterile
Centrale au pierdut războiul, Ilie Lazăr a dezertat din armata austro -ungară”128.
În 18 octombrie 1918, Alexandru Vaida Voevod a citit o declarație în Parlamentul de
la Budapesta în numele Part idului Național Român, care proclama dreptul națiunii române
la autodeterminare. Acestei declarații i -a urmat formarea Consiliului Național Român din
Transilvania, menit să coordoneze populația românească în vederea unirii. Din delegația de
maramureșeni ca re a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1
decembrie 1918 a făcut parte și Ilie Lazăr, fiind cel mai tânăr dintre cei 1.228 de delegați
oficiali care s -au aflat în sala Unirii. „Când însă, bătrânul Pop Ciceu și -a terminat
cuvântarea cu strigătul: «Trăiască România Mare de la Nistru și până la Tisa»,
maramureșenii au protestat, strigând că ei n -au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar la
Tisa, ci au venit ca să împingă hotarul până la granița Galiției, ca Româ nia să cuprindă
între hotarele ei și Maramureșul românesc de peste Tisa”129.
Lazăr, care avea doar 23 de ani, a făcut parte și din delegația românilor transilvăneni
care a prezentat guvernului de la București Rezoluția de Unire a Transilvaniei cu România.
„Prin mijlocirea lui Alexandru Vaida Voievod, Ilie Lazăr a reușit să obțină o audiență la
primul-ministrul Ionel Brătianu, căruia i -a prezentat situația satelor românești din dreapta
Tisei”130. Cariera politică a lui Ilie Lazăr și implicarea lui în toate acțiunile Partidului
Național a luat astfel avânt.
În 9 decembrie 1919, senatorii și deputații din Maramureș, Ugocea și Sătmar
adresează un memoriu guvernului român în legătură cu fixarea graniței de nord a României
,,conform liniei de demarcație t rasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor
române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace”131 – linie ce dădea întreg
Maramureșul istoric României. Se invoca faptul că, în cazul unei partajări a
Maramureșului, s -ar pierde comunele c urat românești de pe malul drept al Tisei (Slatina,
Biserica Albă, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Lunca, etc.) și comune cu populație
semiromânească (Bedeu, Nereșnița, Apșa de Sus etc.). Se mai invoca și pierderea salinelor

127 Vezi anexa , imaginea 3.4 .
128 Dobeș, op. cit.: 14.
129 Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului , București, Tipografia Universul, 1940: 207.
130 Ibidem: 18.
131 Cristina Țineghe, Ana -Felicia Diaconu , „Cum s -a unit Maramureșul cu Țara” în Magazin
Istoric, 33, nr. 12, Bucuresti, 1999: 24.

57 renumite de la Slatina și Hust, a pădurilor de peste Tisa, proprietate a comunelor românești
din stânga Tisei, calea ferată ce lega Maramureșul prin Hust cu Satu -Mare și pășunile a 12
comune românești de la sud de Tisa. În urma Tratatelor de pace încheiate în anii 1919 –
1920, Maramureșul de la nord de Tisa (6.873 km2) a intrat în componența Cehoslovaciei,
în hotarul României rămânând doar 3.381 km2 în stânga Tisei. Peste 11.000 de români au
rămas în dreapta Tisei. Alexandru Filipașcu amintește în lucrarea sa că preotul Ștefan Papp
a cerut ep iscopului Hossu parohia vacantă din Sat Șugatag și Hărnicești, pe motiv că
parohia lui era în Cehoslovacia și de două luni bune era sub stăpânire străină.
În anii care au urmat războiului, în familia Pop s -au născut încă doi copii: în 1922 un
băiat care a luat numele fratelui mort, Romulus, însă i s -a spus Mișucă, și în 1923 încă o
fată, Magdalena, zisă Toana sau Gunghi. „Țuți, de exemplu, Toana și cu Romulus au
învățat în Cehoslovacia și au învățat la școală în limba rusă, ruteană, adică învățau la
școală românește și rutenește. Acum, în tot Ardealul, și pe vremea ungurilor și pe vremea
cehilor, naționalitatea sau limba română s -a păstrat mai ales în școlile confesionale, astea
erau cele mai importante. Și școlile confesionale au păstrat, după mine, limba, pentru că
nu-ți explici altfel că știau așa de bine să scrie și să citească, în timpul ungurilor sau chiar
în timpul cehilor, limba lor”132.
În toamna lui 1923, Ilie Lazăr s -a mutat la București, profesând ca avocat. Într -o
scrisoare adresată mamei lui, își arată dragostea și grija pentru cei rămași acasă, în special
pentru nepoți: „Iubiților mei frați și soră și cumnat le doresc tot binele și îi rog să grijească
de Dta. Va veni timpul și nu e departe când eu voi fi în stare să ajut pe toți. Nepoților mă
voi îngriji să capete învățătura cea mai bună, deoarece ca ei sunt mai norocoși ca și noi”133.
Unchiul Ilie și -a respectat promisiunea. Mutarea acestuia în capitala României și proaspăta
unire au contribuit cu siguranță la decizia lui Mihai de a urma facultatea la București și nu
la Cluj, la Budapesta sau la Viena, ca majoritatea maramureșenilor.
La 26 iulie 1924 Ștefan a fost numit paroh al bisericii și un an mai târziu Protopop al
districtului greco -catolic de Apșa. La Apșa, preotul Ștefan Pop organizează pri ma societate
de cultură cu caracter românesc, care este numită Sființii Arhangheli Mihai și Gavril, după
numele hramului mănăstirii Peri. Societatea organiza în timp de vară serbări naționale și
organiza biblioteci cu cărți tipărite în limba română.

132 Gheorghe Stănculescu, interviu personal, mai 2015.
133 Dobeș, op. cit.: 21.

58 3.III. Interesul pentru folclorul zonei
Interesul pentru tradițiile maramureșene era ridicat în acea perioadă. Existau deja mai
multe culegeri ale unor intelectuali locali ca Alexandru Țiplea, preotul Ion Bârlea și vicarul
Tit Bud. În 1911, „a cutreierat satele maramureșene Tiberiu Brediceanu, care ca delegat al
Academiei Române și cu sprijinul Astrei a adunat folclorul muzical țărănesc”134. La doi ani
după Brediceanu, Bartók Béla, compozitor maghiar născut în 1881 la Sânnicolaul Mare, a
pornit o campanie de cerce tare în Maramureș. Campania s -a desfășurat între 15 -27 martie
1913, în localitățile Ieud, Vișeul de Jos, Bocicoel, Dragomirești, Cuhea, Petrova, Poienile –
Izei, Glod, Văleni, Nănești și Oncești și în urma ei au rezultat peste 300 piese, publicate
într-un volum dedicat acestei zone135. Bartók știa de cercetarea folcloristului și
compozitorului lugojean Brediceanu, cu care de altfel luase legătura pentru a evita
suprapunerea cercetării în aceleași localități. „Colaborarea celor doi folcloriști ar fi putut fi
concretizată într -un volum comun de folclor românesc din Maramureș, care să fie publicat
sub auspiciile Academiei Române, dacă nu ar fi început Primul Război Mondial”136.
Ca și Brediceanu, Bartók a fost însoțit pe teren de tânărul preot greco -catolic Ion
Bârlea, pasionat de culegerea folclorului. Pentru a putea comunica pe teren cu țăranii și a
putea nota textele lor, Bartók începuse să învețe limba română la Budapesta, însă a preferat
să lucreze cu Bârlea, bun cunoscător al zonei și al folclorului local. „Culeg erea sa proprie
de balade, colinde, bocete, descântece, farmece și desfaceri a fost publicată în anul 1924, în
două volume, editate de Casa Școalelor. A fost apreciată de specialiștii timpului, fapt
pentru care autorul a fost premiat de Academia Română cu premiul «Năsturel»”137. Cel
care l-a susținut pe Bârlea în publicarea celor două volume a fost folcloristul G.T.
Kirileanu.
Bârlea slujea la biserica din Ieud și, chiar în anul vizitei lui Bartok, a fost transferat la
Călinești pe Valea Cosăului. Un documen t descoperit de Pamfil Bilițiu în Arhivele Statului
din Sighetu Marmației datând din 1923 și semnat Ion Bârlea „cuprinde date legate de
greutățile întâmpinate de cei doi pe teren, în acel timp când lipseau mijloacele de

134 Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului , București, Tipografia Universul, 1940: 198.
135 Both, Ștefan, „Béla Bartók, secretele geniului maghiar care a scris cele mai frumoase prelucrări
din folclorul românesc” în Adevărul, 31 augu st 2015, disponibil online la
http://adevarul.ro/locale/timisoara/bela -bartok-secretele-geniului-maghiar-scris-cele-mai-frumoase –
prelucrari -folclorul-romanesc -1_55e18bb7f5eaafab2c091b1e/index.html . Accesat: 15 aprilie 2017.
136 Ibidem.
137 Laurențiu Batin, „Ion Bârlea 1983 -1967”, în Teodor Ardelean (coord.), 100 de personalități
maramureșene care au făcut istorie. 100 de ani de la Marea Unire , Baia Mare, Biblioteca Județeană „Petre
Dulfu”, 2018: 242.

59 deplasare”138, și vorbește despre ajut orul acordat de preoții din satele vizitate pentru bunul
mers al cercetării de teren. La Glod, unul din satele unde Bartók a făcut cercetare, Ștefan
Pop era încă preot. Pornind de la această informație, am făcut investigații pentru a afla care
erau relații le dintre cei doi preoți și am aflat că Pop și Bârlea se cunoșteau și că prietenia
lor a durat toată viața. Iuliana Sturdza, una dintre nepoatele părintelui Pop, mi -a relatat că
în anii ‘60, când bunicul său Ștefan locuia împreună cu familia la Turț, acest a – fiind
bolnav de glaucom și neputând scrie – îi dicta scrisori către Bârlea, care locuia la
București139. Nepoata își amintește că într -una dintre scrisorile trimise vechiului său prieten
îi vorbea acestuia despre planurile administrative de reorganizare teritorială a regiunii
Maramureș și de transformare a acesteia în județ. De altfel, aceste planuri de reorganizare
zonală au fost percepute ca o amenințare pentru identitatea maramureșeană și au generat
reacții puternice în rândul intelectualității din zon ă, dar și al oamenilor de rând. „În anul
1968 se revine la sistemul administrativ -teritorial al județelor, dar 21 dintre acestea nu se
mai regăsesc pe hartă. Printre ele, și județul Maramureș cu reședința la Sighet. Prin decret
guvernamental, Profesorul Mi hai Pop făcea parte din Comisia de refacere a județelor.
Lupta a fost mare și aprigă. N -a reușit să -i redea Maramureșului drag independența,
rămânând încorporat în continuare la Baia Mare, care devine reședința noului județ
Maramureș”140. În volumul Centenar Mihai Pop, Mihai Dăncuș povestește că lupta pentru
păstrarea identității nu s -a dat doar în comisie. „Un grup de 21 de țărani din comuna
Bârsana, organizați de noi, au plecat la București îmbrăcați în costume tradiționale,
protestând și cerând în fața Com itetului Central al PCR redarea drepturilor
Maramureșului”141. Interesantă a fost reacția autorităților care, spune Dăncuș, i -a dus pe
țărani la Institutul de Folclor la Mihai Pop „spre a -i liniști. Profesorul avea aceleași dorințe,
dar nu se putea manifesta direct. I-au înregistrat cântând colinde și cântece și i -au trimis
acasă făcându -li-se promisiuni. Singura satisfacție care s -a dat a fost că Sighetul a fost
ridicat la rang de municipiu”142.
Revenind la Ion Bârlea, un amănunt important este că în anul 192 0, acesta a fost
numit profesor de religie la Liceul Dragoș Vodă din Sighetu Marmației ale cărui cursuri le –

138 Pamfil Bilțiu, „Ion Bârlea despre Béla Bartók”, Memoria ethnologica nr. 26 – 27, anul VIII,
ianuarie – iunie 2008: 99.
139 Informație comunicată telefonic la data de 18 martie 2020.
140 Mihai Dăncuș, „ Un luptător pentru valorile Maramureșului – Profesorul Mihai Pop” , în
Fruntelată, Stoicescu & Zane (ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura
Universității din București, 2007: 65.
141 Ibidem.
142 Ibidem.

60 a urmat și tânărul Mihai Pop începând cu 1921. Acest lucru demonstrează că, prin
intermediul profesorului său, Mihai Pop nu era străin de cercetăril e folclorice care se
făceau în zonă. Cel mai probabil, prin el s -a conectat la rețeaua de cercetători care
străbăteau zona în căutare de folclor, ajungând să -l însoțească pe teren pe Tache Papahagi,
care apoi avea să -i devină profesor la Universitate.
3. IV. Plecarea de acasă
Papahagi a făcut culegeri în aproape toate satele maramureșene între anii 1920 -1924,
în urma cărora a rezultat lucrarea Graiul și folklorul Maramureșului , apărută în 1925. Într –
un interviu video acordat lui Ioan St. Lazăr și Gheorghe Deaconu la aniversarea sa, Pop își
amintea. „Aveam vreo 19 ani și am început să culeg folclor în Maramureșul care s -a numit
pe urmă cehoslovac. Culegeam cântece în zona în care a lucrat bătrânul Tache Papahagi.
Pe urmă […] poate și datorită acestui fapt, eu nu ca ceilalți maramureșeni care toți se
duceau la Cluj, eu am venit la București”143. Lucrarea lui Papahagi este exhaustivă,
propunându -și să surprindă spiritul Maramureșului, adică graiul, folclorul în manifestarea
lui artistică, etnografia, starea econ omică, biserica, ocupațiile, portul și tipul, caracterul
locuitorilor, așezările, tradițiile, credințele. Bogatul capitol de texte folclorice (569 de
piese) cuprinde doine, strigături, orații de nuntă, bocete, colinde, rugăciuni, balade,
descântece, cimili turi, jocuri de copii, tradiții și legende, datini, superstiții și basme.
De altfel, Papahagi aduce în discuție și drama pierderii nordului Maramureșului, pe
care o analizează din punct de vedere economic. „Principala ocupațiune a Maramureșenilor
o formează creșterea de vite care e determinată de configurația terenului. Singura resursă
pe care contează această țară întru îndestularea nevoilor zilnice rezidă în păstorit și vite
mari. În această privință, prin noua delimitare a granițelor româno -cehoslovace,
Maramureșul decade mult, pentru că peste 100 de munți din nordul ca și din sudul Tisei, pe
cari înainte de 1914 îi întrebuința pentru pășunatul de vară, astăzi îi pierde, așa că cele mai
multe turme de oi ale Maramureșului, ca și vitele mari sunt silite s ă văreze în puținii munți
din jurul Borșei rămași României, întrucât lanțul muntos sud -vestic – Țibleș-Gutâi – ca și
hotarul Săpânței nu pot îndestula turme mari și numeroase”144. O altă mare problemă
generată de cedarea a peste două treimi din Maramureșul i storic a fost că s -a pierdut

143 Gheorghe Deaconu și Ioan St. Lazăr, „De la fonetică la semiotică, dialog cu profesorul, la 90 de
ani (1997)” în Deaconu, Gheorghe și Lazăr, Ioan St. (editori), Școala Mihai Pop , volumul 3, Golești, Ed itura
Fântâna lui Manole, 2017: 186 -187.
144 Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, București, Cultura Națională, 1925: xix.

61 „legătura feroviară cu Polonia și cu restul țării”145. Ca deputat de Maramureșul, Ilie Lazăr
s-a luptat pentru existența unei căi ferate în regiune, care să scoată zona din sărăcie, dându –
le oamenilor „posibilitatea a face export de sare, lemne și vite spre Basarabia și
Moldova”146.
În 1925, Mihai Pop s -a înscris la Facultatea de Litere ca bursier al statului
cehoslovac. În arhiva personală a lui Mihai Pop s -a păstrat un document care arată că
tânărul student a primit viză gra tuită pentru intrarea în România147.
Rolul de prim născut în familia părintelui Ștefan Pop, dar și contextul istoric în care a
crescut i-au conferit lui Mihai Pop o poziție privilegiată. El a beneficiat de cele mai bune
condiții de educație, dovedind însă ș i un interes și o evidentă aplecare spre cunoaștere. Ca
fiul preotului, el s -a poziționat de la bun început în rolul de observator, insider și, în același
timp outsider al comunității din care venea. O anecdotă pe care i -o relatează lui Zoltán
Rostás este relevantă pentru această privire antropologică pe care Pop și -a dezvoltat -o de
foarte devreme: „Când m -am dus eu prima oară în Maramureș să culeg, când eram încă
student și m -am dus la joc să culeg cântece, nu? și aveam feciori prieteni în sat, că tot ai
prieteni în sat, și la un moment dat ei au început să se taie cu cuțitele, că așa se întâmpla
acolo la joc, pentru fete se tăiau cu cuțitele, și atunci unul dintre prietenii mei a venit la
mine și mi -a spus: Domnișor, ieși afară că noi avem de lucru aici. Ș i m-a rugat să ies afară,
și ei s-au tăiat și când au terminat, m -au chemat înapoi. Dar ei mă protejau, și mă
considerau domnișor, că eram băiatul popii”148.
Se poate spune că, odată cu plecarea la facultate la București, Mihai Pop se rupe de
familie, deven ind un Pop rătăcitor . O scrisoare primită de tânărul student de la mama sa în
mai 1929, păstrată în arhiva familiei, arată cât de dramatic înregistra aceasta plecarea fiilor
cei mari de acasă: „Dragă Mihai! Au trecut sărbătorile și voi toții ați fost împră știati în
lume. Le -am petrecut numai cu copii [ac]ești mai micuți; așa e soarta părinților: dacă
prunci[i] cresc mari se duc în lumea largă și rămân singuri. Așa nu au fost nici Paștile ca de
altă dată când pe toți vă vedeam împreună la masă cu cât mai fer iciți eram; dar ce avem de

145 Filipașcu, op. cit.: 210.
146 Dobeș, op. cit.: 46.
147 Vezi anexa, document 3.2. Adresa nr. 2906 / 25 a Biroului Consular a l Legațiunii Regale a
României la Praga, expediată la Apsa de jos, la 12 Oct. 1925 domnului Mihail Popp, student: „Drept răspuns
la scrisoarea Dvs. din 2 / X. a.c. adresată Domnului Consul Dr. Stacca, referitoare la vizarea gratuită a
pașaportului cehoslov ac al Dvs., am onoarea a Vă comunica că vi se acordă viză gratuită pentru intrarea in
Romania. Regret că nu Vă pot da lămuririle necesare, cu privire la înscrierile la universitățile noastre din țarâ,
cred însă că veți ajunge înc ă la timp. Așteptând pașapo rtul Dvs. pentru vizare și rugându -vă a Vă referi la No.
nostru 2906 / 25, rămân cu stimă, Cancelar, [semn ătura probabil ă] Sorescu”
148 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura
Paideia, 2003: 285.

62 făcut: voi le petreceți supărați în lume, noi iar acasă”149. Într-o altă scrisoare, trimisă în
preajma Crăciunului de bunul său prieten și fost coleg de facultate, Traian Ionescu Nișcov,
acesta îi reamintește tânărului Mihai că, or icât de departe ar pleca, el rămâne un produs al
locului în care a copilărit: „Dar ascultă, măi băiete: Te înșeli amarnic. Tu nu poți mistifica
însăși ființa ta. Oricât te -ai fasona, oricât ai sta în fața oglinzii admirându -te singur, nu poți
ascunde stâng ăcia ereditară. Gesturile tale și toate manifestările pe care, forțat, ți le impui
nu pot ascunde o realitate evidentă: Tu nu ești departe de oamenii pe care i -ai lăsat acolo,
în jurul bisericuței de lemn, durată cu atâtea secole în urmă și care -și pun o n ețărmurită
nădejde în tine. Mihai, ești – poate – prima generație de cărturari mai ridicați din neamul
tău. Nu poți să te depărtezi prea mult de linia normală a ascensiunii tale. Hei, peste alte
generații din copiii tăi se va putea trece la o coborâre pe p anta degenerării; tu însă trebuie
să mergi drept înainte. Nu uita, Mihai, că într -o zi te vei sătura de toate aceste lucruri și la
capătul acestor drumuri sta blazarea, oboseala și scârba de viață. Lasă, sau mai bine
ocolește, toate aceste maniere cari te plasează printre «sclivisiții de paradă» după cum
spunea Vlahuță. De ce îți îngenunchezi mândria și voinicia ta de maramureșean în fata
unor ușoare, dar fatale, înclinații? De ce să nu rămâi în făgașul pe care ai mers până acum
și pe care ți -l croiește îns ăși clasa socială din care ai ieșit”150.
Mihai Pop însă nu a negat niciodată influența familiei și a locului în care s -a format,
de care a rămas atașat tot restul vieții. Într -un interviu acordat revistei Formula AS , la
vârsta de 90 de ani, acesta spunea: „A sta-i viața, primești influențe dintr -o parte și alta cât
trăiești și le păstrezi pe cele care consonează cu tine. Nu -i nimica rău în asta. Important
este să nu uiți cine ești și de unde ai plecat”151.
Faptul că Pop nu a uitat de unde a plecat este demonst rat și de nenumăratele scrisori
de la maramureșeni care îl roagă să le intermedieze rezolvarea anumitor chestiuni la
București, păstrate în arhiva sa personală. În perioada de dinaintea celui de -Al Doilea
Război Mondial, multe persoane făceau apel la autor itatea și poziția lui Ilie Lazăr, Mihai
fiind considerat mai mult un intermediar. Însă în anii ‘50, puterea lui Pop sporește, el fiind
cel care îi ajuta direct pe maramureșenii care apelau la el. Un exemplu în acest sens este
intervenția pe care a făcut -o chiar pentru fostul său profesor din liceu, Ioan Bârlea, care
după instaurarea regimului comunist și -a pierdut pensia. În 28 aprilie 1950, Bârlea a făcut

149 Scrisoarea face parte din arhiva familiei. Fiind vorba de o corespondență privată, am ales să nu
public în anexă această corespondență, ci doar să folosesc în lucrare fragmentele relevante.
150 Scrisoarea face parte din arhiva familiei.
151 Otilia Țeposu, „Prof. acad. Mihai Pop – Important este să nu uiți cine ești și de unde ai plecat” ,
Revista Formula AS , 20 mai 2000.

63 o cerere Institutului de Folclor prin care solicita sprijin în această chestiune. Cererea
profesorului a fost urmată de o adresă către Ministerul Culturii, semnată de Sabin Drăgoi și
Mihai Pop în care aceștia solicitau sprijinirea cererii de reacordare a pensiei pierdută în
1946. În adresă se preciza: „Profesorul Bârlea este unul dintre cei mai bătrâni fol cloriști ai
noștri, ce mai sunt în viață. El a început să culeagă folclor din 1910 când a colaborat cu
Tiberiu Brediceanu la culegerea cântecelor populare din Maramureș. În anul 1913 l -a ajutat
pe marele compozitor și folclorist maghiar Béla Bartók la cule gerea pe care a întreprins -o
în Maramureș. După această dată, el a continuat să culeagă foclor maramureșean.
Rezultatul muncii sale s -a concretizat în cele două volume de Balade, colinde și bocete din
Maramureș și Cântece poporane din Maramureș. În prezent , profesorul I. Bârlea, de peste
70 de ani, trăiește complet lipsit de mijloace în comuna Vinga, din raionul Arad, întrucât
modesta pensie ce -o avea i-a fost retrasă acum 4 ani. Printr -o muncă asiduă de cercetare de
aproape 50 de ani, profesorul I. Bârlea a căutat să adune și să valorifice comorile creației
noastre populare, înscriindu -și cu cinste numele printre folcloriștii noștri cei mai de
seamă”152. Intervenția a dat rezultate, în urma ei bătrânul profesor și folclorist reintrându -și
în drepturi.
Interesul pentru Maramureș de pe ambele maluri ale Tisei a rămas viu de -a lungul
întregii sale vieți, lucru confirmat și de Mihai Dăncuș, director al Muzeului Etnografic al
Maramureșului din Sighetu Marmației și apropiat al lui Mihai Pop. „Și primul lucru care
mă întreba era problema cu satul, ce se întâmplă cu satul? Tuțule, ce mai e la Bârsana, ce
mai e dincolo, dar ce se întâmplă dincolo de Tisa? A avut, cum să spun, o curiozitate
specială și o grijă vizavi de Maramureșul din dreapta Tisei, pentru că avea numai
informații orale care veneau pe un canal sau altul. Nu a reușit niciodată să treacă dincolo și
așa am o problemă de conștiință, că după 90 i -am propus de câteva ori și tot mi -a zis vin,
vin, vin, ca să îl duc dincolo. N -am reușit și s -a stins, din păcate. Deci îl interesa. Noi eram
revoltați, eu îi povesteam cu patos, cu durere în suflet, o mai fac și acum câteodată, trecând
peste faptul că am înțeles lucrurile. Cum se distrug satele, cum se construiesc case noi,
cum oamenii părăsesc portul, cum se schimbă folclorul și celelalte”153.
3.V. Cei rămași în Maramureș
Anii de după plecarea lui Mihai la facultate și apoi la studii în străinătate au fost
foarte dificili pentru familia Pop, în ciuda faptului că, în 1930, părintele Ștefan a fost numit

152 Batin, op. cit.: 248.
153 Mihai Dăncuș, interviu personal, decembrie 2009.

64 asesor consistorial și a primit titlul de Arhidiacon Onorar al Episcopiei române unite
(greco-catolice), dieceza Gherlei. Tot în același an fusese decorat cu rangul de Ofițer al
Ordinului „Coroana Romaniei”, prin înalt Decret, însă cu toate acestea venitur ile sale erau
foarte instabile.
O serie de scrisori trimise lui Mihai începând cu 1929 și până la finalul anului 1930,
arată dificultățile prin care au trecut Iulia și Ștefan Pop pentru a -și întreține familia
numeroasă. Din cei șase copii, trei fuseseră t rimiși să studieze la București, cei trei mici
rămânând să facă școala în sat și mai apoi la Sighetu Marmației. Motivul principal pentru
care familia se confrunta cu lipsuri era haosul creat odată cu preluarea de către
Cehoslovacia a unei părți din Maramur eș, fapt care afecta salariile preoților din zonă. Așa
cum reiese din aceste scrisori, statutul românilor rămași de cealaltă parte a Tisei a fost
pentru o vreme incert. Aceștia nu aveau acte care să le certifice cetățenia cehoslovacă.
Mult timp după trasar ea noilor granițe, preoții din bisericile românești erau încă plătiți de
către Patriarhia de la Gherla. În contextul în care și salariul capului familiei întârzia și
bursele copiilor erau incerte, venind de multe ori doar câteva luni mai târziu, Iulia și Ș tefan
Pop se descurcau destul de greu. Abia în 1932, preotul a devenit membru al consistoriului
eparhiei greco -catolice din Muncaci, aflat atunci în Cehoslovacia, lucru care probabil a
reglat situația veniturilor.
Scrisorile primite de Mihai de la părinți merită atenție și pentru că arată preocupările
familiei pentru politică și atașamentul față de țară. Se pune de mai multe ori problema
trecerii de cealaltă parte a Tisei. Într -o scrisoare expediată fiului său cel mare de Iulia Pop
în 30 aprilie 1930, aceas ta îi scrie: „În privința celor ce am avea de a ne sfătui, îți voi scrie
o epistolă pe larg dupa serbători. E vorba despre vinderea casei, despre trecerea noastră de
ceia parte. Știi ca în toată primavera ne apuca așa un dor de ducă ca pe paserile călătoar e.
Nicoară ne -a scris și el asară și ne amintește că bursa ta a fost espediată din București încă
în 17 IV și se intreabă că încă nu o ai primit. Și Doda ne -a scris tot eri și așa am primit într –
o zi dela toți. Doda și Nicoară se pregătesc a merge la Alba Iulia la serbările unirei și știi
treaba că și eu voi merge de vom fi în pace. Vine și unchiul tău Ilie și așa ne vom întălni cu
toții acolo. Vezi ce planuri mari”154.
La 2 februarie 1935, familia Pop a renunțat la cetățenia cehoslovacă și s -a mutat în
Sighetul Marmației, părintele Ștefan devenind Vicarul episcopal al bisericii greco -catolice
din Maramureș. A demisionat în urma Dictatului de la Viena din 1940 și s -a refugiat la

154 Scrisoarea face parte din arhiva familiei. Fiind vorba de o co respondență privată, am ales să nu
public în anexă această corespondență, ci doar să folosesc în lucrare fragmentele relevante.

65 fiica lui, Anisia (Doda) Brătescu, în Ardealul neocupat, la Beiuș, în 14 septembri e 1940,
după care a primit o parohie în comuna Vinga din Banat. „În 40 au venit ungurii și Ștefan a
fost acuzat că fiul lui Nicoară, care era deja concentrat în armată cu grad de ofițer, a
spionat împotriva statului maghiar. Și a fost amenințat, el se muta se deja de vreo 3 ani în
Sighet și a fost protopopul Sighetului, biserica există și astăzi, e biserica veche, care acum
nu mai e greco -catolică, dar e în centru acolo. Și casa există acolo în Sighet, unde au stat
ei, chiar casa parohială. Au fugit din Sigh et, există niște scrisori ale lui Doda, care explică
toată epopeea asta, fuge de sub ocupația maghiară și au venit la Vinga. […] Dar între timp
Iuliana s-a îmbolnăvit foarte tare și undeva la sfârșitul anului 40 s -a prăpădit și este
îngropată la Beiuș. […] A murit relativ tânără, nu se știe… și de inimă rea, cum se
spune”155. Preotul s -a pensionat înainte de desființarea bisericii greco -catolice din Ardeal
de către comuniști în anul 1948. A murit pe 18 iulie 1967 la Satu Mare.
3.VI. Podul Mihai Pop
La data de 16 Noiembrie 2012, reprezentanții Consiliului Local Sighetu Marmației s –
au reunit într -o ședință extraordinară în cadrul căreia au hotărât ca podul peste Tisa care
leagă Sighetul de localitatea Solotvino din Ucraina să poarte numele de Academician
Mihai Pop. Mai mult, i -au conferit titulatura de pod istoric. Propunerea de a îi da podului
această denumire a fost făcută de Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia
DACIA, în semn de amintire a faptului că, în anii ‘20, tânărul Pop, a cărui familie loc uia în
Apșa de jos, traversa zilnic podul pentru a merge la liceul Dragoș Vodă din Sighet. Pentru
a putea desluși importanța acestui gest în felul cum este văzut Pop ca „obiect al
memoriei”156 trebuie însă să ne uităm la istoricul podului, și mai ales la ce spune el despre
istoria tulburată a întregii zone.
Podul cu un singur fir de circulație a fost realizat între 1999 -2000 din lemn și metal
pe piloni din beton armat și este menit să -i ajute pe românii care trăiesc în Maramureșul
din dreapta Tisei să scurte ze drumul care cu trenul durează mai mult de o oră. Punctul de
trecere a frontierei Sighetu Marmației – Solotvino – localități aflate la mai puțin de 5
kilometri una de alta – a fost inaugurat abia pe 15 ianuarie 2007. Președintele Traian
Băsescu și omolog ul său ucrainean, Viktor Iușcenko, au tăiat panglica podului peste Tisa,
șeful statului român ținând să sublinieze că țara noastră este ea însăși un pod, unul de

155 Gheorghe Stănculescu, interviu personal, mai 2015.
156 Constantin Ticu, „ Memoria sociala ̆; paradigme teoretice s ̧i date empirice ”, Revista de Psihologie
Sociala ̆, nr. 10, Ias ̧i, Editura Polirom, 2002: 22.

66 trecere pentru Ucraina către UE, uniune la care țara noastră aderase chiar în acel an.
Solotvino sau Slatina, localitate cu populație majoritar română, aparține astăzi de raionul
Teacevo/Teceu din regiunea Zakarpatia/Transcarpatia.
Înainte de 1944, Tisa era traversată de 11 poduri rutiere și de cale ferată, șapte mari
și patru mici, întinse pe o distanță de 60 de kilometri. După terminarea războiului, peste
Tisa nu a mai rămas niciun pod rutier, toate fiind aruncate în aer. Podul, in augurat chiar în
anul în care se împlineau 100 de ani de la nașterea profesorului Mihai Pop, a fost închis la
doar 8 luni după ce a fost dat în folosință, fiind refăcut în 2008.
Documentarul Podul peste Tisa (2004), realizat de Ileana Stănculescu și premi at la
două festivaluri internaționale, surprinde eforturile aproape sisifice de ridicare a acestui
pod și aduce o perspectivă realistă, care vine să contracareze pompoasele discursuri
politice ce instrumentalizează acest pod. Documentarul începe cu vorbele unui sighetean
care spune: „aici e zona din Europa în care cocoșul cântă în 4 limbi”. Spusele acestuia vin
să întărească o glumă care circulă în zonă și care îl are ca protagonist pe un bătrân apșean.
Întrebat de un ziarist prin ce țări a fost, el spune: „A, păi am fost și în Imperiul Austro –
ungar și în România, apoi în Cehoslovacia, în Ungaria, în URSS și acum în Ucraina.
Culmea e că eu nici n -am plecat din sat”.
3.VII. Concluzii
Așa cum voi arăta în capitolele următoare, Mihai Pop a funcționat într -adevăr de-a
lungul întregii sale vieți ca un pod între Est și Vest, lucru care nu ar fi fost posibil fără
asimilarea, încă din copilărie, a tuturor culturilor din zonă. A funcționat ca un pod și între
maramureșenii rămași acasă și centrele în care el s -a mutat, București, respectiv Praga,
rezolvând problemele administrative pe care aceștia nu le puteau soluționa de la distanță.
Tot ca un pod a funcționat Mihai Pop și între autoritățile comuniste și comunitate,
încercând să stopeze abuzurile puterii.
De asemenea, el „a fost cel care a propulsat Maramureșul cu valorile lui pe plan
național și internațional”157, prin aducerea bisericii din Dragomirești ca element central al
Muzeului Satului, înființat în 1936, și prin cercetările inițiate la începutul anilor ‘70 pe
Valea Cosăului alături de echipa Institutului de Folclor. „Prezența în Maramureș a școlii de
etnologie a profesorului Pop a conferit o dimensiune nouă Maramureșului ca teren
etnologic privilegiat. O parte dintre antropologii străini pe care i -a adus în zonă au rămas

157 Dăncuș, op.cit.: 63.

67 să-și desfășoare acolo cercetările de teren”158. Pop i-a fost mentor lui Mihai Dăncuș în
munca de constituire a Muzeului Etnografic și l -a susținut pe acesta în organizarea
Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă Sighetu Marmației, în 1969 , când regimul dorea
să interzică practicarea obiceiurilor de Crăciun, în special pe cele cu tentă religioasă.
„Conceptul unui proiect de muzeu etnografic în aer liber, ca o continuare a celui pavilionar
de la Sighetu Marmației, a fost elaborat pe fundalul acestui context de interese convergente
care construiau regiunea atît ca teren etnologic de referință pentru etnologia românească,
cît și ca teren exotic pentru antropologia occidentală”159.

158 Corina Iosif, „Politica tradiției: Practici de muzeologie etnologică în perioada comunistă”, în
Sîrbu, Adrian T. & Polgár, Alexandru (ed.), Genealogii a le postcomunismului , Cluj-Napoca, Editura Idea
Design & Print, 2009: 291.
159 Ibidem.

68

4. Casa din strada Caragea Vodă numărul 1 – o instituție alternativă

„Colo-n sus, la București,
Erau niște căși domnești,
Căși domnești, împărătești,
Cu flori mari pre la ferești”160

„Casa era minunată. Ne primea într -o cameră în care găseam o combinație de rustic
și seniorial, pe fundalul rafturi lor pline de cărți. Îmi amintesc ce gust unic avea horinca de
Maramureș, băută în fața oglinzii venețiene, în timp ce trăgeam cu ochiul la cărțile care
umpleau tot peretele din spatele biroului. Totul îmi plăcea acolo: obiectele exotice care
decorau ultimu l raft al bibliotecii deschise, fără vitrine, ulcioarele țărănești, flacoanele de
cristal în care fusese parfum, din fața oglinzii, mobila cu linie rafinată, patul suplu din
alamă și mai ales biroul, care deși era mare nu avea nimic ostentativ ori strivito r. Fiecare
lucru își găsise locul potrivit și era în armonie cu tot ce era în jur. În acest cadru se țesea
o atmosferă din alt veac, în care se amplifica forța oricărei încurajări și în care
observațiile și sugestiile Profesorului dobândeau relieful celor câteva repere în jurul
cărora construiești apoi tot restul”161.
Casa din Caragea Vodă este un obiect esențial în construirea biografiei intelectuale a
lui Mihai Pop, un obiect -personaj, un obiect -actor, care a jucat mai multe roluri, fiecare
încărcat de semn ificații și sensuri sociale. Am avut această intuiție încă din 2007, când am
scris textul care a devenit scheletul acestui capitol162. Atunci nu priveam biografia
bunicului prin lupa antropologului, deși – intuitiv – înțelegerea mea era una de tip
antropologic. Simțeam încă de atunci că lumea lui Mihai Pop nu poate fi deslușită fără o

160 Iosif Popovici, Poezii populare române , vol. I, Balade Populare din Bănat , din publicațiile
Ministerului Cultelor și ale Instrucțiunei din București, Oravița, 1909: 43.
161 Lucia Ofrim, „Strada Caragea -Vodă, Nr. 1” în Ioana Fruntelată, Adrian Stoicescu & Rodica Zane
(editori), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din Bucuresti,
2007: 104.
162 Un fragment din acest capitol a fost p ublicat în Calendarul Maramureșului, vol. 7-9/2008: 463 –
465 și în Ioana Fruntelată, Adrian Stoicescu, Rodica Zane (eds.), Centenar Mihai Pop. 1907 -2007. Studii și
evocări, București, Editura Universității București, 2007: 59 -63, sub titlul „ Strada Caragea Vodă nr. 1 – un
exercițiu pe punere în context .” Lucrarea a fost inițial prezentată în cadrul Conferinței Naționale „Mihai Pop”
din 2007 la Universitatea București.

69 privire mai atentă asupra locului unde a trăit mai m ult de jumătate din viața sa. Deși
această casă aparținea familiei bunicii, bunicul „măritându -se” acolo, cum se spune în
Ardeal, el a ajuns în timp să se identifice sau să fie identificat cu această casă.
În acest capitol voi face un plonjeu în casa famil iei Pop, prin prisma atât a amintirilor
mele și ale unora din membrii familiei, dar și ale persoanelor din cercul profesional al lui
Mihai Pop care frecventau casa. Voi încerca să argumentez că această casă devenise în anii
‘80, după pensionarea lui, o ins tituție alternativă. Mă voi folosi în principal de teorii legate
de casă și locuire, așa cum sunt ele sintetizate de Vintilă Mihăilescu în lucrarea Acasă în
lume (2020) și de Janet Carsten și Stephen Hugh -Jones în introducerea la volumul About
the house: L eví-Strauss and beyond (1995). Pentru a arăta cum s -a format imaginea mea
despre acest mediu, dar și cum mi s -a activat curiozitatea în legătură cu biografia
bunicului, voi apela la lucrarea lui Maurice Halwbachs, La mémoire collective (1950).
„Casa este o extensie a persoanei, ca o altă piele, o carapace sau un strat suplimentar
de haine și are în egală măsură rolul de a revela sau a arăta, cât și de a ascunde și a proteja.
Casa, corpul și mintea sunt într -o continuă interacțiune, structura fizică, felul c um este
mobilată, convențiile sociale și imaginile mentale împreună permit, modelează, informează
și constrâng activitățile și ideile care se desfășoară în interiorul ei”163.
Cea mai puternică amintire cu bunicul este legată chiar de obiectele așezate deasu pra
bibliotecii din camera lui, pe care antropoloaga Lucia Ofrim le -a numit „exotice”. Am ales
să evoc această amintire pentru că ea devoalează relația bunicului cu casa, dar și pentru că,
așa cum am realizat mai târziu, ea a reprezentat pentru mine un imb old de a studia istoria
familiei.
Într-o după amiază de vară am rămas în casă doar eu cu bunicul. El era trecut de 90
de ani, iar eu eram studentă la Litere. Ne -am așezat amândoi pe patul lui cu cadru metalic.
În fața patului se afla biroul de lemn masiv, iar în spatele biroului, fotoliul lui de catifea
verde și imensa bibliotecă cu cărți aduse sau primite din toată lumea. Deasupra bibliotecii
erau niște vase și ulcele de lut, unele simple, altele cu modele tradiționale, un mic bust, o
oaie, dar și mai mul te statuete, printre care una africană, și o sculptură de lemn cu un
cioban – cel mai probabil maramureșean164. Uitându-se la aceste obiecte, bunicul mi -a spus
că le ține acolo ca să nu uite de unde se trage. Apoi mi -a spus că în ultima vreme se
gândește tot mai mult la copilărie. Această conversație m -a marcat puternic, în primul rând

163 Janet Carsten & Stephen Hugh -Jones, „Introducere” în Carsten & Hugh -Jones (ed.), About the
House: Lévi -Strauss and Beyond , New York, Cambridge University Press, 1995: 2.
164 Vezi anexa foto, imaginea 4.18.

70 pentru că eu îl vedeam simțindu -se foarte acasă în Caragea Vodă, iar vorbele lui îmi arătau
exact opusul – că trăia o nostalgie a locurilor copilăriei, a Maramureșului originar . Făcând
o introspecție, îmi dau seama acum că am interiorizat această conversație cu bunicul foarte
intens pentru că și eu mă simțeam o dezrădăcinată. După moartea tatei, pierdusem complet
orice fel de sentiment de apartenență. Era normal să interpretez c e mi-a spus atunci ca pe o
misiune pe care mi -o dădea. Mintea mea a înregistrat că e de datoria mea să nu uit de unde
mă trag, de unde ne tragem.
4.I. Memorie, conștiință istorică și habitus
În Memoria colectivă (2007), Maurice Halbwachs arată cum funcționează memoria
individuală în raport cu memoria colectivă, dar și cum memoria personală se construiește
pe cea istorică trăită. Casa bunicilor, spune sociologul francez, reprezintă de multe ori
locul unde se formează con știința istorică a copilului, dat fiind faptul că prin bunici, copilul
intră în contact cu un trecut mai îndepărtat.
„Viața copilului se cufundă mai mult decât am crede în medii sociale prin care intră
în contact cu un trecut mai mult sau mai puțin îndepă rtat, ca un cadru în care sunt cuprinse
amintirile cele mai personale. Mai târziu, memoria sa se va putea sprijini mai degrabă pe
trecutul trăit decât pe cel învățat din istoria scrisă. Dacă, la început, nu a distins acest cadru
și stările sale de conștiin ță care apăreau aici, treptat, în mintea sa se va opera separarea
dintre mica sa lume interioară și societatea din jur. Dar, din moment ce cele două feluri de
elemente au fost, inițial, strâns îmbinate și i -au părut ca făcând parte din eul său de copil,
se poate spune că mai târziu, toate cele care aparțin mediului social îi vor apărea ca un
cadru abstract și artificial”165.
În casa bunicilor mi -am format, fără îndoială, conștiința istorică, dar și pe cea a
apartenenței sociale. Casa bunicilor reprezintă pent ru mine originea unui habitus. Înțeleg
habitusul în termenii lui Pierre Bourdieu ca fiind „un sistem subiectiv, dar nu individual,
de structuri internalizate, scheme de percepție, concepție și acțiune comune tuturor
membrilor aceluiași grup sau clasă”166. După Bourdieu, aceste dispoziții care alcătuiesc
habitusul, sunt învățate social sau internalizate pentru prima dată în cadrul familiei și sunt
caracteristice unui anume tip de mediu sau unei clase sociale. Habitusul, deși supus
schimbării prin trecerea prin diferite alte instituții – cum sunt școala sau locul de muncă –
determină încă de timpuriu stilul de viață, preferințele personale, seturile de valori,

165 Maurice Halbwachs, Memoria colectivă , Iași, Institutul European, 2007: 116.
166 Pierre Bourdieu, Outline of a theory of practice , Cambridge , Cambridge University Press, 1977 :
86.

71 viziunea asupra lumii. „Experiențele timpurii au”, conform lui Bourdieu „o greutate
disproporționată [… ] producând structurile habitusului care vor deveni baza percepției și
aprecierii oricărei experiențe următoare”167.
Îmi era greu să nu remarc, prin contrast, cât de diferiți eram de ceilalți copii din
cartier, dar și cât de diferită era casa bunicilor de apartamentul nostru din Brașov.
Mutându-se la Brașov la scurtă vreme după căsătorie, părinții mei evadaseră din acest
mediu. Practic, fugiseră de părinți. „ Nici cu ai mei, nici cu ai tăi” , îi spusese tata mamei
atunci când luaseră decizia de a pleca din Bu curești, dându -i de înțeles că e important să -și
educe copiii după propriile reguli. Gestul acesta de rebeliune, care îi era caracteristic tatei,
se simțea în modul cum eram crescuți. Cred că bunica nu i -a iertat niciodată această
evadare din sânul familie i și asta se reflecta în felul cum ne simțeam noi în Caragea Vodă.
Eram bine primiți, cu multă dragoste, dar eram, în fond, niște mici sălbatici.
Îmi dau seama acum că toate diferențele acestea pe care le percepeam nu erau nimic
altceva decât „simțul disti ncției, discriminarea care cere ca anumite lucruri să fie reunite și
altele să fie păstrate la distanță, care exclude toate mezalianțele și toate uniunile
nefirești”168. Acest simț al distincției emana din casă, din biografiile tuturor celor care au
locuit-o, descendenți ai unor vechi familii boierești. Deși diferențele de clasă au fost
suprimate forțat – la nivel de statut oficial, de ideologie – de către regimul comunist,
statutul internalizat, habitusul și capitalul cultural al celor care aparținuseră înai nte claselor
suprapuse, cu siguranță nu au putut fi suprimate. Ele nu funcționează așa, ele sunt durabile,
adânc înrădăcinate și nu țin de un act conștient de manifestare. Capitalul cultural al
locuitorilor casei se manifesta, subtil sau fățiș, în felul în care se mișcau, în manierele și
ritualurile ce însoțeau fiecare moment al zilei, în relațiile pe care le aveau și oamenii care
le treceau pragul, în regulile scrise și nescrise ale traiului în casă.
În casa bunicilor era un amestec de relaxare și sobrieta te prin care mi se părea mereu
că nu știu cum să navighez. Pe de o parte, pentru un copil crescut în comunism, acolo era
mai mult oxigen decât oriunde altundeva, fie și doar privind prin prisma persoanelor care
locuiau în casă sau veneau în vizită și care erau, în mare parte, niște tratate de istorie vie.
Deși acești oameni erau dornici să împărtășească cu noi poveștile lor de viață și
preocupările lor, erau totuși intimidanți. Pe de altă parte, orice derapaj de conduită sau de
limbaj era destul de rapid am endat de către cei mai mulți dintre adulți. Moșu sau Tata

167 Ibidem: 78.
168 Bourdieu, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste , Cambridge, Massachusetts,
Harvard University Press, 1984: 475.

72 Mihai, cum îi spuneam noi, copiii, nu se număra printre cei care ne puneau la punct. Dar,
în general, trebuia să te ridici la înălțimea așteptărilor, iar ștacheta era ridicată destul de
sus. Acesta este motivul pentru care mi -e greu să găsesc o expresie mai potrivită pentru a
descrie felul cum mă simțeam în Caragea Vodă, decât franțuzescul mal à l'aise . Regulile
erau diferite de cele de acasă și felul de exprimare a sentimentelor mult ținut în frâu. Mai
mult, faptul că eram acolo doar din când în când era ca și cum vedeam acest serial
interminabil, din care noi pierdeam mereu câteva episoade. Erau multe personaje
necunoscute nouă, care veneau să contribuie la sentimentul de lume fascinantă și
îndepărtată și spărgeau pojghița de intimitate creată cu destul de mare greutate.
„Printre membrii clasei dominante, apare un stil de viață unitar în jurul simțului
distincției. Acest habitus este definit, mai ales, prin sensibilitatea sa estetică imperativă.
Diferitele momente din viața de zi cu zi constituie atât de multe ocazii pentru o exprimare
a acestei sensibilități. […] Nu există domeniu în care intenția de a purifica, rafina și
sublima impulsurile facile și nevoile primare să nu se poată afirma, sau în ca re stilizarea
vieții, adică întâietatea formei peste funcție, care duce la negarea funcției, să nu producă
aceleași efecte. În limbaj, oferă opoziția dintre verbozitatea populară și limbajul extrem de
cenzurat al burghezului […] ”169.
Fără să fie snobi, bunicii aveau o existență ritualizată, care pe mine mă inhiba. Și mai
era ceva: în casa aceea, după masă, când bunicii își făceau siesta, sau seara când se
retrăgeau la culcare foarte devreme, se lăsa o liniște pe care eu nu o cunoșteam. La noi
acasă era t ot timpul zgomot. Aici, în anumite momente, liniștea era atât de profundă încât
mă paraliza. Seara, liniștea era spartă doar de zgomotele care veneau din camera bunicului
butonând mereu un radio în căutare de posturi străine. Și atât. Era mult întuneric și erau
spații mult mai mari decât în apartamentul nostru înghesuit de bloc comunist. În
enormitatea acestei case, liniștea aproape că se izbea de pereți, iar pe mine mă țintuia în pat
unde nu puteam să dorm și -mi inventam povești. Dacă mă gândesc bine, pove stitoarea din
mine s-a născut în camera aceea cu ferestre înalte și înguste, numită camera copiilor.
Antropoloaga, în schimb, s -a născut în sufragerie, stând pe un fotoliu elegant și încercând
să deslușesc lumea adulților și regulile ei, mai ales că acești adulți aparțineau unei lumi
diferite de a mea, unei lumi istorice.
„Desigur, și bunicii, persoanele vârstnice sunt «oameni ai timpului lor». Deși copilul
nu-și dă imediat seama, deși nu distinge la bunicul său urmele personale – fapt care pare să

169 Ibidem: 175.

73 se explice pur și simplu prin bătrânețea sa și care ține de vechea societate în care a trăit și
s-a format și a cărei amprentă o poartă – el simte, într -un mod confuz, că atunci când intră
în casa bunicului, când vine în cartierul acestuia sau în orașul în care lo cuiește, pătrunde
într-o regiune diferită, care nu -i este totuși străină, fiindcă se potrivește prea bine cu
înfățișarea și felul de a fi ale membrilor mai vârstnici ai familiei”170.
Interesul meu pentru casă și istoria acesteia a fost alimentat și de conver sații avute cu
tata în adolescență. Deși fugise din această casă, vorbea mult despre istoria ei, povestindu –
mi despre strămoși care nu mai trăiau și despre modul cum casa fusese modificată de -a
lungul timpului, pentru a găzdui familia în diverse formule. A cest model de transmitere a
unor povești cu caracter istoric de la o generație la alta, este tipic familiilor aristocrate.
Mihail Sturdza171, unchiul tatălui meu, renegat de familie pentru convingerile sale
legionare, își începe cartea de memorii invocând ac est ritual:
„Am fost crescuți într -o casă unde aceste vechi amintiri și cele mai recente, ale unei
generații făuritoare de țară fără altă râvnă decât aceea a binelui obștesc, generația Unirii și
a Împroprietăririi, erau povestite copiilor la gura sobei, împreună cu basmele lui Creangă.
Amintirile unui trecut văzut și trăit, ascultate de noi cu agerimea și smerenia copilăriei,
mergeau în ceea ce privea străbunica mea după mamă, Catinca Negri, până la Eterie și la
vremurile lui Ion Sturdza cel dintâiu dintre noii Voevozi pământeni, strănepotul lui Ilie
Sturdza, ultimul Voevod ales cu două sute de ani înainte, după vechiu obiceiu al
pământului, pentru o scurtă domnie de câteva zile”172.
Încă de când proiectul meu a început să se a rticuleze sub formă de cercetare, am
investigat relația interlocutorilor mei cu casa din strada Caragea Vodă și cu familia Pop.
Acest lucru reiese și din chestionarul folosit la primele interviuri, care conține o întrebare
legată de casă și una legată de f amilie: ați vizitat vreodată casa din Caragea Vodă? ;
respectiv ați cunoscut vreun membru al familiei? . Inițial îmi propusesem să intervievez
doar persoane aparținând cercului profesional al lui Mihai Pop. Ulterior, am abordat și
membri ai familiei Pop -Sturdza sau apropiați ai Irinei, bunica mea. Interesant este că
amintirile acestora vin să completeze imaginea oferită de neamurile profesionale și pe
alocuri chiar se suprapun.

170 Halbwachs, op.cit.: 105.
171 Numele apare ortografiat la diverși membri ai familiei în variantele Sturdza sau Sturza. Pentru a
nu da naștere la confuzii, am preferat să folosesc doar varianta Sturdza.
172 Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din Țara pierdută , Rio de Janeiro-Madrid,
Editura Dacia, 1966: 104.

74 „În orice caz, de multe ori, în măsura în care figura unei rude bătrâne capătă oar ecum
amploare prin tot ce ne -a dezvăluit despre o perioadă și o societate veche, ea se detașează
în memoria noastră, nu ca o aparență fizică puțin ștearsă, ci cu relieful și culoarea unui
personaj aflat în centrul unui întreg tablou pe care -l rezumă și -l exprimă succint”173.
Casa din Caragea Vodă, avându -i ca figuri centrale pe Irina și Mihai Pop, ne
dezvăluie un tablou complex al vremurilor lor, începând cu instalarea comunismului și
până la evenimentele din 1989, care au dus la căderea regimului. Ca mai toa te casele
boierești din care proprietarii nu au fost evacuați, aceasta se constituise într -o enclavă care
păstra aerul și valorile elitei interbelice, cu scopul de a le da mai departe generațiilor tinere.
Văd acest capitol și ca pe o ramă pentru teoria neamurilor profesionale pe care am
dezvoltat-o în prima parte a lucrării, mai ales din perspectiva faptului că antropologia
rudeniei și cea a locuirii s -au întrepătruns multă vreme. Rosemary Lévy Zumwalt arat ă că
gestul unui profesor de a deschide ușa locuinței sale și de a -i invita pe mai tinerii săi
colaboratori în acest spațiu intim are rolul unui ritual de inițiere și reprezintă unul dintre
pașii esențiali în acceptarea acestora în cercul apropiaților. „Când erau invitați în casa
profesorului, studenții erau introduși în spațiul personal al mentorului lor; cunoșteau
membrii familiei acestuia și erau adesea invitați în spațiul de lucru din casă. În mod
simbolic, aceste lucruri transmiteau un sentiment de inc ludere în familia profesională”174.
În interviurile cu colaboratorii săi, sunt nenumărate exemplele care îl arată pe Pop ca
pe un pater familias sau ca pe bătrânul tribului, dar pentru a ilustra acest lucru, mă voi opri
asupra a două amintiri, una aparținân d Ioanei Popescu și alta lui Alexandru Popescu, un alt
cuplu care a lucrat timp de mai multe decenii în Institutul de Folclor și asupra căruia Pop a
vegheat. Alexandru Popescu, care fusese susținut de profesor să plece în Germania cu o
bursă Humbold, poves tește care a fost reacția acestuia după ce și -a luat doctoratul.
„Aici pot să spun o chestie care, într -adevăr, m -a tușat foarte tare. […] După ce mi –
am dat doctoratul în Germania, ceea ce, mă rog, nu prea știu dacă mai făcuse altcineva
înainte, i-am trimis eu o scrisoare așa foarte ceremonios și i -am spus: «Domn profesor,
sper că nu v -am dezamăgit foarte tare luându -mi doctoratul». La care el mi -a răspuns, am
scrisoarea pe undeva, zice: «Mă bucur pentru tine ca pentru copilul meu!»”175.

173 Halbwachs, op. cit.: 106.
174 Rosemary Lévy Zumwalt, „The Shaping of Intellectual Identity and Discipline through
Charismatic Leaders: Franz Boas and Alan Dundes”, Western Folklore, vol. 72, nr. 2, 2013: 131 -179.
175 Alexandru Popescu, interviu personal, noiembrie 2008.

75 Apropierea dintre cei doi nu reiese doar din cuvintele propriu -zise, deși și acestea au
avut suficientă greutate cât să rămână în memoria lui Popescu mai multe decenii.
Adevărata intimitate reiese însă din tonul relaxat al discipolului în relație cu magistrul său.
Relația de a propiere dintre Pop și neamurile sale profesionale a fost sporită de faptul că
aceștia aveau acces în mod curent în casa din Caragea Vodă. Pop se încărca din aceste
vizite, iar studenții și mai tinerii săi colaboratori erau fericiți că aveau acces în labor atorul
profesorului:
„Îi plăcea foarte mult, cred, când veneau tinerii la el și se desfășura, exulta și cred că
atunci își dădea măsura cel mai bine, când erau mulți tineri care efectiv se uitau în gura lui,
cu mine inclusiv. […] Nu știu cum să spun, răspâ ndea scântei așa, la un mod cât se poate
de cotidian, aveai impresia că nu e nimic senzațional în ce spune și după aceea săptămâni
de zile ne gândeam și discutam de ce ne spusese la un moment dat, de cum reacționase
într-o anume situație, deci erau lucruri care ne marcau și pe care el le scotea pe gură cu o
naturalețe perfectă și cred că, cu conștiința că spune lucruri importante, deși nu avea
aerul”176.
Ceilalți membri ai familiei de sânge contribuiau la sentimentul de familiaritate. Irina
Pop, soția profesorului, își avea preferații în rândul colaboratorilor, cu care stabilea la
rându-i relații apropiate. Trebuie spus că și condițiile de viață în comunism au avut un rol
în închegarea acestor neamuri, pentru că, de multe ori, cei care veneau din provin cie
contribuiau la bunăstarea materială a familiei profesorului și, de fapt, a neamului. Mulți
dintre aceștia veneau în vizită cu sarsanalele pline, așa cum mergi la rude, pentru că știau
că în București nu se găsește mâncare. Iar cu atâtea vizite, era imp ortant ca în casă să
existe mereu provizii, ca să aibă cu ce să fie serviți musafirii.
„Am permanent, în memorie […], imaginea vizuală și auditivă a scării din partea
laterală a casei, pe care urcam la etajul I. Acolo, în prag, mă întâmpina doamna Pop, car e
dădea de știre în toată casa că a sosit Deaconu de la Vâlcea. Modestele mele daruri, ca
oaspete, erau, de obicei, țuică și nuci de pe colinele Topologului. Nu știu dacă țuica de
Argeș, (gustoasă, dar «slabă»!), avea căutare în fața palincăi din Maramureș ul natal al
Profesorului, dar nucile o bucurau nespus pe Doamna Pop. Dumneaei mă «recompensa» cu
ceai și o gustare și, uneori, mă poftea la masă, fie în mica bucătărie, fie în spațioasa
sufragerie. De la un timp, vizitele mele în casa din Caragea Vodă dobâ ndiseră o aură
rituală: aveam sentimentul că vin, de departe, în zi de sărbătoare, la niște rude apropiate,

176 Ioana Popescu, interviu personal, noiembrie 2009.

76 reamintindu -mi momente și contexte ceremoniale din copilărie și adolescență, când îl
însoțeam pe tatăl meu la «neamurile» de peste Topolog”177.
Ioana Popescu amintește și ea de felul în care Irina Pop veghea asupra întâlnirilor cu
membrii neamurilor fictive , făcându -i să se simtă parte din familie: „ El făcea un tandem
extraordinar cu nevastă -sa care era, cel puțin aparent, mult mai terre à terre , dacă vrei. Ea
venea cu prăjiturelele, cu covrigeii, cu tăvițele; vesela era de multe ori desperecheată, dar
erau niște lucruri minunate; farfuriile pe care le aducea pe masă erau ceva minunat. Eu
eram maniacă, tot timpul îmi venea să întorc farfuria să mă uit c e ștampilă are pe dos, și
așa mai departe: argintăria – argintărie. Repet, lucruri desperecheate care se potriveau
foarte bine unele cu altele, păreau surori de suflet cumva, între ele. Și ea cam asta făcea,
mai venea de la bucătărie, uneori uita șorțul pe ea și nimeni nu se mira și asta te făcea
realmente să te simți, repet, în casa bunicilor. M -am simțit întotdeauna îngrozitor de bine
acolo în casă și cred că asta era talentul ei în primul rând. El era un om fermecător, oriunde
se ducea lumina locul, dar faptul că acolo în casă te simțeai la tine acasă cred că era darul
ei în primul rând”178.
4.II. Primii proprietari ai casei
Înainte de a mă adânci și mai mult în istoria subiectivă a casei, cred că este important
să fac un excurs în istoria ei obiectivă și s ă desenez geografia casei. Voi porni de la
povestea casei în sine, de la primii ei proprietari.
Casa de la intersecția străzilor Caragea Vodă cu Ernest Broșteanu a fost construită în
1913 de un antreprenor ceh, pentru soția lui, nemțoaică, căreia aparent nu i-a plăcut și au
hotărât să o vândă. Arhitectul acestei clădiri construită pe două niveluri a fost Jean
(Johann) Storck, membru al celebrei familii Storck care „a proiectat -o într-un stil
compozit, și anume [n.n. pe un fundal Art Nouveau]: spre stradă c uprinde elemente de stil
[neo]românesc – revival brâncovenesc, iar spre curte apar ingrediente de expresionism
german de început de secol XX (se văd prin Berlin și prin Praga asemenea stiluri de
case)”179. Actualii proprietari ai casei sunt Gheorghe și Anisia Stănculescu, una dintre
nepoatele după soră ale lui Mihai Pop. După ce au cumpărat casa, în anii 2000, au renovat –
o respectând planurile inițiale și au reușit să scoată în evidență toate detaliile car e fuseseră

177 Gheorghe Deaconu, „ Un om ca bradul” în Lazăr, Ioan St. și Deaconu, Gheorghe (eds.), Școala
Mihai Pop , volumul III, Editura Fântâna lui Manole, Gol ești, 2017: 203.
178 Ioana Popescu, interviu personal, noiembrie 2009.
179 Valentin Mandache, „Scrisoare de la un cititor: Casa Art Nouveau din Bucuresti”, Case de
Epocă, 4 august 2010, disponibil online la adresa : https://casedeepoca.wordpress.com/tag/arhitect -jean-
storck/ [Accesat : 23 aprilie 2019]

77 pierdute în timpul comunismului, atunci când casa ajunsese într -o stare serioasă de
degradare.
Dar care a fost povestea casei în acești 100 de ani? În 1915, imobilul cu două etaje a
fost cumpărat de Constantin Sturdza și de soția sa, Maria -Irina. Aceasta era fiica omului
politic liberal Ion I. Câmpineanu, primul guvernator al Băncii Naționale și primar al
Bucureștiului, și a Irinei (născută Bellu), președintă a Societății de Cruce Roșie a
doamnelor Române . Constantin, alintat de familie Costache, era fiul cel mare al Mariei,
născută Jora, și al lui Radu, cunoscut și ca Rodolf Sturdza. Cuplul Costache -Irina, care se
căsătorise în ianuarie 1910, a avut cinci copii, dintre care doar patru au ajuns la maturitate:
Constantin/Dinu (n. 1912), care a fost ofițer de marină, Ion (n. 1913) care a fost inginer,
Maria Irina (n. 1916) – inginer agronom și Ileana (n. 1919), soră medicală. Cele două fete
au fost aduse pe lume chiar în casă, Irina în timpul bombardamentelor din septembrie
1916. Irinei și Ileanei li se spunea Fofa neagră și Fofa blondă , aceste nume de alint
subliniind diferența fizică dintre cele două. Apelativul de Fof l-a păstrat însă sora cea mare,
Irina, căreia apropiații i -au zis așa toată viața.
„Costache Sturdza a fost ofițer pe front în Primu l Război Mondial, președinte de
Tribunal în Constanța, și mai apoi un bun avocat, ocupându -se de asemenea și de moșiile
soției, câte au rămas după reforma agrară din 1923. Fratele lui a ajuns Ministru de externe
în guvernarea legionară din prima fază a reg imului Antonescu [toamna lui 1940], iar
Costache Sturdza s -a opus lui Antonescu când a fost vorba să fie deportați în Transnistria
țiganii de pe moșia familiei din județul Argeș (familia deține o scrisoare de la țigani în
acest sens)”180.
În memoriile sale, Mihail Sturdza (fratele lui Costache Sturdza), singurul din familie
care își atribuia titlul de prinț, menționează faptul că pe Generalul Antonescu l -a întâlnit în
iarna anului 1934 -1935 în casa fratelui său Costache, care „alarmat ca și mine de
întorsătura dată politicei noastre externe, orânduise această întrevedere. Nici el, nici eu, nu
știam că la acea vreme legăturile dintre Titulescu, Stelian Popescu, directorul ziarului
Universul , și Generalul Antonescu erau destul de strânse, pentru ca un pr oiect de triumvirat
să fie conceput de ei”181. Întâlnirile aveau loc la parterul imobilului din Caragea Vodă, unde
Costache avea biroul de avocatură.
Nunta Irinei cu Mihai Pop a avut loc chiar în casă, în 2 iunie 1940, la nici un an după
ce cei doi s -au cunoscut la Pitești, în timp ce ea făcea parte din echipele Serviciului Social

180 Ibidem.
181 Sturdza, op. cit.: 104.

78 unde el era instructor. Cuplul s-a mutat în strada Caragea Vodă numărul 1 la nouă ani după
căsătorie. Trebuie spus că părinții lui Mihai nu au putut veni la nuntă, ei locuind atunci la
Beiuș, unde situația era dificilă din cauza tensiunilor de la graniță premergătoare Tratatului
de la Viena. În arhiva familiei, există o scrisoa re182 expediată de Iulia și Ștefan Pop în care
aceștia se scuză că nu vor putea participa la eveniment. Ceea ce nu se menționează în
scrisoare este fapul că Iulia era foarte bolnavă. Ea a murit la doar câteva luni după nunta
fiului său cel mare. Familia Pop a fost reprezentată la căsătorie de Ilie Lazăr și de sora lui
Mihai, Doda. De altfel, tot Ilie Lazăr a fost cel care a pețit -o pe Irina, invitându -i pe
Sturdzești la o masă unde s -a făcut cererea în căsătorie, conform uzanțelor vremii. Inițial,
cei doi tin eri au locuit în casa compozitorului Mihail Jora183, care era unchiul Irinei și nașul
lor de căsătorie.
În 1941, după nașterea primului fiu, Ștefan, familia s -a mutat în Slovacia, unde s -a
născut cel de -al doilea fiu, Mihai, zis Mișco (1943). Pop fusese numi t Secretar de Presă la
Legația României la Bratislava. „Era un loc liniștit, se trăia bine. Ei au fost singurii care au
trăit bine atunci. Că n -aveau ocupație germană. Oraș liniștit, Viena la doi pași, Budapesta
la trei pași”184, își amintea Pop în anii 80. Întrebat de Zoltán Rostás dacă era interesant și
din punct de vedere intelectual, cel intervievat continuă: „ Da, se puteau cumpăra cărți
foarte bune nemțești la Viena. Se aduceau foarte multe cărți. Că eu mă duceam la librării,
[…] dar eu cumpăram cărți ca re nu interesau pe nimeni: etnografie, teorie literară… Cine
dracu’ se interesa de chestiile astea! Mi-am procurat atunci o mulțime de cărți”185.
Familia Pop a petrecut în Slovacia 4 ani, dintre care unul în refugiu la un castel din
Dolna Krupa. În 4 mai 19 44, Irina îi scrie mamei ei o scrisoare în limba franceză în care îi
cere vești despre cei ai casei, în special despre nașterea nepoatei Marina, fiica fratelui său,
Ion. „Ne-am mutat la țară, într -un castel, la 64 km de Bratislava, la 14 km de Trnava, al
doilea oraș al Slovaciei. De 2 săptămâni fac și desfac cutii și pachete. Fac asta cu sentiment
de tristețe gândindu -mă că aceste cutii pe care le umplu acum sunt destinate unui loc dintr –
o lume necunoscută, având în vedere că nu le vom muta înainte de termi narea războiului.
[…] La castel ne -am instalat într -un mic apartament cu trei camere, una pentru noi, una
pentru copii și alta pe care o folosim ca spațiu comun, ținând loc și de salon și de sală de
masă. Avem o baie și o bucătărie. Mâncare este din abunde nță și la prețuri rezonabile.

182 Tatăl lui Mihail Jora și Maria Sturdza (n. Jora), bunica paternă a Irinei, erau frați. Vezi anexă,
documentul 4.1.
183 Vezi anexă, documentul 4.2.
184 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura
Paideia, 2003: 33 2.
185 Ibidem.

79 Avem un parc de 70 ha, cu lacuri și căprioare, ca la castel. […] Nu există fantome în castel,
dar este plin de doamne în vârstă, o bătrână contesă de 80 de ani, dama ei de companie de
90 de ani și câțiva refugiați, care au ș i ei vârste mai mult decât respectabile. Bătrâna se
numește Tante Henriette și se agită zi și noapte fără să facă nimic și cară după ea un sac de
un kilogram și jumătate de chei, pentru a închide tot ce poate fi închis. Se îmbracă puțin
mai rău decât Tante Lison, are o perucă și tot felul de pălării amuzante, vorbește perfect
șase limbi și vorbește ca pe vremea lui Ludovic al XVI -lea. Iubește diplomații, l -a
cunoscut pe Nino Cantacuzino pe când era tânăr secretar, a dansat la Viena în vremurile
bune și este îndrăgostită de trandafiri. E un castel Brunswick și se pare că Bethoveen care a
fost îndrăgostit de o doamnă Therese Brunswick a locuit și chiar a compus aici Sonata
Lunii”186. Contesa se numea Marie Henrieta Chotek și i se spunea Contesa Trandafirilor
pentru că în curtea castelului crease cel mai mare rozariu din Europa Centrală.
După 23 august 1944, întregul personal al legației a fost internat de către autoritățile
germane, însă guvernul slovac s -a opus deportării în Germania, așa încât au rămas la
Bratislava până în primăvara anului 1945, când frontul s -a apropiat. În noaptea dinaintea
evacuării orașului, au fost încărcați în vagoane și duși spre frontiera germană. Frontul era
însă în plină destrămare și, la stația de frontieră, cu ajutorul șefului de ga ră slovac, au reușit
să detașeze vagonul și s -au refugiat la o fermă din apropiere. În zilele următoare, a trecut
frontul peste ei și au fost în sfârșit eliberați de Armata Roșie. Au luat legătura cu
comandamentul unității de vânători de munte români care lupta în acel sector.
Comandamentul le -a trimis camioane și i -a încartiruit în stațiunea balneară Piestiany. De
aici s-au întors în țară cu trenul cu care ministrul Vasiliu Rășcanu venise să inspecteze
trupele de pe front. După toate cele întâmplate, famil ia Pop a ajuns la București în aprilie
1945.
Între timp, Ministerul Propagandei al cărui angajat era Pop, a fost desființat și acesta
a fost trecut la Ministerul de Externe. În primă fază, Pop a organizat o conferință în
legătură cu viitoarele alegeri ce t rebuiau să aibă loc în Cehoslovacia, primele alegeri după
eliberarea de hitleriști. Apoi a participat la pregătirile pentru Conferința de Pace de la
Paris.
În 1946, s -a născut cel de al treilea fiu al familiei, Andrei. La scurtă vreme după
nașterea acestui a, pentru că la București vremurile erau tulburi, familia s -a mutat pentru
doi ani la Fieni, în județul Dâmbovița, unde Mihai Pop a lucrat ca director administrativ al

186 Vezi anexă, documentul 4.3.

80 Fabricii de Ciment. La Fieni, familia Pop s -a împrietenit cu familia doctorului Ștefănes cu,
pe terenul căreia se construise vila de serviciu unde locuiau nou -veniții. „Cum cere
politețea, doamna Pop a venit, că eram gard la gard, la soția doctorului, să se prezinte. Și
au rămas prietene pe viață”187, povestește Ioana Crupenschi, fiica doamnei B ădescu
Ștefănescu. „Tanti Fof a venit cu cei trei băieți, Andrei de vreo nouă luni, Mișco, de 3 -4
ani, iar Ștefan, cel mai mare, de vreo 5 -6. Tanti Fof a învățat de la mama să gătească și
eram ca o familie toți, în veșnică mișcare și comunicare, nu circula u băieții pe ușă, în
camera lor, pe fereastră intrau și ieșeau, ca să scurteze drumul, și îmi amintesc că mult
timp după ce ei plecaseră de la Fieni, cercevelele încă mai păstrau urmele escaladărilor.
Noi, copiii, petreceam toată ziua împreună. Tanti Fof m i-a făcut prima mea rochiță de care
îmi amintesc”188.
În 1946, se mutaseră în casa din Caragea Vodă fratele mai mare al Irinei, Dinu, cu
soția Ioana, cei doi copii și cu tatăl acesteia, Radu R. Rosetti. Aceștia locuiseră până atunci
în clădirea Academiei Rom âne de pe Calea Victoriei, unde director al bibliotecii era
istoricul militar și academicianul Radu R. Rosetti. Acesta își pierduse locuința de serviciu
când fusese arestat pentru că deținuse timp de câteva luni funcția de ministru al Educației
naționale, Cultelor și Artelor în Guvernul condus de Ion Antonescu. Arestarea acestuia
drept criminal de război era nedreaptă, în contextul în care el refuzase numirea în acest
guvern, însă Antonescu nu acceptase refuzul său. Trebuie spus că pe Radu Rosetti și pe
Costache Sturdza îi lega o foarte veche prietenie, cei doi copilărind împreună la Târgu
Ocna. Ca urmare, copiii lor se cunoșteau încă de mici, deci Ioana era chiar și înainte de
căsătorie considerată ca făcând parte din familie. Dinu și familia sa ocupau p arterul, unde
înainte se aflau cabinetul de avocatură al Conului Costache, sufrageria, salonul și
bucătăria. La etaj acum urmau să locuiască bătrânii Sturdza și tânăra familie Pop.
Este posibil ca mutarea la Fieni să fi fost mijlocită chiar de Radu R. Rose tti, care era
membru în Consiliul de Administrație al Fabricii de Ciment, însă nu există documente care
să ateste acest lucru. Întrebat de Rostás dacă cel care îl ajutase să plece din București
fusese Petru Groza, cu care se cunoștea din perioada interbeli că prin intermediul unchiului
său, Pop a răspuns laconic „nu”, adăugând apoi „era greu de trăit la București. Atunci era
mizerie. Aveam trei copii”189. Ideea Popenilor de a părăsi capitala s -a dovedit a fi foarte
inspirată. La 27 mai 1946, a fost arestat Ili e Lazăr, acuzat că ar fi avut legături cu

187 Victoria Dragu Dumitriu, Amintiri din strada Suvenir. Poveștile doamnei Ioana Crupenschi ,
București, Editura Vremea, 2017: 200.
188 Ibidem.
189 Rostás, op. cit.: 332.

81 organizația anticomunistă Sumanele negre190. Acesta a fost eliberat în decembrie, și după
multe luni în care a stat ascuns, a fost din nou arestat în 14 iunie 1947.
Tot în 1947, părinții lui Fof, cei doi frați – Ion și Dinu – și cumnata, Ioana au fost, la
rândul lor, ridicați din strada Caragea Vodă. Arestarea Sturdzeștilor era legată de un ajutor
venit din partea americanilor, un transport de alimente care au fost distribuite în Moldova
cu ajutorul Crucii Roșii, a c ărei președintă onorifică era chiar Irina. Ajutorul fusese inițial
aprobat de comuniști însă, ulterior, aceștia i -au arestat pe cei din conducerea organizației.
Principesa Ileana, care a fost implicată în această acțiune umanitară povestește în cartea ei
de memorii cum a făcut intervenții pentru a -i scoate din închisoare pe membrii familiei
Sturdza. Irina Sturdza, spune ea, era o „femeie cu asemenea integritate de caracter, încât
nedreptatea actului a fost evidentă pentru toată lumea”191. La rugămintea regine i Elena,
care se afla atunci la Sinaia, principesa Ileana și -a asumat misiunea de a -i salva pe
Sturzești. Eforturile ei au dat roade, ea reușind să -i scoată din închisoare întâi pe Irina, pe
fiul său, Dinu și pe nora sa, un pic mai târziu pe Costache și ab ia peste 6 luni pe Ion, pentru
că a fost foarte dificil să descopere unde era închis. „Era caracteristic sistemului comunist
să-i facă pe cei arestați să dispară, pur și simplu, astfel încât nu numai că nu se știa motivul
acuzației, dar nici dacă victima a fost omorâtă, trimisă în Rusia, sau dacă nu cumva se
găsește la colțul următor, fiind torturată în secret. În timp ce încercam să dau de urma
familiei Sturdza am descoperit că exista un sentiment de nesiguranță generală și că
guvernul cerea schimbări radi cale în întreaga organizație a Crucii Roșii. Deodată m -am
găsit în poziția de mediatoare în această problemă, poziție care îmi absorbea mare parte din
timpul și energia mea. Am avut discuții nesfârșite cu Bodnăraș, cu ministrul Sănătății și cu
Ana Pauker”192.
În 1948, când Irina Pop, Mihai și cei trei fii ai lor s -au întors la București și au trebuit
să se mute în Caragea Vodă nr. 1, casa a avut nevoie de reamenajări pentru a putea găzdui
familia. Cât timp locuința a fost reamenajată, bătrânii au plecat la m oșia de la Slobozia, cu
copiii. La moșie se mai afla și sora lui Fof, Ileana, cu copiii ei. În data de 27 octombrie
1948, Irina Pop le scria o scrisoare mamei și surorii sale în care le detalia felul cum urma
să modifice etajul. „Trebuie să vă cert pe toți că ne-ați lăsat atâta vreme fără vești. Dacă
Mamamare sau Tanti Boboc nu știu să scrie, putea să -mi scrie Ștefan sau în cel mai rău caz

190Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic , București, Fundația Editura
Academică, 2015: 192.
191 Ileana, principesă de România, Trăiesc din nou , București, Humanitas, 2008: 349 -350.
192 Ibidem: 350.

82 Toader și Matei cei buclucași”193, scria Fof oarecum ironică, având în vedere că Toader și
Matei, gemenii Ilenei, nu împl iniseră nici măcar o lună. Această scrisoare care abordează
chestiuni absolut banale, casnice, pusă în contextul istoric, poate fi citită ca o mărturie a
disoluției unei clase sociale sau a unei vechi ordini. Scrisoarea arată lipsurile cu care se
confrunta u în sărăcia generalizată de după război, dar scoate la iveală și alte aspecte. Podul
casei era plin de mobile depozitate acolo de prieteni care fuseseră alungați din casele lor de
comuniști. „ Dacă nu ne -ar reține un vechi rest de cinste și de civilizație am vinde la
licitație tot ce e în pod, ca mobilă, indiferent de proprietar. Așa însă, reținuți de un rest de
morală burgheză, am pus în odaia de sus toate mobilele în stare bună identificabile.
Celelalte, intenționăm să dăm un anunț la Universul , pentru ca proprietarii să vrea să le
ridice, căci este imposibil ca să ghicim ale cui sunt”194. O parte din acești proprietari erau
însă la închisoare.
În ciuda greutăților și schimbărilor dramatice care interveniseră în viața lor, Irina își
păstrează optimismul. „P entru moment, în casa Sturdza nu vă sfătuiesc pe niciunul să
veniți, pentru că, după cum spune Dan Iov, dezordinea se apropie rapid de haos. Am golit
toate dulapurile și am încuiat totul la mama în odaie și undeva, în mijlocul boarfelor,
dormim și noi. Mâi ne începe spargerea, vor veni zidari, tâmplari, electricienii, găzarii.
Când va fi totul gata, cred că o sa fie cea mai frumoasă casă, căci am hotărât să ținem de la
fiecare ce -i mai frumos”195. Cu toate astea, era evident pentru ea că schimbarea este
ireversibilă: „Ce părere are mama de vânzarea mesei celei mari din sufragerie […]. Cred că
nici unul din noi nu va mai trăi să aibă o casă destul de mare pt. o masă (R.S.V.P)”196. În
această scrisoare, masa devine obiect simbolic, este investită cu semnificații, cu capacitatea
de a reflecta o schimbare care afectează nu doar câțiva indivizi, ci o întreagă clasă socială.
La urma urmei, „artefactele sunt un mijloc prin care dăm formă și ajungem la o înțelegere
a noastră, a celorlalți, sau a abstractizărilor precum națiunea sau modernul”197. Masa mare
din sufragerie echivalează cu pierderea statutului social și a beneficiilor inerente acestuia.
În același timp, vorbește și despre un moment în care a lua masa nu era doar o necesitate
biologică, ci un act social. Masa mare permitea familiei extinse sau nenumăraților invitați
să-și găsească un loc împreună. Vechile familii nobiliare, extinse, foloseau masa cea mare
pentru a marca diferite ocazii: dineuri, prânzuri, vizite, petreceri. Așadar, masa din salon

193 Vezi anexă, document 4.4.
194 Ibidem.
195 Ibidem.
196 Ibidem.
197 Daniel Miller, „Artefacts an d the Meaning of Things” în Tim Ingold, Companion encyclopedia of
anthropology, London, New York, Routledge, 2002: 397.

83 devine semnific ant al relațiilor sociale formate și întreținute în interiorul clasei sociale .
„Artefactele par să fi primit forme concrete, dar societățile umane au încercat mereu – prin
construirea lor, modificarea lor, consumul lor și aplicarea de semnificații – să le
internalizeze și, parțial, să le facă definitorii pentru propria persoană”198. De altfel, așa cum
voi arăta pe parcursul capitolului, mai multe dintre obiectele din casă au jucat un rol
important, unele fiind fetișizate de cei care și -au petrecut timpul în această casă, iar altele
intrând într -o dinamică concurențială, care arăta tensiunea între vechii stăpâni ai casei și
nou-veniți.
Dinu Sturdza și soția sa au locuit în Caragea Vodă până la moarte. Ei au avut doi fii
– Ion și Gheorghe – care au crescut îm preună cu verișorii de la etaj, fiind aproximativ de
aceeași vârstă cu băieții cei mari ai familiei Pop. Lui Dinu și Ioanei li se spunea Cașu și
Chița, apelativele derivate din Conașu și Conița, venind de la oamenii de la moșie. Relatez
aceste amănunte des pre ceilalți membri ai familiei pentru a arăta cine popula casa, dar și
care era contextul social în care Mihai Pop trebuia să performeze rolul de soț al Irinei.
4.III. Simțul distincției – o boieroaică din Regat și un nobil maramureșean
Istoricul Neagu Djuvara – văr îndepărat al Irinei Pop – care își petrecea în copilărie
vacanțele în casa familiei Sturdza, își amintea că, în primă instanță, Mihai Pop nu a fost
bine primit în familie, respectiv în casă. În povestirea sa, „ Căsătorii între ardeleni și
boieroiace regățence și invers” (2009), acesta notează: „ Vă pot spune (confidențial!) că
maică-sa, coana Irina, născută Câmpineanu, a cam strâmbat din nas la început, la gândul
unei căsătorii a fetei în afara găștii protipendadei valaho -moldovene”199. Deși Pop v enea
dintr-o familie de nemeși maramureșeni, nobilimea din Transilvania nu era recunoscută de
păturile suprapuse din Moldova și Țara Românească, iar astfel de căsătorii erau o raritate,
cum arată și Djuvara. Un alt element de distincție era faptul că famil ia tânărului Pop era
greco-catolică, spre deosebire de familia în care intra, de rit ortodox. Într -un interviu pe
care mi l-a acordat în 2005, Neagu Djuvara arată cât de mare era distanța dintre cele două
lumi, în ciuda faptului că ambii soți aveau origini nobile: „El era un tip foarte, foarte bine
și cum familia lui avea pretenția de a coborî din Bogdăneștii din Maramureș, asta într –
adevăr făcea ca un fel de aristocrație de altă natură, care se îmbina cu o boieroaică din cea
mai înaltă categori e, care era Sturdza prin tată și Câmpineanu prin mamă. Și -atuncea reviu
la Sturzeștii mei din strada Caragea Vodă numărul 1, când se aude că Irina, pe care noi o

198 Ibidem: 396.
199 Neagu Djuvara, Amintiri și povești mai deocheate , București, Humanitas, 2009: 99.

84 chemam Fof, se logodește cu un ardelean pe care îl cheamă Pop, deci un nume foarte
curent, așa, era un fel de mirare, era un lucru destul de rar încă în epoca aia. El imediat a
făcut figură frumoasă, fiindcă mai întâi era, el era mai vârstnic cu nouă ani decât Fof și
arăta foarte bine. […] El era deja un domn cu o oarecare reputa ție de savant”200.
Pentru a înțelege toate conotațiile rezervei cu care tânărul maramureșean a fost
întâmpinat de către familia soției, trebuie să facem un mic excurs în perioada interbelică,
uitându-ne la mutațiile care s -au petrecut în societatea româneas că după Marea Unire de la
1918. De asemenea, este necesară și o analiză a elitei bucureștene, cu ajutorul
instrumentelor oferite de sociologia elitelor. O să încep această discuție aici, dar voi
aprofunda aceste chestiuni în capitolul „Neamul sociologilor” .
Odată cu alipirea Transilvaniei, Bucureștiul s -a umplut de ardeleni, pe de o parte
oameni politici sau de afaceri, pe de altă parte studenți sau tineri dornici de afirmare, pe
care i-au adus în capitală noile oportunități create după Unire. Cercurile buc ureștene nu
vedeau cu ochi buni amestecul ardelenilor în politica epocii, pentru că aceștia schimbau
raporturile de putere și mai ales un status quo bine împământenit. Într -un interviu pe care
mi l-a acordat în iulie 2011, istoricul Mihail Dim. Sturdza rez uma astfel aceste schimbări:
„după 1920, mai ales sosirea lui Maniu și a Partidului Național Ardelean, în Regat a fost ca
un șoc pentru că ei reprezentau totuși numeric vorbind milioane de voturi și imediat au
constituit un pericol”201.
O anecdotă care mi -a fost povestită de tatăl meu și apoi repovestită de alte rude este
relevantă pentru aceste tensiuni între noii veniți și vechii locuitori ai capitalei. Coana Irina,
mama lui Fof, era o femeie destul de aspră, dar care avea un simț al umorului deosebit. Se
pare că într -o zi, când erau în vizită niște rude de -ale ginerelui său, aceasta a dorit să
meargă la toaletă și i s -a spus că pentru moment este ocupată de unul din musafirii din
Maramureș. Replica Coanei Irina a fost memorabilă: „de asta s -a făcut Unirea, ca să fie
closetul meu plin de ardeleni”.
La momentul căsătoriei, Mihai Pop avea o situație profesională bună: făcuse studii în
3 țări străine și ocupa funcția de subdirector al Direcției Publicațiilor Institutului de
Cercetări Sociale al României . Mulți dintre tinerii cu o pregătire similară erau șomeri. Deci
poziția lui socială poate fi considerată strălucită, în contextul inflației de pe piața muncii
care, suprasaturată de creșterea numărului de intelectuali în capitală, „nu -i mai poate

200 Neagu Djuvara, interviu personal, decembrie 2009.
201 Mihail Dim. Sturdza, interviu personal, iulie 2011.

85 absorbi pe toți, oricum nu le mai poate oferi pozițiile visate”202. Fiind un colaborator
apropiat al sociologului Gusti și al etnomuzicologului Constantin Brăiloiu, Pop avea și un
capital social203 important. Acest capital era sporit de faptul că unchiul lui, Ilie Laz ăr, era
deputat, deși este posibil ca în rândul aristocrației epocii, acest maramureșean vocal să fi
fost perceput ca un personaj controversat. Într -o convorbire telefonică, Ion Sturdza,
nepotul după frate al Irinei mi -a spus că relația între Ilie Lazăr și Conu Costache a fost
foarte bună, în ciuda faptului că amândoi erau temperamentali. De altfel, între arestările
din anul 1947, Ilie Lazăr a stat o vreme ascuns chiar la moșia de la Slobozia.
Este greu de determinat dacă pentru tânărul Pop mariajul cu Ir ina Sturdza a
reprezentat o strategie matrimonială care să îi consolideze succesul. În opinia lui Lucian
Nastasă, căsătoria „este aproape singurul mod de a pătrunde într -o rețea durabilă de
obligații și loialități, care presupune nu numai angajament e, dar și profituri materiale sau
simbolice”204. Istoricul vede mariajul ca pe „o strategie de investiție socială conștientă sau
inconștientă, orientată spre instituirea unor relații direct utilizabile pe termen lung sau
scurt. Cu alte cuvinte, căs ătoria nu reprezintă decât un moment – e adevărat, foarte
important, chiar esențial – din lungul proces de acumulare și valorificare a capitalurilor
dobândite anterior sub diverse forme”205. Privind din perspectivă istorică, prin prisma celor
50 de ani de comunism, putem afirma că această alianță a adus în realitate beneficii
ambilor soți, beneficii pe care nu trebuie să încercăm să le punem în balanță. Până la urmă,
„căsătoria este mai mult decât un agajament social; ea creează ordine în viața unui individ,
oferă elemente de echilibru sufletesc”206. Întâlnirea cu Irina Sturdza la sfârșitul unui
deceniu tumultuos și întemeierea unei familii au reprezentat cu siguranță un element de
echilibru pentru Pop, echilibru tulburat însă de război și de anii de sărăcie și tumult social
care au urmat.
O bună educație constituia una din trăsăturile necesare, dar nu suficiente integrării în
cercurile elitei bucureștene. În ciuda faptului că intelectualii erau primiți cu ușile deschise
în saloanele aristocraților, ei nu erau văzuți ca partidă bună , decât dacă veneau dintr -o

202 Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București,
Editura Humanitas, 2001: 35.
203 Capitalul social se referă la „rețeaua de relații, mai mult sau mai puțin instituționalizate” pe care
o persoană o dezvoltă și o întreține de -a lungul vieții. Pentru mai multe detalii vezi Pierre Bourdieu, „The
Forms of Capital” în Richardson, J. (ed.), Handbook of Theory and Research for the Sociology of Education ,
New York, Greenwood Press, 1986: 241 -258.
204 Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială: Pentru o morfologie a câmpului universitar ,
Cluj, Editura Limes, 2004 : 33.
205 Ibidem.
206 Ibidem.

86 familie cu un statut social asemănător. În epocă, căsătoriile descendenților familiilor
boierești se realizau doar în interiorul cercului, practicându -se un anumit grad de
endogamie. Această putern ică conștiință de grup reprezenta o modalitatea de a își perpetua
valorile și patrimoniul material și memorial207. Acest lucru este confirmat de alegerile
matrimoniale făcute de ceilalți frați ai Irinei. Dinu se căsătorise – așa cum am arătat deja –
cu o reprezentantă a familiei Rosetti, Ion își alesese drept consoartă o prințesă Soutzo, pe
Ioana, iar Ileana se căsătorise cu Radu Cerchez, fiul avocatului Nicolae Cerchez, fost
director al Poștelor.
„Identitatea socială se construiește prin diferență, și clasel e au gusturi și predispoziții
estetice diferite. Dominația socială se exercită prin fenomenele de distincție, produse de
diferitele capitaluri: nașterea, averea, educația, talentele. În această interpretare, strămoșii
(reali sau fictivi), înrudirile, mito logiile genealogice pot deveni și ele un important capital
în jocul dominației sociale, un capital simbolic menit să marcheze distincția. A avea
strămoși remarcabili înseamnă a avea «vechime» și a dispune de un «capital originar de
statut», care permite me mbrilor în viață ai vechilor familii să fie scutiți de a -și mai
demonstra calitățile ei înșiși”208.
Mihai Pop avea strămoși remarcabili, dar se pare nu suficient de legitimi pentru a fi
acceptat de familia soției. Așa cum am arătat și în capitolul precedent, el se trăgea din
familii aparținând nobilimii maramureșene, însă, fiind vorba de „un fel de aristocrație de
altă natură”209, erau necesare eforturi de ambele părți pentru a estompa acest simț al
distincției. Chiar și observațiile lui Neagu Djuvara, care își arată admirația pe care o avea
pentru Mihai Pop, trebuie privite prin prisma faptului că sunt făcute la peste 60 de ani de la
căsătoria celor doi. Indiferent cum au stat lucrurile – al căror adevăr istoric este greu de
reconstituit în lipsa unor docume nte din epocă – Pop a ajuns în poziția de „continuator al
unei dinastii influente”210, asigurând cu succes descendența Sturdzeștilor cu care s -a
înrudit. Cei trei fii ai cuplului, Ștefan, Mișco și Andrei, au avut împreună 8 copii și 12
nepoți.
4.IV. Viața du pă naționalizare
Casa din Caragea Vodă a fost naționalizată în 1950, dar a continuat să fie locuită de
familie până în 2000, după 1989 imobilul fiind revendicat și mai apoi recuperat. În această

207 Filip-Lucian Iorga, Strămoși pe alese , București, Editura Humanitas, 2013: 22.
208 Ibidem: 28.
209 Neagu Djuvara, interviu personal, decembrie 2009.
210 Nastasă, op. cit.: 33.

87 casă a fost chiriașă, în timpul comunismului, familia actorului Dan Nuțu, care a locuit în
partea din față a parterului casei, fostul birou de avocatură al lui Costache Sturdza.
Primii ani după instalarea comunismului au fost dificili pentru locuitorii casei. În
comparație cu ororile prin care treceau repreze ntanții altor familii din vechea aristocrație,
care fuseseră alungați din casele lor, arestați sau trimiși în domiciliu forțat, cei din Caragea
Vodă aveau totuși o existență privilegiată. În cartea Amintiri din strada Suvenir (2017) a
Victoriei Dragu Dumit riu, Ioana Crupenschi rememorează atmosfera acelor ani: „În primii
ani, mai trăia bătrâna doamnă Irina Sturdza, Mama Mare, cum îi spuneam toți, și mi -o
amintesc pe acea energică, inimoasă doamnă, stând ore întregi în camera lor de zi, așezată
în capul mese i mari pe care o aveau acolo și lipind cu pap, confecționând pungi de hârtie
pentru precupețele din piață, zeci și zeci. Primea pe ele te miri ce, câteva legume, câteva
fructe, o varză, o legătură de verdeață, dar conta… Nu am auzit -o niciodată plângându –
se”211.
Într-un interviu acordat Doinei Tudorovici și publicat în Amurgul nobililor (1998),
Irina Pop, făcând o comparație cu situația surorii sale, recunoștea că familia sa a fost
norocoasă: „Eu n -am avut foarte mult de suferit. Când spun aceasta, mă gândesc la sora
mea, Ileana Cerchez, care a cunoscut grozăviile comunismului”212. Ea povestește cum,
după naționalizare, au fost arestați nu numai soțul surorii ei, Radu Cerchez, ci și doctorul
care o asistase la naștere, pentru că telegrama prin care tatăl vestea familiei venirea pe
lume a gemenilor li s -a părut autorităților suspectă, cifrată. „Câteva luni mai târziu, ea și
cei trei copii, băiatul de doi ani și gemenii de 5 luni, fuseseră trimiși, fără nici un bagaj,
fără provizii pentru drum, în domiciliu forțat, unde oamenii le strecurau pe ascuns câte
ceva de mâncare. Și abia când Ileana Cerchez i -a trimis, disperată, o plângere lui
Gheorghiu Dej, a obținut de lucru. Nu s -a dat înapoi de la nici o muncă”213. Ileana a reușit
în cele din urmă să se angajeze ca infir mieră la spitalul din Pitești, mult sub calificarea ei,
având în vedere că în timpul războiului fusese pe front ca soră medicală.
Abia după schimbarea regimului politic au devenit evidente beneficiile aduse de
mariajul Irinei cu un maramureșean. „Nu mai s pun, la începutul erei comuniste, când cu
vânătoarea celor cu origine socială nesănătoasă, satisfacția lui Fof de a avea la școală copii
care se numeau Pop, și nu Brâncoveanu sau Ghica sau Cantacuzino”214. Cu toate acestea,

211 Victoria Dragu Dumitriu, Amintiri din strada Suvenir. Poveștile doamnei Ioana Crupe nschi,
București, Editura Vremea, 2017: 218.
212 Doina Tudorovici, Amurgul nobililor , București, PRO Editură, 1998: 193.
213 Ibidem.
214 Djuvara, op. cit.: 99.

88 nu erau nici ei scutiți de neplăceri sau de sărăcie. Irina Pop îi povestea Doinei Tudorovici
cum, atunci când murise tatăl ei, Constantin Sturdza: „nu aveam nici o lețcaie. Ca să -l
putem înmormânta, i -am vândut ceasul de aur. Unul dintre cei doi frați, Dinu, a fost dat
afară din arm ată, iar celălalt, Ion, inginer, a fugit în Belgia. Eu am intrat în câmpul muncii
în 1961, eram agronom, știam limbi străine, un coleg m -a asigurat că e atâta nevoie de
oameni ca mine în institut, încât voi rămâne acolo până la pensie. În 1962 ne -au dat afară
pe toți!”215. După acest episod, Fof a fost repartizată la Câmpuri -Surduc, în județul
Hunedoara, la gospodăriile sătești. În data de 10 mai 1962, Mihai Pop adresa un memoriu
Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, cerând ca, după
perioada de detașare, soția sa să poată reveni la postul ei la Institutul de Documentare
Tehnică, motivând că „suferă de nevroză cardiacă și știe că a lăsat la București trei copii –
doi studenți și un elev – și o mamă bătrână de 79 de ani cu o sclero ză cerebrală avansată ce
necesită deosebite îngrijiri”216.
Constantin Sturdza a murit în 1952, iar soția sa în 1967. La moartea coanei Irina,
Mihai Pop era deja acceptat ca șef de clan, acest statut venind și din faptul că salariul său
era una dintre princip alele surse de venit în casă. În anii ‘50, Pop își completa veniturile de
angajat al Institutului de Folclor cu traduceri din limba cehă. Într -un interviu acordat
realizatorilor proiectului Harta Senzorială a Bucureștiului217, Ion Sturdza, fiul lui Dinu și a l
Ioanei, mărturisește că de câte ori întâmpinau o problemă, părinții săi se duceau la Mihai
Pop să se sfătuiască cu acesta, recunoscându -i astfel rolul de șef al familiei. În concluzie,
deși inițial a fost perceput ca un intrus în elita bucureșteană, Pop a ajuns să se poziționeze
în centrul acestei lumi care era casa din Caragea Vodă, definind -o și ajutând la
reconstituirea imaginii ei.
După cum se vede, Mihai Pop nu s -a pierdut în această casă, nu s -a lăsat înghițit de
ea, în cele din urmă el reușind să s e instaleze autentic în acest spațiu. Se poate spune că în
anii ‘80, casa era în egală măsură a lui, ca și a soției sale. De altfel, aceasta îi cedase
dormitorul comun, care juca și rol de birou, ea retrâgându -se în mica cameră în care și
mama ei își petre cuse ultimii ani din viață. Cu toate acestea, spațiul păstra marca primilor
proprietari. Cea mai mare parte a mobilierului le aparținuse lor. Etnoloaga Ioana Popescu
povestește că prima oară când a fost în vizită, a fost surprinsă să descopere că profesoru l

215 Tudorovici, op. cit.: 193
216 Vezi anexă, documentul 4.5.
217 Material audio pus la dispoziție de realiz atorii proiectului Harta Senzorială și consultat la data de
26 august 2019. „Casa Sturdza -Pop”, f.a, f.d., disponibil online la adresa: http://hartasenzoriala.com/casa –
sturdza-pop/.

89 Pop locuia într -o casă care nu se potrivea deloc aspectului și spiritului său foarte modern.
„Prima oară am fost mai șocată pentru că mă așteptam la cu totul alt tip de locuință. Repet,
cu toate că el era un om în vârstă, pentru mine totdeauna a fost o e mblemă a noutății, a
modernității, a mobilității mentale, a deschiderii extraordinare, a cosmopolitismului. Și
când am ajuns la el acasă, o casă bătrânească cu scară de lemn interioară care scârțâia sub
tălpi […]. O casă care semăna cu toate casele burgh eze de pe timpuri, cu câteva piese
Biedermeier, într -un context relaxat cu câteva obiecte țărănești așa un amestec… un
amestec care mirosea a casele mătușilor, bunicilor… mă rog. Și dintr -odată m-am simțit
foarte bine, era ceva foarte familiar”218.
4.V. Caragea Vodă nr. 1 – o instituție alternativă
Voi încerca să fac o descriere cât mai exactă a locuinței familiei Pop, din care până
acum am suprins doar unele aspecte. Accesul la etaj se făcea pe o ușă care stătea deschisă
mai tot timpul. Cel puțin până în an ii ‘90, când s -a montat interfonul. Dar chiar și după
aceea, erai la doar o apăsare de buton de scările mari, din lemn masiv care au rămas în
memoria multora dintre vizitatori. Scările se terminau cu o ușă albă lângă care era așezată
o casă de bani mare, d in metal, amintind și ea de vremurile de altă dată.
Odată trecut de ușa albă și de un antreu mic, vizitatorul se afla deja în mijlocul
evenimentelor, într -o încăpere luminoasă și suficient de mare încât să fie și sufragerie, și
salon. Spațiul era împărțit în mod deliberat în două zone. Aproape de intrare era zona
dominată de o masă mare, cu scaune înalte, care se anima doar în jurul prânzului sau a
cinei. Lângă fereastră era zona confortabilă a fotoliilor și a canapelei, unde înainte de masă
se serveau ant reurile, ale căror vedete erau horinca și slănina, iar după masă se servea
cafeaua. Din această încăpere se pătrundea, pe rând, în camera copiilor, în cabinetul
profesorului Pop și în budoarul doamnei Pop. Bucătăria părea un fel de apendice al casei și
chiar era, pentru că încăperea care ajunsese să servească drept bucătărie nu îndeplinise
inițial acest rol. Înainte de reamenajare, bucătăria era jos, iar mâncarea se aducea la etaj cu
ajutorul unui mic ascensor.
În lunga sa convorbire cu Victoria Dragu -Dimitriu, Ioana Crupenschi face și ea o
descriere a camerei centrale: „În camera lor cu acea canapea mare, pe perete, cu perne
mari, pe care atâta lume s -a odihnit venind în vizită la ei, mai erau: în stânga canapelei, un
scrin de pe timpuri, foarte frumos. În linie cu scrinul era fereastra mare care dădea spre
curte, în dreapta canapelei, pe o măsuță, stătea telefonul, cum erau pe atunci, negru, de

218 Ioana Popescu, interviu personal, noiembrie 2009.

90 ebonită, în fața canapelei se afla o masă joasă și, de obicei, toată lumea acolo ne așezam,
pentru că mai erau ș i două fotolii, la nivelul mesei. Acolo aveau loc toate evenimentele de
familie, nunțile, botezurile, cu masă -bufet, cu muzică, cu veselie. În spatele fotoliilor, la
perete, aveau un bufet mare cât peretele și înalt până la tavan, n -a fost niciodată clinti t din
loc. […] Avea niște închizători enorme, iar ușile scârțâiau cumplit când se deschideau. Era
o piesă de muzeu. Fof ținea acolo fel de fel de lucruri mai speciale”219. În acest dulap se
ținea și horinca, băutură adusă sau trimisă din Maramureș, care nu l ipsea niciodată din
casă.
Bourdieu descrie casa ca pe „locusul principal pentru obiectificarea schemelor
generative”220 și o compară cu o carte în care este înscrisă o viziune și o structură a
societății și a lumii. „Prin obicei și locuire, fiecare individ își construiește un mod personal
de a stăpâni schemele fundamentale ale culturii sale”221. Pentru Mihai Pop acest locus era
camera sa, singura încăpere din casă asupra căreia și -a pus amprenta în termeni fizici, prin
biblioteca sa care ocupa un perete întreg.
Antropoloaga Roxana Waterson cere o examinare mai atentă a casei care „devine o
instituție importantă, mai ales în c azul societăților care trec prin transformări sociale
majore”222. De-a lungul vremii, casa din Caragea Vodă a îndeplinit multiple funcții sociale,
suplinind rolul unor instituții ne(dis)funcționale în vremea comunismului și reprezentând
un adăpost pentru cei care îi treceau pragul. „Habitatul, locuirea în lume nu sunt deci doar
împotriviri la vitregiile vremii, ci și la cele ale vremurilor, nu doar loc adăpostit în natură,
ci și impunerea, căutarea, acceptarea unui loc în societate”223.
Pentru că am invocat în mai multe rânduri imaginea bibliotecii, voi porni prin a
spune despre casa din Caragea Vodă că a îndeplinit, mai ales în ultimele decenii ale
comunismului, când accesul la informație era atât de dificil, rolul de bibliotecă universitară
alternativă. Bibli oteca nu era impresionantă atât prin dimensiuni, cât prin numărul de limbi
în care erau scrise cărțile și prin faptul că acoperea aproape în întregime domeniile
filologiei și științelor sociale224. Mai mult, când te apropiai de rafturile cu cărți o făceai su b
îndrumarea bibliotecarului perfect. Pop părea că știe cu precizie conținutul fiecăreia dintre

219 Dragu Dumitriu, op. cit.: 217.
220 Bourdieu, Outline of a theory of practice , Cambridge, Cambridge University Press, 1977: 89.
221 Ibidem: 2.
222 Roxana Waterson, „Houses and Hierarchies in Island Southeast As ia”, în Janet Carsten &
Stephen Hugh -Jones (ed.), About the house – Levi Strauss and beyond , New York, Cambridge University
Press, 1995: 50.
223 Vintilă Mihăilescu, „Casa și Drumul. Gaston Bachelard și reveriile casei” în Vintilă Mihăilescu
& Ioana Tudora (e d.), Acasa ̆ în lume, Bucures ̧ti, Igloo Media, 2020 : 105.
224 Vezi imaginile 4.17 și 4.18 din anexa foto.

91 cărțile lui, iar în unele cazuri putea să -ți spună dacă autorul era un personaj simpatic sau
antipatic și eventual să -ți relateze o anecdotă despre el. Otilia H edeșan își amintea cum,
indiferent de subiectul de cercetare adus în discuție, Mihai Pop „întotdeauna știa și spunea
rapid trimiterea bibliografică, care ar fi putut să te ajute să înaintezi pornind de la
chestiunea respectivă. […] Am avut în mână câteva c ărți din bibliotecă, toate erau citite
când le-am primit”225.
„Pe lângă marile biblioteci publice, și biblioteca privată are o lungă istorie, urmând și
ilustrând epocile și stările sociale. La noi în țară, primele biblioteci private sunt cele
boierești, còp ii ale celor aristocratice din Occident”226. Mihăilescu, citându -l pe Claudiu
Neagoe, menționează că „în Moldova, cea mai însemnată bibliotecă era aceea a boierilor
Sturdza”227. Nu știm dacă este vorba chiar de ramura Sturdzeștilor din care se trăgea Irina,
dar informația conține în ea elemente care ne spun ceva despre modul de acumulare a
capitalului cultural și cât de mult a contat capitalul lui Pop în acceptarea de către familia
lărgită. „Capitalul cultural poate exista sub trei forme: în starea întrupată, a dică sub formă
de dispoziții de lungă durată a minții și corpului (preferințe, maniere, aptitudini); în starea
obiectivată, sub formă de bunuri culturale (cărți, dicționare, instrumente etc.) și în formă
instituționalizată (funcții, diplome)”228.
Biblioteca , mai spune Mihăilescu, „se găsește însă de cele mai multe în birou și
constituie, de regulă, spațiul «domnilor». Iar biroul adăpostește mai degrabă un spațiu de
intimitate , propriu viziunii burgheze despre casă și domesticitate”229. Acest lucru nu este
valabil și în cazul biroului lui Mihai Pop, care era un spațiu deschis tuturor celor care
aveau nevoie de îndrumare, indiferent dacă erau domni sau doamne. Există nenumărate
rememorări ale întâlnirilor ținute aici, care au marcat cariera intelectuală a uno r tinere
cercetătoare. Un recensământ al cercetătorilor formați în biroul profesorului, ar arăta
probabil că acesta stătea bine la capitolul egalitate de gen. Într -un text intitulat „ Împăratul
cu multe fete” (2007) , Rodica Zane își amintește perioada când împreună cu Narcisa Știucă
și Lucia Ofrim mergeau la profesor acasă la consultații pentru doctorat: „Noi am fost acolo
mereu musafiri așteptați, prima dată am crezut că e o întâmplare, dar lucrurile s -au repetat
și atunci mi -am dat seama că așa va fi mereu . De aceea nu am mai avut emoții când urcam

225 Otilia Hedeșan, interviu personal, ianuarie 2009.
226 Mihăilescu, op.cit.: 72.
227 Claudiu Neagoe apud. Mihăilescu, op. cit: 72.
228 Pierre Bourdieu, „The Forms of Capital” în John Richardson (ed.), Handbook of Theory and
Research for the Sociology of Education , New York, Greenwood Press, 1986: 243.
229 Mihăilescu, op. cit.: 73.

92 scara de lemn care scârțâia la fiecare pas, nu am mai călcat în vârful degetelor. Cu alte
cuvinte, nu m -am mai dus ca la școală, ci ca acasă. Cât am fost elevă, din primele clase,
visam să îi aduc pe profesori la noi acasă, să stăm cu ei la masă și să ne simțim bine, așa ar
fi fost pentru mine cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Acum se împlinea ce îmi
dorisem și, ca o fată care știe cum își iubesc tații fiicele când ele cresc mari și ei sunt
mândrii de ele, am fost foarte bucuroasă să îl duc cu mașina la doctoratul Narcisei”230.
Casa a îndeplinit deci și funcția de cabinet (particular) de consiliere academică și
profesională . Evident că Moșu își exercita rolul de profesor în cadru organizat (la facultate
sau la institut), doar că lăsa și ușa casei deschisă pentru cei care aveau o mai mare
curiozitate. După pensionarea sa, și -a mutat biroul în totalitate acasă. În Caragea Vodă,
lucrurile se discutau cu o mai mare lejeritate, timpul se dilata și relația mentor -discipol se
elibera de constrângerile instituționale. În plus, acasă, Moșu putea să devină profesorul
oricui voia să învețe ceva de la el, indiferent de domeniul în care activa. Și adevărul este că
îl frecventau și intelectuali cu alt tip de preocupări decât științele sociale. Un exemplu ar fi
Daniel Dăianu, pe atunci un tânăr economist.
În volumul Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări (2007), Steluța Pârâu,
fostă studentă a profesorului, numește această casă „o altă Școală”231, întărind astfel ideea
de instituție alternativă de învățământ. Ea relatează cum, proaspăt angajată ca etnografă la
Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Tulcea, i -a telefonat lui Pop, ca să -i ceară un
sfat și a fost invitată să -l viziteze în Caragea Vodă. „Astfel am cunoscu t atmosfera din
strada Caragea Vodă. Aici, o altă sală de seminar, o altă Școală. Aș numi ceea ce se
întâmpla în casa din strada Caragea Vodă, un du -te-vino etnografic/etnologic/antropologic.
Profesorul primea pe oricine voia să învețe, să știe, să facă. D estins și de o mare noblețe
sufletească, Profesorul asculta, sfătuia, îți spunea ce să revezi, întruna. Aici, la Școala din
strada Caragea Vodă, niciodată nu critica, ci doar încuraja. (Sau poate așa am simțit eu). La
această Școală, am întâlnit studenți r omâni și străini, «învățăcei» care după terminarea
facultății sau în «situații limită» aveau nevoie de magia emanată de profesor”232.
Și Rodica Zane susține ideea că această casă devenise o extensie a spațiului de la
Facultatea de Litere, unde Pop predase t imp de peste 20 de ani. Puterea instituțională

230 Rodica Zane, „Împăratul cu multe fete”, în Ioana Fruntelată; Adrian Stoicescu & Rodica Zane
(ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din București, 2007:
109.
231 Steluța Pârâu, „Atmosfera din Strada Caragea -Vodă… și până acolo”, în Fruntelată, Stoicescu &
Zane (ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din București,
2007: 84.
232 Ibidem.

93 pierdută odată cu pensionarea era prelungită prin primirea acasă a foștilor studenți sau
colegi care îl țineau pe bătrânul Pop la curent cu tot ce se întâmpla la Facultate sau la
Institut. Acesta devenise o em inență cenușie. „Profesorul considera calitatea sa de
«conducător științific» mai mult decât o datorie instituțională, discursul său conținând
frecvent această trimitere la liniștea sau neliniștea sa în legătură cu bunul mers al
etnologiei la Facultatea de Litere. Se simțea responsabil, chiar dacă nu mai era prezent
fizic în facultate, și de aceea deschisese în propria casă un spațiu al facultății. După ce ne -a
chemat împreună la discuțiile preliminare înscrierii și examenului de admitere, ani la rând
ne-am dus împreună în casa din Caragea Vodă fie pentru a stabili examene, referate,
bibliografii, fie pur -și-simplu pentru a -l vedea”233.
Felul în care descrie Steluța Pârâu întâlnirile de lucru din Caragea Vodă stârnesc
gelozie oricărui doctorand sau cercetător din ziua de azi. Ea povestește că profesorul o
asculta cu atenție maximă, iar o astfel de atenție din partea unui profesor reputat contează
enorm pentru un tânăr la început de carieră, atât în formarea sa profesională, cât și în ce
privește creșterea stime i de sine. O astfel de relație este, în fond, o validare profesională.
„Au rămas întipărite în memorie… momente: Profesorul așteptând în capul scărilor;
Profesorul primindu -mă ca pe un coleg pe care îl cunoștea mai demult (anii studenției
mele); Profesor ul ascultându -mi întrebările, părerile, cele bune și rele, despre ceea ce fac
sau aș vrea să fac; Profesorul analizând fiecare notă de teren sau fotografie care generau
controverse și care se cereau descifrate. Profesorul îndrumându -mă ce și cum să fac, ce și
cum să citesc”234.
Cercetătoarea mărturisește că, în ceea ce o privește, „învățătura în ale culturii
populare s -a desăvârșit în Școala din casa Caragea Vodă”235, precizând că un rol aparte în
acest proces de educație l -a avut soția profesorului. Deși în a parență nu făcea altceva decât
să se asigure că musafirii soțului său primesc cea mai bună tratație, Fof era un redutabil
partener de conversație. Cu o educație atât academică, cât și din familie, aceasta sărea cu
eleganță și ușurință de la subiecte care ț ineau de cultură sau politică, la chestiuni legate de
gospodărie sau de creșterea copiilor. Însă, așa cum remarca și Ioana Crupenschi, ea a fost
cea care s -a sacrificat pentru ca soțul său să aibă o viață profesională împlinită. „Fof a dus
tot greul vieții , profesorul își vedea de carieră, ea se lupta cu gospodăria, cu problemele

233 Rodica Zane, op. cit.: 107.
234 Steluța Pârâu, op. cit.: 84.
235 Ibidem: 85.

94 casei, nu e ușor să crești trei băieți”236. O scrisoare pe care aceasta i -o trimite lui Mihai în
1977 arată ce alte îndeletniciri mai avea ca soție a unui om de știință: „ Dragă Mihai , Iată și
a doua jumătate a scrisorii lui Sophie. Sper ca ai primit prima jumatate. Alta nu a mai
venit, nici de la ea și nici de la organizatorii conferinței din Ann Arbour. Gail a sosit de
două zile, e foarte suparată pe tine că ai lasat -o baltă, vrea sa se mute din Glod. Ieri am
tăiat corespondența, inclusiv ce ai de la institut. Mai importante sunt următoarele: un domn
de la Burg Wartenstein ti -a trimis o felicitare si 3 fotografii cu tine foarte reușite. Daca știi
cine este, scrie -i să-i mulțumesti. To t de acolo, Victor Turner ți -a trimis un fel de «compte –
rendu» al conferinței. Ți -a scris de asemenea Bologa o felicitare de anul nou. Deaconu ți -a
adus o floare și o felicitare în numele folcloriștilor vâlceni cu ocazia zilei de 70 de ani. Mai
este o scri soare în limba maghiară, o voi traduce și voi vedea dacă e importantă sau nu. Am
impresia că este vorba de o conferință la Budapesta în August și tot de așa ceva vorbeste
prof. Brednick a cărui scrioare ți -o voi trimite cu prima ocazie, adica mâine cu poșt a. Mi-e
prea somn astă seară să continui secretariatul, deci voi continua peste câteva zile. Te sărut,
Fof”237.
Trecând prin întreaga istorie a culturii occidentale, George Steiner propune în cartea
sa, Maeștri și discipoli (2005), trei modele de maeștri. Primul este modelul profesorului de
Torah care este „nici mai mult, dar nici mai puțin, decât un auditor și un mesager, a cărui
receptivitate – mai întâi inspirată, apoi educată – i-a permis să cuprindă cu mintea un
Logos revelat”238. Cel de-al doilea model este cel socratic unde metoda de predare e forța
exemplului. Dascălul își lasă învățăcelul să pătrundă în laboratorul său în care performează
demonstrații. „Predarea exemplară înseamnă joc de scenă și se poate desfășura pe muțeș te.
Socrate și sfinții predau prin însăși existența lor”239, sintetizează Steiner acest model.
„Profesorul socratic este, după o formulă celebră, un fel de moașă pentru spiritul gravid, un
ceas deșteptător care ne trezește din amnezie, din ceea ce Heidegger ar numi uitarea
Ființării”240. După Steiner, cel de al treilea model este cel al maestrului care nu -și găsește
discipolii, „nu găsește receptori demni de mesajul său, demni de a -l moșteni”241. Nietzsche
ilustrează cel mai bine acest ti p de maestru.

236 Victoria Dragu Dumitriu, op. cit: 205.
237 Vezi anexă, documentul 4.6.
238 George Steiner, Maeștri și discipoli , București, Humanitas, 2005: 11.
239 Ibidem: 12.
240 Ibidem: 42.
241 Ibidem: 12.

95 Mihai Pop întruchipează aproape perfect modelul socratic, până și prin faptul că
opera lui scrisă este mult mai puțin consistentă decât influența pe care a exercitat -o prin
contact direct cu discipolii săi. Istoricul Neagu Djuvara sumarizează tipul de intelectual pe
care îl reprezintă Mihai Pop. „El era în fond, era un fel de Socrate. Era un excelent
îndrumător care reușea să pasioneze pe ucenicii lui, pe elevii lui, dar care nu consemna în
scris decât o foarte mică porție di n ceea ce gândea”242.
Rolul de maestru socratic este scos în evidență și de amintirile sociologului Zoltán
Rostás, al cărui proiect de istorie orală despre Școala Gusti s -a născut, după cum
mărturisește chiar el, în faimoasă casă Sturdza -Pop, la sfârșitul de ceniului șapte. Un de ce
nu? rostit atunci de Pop ca validare a ipotezei de lucru a tânărului cercetător s -a
materializat de -a lungul anilor ‘80 în peste 200 de ore de înregistrări cu membrii Școlii
Sociologice de la București și în mai multe volume care a u văzut lumina tiparului, așa cum
era de așteptat, abia după Revoluție. „Afluența de tineri cercetători din străinătate și
doctoranzi din țară nu încetau să -i bată la ușă. Dar nu doar această categorie specială a
frecventat primitoarea casă din strada Cara gea Vodă nr. 1, ci fel de fel de persoane. Nu era
o raritate ca în jurul unei sticle de palincă de Maramureș să se adune un muzeograf de pe
plaiurile natale, un traducător ceh, un antropolog american, un eseist francez și vreun
aristocrat din vechea societ ate bucureșteană. Profesorul se simțea cel mai bine, în largul
lui, în acest anturaj variat și totdeauna imprevizibil. Dar dincolo de această viață de
societate, profesorul avea timp să asculte cu atenție și frământările unor tineri cercetători
singulari. Bunăoară în acești ani, altminteri sumbri, când lumea era preocupată de
procurarea hranei, de asigurarea căldurii din case, noi discutam adesea despre modul de
utilizare a istoriei orale în condițiile date ale României”243.
Mulți dintre discipolii lui Pop povestesc că, indiferent dacă scopul vizitei era de
natură academică sau doar de curtoazie, dialogul începea invariabil cu întrebări personale,
despre locul de unde vizitatorul venea și ai lui, sau despre instituția unde lucra acesta și
grupul de colegi. N u puteai să lucrezi la Institut, de exemplu, și, când vii în vizită să nu dai
raportul, aducând cele mai proaspete bârfe. Alexandru Popescu, mai tânărul lui coleg își
amintea că „îi plăceau, mă rog, în sensul bun al cuvântului, bârfele… adică ce mai face ăla,
ce mai face ăsta, cine cu care, care cu cine”244.

242 Neagu Djuvara, interviu personal, decembrie 2009 .
243 Zoltán Rostás, „Mihai Pop sau luciditatea discretă”, în Dimitrie Gusti și colaboratorii, Cornova
1931 (volum colectiv îngrijit de Marin Diaconu, Zoltán Rostás și Vasile Șoimaru), Chișinău, Editura Quant,
2011: 719.
244 Alexandru Popescu, interviu personal, noiembrie 2008.

96 Și vâlceanul Gheorghe Deaconu amintește acest interes al lui Pop pentru anecdotic,
însă îl pune pe seama faptului că profesorul era în permanență interesat de starea satelor, a
orașelor, voia să știe cu m percep oamenii realitatea de zi cu zi. „Aproape de fiecare dată,
dialogul purtat cu Profesorul, în casa din Caragea Vodă, debuta cu lucruri simple, comune,
cotidiene. Profesorul mă întreba despre membrii familiei, despre vâlcenii pe care -i
cunoștea, desp re întâmplările locului și momentului, despre șefii județului, despre
atmosfera din provincie… Era în firea Profesorului: de a fi bine informat. Dar, de ce se
interesa Profesorul de aceste (aparente) banalități? Pentru că spiritul său era (auto) educat
să ia mereu pulsul realității, iar realitatea faptelor era suverană pentru cercetător. Fiecare
frântură de realitate devenea un text, pe care Profesorul îl «citea» și -l interpreta. Aproape
fără să-ți dai seama, dialogul aluneca pe albia științifică. Și pe a cest plan, Profesorul avea o
anumită strategie. Chiar dacă veneai cu un scop anume, cu «temele» bine făcute,
Profesorul conducea atât de abil convorbirea, încât, răspunzând și așteptărilor tale, te
aducea pe matca dorită de el”245.
Pe lângă cele două funcții evidente arătate mai sus, casa a îndeplinit multe alte roluri
pe care le voi detalia în cele ce urmează, folosindu -mă, ca și până acum, de amintirile celor
care o frecventau. Vintilă Mihăilescu afirmă că „dacă există un obiect uman care să merite
cu prisosință parafraza maussiană de obiect social total , atunci acesta este casa – în sensul
ei deocamdată generic de spațiu locuit de o unitate domestică. Caracterul său integrator, de
«totalitate», este dat, pe de o parte, de relațiile sale constitutive și defi nitorii cu ansamblul
unui spațiu locuit din care face parte, iar pe de altă parte, de faptul că o casă este (sau a fost
până relativ recent…) un ansamblu greu de diferențiat de mitologic, social, economic,
tehnic, de natură și cultură, care configurează locuirea casei. Contraintuitiv poate, o casă
este o relație care se împlinește în spațiu și se desfășoară în timp”246. În cazul casei din
Caragea Vodă această relație s -a declinat în mai multe feluri, fiind negociată între ceea ce
aveau gazdele de oferit și nevoile celor care îi vizitau.
Restaurant en famille . În casa Sturdza -Pop, masa era un adevărat ritual. Prânzul se
servea întotdeauna la oră fixă – mai exact la două – și, de cel puțin două ori pe săptămână,
Fof și Moșu aveau invitați la masă. Meniul stand ard al restaurantelor comuniste era o
bucată de carne sleită, însoțită invariabil de o grămăjoară de pilaf, una de sote de morcovi
și una de mazăre. Din perspectiva celor care știau însă ce înseamnă un restaurant bun, acest

245 Gheorghe Deaconu, „Un om ca bradul”, în Școala Mihai Pop , volumul III, Golești, Editura
Fântâna lui Manole, 2017: 204.
246 Mihăilescu, op. cit.: 28.

97 meniu era ofensator. În aceste c ondiții, deși pare un aspect minor, pentru mulți dintre
musafirii din Caragea Vodă era vital să existe un loc unde masa să fie o desfătare și nu o
simplă satisfacere a unor nevoi. Georg Simmel a scris în 1910 un studiu despre sociologia
prânzului, în care vorbește despre „elementul surpinzător al prânzului, care adună laolaltă
indivizii pentru a mânca, transformând astfel fiziologia în sociologie: mâncarea, acest
element primar fiziologic și propriu fiecărui individ, devine conținutul unei acțiuni
colective. Nevoia biologică și individuală de hrană trece într -o obișnuință de a fi
împreună”247. În cazul prânzurilor din Caragea Vodă putem merge și mai departe,
remarcând că acestea ofereau comesenilor și o formă de protecție. Înghețata de nes a lui
Fof, plăcinta ei cu carne sau micile răsfățuri culinare primite în pachete din străinătate
aveau valoare terapeutică pentru mulți dintre invitații acestor 2 o’clock lunch -uri.
În cartea sa Strămoși pe alese (2013), Filip-Lucian Iorga arată că, în cazul famililor
boierești, ritualul de a invita lumea în vizită la masă ținea de capitalul social și de
capacitatea de a întreține relații248. Fof, stăpâna casei, știa intuitiv acest lucru și probabil
pentru ea a fost important că a reușit să mențină și să recreeze ritualul , că oamenii au
continuat să se adune în jurul mesei, chiar dacă în jurul uneia mult mai mici și nu la fel de
bogată ca pe vremuri. „Tanti Fof le aducea o dată, de două ori pe săptămână pe toate
doamnele amintite de mine, dar și pe altele, le invita la ea la masă”249. Doamnele amintite
de Ioana Crupenschi erau: Ileana Cerchez, Dina Balș, Safta Varlam, sora cumnatei lui Fof,
Ioana, Lia Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr, Tante Lorette, Rozaria Zamfirescu.
Nu putem vorbi despre masă fără a vorbi despre ospitalitate , pe care Vintilă
Mihăilescu o vede ca pe parcursul străinului dintre prag și masă. Ospitalitatea, în opinia
antropologului, este „(aproape) la fel de importantă ca și rudenia”250, ea fiind un mod de a -l
accepta pe străin. „Mai întîi, ospitalitatea este deci un rit de trecere, un parcurs ritual la
capătul căruia o entitate, o identitate își schimbă esențial statutul. În acest caz este vorba de
străin, de celălalt. Prin ospitalitate, Celălalt devine deci om ca și noi. Ceea ce termenul
românesc exprimă poate ce l mai bine: a omeni. Ospitalitatea este astfel mai presus de toate
un schimb ontic: a oferi ospitalitatea înseamnă a -l „omeni” pe Celălalt, a -l apropia, a -l
transforma din «străin» în «om», a -l apropia și a -l domestici acceptându -l în casa ta”251.

247 Simmel apud Mihăilescu, op. cit.: 82
248 Filip-Lucian Iorga, Strămoși pe alese , București, Editura Humanitas, 2013: 29.
249 Dragu Dumitriu, op. cit.: 205.
250 Mihăilescu, op. cit.: 79.
251 Ibidem: 81.

98 Sociologul ui Claude Karnouuh, venit în anii ‘70 să facă cercetare în România,
mesele din Caragea Vodă îi aminteau de casă. „Fof, am descoperit, avea niște cărți de
bucătărie franceză. Bine, știa bucătărie românească bună din sud, fiindcă ea e sudistă, dar a
învățat câteva lucruri din Ardeal, cum e balmoșul și așa ceva. Da, e mai gros, mai țărănesc,
dar e bun. Și făcea un cassoulet, să mănânc cassoulet în anii ‘70 la București, cu un vin
roșu sec, pot să spun că […] era ca și cum mergeai într -un loc aparte, din toat ă țara. Fof știa
foarte bine ce este bucătăria franceză de înaltă calitate, a avut o educație și a citit”252.
Ca și francezul Karnouuh, și ceilalți cercetători străini cu care a lucrat Mihai Pop au
fost invitați acasă, la masă, mulți căpătând statutul de mem bru al familiei. Într -un articol
publicat în Dilema veche la moartea Moșului, socioloaga americană Gail Kligman scria:
„La un moment dat, spre sfârșitul anilor ‘80, domnul Pop a devenit «Moșu». În timpul
acelui deceniu, de câte ori veneam din Maramureș la București, petreceam interminabile
ore la familia Pop, care m -a primit în căminul lor cu inima deschisă. Moșu și soția sa, Fof,
au fost «familia» mea departe de casă, și m -au făcut să mă simt parte dintr -a lor. De multe
ori m-am simțit ca fiica pe care n -au avut-o ei, părinții celor trei feciori”253. Ca și alți
colaboratori apropiați ai profesorului, aceasta vorbește despre grija părintească a acestuia
care a ajutat -o să depășească momente dificile, ca străină într -o țară aflată pe un alt
continent. Rolul de fiică a familiei și -l revendica și Ioana Crupenschi, care a crescut în casa
familiei Pop și la Fieni, unde tatăl său adoptiv era doctorul fabricii, și mai apoi în
București. „Tanti Fof, când venea vorba, când mă prezenta prietenelor ei spunea: Ioana e
fata mea!”254.
Casa din Caragea Vodă era și spațiul lui on fait ça – on fait pas ça , îndeplinind
funcția de salon de bune maniere . Ca tânăr sau copil, n -aveai voie să nu vorbești franceza
sau engleza din fașă, să nu știi cum se așază masa, cum se folosesc tacâmurile, cu câtă
reverență se salută doamnele mai în vârstă și până la ce nivel poți merge cu glumele sau cu
obrăznicia. Adulț ii aveau și ei de respectat reguli nescrise care însă nu inhibau relaxarea
sau spontaneitatea și nu făceau atmosfera bățoasă și neprietenoasă, ci doar mai elegantă și
mai civilizată decât în alte medii. Stâpâna casei avea, în general, monopolul a ceea ce
înseamnă bunele maniere. Pe lângă casă și piesele care o mobilau, Fof primise ca
moștenire de familie și un cod nescris al bunelor maniere. Vorbind despre simțul
distincției, Bourdieu afirmă că „în limbaj, oferă opoziția dintre verbozitatea populară și

252 Claude Karnoouh, interviu personal, martie 2010.
253 Gail Kligman, „Pentru Moșu”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 409, 15 -21 decembrie 2000: 12.
254 Dragu Dumitriu, op. cit.: 200.

99 limbajul extrem de cenzurat al burghezului […] Aceeași economie a mijloacelor se
regăsește în limbajul corpului: și aici, agitația și graba, grimasele și gesticulația se opun
lentorii […] reținerii și impasibilității care semnifică elevația. Chiar și domeniu l gusturilor
primare este organizat în funcție de opoziția primară, cu antiteza dintre cantitate și calitate,
burtă și gust, materie și maniere, substanță și formă”255.
În casă nu doar că se vorbea și se mânca altfel, dar erau și restricții care puteau să
pară ciudate unui străin. În orice caz, toți musafirii remarcau diferența dintre atmosfera din
această casă și felul cum se trăia în general în comunism. Muzeoloaga Georgeta Stoica își
amintea: „Era o casă foarte interesantă și foarte primitoare că toată lum ea se ducea acolo…
[…] și, într -un fel ciudată pentru mine. Era mai frig ca de obicei. Eu sunt foarte friguroasă
și doamna Pop îmi spunea că în dormitoare nu se făcea foc fiindcă vrea să -i călească pe
băieți. Dar era… cum să zic, parcă deschideai o fereast ră spre o lume care, de fapt, nu mai
exista, nu mai exista. Atunci când am ajuns eu acolo prima dată și după aceea se
schimbaseră mult în România și din stilul de viață și [..] era altceva acolo. Și poate că de
asta ne și plăcea să ne ducem acolo. Și pe ur mă era o atmosferă caldă și doamna Pop
totdeauna venea, te întreba ce mai faci, te trata cu ceva, era altă lume, altă lume”256. Claude
Karnoouh completează și el potretul doamnei Pop: „oriunde era, avea un stil de a fi ea,
trata totul cu politețe, vizavi de celălalt, dar cu o ținută internă extraordinară. Trebuia să
observi cum vorbea cu slujnica la Caragea Vodă, care era maghiară, care vorbea ungurește
cu Mihai, nu? […] Și trebuie să te uiți cum vorbea, se vedea că era o doamnă extraordinar
de simplă, dar era o doamnă”257.
La Mihai Pop simțul distincției se manifesta altfel. El impunea în primul rând prin
calmul său și prin eleganța lui relaxată. La el, încălcările de cod nu erau semnalate prin
observații, ci printr -o ironie aproape neiertătoare. Deși părea c ă nu are reguli pe care
așteaptă ca ceilalți să le respecte, faptul că de cum se trezea își punea cămașă și cravată era
de fapt un mod de a -și exprima principiile de viață. Interesant că sunt femei care l -au luat
ca reper de eleganță. Lucia Ofrim este una dintre ele: „Tot de la el am aflat cât de
importante sunt lucrurile așa zis neimportante. De la el am învățat că, în orice, forma e la
fel de importantă ca și fondul, că separarea lor e păguboasă. Deși era bărbat, sau poate
tocmai de aceea, de la el am lua t un model fundamental de look. De la el am învățat cât de
important este să fii exigent în privința felului în care te înfățișezi în fața celorlalți, că

255 Pierre Bourdieu, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste , Cambridge,
Massachusetts, Harvard University Press, 1984: 176 .
256 Georgeta Stoica, interviu personal, ianuarie 2009.
257 Claude Karnooouh, interviu personal, martie 2010.

100 eleganța e o obligație față de sine, și care, exersată, ajunge să fie o a doua natură. Sunt
absolut si gură că Moșu Pop se îmbrăca în sacou și cravată și în zilele în care nu primea pe
nimeni, din simplul motiv că așa se simțea bine. Am tras multe concluzii când, într -o
dimineață, printr -o suprapunere de programări, vizita a coincis cu momentul în care
manicurista se ocupa de unghiile profesorului nostru. Pe lângă senzația de intimitate,
pentru o clipă, mi -am făcut o idee cum era odinioară, când curtenilor li se permitea să
asiste la ritualul toaletei matinale a Regelui Soare, timp în care se distribuiau fav oruri și se
reglau unele dintre problemele curente. Era formidabil Moșu, cum gestiona paralel cele
două acțiuni. În timp ce își înmuia imperial degetele în smacuri și i se tăia eponichiul,
unghie după unghie, vorbea cu noi, cu cea mai mare naturalețe, argu ment după argument,
când cu mine, când cu Rodica, stăpân absolut al momentului”258.
În camera mică – cartierul general al lui Fof – pe o latură se afla o mașină de cusut
Singer și pe o altă latură o mașină de scris Underwood. Această cămăruță îndeplinea
funcția de salon literar și de croitorie . În anii ‘50, ambele obiecte erau niște unel te în
lupta împotriva sărăciei de după război. Irina și Mihai Pop foloseau mașina de scris pentru
a traduce diverse texte ca să rotunjească veniturile familiei. La mașina de cusut, Fof făcea
cămăși băieților, transforma hainele uzate în haine purtabile sau făcea cearceafuri noi din
cele vechi. În anii ‘80, mașina de scris a continuat să fie folosită pentru a face traduceri sau
pentru a dactilografia textele profesorului, însă a căpătat un nou rol, acela de a transcrie
manuscrisele cărților prietenei sale Di na Balș, la dictarea acesteia. Fof probabil se cunoștea
cu Dina încă din timpul războiului, când aceasta lucrase ca soră medicală pe front
împreună cu Ileana, Fofa blondă, și cu mama lor. Ele însă nu s -au apropiat decât în anii
‘80, când Dina a devenit o o bișnuită a casei din Caragea Vodă, fiind considerată, ca și alții,
parte din familie.
Așa cum am mai arătat, Moșu nu era un șef de trib doar pentru cei din clan. Așa îl
vedeau și colegii mai tineri, de la Institut sau de la Facultate și cei ca el, adică oa menii din
provincie, trăind în marele oraș cu sentimentul alienării și simțind nevoia unui for superior,
care mai degrabă să dea sfaturi și soluții decât să judece. Mulți dintre cei intervievați spun
că el reprezenta un fel de compas pentru tineri. Fof era , la rândul ei, o sursă de
înțelepciune. Nu doar femeile se sfătuiau cu ea. Și bărbații o priveau ca pe o autoritate, și
nu doar în chestiuni legate de gospodărie. În vizită la ei era ca la Sfatul bătrânilor. Fiind
situată în centrul orașului, casa din Car agea Vodă era pe traseul multor bucureșteni, dar și

258 Lucia Terzea -Ofrim, „Strada Caragea -Vodă, nr.1”, în Fruntelată, Stoicescu & Zane (ed.),
Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din București, 2007: 105.

101 al oamenilor din toată țara sau din străinătate, aduși în capitală de cine știe ce probleme.
Ușa casei era mereu deschisă. „Cum stăteau pe Dorobanți259, toți cunoscuții care aveau
drum prin zonă, treceau pe la familia Pop. Țineau realmente ușa deschisă, descuiată. Intrai!
Nu trebuia să suni, să bați la ușă, să telefonezi înainte”260.
Daniel Dăianu spunea că se ducea acolo săptămânal „precum unii se duc la biserică.
[…] Aveam nevoie de această injecție de la el . De la faptul că o dată nu l -am văzut fără
cravată, nu l -am văzut fără o cămașă curată. Asta m -a impresionat fiindcă oamenii atunci
când sunt copleșiți de griji, când rezistența le este diminuată devin mai neglijenți, fie că nu
mai au putere fie că nu mai acordă atenție ținutei. Tăria lui și modul în care a luptat a
rămas pentru mine un model aproape fără egal. Nu -mi aduc aminte să fi întâlnit o persoană
atât de îngrijită la minte, la port, atât de generoasă cu ceilalți… cel puțin asta este
experiența mea. […] Din câte am observat era un om cu foarte multă generozitate și cu o
înțelepciune care venea și dintr -un har, dar și din anii mulți pe care îi avea. Avea o tărie
fără egal. Omul care este drept ca ținută fizică într -un anume sens se poate spune că este
învingător. El nu a fost gârbovit. Nu știu de unde avea acest tonus, nu știu de unde avea
această forță. Eu aveam momente de deznădejde, aveam momente când simțeam că mi se
irosește viața. Pentru că pentru mine a trăi nu înseamnă a avea bani, iar discuții le cu el nu
erau numai liniștitoare, dar îmi dădeau putere să cred, să sper și să am grijă de mine”261.
Traiul în comunism a declașat o serie de crize existențiale, greu de tratat. Casa din
Caragea Vodă era un loc în care era ușor să -ți deschizi sufletul, ia r Fof și Moșu îndeplineau
pe rând rolul de confesori și consilieri pentru cei care aveau nevoie de un astfel de serviciu.
Vizitatorii se puteau simți aici ca la Cabinetul de psihoterapie sau, cum spunea Dăianu,
ca la biserică. Narcisa Știucă, de exemplu, î și amintește cum a fost sfătuită de profesorul
Pop să își ia soțul cu ea în cercetări, astfel încât tânăra familie să nu stea despărțită de
sărbători. „Ca prin vis zice: «Da’ tu când mergi pe teren, cine bea? Bei? » Și eu zic: «Păi,
mai beau și io». «Cu in formatorii?» «Da.» «Nu e bine. […] Ia soțul cu tine și să bea el, și
voi să vă vedeți de treabă.» Deci nu știa cum să -mi spună că să nu -l las acasă de sărbători
[…] asta a fost unul dintre sfaturi și bineînțeles că dup -aia m-a mai întrebat «Cum? Pleci
singură?» […] deci cam ăsta era ritualul”262.

259 Strada Caragea Vodă este paralelă cu bulevardul Dorobanți .
260 Dragu Dumitriu, op. cit.: 204.
261 Daniel Dăianu, interviu personal, martie 2010.
262 Narcisa Știucă, interviu personal, martie 2010.

102 În sufrageria din Caragea Vodă găseai mai tot timpul reviste străine ( Paris Match,
Marie Claire, Burda, National Geografic ), doamne elegante, conversații inteligente bazate
pe umor și gândire critică și tineri gata să preia ștafeta – în general toate acele lucruri care
te duceau cu gândul la o lume și o existență normală. Acest savoir vivre a funcționat ca un
colac de salvare pentru cei care nu mai sperau într -o schimbare și, poate și mai important, a
reușit să impună anumite valori celor născuți în epoca când 23 august era sărbătoare
națională. „Nu altfel au procedat locuitorii obișnuiți ai comunismului. Ei au «rezistat» nu
prin «cultură», ci prin (a)casă: chiar și «rezistența prin cultură » a fost adăpostită, de fapt,
tot în spațiul domestic și cald al bibliotecii sau al întîlnirilor cu prietenii de -o seamă”263.
Casa din Caragea Vodă era ca o sală de așteptare pentru vremuri mai bune . Un astfel de
loc crea iluzia normalității pentru cei care prinseseră vremurile bune și le dădea tinerilor
aflați atunci în formare speranța că se poate trăi și altfel. Și, mai mult, năștea legături între
cele două generații.
Lucia Ofrim, doctorandă a profesorului, scria: „Îmi e greu să estimez importanța pe
care a avut -o pentru noi această oază de normalitate, până în 1989, în acei ultimi ani ai
comunismului, timpul studenției noastre buimace. Când totul era închi s în jur și
posibilitățile moarte, el vorbea de burse în străinătate, de specializări în lumea cea largă. A
întreținut în noi speranța și entuziasmul, visurile fără de care nimic nu se poate înfăptui”264.
Daniel Dăianu mărturisea că și pentru el această casă a reprezentat o oază de normalitate.
„Era un ambient, un microunivers foarte atractiv pentru mine. Era înconjurat de cărți, de
poze cu copii și nepoți, camerele erau fără pereți, deci respirau ca lumea. Din motivul ăla
era o oază pentru mine. Erau foarte puține locurile unde puteai să spui că respiri un alt
aer”265.
4.VI. Casa a îmbătrânit – vizitele încep să se rărească
Evenimentele din decembrie 1989 și toată atmosfera febrilă din primii ani după
Revoluție au dat un suflu nou casei din Caragea Vodă. Prietenii vechi și rudele din
străinătate se întorceau acasă. Puteau în sfârșit să vină în România nestigheriți și, pentru
mulți dintre ei, casa Pop -Sturdza era un prim popas obligatoriu. Mai ales pentru cei care nu
mai aveau pe altcineva din familie în viață. Marina Sturdza – nepoata lui Fof, născută în
timpul războiului, care emigrase la vârsta de 4 ani – și Neagu Djuvara su nt doar câțiva
dintre cei care au găsit acolo singurul loc pe care îl puteau numi acasă în România. „Și pe

263 Vintilă Mihăilescu, „Casa și Drumul. Gaston Bachelard și reveriile casei”, op. cit.: 104.
264 Lucia Ofrim, op. cit.: 104.
265 Daniel Dăianu, interviu personal, martie 2010.

103 urmă a venit decembrie ‘89 și bineînțeles că imediat am luat legătura cu Mihai și cu Fof.
[…] De fapt, cum se curățase țara, practic vorbind, de to ată categoria noastră socială, nu
mai găseam pe nimeni. Așa că perechea Mihai Pop – Irina Sturdza, păstrând o parte din
faimoasa casă pe care o îndrăgisem când eram tânăr, a devenit în mod natural un cuib al
meu și, după câteva luni, la a doua călătorie a mea, am șezut la ei timp de luni de zile”266.
Anii 1994 și 1997 i -au marcat pe stâpânii casei prin două mari tragedii. La distanță
de numai 3 ani, Irina și Mihai Pop și -au pierdut întâi fiul cel mare – Ștefan – și apoi pe cel
mijlociu, Mihai, alintat de fami lie Mișco. Casa devenea parcă tot mai mică și mai
apăsătoare și ei erau tot mai gârboviți și bolnavi. Unul din lucrurile pe care le remarcam
când mergeam acolo era faptul că vasele erau tot mai murdare, se acoperiseră cu un strat de
mâzgă, ca în mai toate casele de bătrâni, iar liniștea devenea tot mai grea. Rolurile și
întreaga dinamică a casei se schimbaseră radical. Ei se comportau cu aceeași demnitate
dintotdeauna, doar că arătau mult mai multă tandrețe unul față de altul. Momentul mesei
rămăsese acelaș i ritual de manifestare a afecțiunii. Ouăle moi care se serveau aproape
zilnic la micul dejun erau singurul lucru care ar fi putut să te păcălească că nimic nu s -a
schimbat. Vizitatorii se mai răriseră. Veneau mai mult cei care erau chiar de -ai casei,
numeroși și ei, însă nu veneau ca altă dată, ca să se adape de la izvoarele de înțelepciune
care erau Moșu și Fof, ci veneau ca să îi îngrijească pe cei doi bătrâni. Erau oameni, ca
fidela Ioana Crupenschi sau Alina Ciobănel, angajată a Institutului de Folclor , care își
schimbaseră întreaga rutină, pentru a -i vizita în mod regulat, ca să se asigure că au tot ce le
trebuie și că sunt bine.
„Dar a venit anul 1989. Am revenit de atunci în fiecare an la București. Înainte îl
văzusem pe Mihai Pop în multe locuri — la Universitate, la Institut, pe teren, la gazdele la
care se întâmpla să stea, la Mărie și Mihai în Breb, la ședințe și conferințe. Acum, spațiul
întâlnirilor noastre devenise în mod sistematic casa din Caragea -Vodă. Acolo, între
vizitatori, Mihai Pop înfl orea bând horinca prieteniei, Doamna Pop punea la uscat prin casă
câte un stog de cimbru sau ne îmbia cu înghețată, ascultându -ne viu, ne gândeam împreună
la ce ar putea să fie și urma să fie negreșit, mai devreme sau mai târziu. Din casă, din ce în
ce mai subțire și prelung, Mihai Pop a migrat apoi pe balcon, pregătindu -se parcă pentru
marele zbor. După moartea doamnei Pop, la scurtă vreme, nu am mai avut unde merge pe

266 Neagu Djuvara, interviu personal, decembrie 2009.

104 Caragea-Vodă 1. Se închidea o poartă care fusese mereu larg deschisă, nouă și celor ca
noi”267.
Fof a murit în 13 iulie 2000, iar Moșu a urmat -o la câteva luni. În octombrie 2000,
instituția Caragea Vodă nr. 1 și -a încetat definitiv activitatea (tot mai rarefiată în ultimii
ani). În octombrie 2000, o mulțime de oameni au trebuit să -și redefine ască rutina zilnică
sau săptămânală, să -și schimbe practic traseul bucureștean. Ioana Crupenschi mărturisea că
pentru ea și pentru mulți, Caragea Vodă era „un centru al lumii bucureștene și un centru al
lumii, pur și simplu”268. Ca toate instituțiile, casa d in Caragea Vodă nr. 1 poate fi
contestată, însă așa cum reiese din mărturiile celor care i -au trecut pragul, ea a reprezentat
un refugiu în anii grei ai comunismului.
„Ultimele două «vizite» în casa din Caragea Vodă, în toamna anului 2000, au avut un
caracter excepțional: o noapte de veghe, împreună cu Ioan St. Lazăr, lângă trupul
neînsuflețit al Profesorului, depus în cabinetul său de lucru, înconjurat de cărțile sale; apoi,
încă o jumătate de noapte, în care, tot cu Ioan St. Lazăr, am împachetat și am pre luat cărțile
donate de familie în vederea înființării, la Râmnicu -Vâlcea, a unei biblioteci de etnologie.
După câtăva vreme, casa din Caragea Vodă a dispărut din repertoriul corespondenței
formale, dar persistă tot mai vie în repertoriul memoriei afective”269.

267 Sanda Golopenția, Bulevardele vieții, București, Editura Spandugino, 2018: 109.
268 Victoria Dragu Dumitriu, op. cit.: 197.
269 Gheorghe Deaconu, „Un om ca bradul” în Lazăr, Ioan St. și Deaconu, Gheorghe (eds.), Școala
Mihai Pop , volumul III, Golești, Editura Fântâna lui Manole, 2017: 204.

105 5. Neamul lingviștilor

Eu sunt, de asemenea , istorie.
Tomáš Garrigue Masaryk

1 septembrie 1929. Nori gri atârnă deasupra Pragăi. Un tânăr înalt și zvelt, cu părul
brunet ale cărui bucle au fost domolite cu ajutorul câtorva picături de briantină, merge pe
stradă, lăsând tot mai departe în spate statuia Sfântului Wenceslas. Judecând după
costumul închis la culoare, cămașa impecabil călcată, cravata și umbrela purtată cu
lejeritate, pare a fi ziarist sau om de afaceri. Și totuși, figura imberbă cu un nas drept și
lung, gura mică și pielea un pic bronzată, îi trădează tinerețea. Ochii n egri și
pătrunzători, străjuiți de o pereche de sprâncene drepte, trebuie să fie ai unui tânăr de 20,
maxim 22 de ani.
Tânărul este atent la fiecare detaliu, la fiecare trecător, la mașini, la muncitorii care
schimbă linia de tramvai, la căruțele trase de cai în care sunt aduse dalele de pavaj.
Centrul Pragăi e un amestec de vechi și nou, de modern și tradițional. Dacă te plimbi pe
străduțele din orașul vechi pare un mic burg suspendat în timp. Marile bulevarde brodate
cu ornamente Art Nouveau au însă aeru l unei metropole moderne. Sunt populate de o lume
pestriță: afaceriști bine îmbrăcați, servitoare cărând coșuri mari, vânzători de ziare,
chelneri cu șorțuri mari și albe, ieșiți să facă vreun comision unui client mai cu dare de
mână.
Ajuns pe bulevardul Narodni, tânărul cercetează cu atenție firmele pe lângă care
trece. Se oprește în dreptul luxoasei cafenele Louvre și, înainte de a intra, verifică discret
să vadă câte coroane are în buzunar. Interiorul cafenelei este chiar mai elegant decât se
observă pr in ferestrele enorme. Tânărul își lasă umbrela într -un cuier, apoi se oprește
lângă un raft cu cărți, ia un ziar și o carte și caută din priviri o masă. Singura liberă e
lângă geam. Se afundă în fotoliul confortabil și, preț de câteva clipe, se bucură de
priveliștea de la masa vecină: câteva doamne elegante își sorb ceaiul din niște cești de
porțelan. Apoi ia cartea, o deschide la prima pagină și se uită la fotografia cu președintele

106 Cehoslovaciei. Titlul cărții e: “Hovory s T. G. Masarykem”270, iar autorul e ste Karel
Čapek.
Îl trezește din reverie vocea unui chelner în vârstă, puțin adus de spate:
-Prosim, pane?
Tânărul rămâne un pic blocat, apoi îl întreabă pe chelner într -o cehă stricată:
-Nu vă deranjează că am luat cartea?
-Nicidecum, îi răspunde chelne rul într-o germană perfectă. Cartea este aici pentru a
fi citită de oaspeții noștri. De altfel, poate nu știți, dar domnul Čapek – Karlíček, cum îi
spun apropiații – este unul dintre obișnuiții noștri. Stați chiar la masa lui preferată. Îl
puteți întâlni î n fiecare joi, dacă doriți.
-Știu că ceha mea nu e prea bună, dar aș prefera să vorbim în cehă.
-Mă scuzați, domnule, am crezut că sunteți neamț. De altfel, permiteți -mi să remarc
că germana dumneavoastră este perfectă.
-Mulțumesc, o vorbesc din copilărie . Dar de câteva luni învăț ceha și este foarte
important să o folosesc.
-Îmi scuzați indiscreția, vă pot întreba de unde sunteți?
-Sunt român. Studiez aici lingvistica.
-Interesant. Întâmplarea face că astăzi se întâlnesc aici mai mulți lingviști.
-Știu, tocmai de aceea am venit.
-Dar să știți că se adună abia în jurul orei 6 și jumătate.
-Știu, dar înainte mă întâlnesc cu un prieten. Îmi puteți spune unde e întrunirea?
-Treceți de mesele acelea de biliard și veți da de o încăpere fără ferestre cu o masă
de conferințe lungă, vopsită în galben.
-Mulțumesc.
-Cu plăcere. Să -mi spuneți cu ce vă pot servi?
-O bere, vă rog.
Chelnerul pleacă și tânărul deschide cartea la întâmplare. Apoi scoate din buzunar
un mic dicționar, un carnețel și un stilou și începe să noteze:
„Pentru Masaryk, religiozitatea înseamnă în primul rând omenie, iubire față de om,
slujirea aproapelui; dar pentru el și politica înseamnă înfăptuirea omeniei și a iubirii

270 Este vorba de cartea lui Karel Čapek, Convorbiri cu Masaryk, al cărei prim volum a fost pu blicat
în limba cehă în 1928.

107 omenești; de la una la cealaltă este numai un pas mic. Nu le amestecă niciod ată, este pe
deplin credincios în pietatea lui și pe deplin politician în politică. Dar niciodată nu sunt în
contradicție, nu face compromisuri nici în una, nici în cealaltă. Este ceea ce numește
intransigență, dar ca un om să poată fi atât de lipsit de co mpromis, trebuie să fie într –
adevăr un om dintr -o bucată.
Pentru gândirea lui este caracteristic faptul că nu acceptă antitezele radicale.
Vorbește, să spunem, despre democrație și dictatură; v -ați aștepta să delimiteze fiecare
concept în parte și să le aș eze într-o poziție clară, dar nu. Se gândește puțin și adaugă:
-Dar să nu uităm că nici democrația nu se descurcă fără dictatură, iar dictatura face
și ea apel la democrație.
Și tot așa mereu. Nu există divergență între teorie și practică, rațiunea și sen timentul
nu se opun, credința și știința nu se opun reciproc, nu există conflict între politică și
morală; trupul nu se poate opune sufletului, nu există dualism între vremelnic și veșnic.
Toate aceste realități disjunse artificial în concepte opus delimit ate se apropie reciproc, se
întrepătrund și se completează într -o realitate completă, deplină; trebuie să acceptăm
realitatea în întregime și să o luăm pe toată271”.

5.I. Praga: o atmosferă stimulantă și rodnică
Exercițiul de imaginație din deschiderea a cestui capitol este o încercare de a reface
atmosfera capitalei Primei Republici Cehoslovace și de a -l plasa pe tânărul român în acest
context. Am considerat exercițiul necesar deoarece sursele referitoare la șederea lui Mihai
Pop în Praga sunt sărace în c omparație cu importanța acestei experiențe pentru formarea
lui, oferind puține informații concrete despre activitatea lui academică din acei ani.
Capitolul de față272 își propune să recupereze experiența pragheză a lui Pop, care a
făcut studii doctorale la Universitatea Carol din Praga între 1929 și 1932, și să analizeze
impactul pe care mediul intelectual praghez, pe de o parte, și întâlnirea cu Roman
Jakobson și cu ceilalți membri ai Cercului Lingvistic de la Praga, pe de altă parte, le -au
avut asupra cari erei și gândirii folcloristului român. M -am uitat la acest fragment din viața
lui Mihai Pop prin lupa istoriei sociale și intelectuale. Am folosit metoda analizei

271 Karel Čapek, Convorbiri cu Masaryk , București, Editura Vremea, 2017: 386-387.
272 O primă variantă a acestui capitol a fost publicată în volumul Alma mater în derivă. Aspecte
alternative ale vieții universitare interbelice , editori Zoltán Rostás și Irina Nastasă -Matei, Cluj
Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2016: 299 -322. Capitolul a constituit unul dintre referatele susținute în
cadrul Școlii doctorale.

108 contextuale pentru a reface cât mai minuțios circumstanțele istorice, dar și pentru a arăta –
prin aducerea în prim plan a unor indicii semnificative – conexiunile între nivelul micro, al
biografiei lui Pop, cu cel macro, al istoriei mari273. De asemenea, m -am uitat la felul cum
opera de maturitate a lui Mihai Pop reflectă puternica influență pe car e Roman Jakobson,
Piotr Bogatîriov274 și Nikolai Trubetzkoy au avut -o asupra sa în această perioadă de
formare. Aceștia sunt adesea citați și comentați în lucrările sale. Așadar, am încercat să
refac traseul unor concepte și teorii, dar și a unui mod de a pr ivi subiectul cercetat, așa cum
apar întâi în opera cercetătorilor ruși menționați și apoi în scrierile lui Pop. Capitolul
Neamul semioticienilor vine în completarea informațiilor și analizei din Neamul
lingviștilor , cariera lui Pop de semiotician având ră dăcinile în pasiunea sa pentru
lingvistică, dezvoltată în perioada pragheză.
În cercetarea mea m -am bazat pe imagini și documente din arhiva personală a lui
Mihai Pop, pe evocările anilor praghezi în diverse interviuri acordate de acesta în ultima
etapă a vieții lui, pe publicistica sa din acei ani și pe scrisorile schimbate de Pop în
perioada studiilor în străinătate cu părinții și prietenii săi și, după cel de -Al Doilea Război
Mondial, cu Roman Jakobson.
Cercul Lingvistic de la Praga a generat o exegeză bogată. Majoritatea lucrărilor
despre Cerc apărute în limbi de circulație internațională se concentrează însă pe analiza
materialelor produse de membrii săi, prea puține fiind cele interesate de dinamica relațiilor
dintre membrii cercului, dinamică vitală pentru mine în scrierea biografiei intelectuale a lui
Mihai Pop. Tocmai de aceea am insistat să o reconstruiesc cu minuțiozitate cu ajutorul
surselor primare și secundare. Așadar, ceea ce am urmărit în primul rând în acest capitol a
fost felul în care cont extul cultural praghez a favorizat nașterea Cercului al cărui membru
marginal a fost Pop și felul în care s -a desfășurat transmiterea informației produsă de Cerc,
de la cercetătorii seniori la cei tineri.
În 1928, Karel Čapek publica primul volum al cărții de convorbiri cu Tomáš
Garrigue Masaryk, politician și filosof ceh, președinte al Primei Republici Cehoslovace,
atunci în vârstă de 78 de ani. Gândirea lui Masaryk și -a pus amprenta nu doar asupra
mediului intelectual praghez, dar și asupra tânăru lui Mihai Pop, cum avea să reiasă din
publicistica acestuia de mai târziu. În anul apariției cărții lui Čapek, Pop absolvea

273 Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc , București, Editura
Eikon, 2015: 23.
274 Numele folcloristului rus apare transliterat în limba română în diverse forme. Pentru coerență , am
ales să folosesc pe parcursul întregii lucrări transliterarea folosită chiar de către Mihai Pop în volumul pe care
l-a prefațat și editat în 1983, Ce este literatura? Școala formală rusă (Editura Univers) .

109 Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde devenise interesat, printre altele, de
folclor, domeniu în plină expansiune în acel moment. 1928 avea să se dovedească un an
prolific pentru folclor și disciplinele conexe, atît în țară cât și în restul lumii. 1928 este anul
în care la Leningrad apărea Morfologia basmului a lui Vladimir Propp, o carte care, deși
timp de 20 de ani – până la traducerea în limba engleză – a rămas cunoscută doar unui cerc
restrâns de specialiști, a marcat un punct de răscruce în teoria și metodologia folcloristicii.
În același an, peste ocean, Franz Boas publica Antropology and Modern Life , o lucrare
scrisă pentru profani, care zdruncina mituri legate de superioritatea etnică și rasială, iar
Margaret Mead publica prima sa carte, Coming of Age in Samoa , o altă lucrare care va
revoluționa etnologia și etnografia, așa cum se practicau la momen tul respectiv.
Tot în 1928, Constantin Brăiloiu tocmai se întorcea de la Paris pentru a crea Arhiva
de Folklor a Societății Compozitorilor Români. Spre norocul lui, Pop a ajuns să lucreze
sub îndrumarea muzicologului imediat după terminarea facultății. Prin această ucenicie,
tânărul maramureșean își făcea intrarea pe ușa din față a focloristicii, fiind participant într –
unul dintre cele mai importante proiecte de cercetare ale momentului. În acea etapă a vieții
sale, Pop oscila însă între folclor și o altă p asiune, mult mai veche, slavistica. În anul
următor, interesul pentru filologia slavă a câștigat. În loc să aleagă, ca alți colegi de
generație, să -și continue studiile la Paris sau la Viena, Pop a decis să meargă la Praga ca
să-și urmeze pasiunea. Ironia face că Pop își începuse facultatea în 1925 la București ca
bursier al statului cehoslovac, iar acum pleca la Praga cu o bursă oferită de statul român.
Mihai Pop a ajuns la Praga în martie 1929, după ce, timp de câteva luni după
absolvirea facultății, fus ese profesor suplinitor la Liceul Spiru Haret din București. În
primele luni, s -a concentrat pe învățarea limbii cehe, lucru care i -a fost la îndemână, având
în vedere că avea deja cunoștințe de slavă veche și ucraineană. Imediat ce a ajuns la Praga,
s-a înscris la doctorat la Facultatea de Filosofie a Universității Caroline. Întrebat de Zoltán
Rostás, în anii ‘80, cine îl îndrumase spre slavistică, Mihai Pop a răspuns: „Maramureșul
[…] preoții din satul vecin275”. Tânărul cercetător era convins că, pentru a lămuri problema
istoriei maramureșene și a înțelege acea zonă de graniță, cunoștințele de slavistică îi erau
absolut necesare. Lucian Nastasă, care face o analiză detaliată a migrației la studii în
străinătate la sfârșit de secol XIX și început de secol XX, arată că Praga nu a deținut „ o
poziție semnificativă în itinerariile de studii ale tinerilor români aflați pe la universitățile

275 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura
Paideia, 2003 : 279.

110 străine”276, acest centru universitar atrăgându -i în special pe studenții interesați de
slavistică, cum era Pop. Opțiune a acestuia pentru Praga ca centru universitar ar putea fi
explicată și prin faptul că Petre Cancel, profesorul său de slavistică de la Universitatea din
București, făcuse de asemenea studii doctorale în acest oraș.
„La universitatea unde am fost eu, în cercul în care am fost eu, universitatea din
Praga era o universitate atunci foarte tare filologică. Și aveau cel mai important centru de
slavistică, din Europa, în momentul acela, fiindcă Masaryk și cu Beneš au invitat o
mulțime de slaviști de seamă care au emigrat din Rusia sovietică, și au cumpărat, au făcut
o bibliotecă de cărți de slavistică grozavă, pe care le -au cumpărat din Uniunea Sovietică.
Ei aveau legătură cu Uninunea Sovietică, fiindcă ei din 1922 aveau legături comerciale.
[…] Așa că la Praga la librărie aveai toată literatura rusă, sovietică, se putea citi la librării,
se putea comanda la Praga orice”277.
Trebuie precizat că Universitatea Carol era o instituție cu un rol cheie în comunitatea
pragheză, reflectând tulburările politice generate de -a lungul vremii de apartenența la
Imperiul Austro -Ungar și de conviețuirea mai multor etnii. Încă de la înființare,
universitatea fusese teatrul unor mișcări de emancipare ale studențimii cehești. Până în
anul 1780, predarea s -a făcut în limba latină. Împăratul Iosif al II -lea i-a eliminat pe iezuiți
din învățământ, a introdus germana ca limbă de predare în locul latinei și a deschis porțile
universității și pentru alte confesiuni creștine decât cea catolică. Cehii nu au putut învăța
liber în limba lor dec ât începând din 1862, când la universitate au fost introduse și cursuri
în cehă. În 1882, universitatea s -a împărțit în două centre distincte: Deutsche Karl –
Ferdinands -Universität și Česká Universita Karlo -Ferdinandova. În 1920, prin documentul
Lex Mareš ( numit astfel după inițiatorul său) s -a stabilit că universitatea cehă este
moștenitoarea de drept a universității -mamă și a păstrat numele de Carol, renunțând la
numele de Ferdinand, care a rămas denumirea universității germane. Șicanele între cele
două instituții au continuat pe fondul conflictelor dintre cele două etnii majoritare în Praga
până când, în urma invaziei nemților în Cehoslovacia, Universitatea cehească și -a întrerupt
activitatea pentru trei ani. Terminarea războiului a marcat sfârșitul coexis tenței celor două
universități, cea germană mutându -se la München278.

276 Lucian Nastasă, „Suveranii” Universităților românești. Mecanisme de selecție și promovare a
elitei intelectuale , Cluj, Editura Limes, 2007 : 225.
277 Rostás, op. cit.: 278.
278Informații preluate de pe pagina Wikipedia a Universității Caroline din Praga
https://en.wikipedia.org/wiki/Charles_University , accesată la data de 27 august 2019.

111 Comparând Bucureștiul cu Praga acelor ani, Mihai Pop observa că în România
atmosfera intelectuală era interesantă, însă nu era nici pe departe comparabilă cu cea din
capitala Primei Repub lici Cehoslovace. „Praga era de nivel foarte ridicat, știi? Praga avea
un institut francez, Praga avea un institut englez, Praga avea un liceu englez, toți scriitorii
treceau pe acolo. Rușii care mergeau în Occident, treceau prin Praga, care era în momentu l
ăla centrul slavisticii. (…) La București era totuși mai provincial, mai periferic, după
părerea mea. Mai periferic, mai izolat, fiindcă era izolat totuși de lume”279.
Cum își amintea teoreticianul literar Jan Muka řovský într -un interviu apărut în 1969
în publicația franceză Change, Imperiul Austro -Ungar funcționase multă vreme ca un zid
care separase această zonă a Europei de restul lumii. După Primul Război Mondial, care a
dus la prăbușirea Imperiului, la Praga „s -a creat un enorm elan cultural”280.
5.II. Cercul lingvistic de la Praga
Ajuns la Praga în acest context politico -cultural, Pop a avut șansa să se conecteze la
mișcarea filologică ce domina momentul acela în Europa și să asiste la nașterea
structuralismului, curent care avea să -și pună amprenta pe întregul secol XX. Pop a intrat
foarte repede în contact cu membrii Cercului lingvistic de la Praga (cehă Pražský
lingvistický kroužek ), mișcare născută în 1926, când Vilem Mathesius și -a invitat
colaboratorii la o prelegere despre sintaxă a lingvistulu i german H. Becker. Acestei
întâlniri i -au urmat multe altele, de -a lungul lor coagulându -se treptat Cercul lingvistic:
„Primele întâlniri s -au ținut în biroul lui Mathesius de la Universitatea Carolină, apoi la
unii dintre membri acasă, în sălile de confe rințe ale universității și, pentru a scăpa de
tentația academismului, în saloanele private ale cafenelelor pragheze”281.
La un an după această primă întâlnire, Roman Jakobson – pe atunci profesor la
Bratislava – a scris un manifest al Cercului pe care l -a prezentat la Congresul Internațional
de Lingvistică de la Haga (1928). Manifestul aborda chestiuni de teorie lingvistică în
general și de fonologie în particular. Înainte de a face public acest manifest, Jakobson l -a
supus atenției colegilor săi ruși, Niko lai Trubetzkoy – care atunci preda la Viena – și Sergei
Karcevski – fost student al lui Ferdinand de Saussure. „Acest manifest, pe care N.
Trubetzkoy îl numea cu modestie «mic program declarativ», a fost de fapt punctul de
pornire al mișcării lingvistice d e la Praga”282.

279 Rostás, op. cit.: 290.
280 Roman Jakobson, „ Entretien avec Jan Mukařovský” , Change, nr. 3, trimestrul 3, 1969: 17.
281 Jacqueline Fontaine, Le cercle linguistique de Prague , Paris, Mame, 1974: 17.
282 Ibidem.

112 Pe cei trei lingviști ruși îi lega o mai veche prietenie, datând din zilele Cercului
Lingvistic de la Moscova, fondat în 1915, pe vremea când Jakobson și Trubetzkoy erau
încă studenți. Karcevski le facilitase colegilor lui accesul la cursul de lingvistică generală
al lui Saussure, care le -a schimbat acestora viziunea despre disciplină. După Revoluția de
la 1917, mai mulți dintre membrii cercului au părăsit Rusia, unii de bună voie, alții izgoniți
de noul regim. Jakobson a ajuns la Praga în 19 20 ca membru al Crucii Roșii, având o
recomandare către slaviștii cehi dată de Saxmatov, fostul lui profesor; acesta semnase în
1915, în numele Academiei, un decret ce permitea grupului de studenți adunați în jurul
Cercului Lingvistic de la Moscova să func ționeze în termeni legali. Acum, Saxmatov le
scria colegilor lui din Praga: „Mult stimați colegi, această scrisoare vă va parveni prin
intermediul lui Roman Osipovic Jakobson, un tânăr și talentat cercetător. Apelez la voi să
îi acordați toată încrederea c ât timp este în străinătate. Este un bun lingvist, în care îmi pun
mari speranțe. El vă va da mai multe vești despre mine”283.
Mulți dintre emigranții ruși din Cehoslovacia îl bănuiau pe Jakobson că este spion
rus. La început, Jakobson însuși se vedea ca un emisar intelectual al culturii sovietice
revoluționare. Cu toate acestea, în anii ‘50 când a cerut cetățenia americană, Jakobson
menționa că, între 1917 –1918, a fost membru al Comitetului Executiv al mișcării
studențești din Partidul Democrat Constituțion al Rus și acest lucru, în Rusia Sovietică, îi
punea în pericol libertatea284. La Praga, lingvistul a lucrat până în 1928 -1929 la Misiunea
Sovietică de Comerț. Apoi a fost angajat la Slavische Rundschau – ziar editat de un grup
de slaviști de la Universitatea Germană din Praga, unde a și obținut doctoratul în 1930.
Nikolai Trubetzkoy – cel de-al doilea cercetător rus cu rol esențial în crearea Cercului
de la Praga – era pasionat de etnografie și folclor încă de la vârsta de 13 ani. El își făcuse
intrarea în lu mea academică în mod spectaculos, publicând prima sa lucrare științifică la
doar 15 ani. Apoi, și -a început cariera ca filolog la Universitatea din Moscova, după un
stagiu la Leipzig. Revoluția Rusă din 1917 i -a dat însă cariera peste cap. Provenind dintr -o
familie aristocratică de ruși albi, care se opunea bolșevicilor, Nikolai Trubetzkoy a trebuit,
după revoluție, să -și părăsească țara. În 1920, a plecat la Sofia să predea filologie slavă și
lingvistică. Așa cum i se plângea prietenului său Fedor Aleksand rovici Petrovskij într -o
scrisoare din 1922, condițiile de muncă la Sofia erau deplorabile, iar biblioteca era săracă.
Își dorea să ajungă la Praga, unde bibliotecile erau bune și unde se deschideau mai multe

283 Ibidem: 37.
284 Jindřich Toman, „Letters and Other Materials from the Moscow and Prague Linguistic Circles,
1912 -1945”, Cahiers Roman Jakobson , 1, Ann Arb our, Michigan Slavic Publications, 1994: 23.

113 universități, iar din acest motiv a început să învețe ceha, deși părerea lui despre cehi și
limba lor era mai degrabă nefavorabilă. Într -o altă scrisoare, Trubetzkoy i se confesa unui
prieten: „limba este oribilă, iar caracterul cehilor este de asemenea neplăcut. Nu e posibil
să ai un prieten ceh și ni ci un rus nu se gândește să aibă o aventură cu o cehoaică”285.
O altă figură marcantă a Cercului de la Praga era folcloristul Bogatîriov. Prietenia
dintre Jakobson (născut în 1896) și Bogatîriov (născut în 1893) datează tot din perioada de
studenție la Mosc ova. Jakobson își amintește: „în august 1914 m -am întâlnit cu Bogatîriov
pentru prima dată din întâmplare. Stăteam la coadă să ne înscriem la cursuri. […] El a
propus să facem împreună, pe teren, o cercetare de folclor și dialectologie, pe care, câteva
luni mai târziu, am și făcut -o”286. În anul următor, acest grup de studenți fonda Cercul
Lingvistic de la Moscova, care, împreună cu grupul OPOJAZ din Sankt Petersburg, a
devenit centrul mișcării formaliste ruse. În anii ‘20, Bogatîriov s -a mutat, la fel ca
Jakobson, în Cehoslovacia, ca angajat al misiunii diplomatice sovietice din Praga.
Drumurile celor doi s -au despărțit numai după ocuparea Cehoslovaciei de către nemți. În
1940, Bogatîriov s -a întors în Uniunea Sovietică, unde a devenit unul dintre cei mai
importanți promotori ai structuralismului și semioticii în spațiul sovietic din anii '60.
Atmosfera din Prima Republică Cehoslovacă le oferise cercetătorilor ruși condițiile
potrivite pentru refacerea nucleului intelectual de la Moscova, de această dată m ult mai
cosmopolit. Tomáš Garrigue Masaryk, căruia i se spunea președintele -filosof, fusese elevul
lui Franz Bretano, era prieten cu Edmund Husserl și cu Anton Marty, și era, la rândul lui,
interesat de probleme de lingvistică. Într -o prelegere despre lucr ările Școlii de la Praga,
susținută în 1936 la Copenhaga, Jakobson spunea că „Marca universului cehoslovac este
situarea sa la intersecția mai multor culturi diferite. Praga este într -o poziție geografică
care favorizează schimburile între Austria, Germani a, Ungaria și Elveția, iar istoria politică
și culturală favorizează acest lucru și mai mult. Cehoslovacia e placa turnantă a Europei
centrale”287.
Exact în anul venirii lui Pop la Praga, 1929, Jakobson și Bogatîriov publicau lucrarea
Die Folklore als eine besondere Form des Schaffens (Folclorul ca formă specifică de
creație), în care cei doi își propuneau să scoată în evidență caracteristicile folclorului prin
comparație cu literatura ca fenomen social și artistic, pe de o parte, și cu limbajul, pe de

285 Ibidem: 25.
286 Peter Steiner, The Prague School. Selected writings 1929 -1946, Austin, University of Texas
Press, 1982 : 32.
287 Fontaine, Le cercle linguistique de Prague , Paris, Mame, 1974: 16.

114 altă parte. Apărut inițial în limba germană și publicat în engleză abia în 1966, articolul a
influențat profund dezbaterea despre natura folclorului în Occident, în timp ce în Uniunea
Sovietică s -a păstrat pentru mai multă vreme concepția conform căreia folclor ul se
identifică cu literatura sau este o disciplină conexă a ei. Această lucrare, ca foarte multe
alte scrieri ale membrilor Cercului Lingvistic de la Praga, a stat la baza viziunii despre
folclor a lui Mihai Pop. El citează articolul lui Jakobson și Boga tîriov atât în Folclor
literar românesc , cursul scris împreună cu Pavel Ruxăndoiu în 1976, cât și în alte lucrări.
De altfel, opera lui Pop abundă în referințe la studiile membrilor Cercului. O altă reverență
făcută mentorilor săi praghezi este antologia Ce este literatura? Școala Formală Rusă ,
apărută în 1983, sub îngrijirea lui Mihai Pop, cu o prefață semnată chiar de el.
Întâlnirile Cercului Lingvistic aveau loc într -una din camerele din spate ale localului
Café Louvre, utilizat pentru astfel de ocazii. „Înainte de a intra treceai printr -un nor de fum
stătut și miros de cafea prin încăperile unde se aflau mesele de biliard și rafturile de ziare.
Camera fără ferestre avea o masă de conferințe lungă, vopsită în galben. Adunarea era
dominată de figura tinere ască a lui R. Jakobson și era condusă de mai rezervatul B.
Havranek. […] Cercul a crescut din întâlnirile academice organizate întâi în mediul privat
și informal între Vilém Mathesius și discipolii și colaboratorii săi B. Trnka, N. Trubetzkoy,
B. Havrane k și R. Jakobson”288. În acea perioadă, Café Louvre era frecventată de multe
celebrități de renume mondial. Franz Kafka obișnuia să vină aici cu prietenii săi; localul a
fost vizitat chiar și de Albert Einstein în timpul șederii sale la Praga, între 1911 -1912. Mai
multe asociații și organizații s -au înființat aici. În anul 1925, frații Čapek au fondat Pen
Clubul Ceh în această cafenea celebră.
În lucrările și articolele despre Cercul Lingvistic de la Praga, publicate în limbi de
circulație internațională, nu apar multe detalii de natură anecdotică care să ajute
cercetătorul din prezent să refacă atmosfera de atunci. Articolul „ The Prague linguistic Circle: A
collage”, semnat de Milada Součková, este una din puținele scrieri care recuperează
memoria acelor zil e. Autoarea descrie în detaliu întâlnirile lingviștilor și realizează
portretele coloratelor personaje din acest grup: „Ori de câte ori dau peste o fișă de
bibliotecă care menționează Cercul Lingvistic de la Praga sau face o trimitere la acesta,
sunt uimit ă că acest grup de oameni pe care îi vedeam adunați în jurul unei mese lungi, la
Café Louvre, au devenit renumiți pe plan internațional. Una dintre condițiile climatului

288 Milada Součková, „The Prague linguistic Circle: A collage” în Miroslav Matejka (ed.), Sound,
sign and meaning: Quinquagenary of the Prague Linguistic Circle , Ann Arbour, University of Michigan
Press, 1978: 7.

115 cultural care a favorizat nașterea și dezvoltarea Cercului a fost atmosfera caracteris tică
Primei Republici Cehoslovace, o atmosferă podnĕtna a plodna (stimulantă și rodnică),
după una dintre expresiile favorite a lui Roman Jakobson”289.
Scriitor și istoric al literaturii, Součková era cu doar doi ani mai tânără decât
Jakobson. Ea își aminte ște că: „Numele lui Saussure, Boas și Baudouin de Courtenay erau
mereu prezente, ca și cum ar fi fost portretele strămoșilor atârnate pe pereții încăperii de la
Café Louvre. Cu toate acestea, tonul întâlnirilor nu avea legătură cu trecutul, ci cu
prezentul și viitorul. Ambii lideri ai Cercului și discipolii lor erau încă la începutul carierei
lor, al cărui curs nu era deloc previzibil, în acel moment al istoriei”290.
În acel moment al istoriei, nici Součková nu ar fi avut cum să bănuiască că va
ajunge, ca Ja kobson, să trăiască după război în Statele Unite ale Americii. De altfel chiar
lingvistul rus a fost cel care a ajutat -o să-și construiască o carieră universitară dincolo de
ocean, unde plecase în 1944 ca diplomat, și unde hotărâse să se stabilească după venirea la
putere a comuniștilor în Cehoslovacia. Iată cum îl descria scriitoarea pe Jakobson ca
conducător al cercului. „R. Jakobson era forța care cimenta Cercul. Cunoștea pe toată
lumea și știa cum să -i facă pe toți să fie interesați în activitățile cer cului. […] Jakobson își
luase îndatorirea de a asigura o bună prezență la întruniri. Dacă se aștepta ca vorbitorul sau
subiectul prezentării să fie mai puțin atractiv ca de obicei, Jakobson îi suna pe unii dintre
participanți și le spunea că are ceva imp ortant de discutat cu ei. Și ei veneau chiar dacă
bănuiau că e doar o șmecherie”291.
Spre deosebire de Cercul Lingvistic de la Moscova, cel de la Praga avea o
componență cosmopolită. Întâlnirile erau înțesate de invitați din străinătate care „aduceau
cu ei aerul marii lumi intelectuale”292 și care, în mare parte lingviști și cunoscători de limbi
străine, făceau ca dezbaterea să se transforme într -un adevărat Babilon. „Limba întâlnirilor
era o altă particularitate a Cercului. Rar auzeai pe cineva vorbind ceha f ără accent. Chiar și
cei care abia vorbeau altă limbă decât ceha după o vreme începuseră să aibă un accent
bizar. Invitații din alte țări contribuiau la această confuzie lingvistică. Dacă venea de
exemplu un vorbitor din Danemarca, trebuia să vorbească fra nceză sau germană sau o
limbă slavă pe care, evident, o vorbea cu accent”293.

289 Ibidem: 5.
290 Ibidem.
291 Ibidem.
292 Ibidem.
293 Součková, op. cit.: 7.

116 Pe lângă Jakobson, care era în mod evident un personaj carismatic, o altă figură
aparte a cercului era concetățeanul și prietenul acestuia, Piotr Bogatîriov. „Acesta obișnuia
să vină la întâlniri cu buzunarele pline de prăjituri pe care le împărțea favoriților lui. Le
aducea din regiunea transcarpatică unde făcea cercetări de folclor. Bogatîriov, inițiatorul
etnografiei structurale, semăna mai mult cu un personaj dintr -o piesă a realismului rusesc
decât cu un cercetător”294.
Întâlnirile Cercului se continuau într -o altă cafenea sau o vinărie. După ce i se
mulțumea vorbitorului din acea seară, se anunța unde „vor continua discuțiile”295, aceasta
era formula consacrată. Continuarea car e aparent avea doar o latură de socializare nu era
lipsită de importanță. La aceste întruniri participau poeți, scriitori, ziariști, actori și alți
outsideri care serveau ca media pentru difuzarea ideilor Cercului, devenit parte a vieții
intelectuale și a culturii cehești.
Pentru că una din preocupările majore ale lui Jakobson și ale celorlalți membri era
limbajul literar și poetic, reprezentanții avantgardei literare cehe, ca V. Nezval, K. Teige,
L. Vancura, se numărau și ei printre cei prezenți la dezbat eri. Jakobson știa că într -un
mediu relaxat, prieteniile – chiar și cele intelectuale – se încheagă mai ușor, și pentru că își
dorea și popularizarea activităților Cercului, invita și ziariști care să participe la discuții și
să răspândească ideile din dez baterile la care asistaseră. După spusele lui Jan Muka řovský,
„singura condiție necesară pentru a face parte din Cerc era prezentarea unui raport discutat
în comun. Discuția avea loc, de regulă, la fiecare ședință după toate expozeurile”296. Iar
Součková com pletează că „simpatiile și antipatiile în cadrul Cercului erau o expresie a
politicii sale abstracte sau concrete. Ele dădeau întâlnirilor o vioiciune care rar se întâlnește
în cadrul întrunirilor academice”297.
5.III. Intrarea lui Pop în Cerc
Cum a ajuns Mi hai Pop să fie simpatizat de triumviratul Jakobson, Trubetzkoy,
Bogatîriov, nu se știe exact. În Fondul Mihai Pop s -a păstrat un singur document din
epocă, o carte de vizită a lui Jakobson, având pe spate, scrisă de mână, adresa lui
Bogatîriov. În mod evid ent, documentul nu este datat, dar datorită adresei lui poate fi
plasat în timp după anul 1933, când acesta preda la Universitatea Masaryk din Brno298. Însă

294 Ibidem: 10.
295 Ibidem.
296 Roman Jakobson, „ Entretien avec Jan Mukařovský” , Change, nr. 3, trimestrul 3, 1969: 6.
297 Součková, op. cit.: 8.
298 Vezi anexa, document 5.1.

117 Pop îi cunoștea pe cei trei ruși încă din anul venirii sale la Praga. Deși de -a lungul vieții a
pomenit în nenumărate rânduri relația strânsă pe care a avut -o cu fiecare dintre cei trei, Pop
n-a evocat niciodată felul cum i -a cunoscut pe aceștia și nici nu a dat prea multe amănunte
despre cât de apropiat a fost de ei. Cel mai probabil, biletul de intrare în acest cerc l -a
constituit chiar interesul pentru slavistică și originea lui maramureșeană, mai exact faptul
că venea din Transcarpatia, zonă unde Bogatîriov făcea deja cercetări. De altfel, chiar în
anul în care Pop a ajuns la Praga, Bogatîriov își publ ica lucrarea Actes magiques. Rites et
Croyances en Russie subcarpathique . Într-un interviu acordat la împlinirea vârstei de 90 de
ani, Mihai Pop povestește că l -a adus pe folcloristul rus să facă cercetări împreună în
locurile sale de baștină și că l -a pus pe acesta în legătură cu muzicologul Constantin
Brăiloiu. Cei doi au și făcut ulterior o cercetare comună în Rusia Subcarpatică.
Primul Congres Internațional de Slavistică a avut loc între 6 și 13 Octombrie 1929 la
Praga și s -a desfășurat în aula princip ală a Facultății de Litere a Universității Caroline. Așa
cum arată o fotografie, Pop s -a aflat printre participanții la Congres, chiar dacă doar pe
post de observator, în ultimele rânduri ale aulei299. În cadrul Congresului de la Praga a fost
prezentat manif estul Cercului. Pe 6 aprilie 1929, cu câteva luni înainte de Congres,
Jakobson îi scria lui Trubetzkoy: „La un moment dat mi -am dat seama că în partea lui cea
mai activă – aceea de parlament în care ne dăm cu părerea, de tribună pentru discuții libere
– Cercul a devenit anacronic și că ar trebui reformat ca un grup de cercetători apropiați,
uniți de o ideologie științifică comună. […] Acest proces s -a realizat acum. […] Cercul a
elaborat o listă de chestiuni de principiu la care participanții la Congre s vor trebui să
reacționeze. Cercul pregătește teze referitoare la toate aceste probleme și s -a gândit să
invite lingvistul rus cel mai apropiat de ideile cercului să redacteze aceste teze”300. Acest
lingvist sensibil la ideile Cercului era – evident – chiar Trubetzkoy. Tezele nu au fost
primite cu entuziasm de toți participanții la Congres, dar asta nu i -a descurajat pe cei care
formau nucleul de bază al Cercului, conștienți de faptul că provoacă o revoluție în gândirea
lingvistică. Tot în 1929, s -a început publicarea în limbile franceză, engleză și germană în
seria Travaux du Cercle linguistique de Prague a lucrărilor prezentate în cadrul întrunirilor
Cercului, iar șase ani mai târziu a apărut și revista Slovo a Slovosnost în limba cehă,
publicată de Melantrich, cea mai prestigioasă editură pragheză din acea perioadă. Anul
1929 a mai rămas în istorie și pentru faptul că atunci a fost folosit pentru prima oară de
către un lingvist termenul de structuralism. Jakobson vedea st ructuralismul ca desemnând

299 Vezi anexa , imaginea 5.3 .
300 Peter Steiner, op. cit.: 2.

118 „ideea conducătoare a științelor actuale în manifestările ei cele mai diverse”301. În viziunea
acestuia „orice ansamblu de fenomene examinat de știința contemporană este tratat nu ca o
aglomerare mecanică, ci ca un ansamblu structu ral”302.
Care era, așadar, schimbarea de paradigmă pe care o propuneau reprezentanții
Cercului de la Praga? Cercetătoarea Adriana Stan, autoare a unei istorii comparative a
structuralismului în România, face o sinteză a inovațiilor teoretice care se nasc în contextul
fertil din capitala cehoslovacă. Ea subliniază faptul că, înainte de a ajunge la Paris,
structuralismul s -a născut la Moscova, Sankt -Petersburg și Praga: „Lingviștii, etnologii,
esteticienii și criticii reuniți la Praga resping, la rândul lor, an aliza cauzalistă a limbii și
artei, dar, spre deosebire de alți contemporani (ruși, polonezi, anglo -americani), ei nu se
opresc la stadiul imediat următor de analiză intrinsecă, formalistă. Dimpotrivă, ei încearcă
să relanseze chestiunea a ceea ce am numi azi «pragmatică» depășind determinismul,
abordând producția și receptarea (limbajului și a semnelor estetice) în termenii relațiilor
structurale. În viziunea praghezilor, sistemele lingvistice și sistemele estetice au
autonomie, dar se află în continuă miș care și schimb, prin intermediul «normelor»
variabile istoric, cu sistemele socio -culturale”303.
5.IV. Viața de bursier
Traseul academic al lui Mihai Pop între martie 1929, când sosește pentru prima dată
la Praga, și vara lui 1935, când se întoarce la București, unde devine asistentul lui Dumitru
Caracostea, nu este ușor de urmărit. Am reconstituit acest periplu academic cu două
obiective în minte: să arăt ce preocupări intelectuale avea Pop și care era condiția
bursierului român în străinătate. M -am folosit de scrisori din acea perioadă și de alte
documente păstrate în arhiva personală. Reflectați în aceste documente, anii lui Pop la
studii în străinătate par mai degrabă o căutare a direcției decât o strategie de construire a
carierei. La prima vedere, Mihai Pop pare a fi un vânător de burse, un vagabond
intelectual, care nu -și găsește locul și trăiește la limita subzistențe i. Uitându -ne la
instabilitatea politică pe plan local și internațional, devine însă evident că această aparentă
rătăcire se datorează contextului general, dar și felului în care statul român gestiona aceste
burse. Studenții se aflau într -o continuă stare de nesiguranță, neștiind dacă vor continua să
fie finanțați de stat și, uneori, așteptându -și bursele câte 3 luni. Așa cum voi arăta mai pe

301 Leonard Jackson, The Poverty of Structuralism: Literature and Structuralist Theory, New Yourk,
Routledge, 2014 : 58.
302 Ibidem.
303 Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România ,
București, Editura MLR, 2017: 26.

119 larg în capitolul Neamul sociologilor , tinerii români din perioada interbelică erau nevoiți să
se orienteze în funcț ie de oportunitățile care apăreau, nu în funcție de interesele lor de
dezvoltare academică sau profesională.
Notițele la cursul de Filologie slavă, susținut în data de 28 aprilie 1929 de profesorul
Miloš Weingart304, păstrate în arhiva personală a lui Pop, ne arată că acesta s -a înscris la
doctorat la Facultatea de Filosofie imediat după sosirea în capitala Cehoslovaciei. Plecarea
la Praga, deși îndelung plănuită, a fost destul de neașteptată. „Mie mi s’a părut o glumă și
nici nu mă gândeam că tu pleci «cu adevărat», doar de câte ori (cine le mai ține minte!) nu
mai plecaseși tu la Praga! ”305, îi scria pe 4 aprilie 1929 fostul său coleg de facultate, Traian
Ionescu Nișcov. Și fratele lui Mihai, Nicoară, fusese luat prin surprindere de plecare, care
se petrecuse înainte ca aspectele financiare legate de bursă să se fi aranjat. Acesta îi scria
pe 23 martie 1929: „Dragă Mihai, Așteptam cu nerăbdare scrisoarea ta deoarece nici nu
știam daca ai plecat sau ești tot acasă, și nu știam unde să -ți comunic rezultatul c u
schimbu’? [..] Ai obținut schimbu’ de 200 franci elvețieni lunar, ceea ce ar veni aproape
6500 lei, însă numai de la data prezentării tale la Praga. Trebue deci să trimiță Legația o
adresa prin care să specifice când ai sosit la Praga. Mi -a cerut și adre sa ta că să știe să
avizeze când îți trimit schimbu’, dar neștiind altă adresă le -am spus să trimiță la legație.
Azi mai vreau să merg pe la Minister că să văd daca s’a trimis sau nu!“306 Bursa aprobată
nu va ajunge la tânărul student decât o lună mai târziu . Va fi apoi tăiată în luna noiembrie a
aceluiași an și reluată pentru a fi suspendată din nou în 1930. Este un întreg periplu al
bursei, pentru care Nicoară face nenumărate vizite la Minister și îi solicită unchiului Ilie
Lazăr să facă diverse intervenții ca să rezolve problemele. De multe ori, deși strâmtorați și
ei, părinții îi trimit lui Mihai bani de acasă.
Deși nu primește bursă decât în primii ani, Pop rămâne doctorand al Universității
Carol până în timpul războiului, când reușește să își transfere dosarul și să își susțină, în
sfârșit, doctoratul la Universitatea din Bratislava. Care este însă traseul lui în toți acești
ani? Reconstituirea lui a fost un adevărat exercițiu de detectivistică, în care am coroborat
informații din scrisorile primite de la membrii familiei sale, din corespondența cu Traian

304 Vezi anexă, document 5.2.
305 Scrisoarea face parte din arhiva familiei. Fiind vorba de o corespondență privată, am ales să nu
public în anexă corespondența cu Traian Ionescu Nișcov, ci doar să folosesc în lucrare fragmentele relevante.
Argumentul este val abil pentru toate fragmentele care urmează din corespondența Traian Ionescu Nișcov –
Mihai Pop.
306 Scrisoarea face parte din arhiva familiei. Fiind vorba de o corespondență privată, am ales să nu
public în anexă corespondența cu familia, ci doar să folosesc în lucrare fragmentele relevante. Argumentul
este valabil pentru toate fragmentele care urmează din corespondența lui Mihai Pop cu membrii familiei sale.

120 Ionescu Nișcov, care între 1931 și 1937 a locuit și el la Praga, și din alte documente și
scrisori din arhiva personală. Corespondența cu Traian Ionescu Nișcov, care începe în
1929, odată cu plecarea lu i Pop la Praga, cuprinde 77 de scrisori și durează până în
octombrie 1940, un pic înainte de mutarea acestuia la Bratislava ca secretar de presă al
Legației României în Slovacia. Deși doar două dintre scrisori sunt semnate de Pop, restul
fiind scrise de pr ietenul său, epistolele sunt o reflectare destul de fidelă a precupărilor și a
preumblărilor intelectuale ale tânărului maramureșean. Pe alocuri, Traian se erijează într -o
voce a conștiinței bunului său prieten, certându -l când acesta pare că -și pierde dir ecția și
somându-l să se prezinte la examene în Praga pentru a -și putea susține doctoratul.
În primii doi ani de studii în străinătate, Pop are o existență relativ așezată în care pe
parcursul anului universitar stă doar la Praga. Printre profesorii cu ca re studiază se numără
Otokar Fischner – poet, istoric literar, dramaturg, care a tradus în limba cehă Shakespeare,
Villon și o mare parte din opera lui Goethe – și Jan Mukarovsky, teoretician literar,
lingvistic și estetician, membru al Cercului Lingvistic . Prin intermediul Cercului, tânărul
Pop cunoaște foarte mulți intelectuali cehi, inclusiv pe poetul suprarealist Vítězslav
Nezval. Însă, dincolo de activitatea intelectuală, viața este grea.
Așa cum reiese din corespondență, tânărul Pop are perioade de di sperare în care se
gândește să renunțe la studii, în principal din cauza sărăciei în care trebuie să trăiască și a
instabilității datorate întârzierii burselor. Într -una dintre scrisorile expediate prietenilor săi,
Traian Ionescu Nișcov, Manoil Adoff și Io n Didilescu, în primele luni petrecute la Praga,
acesta le mărturisește că a rămas aproape fără nici un ban. „25 ale lunii și eu mai am vreo
10 Kcs (coroane cehești) în buzunar. Bursa sosește pe la 5 iulie, deci trai ca -n rai. Vine
cam 90 haleri pe zi. Și să mai spui că -i prost să fii bursier. Despre împrumut nici vorbă.
Aici toată lumea trăiește cu buget echilibrat. Alt sistem economic, mai prost ca al nostru,
bazat pe eternele și din năcaz scoțătoarele împrumuturi”307. De altfel, banii, sau mai bine
zis lipsa lor, sunt unul dintre subiectele principale ale corespondenței lui Mihai cu părinții
și frații săi și cu Ionescu Nișcov. Bursele sunt mereu în întârziere și transferurile de bani
din țară în străinătate sunt complicate. Cea mai drastică perioadă pare a fi decembrie 1930,
când Mihai primește o scrisoare pe un ton extrem de îngrijorat de la mama lui: „Dragă
Mihai! Sirele tale ne -au foarte suparat, văzând în ce stare grea ești; pentru ace[e]a facem
tot posibilu[l] ca sa vii la rând și să -ți aranjezi deocamd ată treburile. La tot cazul vină
acasă, ca nu vom avea liniște până nu te vedem. Îmi închipuiesc cum ai slabit iar, fiind în

307 Scrisoarea este datată 25 iunie 1930 și face parte din arhiva familiei.

121 mizerie așa mare. Cât se poate de îngrabă veniți tustrei. Dacă nu viniți numai înainte de
Crăciun, barăm să -și trimit ceva pachet s ă aveți pe câteva zile”308. Invitația de a veni la
Apșa se adresează și lui Ionescu -Nișcov și Virgil Arbore, bursieri și ei la Praga, pe care
Iulia Pop îi vede ca pe „frați de suferință” ai fiului său.
Mihai își petrece verile în țară ca participant la camp aniile monografice ale lui Gusti.
În campania de la Cornova din vara anului 1931 se întâmplă, însă, un lucru care îl face să
renunțe la întoarcerea în Praga. Tânărul Pop se îndrăgostește de Elisabeta (Zizi) Constante,
sora Lenei, și relația este suficient de serioasă încât să se pună problema căsătoriei. „Dragă
Dodie”, îi scrie el surorii lui de la Cornova, în 15 august 1931, „dacă n -ai scris nu mai scrie
la Praga. S -a schimbat boierul, nu -i tot ăla vechi. Ai un frate de o zăpăceală formidabilă.
Iar a luat-o razna. A fost Rafira. Nu mai ieste. Spune mamei că mi -a prevestit foarte bine.
Am revenit la sentimente patriotice. Tu o cunoști pe Zizi și o vei cunoaște și mai bine când
vei veni la București. Nu mai e nevoie să -ți scriu nimic. Îți scriu aceste 2 rându ri numai
pentru părinți ca să știe și ei pe ce lume trăim. Probabil că atunci când va veni unchiul să
ne logodim, asta înseamnă Octombrie. De data aceasta, lucrul e serios de tot și te vei
convinge și tu ce serios ieste dacă îți voi spune că e vorba de dra goste nu glumă. Tu știi
Dragoste cu D mare. De altfel această Zizi mică ieste o fată foarte supărăcioasă și nu am
simț de proprietate foarte dezvoltat. A pus stăpânire pe mine și voi lichida oficial chestia
cu Praga pentru care Traian a primit misiune spec ială. Tu nu te preocupa. Rolul tău e să
negociezi pe lângă cei de acasă. Cred că nu -ți va fi dificil deloc. Cred că cu toată zăpăceala
ta ai înțeles bine despre ce e vorba și că oi fi și mai lămurită și nu cumva să te sperii având
în vedere că totul porne ște de la monografie. Îți scriu ca o chestie pur lingvistică că
Zizi/Zicu nu e o prescurtare sau o poreclă pentru Ștefania de care tu te temeai atâta.
Înseamnă Zizi Constante și tu o cunoști și nu e nevoie să te lămuresc. […] Cu dragoste,
Mihai”309.
În lunile imediat următoare, Pop primește o serie de scrisori de la Nișcov, care, abia
sosit la Praga, este delegat să -i rezolve problemele. Prima scrisoare este din data de 29
octombrie 1931: „Am fost la Papoušek310 de mai multe ori, la Ministru, gândește -te
hăbăucule – că acest om încă m’a servit. A avut însă cuvinte tari pentru tine și m’a rugat

308 Scrisoarea face parte din arhiva familiei.
309 Ibidem.
310 Jaroslav Papoušek era un istoric cehoslovac, fost secretar al lui T. G. Masaryk în Primul Război
Mondial, care lucra la Ministerul de Externe, ocupându -se de relația cu bursierii străini. Soția lui Nadežda
Mel'nikova -Papouškov a era rusoaică, istorică a culturii, pasionată de folclor și de literatură rusă. Soții
Papoušek erau apropiați ai lui Jakobson și, probabil, membrii ai Cercului Lingvistic de la Praga.

122 să-ți spun ca nu mai poți veni în Praga. În 24 ore te reexpediază înapoi. Zicea el, eu știu!
Am zis și eu ca el, ce să -i fac? Săracul Papoušek tot așa de bun est e la suflet și vorbea
despre cazul tău cu multă amărăciune și mai nu găsea cuvinte să se exprime!”311.
Din motive care nu sunt revelate în corespondență, căsătoria cu Zizi Constante nu a
avut loc, însă cei doi rămân împreună vreme de cel puțin doi ani. Un a lt lucru neclar este
motivul pentru care Pop se desprinde totuși de logodnica sa și se reîntoarce la Praga, ca
apoi să plece la Bratislava, unde se află între decembrie 1931 și martie 1932. Din scrisorile
lui Nișcov se înțelege că tânărul maramureșean trec ea printr-o criză existențială destul de
serioasă, pe care credea că doar Bucureștiul i -ar putea-o alina. Însă, prietenul său cel mai
bun îi reamintește: „noi avem burse și trăim bine în vremuri când alții (îi știi pe ăștia toți)
spun: nu-i timpul să capeț i o bursă acum – ș[i așa] m[ai] d[eparte]. În noi e totul. Forța
noastră – mă gândesc la cea intelectuală – poate oricând să împingă, la nevoie, sau frângă
coarda sclerozată a unei stări de intelectualism convențional. Atunci ce te cheamă: o
femeie, o fle ică, un vin sau un taraf cu lăutari? Să fim serioși, Mihai! Astea le găsești
pretutindeni în Europa, numai bani sa ai. Vrei numai decât să mănânci o fleică la «Oituz»
și nu în altă parte? Dar asta e completă burghezie și un fel de «tabiet» bătrânesc. Ah! M ă
îngrozesc aceste lucruri și sper că ele să nu te cheme prea mult. Mă îngrozesc și mă
dezgustă. Ți -o spun neted”312. Traian îl sfătuiește să se ducă la Apșa să se regăsească și
deplânge pierderea acelui Mihai „care se pasiona pentru teoriile Europei viitoar e, pentru
nimicurile lingvistice, pentru formele de istorie literară, pentru tot ce se creează în Europa
si’n țara de dincolo de Nistru, pentru lumina inteligenței noastre, pentru avântul și
entuziasmul nostru”313. Cei doi tineri au la vremea respectivă 24 d e ani. Patetismul
corespondenței lor este în ton cu avântul general al tinerimii din epocă, așa cum voi arăta
în capitolul următor.
Starea lui de rătăcire și vagabondaj se regăsește și în scrisorile pe care i le trimite în
această perioadă lui Anton Golop enția. „Din Praga, de unde azi o șterg cum am șters -o nu
demult de la București, multă sănătate și bucurie”314, îi transmite Pop lui Golopenția în 17
decembrie 1931, printr -o carte poștală ilustrată cu Malá Strana. Două săptămâni mai târziu
„același rătăcit și captiv membru”315 al echipei – de data aceasta captiv în mrejele slovăcești

311 Scrisoarea face parte din arhiva familiei.
312 Ibidem.
313 Ibidem.
314 Anton Golopenția, Rapsodia epistolară, volumul IV , București, Editura Enciclopedică, 2014 :
253.
315 Ibidem.

123 – își anunță prietenul și colaboratorul că, vagabond fiind pe lume, toată corespondența,
până la o eventuală stabilizare, trebuie să i se adreseze domnului Traian Ionescu, Praha
XIX, Bachmacska 18/II316. Din scrisori reiese că în această perioadă tot Nișcov este cel
care îl susține financiar pe Pop, care nu pare a avea vreo sursă de venit sau vreun scop în
viață. Următoarea scrisoare îi este trimisă lui Golopenția în martie 1932 de la Bonn, unde
Pop primise deja o altă bursă pentru a studia teoria literaturii cu profesorul Oskar Waltzel.
În post scriptumul scrisorii din Bonn, Mihai își cere scuze pentru calitatea hârtiei găsită în
cafeneaua nemțească, pe care o numește „instituție mi zeră”317, făcând precizarea că regretă
cafenelele de la Praga și Bratislava.
Plecarea lui Pop de la Praga este regretată de comunitatea științifică din capitala
Cehoslovaciei. Un exemplu în acest sens este o scrisoare primită la 28 mai 1932 de la
lingvistul rus Valentin Kiparsky, stabilit în Finlanda: „Dragă prietene, Sunt la Praga de
aproximativ 6 săptămâni și mi -a părut rău să nu te găsesc aici. […] Se spune că ai
abandonat lingvistica pentru literatura comparată. E trist, pentru că eu nu înțeleg mare
lucru din literatură și nu aș putea să te provoc. Dar vei reveni în sânul lingvisticii care te
face fericit, sunt sigur. Am publicat o lucrare despre neologisme, pe care probabil o știi
deja și pregătesc alta. Din păcate nu sunt la fel de prolific ca prieten ul nostru Novák, care a
publicat deja cinci sau șase lucrări. Și se pregătește și de altele pentru că are mereu capul
plin de idei”318. Pe aceeași foaie pe care Kiparsky îi scrisese în limba franceză este și o
scrisoare în limba cehă de la Ľudovít Novák . Acesta, lingvist de origine slovacă, îl invită
pe Pop să îi trimită studii pentru a le publica în revista de care se ocupa. Aceste două
scrisori arată cât de pasionați erau cercetătorii adunați în jurul Cercului de lingvistică și
mai ales, cât de fertile erau relațiile intelectuale create în acest mediu.
Într-o altă scrisoare expediată lui Golopenția pe 19 ianuarie 1933, revenit în capitala
Cehoslovaciei, Pop intră și în amănunte legate de viața intelectuală pragheză, spunându -i
acestuia că tocmai a fost la o conferință a filosofului german Ernst Cassirer despre filosofia
limbii și că se duce la cursurile de literatură germană ținute de vestitul profesor austriac
Cysarz Herbert. Apoi, îi spune că a pierdut bursa la Praga din cauza „unor chestiuni
femeiești (.. .) și din cauza unor intrigi de altfel”319. Chestiunile femeiești sunt, cel mai
probabil, relația cu Zizi. Intrigile sunt puse de Pop pe seama ministrului Victor Iamandi. Îl
roagă pe Golopenția să încerce să oprească scrisoarea ministrului, pe care o conside ră „cea

316 Ibidem.
317 Ibidem: 255.
318 Vezi anexa, document 5.3.
319 Golopenția, op. cit.: 258.

124 mai formidabilă lucrătură”320 la adresa lui, și să încerce să îi aranjeze venirea mai rapidă la
Varșovia, unde primise deja o altă bursă. Trebuie precizat că pe atunci, Anton Golopenția
era șeful de cabinet al lui Dimitrie Gusti, ministru al Instrucț iunii Publice în perioada
respectivă. De altfel, Pop nu este singurul tânăr ajutat de sociolog în vremea ministeriatului
său. Pop îl mai roagă pe prietenul său ca bursa sa de la Praga să -i fie acordată lui Traian
Ionescu-Nișcov, care făcuse mai demult cere re în acest sens. Se pare că pentru Pop,
înlesnirea bursei pentru Ionescu -Nișcov era o chestiune de onoare pentru că revine cu
această rugăminte la Golopenția într -o scrisoare din vara aceluiași an. Această scrisoare,
datată iulie 1933, este ultima trimisă lui Golopenția din Praga. Aventura pragheză a lui Pop
nu s-a oprit, însă, aici.
După vara anului 1933, petrecută la Făgăraș cu gustiștii, Mihai Pop se mută la
Varșovia, unde își continuă studiile de folclor comparat, slavistică și teoria literaturii cu
profesorul Iulius Kleiner. Mare parte din timp și -o dedică studiului pentru doctorat. Un
eveniment important este participarea la cel de -Al II-lea Congres Internațional al
Slaviștilor, împreună cu prietenul său, Ionescu -Nișcov, care vine de la Praga cu acea stă
ocazie. Corespondența ne arată că Nișcov a și intenționat să prezinte în cadrul Congresului
o lucrare cu tema „Contribuții la începuturile slavisticii în România sau Legăturile dintre
A.T Hașdeu și V. A. Macedonski ”. În octombrie 1934, Pop se mută la Cracovia, unde își
ia un profesor particular care îl învață rusa de 3 ori pe săptămână, și devine foarte activ în
Societatea de Prietenie Româno -Polonă. Cu această ocazie, intră în strânsă legătură cu
Aron Cotruș321, care era atașat cultural la Legația Român iei din Polonia. Acesta îi trimite
lui Mihai Pop materiale de propagandă, o fotografie cu Regele Carol și mai multe volume
de versuri ale lui Eminescu. Din Polonia, tânărul Mihai face naveta la Praga, unde lucrează
de zor la terminarea tezei.
În fondul Mi hai Pop din Arhiva de Imagine a MȚR se găsesc peste 150 de fișe de
împrumut de la bibliotecile frecventate de Pop între 1929 și 1934, care arată în detaliu
preocupările lui intelectuale. Majoritatea cărților și publicațiilor consultate de Pop sunt –
așa cum era și normal – din sfera lingvisticii pure, respectiv a slavisticii, având în vedere
că acesta era domeniul în care își susținea doctoratul. Excepție fac câteva lucrări de
filosofie, (ex. Edmund Husserl , Logische Untersuchungen) , de teorie literară (ex. Roman
Ingarden, Das literarische Kunstwerk ), de stilistică (ex. Charles Bally , Traité de stylistique
française) și câteva lucrări de psihologie.

320 Ibidem.
321 Vezi anexa, document 5.4.

125 Fișele arată că împrumuta și cărți de autori români – la care ar fi avut foarte lesne
acces în bibliotecile din țară, ca de exemplu Ovid Densușianu, Bogdan Petriceicu Hașdeu,
Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, Constantin Giurescu – însă majoritatea lecturilo r sale erau
în limba germană sau în limbi slave (cehă, poloneză și câteva în rusă). O altă limbă pe care
Mihai Pop o stăpânea era franceza. Peste 30 de fișe sunt cu publicații în această limbă. În
fișele păstrate, nu apare nici o lucrare semnată de Roman J akobson, Piotr Bogatîriov și
Nikolai Trubetzkoy, însă nu putem ști dacă, fiind în relație cu aceștia, nu avea acees direct
la cărțile lor. Singura publicație legată de Cercul lingvistic pe care Pop a consultat -o cu
siguranță, după cum apare în fișe, e Travaux du cercle linguistique de Prague322.
Teza cu tema Cuvintele compuse de origine veche slavă în vechea limbă română a
fost finalizată în anul 1934. Printr -o vedere expediată la Cracovia în data de 21 ianuarie
1935, Traian îl anunță pe prietenul său că i -a predat teza și că îl așteaptă să vină să susțină
un ultim examen la filosofie în 25 februarie. Notițele cu subiectele pentru acest examen se
găsesc și ele în fondul Mihai Pop323, asemenea tezei, care încă nu a fost publicată. Lucrarea
este scrisă în limba ce hă, însă are un rezumat în limba română care arată că problema
cuvintelor compuse este abordată din perspectiva istoriei limbii și stilisticii: „Compunerea
ca mod de formare, spune autorul, nu este numai un fenomen gramatical, ci și unul stilistic.
Cuvântul compus se realizează prin efortul individului vorbitor, în cazul limbii literare a
scriitorului de a exprima o noțiune nouă, cu mijloacele arsenalului limbii. În relațiile
interlingvistice, cuvintele compuse sau traduse – calchiate – sunt instrumente de vehiculare
a bunurilor culturale transmise de la un popor la altul. În vechea limbă românească,
preluarea cuvintelor compuse din vechea slavă bisericească și mai cu seamă traducerea lor
arată strădania primilor scriitori de limbă românească de a crea o lim bă literară, o limbă în
care să se poată exprima fapte de cultură cu noțiuni noi”324.
Pop vrea să arate rolul cuvintelor compuse, de origine slavă veche, atât în formarea
limbii române, cât și în dezvoltarea ei ulterioară. „Concepută pe acest plan larg, luc rarea
arată rolul fiecărei categorii de cuvinte compuse, a fiecărui cuvânt chiar în cultura veche
bisericească”325. Nu am putut face o analiză care să arate în ce măsură această lucrare a fost
influențată de teoriile elaborate în cadrul Cercului, însă subiec tul și cuprinsul lucrării ne
arată că avem de a face mai degrabă cu o abordare care rămâne în tiparele lingvisticii
clasice, deși tratează și chestiuni legate de stilistică. Printre autorii citați se numără Vilém

322 Vezi anexa, document 5.5.
323 Vezi anexa, document 5.6.
324 Vezi anexă, document 5.7.
325 Ibidem.

126 Mathesius, inițiatorul Cercului Lingvistic, și Miloš Weingart, profesorul său coordonator.
De asemenea, sunt citate și din Travaux du cercle linguistique de Prague .
Pe 2 februarie 1935, Weingart îi scrie326 studentului său că teza încă nu a ajuns la el.
Îl anunță, în schimb, că profesorul Mototolesc u de la Catedra de Slavistică de la Cluj
scoate la concurs un post și îl caută, pentru că ar vrea să îi propună postul. În arhivă nu se
găsește nici un document care să ne spună dacă Pop a dat curs invitației profesorului
Mototolescu327. Se știe doar că tână rul doctorand a încercat să obțină un post la Catedra de
Slavistică de la București, însă a fost refuzat de fostul său profesor, Petru Cancel. În cele
din urmă a avut, însă, șansa pe care nu mulți dintre colegii săi de generație au avut -o, de a
se angaja l a Universitate ca asistent al lui Dumitru Caracostea, la Catedra de Limba
Română Modernă și Folclor.
În mai 1935, Traian îi scrie din nou lui Mihai, întrebându -l când are de gând să
revină la Praga ca să -și susțină teza. De asemenea, îi spune că l -a văzut în câteva ziare din
Maramureș la deschiderea unui cămin cultural, unde se dusese cu unchiul său, Ilie Lazăr.
Probabil din cauza implicării în politica țărănistă, lui Pop i s -a confiscat pașaportul și nu a
mai putut pleca din țară. Acesta este motivul pen tru care și -a susținut doctoratul mult mai
târziu – în anul 1942, pe vremea când era atașat cultural la Legația Română din Slovacia.
Acest lucru se întâmpla în plin război, după ce activitatea Universității Carol fusese
suspendată. Funcția sa de diplomat l -a ajutat să își transfere documentele la Academia
Istropolitana din Bratislava, unde și -a susținut doctoratul cu profesorul Jan Stanislav,
specialist în slavonă. În arhiva familiei se găsesc câteva imagini de la festivitatea de
acordare a atât de mult așt eptatului titlu de doctor328. La Bratislava i -a regăsit pe „studenții
școlii lingvistice structurale de la Praga. Slovaci care au studiat la Praga. Cel care a
publicat prima traducere de formalism rus, era profesor la Bratislava. Coleg cu mine, a
publicat în timpul lui Tiso, în timpul lui Hitler a publicat volumul despre formaliști. Acolo
chestiile astea nu contau. Era și un profesor rus, ginerele lui Trubetzkoy, cu care am fost
foarte bun prieten. Ginerele prințului Trubetzkoy, marele lingvist. […] Dacă stau să
rememorez, am avut cele mai multe contacte internaționale științifice în domeniul meu”329.
Printre slovacii care studiaseră la Praga și pe care Mihai i -a reîntâlnit la Bratislava, se
număra și Ľudovít Novák, care ajunsese să aibă o poziție destul de bună în cadrul
Institutului Lingvistic al Academiei Slovace de Științe și Arte.

326 Vezi anexă, document 5.8.
327 Vezi anexă, document 5.9.
328 Vezi anexa foto.
329 Rostás, op. cit.: 332.

127 5.V. Utopia central europeană se destramă
Interesul lui Pop față de cultura și politica cehoslovacă, dezvoltat în perioada
studiilor, reiese din multe articole din perioada 1937 -1940, semnate cu pseudonimul Petre
Buga. Cele două articole scrise în septembrie 1937, la moartea lui Masaryk330, arată cât de
mare era atașamentul lui față de acest filosof și om de stat. „A murit liberatorul poporului
cehoslovac, întemeietorul Republicii Ce hoslovace. A murit omul care a tăiat în destinele
neamului său drum nou. Omul care și -a închinat viața adevărului, omul care a luptat pentru
dreptate, omul ale cărui învățături au devenit crez, nu numai pentru nația sa, ci pentru
omenirea întreagă. Țara pe care a creat -o el este mărturia vie și eternă a marilor lui fapte, a
credinței lui și a luptei lui fără preget. T. G. Masaryk a crezut în adevăr și a luptat pentru
dreptate. Adevărul a fost imperativul categoric al vieții lui. Adevărul cucerit din adâncur ile
realităților și din tainițele sufletului. A crezut în biruința adevărului și de aceea a luptat
pentru înfăptuirea dreptății” 331.
O analiză atentă a acestui fragment ne arată că pentru tânărul român, cetățean
cehoslovac pentru o scurtă perioadă din viața sa, Masaryk era un model de probitate
morală și un lider de a cărui filosofie se impregnase. Afirmând că învățăturile președintelui
Masaryk au devenit un crez nu doar pentru nația sa, ci pentru omenirea întreagă, Pop de
fapt arată că deveniseră un crez pe ntru el însuși. Mihai Pop îl vede pe Masaryk ca pe un
profesor al nației sale, ca pe un educator răzvrătit care „a revoluționat spiritul cehoslovac”
332.
În vara lui 1938, Pop a plecat la Praga pe post de corespondent al ziarului Lumea
Românească, pentru a documenta tensiunile dintre Cehoslovacia și Germania nazistă.
Gândul lui ascuns era să încerce să își susțină și doctoratul, început în urmă cu aproape
zece ani. Acest lucru, însă, nu s -a întâmplat. În arhiva personală a lui Pop s -a păstrat o
scrisoare pe c are Zaharia Stancu i -o expediază acestuia la Praga în 8 august 1938,
reproșându -i că nu trimite materialele promise la plecarea din țară. Tonul lui Stancu este
foarte dur: „Dragă Mihai Pop, Sunt nedumerit. Ai plecat la Praga pentru un scop bine
definit. Îl cunoști. Ți -ai luat obligații față de mine și față de cel care ți -a înlesnit drumul.
După patru săptămâni nici o veste, mie. Nici o veste omului care și -a pus atâta nădejde în
tine. Ai trimis câteva reportagii. Apoi, nimic. D -na Tanți Marinescu, care a ve nit aseară

330 Vezi anexă, document 5.10.
331 Mihai Pop apud. Zoltán Rostás (ed.), Mihai Pop. Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii
1937-1940. București, Editura Paideia, 2010: 71.
332 Ibidem: 75.

128 aici, îmi spune o veste uluitoare. «Mihai Pop e supărat pe Dta. că nu -i scrii». Dragă Mihai
Pop, știi în ce cazan fierb. N -am vreme să -ți scriu. Știi că nu te -am rugat să mergi la Praga
pentru a face amândoi schimb de corespondență și mărci poșt ale. Trebuia să -mi scrii ce ai
făcut. Trebuia să -mi trimiți reportaje și știri inedite din Cehoslovacia. Ce a putut să te
schimbe? Fac o constatare: am rămas un naiv, un idiot care crede încă în oameni. Dacă
poți, scoate -mă din această adâncă deznădejde. Z Stancu”333.
Scrisoarea lui Stancu pare că a avut efectul scontat. Câteva zile mai târziu, Mihai Pop
a început să trimită articole. Corespondența lui de la Praga cuprinde 11 articole publicate în
Lumea Românească între 27 august și 27 octombrie, care urmăres c pas cu pas desfășurarea
crizei. Acestea fuseseră prefațate de două articole publicate în 24, respectiv 26 iulie,
intitulate: „ Cum ar vrea d. Henlein să modifice constituția Republicii Cehoslovace” și
„Cehoslovacia gata să accepte propunerile Germaniei pe ntru un tratat de pace de
neagresiune” . Articolele care relatează de la fața locului evenimente premergătoare
ocupării Cehoslovaciei de către Germania nazistă sunt revelatoare pentru relația pasională
pe care tânărul ziarist a avut -o cu Cehoslovacia. Aceas tă experiență, care anunța începutul
celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost pentru Pop una profund șocantă.
„Eu am crezut foarte tare” – îi povestea lui Rostás – „că lumea merge spre progres și
că civilizația și cultura sunt niște lucruri foarte importa nte, până când s -a cedat, după
München, regiunea Sudetă. Și când am văzut în gara de la Praga primii refugiați care
veneau din Sudeți, cu copii, cu bagaje, cu nu știu ce, atunci toată chestia s -a întors pe dos,
știi? Atunci a început degringolada, că pe ur mă… asta se întâmpla în ’38, pe urmă, în ’39
au venit polonezii peste noi, și atuncea era toată chestia gata”334.
De altfel, într -unul dintre articolele publicate în Lumea Românească, Pop vorbește
despre chestiunea emigranților și în special a emigranților politici, anticipând lucrurile care
aveau să urmeze: „Dar dincolo de această emigrație nouă – rezultat al dictatului de la
München – în Cehoslovacia trăiesc emigranți politici din to ate țările. Toți cei care în urma
unor evenimente interne sau internaționale întâmplate de la război încoace au fost nevoiți
să-și părăsească patria, au găsit în Cehoslovacia democrată adăpost. Era acolo o emigrație
polonă fugită de dictatura mareșalului P ilsudski și era o emigrație germană fugită din 1932
de dictatura hitleristă. Era una iugoslavă și era o alta austriacă ajunsă acolo în urma
Anschluss -ului. Sunt mii și mii de oameni rămași credincioși unei idei, care au fost siliți

333 Vezi anexa, document 5.11.
334 Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
307-308.

129 să-și părăsească patria și care au găsit în Cehoslovacia adăpost și libertate. Pentru aceștia
nu va mai fi loc în Cehoslovacia mutilată. Noua situație a Cehoslovaciei nu -i va mai
permite să fie adăpost pentru emigranți. Dar pentru aceștia nu este loc nicăieri”335.
Deși nu face ref erire directă la emigranții ruși de care se atașase, este clar că și ei
erau victimele acestui paradis pierdut. Articolul este o tristă acceptare a destrămării utopiei
unei Europe Centrale ca spațiu multicultural al conviețuirii multietnice, utopie din car e
tânărul Mihai Pop se hrănise și pe care își construise personalitatea. În afară de articolele
care redau cu acuratețe evenimentele politice succedate cu repeziciune în acele zile, tânărul
ziarist are mai multe articole despre susținerea pe care România a arătat-o Cehoslovaciei în
acele momente dramatice și despre cum cehoslovacii au apreciat aceste dovezi de
prietenie. Tonul patetic al articolului lui Pop, publicat în ediția din 27 octombrie 1938 a
ziarului Lumea Românească , arată un atașament profund al acestuia față de țara sa
adoptivă: „Oricând și oriunde, peste veacuri, poporul cehoslovac în cel mai mare, ca și în
cel mai umil reprezentant al lui, își va aminti de loialitatea și prietenia pe care i -a dovedit-o
România în cele mai grele clipe ale istori ei sale. A putut și va mai putea avea această țară
atitudini care sunt departe de a fi juste și acte prin care se greșește față de o idee sau de un
principiu, însă atitudinea pe care a avut -o față de Cehoslovacia în cele mai tragice zile ale
existenței ei va rămâne înscrisă în istoria poporului cehoslovac cu aceleași cuvinte de
recunoștință pe care acesta le -a exprimat în adâncul sincerității sale, în momentele marilor
decepții de dureroase deziluzii atunci când s -a văzut trădat de toți marii și vechii alia ți, de
toți prietenii iubiți și respectați. România a înscris, în istoria sa, în zilele de trădare și
rușinoasă dezertare, în cele mai penibile zile ale Europei moderne, o pagină de loialitate,
de omenie și de demnitate. Așa o crede, așa o simte și așa o v a susține întotdeauna poporul
cehoslovac”336.
5.VI. Cercul se desface
Haosul creat de agresiunea Germaniei își pune, evident, amprenta asupra activității
Cercului Lingvistic. Atmosfera rodnică și stimulantă din anii ‘20 se transformă în
dezordine soc ială și teroare. Intelectualii evrei sunt scoși din drepturi, prigoniți, alungați de
la catedre. Venirea războiului generează în rândul cunoscuților și profesorilor lui Pop o
serie de drame personale. Otokar Fischner moare de inimă la vestea invadării Ceho lovaciei

335 Mihai Pop apud. Zoltán Rostás (ed.), Mihai Pop. Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii
1937-1940, București, Editura Paideia, 2010 : 354.
336 Pop apud. Zoltán Rostás, op. cit.: 356.

130 de către nemți. Miloš Weingart, conducătorul de doctorat al lui Pop, alege să -și pună capăt
zilelor în 1939.
În cartea de dialoguri cu cea de -a doua sa soție, Kristina Pomorska, Jakobson face
referire la evenimentele anterioare ocupației naziste, într-un mod care surprinde
dramatismul acelor luni. Evident, ultima întâlnire cu Trubetzkoy nu putea să fie trecută sub
tăcere pentru că aceasta a marcat, practic, sfârșitul unei epoci atât de prolifice pentru
Jakobson și cei din jurul său. „ În condițiile dramatice ale anilor 1937 și 1938, care anunțau
tragedia care se apropia, gândirea academică se îndepărta fără voie de la teme academice
periferice la chestiuni care păreau mai importante, mai urgente pentru știință. Imediat mi –
am dorit să discut cu Trube tzkoy […] perspectivele pe care credeam eu că le deschid pentru
fonologie și lingvistica teoretică în general, deci i -am făcut o vizită la jumătatea lui
februarie 1938. Timp de 2 zile, am discutat înfierbântați posibilitatea unei noi abordări a
consoanel or și a opozițiilor fonologice în general. […] Felul în care s -au desfășurat
evenimentele în continuare ne -au privat de posibilitatea de a ne mai întâlni și au accelerat
cu cruzime boala lui Trubetzkoy. A murit în 18 iunie 1938”337.
Trubetzboy a murit la Vi ena, după ce fusese persecutat de către nemți în urma unui
articol scris împotriva lui Hitler. Moartea prințului alb nu l -a lipsit pe Jakobson doar de un
prieten de nădejde, ci și de un spirit geamăn. După spusele lui Jakobson, cei doi gândeau în
tandem și amândoi aveau nevoie de dezbateri pentru a -și valida teoriile. „Lunga noastră
colaborare, care (…) se baza pe dialogul continuu și discuții se sfârșise. De acum trebuia să
muncesc singur și să -mi verific singur viitoarele descoperiri și ipotezele care ave au să
decurgă din ele. Mai mult, devenise vizibil că participarea mea activă la lucrările Cercului
lingvistic de la Praga – acest aparent inepuizabil centru de discuții – se apropia de sfârșit ca
de altfel, puțin mai târziu și activitatea propriu -zisă a Cercului. Pentru mine începeau anii
de rătăcire dintr -o țară în alta”338.
Sfârșitul activității cercului a fost marcat de apariția ultimului număr din Travaux du
Cercle lingvistique de Prague , simultan cu moartea lui Trubetzkoy în 1938, și de fuga lui
Jakobson. Ocuparea Cehoslovaciei de către naziști l -a obligat pe Jakobson să -și părăsească
postul de la Universitatea din Brno. Acest periplu început în 15 martie 1939, care l -a purtat
pe cercetător prin toată peninsula Scandinavă, este magistral descris de Patri ck Wilcken,
autorul biografiei lui Claude Lévi -Strauss, The Poet in the Laboratory (2010). „Un bon

337 Roman Jakobson & Kristina Pomorska, Dialogues , Cambridge, Massachusetts, The MIT Press,
1983: 170.
338 Ibidem: 173.

131 vivant”, spune Wilcken, „ «un adevărat globe -trotter al structuralismului», Jakobson
ajunsese la New York după o fugă sinuoasă prin Europa Centrală și Scandinavia, mereu cu
doar câțiva pași înaintea frontierei naziste care avansa într -un ritm galopant. Când
Cehoslovacia a fost invadată de către nemți, Jakobson preda la Universitatea Masaryk din
Brno. Fiind un cunoscut intelectual evreu antifascist, și -a ars hârtiile și a fugit. A ajuns la
Praga unde a petrecut o lună ascuns în dulapul din apartamentul socrului său. Însoțit de
soția lui, Svatava, Jakobson a plecat mai departe spre Danemarca, unde a fost invitat să
predea la Universitatea din Copenhaga. Căl ătoria i-a purtat pe cei doi prin inima ținuturilor
naziste, la un moment dat fiind forțați să schimbe trenul la Berlin. Acolo, Jakobson a avut
plăcerea perversă de a bea o bere pe peron și de a le trimite scrisori câtorva prieteni care au
fost uimiți să v adă ștampila poștei din Berlin la doar câteva zile după aniversarea de 50 de
ani a lui Hitler. […] Mai târziu, s -au îmbarcat pe vaporul cu aburi spre America, dar
încercările nu se sfârșiseră încă. Pe vas erau soldați germani care verificau identitatea
pasagerilor. Pentru că Jakobson și soția lui erau apatrizi, se aflau într -o situație periculoasă,
dar au reușit să -i convingă pe ofițeri că erau imigranți ruși și li s -a permis să -și continue
drumul spre New York”339.
În dialogurile cu Pomorska , lingvistul ru s arată că fuga din calea naziștilor i -a adus în
cele din urmă și beneficii, el intrând, într -o perioadă foarte scurtă de timp, în contact cu
oameni de știință din mai multe țări: „Trebuie să recunosc că succesiunea de medii
academice, fiecare cu interesel e specifice și cu formule secrete locale, m -a ajutat să -mi
reformulez întrebările și să -mi lărgesc preocupările”340. În 1942, Jakobson a fost invitat să
predea la École Libre des Hautes Études, New York, unde l -a cunoscut pe Lévi -Strauss.
Antropologul mărtur isea că atunci când l -a întâlnit pe Jakobson, acesta era un structuralist
naiv, era structuralist fără să se defineasca astfel. Această declarație trebuie pusă în context
– diferența de vârstă dintre cei doi era de 12 ani. În timp ce francezul abia trecuse de 30 de
ani, cercetătorul rus se apropia deja de 50 de ani. În plus, între cei doi era și o diferență de
temperament. În timp ce Lévi -Strauss fugise din capitala Franței în căutarea exotismului,
alegând să -și petreacă viața printre „sălbatici”, Jakobson fusese un animal social trăind
conectat la viața mai multor capitale europene. „Lumea în care Lévi -Strauss tocmai fusese
introdus în New York era de mult timp mediul natural al lui Jakobson – un amestec de
intelectualitate academică și artă modernă, aule u niversitare și locuri boeme, poezie avant –

339 Patrick Wilcken, Claude Lévi -Strauss, The Poet in the Laboratory , New York, The Penguin
Press, 2010: 130.
340 Jakobson & Pomorska, op. cit.: 171.

132 gardistă și analiză structural lingvistică, un domeniu care atunci se contura. În Moscova
revoluționară Jakobson socializase cu futuriștii, în Praga cu suprarealiștii și cu artiștii de
cabaret moderniști”341.
Un lucru este sigur – cei doi s-au influențat profund, întâlnirea dintre ei modificând
nu doar viziunea fiecăruia, dar și traseul științelor umaniste și sociale așa cum erau înțelese
și practicate până în acel moment. „Întâlnirea ulterioară a celor doi va marca începutul unei
noi paradigme intelectuale: două discipline – antropologia și lingvistica – urmau să se
întâlnească și, odată cu ele, studiul relațiilor de rudenie cu al fonemelor, studiului
sistemului de sunete cu al căsătoriei, ajungeau în mod surprinzăto r să împartă același
pat”342.
Interesant este că în ciuda valorii de necontestat a teoriilor și cercetărilor membrilor
Cercului Lingvistic de la Praga, integrarea acestora în lumea academică anglofonă s -a
petrecut târziu. Până în anii ‘60, s -a presupus că c ontribuțiile Cercului au fost doar în sfera
lingvisticii. Abia la mijlocul anilor ‘60, când structuralismul a câștigat treptat
respectabilitate în rândul științelor umaniste și sociale, s -a descoperit că literatura, folclorul
și semiotica au fost și ele o parte integrantă a Școlii de la Praga.
În lucrarea din deschiderea volumului Centenar Mihai Pop, Nicolae Constantinescu,
continuatorul profesorului la catedră, arată impactul anilor petrecuți la Praga asupra
modului în care Pop înțelegea folclorul: „De fa pt interesul pentru «biologia» faptelor de
folclor, pentru «viața» acestora era în concordanță cu «funcționalismul» împărtășit cu
Bogatîriov, pe care îl cunoscuse la Praga, și cu toată mișcarea înnoitoare din lingvistica
structurală a Școlii de la Geneva ( Ferdinand de Saussure), continuată magistral de Roman
Jakobson, de formaliștii ruși și de alți conmiltoni pe care Mihai Pop i -a adus în prim -planul
cercetării literare și folcloristice, la noi, în anii ‘70-‘80”343.
Într-o analiză despre studiul lui Mihai Pop din 1976, „ Obiceiuri tradiționale
românești” , văzut ca un punct de cotitură în folcloristica românească și ca o sinteză a
gândirii autorului de până atunci, Rodica Zane arată cum Pop transferă în teoria despre
obiceiuri elemente preluate „din zestrea ș i prestigiul lingvisticii”344. „Familiarizarea cu
ideile Cercului lingvistic de la Praga, fondat în 1928, se face simțită încă de la primele

341 Wilcken, op. cit.: 131.
342 Ibidem: 129.
343 Nicolae Constantinescu, „Născuți în 07: generație și destin” în Ioana Fruntelată, Adriana
Stoicescu & Rodica Zane (editori), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura
Universității din București, 2007 : 15.
344 Rodica Zane, „Profesorul Mihai Pop – de la teorie la obicei”, Cerc. Revistă de etnologie , vol. 1,
nr.1, iarna 2005: 34.

133 rânduri despre obiceiuri, dar, simultan cu ea, și libertatea de mișcare a profesorului.
Consecințele transferului se înscriu în două linii de dezvoltare: una «statică», prin
extinderea noțiunii de semn, cod și codificare la faptul folcloric de tip obicei, iar cealaltă,
dinamică, prin extinderea perspectivei funcționale asupra sistemului obiceiurilor”345.
În lucrarea sa, Mihai Pop – Discurs despre Folclor (2007-2008), cercetătorul
Gheorghe Deaconu analizează la rândul său felul cum anii petrecuți la Praga l -au ajutat pe
Pop să-și structureze un sistem propriu de gândire . El arată temele „care vor intra în
sistemul de gândire și în discursul științific al Profesorului: sistem, langue și parole,
individ și colectivitate, sincronie și diacronie”346.
5.VII. Concluzii
Așadar, anii petrecuți la studii în străinătate au reprezentat, cum e ra și firesc, un
episod formator din viața și cariera de om de știință a lui Mihai Pop. Atunci și acolo s -au
pus bazele gândirii lui teoretice, pe care a completat -o cu experiența terenului în cadrul
Școlii Gustiene, aspect pe care îl voi discuta în capito lul următor.
Întreaga operă a lui Mihai Pop este tributară structuralismului născut în acea perioadă
în capitala cehoslovacă, iar interesul pentru semiotică își are originile în întâlnirile cu
reprezentanții Cercului Lingvistic de la Praga. Analiza acestu i capitol important din viața
lui Pop nu va fi completă până când teza sa de doctorat nu va fi tradusă. De asemenea,
documentele din arhiva personală a lui Mihai Pop vor mai scoate la lumină și alte aspecte
interesante.
Cum voi arăta și în capitolele următoare, fără mentoratul și prietenia lui Jakobson nu
ar fi fost la fel de ușor pentru cercetătorul român să își construiască o carieră internațională
atât de solidă. Și relația cu Bogatîriov l -a marcat puternic, Pop amintind în ultimii ani ai
vieții că întâlnirea cu acesta i -a alimentat interesul pentru folclor și dorința de a -și construi
o carieră în acest domeniu. Tot în anii de la Praga s -a format conștiinta interdisciplinară a
lui Pop, structuralismul oferindu -i acel „punct de vedere din care toate o biectele științifice
pot fi examinate”347. Cercul lingvistic de la Praga a fost o importantă rețea profesională
transnațională la care tânărul român s -a conectat și care i -a adus importante beneficii în
anii de după război. Rețeaua activată de Cerc era impre sionantă nu doar prin varietatea
preocupărilor membrilor ei, ci și prin faptul că aceștia veneau din centre universitare și

345 Ibidem.
346 Gheorghe Deaconu, Mihai Pop. Discurs despre folclor (vol. I) , Râmnicu Vâlcea, Editura Fântâna
lui Manole, 2007: 24.
347 Adriana Stan, op. cit.: 22.

134 culturi foarte diverse. Cu mulți dintre colegii săi cehoslovaci Pop a păstrat legătura și după
război. Deși rolul lui în istoria rel ațiilor cehoslovaco -române este foarte puțin cunoscut,
Mihai Pop a avut o contribuție importantă la schimburile culturale între cele trei țări.
Jakobson „a fost omul ocaziilor și circumstanțelor stimulante: niciunde atât de
sclipitor ca în colocvi i sau congrese; omul curiozităților pluridisciplinare […] al
construcțiilor provizorii, mereu la graniță, cu antropologia, patologia limbajului, stilistica,
folclorul, teoria informației, omul colaborărilor”348. Această caracterizare a lui Jakobson se
potrivește aproape perfect și tipului de personalitate care a fost Pop: strălucitor și el în
întâlniri formale sau informale cu alți oameni de știință, având talentul și dorința de a face
conexiuni între aceștia și între diversele discipline, aflându -se mereu la graniță și
chestionând creativ relația dintre centru și periferie. În concluzie, Jakobson i -a vegheat
cariera lui Pop timp de aproape jumătate de secol. El nu a fost doar un mentor, ci și un
model intelectual pentru Mihai Pop.

348 Georges Mounin, La linguistique du XXe siècle , Paris, Presses Universitaires de France, 1972:
141-142.

135
6. Neamul sociologilor

„Dragă Anton,
Îți scriu abia acum căci am fost prins de organizarea gospodărească a echipei care
până acum mi -a luat orice moment liber. Acum am terminat. Băieții au fost instalați la
țărani, am găsit case bune, unele chiar foarte frumoase ș i toți sunt mulțumiți. Cu masa ne –
am aranjat la primar, unde stau eu și unde ți -am rezervat un loc și pentru trecerile tale. Ne
costă zilnic 50 lei de persoană, cam mult, însă nu s -a putut face altfel, aici fiind o mare
mizerie cu alimentarea și cu aproviz ionarea. Eu am preferat acest aranjament alimentării
în regie proprie, pentru că ne scutește de bătaie de cap și nu ne răpește timpul cercetărilor
și apoi, cred că nici în regie proprie nu ne revenea mult mai ieftin. Am instalat și biroul,
sumar deocamdată , la poșta veche și am început cu ședințele plenare.
Mărculescu și Retegan au sosit și mi -a făcut plăcere să -i cunosc, sunt băieți buni și
cred că vor lucra serios.
De altfel moralul întregii echipe este foarte bun și cercetările se fac cu entuziasm și
mult interes.
Nicolescu se ocupă de spiritual femei.
Domnul Burlea este aproape gata cu stabilirea fonologiei limbii satului și încearcă
acum stabilirea diverselor stratificări.
Djamo geograful încearcă o hartă a satului pe categorii sociale și economice și pe
tipuri de gospodării.
Corbea-Cobzarul a anchetat până acum o mașină de treier și moara din sat care,
fiind o moară sistematică, are o arie economică foarte întinsă. Tot el a fost joi, împreună
cu Bârlea, la Ștefan cel Mare, unde a fost târg și ne -au adus lucruri interesante.
Bârlea, care se ocupă de spiritual, pleacă mâine la Șerbănești, unde are o nuntă de
țărani chiaburi intelectuali locali, pentru a observa cum se comportă tipii.
Cât despre mine, ți -am găsit o mulțime de ambulanți, găinari, găzari, o lari,
vânzători de fructe. Apoi, am făcut încă o descoperire în legătură cu Șerban Iordache –
Vladimir Străinul e băiatul lui – și una și mai și în legătură cu Badea Necșulescu, a cărui
soție e o sălișteancă, fostă servitoare la București.
Am mai găsit o f emeie de pe Târnave a[l] căr[ei] tată a murit la New York și care e
de 20 de ani însurată aici cu un vatman la tramvaie.

136 Sunt pe cale să stabilesc lista categoriilor celor ce vin la București și a celor ce s -au
ridicat din sate. Apoi avem multe și foarte i nteresante date despre situația economică și
despre relațiile dintre marea proprietate și țărani.
În fine, vei veni și vei vedea. N -am fost decât la Gliganul, sper însă ca, până la
venirea voastră, să mai vedem câteva sate, căci vizitele le facem, pe cât s e poate, în grup.
Prelucrări sper să fie și ele câteva, pe când vei veni tu.
Răspunsurile la chestionare au sosit, cu excepția unui[a] singur. Îl vom avea sper
mâine și vom începe prelucrarea lor.
D-l Prim-pretor a plecat de vineri și n -a apărut încă, așa că cu actele de la pretură
n-am făcut nimic. De altfel, cred că e mai bine să așteptăm sosirea lui Measnicov. Până
atunci va trece la băieți perioada de incubație monografică și vom putea lucra cu mai mult
randament pentru plasa întreagă, căci deocamdată i -am lăsat să se familiarizeze mai mult
cu viața satului Rociu.
Târgul de la Costești nu s -a ținut, fiind comuna contaminată de scarlatină.
Pe Bauh trebuie să -l aduci neapărat. Treieratul e în toi și adunatul de pe câmp a[l]
grânelor aproape terminat.
Mulțumesc pentru hărți și pentru ceai. Ne -a impresionat grija ce ne -ai arătat-o prin
alimentele trimise cu Mărculescu. Adă te rog, când vii, câteva coli de hârtie de calc și nu
uita Micul Atlas linguistic, cărțile nemeșești și ungurești despre care am vorbit.
Încolo, totul e bine, cum se spune la noi în Maramureș popular, avem încă până și
bani.
Te aștept cu toată prietenia
Mihai” 349

Am ales să deschid acest capitol cu scrisoarea trimisă din satul Rociu de către Mihai
Pop lui Anton Golopenția la data de 22 iul ie 1939, datorită faptului că aceasta arată în
detaliu cum se desfășura campania de cercetare condusă de cei doi în satele din plasa
Dâmbovnicului. Scrisoarea scoate la lumină atât multitudinea de sarcini pe care Pop le
avea de îndeplinit pentru a asigura bunul mers al cercetării, cât și varietatea de preocupări
și de teme abordate de oamenii din echipă.
Capitolul „ Neamul sociologilor”350 analizează participarea lui Mihai Pop la
activitățile Școlii Gusti, începând cu 1928 – când ia parte la prima sa campanie, cea de la

349 Anton Golopenția, Rapsodia epistolară , volumul IV, București, Editura Enciclopedică, 2014: 262.

137 Fundu Moldovei, județul Câmpulung – și până în 1939, când are loc campania de la
Dâmbovnic, județul Argeș. În echipa creat ă de Constantin Brăiloiu, din care tânărul
maramureșean a făcut parte în campaniile de la Fundu Moldovei, Drăguș, județul Făgăraș
(1929), Runcu, județul Gorj (1930) și Cornova, județul Orhei (1931), rolul său a fost de a
transcrie textele cântecelor înregi strate. În campania de la Dâmbovnic, în schimb, Pop a
condus echipa de cercetare. În acest capitol, pun accent pe saltul pe care l -a făcut Pop de la
cercetarea axată pe culegerea de folclor muzical la cercetarea sociologică după metoda
monografiei sumare, propusă de Anton Golopenția.
Rolul lui Mihai Pop în cadrul Școlii gustiene poate constitui în sine subiectul unei
teze de doctorat. Activitatea acestuia în cei peste 10 ani în care a lucrat cu Dimitrie Gusti a
fost intensă și variată. El a făcut nu doar muncă de cercetare, dar a contr ibuit și la
constituirea Muzeului Satului Românesc, a instruit echipele Serviciului Social și a ocupat
funcția de subdirector al Direcției Publicațiilor Institutului de Cercetări Sociale al
României. În acest capitol, lansez mai multe întrebări și schițez răspunsuri cu ajutorul
surselor documentare și a bogatei literaturi de specialitate. Întrebările de la care am pornit
în analiză privesc atât poziția lui Pop în cadrul mult discutatei tinere generații, cât și felul
în care activitatea în cadrul Școlii Gust i se reflectă în cariera sa de mai târziu. Iată care sunt
întrebările după care m -am ghidat în elaborarea acestui capitol: Care era rolul
intelectualului în epocă și ce tip de intelectual era Pop? Care a fost locul lui în cadrul
tinerei generații și de ce a rămas în umbră? Care a fost evoluția lui ca cercetător în cadrul
Școlii Gusti? Ce a preluat Pop din teoria și din practica Școlii Gusti și a dus mai departe?
Care au fost relațiile cu alți membri ai Școlii care au marcat formarea profesională și
cariera lui Pop?
În Monografia ca utopie (2000), sociologul Henri H. Stahl afirma: „E așa de greu ca
oamenii să fie creatori în domeniul științelor sociale! Nu poate orișicine. Încearcă mulți,
dar nu reușesc. Majoritatea care aveau ceva în capul lor au evadat din sociologie spre
altceva”351. E clar că după Al Doilea Război Mondial, Pop evadează spre folcloristică,
odată cu înființarea Institutului, moment care corespunde cu interzicerea sociologiei ca
știință. Dacă el a fost însă un creator în cadrul științelor soci ale este o discuție care rămâne
deschisă.

350 Fragmente din acest ca pitol au fost publicate în revista Transilvania , nr. 2-3/2020, sub titlul „Configurarea
unei cariere – participarea lui Mihai Pop la Drăguș”.
351 Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl , București, Editura Paideia, 2000: 249.

138 Monografiile gustiene l -au format pe Pop nu doar ca un excelent om de teren, ci au
contribuit și la succesul pe care acesta l -a avut mai târziu, ca director de institut și manager
cultural. Deși stilul de leadership al lui Pop era mult diferit de cel al lui Dimitrie Gusti,
tânărul monografist a preluat de la profesor inteligența organizatorică: abilitatea de a
negocia cu organele statului, știința organizării unor terenuri de amploare și puterea de a
mobiliza oam eni și resurse de tot felul. Un alt bun exemplu de conducător de instituție a
fost, pentru tânărul Pop, Constantin Brăiloiu, care a reușit să -și transpună în realitate
viziunea științifică și creativă la Societatea Compozitorilor Români, al cărui secretar
general a fost vreme de peste 20 de ani, constituind în cadrul acestei organizații Arhiva de
folklore. De altfel, generoasa arhivă începută de Brăiloiu în 1928 va sta, 20 de ani mai
târziu, la baza Institutului de Folclor .
Participarea la campaniile multi disciplinare în cadrul Școlii Gusti l -a ajutat pe Pop
să-și dezvolte gândirea interdisciplinară, care era deja antrenată teoretic în această direcție.
Nu putem înțelege evoluția lui Pop în interiorul Școlii Sociologice, decât urmărind întregul
său traseu e ducațional și profesional în acest deceniu. Așa cum am arătat în capitolul
precedent, între prima cercetare la care a participat și campania de la Dâmbovnic, Pop a
făcut studii nu doar la Praga, ci și la Bonn, Varșovia și Cracovia. A avut astfel acces la c ele
mai actualizate resurse și a intrat în contact cu foarte multe personalități științifice ale
disciplinelor de interes, de la lingvistică și teorie literară, până la științele sociale. Mai
mult, el a facilitat conexiuni între cercetătorii români și cei străini, un exemplu în acest
sens fiind legătura dintre Brăiloiu și folcloristul rus Bogatîriov. „Brăiloiu făcea cercetare
de teren în sens sociologic, nu? Că lucrarea lui pe care a publicat -o cu metoda de cercetare,
aia este deja foarte, net conotată soci ologic. Și Bogatîriov făcea etnografie, etnografie în
sensul în care rușii au făcut întotdeauna etnografie bazată pe cercetare de teren și, fiindcă
erau cercetări de etnografie în sensul ăsta, cu multă cercetare de teren și de cunoaștere a
realității direc te, nu numai prin cunoașterea de culegeri de texte, nu?”352.
Campania de la Dâmbovnic, pe care Golopenția a coordonat -o doar de la distanță,
neputând să se degreveze de problemele de la București, în prima fază, și fiind în
concentrare la Silistra în perioad a următoare353, a reprezentat un test de maturitate pentru
Mihai Pop ca cercetător. Însă el se pregătise intens pentru acest test. Experiența de a fi

352 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
293.
353 Sanda Golopenția, „Mihai Pop la Dâmbovnic”, în Ioana Fruntelată, Adrian Stoicescu & Rodica Zane
(ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și e vocări, București, Editura Universității din București, 2007:
19.

139 contribuit la construirea Muzeului Satului în 1936 a contribuit, cu siguranță, la a putea face
față organiz ării unui teren atât de complex precum cel din 1939, unde a coordonat o echipă
de 21 cercetători, care au umblat timp de aproape patru luni prin satele din plasa
Dâmbovnicului.
Sursele referitoare la contribuțiile lui Pop la Școala Gusti sunt diverse și g eneroase.
M-am folosit în acest capitol de documentele din arhiva personală a lui Mihai Pop, în care
s-au păstrat multe dintre carnetele de teren din timpul campaniilor, o intensă corespondență
cu Constantin Brăiloiu, Anton Golopenția, Harry Brauner și alț i membri ai școlii, și
documente legate de cercetarea de la Dâmbovnic. Alte surse bogate în informații sunt
interviurile realizate de sociologul Zoltán Rostás între 1984 și 1987 cu reprezentanții Școlii
Gusti și lucrările realizate de colaboratorii Coopera tivei Gusti: Teodora Văcărescu, Alina
Juravle, Corina Doboș, Ionuț Butoi și alții. Am profitat și de multitudinea de cărți editate și
publicate de Sanda Golopenția, în efortul său acribic de recuperare a memoriei părinților
săi, Ștefania Cristescu și Anton Golopenția, cu care, așa cum am mai arătat, Pop a fost în
relații foarte apropiate. O altă sursă utilă au fost amintirile publicate ale lui Henri H. Stahl
și ale lui Harry Brauner și volumele Constantin Brăiloiu, Opere complete. Am făcut apel și
la lucrările istoricilor Lucian Boia și Lucian Nastasă, dar și ale altor cercetători care au
analizat intelectualitatea română din perioada interbelică, pentru a arăta contextul cultural
și social în care Pop și colegii lui de generație acționează. De asemenea, am recurs și la
lucrări de sinteză istorică pentru a reconstitui contextul politic.
Multitudinea de surse și diversitatea lor sunt intimidante pentru cercetătorul care vrea
să înțeleagă munca depusă de monografiști, însă oferă și satisfacții. Parcurgându -le, devine
ușor de (re)construit o imagine de ansamblu, care cuprinde în alcătuirea ei diverse detalii
relevante. Diferitele tipuri de documente trebuie consultate în paralel, ele informându -se
unele pe celelalte. Materialele vizuale, preluate dintr -o fotografie sau un film, sunt
completate de amintirilor monografiștilor, de informații culese din corespondența acestora,
din lucrările publicate de ei sau din lucrări cu caracter exegetic. Întrețesute, aceste surse
primare și secundare formează un puzzle comple x, care poate fi analizat din diverse
perspective. Pentru mine, acest exercițiu continuu de mutare a privirii de la micro la macro
și în sens invers a contribuit la urmărirea evoluției lui Mihai Pop de -a lungul campaniilor și
saltul intelectual făcut de la o etapă la alta.
Pe lângă materialul documentar uzual – la care am avut acces și pentru argumentarea
celorlalte capitole – perioada gustiană a lăsat în urmă o cantitate enormă de documente
audio și vizuale. Analiza materialelor audio înregistrate în timpul monografiilor, î n paralel

140 cu cea a carnetelor de teren păstrate în arhiva sa personală, ar putea revela amănunte
surprinzătoare legate de contribuția lui Mihai Pop la primele campanii, dar și la domeniul
etnomuzicologiei. Aceste documente vorbesc despre metoda de lucru a echipei Brăiloiu și
despre felul în care acesta vedea foclorul muzical. De altfel, gândirea lui Pop a fost
profund influențată de acești ani de ucenicie pe lângă marele etnomuzicolog. Rolul
contextului în interpretarea unui fapt de folclor, teorie care stă la baza gândirii lui Pop, nu
este doar o dovadă a atașamentului lui pentru teoriile structuraliste descoperite la Praga. În
realitate, Pop a învățat despre importanța contextului și de la Brăiloiu. Pop povestea cum,
în cadrul cercetărilor, ei vedeau un du blu context: „[…] noi făceam contextul folcloric,
adică obiceiul, nu știu ce, și pe de altă parte, fiind într -un grup social, eram incitați să
vedem și contextul sociologic”354.
Fotografii oficiali ai campaniilor, Iosif Berman și Aurel Bauh, dar și monografi știi în
ipostaza de fotografi amatori au lăsat în urmă peste o mie de imagini – care nu
documentează doar satele și oamenii lor, ci și viața și activitatea echipelor de cercetare.
Există un film documentar realizat la Drăguș în 1929355 și peste 20 de imagini356 din diferite
campanii care îl arată pe Pop în acțiune sau în mijlocul coechipierilor săi, fie în sesiuni de
lucru, fie în momente festive sau de relaxare. Voi adăuga acestui capitol o analiză a locului
pe care l-a ocupat Mihai Pop în Școala gustiană, așa cum reiese din filmele realizate în
timpul campaniilor, din imaginile de la Fundul Moldovei, Drăguș, Runcu, Cornova și
Dâmbovnic și din cele de la constituirea Muzeului Satului sau de la vizita făcută de Gusti
și Brăiloiu la Apșa de Jos, în anul 1932. Ima ginile surprind foarte bine natura relațiilor
dintre participanți. În cele mai multe fotografii, de exemplu, Pop se află în preajma lui
Constantin Brăiloiu și a colegilor săi de generație, Matei Socor și Harry Brauner. Cu acesta
din urmă nu doar că a lucra t îndeaproape în campaniile de la Drăguș, Runcu și Cornova,
dar a fost și prieten apropiat, lucru care reiese și din corespondența lor. Cu Brauner, Pop a
făcut mai apoi echipă la înființarea Institutului de Folclor în 1948.
Așa cum își amintea Paula Her seni în dialogul său cu Rostás, în cadrul Școlii
Sociologice, apropierea de anumiți oameni reprezenta o motivație la fel de importantă ca
pasiunea pentru activitățile științifice. Gusti nu oferea doar oportunități de dezvoltare
intelectuală și profesională , ci asigura apartenența la un grup, la o rețea socio -profesională.

354 Rostás, Sala luminoasă, 2003: 272.
355 Filmul i-a avut ca regizori pe Paul Sterial și Nicolae Argintescu -Amza, sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti.
Operator: Nicolae Barbelian. Este disponibil pentru consultare în Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului
Român.
356 Vezi anexa foto.

141 „Erau oamenii mai apropiați unii de alții, interesul era mai mare pentru ceea ce se
întâmpla, dar erau oameni foarte simpatici. Și atunci, fără să vrei, […] ori de la om
ajungeai la științ ă, ori de la știință la oameni. Era așa un du -te vino continuu”357.
Pop completează ceea ce spune Paula Herseni, menționând că „a merge pe teren cu
sociologii era și o chestie de prestigiu”358. În interviul realizat în anul 1997 de Ioan Șt.
Lazăr și Gheorghe Deaconu, Mihai Pop spunea că „ Bucureștiul a fost o mare resursă față
de celelalte universități, fiindcă avea Centru de Sociologie a profesorului Gusti”359. Lucian
Nastasă, care se concentrează în lucrările sale pe strategiile intelectualilor de asimilare a
capitalului simbolic, ilustrează teoretic ceea ce spun cei doi monografiști, arătând că,
„pentru ascensiunea socială și ocuparea unor funcții publice de prestigiu” 360, nu era
suficient doar principiul meritocratic. Acesta, spune Nastasă „a intrat mereu în concurență
cu alte două sisteme: pe de o parte adeziunea politică și socială, pe de alta vechimea și
«noblețea» familială. Acele personalități ale culturii noastre care au reușit să plaseze într –
un fel sau altul capitalul lor simbolic în cadr ul măcar al unuia din aceste două sisteme, și –
au asigurat și din perspectivă genealogică recunoașterea printre notabilități”361. Așa cum
reiese din documentele vremii, cariera lui Pop se construiește pe câteva relații în care
granița dintre prieteni e și apreciere pe plan profesional este foarte fină.
Voi analiza felul cum Mihai Pop și -a sporit capitalul simbolic prin conectarea la
„rețeaua” Gusti, dar și cum el însuși a facilitat conexiuni între membrii aceastei rețele și
cercetătorii străini cu care era în legătură, pe de o parte, și cu elita politică la care era
conectat prin relația cu unchiul său, țărănistul Ilie Lazăr, pe de altă parte. Cariera lui Pop
expune foarte bine dinamica relațiilor din interiorul câmpului științific, dar și legăturile
dintre acest câmp și sfera politică și influența lor reciprocă. E important de reținut faptul că
Gusti a fost ministru în timpul guvernării țărăniste și că Pop era unul dintre multele puncte
de legătură între cele două lumi. Un alt element care ține de felul cum s-a construit
capitalul simbolic al lui Mihai Pop în acest deceniu este, așa cum am arătat și în capitolele
anterioare, căsătoria cu Irina Sturdza, pe care a cunoscut -o în 1939, când aceasta făcea
parte din echipele Serviciului Social.

357 Rostás, op.cit., 2003: 198.
358 Ibidem: 293.
359 Gheorghe Deaconu și Ioan St. Lazăr, „De la fonetică la semiotică, dialog cu profesorul, la 90 de ani
(1997)” în Deaconu, Gheorghe și Lazăr, Ioan St. (eds.), Școala Mihai Pop , volumul 3, Editura Fântâna lui
Manole, Golești, 2017: 186.
360 Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială : Pentru o morfologie a câmpului universitar , Cluj,
Editura Limes, 2004: 25.
361 Ibidem.

142 6.I. Locul lui Pop în cadrul tinerei generații
Sfârșitul Primului Război Mondial și crearea României Mari au adus profunde
mutații sociale care au marcat viața și cariera generației atunci în formare, rămasă în istorie
sub numele de Tânăra Generație. Bucureștiul devenis e un magnet pentru oameni din toate
provinciile românești, crescând într -un ritm foarte alert. „Populația s -a mărit de la 382 000
locuitori în anul 1918 la 631 000 în 1930 și la aproximativ 870 000 în 1939. […]
Bucureștii își datorează creșterea spectaculo asă rolului de Capitală a României Mari, care
cerea instituții administrative și mai mari și o birocrație lărgită” 362. Capitala atrăgea un
număr mare de studenți, care au schimbat structura demografică a orașului și dinamica
acestuia. „Cu cei aproape 16.000 de studenți, [Universitatea din București] era, în acea
vreme, mai frecventată decât majoritatea instituțiilor similare din Europa, cu excepția
universităților din Paris și din Londra” 363. Studenții aveau nevoie de condiții de trai și erau
în căutare de opo rtunități, voiau să se afirme. Acești tineri aveau, așa cum nota Cioran, un
mare apetit „de a se insera în istorie, de a provoca ceva nou cu orice preț”364. Prezența lor
cauza generației „bătrânilor” atât probleme de natură politică, cât și de ordin logistic .
„Universitățile se văd confruntate cu problema unui flux crescând de studenți pentru care
lipsesc clădirile, sălile de curs, laboratoarele, bibliotecile, căminele etc”365.
O carte poștală trimisă lui Mihai de către mama sa366, probabil cu puțin timp înainte
de absolvirea facultății, arată că acesta era cazat într -un cămin studențesc aflat în Piața
Amzei nr. 5. Clădirea aparținea Fundației Universitare Constantin N. Vasiliu Bolnavu,
purtând numele filantropului care donase 12.000.000 lei pentru a compensa penu ria
locurilor de cazare disponibile în București pentru studenții din provincie. „Această lipsă
era resimțită acut mai ales în contextul sosirii tinerilor ardeleni, basarabeni și bucovineni,
dornici de a urma o carieră universitară în capitala României Mar i”367. Pe lângă cămin, în
același imobil – care există și azi – mai era o sală de conferințe, biblioteca și editura
fundației. „Sediul Fundației nu era doar un loc de cazare pentru studioșii meritorii, era și

362 Keith Hitchins, România 1866 – 1947, București, Editura Humanitas, 1994: 343.
363 Florin Țurcanu, Mircea Eliade: Prizonierul istoriei , București, Editura Humanitas, 2007: 93.
364 Apud. Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 , București,
editura Humanitas, 2001: 24.
365 Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc , Bucureș ti, Editura Eikon,
2015: 58.
366 Scrisoarea face parte din arhiva familiei. Fiind vorba de o corespondență privată, am ales să nu public în
anexă corespondența cu familia, ci doar să folosesc în lucrare fragmente sau informații relevante.
367 Radu Comșa, „Un m are filantrop. Constantin N. Vasiliu Bolnavu”, Cultura, nr. 405, 17 ianuarie 2013,
disponibil online la adresa https://revistacultura.ro/nou/2013/01/un -mare-filantrop-constantin -n-
vasiliubolnavu/?fbclid=IwAR3vAC1tk26g5lYeZbm9z2AOsXiy7LpFUyYESgImpuktJV9iYWYGwjQQDH
Q. [Accesat: 21 iulie 2019 ]

143 locul unor conferințe regulate, cum a fost cea a lui Mircea Vulcănescu intitulată «Omul
românesc»”368.
Născut la 1907, Pop făcea parte din același contingent cu Mircea Eliade și Traian
Herseni. Era cu doar trei ani mai mic decât Mircea Vulcănescu și cu doi ani mai mare
decât Anton Golopenția, Constantin Noica și Eugen Ionescu, ca să menționez doar câțiva
dintre reprezentanții generației. Deci, biologic, îl putem încadra pe Pop în tânăra generație.
Însă face el parte din acest „construct -socio cultural”369? Contribuie el la definirea acestui
construct? Cât d e aproape era Pop de nucleul tare? Nu există documente care să ateste
participarea directă a lui Pop la trepidanta viață intelectuală a capitalei, altfel decât prin
integrarea în Școala Gusti. Dar (și) Școala era Tânăra Generație. Ba chiar, „Vulcănescu
definește școala sociologică drept un curent în sine din cadrul tinerei generații. Sarcina
acestui grup ar fi «cunoașterea amănunțită a realității românești» pentru a putea «să
înlesnească viața acestui neam»”370. Scriind în memoriile sale despre descoperirea
Călușarilor din Pădureții Argeșului în anii 1932 -1933, Brauner povestește cum le -a
prezentat prietenilor săi noua descoperire în materie de foclor. „În anii aceia, un grup de
prieteni obișnuiam să ne petrecem sărbătorile în marea curte plină de flori a dans atoarei
Floria Capsali și a sculptorului Mac Constantinescu. I -am adus acolo, pe strada Nerva
Traian, pe călușari. În prima duminică după memorabila noastră întâlnire, i -au admirat,
împreună cu gazdele, Mircea Eliade, Marioara Vulcănescu, Sorana Țopa, Petr u
Comarnescu, Mihail Sebastian, Lilly Popovici și mai tinerii Clody Bertola, Gabriel Negri,
Zizi și Lena Constante”371. În acest grup regăsim un amestec de criterioniști și gustiști, unii
dintre ei prieteni intimi ai lui Pop, ba chiar și pe logodnica lui din acea perioadă, Zizi.
Un lucru e cert: Mihai Pop apare doar ca personaj secundar în istoriile dedicate
intelectualității interbelice, deși atât ca vârstă, cât și ca preocupări și nivel intelectual, el
este unul dintre membrii „Tinerei Generații”, generați e care a fost teoretizată și ridicată în
slăvi chiar de către reprezentanții săi. În opinia mea, există mai multe posibile explicații
pentru care Pop e parțial ignorat de istorici ca Boia, care îl menționează doar în treacăt în
Capcanele Istoriei (2001) sau ca Nastasă, care nu -i oferă un loc important în vastele
analize ale vieții universitare între 1850 și 1950.

368 Ibidem.
369 Lucian Boia, op.cit.: 29.
370 Ionuț Butoi, „Tânăra generație interbelică între monografiști, eseiști și gardiști”, Cooperativa Gusti , 13
mai 2013, disponibil la http://www.cooperativag.ro/tanara -generatie-interbelica/. [Accesat: 20 mai 2019 ]
371 Harry Brauner, Să auzi iarba cum crește , București, Editura Eminescu, 1979: 43.

144 Una dintre explicații poate fi faptul că între 1929 și 1945, Pop a fost plecat din țară
mai mult de 10 ani, lipsind din București în mare parte a perioadei în care Tânăra
Generație s -a manifestat plenar, mai ales dacă luăm ca punct de referință activitățile
Asociației Criterion din anii 1932 -1933. O altă posibilă explicație este aceea că foclorul nu
este un domeniu care să se bucure de același pres tigiu ca filosofia, sociologia, literatura sau
artele și, în ciuda legăturilor sale cu Școala Gusti, Pop este perceput exclusiv ca un
foclorist. În fond, nici Harry Brauner, cel mai apropiat prieten și colaborator al lui Pop din
această perioadă, nu este v ăzut de istorici ca un „star” al generației. În cartea lui Boia, de
exemplu, Brauner este menționat o singură dată. O altă categorie complet trecută cu
vederea de istoricii perioadei interbelice sunt femeile. Între cele 140 de personalități, ale
căror pove ști de viață sunt alese în mod asumat subiectiv de istoricul Lucian Boia pentru a
recrea tabloul elitei intelectuale între 1930 și 1950, se găsesc doar cinci femei.
În ciuda preocupării cercetătorilor pentru perioada interbelică, intens fetișizată, în
special la începutul anilor ‘90, avem în continuare de -a face cu o viziune destul de
trunchiată a câmpului intelectual între cele două războaie mondiale. Abia în ultimii ani, au
început să intre în preocupările cercetătorilor personaje considerate până acum s ecundare,
efortul de scriere a unei istorii sociale „colective” a Școlii Gusti contribuind la completarea
tabloului general. După cum afirmă Ionuț Butoi într -un articol despre Tânăra Generație,
această imagine a interbelicului construită pornind de la câte va personaje centrale pune „în
pericol atât imaginea de ansamblu a problemei în cauză, cât și imaginea foarte nuanțată
care se obține dacă ne smulgem fascinației exercitată de «eseiști» și privim mai alăturea, la
alți membri ai generației, la alte momente, la alte surse istorice decât articolele
programatice ale acestora”372. Cu un traseu atipic, dar plin de evenimente, Pop ar merita să
apară în lucrările care cartografiază destinele intelectualilor interbelici. Prin cercetările și
prin scrierile sale, Sanda Golopenția propune „un alt mod de a înțelege redescoperirea
trecutului”373, care merge dincolo de (re)publicarea operelor intelectualilor dintr -o anumită
perioadă, făcând un fel de arheologie a modului în care acești intelectuali și -au dezvoltat
gândirea și punând accentul pe faptul că „într -o epocă există mai multe modele de
comportamente intelectuale concurente”374. „Mulți oameni s -au gândit atunci la ce e de
făcut în cultura românească”, spune Sanda Golopenția într -un interviu acordat Smarandei
Vultur în 199 6, „fiecare a văzut lucrurile în felul lui și dacă vrem să vedem ce e de

372 Ionuț Butoi, „Tânăra generație interbelică între monografiști, eseiști și gardiști”, Cooperativa Gusti , 13
mai 2013, disponibil la http://www.cooperativag.ro/tanara -generatie-interbelica/ . [Accesat: 20 mai 2019 ]
373 Sanda Golopenția, Bulevardele vieții , București, Editura Spandugino, 2018: 496.
374 Ibidem.

145 întreprins acum în cultura românească, cred că este util să ne întoarcem puțin la acel
trecut”375. În analiza mea, încerc să arăt ce model propune Mihai Pop în interbelic și cum se
construiește el ca intelectual în contextul epocii.
Ce definește Tânăra Generație? În primul rând, faptul că numărul de intelectuali
crește, odată cu formarea României Mari și cu liberalizarea accesului la educație
superioară. Condițiile de trai ale studențilo r erau, așa cum am arătat, precare, dar asta era
nu singura problemă. „A fi student nu însemna doar să faci parte dintr -un mediu universitar
cu resurse și servicii de asistență precare, ci presupunea și costuri financiare considerabile.
Învățământul era departe de a fi acccesibil oricui. Se percepeau taxe pentru înscriere,
pentru frecventarea cursurilor, pentru bibliotecă, pentru examene, pentru licență și
doctorat. Aproape orice activitate se taxa”376. În arhiva personală a lui Pop se găsesc câtev a
chitanțe din timpul studenției, care arată cât de mare era investiția în educația universitară.
Dacă în primul an de facultate (1925 -1926) plătește o taxă de 100 de lei – totalul pentru
materiale și bibliotecă – în al doilea și al treilea an, cheltuieli le cresc la 500 de lei, la care,
în anul terminal, se adaugă 1000 de lei pentru examenul de licență. Dacă comparăm aceste
sume cu prețul unei pâini care, conform anuarului statistic din 1925, costa 50 de lei, taxele
plătite nu par mari. Însă a fi student l a București presupunea multe alte cheltuieli.
Numărul mare al studenților îi transformase pe aceștia într -un actor social care nu
putea fi ignorat, iar condițiile de viață îi transformaseră într -un actor social nemulțumit.
Neajunsurile cu care studenții s e confruntau, acutizate în timpul Marii Depresiuni, au dus
la greve studențești și la o radicalizare a tineretului, mulți dintre ei plasându -se în extrema
dreaptă. După cum arată Florin Țurcanu, „o parte a opiniei publice, influențată de
propaganda antisem ită, era dispusă să -i asculte pe cei care puneau pe seama prezenței
«excesive» a studenților «minoritari» din universități lipsa resurselor din învățământul
superior”377.
O dată cu absolvirea facultății, acești studenți, cei mai mulți dintre ei veniți din af ara
Bucureștiului, aveau așteptarea firească ca, după încheierea studiilor, să se realizeze
profesional, eventual în capitală. „Modelul intelectualului devine o aspirație pentru
generația tineretului interbelic, care își vede făurit destinul doar prin intermediul culturii.
Dezechilibrele create de acest fenomen de inflație a intelectualilor s -au transformat în
drame individuale – așa cum o arată jurnalele sau memoriile perioadei interbelice –, într-o

375 Ibidem: 498.
376 Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc , București, Editura Eikon ,
2015: 63.
377 Florin Țurcanu, Mircea Eliade, Prizonierul istoriei , București, Editura Humanitas, 2005: 95.

146 creștere a incidenței șomajului în rândul titra ților și, nu în cele din urmă, în deschiderea
unei dezbateri cu privire la finalitățile educației”378.
Un alt lucru definitoriu pentru tânăra generație este spiritul de frondă, care nu
însemna altceva decât revendicarea unui loc în rândul elitelor și o afirmare a dorinței de
putere. O putere pe care statul ar fi trebuit să le -o ofere și nu reușea din cauza multiplelor
crize interne și externe cărora trebuia să le facă față. Noua generație se vedea deja „stăpâna
vieții culturale românești”379, dar repreze ntanții ei aveau nevoie de stat care să le asigure
niște venituri stabile și funcțiile importante la care visau. „Mecanismul prin care statul
modern a ales să își recruteze noile elite a fost modelul meritocrației, modalitățile de
pregătire și promo vare socială a elitelor evidențiind rolul central al sistemului educațional
și, în speță, al celui universitar. Datorită acestuia pentru prima dată în istorie, intelectualii
sunt capabili să dețină ceea ce doar teoretizau: puterea”380.
Tânăra Gen erație era dornică de putere și nu se sfia să afirme lucrul acesta. Își
justifica revendicările arătând „legătura simbolică dintre elite și educație”381și promovându –
și competențele. Toate aceste dinamici de afirmare sunt susținute de manifestele publicate
de membrii Tinerei Generații care, folosindu -se de limbaje sau argumente diferite, spun în
fond același lucru: „a fi tânăr însemna pentru noi în mod automat a avea și geniu”382. O
serie de articole și texte face apologia acestei generații, care este prezentat ă ca fiind vădit
superioară generațiilor trecute: Mircea Eliade cu Itinerariu Spiritual (1927), Eugen Ionescu
cu Nu (1934), Manifestul Crinului alb (1928) de Sorin Pavel , Ion Nestor și Petre Marcu –
Balș [Pandrea], textul lui Mihai Polihroniade, Generația tânără și ritmul mondial (1933)
sau Tânăra Generație (1932) al lui Mircea Vulcănescu. Autorii textelor militează pentru
recunoașterea valorii acestei generații și plasarea sa în poziții din care ar putea să -și
influențeze viitorul propriu și pe c el al națiunii. Este de notat că unele din aceste
documente anunță deja situarea autorilor lor într -o parte sau alta a eșichierului politic.
Pornind evident de la Eliade, Boia afirmă că și conceptul de experiment383 este
definitoriu pentru noua generație. A cești tineri vor să refacă lumea din temelii, prin arta,
prin scrisul sau prin cercetările lor. Experiențele, așa cum remarcă și Țurcanu, „nu sunt

378 Dragoș Sdrobiș, „Elite și universitate. Problema șomajului intelectual în România interbelică”, în Anuarul
Institutului de Istorie George Barițiu , Seria Historica, Cluj, LI, 201: 256.
379 Mihai Polihroniade, „Generația tânără și ritmul mondial” apud Boia, op. cit.: 26.
380 Dragoș Sdrobiș, op. cit.: 257.
381 Ibidem.
382 Boia, op. cit.: 24.
383 Ibidem: 29.

147 strict intelectuale, ci pot fi și psihologice, morale, estetice, religioase. […] Este o căutare a
unor noi pu ncte de vedere asupra realității și a unor noi valori”384.
Într-un text apărut în revista Criterion în octombrie 1934, Petru Comarnescu face o
disecție a termenului de experiență, oprindu -se la trei sensuri mai importante ale noțiunii:
1) naturalist 2) spir itualo-moral și 3) vitalist385. Înțelesul naturalist, spune el, vine din
Renaștere, când se „răspândește curentul de cunoaștere a lumii prin experiența externă a
simțurilor, prin observația și încercarea directă a omului luat ca măsură a adevărului”386.
Apare astfel un curent de pozitivare a cunoașterii și o metodă experimentală atât în
filosofie, cât și în știință. „Pentru materialiști ca tip Darwin, Spencer, Haeckel, experiența
devine totuna cu experimentul”387, afirmă Comarnescu. Concepția spiritualo -morală es te
opusă celei materiale și privilegiază „interioritatea existenței (drept sursă de cunoaștere și
adevăr)”388, Descartes fiind cel care promovează metoda observației interioare. Eticieni ca
Shaftesburry, Hutcheson și Hume „pun atributele morale în constituți a naturii umane și nu
în voința lui Dumnezeu, vorbind de o experiență morală”389. Comarnescu aduce în discuție
și chestiunea experienței estetice creatoare, de altfel subiectul lucrării sale de doctorat.
Primele două sensuri ale experienței au dus, în timp, spune autorul, la cel de -al treilea,
„vitalist și activist”390, în care viața „generatoare și de creațiuni istorice și de adevăruri”391
dă adevăratul conținut al experienței. În această înțelegere strâns legată de biologie, orice
experiență este verificabilă e mpiric, chiar și cea religioasă. „În poziția vitalistă, mai ales a
literaților, experiența înseamnă orice fel de trăire”392. Formele literare tipice acestei viziuni
sunt cele care au la bază confesiunea: biografia, autobiografia, reportajul și eseul.
„Caracterul experiențial al literaturii contemporane a devenit aproape un criteriu de
valoare”393, mai spune Comarnescu, care apoi trece la a arăta cum se regăsesc aceste trei
poziții în viața culturală românească, arătând că pentru cele trei sensuri limba română n u
are „termeni deosebiți și bine precizați”394 și că acest lucru poate naște confuzii. Autorul
face o scurtă analiză a felului cum experiența se regăsește în metoda monografică a Școlii
Gusti. „Experiența capătă în școala monografică diferite accente, la d. M. Vulcănescu unul

384 Țurcanu, op. cit.: 142.
385 Petru Comarnescu, „ Experiență ”, în Revista Criterion, an. 1, nr. 1, 1934: 1.
386 Ibidem.
387 Ibidem.
388 Ibidem.
389 Ibidem.
390 Ibidem.
391 Ibidem.
392 Ibidem.
393 Ibidem.
394 Ibidem.

148 spiritualist trascendent, la d. Traian Herseni, unul spiritualist, la d. H.H. Stahl unul
empirist, iar la d. Anton Golopenția unul vitalist”395. Nae Ionescu este prezentat de
Comarnescu ca promotor al experienței religioase, care caută nu cunoșterea, ci mântuirea.
Sensul vitalist îi este atribuit și lui Eliade, însă având o dimensiune metafizică, manifestată
prin renunțarea la rațiune, „la formele și normele istoriei, la egocentrismul
individualității”396. Acest sens este, spune autorul artic olului, împărtășit de aproape toți
tinerii existențialiști români, ca Cioran, Petru Manoliu și Eugen Ionescu, fiecare
declinându -l într-un fel propriu, la cel din urmă luând o formă negativistă. În final,
Comarnescu conchide că aproape toți tinerii acordă o deosebită atenție ideii de experiență,
fie că o vor eliberată de prejudecățile trecutului și constrângerile rațiunii, fie că văd în
trăire o posibilitate de actualizare a unor principii eterne.
Nu mă voi adânci în dezbaterea din epocă în jurul conceptului de experiment. Am
încercat doar să arăt în ce măsură acesta este definitoriu și pentru Mihai Pop, căutând în
volumul său de articole din perioada interbelică eventuale texte care să abordeze această
temă atât de relevantă pentru colegii săi de generație. Însă textele lui Pop sunt foarte mult
centrate pe probleme concrete, este o publicistică pură în care rar se strecoară astfel de
dezbateri teoretice. Dacă ar fi să pornim de la analiza lui Comarnescu asupra
monografiștilor, Pop s -ar putea situa alături de Stahl, fiind mai degrabă un empirist, sau
alături de vitalistul Golopenția. Este evident că spiritualismul adoptat de Vulcănescu și
Herseni nu i se potriveau tânărului maramureșean, în ciuda faptului că era fiu de preot. O
posibilă explicație pe ntru faptul că Mihai Pop nu îmbrățișează direcția spiritualistă este
faptul că aceasta este mai degrabă legată de ortodoxie, propovăduită de Nae Ionescu și
discipolii săi ca soluție și cale de urmat. În fond, ca fiu de preot greco -catolic, Pop era un
minoritar din punct de vedere religios. Și prin acest aspect, biografia lui vine să susțină
teoria lui Ionuț Butoi în viziunea căruia „abordarea generalistă a istoriei culturale
interbelice văzută ca un fel de continuum discursiv sau doar ca o înfruntare între două
paradigme – modernism/cosmopolitism vs. tradiționalism/naționalism – falsifică babilonia
de sensuri și de înțelegeri ale vieții care caracteriza societatea românească a acelor
timpuri”397. Deși era fiu de preot și și -a dedicat viața studiului societății tradiționale, Mihai
Pop a fost, fără doar și poate, un cosmopolit, cu o viziune cât se poate de modernă.

395 Ibidem.
396 Ibidem.
397 Ionuț Butoi , Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc , București, Editura Eikon,
2015: 23.

149 O scrisoare primită de la prietenul său, Traian Ionescu Nișcov, în 1931, ne arată că
termenul de spiritualitate făcea totuși parte din vocabularul lui Pop, ca al tuturor colegilor
săi de generație, și că era luat foarte în serios. „Problemele spiritualității viitoare nu încap
aici să fie discutate”398, îi scrie cu maximă seriozitate Ionescu Nișcov. „Tu o abordezi într’o
frază «fugăreață», ca să spui că nu-ți va conveni ție! Dar cum ești tu, omule? Poți să ai, cel
mult – și trebuie să ai – o atitudine teoretică și nimic mai mult – spiritualitatea care va veni
va trece peste capul fiecăruia din noi și se va impune cu necesitatea unei legi de evoluție
planetară. Tu să nu crezi în acest miracol – cum nu cred 99% din cei din Valahia. Eu cred
și îmi place să cred că se va prăbuși organizația actuală a societății – a cărei osatură e
putredă – chiar în fața noastră, cum s’a prăbușit o altă lume în fata ochilor n oștri de
adolescenți (războiul). Și din moment ce vorbești de o nouă spiritualitate – ca o nouă formă
de expresie a viitorului – (dar pe care n’o accepți) înseamnă deja că crezi în existența ei!
Cum rămâne atunci: ești convins că va veni, dar n’ai s’o acce pți. Asta’i ca și cum ai spune
«știu că vine ploaia, însă am s’o refuz! » Și -apoi despre spiritualitatea care se creează acum
în Rusia – ca formă dominatoare în Europa de mâine – asta’i discutabil. De ce tocmai
forma de-acum din Rusia să se impună? De ce nu cea de peste 10 ani? De unde această
concluzie la tine?”399. Tot în aceeași scrisoare, Nișcov face o speculație referitoare la
motivul pentru care Mihai nu mai crede în cosmopolitism, comunism, internaționalism,
spunând că s -a atașat de aceste ideologii d evreme în viață și acum i se par depășite.
Ionescu Nișcov continuă pe același ton înflăcărat, specific tinerei generații: „Înțeleg asta
daca ai fi trecut cu teorii cu tot în urmă, fiind depășit de eventualitatea unor noi concepții
viitoare – dar nu! Încerc i să fii «cosmic», «a -național» – dar nu mai ești ce -ai fost! Ei, cum
se împacă aceste lucruri? Afirmi că ești! Asta -i f[oarte] vag, dacă nu justifici atitudinea,
care îmi pare că e suspendată! Nu? Aș vrea să știu de care realitate te -ai izbit tu și unde, de
te-ai vindecat? (Și dacă te -ai vindecat, înseamnă că ai revenit la starea sănătății de la
început, adică nici cosmic, nici a -național, așa -i logic, nu?) Ce acțiune mare ai întreprins tu
în țară încât să cunoști realitățile (și ăsta -i un cuvânt vag, pe c are-l întâlnești de 5 – 6 ori în
fiecare articol al lui Nae Ionescu; văd că l -ai acceptat și tu; se vede realitatea, nu?)”400. Din
păcate, perechea acestei scrisori nu a rămas în arhiva personală a lui Mihai Pop. Ea ne -ar fi
ajutat probabil să deslușim mai b ine cum se forma conștiința social -politică a tânărului

398 Scrisoarea face parte din arhiva familiei. Fiind vorba de o corespondență privată, am ales să nu public în
anexă această corespondență , ci doar să folosesc în lucrare fragmentele relevante. Argumentul este valabil
pentru toate fragmentele care urmează din corespondența Traian Ionescu Nișcov – Mihai Pop.
399 Scrisoarea este expediată de Traian Ionescu Nișcov pe 24 decembrie 1931 și face parte din arhiva familiei.
400 Ibidem.

150 maramureșean, pe atunci student la Praga. Scrisoarea lui Nișcov ne arată totuși că temele
mari ale tinerei generații îl preocupau și pe Pop, chiar dacă n -a lăsat nimic scris pe tema
asta. Această scri soare este încă o dovadă că cercetătorul contemporan are mari dificultăți
în a surprinde adevăratul spirit al vremii și preocupările tinerilor interbelici.
În ciuda faptului că sunt foarte vocali în a -i critica pe bătrâni, un alt aspect care
definește ac eastă generația este reunirea în jurul unor personalități carismatice, pe care le
ridică la rangul de mentori. Nae Ionescu – menționat și de Comarnescu în articolul său și
de Traian Ionescu Nișcov în scrisoare – este unul dintre mentori, aducându -i în jurul său în
general pe tinerii de dreapta sau pe cei care vor îmbrățișa această ideologie, seduși de
discursurile sale.
Dacă discursul lui Nae Ionescu nu îl seduce pe Pop, el se alătură în schimb grupului
coagulat în jurul lui Dimitrie Gusti, un alt „mare «a dunător» de tineri”401. Probabil că ceea
ce îl atrage pe tânărul maramureșean la sociolog este faptul că nu este „deloc ideolog, el
are în schimb simțul organizării, al echipei și al acțiunii. Adună în jurul său tineri de toate
orientările – de la legionari la comuniști –, seduși de proiectul unei sociologii militante,
știință și acțiune socială totodată, cu cercetări de teren în satul românesc, dar și cu o
implicare efectivă în viața comunităților, urmărind un țel modernizator”402. Ceea ce le oferă
Gusti tiner ilor atât de diferiți pe care îi adună în jurul său este posibilitatea de a contribui la
ceva mai mare decât ei, care să ajute România Mare, o națiune abia născută, care trebuia să
se transforme dintr -o abstracțiune politică într -o realitate socială.
„România Mare nu era doar o promisiune cotidiană, ci, pentru interbelici, o lume
nouă, o promisiune și un potențial obiectiv revoluționar”403. Așa cum arată Vulcănescu,
acești tineri simțeau că aveau o misiune de îndeplinit. Acest sentiment al misiunii – văzut
ca o altă trăsătură definitorie a generației – era puternic legat de soarta tinerei națiuni
române și a condus, în mod firesc, la implicarea masivă a acestor tineri în politică. Și -a
asumat Mihai Pop vreo misiune? Greu de zis. Chiar dacă a făcut -o, ea nu a pare formulată
ca atare în nici unul dintre textele sale din acea perioadă. Din publicistica lui reiese că una
dintre misiunile sale era apărarea ideii de democrație. Dacă ne uităm la practica lui, s -ar
spune că și -a asumat misiunea lui Gusti, pe care însă a interpretat -o în cheie personală.
Uitându-ne la existența lui în ansamblu, putem afirma că Mihai Pop și -a asumat misiunea
de a cunoaște satul românesc și societatea românească.

401 Boia, op. cit.: 33.
402 Ibidem.
403 Butoi, op. cit.: 57.

151 „Principala problemă a vieții politice românești în perioada interbelică a fost
confruntarea între democrație și autoritarism”404, arată istoricul american Keith Hitchins.
Acestă problemă nu avea cum să nu se răsfrângă și asupra vieții sociale și culturale. De
altfel, radicalizarea multora dintre tinerii din perioada interbelică, c are au ales să susțină ori
dreapta legionară, ori stânga comunistă, a fost rezultatul acestei crize a democrației, care
nu se manifesta doar în România, ci în întreaga Europă. Un alt factor care i -a împins pe
reprezentanții generației spre politică a fost criza economică care a făcut ca majoritatea
acestor tineri deosebit de bine pregătiți să fie victime ale șomajului, într -un context în care
ei făcuseră tot ce depindea de ei ca să aibă niște cariere strălucite. Pe măsură ce
reprezentanții ei au înțeles că visurile nu se vor realiza (nici la nivel de grup și nici pe plan
individual), Tânăra Generație a devenit o generație furioasă.
Mihai Pop nu s -a înscris în tendințele generale nici în ceea ce privește posibilitățile
de angajare. Deși cei mai mulți dintre colegii săi de generație au avut dificultăți în a -și găsi
un loc de muncă pe măsura pregătirii lor, Pop a devenit, la scurtă vreme după reîntoarcerea
în țară, în 1935, asistentul lui Dumitru Caracostea la Catedra de Istoria Literaturii Române
Moderne și Fo lclor. Așa cum îi mărturisea lui Rostás ani mai târziu, tânărul întreținuse
legăturile cu fostul lui profesor pe perioada studiilor în străinătate. Acest fapt, dar și
calificarea lui într -un domeniu în care nu existau mulți specialiști i -au adus angajarea. „M-
am dus în Germania și am făcut acolo teorie literară și folclor, pe urmă eram mai informat
decât cei din țară în privința noilor metode de cercetare literară, mai cu seamă metodele din
Germania. Și atunci Caracostea era bucuros să aibă pe cineva care s ă-i spună ce se
întâmplă în lume. Că în materia asta nu erau foarte mulți la noi, adică era Vianu, care era
foarte bine, făcuse școala în Germania”405.
Numărul crescut de studenți la Facultățile de Filosofie și Litere și dezvoltarea
disciplinelor au prod us o creștere a numărului de catedre și de cadre didactice, însă
creșterea nu era atât de substanțială încât să asigure locuri de muncă unui număr suficient
de mare de absolvenți. „La București, dacă în 1898/1899 erau 11 profesori titulari, 3
suplinitori și 2 conferențiari, în 1934/35 erau deja 28 de catedre acoperite de 26 de
profesori titulari și 2 suplinitori, 16 conferențiari, 6 docenți și 6 lectori”406. Deci pentru Pop,
faptul că a fost angajat ca asistent de fostul său profesor a fost un mare noroc. Un asistent
universitar câștiga în acea perioadă 6 -7.000 de lei pe lună. Era puțin față de un profesor

404 Hitchins, op.cit.: 373.
405 Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii gustiene, București, Editura Paideia, 2003: 306.
406 Lucian Nastasă, „Suveranii” Universit ăților române ști. Mecanisme de select ̧ie s ̧i promovare a elitei
intelectuale , Cluj, Editura Limes, 2007: 45.

152 universitar care putea să câștige și până la 25.000 lei pe lună407, însă era o sumă suficientă
pentru a duce o existență decentă. În 1938, Pop își va pierde slujba la stat din cauza
convingerilor sale politice și a activității sale publicistice.
Care erau convingerile politice ale lui Mihai Pop? Deși era mai degrabă asimilat
grupului simpatizanților comuniști, atât datorită prieteniei apropiate cu B rauner și Socor,
cât și datorită colaborării sale cu Zaharia Stancu, la Lumea Românească și Azi, Pop avea
un mare devotament pentru Partidul Național Țărănesc. Așa cum am arătat deja, unchiul
său, Ilie Lazăr, era bine poziționat în acest partid, fiind unul dintre colaboratorii apropiați
ai lui Iuliu Maniu.
Pe plan politic, revenirea lui Mihai Pop în țară, în 1935, corespundea momentului
plecării lui Alexandru Vaida -Voevod din Partidul Național Țărănesc pentru a înființa
Frontul Românesc, partid care va spr ijini măsurile autoritare ale lui Carol al II -lea. Ilie
Lazăr ajunsese într -un mare conflict cu Vaida -Voievod, deși acesta îi fusese naș de
cununie. După plecarea lui Vaida -Voievod, care încerca să dea partidului o turnură
antisemită, noul președinte al or ganizației din Transilvania și Banat, Mihai Popovici, „i -a
încredințat lui Ilie Lazăr misiunea reorganizării comitetului județean maramureșean”408.
Așa cum era de așteptat, Lazăr a fost ales președinte al organizației județene. Este
momentul când tânărul Pop s-a angajat în politică alături de unchiul său și de fratele său,
Nicoară, care deja era activ în PNȚ. De altfel, între 1935 și 1938, Mihai era foarte apropiat
de unchiul său, în a cărui casă de pe strada Poștei nr. 2 a și locuit o bună bucată de vreme.
La acest tip de angajament la firul ierbii se referea prietenul său, Traian Ionescu Nișcov, în
scrisoarea reprodusă parțial în capitolul precedent, în care îi reproșa că în loc să se ocupe
de finalizarea doctoratului, se implică în politică409. În luna octomb rie a anului 1935,
conducerea centrală a partidului a vizitat Maramureșul, ocazie cu care Ilie Lazăr și ai săi au
mobilizat oameni din împrejurimile Sighetului Marmației pentru a participa la adunare410.
Adunarea, la care, probabil, a participat și Mihai, s -a soldat cu rănirea mai multor
persoane, printre care chiar Ilie Lazăr.
Așa cum demonstrează multe dintre articolele publicate de el sub pseudonimul Petre
Buga, în publicațiile conduse de Zaharia Stancu, Mihai Pop poate fi considerat un
susținător înfocat al politicii lui Iuliu Maniu. Aceasta, în ciuda faptului că, în anii ‘80, îi

407 Eliade apud Lucian Boia, op. cit.: 36
408 Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic , București, Fundația Editura Academică, 2015:
116.
409 Scrisoarea este redată parțial în capitolul „ Neamul lingviștilor” .
410 Dobeș, op. cit.: 119.

153 spunea lui Zolt án Rostás că interesul lui pentru politică a fost pur teoretic. „Niciodată nu
mi-a plăcut politica activă. La mintea mea lucidă, la cumințenia mea maramureșeană mi –
am zis că -i mult mai bine să vezi ce se întâmplă în lume, decât să faci tu. Și nefăcând
politică activă, nu m -am compromis. Nu m -am băgat”411. Adevărul este că implicarea sa
activă în politică a durat doar câțiva ani, fiind urmată de o la fel de scurtă cari eră în
diplomație. În vremurile acelea, țărăniștii reuniți în jurul lui Maniu aveau mai degrabă o
orientare de stânga, fiind preocupați de starea țărănimii și respingând prigonirea evreilor,
care era punctul principal pe agenda mișcărilor de extremă dreapt a.
Într-una dintre puținele recenzii ale cărții Vreau și eu să fiu revizuit (2010), Aura
Cumita, făcând o atentă analiză a publicisticii lui Pop, demonstrează că acesta „a fost un
social-democrat în cea mai pură, fină și mai ales consecventă atitudine publică: un caz
rarisim pentru România anilor ʼ30. Pentru Mihai Pop lupta care se dădea în Europa
interbelică nu era între comunism și fascism, ci între sistemele totalitare și democrație”412.
După cum remarcă cercetătoarea, discursul lui Pop nu se înscrie d eloc în retorica vremii în
care ființa națională trebuia apărată cu orice preț în fața celorlalte etnii. El „denunță orice
tip de manifestare naționalistă înțeleasă de el ca dușmănoasă față de alte etnii. Mihai Pop
vorbește adesea de interesele «națiunii r omâne», respectiv de «interese naționale», dar
sancționează naționalismul și șovinismul”413.
Pop este o voce aparte în rândul Tinerei Generații. Originea sa maramureșeană și anii
petrecuți în Cehoslovacia, în Germania și Polonia îl fac să privească și să in terpreteze
realitatea socială într -un mod diferit de ceilalți repezentanți ai generației sale. De
asemenea, cercetările întreprinse alături de monografiști îl fac să aibă o reprezentare mult
mai lucidă și mai puțin edulcorată a lumii satului și în special a dinamicii sat -oraș. Trebuie
menționat că, alături de Brăiloiu și de Harry Brauner, Pop făcuse teren și în București, în
căutarea cântecelor lăutărești, deci avea privirea asupra orașului exersată.
Două texte din 1937, respectiv 1938, ne arată care era v iziunea lui Mihai Pop asupra
Bucureștiului din această perioadă. Dacă luăm ca referință cifrele din deschiderea acestui
capitol, de la venirea tânărului maramureșean în capitală în 1925 și până la sfârșitul anilor
’30, când scrie aceste două texte, populaț ia capitalei aproape se dublase. Care sunt însă
transformările prin care trecuse orașul? Pop surprinde două fenomene importante:

411 Aura Cumita, „«Vreau și eu să fiu revizuit». Publicistica lui Mihai Pop din anii 1937 -1940”, Critic atac ,
27 aprilie 2011, disponibil la http://www.criticatac.ro/%E2%80%9Evreau -si-eu-sa-fiu-
revizuit%E2%80%9D -publicistica -lui-mihai-pop-din-anii-1937-1940. [Accesat: 7 iunie 2019 ]
412 Ibidem.
413 Cumita, op.cit.

154 înglobarea micii burghezii venite din fostele provincii, care face ca Bucureștiul să înceapă
să capete un aer central european, și orășenizarea țăranilor veniți să muncească în capitală.
Ambele texte stau sub semnul formării ca sociolog a lui Pop, însă arată și prospețimea
viziunii unui intelectual venit din periferia noului stat, dar care a trăit în centrul Europei,
având alte pu ncte de reper. Aceste articole îl anunță pe Pop antropologul.
În primul text, scris în 1937 și intitulat „ Semnele formării ale unei noi burghezii
bucureștene” , Mihai Pop pornește de la micile afaceri care furnizau hrană bucureștenilor,
arătând cum acestea au transformat orașul: „Acum zece ani încă, unul dintre aspectele
caracteristice ale Bucureștiului îl formau lăptăriile, birturile economice, simigeriile și
plăcintăriile. Azi, cel puțin în centru, ele au dispărut cu totul. Dacă mai există la periferie,
și aici, numai în anumite părți, este o dovadă în plus a tendinței de a le elimina din
structura generală a Bucureștiului, păstrându -le cu note caracteristice numai în structura
aparte a unor mahalale. În schimb, centrul Bucureștiului a fost invadat de sucu rsale ale
lăptăriei Ehrmann, de mezelăriile Rochus și Podsudek, de Gagel și Herdan, iar cartierele
periferice moderne au fiecare o băcănie, o mezelărie, un pantofar, ceea ce amintește de
Praga, de pildă, unde fiecare cartier are o Mlekarna (lăptărie), o Uz enarstvi (mezelărie) și o
sucursală Bata. Numai că această schimbare înseamnă schimbarea structurii înseși a micii
burghezii bucureștene. Mica burghezie a lăptăriilor, simigeriilor și a plăcintăriilor era
levantină, greacă, macedoneană sau bulgară, burghez ia pe care o încetățenesc sucursalele
lui Ehrmann, Rochus și Podsudek este central europeană, săsească, cehă sau maghiară,
venită din Ardeal sau din Bucovina”414.
În opinia lui Pop „transformarea Bucureștilor din capitala numai a Vechiului Regat
în capitala unui Stat, care cuprinde și ținuturile românești care au fost sub stăpânire străină,
începe să devină vizibilă. Burghezia, considerată minoritară, din orașele din ținuturile
alipite, își cucerește locul și în capitala țării. Astfel, importanța componentei central-
europene a Bucureștilor e într -o creștere rapidă”415.
În „Călușarii români la Londra și realitatea folclorică a Bucureștilor” , text publicat în
1938, cercetătorul se concentrează pe dinamica oraș -sat, analizând procesul „de penetrare a
sătescului în orașe și a urbanului la sate”416. El susține că capitala nu are „o structură

414 Mihai Pop, „ Semnele formării ale unei noi burghezii bucureștene” în Mihai Pop, Folclor Românesc,
volumul III, București, Editura Universității din București, 2007: 189
415 Ibidem.
416 Mihai Pop, „ Călușarii români la Londra și realitatea folclorică a Bucureștilor” în Mihai Pop, Folclor
Românesc , volumul II, București, Editura Grai și suflet, 1998: 14.

155 orășnească bine cristalizată”417 și arată că structura tradițională a satelor „a intrat, în urma
penetrării elementelor de viață urbană, în dezagregare”418. Pentru Mihai Pop nu există două
Românii, „o Românie a satelor și una a orașelor pe care le -au gândit, le -au propovăduit și
le-au visat oamenii politici și ideologii veacului trecut și în care mai cred încă și astăzi”419.
În viziunea lui, România Mare „este încă în plin proces de formație, ea își caută noua
structură. Și satul și orașul trăiesc încă de -a valma, nu s -au diferențiat, nu s -au cristalizat ca
în Europa de apus, fiecare în structuri proprii”420. Mihai Pop crede în existența unei a treia
Românii, în care modernul cu tradiționalul, orășenescul și sătescul conviețuisc de -a valma,
întregindu -se și creând condițiile unei structuri moderne, diferită de cea a Europei de Apus.
Pentru el, această a treia Românie are „infinit mai multe posibilități de dezvoltare decât
oricare din statele acestei Europe tocmai pentru că îi lipsesc formele bine cristalizate și
întărite printr -o lungă tradiție”421.
În concluzie, destinul intelectual al lui Pop s -a construit, precum al celorlalți membri
ai generației, p e afinități și convingeri personale, dar și pe întâmplări și întâlniri marcante.
Întâlnirea cu Școala Gusti a fost o experiență definitorie care i -a influențat atât cariera, cât
și viața personală, așa cum voi arăta în continuare.
6.II La Fundu Moldovei se structurează teoria
În 1928, din 10 iulie până în 10 august, a avut loc a patra campanie de cercetare
monografică condusă de Gusti, la Fundu Moldovei, județul Câmpulung. La această
campanie au participat peste 60 de cercetători, din care 17 femei, „o echi pă gigant”422, cum
o numea Stahl. Era prima campanie la care participa și Pop, atunci în vârstă de 21 de ani,
proaspăt absolvent al Facultății de Litere. După absolvire, el fusese trimis acasă de către
profesorul Ovid Densușianu, care îi coordonase lucrarea de licență, pentru a culege folclor.
Însă înainte de a merge în Maramureș, Pop a hotărât să facă un mic ocol prin Bucovina:
„Între timp am auzit că Gusti caută tineri absolvenți de facultate, pe care vrea să -i ia la
cercetare sociologică. Noi eram în aceea și facultate, litere și filosofie, deci eram împreună,
dar n-aveam legături propriu -zise cu sociologii în vremea aceea, știi? Între timp Gusti se
ducea la Fundu Moldovei, în Bucovina deci, […] mi -am speculat toată chestia, că mă duc,

417 Ibidem.
418 Ibidem.
419 Ibidem.
420 Ibidem.
421 Ibidem: 15.
422 Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice” , București, Editura
Minerva, 1981: 87.

156 și stau cu Gusti o lun ă de zile la cercetări sociologice, pe urmă din Bucovina trec ușor
peste Prislop, și mă duc în Maramureș. […] Echipa lui Gusti era foarte amplă. Nu erau
echipele de mai înainte. Eu n -am participat la celelalte cercetări”423.
Campaniile precedente, în timpul cărora se coagulase deja un grup de lucru,
avuseseră loc la Goicea Mare, județul Dolj (1925), Rușețu, județul Brăila (1926) și Nereju,
județul Vrancea (1927). Veteranii primelor trei campanii – Xenia Costa -Foru, Mircea
Vulcănescu, D. C. Georgescu și Henri H. Stahl – se autointitulaseră bătrânii monografiei.
Fiecare era urmat de un grup de descendenți, „«fii» și «nepoți» în ordinea sosirii lor la
muncile monografice”424. Proaspăt venit, Pop nu s -a afiliat nici unuia dintre grupurile
formate. El a intrat în fam ilia de folcloriști care se forma în descendența „bătrânului
sterp”425, Constantin Brăiloiu. La Fundu Moldovei, Pop a fost repartizat în aceeași casă cu
Traian Herseni, care era la a doua campanie și care a devenit unul dintre teoreticienii
monografiei. „Am stat în capul satului, am stat la un cârciumar, care – după aceea am aflat
– și-a omorât nevasta și a stat nu știu câți ani la pușcărie, dar era un om foarte simpatic.
Fundu Moldovei era un sat foarte interesant, în primul rând era foarte mare, și atunci avea
două părți: satul di jos și satul di sus. Și noi eram cam la mijloc”426.
Fundu Moldovei era un sat de răzeși „cu mulți oameni bogați”427, care oferea
cercetătorilor material destul de variat. La campanie participau mai mulți specialiști în
domenii conexe sociologiei, care lucrau oarecum independent, ca Nicolae Cornățeanu –
inginer agronom sau antropologul Francisc Rainer. Cercetările de antropologie biologică
ale echipei lui Rainer, de exemplu, deși extrem de pasionante, sunt văzute de Stahl ca un
„corp străin428”, pentru că nu puteau fi integrate în cercetările celorlalți, deci nu puteau
contribui la interdisciplinaritea la care visa Gusti. De altfel, așa cum am arătat deja, în
cadrul acestor cercetări, interdisciplinaritatea a rămas doar un deziderat, în re alitate
neexistând o viziune comună sau care să poată fi impusă tuturor. Pentru prima oară, în
această campanie a apărut și o echipă care se ocupa de problema femeii și altele care
investigau gospodăria, industria casnică și familia. Tot în Bucovina, s -au alăturat echipei și
sculptorul Mac Constantinescu și soția sa Floria Capsali, interesată de dansurile populare.
După spusele lui Stahl, lui Mac Constantinescu i -a aparținut ideea de a face un muzeu, care

423 Rostás, op. cit.: 262.
424 Stahl, op. cit.: 132.
425 Ibidem.
426 Rostás, op. cit.: 263.
427 Ibidem.: 264.
428 Stahl, op.cit.: 80.

157 „a crescut an după an, sfârșind cu construirea «Mu zeului Satului» în 1936”429. Inițial,
obiectele aduse din sat erau expuse în București la Seminarul de sociologie. Ulterior, mica
expoziție cu obiecte țărănești bucovinene a fost expusă în Pavilionul românesc de la
Expoziția Universală de la Barcelona, din 1 929.
Campania de la Fundu Moldovei rămâne însă în istorie prin faptul că aici se face un
nou chestionar, o adaptare a celor folosite în cele trei cercetări precedente, și se elaborează
teoria monografică. Pop însă precizează că nu era vorba de un chestiona r ca la Hașdeu sau
ca la Densușianu, fiind mai degrabă un aide-mémoire, un ghid de discuție. „Totul era pe
interviu, toată discuția era pe interviu, toată discuția era pe participare, adică dacă te -ai dus
la horă sau la nuntă, atuncea notai tot ce se întâm pla acolo. Poate că nu era încă ideea că
trebuie să chestionezi și asupra sensului lucrurilor. Dar în orice caz ce vedeai, trebuia să
notezi, și pe urmă să -i întrebi ce se -ntâmplă, cum faci în cazul cutare, cum faci în cazul
cutare, mai cu seamă în problem e economice. Pe urmă structura socială era foarte
importantă, fiindcă era sat din ăsta, bazat pe neamuri. Trebuia să iei un neam din ăsta, și
să-i faci arborele genealogic”430.
Citite în cheie contemporană, aceste observații ne arată că gustiștii făceau, de fapt,
observație participativă și că acest chestionar nu era altceva decât un mod de orientare a
cercetătorilor în teren. După spusele lui Stahl, munca la chestionar a fost în principal opera
lui Mircea Vulcănescu, spre deosebire de elaborarea teoriei, car e s-a făcut în echipă.
Interviurile luate în anii ‘80 de către sociologul Zoltán Rostás foștilor participanți la
monografii ne ajută să recuperăm astăzi felul în care s -a lucrat la această teorie. Iată cum îi
descria Pop lui Rostás procesul de lucru: „Erau niște premise care reieșeau, niște modalități
de cercetare, care probabil că s -au practicat foarte mult la Nereju. Dar la Fundu Moldovei
s-au dus discuții lungi asupra acestor modalități, și atuncea s -a codificat, ca să zic așa,
sistemul. Între cadre și m anifestări și toate, toată structura sistemului, adică sistemul acesta
sociologic al lui Gusti a prins contururi acolo, nu? Și pe urmă ăsta a fost aplicat la Drăguș
și la Runcu și la Cornova cu consecvență. Grupurile erau formate după sistemul: unul făcea
manifestări economice, altul făcea manifestări spirituale, altul făcea relații de familie”431.
Sala școlii din Fundu Moldovei, în care în fiecare seară aveau loc discuțiile teoretice,
a intrat în istorie ca Sala luminoasă. Această sintagmă revelatoare dă tit lul volumulului în
care sunt reunite amintirile primilor monografiști, document de istorie orală bogat în

429 Ibidem: 92.
430 Rostás, op. cit.: 266.
431 Ibidem: 273.

158 detalii, care dă claritate activităților inițiate de profesorul Dimitrie Gusti. „Că pe urmă toată
lumea a lucrat de dimineață și până seară, și seara după ce se servea masa de seară, toată
lumea intra în sala mare de școală, și începeau discuțiile. Cu Vulcănescu, cu Stahl, cu Mitu
Georgescu, cu toți ăștia, și acolo s -a elaborat, după părerea mea, teoria gustistă cu cadrele
și manifestările și cu toate a stealalte, după lungi discuții. Durau uneori până la două
noaptea, discuțiile”432.
Structura societății era înțeleasă de Gusti ca „manifestare colectivă de voință”433,
constituită din manifestări (sau forme de activitate) culturale, economice, etico -juridice ș i
politice. În viziunea monografiștilor, manifestările culturale și cele economice constituiau
viața socială, în timp ce manifestările juridice (normele) și cele politice (realizări de
norme) reglementau viața socială. Toate aceste manifestări erau văzute ca fiind
condiționate de patru cadre: cosmologic, biologic, psihologic și istoric. Se considera că
manifestările și cadrele sunt prezente în toate celulele sociale, sau unitățile sociale, iar în
cazul cercetărilor monografice, unitatea socială era satul. S tructurarea cercetării și
alcătuirea echipelor se făcea după această concepție a cadrelor și manifestărilor. În
Amintirile (1981) lui Stahl se găsesc multe detalii despre teorie, el fiind și unul dintre
inițiatorii ei, alături de Gusti, Vulcănescu și Mitu Georgescu. „Mircea Vulcănescu a
redactat de pildă formula: «societatea este o unitate autonomă de manifestări culturale și
economice, organizate juridic și politic și condiționate cosmic, biologic, psihologic și
istoric», la care adăuga: «Natura ace stei unități este o voință socială»; scopul monografiei
fiind «caracterizarea sociologică a voinței sociale». De unde, formula sintetică:
C+M=V”434.
O primă redactare a teoriei s -a făcut de către Herseni și a fost publicată în 1930,
pentru ca patru an i mai târziu să apară o ediție definitivă . „Deocamdată căutăm să
răspundem unei chestiuni de metodă: de ce patru cadre și patru manifestări? Cum s -a
stabilit acest număr și care e valoarea lui? Răspunsul depinde de felul cum înțelege fiecare
să facă știință. Într -adevăr, teoretic există două mari posibilități, dacă nu mai multe:
empiric și transcendental. Empiric, sunt câte patru pentru că atâtea s -au găsit. Din
cunoștințele pe care le avem până acum nu cunoaștem nici o societa te fără aceste

432 Ibidem: 264.
433 Traian Herseni apud Stahl, op. cit.: 100.
434 Stahl, op. cit.: 100.

159 determinante și fără aceste manifestări, dar nici cu mai multe. Totuși, într -o zi, s-ar putea
descoperi și altele, atunci se vor adăuga. Numărul e relativ”435.
În realitate, nu se poate vorbi despre nimic definitiv în privința teoriei pentru că ea a
fost discutată, amendată și contestată pe parcursul anilor în care școala a fost activă, mai
exact până în 1939, când războiul a pus capăt acestei aventuri intelectuale. La baza teoriei
au rămas însă cadrele și manifestările stabilite la Fu ndu Moldovei. Așa cum arată Stahl,
„cercetările nu s -au condus numai după teorie, ci și prin confruntarea «planului teoretic»
cu «realitățile concrete»”436.
Tot la Fundu Moldovei a apărut ideea arhivării documentării colective, în special
datorită faptului că echipa era prea mare și nu toți aveau timp să ia cuvântul în cadrul
ședințelor de seară din Sala luminoasă. De altfel, în filmul de la Drăguș, în scena care
ilustrează ședința seminarului de sociologie, apar uriașele bibliorafturi în care erau puse
fișele și redactările parțiale.
Pop a fost de la bun început apropiatul lui Brăiloiu și acest lucru este confirmat de
scrisoarea redată parțial mai jos, pe care tânărul i -o expediază etnomuzicologului la doar
câteva zile după terminarea campaniei. Aflat acasă , în Maramureș, Pop îi scrie lui Brăiloiu
ca să-l anunțe că, după plecarea sa, a fost înlocuit de Gusti cu Georgescu -Breazu, un alt
etnomuzicolog, cu care Brăiloiu se detesta și era în competiție. Pop nu a colaborat cu
Breazu – inițiatorul Arhivei fonogram ice a Ministerului Cultelor și Artelor – pentru că, așa
cum reiese și din scrisoare și cum îi mărturisea peste ani și lui Rostás, îi plăcea cum lucra
Brăiloiu, pe care îl considera un om foarte deștept și interesant437. „Plecarea D -voastră mult
regretată de întreg «corul» monografiștilor a fost repede înlocuită și uitată pentru șeful
expediției prin găsirea la Fundul Moldovei a D -lui Georgescu -Breazu. Cred că nu sunt
singurul și îndeosebi nu sunt cel dintâi care vă încunoștințez despre acest lucru. Poate l -ați
prevăzut și D -voastră și faptul că el a fost bine primit și n -a fost imediat expediat de șeful
expediției îl veți explica chiar numai din puțina experiență pe care ați făcut -o la Fundu
Moldovei cu câteva ocazii. Apșa de Jos, 13 iulie 1928”438.

435 Herseni apud. Stahl, op. cit.: 101.
436 Stahl, op. cit.: 54.
437 Rostás, op. cit.: 295.
438 Data scrisorii – așa cum apare ea la Constantin Brăiloiu, Opere vol. VII , partea I, București, Editura
Muzicală, 2008 – este greșită, având în vedere că la 13 iulie campania abia începea. De altfel, în Amintirile
sale, Stahl notea ză că prima descindere a lui Breazu în campaniile lui Gusti a fost între 5 și 12 august 1928,
de unde tragem concluzia că scrisoarea lui Pop este trimisă în ziua de 13 august, imediat după ajungerea
acasă.

160 În continu area scrisorii, Pop îi oferă noului său mentor detalii legate de câteva lucruri
pe care i le promisese: găsirea unei bibliografii și transcrierea unor cântece. Din scrisoare
reiese că cei doi își luau colaborarea foarte în serios. Același lucru reiese și d in celelalte
scrisori schimbate de cei doi de -a lungul anilor, o corespondență intensă care ne arată cum
a evoluat relația dintre cei doi.
Ce fel de om și mai ales ce fel de cercetător era Brăiloiu? Din amintirile lui Pop,
Harry Brauner și Stahl, se poate reconstitui un portret triangular foarte precis al
etnomuzicologului, cu care toți trei au avut o colaborare și o relație foarte apropiată, în
ciuda faptului că acesta era un personaj destul de dificil. Amintirile lor sunt pline de detalii
legate de felul în care se manifesta Brăiloiu pe teren și de modul în care viziunea sa
teoretică influența culegerea cântecelor și tipul de informatori cu care lucra. Momentele
reconstituite din memorie de cei trei sunt completate de fotografiile lui Iosif Berman și de
filmele realizate în campanii.
Stahl, care l -a însoțit pe Brăiloiu în nenumărate anchete de teren chiar și în afara
campaniilor monografice, arată că Brăiloiu „nu numai că înregistra pe suluri, dar și însoțea
fiecare înregistrare cu fișe anexe, în care figurau, în afară de numele, vârsta, profesia
informatorului, o serie de date care permiteau o mai corectă înțelegere a locului pe care
informatorul îl deținea în viața satului. Cu alte cuvinte, ceea ce – încă din 1928 – îl interesa
pe Brăiloiu, nu era numai melodia, ci și rostul ei în viața satului, ceea ce denota certe
preocupări de sociologie a folclorului”439. Mihai Pop vorbește și el despre viziunea
sociologică a etnomuzicologului, care nu era interesat doar de cântece vechi, ci de întregul
repertoriu al informatorilor săi: „Centrul cercetării era la satul di jos, era o școală mare
acolo, și Brăiloiu care nu vroia, nu putea să umble cu aparatele după el prin tot satul, el și -a
făcut acolo într -o sală un mic laborator. Așa că noi depistam cântăreț ii, nu știu ce, și -i
aduceam la laboratorul lui. Brăiloiu și cu mine. Aduceau și ceilalți, care mai găseau câte
unul. Aduceau, și Brăiloiu înregistra. El înregistra muzica, și eu notam textele. Nu erau
mașini pe vremea aia, nu? Și nefiind mașini, sociolog ii aveau nevoie totuși de un mijloc
de locomoție. Și atuncea au angajat pe unu’ cu o căruță. Un vizitiu cu o căruță, permanent
angajat, pe care -l chema Filaret Mândrilă. Și Filaret Mândrilă era un bun cântăreț, așa că
Filaret Mândrilă a devenit informatoru l nostru după aceea, și la Filaret Mândrilă am
descoperit atunci – că Brăiloiu căuta înainte de toate cântece vechi – am descoperit primul

439 Stahl, op. cit.: 95.

161 cântec oarecum nou, fiindcă Filaret Mândrilă a făcut serviciul la grăniceri, și atunci avea
un cântec despre grănicer i”440.
Stahl completează portretul în mișcare cu o descriere a formării și calităților
intelectuale ale lui Brăiloiu, spunând că era „un exemplar deosebit în lumea
cercetătorilor”441. „Ca muzician, trecuse prin școala atât de temeinică a profesorului
Gedalge, teoretician desăvârșit al științei muzicale, Brăiloiu ajungând a fi el însuși un
erudit, cunoscător al tuturor școlilor – europene și extraeuropene. În curând, avea să fie
creatorul disciplinei «etnomuzicologiei». […] Dar în afară de as ta, era stăpân pe o serie de
discipline învecinate, având o largă cultură generală, deschis fiind la orice problemă nouă,
nu numai a celor de sociologie a folclorului”442.
Un amănunt mai puțin cunoscut este faptul că Brăiloiu a oscilat între a își face
doctoratul la Praga sau la Paris, până la urmă ajungând să se înscrie la Sorbona. Mai multe
scrisori trimise de Brăiloiu lui Pop arată că etnomuzicologul se baza pe mai tânărul său
colaborator să îi faciliteze acceptarea la doctorat la Universitatea Carol , unde acesta era
deja student. „Mulțumesc pentru informațiile privitoare la rectorat, deși nu sunt mai tare
lămurit asupra căilor de urmat. Cred că până una -alta ar fi mai bine să iei contact cu
Brauberger443, care are destule legături pentru a aranja parte a administrativă. Poate că te va
îndruma dânsul și la minister. Nu cred să fie neapărat necesar să dau examen cu mai multe
subiecte sau materii: trebuie să te informezi precis spre punctul acela. După câte știu,
există pe lângă doctoratul obișnuit, un doct orat al «Universității» sau așa ceva, care nu este
supus formalităților obișnuite ale unei Facultăți. Eu unul am credința că proiectul meu nu
poate fi decât simpatic celor ce se ocupă cu propaganda ceho -română […] și că vor face ce
vor putea pentru grațier ea lui. Între timp am făcut demersurile necesare pentru admiterea la
doctorat la Sorbona și am fost primit la rectorat. Rămân să fac teza. Ăsta însă nu este un
cuvânt ca să renunț la Praga, dimpotrivă. Aș dori să încep chiar cu Praga. Te rog deci să
duci mai departe tratativele”444.
Această scrisoare este relevantă pentru calitatea relațiilor dintre cei doi – strânse, de
colaborare și consfătuire – dar și pentru faptul că Praga era văzută de etnomuzicolog ca un
centru universitar la fel de atractiv ca Parisu l. Am insistat asupra descrierii tipului de
cercetător care era Brăiloiu pentru că, în preajma etnomuzicologului, Mihai Pop s -a format

440 Rostás, op. cit.: 263.
441 Stahl, op. cit.: 97.
442 Ibidem.
443 Este vorba de Johann Brauberger.
444 Vezi anexa, document nr. 6.1.

162 ca om de teren și și -a cristalizat gândirea teoretică. De altfel, Pop declara că el a continuat
să facă folclor – deși la vremea respectivă își făcea un doctorat în lingvistică – înainte de
toate, prin legătura cu Brăiloiu. „Față de Densușianu cu care ați făcut folclor, ce era nou la
Brăiloiu?”445, îl întreba Rostás pe Pop în anii ‘80. „La Brăiloiu întâi a fost muzica nouă, că
Densușianu nu a făcut niciodată muzică”, a răspuns acesta. „Și pe urmă, contactul cu
sociologia, știi. Adică o legătură directă între ceea ce se cântă și viața oamenilor. Și pe
urmă la Brăiloiu a fost foarte mult, după aceea, și asta m -a interesat și pe m ine foarte mult,
plasarea cântecelor, adică a melodiilor și textelor, în ansamblu, în obiceiuri, în dansuri, de
pildă melodiile de dansuri separat de celelalte, pe urmă șezătorile, și pe urmă obiceiurile de
nuntă și toate astea”446. Merită menționat, de altf el, că Densușianu s -a numărat printre
cercetătorii din perioada respectivă care au criticat campaniile și metoda sociologică a lui
Gusti, numind -o ,,sociologie mendax”, adică „mincinoasă”. Densușianu îi reproșa
sociologului, printre altele, „că publicarea de material «monografic» în revista d -sale a
pornit de la orientări cum le -am dat acum treizeci de ani”447.
După campania de la Fundu Moldovei, Brăiloiu a publicat în revista „Boabe de grâu”
observațiile sale legate de metoda de cercetare folosită, „încă ci tată în literatura de
specialitate ca fiind cea dintâi expunere a noii metodologii folcloristice moderne”448.
6.III. Drăguș – lecția terenului într -un sat ideal
Dacă Fundul Moldovei a fost locul unde s -a conturat teoria, campania de la Drăguș a
fost cercet area în care monografiștii și -au atins apogeul ca oameni de teren. Și Stahl
privește această campanie ca pe un punct culminat, „nu numai în istoria «monografiilor»
rurale românești, ci și în cea mondială”449. Mihai Pop era, de asemenea, de părere că între
cele două campanii s -a înregistrat un mare salt, „fiindcă între timp lucrurile care s -au
discutat acolo, la Fundul Moldovei, într -un an de zile s -au cristalizat și la Drăguș s -a mers
deja cu niște idei bine conturate”450.
Cum a fost ales Drăgușul? În primul rând, a contribuit faptul că Traian Herseni era
din zonă, din satul Hârseni. Pornind de la recomandarea acestuia, s -au făcut două expediții
în zonă pentru a găsi locul ideal pentru desfășurarea campaniei. Prima oară, a mers Stahl
însoțit de D.C. Georgescu . Stahl își amintea cum „ne -a izbit mai ales Drăgușul, prin

445 Rostás, op.cit.: 271.
446 Ibidem.
447 Ovid Densușianu, Sociologia Mendax, București, Tipografia Modernă, 1936: 8.
448 Henri. H. Stahl, op. cit.: 96.
449 Ibidem: 119.
450 Rostás, op. cit.: 287.

163 deosebit de pitorescul fel în care se îmbrăcau pînă și copiii, în straie ca ale oamenilor mari,
prin buna primire ce ni s -a făcut și prin cele cîteva informații luate cu privire la fo rmele de
viață socială ale satului”451. Apoi, pentru a fi luată decizia finală, Gusti și Brăiloiu s -au
deplasat împreună cu Stahl la Drăguș. „Satul Drăguș fusese foarte bine ales, cuprinzând în
sine o complexitate de probleme cu totul deosebită, ceea ce a permis monografiștilor să
analizeze și să elaboreze tehnici de cercetare extrem de variate, experimentându -le până în
cele mai mici amănunte, astfel încât Drăgușul a constituit un adevărat laborator de creație
metodologică și tehnică”452.
La Drăguș, experiența monografiștilor și -a spus cuvântul și a făcut ca, în ciuda
timpului scurt petrecut pe teren, această campanie să aibă atributele unei cercetări
antropologice: relația dintre monografiști și săteni s -a adâncit, unii dintre aceștia ajungând
să fie percepuți ca făcând parte din comunitate. Un om care știe cărui țăran îi aparține
fiecare vită care se întoarce de la pășune – așa cum știa Harry Brauner453, de exemplu – nu
mai avea cum să fie perceput ca străin. Paula Herseni arăta că granițele relați ei cercetător –
informator au fost aproape șterse, monografiștii ajungând să se înrudească cu drăgușenii.
„Între studenți și țărani era o adevărată prietenie. Am rămas cu mulți prieteni, veneau
în București, trăgeau la noi, aveau necazuri – veneau la profesorul Gusti ca la tatăl lor, și le
rezolva tot felul de încurcături… Am cununat acolo… Nu v -a spus nimeni că monografia
în totalitatea ei – eram optzeci – a cununat două perechi, dintre care una, nu știu, n -a prea
mers așa bine, dar altă pereche a răm as…
– Adică toată monografia a fost naș sau Gusti?
– Bine… Nu, nu Gusti… De fapt, cine a fost, Doamne… Mi se pare Rom Cotaru a
fost naș, și nu știu cine a fost nașă… Domnica Păun? Nu -mi aduc aminte. Erau nașii…
[…] Însă noi în glumă spuneam că i -a cununat toată echipa, și ei ne spuneau nași la toată

451 Stahl, op. cit.: 118.
452 Ibidem: 119.
453 „Până la urma urmei noi eram copii și părinții erau duși în câmp, la lucrurile câmpului și cu domnu’ Harry
băgam și legam vitele de pe trei ulițe ale drăgușenilor. Domnu’ Harry le cunoștea mai bine ca noi: «bă asta e
a lu Nica Popii, asta e lu’ Laru Dise, asta e a lui Aurel Simion, asta e a lu’ Ion a lu’ Simion, asta e a lu’ Dise a
Bucii, asta e a lui Vâlcelea. Ho, mă, că asta s -a dus pe dincolo, întoarce -o că asta e a lu’ Dan Brâncovan.
Domnu’ Harry în cele din urmă în trei -patru zile cunoștea toți bivoli i din Drăguș”. Dialog între Ion Sofonea
și Gheorghe a Bradului, înregistrat de Harry Brauner la Drăguș în 1967 în Despina Petecel -Theodoru
(realizator), „Interviu cu Harry Brauner, partea a II -a”, Muzicienii noștri se destăinuie (emisiune radio),
difuzată în 5 august 1979. Disponibil online la adresa http://www.radio -arhive.ro/articol/muzicienii -notri-se-
destainuie -interviu-cu-harry-brauner-partea-a-ii-a-
1979/2020391/5011/2?fbclid=IwAR3SCZzv_p8Slieocv67kv00 –
m5ofO6O_BUr5TiKRoLKUFldCLfJN50ic3s . [Accesat: 26 noiembrie 2019].

164 lumea, în frunte cu, sigur, nașul cel mare… Era profesorul Gusti, dar toți ceilalți eram nași
și nașe!”454.
Pentru monografiști, Drăgușul era satul ideal, satul trofeu. Oglindindu -se în felul în
care a fost văzut de cercetători, satul a devenit și mai conștient de frumusețea și bogăția lui.
Campania monografică din 1929 s -a transformat într -un experiment sociologic care a
generat cunoaștere în valuri. Ea a fost urmată de o campanie de redactare în 1932, care
avea cartierul general chiar în sat și una în 1933, în timpul căreia monografiștii au stat la
Făgăraș, făcând însă deplasări în Drăguș. În 1938, satul a fost din nou vizitat de cercetători
în cadrul unei campanii mai largi de cercetare a întregii Țări a Oltului, condusă de Herseni.
Drăgușul a continuat să fie vizitat și cercetat și după cel de Al Doilea Război Mondial de
echipe mai mari sau mai mici de oameni de știință, interesați de diferite aspecte ale satului
și continuă să suscite interes până în zilele noas tre. În timp, satul a devenit un fel de Mecca
pentru cercetătorii din zona științelor sociale. Nenumărate reiterări ale terenului arată că
monografiștii au intrat și ei în foclorul local, generațiile mai tinere întrebându -i mereu pe
localnici despre campan ia monografică și relațiile cu aceștia.
Stahl folosește în Amintirile sale expresia „icoana acestui sat”455, arătând care erau
caracteristicile care făceau Drăgușul să fie „un sat tipic românesc”456. Primul element era
sistemul comunitar de cultivare a pâmântu lui, sistemul celor trei tarlale care făcea ca
obștea să fie cea care hotărește în ce zi începe aratul și făcea ca viața socială să aibă un
„caracter obștesc și devălmaș diferit de cel din vechiul regat”457. Satul era organizat pe
vecinătăți, sistem preluat de la sașii din zonă și era alcătuit din boieri și iobagi. „Unitatea
socială a familiilor din același neam”, spune Stahl, „se resimțea în toate detaliile vieții de zi
cu zi”458. Un alt aspect important era cel al economiei naturale și al gospodăriei casnice
închise. Drăgușenii nu cumpărau decât lucruri pe care nu le puteau produce în gospodărie.
Dacă nu ar fi avut nevoie de chibrituri sau de vopsea și nu ar fi trebuit să plătească birul,
pentru care în anii răi trebuiau să facă împrumuturi, „banul ar fi fost fără rost în viața
lor”459. Un alt lucru care diferenția Drăgușul de alte sate era fenomenul emigrării în Statele
Unite ale Americii. Din cauza lipsei de terenuri, oamenii din mai mult de jumătate din
gospodăriile satului mergeau la muncă în Statele Unite, cei mai mulți dintre ei în Chicago.
Acest amestec de vechi și nou și faptul că, în ciuda acestor aspecte paradoxale, satul era

454 Rostás, op. cit.: 199
455 Stahl, op. cit.: 120
456 Ibidem.
457 Ibidem: 123.
458 Ibidem: 125.
459 Ibidem: 128.

165 „de cel mai pur tip folcloric”460, făcea ca Drăgușul să fie atât de interesant pentru
monografiști. Și Mihai Pop remarca fondul cul tural unitar al drăgușenilor, „care se
manifesta în toate, se manifesta în comportamentul lor, se manifesta și în case, se
manifesta și în gospodării, în obiceiuri, în concepția despre lume, cer, stele”461. Satul le
oferea monografiștilor o „foarte bogată ș i frumoasă înflorire a tuturor artelor și
meșteșugurilor tradiționale, însoțite de toate credințele, riturile și ceremoniile potrivite unei
mentalități «arhaice» (în ciuda științei de carte mult răspândită) și a unor formațiuni sociale
de tipul pe care l -am numit «obștie pe bază de tradiție difuză »”462.
În 1929, echipa adusă de Gusti pe teren a crescut la 90 de oameni. „Gurile noastre
rele spuneau că acoperim lipsurile de gândire prin creșterea numerică, «monografiile» fiind
atinse de boala «gigantismului»”463. În realitate, comentează Stahl, această creștere a
echipei făcea parte din strategia lui Dimitrie Gusti de a forma un număr mare de cercetători
pregătiți să studieze satul românesc, contribuind astfel la elaborarea unei sociologii a
națiunii care să stea la baza reformei sociale.
În cadrul acestei campanii, s -a mărit și echipa care studia folclorul literar: „Brăiloiu
avea deja Uniunea Compozitorilor, avea deja Arhiva de folklore. Și atuncea Brăiloiu a
venit acolo cu o echipă forma tă. Cu Harry Brauner, cu Matei Socor, cu Stroia. […] Pe
Matei Socor îl știam, pe Harry Brauner îl știam, așa că deja… Și eu eram, fiindcă eu
lucrasem cu el la culegere de texte. Atunci am format un grup”464. Spre deosebire de
campania de la Fundul Moldovei, unde Brăiloiu și Pop culegeau folclor într -o sală de
clasă, aici au primit o casă, care s -a numit Laboratorul de folclor. „Casa lui Iurcovan,
vizavi de primărie. Și atuncea s -au făcut toate înregistrările. Firește, nu? Umblând prin sat,
căutând oameni, Har ry Brauner era foarte isteț, era în stare să aducă orice fel de
informator”465. Echipa lui Brăiloiu avea nevoie de acest punct de lucru pentru că fonograful
Edison, de care se foloseau, era un instrument rudimentar și delicat: „Muzica se imprima
cu ajutorul unui ac de diamant fixat pe o diafragmă a cărei membrană vibra în contact cu
vibrațiile sunetului captat într -o pâlnie de tinichea. Acul luneca pe suprafața unui cilindru
de ceară, pus în mișcare printr -un arc, săpând vibrațiile transmise de diafragmă. Toa tă
aparatura, băgată într -o cutie dreptunghiulară în care era fixat arcul ce se strângea cu o
manivelă, era destul de greu de transportat. Cântărea până la 12 kg. Cât privește cilindrii de

460 Ibidem: 129.
461 Rostás, op. cit. 281.
462 Stahl, op. cit.: 129
463 Ibidem: 117.
464 Rostás, op. cit.: 280.
465 Ibidem.

166 ceară, băgați în cutii de carton vătuite, ei aveau mai degrabă înfă țișarea unor borcane de
conserve și ocupau foarte mult loc. Era nevoie de foarte mare băgare de seamă, căci, foarte
delicate fiind, se spărgeau cu ușurință. Pacoste mare era că nu rezistau la diferențe mari de
temperatură, topindu -se în căldură, crăpându -se la frig”466.
Înregistrările se făceau de obicei seara, după ce sătenii terminau muncile de peste zi.
„Așa că lui puteai să -i aduci informatori și ziua, dar el era interesat să aibă oamenii buni
seara. Și atuncea la lampă stăteau, și făceau înregistrări. Și după ce se terminau toate astea,
Brăiloiu cerea să punem lucrurile la punct, adică se făceau deja fișe de fonogramă și texte
și nu știu ce… și toate astea trebuiau puse la punct și trecute în catalog. Și era un grup de
fete care cânta, și nu le -am luat vâ rsta sau nu știu ce, nu le -am luat niște date, și atuncea pe
la 11 sau 12 noaptea Brăiloiu a zis: «Da’ de ce nu le -ați luat?» Și atunci Harry Brauner a
plecat, și s -a dus să le caute acasă, și să le aducă înapoi…”467.
La Drăguș, Brăiloiu își rafinează metoda de lucru. În amintirile sale, Stahl
sintetizează cele trei puncte de vedere din care etnomuzicologul ajunge să privească arta
populară: „mai întîi ca proces de creație, de elaborare a acestei arte, problema care in teresa
deopotrivă pe sociolog ca și pe muzicolog. Să studieze elaboratul ca atare, problemă care
interesa exclusiv pe muzicolog și, în al treilea rînd, să studieze funcțiunea socială a acestui
elaborat în sânul grupului său, problemă strict socio logică, fiind de natură să arunce o
lumină nouă, inversă, asupra întregii problematice folcloristice”468. Aici este prima oară
când Constantin Brăiloiu folosește eșantionarea în folcloristică, arătând că unele melodii
erau cântate de întregul sat, i ar altele erau specifice doar pentru anumite grupe de vârstă, de
exemplu. „Brăiloiu a recurs la următoarea tehnică: din repertoriul general al satului a
stabilit un inventar de melodii dintre cele care aveau trecere deosebită în repertoriul
satului, ast fel ca să obțină un eșantion reprezentativ. Apoi a stabilit și un eșantion de
informatori, folosind în acest scop datele de recensământ ale echipei monografice, pentru a
calcula în ce proporții urmau să intervină în eșantion, bărbații, femeile, pe anume vârste,
ocupații și grad de migrații etc”469.
Remarcând pe teren tensiunea dintre forța de conservare a tradiției și cea de înnoire,
la Drăguș se cristalizează interesul lui Brăiloiu și al echipei sale pentru folclorul
contemporan. Etnomuzicolog ul face distincția între „cei de la care se pot culege cântece

466 Brauner, op. cit.: 21.
467 Ibidem.
468 Stahl, op.cit.: 134.
469 Ibidem: 136.

167 tradiționale, pe care îi socotește elemente de conservare, și informatorul tip”470, văzut ca
element de dizolvare a tradiției, care contribuie la o „îmbogățire a repertoriului și
mijloacelor de e xpresie cu elemente eterogene”471. Informatorul tip este cel care a părăsit
comunitatea și s -a întors, înglobând în repertoriul său cântece din alte zone, sau șlagăre. Un
astfel de informator a fost moș Fogoroș, care avea în repertoriu nu doar Miorița, care nu se
cânta în Ardeal, ci și cântece haiducești și alte melodii. „Moș Nicolae Fogoroș știa să cânte
Miorița, fiindcă el a fost cioban pe munții Făgărașului, și acolo s -a întâlnit cu ciobanii din
Mușcel, și a învățat -o de la ei. Adică era un caz concret din ăsta, un cântec a fost adus într –
un sat de un om care a avut contact cu ei ca cioban. Ceilalți nu cântau, numai el cânta. Și
Moș Nicolae Fogoroș era bătrân, avea o voce slabă, dar era foarte drăguț”472. Brauner, care
stătea chiar în casa lui Fogoroș, face u n portret emoționant al bătrânului informator, care s –
a stins din viață la puțină vreme după plecarea monografiștilor din sat, dar a cărui voce a
rămas vie în arhiva Institutului de Folclor.
O altă descoperire la Drăguș a fost doina. „Pe baza cercetărilo r noastre am ajuns la
presupunerea că punctul de legătură între toate regiunile țării l -ar fi format cândva genul
muzical în mod convențional numit de noi doină. Realitatea muzicală a Drăgușului ne
deruta. Deși bine păstrat din punct de vedere folcloric, n u reușeam să dibuim nici cât de cât
o timidă mărturie muzicală care să ne permită confirmarea bănuielilor noastre. Dacă cumva
doina fusese cunoscută pe aceste meleaguri, bătrânii ar fi fost singurii în stare să și -o
reamintească”473, își amintea Harry Braune r într-un vast material produs de Radio în 1968.
Pentru a-și verifica teoria, tânărul cercetător a recurs la un truc, a înregistrat doina fluierată
de el și apoi a adunat un grup de bătrâne pe care le -a pus să asculte înregistrarea. „Le -am
înșelat spunându -le că am rătăcit hârtiile, așa încât nu știu de la cine am înregistrat acest
cântec, rugându -le să-mi spuie ele dacă -și aduc aminte de melodie, de cuvinte și poate cine
ar fi putut să mi -o fi cântat mie, să mi -o fi fluierat. De data asta au ascultat cu ma re atenție
și una din ele mi -a spus: «Bată -te să te bată norocul, domnule, de la cine -ăi fi prins
cântarea asta, că noi de când eram copchile n -am mai auzit -o. Și-atunci numai bătrânii o
mai știau»”474. Femeile au început să cânte ce -și aminteau de la bunici și astfel
monografiștii și -au demonstrat teoria. „În acele clipe nu -mi păsa de frumusețea acestui
exemplar, mă interesa doar faptul că -mi fusese dat să descopăr și pe plaiuri făgărășene,

470 Mihai Pop, Folclor Românesc , volumul 1, București, Editura Grai și suflet – Cultura națională, 1998: 239.
471 Ibidem.
472 Rostás, op.cit.: 284.
473 Petecel-Theodoru, op. cit.
474 Ibidem.

168 adică în Țara Oltului urmele doinei”475. Doina de la Drăguș a intrat, ani mai târziu, în
repertoriul Mariei Tănase. „În interpretarea Mariei nu mai avea însemnătate valoarea
științifică care mă procupase pe mine și pe care o atribuisem doinii drăgușene, ci cântecul
își lua zborul pentru frumusețea lui însăși”476.
Pentru echipa lui Brăiloiu, drăgușenii au furnizat un material foarte bogat. „Mai cu
seamă foarte bogat pe chestia de cântec liric și pe melodii de dans și bocete. Că ți -am spus
că am cules bocete cu magnetofonul la groapă. […] Și în studiul lui Brăiloiu cu Bocetul la
Drăguș, acolo el arată întotdeauna că textele au fost notate de mine, și unele observații,
acolo deja am intrat mai adânc în cercetarea obiceiurilor”477, își amintea Pop în convorbirea
cu Rostás. Înregistrarea bocetelor și a tuturor obiceiurilor legate de în mormântare a intrat
în rutina folcloriștilor din echipa Brăiloiu. În amintirile sale, Harry Brauner rememorează o
întâmplare petrecută în 1932 în cadrul uneia dintre campaniile de redactare de la Făgăraș,
când asistă la înmormântarea unui om din Arpașul de Sus: „După ce mortul a fost coborât
în groapă și acoperit cu pământ. Lumea a început să părăsească cimitirul. Pierdută în
durerea ei cumplită, tânăra văduvă s -a agățat cu mâinile de proaspăta cruce, jelind
necontenit după soțul pierdut. În zadar cei din j ur încercau să o îndepărteze. Nu era chip să
o urnești din loc. Patima folcloristului din mine s -a dezlănțuit. […] M-am repezit acasă,
mi-am luat fonograful, l -am așezat lângă cruce. În disperarea ei, sărmana femeie, nu știa
nimic din ce se întâmplă în jur . Am luat -o de umeri și, îndreptându -i ușor fața spre pâlnia
fonografului, am început să înregistrez nespusa -i jelanie”478. Brauner arată că ceea ce un
orășean ar fi putut percepe ca lipsă de omenie, și anume înregistrarea unei femei care își
plânge mortul, era un gest care nu șoca un țăran. „ Dimpotrivă, el găsea o mângâiere în
interesul pătimaș pe care folcloristul îl dovedea față de durerea lui”479. Înregistrarea făcută
de Brauner nu s -a păstrat, cilindul de ceară topindu -se, au rămas însă ca mărturie
fotografiile făcute Richard Wofram, un tânăr cercetător austriac care se alăturase
campaniei și care era uimit de faptul că sătenii nu se opun intervenției folcloristului.
„Adânc mișcat de procedeul meu cât și mai cu seamă de faptul că nu stârneam nici cea mai
mică nemulțumire sau opunere celor de față, își înfrână și el sentimentele de milă și începu

475 Petecel-Theodoru, op.cit.
476 Ibidem.
477 Zoltán Rostás , op.cit.: 284.
478 Harry Brauner, Să auzi iarba cum crește , București, Editura Eminescu, 1979: 30.
479 Harry Brauner, op.cit.: 30.

169 să se rotească în jurul femeii, declanșând de zeci și zeci de ori obiectivul aparatului
fotografic”480.
6.IV. Cercetători și informatori
Există mai multe studii care analizează din diferite perspective relația cercetătorilor
cu sătenii. Unele privesc felul cum monografiștii erau percepuți și primiți de către
comunitatea pe care o studiau; altele, felul cum cercetătorii înșiși erau echipați pentru a
intra în dialog cu oamenii de la sate. Nu în ultimul rând, sunt cele care iau în considerare
reacția țăranilor în fața aparaturii tehnice. Aceste aspecte relevă și genul de abordare a
terenului care se practica în cadrul Școlii Gusti. Pentru mulți dintre cercetători, țăranii erau
niște sălbatici, pe care ei își asumaseră misiunea de a -i civiliza. Echipa adunată în jurul lui
Brăiloiu ieșea însă din această paradigmă, reușind să se apropie de țărani într -un mod cât
se poate de autentic. Mi se pare im portant să fac o scurtă analiză a felului cum echipa din
care Pop făcea parte se raporta la comunitatea cercetată, pentru că terenurile gustiene sunt
mediul în care acesta se formează ca om de teren.
Harry Brauner, pentru care terenul era o a doua natură, el fiind în căutare de cântece
în permanență, nu doar în timpul campaniilor gustiene, spunea despre informatori: „Mi s -ar
fi părut o monstruozitate să -i tratez ca pe niște aparate cântătoare. Am încercat întotdeauna
să-i ajut la nevoie, pentru că n evoi erau destule. Tocmai din această pricină când vreun
bătrân refuza să -mi cânte, ceilalți îmi săreau în ajutor, convingându -l cu argumentele lor
spre a-mi ușura munca, drept răsplată că întotdeauna m -au simțit de -ai lor. Așa mi -a fost
dat ca în cercetăr ile mele să culeg informații și cântece care altcum riscau să fie îngropate
pe vecie”481.
Mihai Pop își amintea că pe țărani „singurul lucru care îi speria era fotografia. Nu se
lăsau fotografiați, fiindcă fotografia echivala cu umbra, și la ei umbra însemne ază a putea
fi omorât. Și în primele cercetări, peste tot, nu numai în Fundul Moldovei, chestia asta cu
umbra a fost o problemă… cu fotografiile”482. Amintirile lui Pop sunt completate de cele
ale prietenului și colegului său Brauner, care arată că țăranii n u se simțeau confortabil nici
în preajma fonografului: „De multe ori oamenii se fereau să fie înregistrați. Greutățile pe
care le-am întâmpinat din acestă pricină îmi dădeau mult de furcă. Uneori, prima reacție a
celor ce își ascultau vocea redată prin pâl nia fonografului era spaima. Socoteau că mașina
asta de prins cântece este o inovație drăcească. Unii susțineau chiar că diavolul stătea pitit

480 Ibidem.
481 Petecel-Theodoru, op. cit.
482 Rostás, op.cit.: 265.

170 în cutia fonografului. El le fura vocea pentru ca să -i preschimbe în strigoi după moarte,
când, glasul rămânând p e pământ, decedatul nu ar mai fi avut niciodată odihnă pe lumea
celalată în căutarea vocii sale”483. Lucrurile erau și mai complicate, căci dacă vocea
informatorului nu era destul de puternică, atunci aceasta nu se imprima pe cilindri și
cercetătorii se vede au obligați să -i împingă pe țărani cu fața în pâlnia de tinichea.
Pop mărturisea că pentru el, nu era un lucru dificil să culeagă folclor, în primul rând
deoarece copilărise la sat, printre țărani și știa să vorbească cu ei. Dar a fi de la sat nu era o
condiție sine qua non pentru o bună comunicare cu informatorii. Așa cum am arătat,
Constantin Brăiloiu și Harry Brauner se numărau printre cercetătorii orășeni care nu
întâmpinau nicio problemă în a aborda țăranii și a obține de la aceștia informațiile dorite .
Spre deosebire, spre exemplu, de Vianu care, după cum își amintea Paula Herseni, a venit
pentru o scurtă perioadă la Drăguș și apoi a plecat, una dintre cauze fiind că „nu se putea
apropia așa de mult de țărani”484. În Amintirile sale, Henri H. Stahl vorbe ște despre talentul
lui Brăiloiu care, deși „descendent al marei și străvechii familii a Brăiloilor olteni, avea
totuși o capacitate rar întâlnită de a sta de vorbă cu oamenii simpli, fie ei țărani, tineri și
bătrâni, bărbați sau femei, grupuri de țigani, rudari sau corturari, sau cu tarafuri de lăutari.
Arta lui de a intra în vorbă, de a cere oamenilor informații și a se lăsa înregistrați la
fonograf, făcută cu atâta simplicitate, încât părea că n -ar fi cerut nimic, totul decurgând
firesc”485.
În general, autoritățile sau preoții din sate erau cei care facilitau intrarea echipelor în
comunitate. În timp însă, cercetătorii și -au dezvoltat abilitățile de a intra în relație cu
sătenii. După cum am arătat, la Drăguș Gusti a abordat o modal itate atipică, dar cât se
poate de eficientă, de a deveni parte a comunității: s -a înrudit cu sătenii, nășindu -i. A fi naș
nu era o chestiune onorifică ci, așa cum arăta Stahl în articolul despre Drăguș publicat în
revista Boabe de grâu, însemna „a -ți lua obligația ca din generație în generație, tu și ai tăi
să botezi, să cununi și să asiști la înmormântare, cu rol ritual, nu de simplu asistent, pe toți
cei din neamul finului și pe urmașii lor”486.
O anecdotă relatată de Stahl vine să completeze tabloul tipu lui de relații care se creau
între cercetători și informatorii lor. Acesta povestește cum apăruse un zvon conform căruia
el și Brăiloiu muriseră într -un accident de cale ferată. „Cineva, venit din Runcu, s -a mirat
să ne vadă în viață, spunându -ne că Maria Arbagic se și cântase de jalea noastră. Așa că

483 Brauner, op. cit.: 23.
484 Ibidem.: 198.
485 Stahl, op. cit.: 97.
486 Henri H. Stahl, „Un sat din Transilvania” în Boabe de grâu , An IV, nr. 3, 1933: 147 -154.

171 ne-am întors la Runcu spre a înregistra și acest bocetul î n care «bietul Brăiloiu și cu domnu
Stahl» erau pomeniți după toate regulele artei”487. Aceasta anecdotă arată că cercetătorii
fuseseră asi milați de comunitate, dar și că erau conștienți și interesați de această dinamică a
relației cercetător -informator.
Filmul de la Drăguș, din 1929, care durează 20 de minute, a fost filmat de către
operatorul Nicolae Barbelian cu o cameră de luat vederi f olosită în timpul Primului Război
Mondial. Filmul îi are ca regizori pe Paul Sterian și Nicolae Argintescu -Amzea, care au
lucrat sub atenta îndrumare a lui Dimitrie Gusti. „La premiera din 1930, filmul a fost
însoțit de ilustrația muzicală a lui Constantin Brăiloiu – o prelucrare bazată pe melodii
locale, culese de Harry Brauner, în execuția unor muzicanți veniți chiar de la Drăguș.
Filmările pentru acest documentar au fost realizate în două luni din vara anului 1929, între
15 iunie și 15 august. După ce a rulat în București, filmul a circulat și peste hotare ilustrând
conferințele profesorului Gusti în Franța, Germania și Statele Unite”488.
Filmul începe cu vederi din sat: pornește de la ulițe și case, ca mai apoi să arate cele
două biserici, cea veche de lem n și biserica nouă, și apoi să se concentreze pe problema
esențială a satului și anume problema apei. Apoi se face o cartare a satului prin prisma
tipurilor de activități și a meseriilor de bază practicate în comunitate. Îi arată pe țărani
mergând la câmp, cultivând porumb și cartofi sau crescând animale, pregătind gropile
pentru topitul cânepii, femeile lucrând la războaiele de țesut, bătrânii îngrijind stupii.
Printre aceste activități lucrative, sătenii apar și practicând alte activități: participând la
claca popii sau rugându -se înaintea mesei. Apoi sunt prezentați pe rând croitoreasa satului,
cojocarul, cizmarul, fierarul, activitatea de la moara din sat, dar și comunitatea de romi
lucrând la cărămidărie. Prima secțiune a filmului se încheie cu buzdugan ul, jocul de după
clacă.
În realitate, filmul de la Drăguș este un documentar în oglindă, muncile
monografiștilor fiind prezentate la fel de structurat ca și muncile sătenilor, pe capitole
marcate de cartoane care îi explică spectatorului ce vede. Ioana P opescu spune că atât
filmul de la Drăguș, cât și cel de la Cornova stau sub semnul unui paradox: „banalitatea
subiectului – reprezentarea în detaliu a traiului cotidian la sat, marcată în același timp de
excepționalul întâlnirii și mai ales a conviețu irii/colaborării cu echipele multidisciplinare

487 Ibidem: 228.
488 Ioana Popescu, „Documentarea vizuală monografică, de la Tipuri la Țărani” în Transilvania , Sibiu, nr.
8/9, 2016: 51.

172 de intelectuali de la oraș, aflate pe teren”489. A doua secțiune a filmului începe cu imaginea
lui Gusti în mijlocul colaboratorilor săi, iar apoi, într -un cadru separat care pare regizat,
dând o senzație de f alsitate, apar cei doi regizori ai filmului discutând. Următoarea scenă
este o reconstituire a ședinței plenare a seminarului, în care monografiștii sunt așezați în
bănci în fața clădirii școlii, în timp ce Gusti și alți cercetători seniori se plimbă print re ei,
uitându-se la însemnări de cercetare, iar Vulcănescu face o schemă pe o tablă. În
următoarea imagine, Gusti este cel care trece la tablă pentru a continua schema începută de
Vulcănescu. Este vorba cu siguranță de o reconstituire pentru că ședințele aveau loc în
interior, în celebra Sală luminoasă, despre care am vorbit deja.
Următorul capitol al filmului e despre înregistrările fonografice. În scenă apare Mihai
Pop într-o postură deja iconică pentru el, notând textele cântecului înregistrat. Alături de el
este Matei Socor, apoi Brăiloiu și, lângă el, informatorul. În spatele informatorului stă un
alt cercetător, cel mai probabil Harry Brauner, care se asigură că bătrânul cântăreț are fața
cât mai bine băgată în pâlnia fonografului.
Filmul nu are sono r, dar arată că relația țăranilor cu realizatorii filmului este una
destul de apropiată. În genere, sătenii nu par să se teamă de camera de luat vederi, unii sunt
intimidați, însă alții par foarte relaxați. În unele scene, se vede cum sătenii dialoghează c u
monografiștii peste cameră sau vorbesc între ei. Un alt aspect interesant legat, pe de o parte
de relația dintre monografiști și săteni, pe de altă parte de imaginea despre satul românesc
pe care Gusti dorea să o proiecteze, este măsura de a îi îmbrăca p e cercetători în port
popular pentru a nu „virusa” imaginile cu hainele de oraș.
„La Drăguș făcându -se o serie de fotografii și filmări cinematografice, s -au luat
măsuri ca «monografiștii» să renunțe la dorința de a figura în poză, evitând deci sistematic
să intre în câmpul aparatelor de luat vederi. Cum totuși în unele împrejurări, ca ale unor
ceremonii, de pildă la nuntă (în care «nași» puteau fi uneori o pereche de monografiști) s -a
impus obligația ca toți monografiștii să se îmbrac e în hainele țărănești locale, pentru a nu
distona de cei în mijlocul cărora se strecurau. Era de altfel o adevărată plăcere pentru noi,
să împrumutăm de la gazdele noastre cele de trebuință, ca să ne mândrim și noi cu atât de
frumosul port loc al”490.
Fiind foarte înalt, Mircea Vulcănescu nu găsea haine pe măsura lui și și -a dorit să
comande de la țărani, însă aceștia nu au știut cum să procedeze pentru că „hainele din

489 Ibidem.
490 Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice” , București, Editura
Minerva, 1981: 145.

173 Drăguș nu aveau preț. Nimeni nu vânduse, nu cumpărase și nici nu lucrase pe com andă, de
când se știau straie omenești. Toate erau făcute în sat de gospodine, cu materii prime din
sat, cu mijloacele tehnice locale, pentru soții și copii băștinași din sat”491. În urma acestei
întâmplări, Vulcănescu a început să studieze „problema gospodăriei naturale”492.
Așadar, campania de la Drăguș a reprezentat un salt uriaș pentru monografiști, nu
doar din punctul de vedere al felului cum s -a desfășurat cercetarea și a modului cum a
evoluat echipa, dar și din perspectiva vizibilității acțiuni lor Școlii Gusti. Campania a avut
parte de multă publicitate, atât în rândul cercetătorilor români și străini, care au fost invitați
să-i viziteze pe gustiști pe teren, cât și în rândul publicului larg. „Matei Socor l -a adus pe
Brunea-Fox, care era marele reporter. Și atunci Brunea -Fox a făcut niște reportaje despre
cercetarea de la Drăguș, în « Realitatea ilustrată», cu fotografii, cu tot. Adică, deja
devenise o chestie, nota asta generală, socială și oarecum mondenă, și toată lumea s -o știe,
nu?”493.
6.V. Runcu și Cornova
Cele două campanii de la Runcu și Cornova nu au fost la fel de spectaculoase ca cele
de la Fundul Moldovei și Drăguș, în sensul că, așa cum observa Stahl, „nu a intervenit
nimic nou”494. Ele au fost urmate de o nouă campanie de cercetare la D răguș, în 1931 și
una de redactare, care s -a desfășurat la Făgăraș. În opinia lui Zoltán Rostás, „în această
perioadă au apărut germenii unei gândiri sociologice, care l -a apropiat peste câțiva ani de
Anton Golopenția. Cert este, că dintre subiecții convor birilor mele din anii ’80, puțini foști
monografiști au abordat probleme sociale specifice ale satului cercetat, așa cum o făcea
Mihai Pop”495.
La Runcu, echipa a fost formată din 67 de cercetători, însă au fost mulți vizitatori,
printre care 19 studenți ge rmani de la Universitatea din Leipzig, care au venit să se
documenteze în legătură cu metoda monografică. La Runcu i s -a alăturat echipei și Lena
Constante: „ Lena Constante nu era la Drăguș, ea era ca pictoriță la tabăra aceea de pictură
de la Sâmbăta de Sus, și venea la sora ei ”496.

491 Ibidem.
492 Ibidem.
493 Rostás, op. cit.: 282.
494 Stahl, op.cit.: 154.
495 Rostás, „Mihai Pop, sau luciditatea discretă” în Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Șoimaru (editori),
Cornova 1931 , Chișinau, Quant Publishing House, 2011, disponibil online la adresa
http://www.cooperativag.ro/mihai -pop-sau-luciditatea -discreta/ [Accesat: 20 ianuarie 2020]
496 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
292.

174 Runcu era un sat de foști clăcași. Iată cum îl descria Mihai Pop: „Era sărac și
suprapopulat, așa că Runcu a avut foarte multă lume plecată din sat, care lucra în oraș,
adică erau toți așa zișii olteni zarzavagii […]. Foarte mul ți dintre ei hamali în Gara de
Nord. Ăștia care strigau pe stradă, oltenii care mergeau cu cobilița”497.
Echipele erau deja formate, „ lucrurile erau foarte bine conturate pe prietenii ”498, iar
metoda și modul de cercetare erau clare pentru toată lumea: „Adic ă, fiecare știa acuma ce
face, nu? Dacă a făcut la Drăguș artă populară, sau dacă a făcut structură socială sau dacă a
făcut instituții, a făcut și la Runcu același lucru. Numai că Runcu era total alt tip de sat,
decât Drăgușul. În afară de faptul că era u n sat oltenesc, era totuși de alt tip”499. Ambiția
monografiștilor, spune Pop era „să determinăm Runcu ca sat oltenesc tradițional”500.
Această viziune, limitativă, aparținându -i evident profesorului Gusti, i -a oprit pe
cercetători să studieze alte aspecte, ca re țineau de exemplu de migrația la muncă.
„Bucureștiul a înghițit, după război, toată această cantitate de oameni, fiindcă Bucureștiul
avea nevoie, adică era o piață unde omul putea să se plaseze și putea să câștige, nu? Și
atunci erau vânzători de zarzav aturi, erau oameni care -și aduceau copiii, antreprenori de
copii, aduceau copii, închiriau și copiii vindeau nuci, nuci de la borcan. Și ziare, copiii
ăștia ziariști de care se vorbește, ăsta nu venea cu familia. Era unu care -și lua 10 copii din
sat și el îi plasa pe locurile respective, le dădea ziarele, ei vindeau, el îi deconta, nu? adică
o antrepriză asta. Toate aceste probleme existau, dar de care noi nu prea ne -am ocupat”501.
Această dinamică sat – oraș a rămas de interes pentru Mihai Pop de -a lungul întregii sale
cariere, așa cum am arătat mai sus și cum voi demonstra și în capitolele următoare.
Echipa lui Brăiloiu a găsit la Runcu „un folclor extrem de bogat, deosebit de curat
încă, în stilul lui local, gorjenesc, atît la nivelul «țărănesc», cu ale lui minunate «cîntece pe
lung», cât și «lăutăresc»”502. Muzica lăutărească era un element de noutate care l -a fascinat
pe Brăiloiu și care, practic, a deschis o nouă direcție de cercetare, cea a folclorului
orășenesc. Atât Harry Brauner, cât și Mihai Pop au fost cuceriți de această nouă direcție:
„Din punctul nostru de vedere, al folclorului, Runcu era ceva care n -am avut în celelalte
sate, avea muzică lăutărească, niște lăutari gorjeni și erau două familii. Familia bătrână a
lui Zlătaru, Nicolae Zlăta ru și cu Ioana Zlătaru, care pe urmă a ajuns faimoasă în

497 Ibidem: 301.
498 Ibidem: 292.
499 Ibidem: 301.
500 Ibidem: 302.
501 Ibidem.
502 Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice” , București, Editura
Minerva, 1981: 153.

175 București, și pe urmă familia lui Bobirci, care erau mai mulți. Și Brăiloiu a fost pasionat de
ăsta, și pe urmă a făcut, a cules de la ăștia multă muzică lăutărească. De unde la Drăguș
mergea totul p e muzică țărănească, aici totul a mers pe muzică lăutărească, de unde la
Drăguș nu erau cântece epice, aici erau cântece epice. […] Nicolae Zlătaru, ăsta era un
foarte bun cântăreț și știa foarte multe cântece epice din astea, de epică bună, care s -au
păstrat în Oltenia mai bine decât în alte părți”503.
La Runcu exista, lângă un izvor „și un mic restaurant, deseori vizitat și de oaspeți
veniți
din Tîrgu -Jiu. Acolo Brăiloiu se instala uneori, cu echipa lui și cu taraful de lăutari al
Ioanei Zlătaru, admirabilă cîntăreață, cu un repertoriu fermecător. L -am luat într -o seară și
pe profesorul Gusti, ca să -1 convingem de frumusețea folclorului”504. În loc să fie cucerit
de interpretarea lăutarilor, profesorul Gusti a fost șocat de versurile deochi ate ale lăutarilor.
Acest lucru a demonstrat încă o dată că felul în care vedea Brăiloiu folclorul era foarte
diferit de cel al conducătorului campaniilor monografice. De altfel, acest lucru și alte
diferențe de viziune au dus la o ruptură între Gusti și B răiloiu.
Descoperirile în materie de muzică ale folcloriștilor au fost exportate de aceștia în
capitală. „Și fiindcă noi am început să ne interesăm de chestia asta, ei, la un moment dat,
și-au adus și muzica în București. Și atunci, în dosul Gării de Nor d, era un restaurant unde
veneau hamalii seara să petreacă, și unde a venit această familie a lui Zlătaru și a lucrat”505.
Brăiloiu și -a continuat înregistrările cu lăutarii din Runcu „atât în acea crâșmă, cât și la
Casa Columbia, înregistrând repertori ul acelui taraf pe îndelete, pe bune plăci de
gramofon”506.
Datorită echipei Brăiloiu s -au impus guristele. Ceea ce acum e perceput în întreaga
țară ca „un fenomen tradițional, cântece cântate de lăutari, cu femei care cântă cu vocea,
acompaniate de lăutar i, asta nu exista înainte, numai în Oltenia există, numai în Gorj
există”507, îi povestea Pop lui Rost ás în anii ‘80. Până atunci, nu existau decât interpreți
bărbați.
Paradoxal, Gorjul a fost perceput de Pop ca un sat mult mai bogat în informații
muzicale și foclorice, mai interesant decât Drăgușul. În 1946, Stahl a reluat monografia

503 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
303.
504 Ibidem.
505 Ibidem.
506 Stahl, op. cit..: 155.
507 Rostás, Sala luminoasă : 303.

176 satului Runcu, cu o altă echipă, considerând că ce s -a cules în campania din 1930 nu era
suficient de relevant.
Așa cum am arătat, echipa lui Brăiloiu s -a dovedit a fi un fel de stat în stat în
interiorul Școlii Gusti. Era un soi de dizidență, generată de evidente diferențe la nivel de
viziune și amplificată de personalitatea etnomuzicologului, care de altfel, la un moment
dat, a și renunțat la colaboarea cu Gusti. Cum își ami ntea Brauner ani mai târziu, focloriștii
aveau un sentiment de superioritate față de restul monografiștilor: „Cred că nu e greșit
dacă spun un lucru pe care nu l -aș mai gândi astăzi, dar cum am reacționat atunci. Îi
priveam cu un aer de nejustificată superioritate pe unii dintre ei. Nejustificată, datorită
faptului că fiind împreună cu Brăiloiu care era un om de o sclipitoare inteligență,
aveam asupra celorlalți această vedere ierarhică. Și, chiar dacă pe unii îi consideram mult
inferiori, timpul a cernut l ucrurile într -un fel sau altul”508.
Felul cum se poziționau folcloriștii în cadrul monografiei reiese și dintr -o scrisoare
trimisă de Brăiloiu, în 1931, lui Brauner, care se afla împreună cu Pop în campania de la
Cornova, campanie la care etnomuzicologul nu a participat.
„Îmi pare bine că a sosit Pop și că a adus toate chestiile. Și scriu și lui inclus un
bilețel. Îmi pare tot atât de bine că ultimele îngrijorări ale Serenismului Magistru (n.a.
Dimitrie Gusti) confirmă definitiv părerile măgulitoare ce le -am avut totdeauna despre
strălucita D -sale inteligență. Nu uita drăcescul meu decalog pentru monografia din 1931,
constând din 4 puncte (*ca orice decalog care se respectă):
1. A nu se ucide, respectiv sinucide
2. A culege frumos lucruri frumoase
3. A forma stat în stat
4. A gârbovi sociologia monografică sub povara zâmbetelor de dispreț
Aici e o liniște desăvârșită, propice unei tăinuieli radicale.
(…)
Cu toată dragostea, Constantin Brăiloiu”509
Culesul lucrurilor frumoase era una dintre chestiun ile deosebit de sensibile, pentru că
echipa de folclor muzical nu era interesată de cântece frumoase, ci de cântece
reprezentative pentru viața satului. Brăiloiu, deși refuzase să participe la campania
organizată de Gusti, dorea să fie ținut la curent de c olaboratorii săi cu tot ce se întâmpla la

508 Rostás, Sala luminoasă : 73.
509 Scrisoare expediată de Constantin Brăiloiu lui Harry Brauner din localitatea Tuzla, la data de 11 iulie
1931. Documentul se găsește în Fondul Mihai Pop din Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român.

177 Cornova. La finalul scrisorii, acesta îi scrie lui Brauner: „Fii sănătos și scrie -mi ce se mai
petrece pe acolo. Spune -mi de asemenea câți cilindri ai mai lăsat la București și în ce stare
a venit Pop de la Praga”510.
Dintr-o scrisoare adresată lui Henri Stahl, expediată la 19 mai 1931, reiese că
alegerea Cornovei ca loc pentru monografia din acel an se potrivea cu planurile și cu
preocupările sale: „Basarabia îmi convine și pentru că era în plan și pentru că e Basa rabia
și îndeosebi că e mai aproape de ultimele mele preocupări în meserie. Timpul la fel. Omul
are multe planuri dar le mai lasă pentru monografie când omul este monografist. O să mai
vorbim de asta. Aș vrea să știu data exactă a plecării ca să pot veni c el puțin cu o
săptămână înainte la București spre a aranja anume lucruri”511.
Campania de la Cornova a reprezentat un punct de turnură pentru tânărul Pop atât pe
plan profesional – pentru că aici l -a cunoscut pe Anton Golopenția –, dar și pe plan
personal. L a Cornova, Mihai Pop a început o relație cu Elisabeta Constante, relație care,
așa cum am arătat în „ Neamul lingviștilor” , urma să se concretizeze într -o căsătorie, care l –
a făcut pe Pop să -și întrerupă studiile doctorale la Praga. Elisabeta, căreia i se s punea Zizi,
a participat încă din 1927 la campaniile monografice inițiate de profesorul Gusti și a lucrat
la Școala Superioară de Asistență Socială „Principesa Ileana” pe tot parcursul funcționării
acesteia, din 1929 și până în 1952.
Echipa de la Cornova a fost și mai mică, la lucrările monografice participând doar 55
de cercetători. Cornova a fost prima campanie la care Gusti nu a fost pe teren. „Satul”, își
amintea Stahl, „era însă deplorabil de urât ca înfățișare, casele fiind mai sărace chiar decât
cele din Nerej, majoritatea lor fiind din bârne și pământ, uneori având și forme rotunde cu
aspect preistoric. Vatra satului, în totalitatea ei, era înconjurată de garduri înalte, din bârne
și ramuri împletite, ca niște fortificații. Portul țără nesc era cu desăvârșire pierdut”512. Pentru
că elita satului se îmbrăca diferit de restul satului și avea un comportament mai urban,
Anton Golopenția, proaspăt membru al echipei monografice, a profitat pentru a face primul
studiu despre procesul de orășeni zare. Echipa lui Brăiloiu a continuat să înregistreze
cântece din foclorul local, foarte sărac de altfel. În urma acestei campanii, Pop a elaborat
un studiu intitulat „Contribuții la studiul limbilor speciale din Cornova: păsăreasca”, pe

510 Ibidem.
511 Rostás, „Mihai Pop, sau luciditatea discretă” în Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Șoimaru (editori),
Cornova 1931 , Chișinau, Quant Publishing House, 2011, disponibil online la adresa
http://www.cooperativag.ro/mihai -pop-sau-luciditatea -discreta/ [Accesat: 20 ianuarie 2020]
512 Stahl, op.cit.: 161.

178 care l-a publicat în 1932 în Arhiva pentru știința și reforma socială . Ștefania Cristescu a
colaborat cu Mihai Pop la descrierea lingvistică a Cornovei513.
La Cornova s -au format mai multe cupluri. Aici a început idila între Ștefania
Cristescu și Anton Golopenția, care mai ap oi s-a transformat într -o căsnicie. Și, așa cum
am mai arătat, aici și -au început povestea de dragoste și Mihai Pop cu Zizi Constante. Lena
Constante, sora ei, era deja, din timpul cercetării de la Drăguș, într -o relație cu Harry
Brauner. După spusele Lene i, aceasta a rugat o femeie din sat să îi facă farmece tânărului
folclorist514. Deși despărțiți în lunga perioadă de detenție prin care au trecut amândoi, Lena
și Harry s-au regăsit după ce au fost eliberați și au trăit împreună până la moartea lui, în
anul 1988.
În arhiva personală a lui Mihai Pop s -au păstrat mai multe scrisori de la Zizi
Constante, în care se vede că relația celor doi era puternic animată de preocupările lor
intelectuale și de apartenența la Școala Gusti. Zizi îi trimite articole și ziare care i s-ar
putea părea interesante lui Mihai și îl consolează pe acesta căruia, departe fiind, i se face
dor de țară și se simte părăsit de prieteni. „Tu ești un om prea legat de pământul ăsta”, îi
scrie Zizi în aprilie 1932, „dacă n -ar fi decât lăutarii de la Obor – și veșnic și peste tot vei fi
un dezrădăcinat, un neadaptat. Aci, oricum ar fi, găsești mijlocul să rezolvi multe probleme
trăite de tine și poate dureroase. […] Să nu crezi că aicea lumea te -a uitat. Mi se vorbește
mereu de tine și încă cu multă prietenie, dar știi că oamenii sunt indiferenți, sunt leneși și
trebuie poate ceva mai mult ca simplă prietenie ca să scrii unui om la mii de kilometri”515.
În această corespondență apar multe detalii legate de seminarul de sociologie și de
îndatoririle pe care și le asumase Pop. De exemplu, în 3 martie 1932, Zizi îi scrie iubitului
său care se afla în Polonia: „Profesorul te roagă să -i spui dacă poți veni pentru
comunicarea ta care va avea loc la 23 martie în aceeași seară cu Brăiloiu. În caz că nu p oți
veni, dacă, i -o poți scrie și trimete ca să poată fi citită. Nu trebuie să aibă mai mult de 25
până la 30 minute”516. Comunicarea, pe care Pop ar fi trebuit să o susțină, era despre limba
păsărească. O scrisoare din data de 4 aprilie, ne arată că până la urmă Ștefania Cristescu a
prezentat această lucrare în numele lui. Corespondența mai scoate la lumină că supărarea

513 Sanda Golopenția, „Mihai Pop la Dâmbovnic”, în Ioana Fruntelată , Adrian Stoicescu & Rodica Zane
(ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din București, 2007.
514 Rostás, op. cit.: 79.
515 Scrisoarea este expediată de Zizi Constante în 5 aprilie 1932 și face parte din arhiva familiei. Fiind vorba
de o corespondență privată, am ales să nu public în anexă această corespondență, ci doar să folosesc în
lucrare fragmentele relevante. Argumentul este valabil pentru toate fragmentele care urmează din
corespondența Zizi Constante – Mihai Pop.
516 Scrisoare expediată de Zizi Constante în 3 martie 1932, parte din arhiva familiei.

179 dintre Brăiloiu și Gusti nu a durat foarte mult și că Brăiloiu a revenit, chiar dacă doar
pentru o vreme, în sânul Școlii.
Zizi îl ținea l a curent pe logodnicul său și cu planurile legate de campaniile
monografice. „Dragă Mihai”, îi scria ea în luna iunie a anului 1932, „un comision din
partea profesorului. Mă roagă să te anunț că monografia începe pe ziua de 5 iulie la Drăguș
ca să știi și tu când să vii. Nu știu dacă ești la curent, dar profesorul Brăiloiu ia parte. A dat
o contribuție remarcabilă asupra bocetului pentru Arhiva care n -a apărut încă din cauză că
articolul nu esta gata. Cum zice profesorul tot folklorul e de vină”517. În 6 iunie, plecarea la
Drăguș îi este anunțată lui Pop și de prietenul său, Harry Brauner care, așa cum scria Zizi,
primise la rându -i misiune de la Gusti să îl convoace pe Mihai la treabă: „Iubite
Mihai, sunt câteva clipe înainte de plecare așa că îți scriu p e grabă. Plecăm la Drăguș. Dl.
Brăiloiu vine de la Paris pe ziua de 10. […] Profesorul s -a opus ca să fie și alții noi la
muzică încât sunt deocamdată singur. Scrie -mi la Drăguș. Pentru aparatul lui Rosetti scrie -i
lui Golopenția care rămâne în București . Telegrafiază când vii ca să te aștept cu o
trăsură. Te sărut și aștept, Harry”518.
Câteva zile mai târziu, Zizi îl anunță pe Mihai că e posibil să se amâne cu zece zile
campania, adică să înceapă abia la 1 august, „dat fiind situația înaltă a șefului”519, care
tocmai fusese numit Ministru al Instrucțiunii Publice în Guvernul Vaida -Voevod. Zizi
spune că de când „e ministru mare și tare”, Gusti „e mai amabil și mai gentil cu toată
lumea ca până în prezent. […] De altmintrelea toată lumea îl laudă pentru urba nitatea lui de
diplomat de mare anvergură”520. Câteva zile mai târziu, Zizi îi transmite vești proaspete din
Minister, unde acum fusese angajat și prietenul lui Mihai, Anton Golopenția. „La minister
mai ales după guvernarea Iorga e toată lumea minunată de bu năvoința cu care [Gusti]
primește atât pe Vlădică și Opincă. Ai multe salutări și așteptări de la Caracostea care era
și el acolo astăzi. Am fost și eu să mă rog pentru cineva dar m -am mărginit cu cererea la
Golopenția care e mare și tare acum dar care a s lăbit ceva de speriat521. În ultima scrisoare
care s-a păstrat în arhivă, datată 29 iunie, Zizi scrie: „Este absolut necesar ca să fii aici cel
puțin la începutul monografiei. Vorbesc cât se poate de serios. Profesorul ține grozav.
Când ai să fii aici ai să -ți dai seama de abia de ce și -ai să vezi ce prieten ai avut și în

517 Scrisoare expediată de Zizi Constante în 6 iunie 1932, parte din arhiva familiei.
518 Vezi anexa foto , document 6.3.
519 Scrisoare expediată de Zizi Constante în 15 iunie 1932, parte din arhiva familiei.
520 Ibidem.
521 Scrisoare expediată de Zizi Constante în 24 iunie 1932, parte din arhiva familiei.

180 profesor și în Harry mai ales. Știu că ții la el dar cred niciodată n -ai să-ți dai seama mai
bine ca acuma de ce e el pentru tine”522.
Pop nu doar că a luat parte la campania de la Drăguș, dar , în luna octombrie a
aceluiași an, l -a însoțit pe Gusti într -o vizită în Maramureș. Din delegația ministerială a
mai făcut parte, Ilie Lazăr, unchiul lui Mihai, deputat de Maramureș. Fotografiile păstrate
în arhiva familiei arată că delegația a vizitat Ap șa de Jos, satul din dreapta Tisei în care
locuia familia lui Mihai și a întreprins o vizită la Sighetul Marmației, la academicianul
Ioan Mihalyi de Apșa.
6.VI Muzeul Satului – discursul despre Națiune
Crearea Muzeului Satului a însemnat transformarea Șc olii Gusti dintr -o mișcare
elitistă – care deși își propunea emanciparea țăranilor, avea un caracter profund științific,
nefiind deci accesibilă oricui – într-un agent cultural care participa la construcția unei
narațiuni despre România Mare, care să fie p e înțelesul tuturor. În contextul revenirii lui
Carol al II -lea în țară în 1930, această narațiune devenea un instrument politic care era
menit să justifice tendințele dictatoriale ale monarhului. Într -un articol publicat în
Sociologie Românească , Rostás analizează cele două trenduri care au creat spațiul potrivit
pentru existența unei astfel de instituții. „Primul trend se referă la strategia elitei politice a
României Mari (dar în primul rând a Partidului Național Liberal) de a construi o cultură
național ă unitară, omogenă, într -o țară cu provincii care înainte de 1918 făceau parte din
alte imperii sau regate. Întrucât discrepanța dintre provinciile istorice era evidentă mai ales
în cadrul culturii elitiste de factură urbană, s -a propus o campanie de recon struire, pornind
de la baza «nealterată» a culturii rurale românești. […] Cel de -al doilea trend este legat de
ideologia carlistă a anilor ’30, care – înglobând și strategia construirii culturii naționale,
dar influențată de curentul anti -parlament, antipa rtinic al epocii – promova un sistem
autoritar, corporatist, dar cu notă specific românească de modernizare culturală și
civilizatoare”523.
E greu de spus cine a folosit pe cine în relația dintre Gusti și rege. În realitate, pentru
fiecare din ei, acest mom ent din 1936 era o încununare a eforturilor lor de a își impune
discursul despre națiune. Carol se declarase încă de la încoronare un susținător al culturii
neamului românesc, iar în lupta sa împotriva legionarilor trebuia să câștige două categorii

522 Scrisoare expediată de Zizi Constante în 29 iunie 1932, parte din arhiva familiei.
523Zoltán Rostás, „ Contextul politic și cultural al înființării Muzeului Satului” , în Sociologie Româneasca, nr.
2/2012, disponibil o nline la adresa http://www.cooperativag.ro/contextul -politic-si-cultural-al-infiintarii –
muzeului -satului/ [Accesat: 2 aprilie 2019 ]

181 sociale: țăranii și tinerii intelectuali. „Cum tezele acestui curent și concepția lui Gusti
despre necesitatea muncii culturale de la sate și implicarea masivă a tineretului –
prefigurate înaintea revenirii lui Carol – erau complementare, era firesc ca și înființ ările de
muzee să fi fost sprijinite de Curte”524.
Odată cu înființarea Muzeului Satului, rezultatele cercetărilor realizate de echipele
lui Gusti pătrund în cultura maselor. Orice bucureștean sau om din provincie care își
permitea să călătorească în capita lă avea acum posibilitatea să viziteze Muzeul și casele
sale, aduse de gustiști și să admire artefactele colectate de la țărani. „În 1937, muzeul a
avut 10.400 de vizitatori”525. În mod paradoxal, narațiunea despre popor, construită atunci
prin conceptul muz eal, a supraviețuit – cu mici modificări – aproape o sută de ani,
indiferent de schimbările de context politic. Acest lucru este demonstrat, printre altele, de
faptul că astăzi muzeul are în denumirea sa termenul de „național” și că de -a lungul vremii
a fost unul dintre obiectivele turistice strategice. Printre vizitatori s -au numărat cei doi
președinți americani care au vizitat România (Nixon în 1967 și Clinton în 1991), Regina
Iuliana a Olandei, Indira Ghandi, prim -ministrul Indiei, Regele Baudoin al Belg iei și
Regina Fabiola, președintele Finlandei, Mauno Koivisto (1985), Prințul Masahito al
Japoniei și Prințesa Hanako526. Astăzi, muzeul, care a preluat numele marelui sociolog, este
unul dintre cele mai vizitate muzee din București, în 2017 numărul de vizit atori ajungând
la 800.000527.
Cu doar 3 ani înainte de inaugurarea Muzeului Satului, Tzigara -Samurcaș considera
că „realizarea muzeelor în aer liber era prematură pentru că nu au dispărut încă din uz
îndeletnicirile care în toate țările nordice nu se mai păs trează […] România întreagă este un
muzeu în aer liber! În orice sat ne -am opri, putem face demonstrații etnografice mai
convingătoare, deci mai originale, decât cele factice din țarcurile muzeelor înjghebate ale
oficialității”528. De altfel, Tzigara -Samurcaș era primul care adusese o casă de la țară pentru
a o expune în interiorul muzeului Muzeului de Etnografie și Artă Națională pe care îl
înființase în anul 1906. Viziunea lui Gusti era însă total diferită, la baza muzeului imaginat
de el nefiind interesu l etnografic, ci ambiția de a realiza „chipul întreg al României

524 Ibidem.
525 Carmen Anghel, „ Încântarea inimii” , jurnalul.ro, 15 mai 2006, disponibil online la adresa
https://jurnalul.antena3.ro/editie -de-colectie/incantarea -inimii-21630.html [Accesat: 2 aprilie 2019 ]
526 Ibidem.
527Conform raportului de activitate al Muzeului Național al Satului Dimitrie Gusti, disponibil online la adresa
http://www.cultura.ro/sites/default/files/inline -files/M.N.S.D.G. -raport%20de%20activitate%202017.pdf
[Accesat: 2 aprilie 2019 ]
528 Andreea Buzaș, „Muzeele etnografice în aer liber din România. Considerații etnologice” în Cibinium,
Sibiu, Astra Museu m, 2015: 8 .

182 Mari”529. Mai mult, sociologul avea ambiția nu doar de a arăta România de azi, ci și de a
proiecta chipul României de mâine: „Muzeul din anul acesta, care înfățișează satul așa cum
este el astăzi în adevăr, va fi completat în anul viitor, printr -un al doilea Muzeu, al satului –
model. Acolo ne vom pune problema înfățișării a ceea ce ar trebui să fie satul românesc”530.
Dat fiind faptul că exista voință regală pentru realizarea acestui proiect – voință care
se traducea și printr -un buget destul de serios – muzeul a fost construit într -un timp record
și anume în doar 4 luni de la aprobarea ideii și până la inaugurare. Această intervenție
rapidă a fost posibilă și datorită clarității pe care o ave a Gusti și a faptului că echipa care a
contribuit la aducerea caselor de pe întreg teritoriul României era deja sudată și avea o
foarte bună cunoaștere a realității din teritoriu. Mai mult, numeroasele expoziții realizate
de-a lungul vremii în cadrul Școli i sociologice erau un bun antrenament pentru acest
proiect-mamut. Șantierul propriu -zis a fost condus de scenograful Victor Ioan Popa – cel
care a și proiectat muzeul – și de Henri H. Stahl, unul de oamenii de bază ai lui Gusti.
Regele Carol a fost implica t îndeaproape în evoluția proiectului, el primind cu regularitate
informări și fiind prezent de mai multe ori pe șantier.
Firește că dintr -un muzeu al României Mari nu putea lipsi o biserică, care să
reprezinte dimensiunea spirituală a poporului. „Se puteau alege biserici de pe întreg
cuprinsul țării, dar atunci, în martie 1936, s -a considerat că doar o biserică maramureșană
ar îndeplini toate criteriile stabilite de specialiștii Fundației Culturale Regale Principele
Carol pentru a ocupa locul de cinste în satul-sinteză creat de ei”531, remarca Aurelia Tudor,
muzeograf la Muzeul Satului. Cele două biserici vizate inițial au fost biserica din Bârsana
și cea din Dragomirești, însă „enoriașii din Bârsana nu au consimțit să -și cedeze biserica
lor veche sub nici o fomă”532. Deși dezafectată de multă vreme, biserica din Dragomirești
era valoroasă, prin vechimea ei – „pe părete afară, de -a stânga ușii de intrare e săpat un
rând slavon, cu data de 1722”533 – și prin faptul că picturile fuseseră realizate de
reprezentanții unei importante școli de zugravi de biserici în zonă.

529Zoltán Rostás, Contextul politic și cultural al înființării Muzeului Satului, în Sociologie Româneasca, nr.
2/2012, disponibil online la adresa http://www.cooperativag.ro/contextul -politic-si-cultural-al-infiintarii –
muzeului -satului/ [Accesat: 2 aprilie 2019 ]
530 Ibidem.
531 Aurelia Tudor, „Despre un monument transferat în Muzeul Satului în urmă cu șaizeci și șase de ani.
Biserica din Dragomirești, Maramureș, în Acta Musei Maramorosiensis , Sighetul Marmației, publicație a
Muzeului Maramureșului, nr. II, 2004: 364.
532 Ibidem.
533 Ibidem.

183 Această misiunea a fost încredințată „de conducerea Fundației colaboratorilor săi din
Maramureș: Mihai Pop, Francisc Nistor, Traian Bilțiu -Dăncuș”534. Prezența lui Mihai Pop
în această echipă se explică nu doar prin faptul că era deja unul din oamenii de bază a lui
Gusti și că era maramureșean, dar și prin faptul că tatăl său era preot greco -catolic, deci el
reprezenta o garanție serioasă că Fundația își va respecta promisiunile față de comunitatea
local ă. Pop își asuma o dublă responsabilitate: față de Fundație pentru achiziționarea
bisericii, dar și față de comunitatea maramureșeană care făcuse donația și care cerea
respectarea unor condiții.
Abia la data de 20 Aprilie 1936, deci cu mai puțin de o lună înainte de inaugurarea
muzeului, Preotul paroh Gheorghe Cozma a trimis fundației o scrisoare prin care îl
înștiința pe Gusti că atât credincioșii, cât și senatul bisericesc sunt de acord să doneze
biserica. În această scrisoare, preotul menționa condițiile , care nu erau negociabile.
„1. Biserica să rămână «Biserică Muzeu» în care să nu se oficieze de către nimeni,
iar pentru cazul cînd din vreme în vreme s’ar oficia, oficierea să se facă de preoții Parohiei
unite din București III. Str. Polonă Nr. 48.
2. În mod văzut să fie arătat pe edificiul bisericii comuna donatoare.
3. Măeștrii lemnari pentru demontare și montare să fie recrutați dintre credincioșii
din Dragomirești afară de specialiști”535.
O altă dorință a enoriașilor era ca Fundația Culturală Regală „Principele Carol” să
facă o donație comunității „ridicând un paraclis ori monument mic în stil maramureșan –
ca suvenire – în locul bisericei cele vechi, care monument ar fi nu numai o recompensă,
dar și o satisfacție acestei Plăși, care a fost și este ce a mai românească în întreg județul
Maramureș, dar care a avut atât de puțină atențiune din partea stăpânitorilor de ieri”536.
Timpul scurt pe care Pop, Nistor și Traian Bilțiu -Dăncuș îl aveau la dispoziție – două
luni pentru „toate operațiunile (identificare , achiziționare, demontare, transport și
reconstrucție)”537 făcea ca această misiune să nu fie ușor de realizat. La timpul scurt se mai
adăugau „distanța mare – aproape 1.000 de kilometri – ce despărțea locul de expediere de
locul de destinație, dar și condi țiile grele impuse de situația politică europeană explozivă
existentă la acea dată”538. În plus, la fața locului au întâmpinat alte probleme pe care Mihai

534 Ibidem.
535 Aurelia Tudor, „Despre un monument transferat în Muzeul Satului în urmă cu șaizeci și șase de ani.
Biserica din Dragomirești, Maramureș, în Acta Musei Maramorosiensis , Sighetul Marmației, publicație a
Muzeului Maramureșului, nr. II, 2004: 376.
536 Ibidem: 377.
537 Ibidem: 364.
538 Ibidem.

184 Pop le expune cu lux de amănunte într -o scrisoare pe care i -o scrie lui Octavian Neamțu în
23 aprilie 1 936, când biserica era deja demontată și urma să plece spre București: „Două
săptămâni n’am putut demonta biserica din cauza ploilor continue ce au căzut în județ.
Apoi a fost un incident a căzut turnul – nou bucluc – în fine s-a făcut cu multă grije și
scrupulozitate. Era mai ușor și mai ieftin să faci una nouă. Demontarea și transportul costă
o groază de bani. Eu m’am târguit și am făcut totul să ies cât mai ieftin totuși munca ce a
trebuit și apoi fiind vremea plugăritului foarte scumpă iar lemnul ce tre buie la completare
costă și el o groază de / f. 12 bani. Eu vă voi referi despre toate și vă voi da socoteli exacte
căci am fost nevoiți să depășim chiar pentru casă devizul foarte ieftin întocmit de prietenul
Nistor. Ultima vreme nu v’am comunicat nimic c ăci de două săptămâni fiind la țară am
fost extrem de prins. Eu sunt sigur că lucrurile vor sosi la vreme. Deci nici o frică.
Trimiteți însă urgent bani căci am nevoie de ei la transportul lucrărilor din sat până la gară.
E nevoie de aproape 100 căruțe și costă între 120 -140 lei căruța numai transportul. Situația
mea personală dacă voi n’ați aranjat cu amânarea incorporării e aceea de dezertor. Ce să
fac. Cum termin lucrul voi intra la armată și voi trage consecințele”539. În acea perioadă,
Mihai Pop era asis tentul lui Caracostea. Probabil că reușise să fie detașat de la Universitate
datorită faptului că proiectul era considerat strategic de către Rege.
Biserica a ajuns cu bine la București și în data de 10 mai a putut fi prezentată
personalităților invitate l a deschiderea oficială: „înalte fețe bisericești, reprezentanți ai
Casei Regale, membrii guvernului, reprezentanții misiunilor diplomatice și militare străine
acreditați în România, personalități politice și culturale, săteni și orășeni din întreaga țară,
fotografi și jurnaliști”540. Pentru Carol al II -lea, acest eveniment era încărcat de
semnificație, ziua inaugurării corespunzând cu aniversarea a 70 de ani de regalitate în
România, lucru pe care Gusti îl subliniază în discursul său inaugural. „Fundația Cult urală
Principele Carol a socotit că prin nimic nu putea să ia mai bine parte la serbările de bucurie
ale orașului București și ale țării, pentru împlinirea a 70 de ani de când România își are
măreața ei dinastie de Regi, care au împlinit, rând pe rând, cel e mai îndrăznețe visuri ale
neamului românesc, decât punând temelia acestui Muzeu al Satului”541. Deschiderea
muzeului sub patronatul său, „după treizeci de ani de când marele Vostru unchi și
Întemeietorul Dinastiei, Regele Carol I, a adunat într -o măreață Expoziție tot ceea ce

539 Ibidem: 378.
540 Ibidem: 366.
541 Rostás, Contextul politic și cultural al înființării Muzeului Satului, în Sociologie Româneasca, nr. 2/2012,
disponibil online la adresa http://www.cooperativag.ro/contextul -politic-si-cultural-al-infiintarii -muzeului –
satului/ [Accesat: 2 aprilie 2019 ]

185 putuse să împlinească România sub Domnia Lui”542 era pentru Carol al II -lea un gest
simbolic de întărire a puterii sale.
Contribuția pe care Pop a avut -o la înființarea Muzeului Satului e, de fapt, un prim
pas în cariera acestuia de întemeietor de instituții muzeale. Acestă contribuție trebuie pusă
în perspectivă și prin prisma faptului că, în 1949, el contribuie la înființ area Institutului de
Folclor și, în 2001, devine consultant pentru echipa de la Muzeul Țăranului Român. De
asemenea, a fost un permanent sfătuitor al muzeului din Sighet.
6.VII. Dâmbovnicul și apusul sociologiei
Campania de la Dâmbovnic s -a desfășurat în două etape, prima între 12 iulie – 7
septembrie 1939 și cea de a doua între 23 septembrie – 15 octombrie, ea fiind întreruptă de
tulburările cauzate de începutul războiului și de faptul că „Inst[itutul] Social n -a mai dispus
de fondurile necesare pentru a -și plăti personalul”543.
La începutul anului 1939, Anton Golopenția a fost numit director al Direcției
Publicațiilor a Institutului de Cercetări Sociale al României (I.C.S.R.) (ulterior Direcția
Planificării și Publicațiilor), iar Pop, care își pierduse po stul de asistent la catedră, fusese
angajat ca subdirector. Această direcție, pe lângă publicarea Buletinului Institutului și a
revistelor Sociologie românească și Archives de Sociologie roumaine , se ocupa și de
organizarea Congresului Internațional de Soc iologie, care în cele din urmă nu a mai avut
loc.
Așa cum arată Sanda Golopenția în studiul său despre Dâmbovnic, încă din vara lui
1938, Golopenția își făcea planuri de cercetare, care îl includeau și pe Pop. „În vederea
Congresului Internațional de Soci ologie, care urma să se țină la București, fiecare dintre
membrii marcanți ai Școlii își căuta proiectul care să -l facă și util, și vizibil”544. Decizia
legată de misiunea sa nu era ușor de luat, fiind influențată de mai mulți factori. Pe de o
parte, Gusti a vea planuri pentru Golopența, care se schimbau mereu, pe de altă parte,
acesta nu voia să intre pe teritorii care erau deja revendicate de alți monografiști.
„Profesorul zice să nu mă duc la Căian. Aș fi mai util lucrând în vederea Congresului. Dar
Drăgușul urmează să fie îngrijit de Herseni, Nerejul de Stahl. Și fiecare din ei ar vrea să -l
ajut, dar n -ar vrea să -i reduc meritul. Așa că -mi caută amândoi probleme noi: o anchetă de
organizat de la București, o monografie a întregului județ Făgăraș, redactarea Cornovei.

542 Ibidem.
543 Sanda Golopenția, „Mihai Pop la Dâmbovnic”, în Ioana Fruntelată, Adrian Stoicescu & Rodica Zane
(ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura Universității din București, 2007:
20.
544 Ibidem: 23.

186 Ancheta m -ar pune în conflict cu Neamțu, monografia de județ e irealizabilă în timpul
disponibil. Așa că e probabil să rămân cu Cornova. Mihai Pop m -a întărit în gândul acesta,
arătându-se bucuros să vie. Cred că nici ție nu ți -e dezagreabilă Co rnova Avizucăi”545, îi
scria Anton Ștefaniei pe 29 iunie 1938. O săptămână mai târziu, planurile erau complet
diferite și anume să facă, la cererea lui Gusti o monografie a ținutului Năsăud pornind de la
materialul Șanț, la care ar fi trebuit să -l ajute și P op. Golopenția și Pop aveau și alte planuri
și anume să înființeze o revistă intitulată „Politica românească”.
Echipa Golopenția, din care făceau parte oameni ca Miron Constantinescu, C. G.
Pavel, I. Measnicov, Ovidiu Bârlea, Gh. Reteganul era deja încheg ată din 1938 când s -a
desfășurat ancheta 60 de sate românești cercetate de echipele studențești. Iată cum descria
Pop echipa cu care a plecat pe teren, selectată, așa cum singur admitea, mai mult de
Golopenția: „Dar eu am luat atunci pentru Dâmbovnic din b ăieții foarte buni, care erau la
facultate. L -am luat pe Retegan, l -am luat pe Bârlea care a devenit folclorist pe urmă,
Ovidiu, l-am luat pe Stoianovici care era un băiat foarte bun, istoric, a murit între timp. Pe
urmă era unul Mărculescu, ăsta se ocupa mai mult de administrație, pe urmă din ăștia care
făceau mai mult Serviciu Social, cum era Dunăre, doamna Dunăre, nu știu ce, și pe urmă
ăștia care erau de orientare de stânga, Miron, nu? Roman Moldovan. Cine mai era? Djamo
care-i profesor la Academia Come rcială, era unu Popa care e la, mi se pare că a murit între
timp, adică grupul era, era… și era Betea, da. Și Betea era un băiat foarte bun ”546.
Întrebat de Rost ás cum se face că totuși din „atâția sociologi cu veleități ”547
Golopenția l -a invitat tocmai pe el să coordoneze campania, Pop a răspuns: „Noi ne-am
împrietenit foarte tare, am discutat foarte mult, și eu am fost în Germania, aveam poate alt
nivel de pregătire. Și ceilalți sociologi erau toți fie plasați, fie pe cale să fie plasați, adică în
poziții fo arte bune. Adică, nu putea Vulcănescu, care era ministru, nu? Sau Stahl, sau
Herseni care erau deja profesori, sau ceilalți, care erau deja fiecare plasați. Pe urmă ăștia
care erau de dreapta, nu se mai puneau în discuție, că deja era timpul luptei stânga –dreapta
și ăștia […] erau în ascensiune pe linie politică ”548. Pop a acceptat oferta prietenului său de
a conduce echipa de cercetare pe teren, pentru că acest lucru îi dădea un sens în acea
perioadă dificilă: „Că era deja vremea destul de tulbure, eu m -am întors de la Praga
definitiv. […] Și atunci dacă s -a oferit, la vremea aceea foarte tulbure, o posibilitate de
răgaz, de a merge undeva și de a face o treabă interesantă, în loc să stai la București și să

545Sanda Golopenția, op. cit.: 23.
546 Rostás, Sala luminoasă. : 298.
547 Ibidem: 297.
548 Ibidem.

187 urmărești cum au venit polonezii refugiați și celelalte, te -ai dus la Dâmbovnic. Că ai făcut
sociologie cu un grup bun, că grupul a fost bun ”549.
„În căutarea propriului proiect, Anton Golopenția lansează în vara 1938 ideea
cercetării satelor pe probleme cheie, în locul monografierii lor exhaustive”550 Ca elemente
de inovație apăreau colectarea și prelucrarea datelor statistice și urmărirea statistică a unor
probleme și monografia socială zonală. Ideile lui Golopenția nu fuseseră bine primite de
restul monografiști lor și nici de Dimitrie Gusti. În viziunea lui Henri H. Stahl, „Golopenția
a vrut să dea o altă direcție întregii mișcări a lui Gusti, de altfel și cu sprijinul lui Herseni,
dar mai ales al meu, care am pledat pentru teoria lui Golopenția, convingându -l pe Gusti
să-l lase să-și facă de cap, ca să zicem așa… De fapt, ce propunea el era o dezvoltare, o
diversificare a mișcării gustiene ”551. Nivelul de frustrare a lui Anton Golopenția în
aproprierea magistrului său era atât de ridicat în acea perioadă, încât ace sta își dorea să
părăsească școala românească de sociologie, căreia simțea că nu -i mai aparține. Golopenția
se simțea tratat de șeful școlii ca „un fiu vitreg”552. „Acesta”, spune Sanda Golopenția, „era
contextul în care Anton Golopenția a apelat la Mihai Po p ca partener de cercetare și, în
același timp, ca scut protector al acesteia. Insider prin participarea la campaniile
monografice amintite mai sus, dar și outsider recunoscându -și cu seninătate ponderată o
vocație diferită și separându -se astfel de tensiu nile nucleului interior al Școlii, Mihai Pop
era aliatul ideal pentru efortul Dâmbovnic. El putea acționa netulburat pe teren, fără a
atrage atenția asupra lui, cum ar fi făcut -o Anton Golopenția (angrenat, de altfel, la
București în multiplele activități prin care sociologii se pregăteau pentru Congresul
Internațional de Sociologie) ”553.
În urma campaniei de la Dâmbovnic a rămas o vastă corespondență între
Golopenția, care a făcut doar câteva vizite pe teren, și Mihai Pop. De asemenea, cei doi au
întocmit în urma cercetării două rapoarte și, trei ani mai târziu, au publicat în revista
Sociologie românească rezultatele anchetei Dâmbovnicul, o plasă din sudul județului
Argeș554.
Iată cum vedea Mihai Pop în anii ‘80, schimbările pe care le adusese Anton
Golopenția în cadrul Școlii Gusti: „Între timp, metoda s -a cimentat, a devenit o metodă
bine cristalizată, dar interesul mergea întotdeauna spre satul tradițional și era mai mult sau

549 Ibidem: 297.
550 Sanda Go lopenția, op. cit.: 24.
551 Ibidem: 26.
552 Ibidem: 27.
553 Ibidem: 28.
554 Vezi Sociologie românească , IV (1942), nr. 7 -12: 413-429.

188 mai puțin o metodă care căuta să stabilească la un anumit nivel elementele de b ază ale
economiei, sociologiei și culturii satului tradițional, nu? Informatorii noștri căutau să fie
întotdeauna din generațiile mai bătrâne, sau din generațiile mature. Când s -a întors
Golopenția din Germania, de la Leipzig, de la Freyer, profesorul lui, el a venit cu un
interes mult mai mare pentru fenomenele contemporane. Adică pentru toată tensiunea,
toate conflictele care erau în viața unui sat contemporan. Adică, imaginea pe care și -o
făceau sociologii înainte era imaginea unui sat pașnic, echilibrat , adică vroia să stabilească
un nivel de echilibru, nu? Și pe urmă Golopenția a venit cu ideea asta, că în sat există
conflicte, există tensiuni și așa mai departe. Și atunci când noi ne -am dus la Dâmbovnic,
ne-am dus ca să cercetăm tocmai această stare co nflictuală, pe ideea că după reforma
agrară, în urma primului război mondial, nu? toată lumea a primit pământ, dar nu toată
lumea l-a păstrat, și atunci cei care nu și -au păstrat pământul au vândut celor care au avut
mai multe posibilități, și atunci s -a creat această diferențiere în sat, între țăranii bogați, ceea
ce pe urmă au devenit chiaburi, între o categorie de țărani mijlocași, nu? și între un
proletariat agricol. Dintre cei care au primit pământ erau mulți care între timp l -au vândut
și, fie că au p lecat la oraș definitiv, fie că au rămas muncitori agricoli la sat, fie că au rămas
sezonieri în sat, umblând, venind de la oraș, completând necesitățile de brațe de muncă ale
orașului. Și atunci Dâmbovnicul a mers pe chestia asta 555.
Așa cum spuneam, campa nia Dâmbovnic, a adus o mare schimbare în viața
personală a lui Mihai Pop. Într -o scrisoare pe care acesta i -o trimite lui Anton Golopenția
la începutul lui august 1939 de pe teren îi scrie că a găsit un inginer agronom foarte bun,
fără să facă alte preciz ări. Într-o altă scrisoare, câteva zile mai târziu, menționează și
numele tinerei agronoame – Irina Sturdza – și într-o mai largă dare de seamă trimisă la
sfârșitul lunii august precizează că vrea să o scoată pe aceasta din echipa Serviciului Social
și să o treacă în echipa de monografiști, pentru a se ocupa de problemele reformei agrare.
Legea Serviciului Social a apărut în 1938 și a fost aplicată până în 1939, anul când
Irina Sturdza a absolvit Facultatea de Agronomie. Ca toți colegii ei de generație, Iri na a
fost obligată să facă serviciul social imediat după terminarea cursurilor. Așa cum îi
mărturisea lui Zoltán Rostás într -un interviu acordat aproape 60 de ani mai târziu și
publicat în volumul Strada Latină nr. 8 , tânăra auzise încă din facultate de ex istența
Fundațiilor Regale și era atrasă de ideea de a face parte dintr -o echipă regală, dar nu avea
legături cu nimeni care ar fi putut să îi faciliteze o astfel de experiență. „Eu trăisem mult la

555 Rostás, op. cit.: 295.

189 țară și îmi dădeam seama că era un mediu interesant de stu diat, și mi se părea ideea lui
Gusti fantastică, cu echipele astea complexe”556. În august 1939, după o repartiție care
avusese loc la sediul Fundațiilor Regale din strada Latină nr. 8, Irina și alte absolvente ale
facultăților de Agronomie, ASE, Chimie, Ist orie și Litere au ajuns la Pitești, în tabăra unde
avea loc instruirea echipelor. „Era cum intri în Pitești, la stânga, sus pe deal, o clădire
frumoasă, în stil românesc. Și ne -am prezentat acolo, la Școala Normală, era un grup de
vreo zece comandante care ne așteptau, ne luau în primire, ne dădeau echipamentul și ne
repartizau pe dormitoare. Pe urmă ne -au făcut instructajul”557. În fiecare zi, după orele de
curs, tinerele făceau în mod obligatoriu o plimbare de o oră prin oraș, încolonate și cântând
cântece patriotice. „Pe noi ne trimitea să ridicăm satele, asta era lozinca. Dar sub ce formă
să le ridicăm, asta nu știa nimeni. Și atunci ni s -au deschis nițel ochii prin aceste conferințe
care se făceau”558.
Tânăra domnișoară Sturdza a păstrat zeci de ani notițel e de la cursurile susținute în
mare parte de sociologii din echipele lui Gusti. Înainte de realizarea interviului, i -a
încredințat bloc notesul cu notițe lui Zoltán Rostás. „Aici ai să vezi că ne spune ce trebuie
să facem, cum să facem, cum să vorbim cu ț ăranii, tot felul de sfaturi. Dar noi n -am apucat
să ajungem la țară. Eram echipe de câte 12, care erau cât se putea de complexe, adică să fie
un istoric, un geograf, un biolog, un medic”559. În urma examenului de la sfâșitul lunii de
instrucție, Irina a dev enit șefă de echipă, însă echipele nu au ajuns la țară decât trei sau
patru zile. Începutul războiului a făcut ca tinerii absolvenți să fie chemați acasă, pe teren
rămânând doar echipele de cercetare. „Și eu”, își aduce aminte Irina Sturdza, „pentru că
deja fusesem de câteva zile trecută de la echipa mea la echipa monografică, de cercetare,
m-am întors la Oarja, lângă Pitești”560.
Cooptarea tinerei Irina ca agronom în echipa de cercetare condusă de Pop poate
părea hazardată, având în vedere că în 1939, ea av ea doar 23 de ani. În realitate, tânăra
moșiereasă era familiarizată cu realitățile zonei. De altfel, moșia familiei Sturdza se afla
chiar în Argeș, la Slobozia, la doar 30 de kilometri de Rociu, satul de unde începuse
cercetarea din Dâmbovnic. Mai mult, așa cum reiese din corespondența familiei Sturdza
păstrată în arhivele de la Pitești, femeile din familie erau foarte implicate în conducerea
moșiei, inclusiv în chestiuni legate de agricultură. Este puțin probabil ca Irina, pasionată de

556 Zoltán Rostás, Strada Latină nr. 8 , Editura Curtea Veche, 2009: 259.
557 Ibidem: 261.
558 Ibidem: 264.
559 Ibidem: 261.
560 Ibidem: 264.

190 agronomie, să nu f i fost și ea inițiată în aceste probleme, în ciuda faptului că familia nu
fusese încântată de alegerea acestei cariere. În cele două săptămâni pe care le -a petrecut pe
teren, tânăra agronoamă a și dat măsură competenței, făcând, cum își amintea chiar ea,
niște adevărate „năzdrăvănii”561. „M-am dus la primărie și am luat registrul agricol și am
scos de acolo toate suprafețele și pe urmă cantitățile de grâu care se treieraseră, de
exemplu. Și nu era nicio concordanță, adică se vedea foarte bine că era mult mai puțin
grâu, decât ar fi trebuit să iasă de pe suprafețele declarate la primărie că ar fi fost semănate
cu grâu. Ori, era o zonă bună de cultura grâului, deci undeva se pierdea. Undeva se fura
grâul. Foarte interesant era, să știi. Tot așa, am luat impozite le, și impozitele nu
corespundeau deloc cu proprietățile. Una era la primărie și alta în realitate, am mirosit
lucrul ăsta și m -am dus la primărie, să încep să -mi fac o bază”562.
În clasicul stil al școlii Gusti, și în această campanie, fiecare zi se încheia cu o
discuție a echipei întoarse de pe teren. „În fiecare după masă, spre seară ne adunam la
școală și se discuta, fiecare ce -a lucrat și ce rezultate are, dacă are rezultate sau nu, sau
dacă să meargă pe linia pe care a pornit sau nu”563. 60 de ani mai târziu, Irina își amintea de
ceilalți participanți la campanie și de dinamica dintre aceștia, în special de firea
problematică a lui Miron Constantinescu, personaj care va avea un rol deosebit de
important în realibilitarea sociologiei ca știință în an ii 60. „Îți spun că Miron era
întotdeauna contra, orice se spunea, orice se propunea, el era contra. Noroc că Mihai are un
caracter atât de conciliant și diplomatic și știa totdeauna să le aranjeze”564.
După doar două săptămâni de cercetare, Irina s -a întors la București cu muzicologul
Constantin Bugeanu și cu Billy, un american care se alăturase echipei și care „umbla prin
sat și dădea pâine la câini, așa că era prieten cu toți câinii din sat, nu -l mușca niciun
câine”565. Interesul Irinei pentru sociologie nu s-a pierdut. După întoarcerea la București, s –
a angajat ca ajutor de șef de cabinet al ministrului Agriculturii. „Ministrul era Nicolae
Mareș, care nu era legionar. El era prieten cu Antonescu, dar nu făcea politică de dreapta.
El ajunsese ministru ca pri eten al lui Antonescu, nu pe bază că ar fi fost legionar. Nu -l
iubeau legionarii. Legionarii din minister cred că umblau după el să -l împuște. De -altfel a
murit în pușcărie săracul”566. Tânăra a continuat să meargă foarte des la Serviciul Social.

561 Ibidem: 264.
562 Ibidem: 265.
563 Ibidem.
564 Ibidem: 233.
565 Ibidem: 266.
566 Ibidem: 263.

191 „Acolo, la strada Latină mai se țineau ședințe și mă duceam și continuam să țin legătura cu
ei. Să se vadă ce poate să se mai face”567.
Se pare că idila între conducătorul campaniei și tânăra agronoamă s -a legat foarte
repede. După spusele lui Ion Sturdza, nepotul du pă frate al Irinei, cei doi s -au logodit pe
ascuns chiar la Oarja în cele două săptămâni de cercetare. În familie s -a păstrat legenda că
legătura dintre cei doi s -a pecetluit într -o căruță și că Fof, cum îi spuneau apropiații, a luat
frâiele și nu le -a mai dat drumul. Nunta a avut loc la mai puțin de un an de la prima
întâlnire a celor doi, la scurtă vreme după ce Irina și -a susținut diploma. Nu se știe din ce
motiv, Gusti nu a participat la nuntă, în schimb a fost cu siguranță Anton Golopenția și alți
gustiști, apropiați ai lui Mihai.
6.VIII. Concluzii
Privind în cele mai mici detalii, un observator atent poate remarca că experiența
gustiană încapsulează întreaga experiență profesională a lui Pop din anii de maturitate. Cei
11 ani de activitate în cadrul Ș colii monografice și a instituțiilor înființate de sociologul
Dimitrie Gusti anunță multe dintre direcțiile din cariera lui Mihai Pop de după cel de Al
Doilea Război Mondial. Primele campanii sunt decisive pentru formarea lui Pop ca
folclorist și mai ales ca om de teren, dar și ca specialist în etnomuzicologie, domeniu cu
care Pop nu este neapărat asociat (cel puțin nu pe plan local). De -a lungul anilor la Institut,
el și-a arătat interesul și pentru entomuzicologie și pentru etnocoregrafie. În plus, a susț inut
dezvoltarea câmpului științific atât la nivel național cât și internațional, fiind activ în
organizații importante (ca Internațional Folk Music Council) și făcând conexiuni între
cercetători români și străini. În 1988, Mihai Pop este invitat de specia liștii Muzeului
Etnografic din Geneva să fie consultant științific pentru albumul pe care Arhivele
Internaționale de Muzică Populară l -au publicat în semn de omagiu pentru fondatorul lor,
Constantin Brăiloiu. Albumul cuprinde 3 CD -uri cu cântecele culese î n timpul campaniilor
gustiene din satele Moldovei, Transilvaniei și Olteniei și o broșură cu textele acestor
cântece, notate chiar de Mihai Pop în timpul campaniilor gustiene.
De asemenea, în primele campanii, Pop descoperă filmul etnologic ca mod de
documentare a unui sat sau a unor fapte de folclor. Tot alături de Gusti, se dezvoltă
interesul și mai ales viziunea lui Mihai Pop legată de muzeologie și muzeografie. Tot în
apropierea lui Gusti, Pop își exersează talentul de a construi relații în domeniul științific și
gândirea de strateg.

567 Ibidem: 266.

192 Schimbând perspectiva și uitându -ne la epocă și la cum se conturează ea prin prisma
studiilor care i s -au dedicat, e evident că povestea de viață a lui Pop vine să adauge niște
nuanțe și scoate la lumină detalii interesa nte, atât prin prisma publicisticii lui și a carierei
sale diplomatice, cât și la nivel de evoluție a disciplinelor socio -umane.
În prefața la cea de a doua ediție a cărții Obiceiuri tradiționale românești, Rodica
Zane observa că experiența gustiană „i -a permis [lui Mihai Pop] o înțelegere și o extindere
profitabilă a conceptului de context din câmpul operatorilor literari în câmpul operatorilor
culturali: actele culturii tradiționale sunt «texte» care nu pot fi înțelese corect decât
raportate la context, atât la cel care au fost încifrate, cât și în cel în care sunt performate și
receptate”568.
Ce se va întâmpla, după cel de Al Doilea Război Mondial, cu sociologia și cu
apropiații lui Mihai Pop din perioada interbelică? În 1948 sociologia este interzisă ca
știință. Gusti și Henri H. Stahl sunt înlăturați de la catedră. Gusti este marginalizat, în ciuda
faptului că inițial fusese ales membru al Academiei Republicii Populare România în 1947.
Aflându-se la Paris în timpul războiului, Brăiloiu oscilează între a rămâne acolo sau a
se întoarce în țară. În cele din urmă, la sfatul lui Golopenția alege s ă rămână în Franța. În
ultimii ani de viață, etnomuzicologul a pendulat între Paris și Geneva unde, cu ajutorul
foștilor lui profesori, înființează în 1944 Arhiva Internațională de Muzică Populară
(A.I.M.P) „încercând, fără a reuși, să -i asigure independen ța materială”569. Patru ani mai
târziu, a primit un post de lector la Centre National de la Recherche Scientifique
d'Ethnomusicologie du Musée de l'Homme și la Institut de Musicologie de l'Université de
Paris, ca mai târziu să devină conferențiar. Având în v edere că acest post era mult sub
pregătirea și nivelul profesional la care se afla etnomuzicologul în acel moment și că postul
de Director tehnic la Arhiva din Geneva nu -i aduceau niciun venit, Brăiloiu a încercat să
își găsească împlinirea profesională în America. „În 1950 -1951, exilați în America, fostul
director al Institutului Central de Statistică din București și Roman Jakobson, la rândul lui
exilat pe rând din Rusia și Cehoslovacia și devenit profesor la Universitatea Harvard, vor
încerca, fără succe s, să îndeplinească dorința lui C. Brăiloiu de a studia viața muzicală a
comunităților românești din America și de a extinde instituționalizarea internațională a
etnomuzicologiei”570.

568 Rodica Zane, „Postfață. Cartea Obiceiurilor” în Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești , București,
Editura Univers, 1999: 221.
569Sanda Golopenția, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei , Editura Spandugino,
București, 2016: 11.
570 Ibidem.

193 Matei Socor e instalat la șefia radioului imediat după preluarea puterii d e către
guvernul Groza și face o strălucită carieră în primii ani ai comunismului, ocupând diverse
funcții cheie. Zaharia Stancu devine director al Teatrului Național și Președinte al Uniunii
Scriitorului. Vulcănescu și Herseni sunt arestați pentru conving erile lor de dreapta, lui
Vulcănescu adăugându -i-se și activitatea în Guvernul Antonescu. Harry Brauner și Lena
Constante sunt arestați în procesul Pătrășcanu. Pop rămâne ca șef al secției de cercetare a
Institutului de Folclor, conducând din umbră institu ția, datorită lipsei de implicare a
directorului desemnat după arestarea lui Brauner, Sabin Drăgoi. Ilie Lazăr, unchiul lui
Mihai Pop, este arestat alături de Iuliu Maniu și alți fruntași țărăniști la înscenarea de la
Tămădău. Va sta în închisoare până în 1967. Miron Constantinescu ajunge să dețină funcții
importante în aparatul de stat și, după o perioadă de dizgrație, în anii ‘60 contribuie la
reabilitatea sociologiei ca știință.
Anii ‘50 ai existenței lui Mihai Pop sunt mai puțin reflectați decât alte e poci în
documentele din arhiva sa personală. Tot ce știm este că, în acea perioadă, familia lui Pop
se confruntă cu neajunsuri materiale, iar Pop, pe lângă activitatea la institut, mai avea
diverse alte surse de venit. În acea perioadă, făcea foarte multe traduceri, cele mai multe
din autori cehi comuniști. Pe unii dintre aceștia – ca autoarea cehă Marie Pujmanová,
reprezentantă a socialismului realist – îi cunoștea din perioada sa pragheză. În anul 1957,
Pop ajunge din nou la catedră, de data asta ca titul ar al cursului de folclor. Evoluția sa
profesională în deceniile de după război o voi dezvolta în capitolele următoare. Sabina
Ispas, actualul director al Institutului de Folclor, este de părere că Pop „s -a modelat după
istorie. El s -a modelat după istorie , real, din toate punctele de vedere. Când s -a căsătorit s -a
modelat după o istorie, când s -a dus la Fieni, sau unde s -a dus, s-a modelat după o altă
istorie. Alt moment istoric [a fost] când a acceptat să vină aici [la Institut] pe filiera celor
cu care a avut el legături”571.
Ca și Henri H. Stahl, Ernest Bernea și Miron Constantinescu, Mihai Pop reprezintă o
punte pentru cele două generații de sociologi, cei dinainte de 1948 și cei formați în anii
‘60, când sociologiei i se dă din nou dreptul la existență.

571 Sabina Ispas, interviu personal, ianuarie 2009.

194
7. Neamul etnologilor și neamul antropologilor

„Iubite prietene și stimate coane Antonică,
Pentru că în sinea ta ți -oi fi zis: «mare măgar și ăla, a plecat și nici măcar o vedere
cu turnul Eiffel nu mi -a trimes». Ai și nu ai dreptate. Eram atât de dezorientat încât
realmente n -aș fi avut ce -ți spune. Acum, după ce am prins tehnica pariziană, poftim și hai
să stăm de vorbă…
Pentru că mă îndeletnicesc cu culegerea cântecelor populare românești, mi -am zis
să văd ce se face pe aici căci, occidentali fii nd ei și orientali noi, voi avea ce învăța. În
consecință, m -am pus în legătură cu dr. Rivet, mare antropolog de care cu siguranță că tu
ai auzit mai mult decât subsemnatul. M -a primit foarte călduros și m -a pus în legătură cu
un domn Schaeffner, directoru l cercetărilor muzicologice ale muzeului Trocadero. Din
greșeală i -am zis că sunt folclorist. Zic din greșeală, pentru că odată l -am văzut zâmbind
ironic și de sus în jos măsurându -mă compătimitor: “în fine, domle’, mare lucru n -o să
profiți dacă ești folc lorist (foarte apăsat și subversiv, acest din urmă cuvânt), noi facem
aici etnografie și, în fine, la urma urmei vei admite și dumneata că etnografia este
antropologie. Așadar, toate studiile, inclusiv cele muzicale, se fac pe bază de
antropologie”. Îmi zi c eu în sinea mea: “Bravo, Harry Brauner, ai dat lovitura și într –
adevăr ai ce învăța”. Și, ca omul îl rog să facă un efort, explicându -mi totuși ce fac, iar eu,
de asemeni, promițându -mi că voi face tot ce îmi va sta în putință, să -l înțeleg. A luat -o în
chipul următor: Aci, în această sală (era o sală de 3×2 metri), avem discoteca (cuvânt
pronunțat mândru și apăsat). În această arhivă de cântece avem melodii de pe tot
mapamondul. (Eu, văzând că arhiva este cam atât de mare cât o culegere făcută într -un
singur sat la monografie, am îndrăznit să -l întreb dacă au și melodii din România). “Cum
nu? Priviți!” Deschide un sertăraș în care erau 5 plăci de patefon cântate de cine crezi?
De domnul Mihail Vulpescu, vestitul și nemuritorul. Atunci am prins curaj și, a șa timid
cum eram, încep să -l întreb… Bine, stimate domn, sunt foarte mișcat de antropologia pe
care o faceți chiar în domeniul cântecului. Dar cum de vine cazul cu cântecele domnului
Vulpescu sau ce concluzii trageți de pe urma acestui material. Eu person al, pentru că în
chestia asta mă pricep (adică muzică românească), îndrăznesc să vă rog să -mi dați
indicații cum înțelegeți să culegeți această muzică sau după ce metodă lucrați la teren,
pentru că o fi ea etnografie sau antropologie sau cum soacră -sa îi zici (te-am plagiat), dar

195 nu pricep deloc ce faceți, căci până acum mi -e frică că încep să mă dumiresc. Tânărul,
văzând că îi pun întrebări de astea, a început să bată în retragere, spunându -mi rușinat că
alea ale lui Vulpescu, le -a luat pentru că se ivise prilejul și că, într -adevăr nu au
importanță, că -și dă și el seama că nu pot fi utilizate, însă ce fac ei în coloniile lor este,
într-adevăr apocaliptic. Îl rog, ca omul curios și științific (cu accent pe ultimul i) să mă
lămurească și pe chestia asta. Și îmi povestește că actualmente e o expediție formidabilă în
Mexic, unde speră că vor culege un material demn de remarcat. Întrebându -l cine face
muzică, mi -a răspuns foarte jenat: Vezi, asta e o chestie dificilă. L -am rugat pe inginerul
expediției să culeag ă și cântecele de pe acolo. Auzind și această declarație, am prins
curaj, și am început să -i vorbesc de monografie, de cum se lucrează la noi, că unu -i
inginerul, unul muzicantul, unul antropologul, unul care coordonează lucrările și că așa
cum întreprinde m noi cercetările, ne rezumăm la un singur sat. I -am arătat, scuzându -mă,
că deși sunt numai „folclorist”, la noi când se merge la teren se culege muzica după
anumite criterii și metode. Am rămas foarte plăcut impresionat că de unde șalăul luase
ofensiva l a început, acum bătea în retragere și a terminat prin a -mi face următoarea
confidență: Înțeleg de minune ce spui mata, e grandios ce faceți, dacă într -adevăr reușiți
să faceți așa, nouă asta ne lipsește, n -avem un singul muzicant care să se ocupe numai cu
asta și în definitiv ce facem noi nu e decât un fel de propagandă. Precum vezi, dragă
Antoane, până la sfârșit, cu tehnica de înregistrare monografică, am reușit să -mi dau
seama la ce se rezumă etnografia și antropologia marelui Trocadero: propagandă. Nu -ți
pot descrie ce bucurie am avut când m -am gândit că, așa modest, fără multă gălăgie și
parale cum au ăștia, noi suntem cu veacuri înaintea lor. Zău! Nu exagerez deloc dar acum
asta e convingerea mea.
Și tipul ăsta care e personalitate muzicologică în Fr anța, mi-a devenit bun prieten, îl
văd des, căci mă duc mereu la Trocadero, unde ascult, căci mi -am format convingerea că
din ascultatul plăcilor voi profita mai mult.
Să-ți mai istorisesc o întâmplare. Am fost invitat la o ședință înalt științifică unde s e
prezenta un film din Guinea, făcut recent cu mulți, foarte mulți franci, de către o expediție.
Începe printr -o prezentare a doi exploratori, prezentare făcută de doctorul Rivet, care
spune mândru, mândru de tot, că au reușit să unească un fotograf cu un geograf, așa încât
expediția pare să fie extrem de serioasă. Și i -a dat cuvântul geografului, care a ținut un fel
de conferință distractivă și amuzantă (dacă termenul mi -e permis). Etnograful, mai hoț, își
punea tot felul de pălării și frunze în cap spre a dovedi cum devine cazul la Pieile -Roșii…
Asta înainte de film. Și prezentarea filmului pe care îl așteptam nerăbdător, a venit în fine.

196 Îți spun numai din punctul meu de vedere, îi zicea film sonor, deci mi -am zis că -i imposibil
să nu fie interesant. Pe c instea mea că sonorizaseră filmul cu valsuri, când vedeai o apă
cu negri, și cu un fel de Wagner, când era un moment mai impresionant. De altfel, când
șefii expediției dădeau mâna cu șefii tribului, bineînțeles că nu lipsea un marș dintre cele
mai nobile ș i mai bine scrise. Ce făcuseră? Au adus filmul în Studio la Paris și l -au pus pe
un compozitor să scrie muzică la el. Cam așa vedea filmul documentar. Am avut o discuție
în care le -am arătat că filmele documentare de la noi se fac nu numai cu geograf și
etnograf și că în fine muzica, atunci când filmul nu e sonor, se reconstituie exact după
fonograme (așa cum s -a dat Drăgușul la Național). Le -a plăcut mult ce le -am spus, cred
însă că au început să aibă impresia că m -a trimes statul român pentru propagandă c ăci, la
drept vorbind, niciodată nu mi -am lăudat țărișoara și nu am fost așa mândru de ea ca de
data asta. Acum, pentru prima oară, îmi iau serios seama ce înseamnă monografia și sunt
convins că, chiar în Germania, tot cu aceleași impresii aș rămâne572.

Am ales să deschid acest capitol573 cu scrisoarea trimisă de Harry Brauner lui Anton
Golopenția, de la Paris, în aprilie 1933, pentru că folcloristul ridică aici câteva probleme
fundamentale legate de aceste discipline și de practicile în interiorul câmpului științific.
Evident că Harry Bra uner are un ton ironic și face o descriere vădit caricaturală felului cum
se practica etnologia/antropologia în Franța, dar fondul relatării sale rămâne valabil.
În primul rând, Brauner arată cum funcționează relația centru -periferie în producerea
cunoașterii, apoi abordează chestiuni legate de metodologie și organizare a terenului, de
relația dintre discipline și de cum funcționează diversele etichete în crearea unor false
ierarhii între cercetători. O altă problemă spinoasă pe care o sesizează Brauner es te cea a
științelor sociale ca instrument de propagandă. Ce ne arată această scrisoare este că
cercetarea românească în perioada interbelică era la un nivel de profesionalism care putea
concura cu centre importante de cercetare din Occident. Venirea comuni știlor la putere
reprezintă un moment de ruptură cu tradiția cercetării așa cum se practica de către
cercetătorii reuniți în jurul lui Dimitrie Gusti, mai ales din cauza faptului că mulți dintre
aceștia sunt înlăturați din viața academică, unii dintre ei s fârșind în închisoare. Însă
Institutul de Folclor, înființat de Harry Brauner, reușește să asigure o continuitate cu
interbelicul, prin conservarea materialului cules sub conducerea lui Constantin Brăiloiu,

572 Sanda Golopenția, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei , Editura Spandugino,
București, 2016: 223 -230.
573 Fragmente din acest capitol au fost publicate sub titlul „ Vreau și eu să fiu revizuit/ă” în Școala Mihai Pop ,
volumul 3, Golești, Editura Fântâna lui Manole, 2017: 103 -113.

197 dar și datorită strategiilor lui Mihai Pop care, aflat într-o permanentă negociere cu
autoritățile comuniste, duce mai departe viziunea prietenului său și îi adaugă noi
dimensiuni.
După cum menționam în Introducere , în cursurile predate la Facultatea de Litere,
Rodica Zane avansează ideea că Mihai Pop a avut trei vieți profesionale, care se corelează
cu trei temporalități românești extraordinare: interbelic, comunism, postcomunism574. Dacă
în capitolele Neamul lingviștilor și Neamul sociologilor am explorat experiențele de
formare ale lui Pop în interbel ic, în acest capitol mă voi concentra pe viața profesională a
lui Pop din perioada comunistă și cea postcomunistă. Acesta capitol s -a construit ca un arc
între aceste două temporalități extraordinare, cum le numește Zane, dar și între două
discipline: etno logia și antropologia. Îl văd pe Pop ca pe un agent al continuității, dar și ca
pe un și un agent de împrospătare teoretică, care prin activitatea sa de cercetare, dar și prin
statulul său de director de Institut și profesor universitar, asigură nu doar le gătura cu
trecutul, dar și o permamentă conectare a câmpului științific autohton cu centre de
cercetare din întreaga lume. Inițial am intenționat să separ etnologia de antropologie,
tratându-le în capitole separate, însă cercetarea întreprinsă mi -a arătat că această separare
ar fi artificială și nefirească. În articolul Le statut de l’ethnologie en Roumanie
postcommuniste , Rodica Zane vorbește despre un bloc „ problematic folclor -etnografie –
etnologie-antropologie care face dificilă separarea și disciplinariz area unei etnologii
universitare românești în prezent ”575. Cercetătoarea arată că deși în timpul regimului
comunist în curriculumul facultăților de litere includea disciplina „Folclor literar
românesc”, „manualul omonim (cursul publicat de Editura Didactică și Pedagogică, sub
egida Ministerului Educației și Științei, în 1976 și semnat de Mihai Pop și Pavel
Ruxăndoiu, ambii profesori -cercetători la Facultatea de Litere a Universității din
București) au inclus referințe la etnologie, la antropologie și citau nu me de etnologi și de
antropologi din Occident, în contextul cenzurii impuse de regimul totalitar al lui
Ceaușescu”576.
În mod formal, pare firesc să -i fie împărțită cariera din timpul comunismului în trei
perioade distincte, corespunzând unor secvențe din is toria secolului XX: perioada
comunismului stalinist, perioada de dezgheț, perioada național -comunismului. În realitate,

574 Rodica Zane, comunicare personală, 23 februarie 2020. Ipoteza celor trei vieți profesionale a fost enunțată
deja de Rodica Zane în cursurile și comunicările pe care le -a ținut pe această temă în ultimii ani.
575 Rodica Zane, Le statut de l’ethnologie en Ro umanie postcommuniste, în Rodica Zane & Philippe Claret
(eds.) Les sciences humaines et sociales dans les sociétés en transition. Recueil d’études et témoignages en
hommage à Pierre Bidart , București: Editura Universității din București, 2015: 9.
576 Ibidem: 11.

198 traseul lui Mihai Pop arată că această structurare și împărțire pornind de la anumite
momente pivotale din istoria mare se dovedește a f i artificială atunci când privirea se mută
la nivel microistoric. Documentele din fondul Mihai Pop sunt interesante tocmai pentru că
arată deviațiile de la cursul istoriei mari. În acest capitol îmi propun să scot în evidență
felul în care așteptările apar atului de stat sunt parțial deturnate de viziunea unui individ, de
relații personale care ajung să le domine pe cele instituționale, de oportunități și de
continue negocieri cu regimul.
Perioada marcată de instalarea comunismului stalinist este perioada în ființării
Institutului de Folclor, dar și a masivelor epurări politice. Acum se produce o ruptură
radicală cu perioada precedentă. Discursul științific din această perioadă este puternic
marcat de impunerea noii ideologii, mare parte din activitatea de cer cetare fiind centrată pe
folclorul de tip nou. Mediile academic și științific românești sunt scoase din circuitul
internațional, posibilitățile de a ieși din țară și de a comunica cu exteriorul fiind reduse
aproape la zero. Excepție fac, firește, legăturil e cu Uniunea Sovietică și cu alte țări din
blocul comunist, cu care legăturile se întăresc. Perioada anilor ‘60 este cea a dezghețului
când se produce (re)sincronizarea cu Occidentul, facilitată și de dinamica creată de
Războiul Rece, în care se naște o co mpetiție pentru supremația științifică între Est și Vest.
În această perioadă se produce un fenomen de continuitate parțială cu cercetarea dintre cele
două războaie. Acum sunt reabilitați și repuși în circuitul științific o parte dintre
cercetătorii închiș i la începutul anilor ‘50, apar reviste din străinătate, până și granițele
încep să se mai deschidă. În acești ani, Mihai Pop ajunge la apogeul carierei sale, el fiind
numit director la Institut, reluându -și legăturile cu străinătatea, participând la numer oase
congrese și ocupând funcții în diverse organizații internaționale.
Următoarea perioadă, cea a comunismului naționalist sau totalitar, este caracterizată
printr-o nouă închidere la nivel ideologic. În această perioadă, Pop își încheie activitatea
instituțională, ieșind la pensie de la Institut și părăsind și catedra la sfârșitul anilor ‘70.
Cariera lui nu se încheie însă aici, el fiind adesea vizitat acasă de colegii și de discipolii săi,
conducând încă doctorate și fiind invitat ca visiting professor la diverse universități din
străinătate.
Ultima etapă a carierei lui Pop se desfășoară în perioada post -comunistă. Deși la
Revoluție avea deja peste 80 de ani, el rămâne încă activ în viața culturală și științifică,
aducându -și contribuția directă la înfi ințarea Societății de Antropologie Culturală din
România și, indirectă, la crearea noii echipe de la Muzeul Țăranului Român. În 2000, cu

199 câteva luni înainte de moartea sa, Mihai Pop primește ultima recunoaștere științifică prin
numirea ca membru al Academi ei Române.
Perioada cea mai prolifică și mai efervescentă o reprezintă, firește, cea de dezgheț,
când se face „discreta trecere de la «vânătoarea de folclor» care se practicase imediat după
trecerea la comunism, la terenul cu miză de observare socială”577. Profesorul reînnoadă
tradiția cu interbelicul, organizând campanii de cercetare după modelul celor din cadrul
Școlii Gusti. „În alt fel, însă, ceea ce coordonează bătrânul profesor este chiar tranziția de
la folclor la antropologie. […] Șef al Catedrei de Folclor de la Universitatea din București și
director al Institutului de Folclor al Academiei, Mihai Pop are posibilitatea de a selecta
tineri interesați de aceste studii sau de a -i reconverti pe cei care doar cochetează cu
interesul pentru cultura pop ulară oferindu -le slujbe bune, găsind soluții administrative când
aceștia sunt în impas, girând pentru ei în diverse cazuri dificile. Totodată, șeful
incontestabil al etnologiei române din epocă știe să întrețină relații potrivite cu
autoritățile”578.
În acest capitol voi porni de la viziunea lui Mihai Pop despre sat și despre realitatea
folclorică așa cum este reflectată într -un text scris în 1938, apoi în articolul -program al
Revistei de Folclor, publicat 20 de mai târziu și într -un interviu amplu din anul 1990. Voi
încerca să demonstrez că, în ciuda trecerii anilor, a schimbărilor de regim politic și a
evoluției științelor sociale, viziunea cercetătorului asupra acestei realități pe care o
constituie satul românesc nu s -a modificat fundamental. Apoi voi pă trunde în istoria
propriu-zisă a domeniului focloristicii/etnologiei, uitându -mă la felul cum a fost ea
influențată pe de o parte de ideologia vremii, de evoluția tehnologiei și de dinamicile
instituționale, și pe de altă parte chiar de personalitatea lui Mihai Pop, care a reprezentat un
puternic factor de influență în câmpul intelectual.
Am ales să mă opresc în acest capitol la câteva momente pivotale, fie că țin de
dispute teoretice, de practica disciplinei sau de evoluția instituțiilor. Voi porni de la
înfințarea Institutului de Folclor, la sfârșitul aniilor ‘40, ca apoi să arăt cotitura pe care a
reprezentat -o apariția Revistei de Folclor spre finalul celui de al cincelea deceniu. Voi
arăta apoi cum disputa teoretică dintre Mihai Pop și George Călinescu , de la începutul
anilor ’60, a impus o concepție nouă a noțiunii de folclor literar ca știință etnologică și nu
filologică. Mai departe, cum prezența lui Mihai Pop la conducerea Institutului de Folclor

577 Otilia Hedes ̦an, „Doing Fieldwork in Communist Romania ” în Vintila ̆ Miha ̆ilescu, Ilia Iliev & Slobodan
Naumovic ́ (editori), Studying Peoples in the Peoples’s Democracies II. Socialist Era Anthropology in the
South-East Europe , Lit Verlag, Berlin, 20 08: 28.
578 Ibidem.

200 și, în paralel, ca profesor de Folclor la Universitat ea București, a influențat major
dezvoltarea câmpului prin formarea de specialiști și trasarea de direcții strategice de
cercetare și de abordare a cercetării de teren. Un punct important al acestui capitol vor fi
relațiile de putere în centrul cărora s -a situat Mihai Pop și punctele în care folcloristica a
fost supusă ideologicului, dar și strategiile prin care câmpul științific și -a păstrat, în măsura
în care vremurile îi permiteau, un soi de autonomie.
7.I. Viziunea despre sat și despre realitatea folc lorică
Dincolo de instituții, de aspecte care țin de teoria sau practica etnologică, este
important să pornesc de la câteva întrebări de bază: cum privea Mihai Pop satul și țăranul?
Care era viziunea lui despre sat și despre realitatea folclorică și cum s-a modificat în
timp? Textele scrise în diferite perioade ale carierei sale ne arată că, în mod surprinzător,
viziunea lui Mihai Pop despre sat este destul de unitară de -a lungul vieții, ea rămânând
aproape neschimbată din perioada interbelică până la cea postcomunistă. Chiar dacă se
schimbă vocabularul folosit și, în diverse etape ale carierei sale operează cu concepte
diferite, propunând alte metode de investigare a vieții satului, viziunea sa rămâne în mare
aceeași.
Am extras două principii mari pe car e cred că se construiește viziunea lui Pop despre
sat. În primul rând, spunea el în 1990, nu putem vorbi despre un sat românesc ca entitate,
ci despre sate românești, care „au conștiința identității lor etnice”579, „o diversitate
economică”580 și sunt într -o permanentă transformare. Al doilea principiu, derivat din
primul, este că satele sunt într -o continuă relație dinamică cu orașele, având loc schimburi
și împrumuturi în ambele direcții. M -am uitat și la felul cum vedea Pop raportare
cercetătorilor la lumea rurală. Realitatea satelor, în viziunea lui Pop, nu trebuie privită
dintr-o perspectivă romantică, ci este important ca ea să fie cercetată, cu instrumentele
puse la dispoziție de științele sociale. În opinia lui Vintilă Mihăilescu, „Mihai Pop nu a
ezitat nici o secundă să constate cu luciditate «dezagregarea satului» și să o ia în
considerare ca pe un «fapt», ca pe realitatea însăși, pe care este naiv să o eludezi sau să o
cosmetizezi”581. Și asta în condițiile în care, observă antropologul, Pop era un bun
cunoscător și iubitor necondiționat al satului românesc582.

579 Dan Pavel, La sate nu vor mai fi țărani – interviu cu Mihai Pop , Revista 22, anul I, nr 10, 23 martie 1990 .
580 Ibidem.
581 Vintilă Mihăilescu, Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică , București,
Editura Polirom, 2013: 158.
582 Ibidem.

201 Pentru a ilustra aceste principii, m -am uitat în paralel de la trei texte care marchează
trei faze diferite din cariera lui Pop – perioada interbelică, perioada comunistă și cea
postcomunistă: „Căluș arii români la Londra și realitatea folclorică a Bucureștilor ” (1938),
„Problemele și perspectivele folcloristicii noastre ” (1938) și un interviu acordat în lui Dan
Pavel și publicat în anul 1990 în Revista 22 .
În textul din 1938, Pop arată că nu punem să ne raportă la satele ca reprezintând
aspectul tradițional al fenomenului românesc, și la orașe ca reprezentând aspectul modern.
„De fapt, în România veche, ca și în România modernă, au existat sate și orașe, cu
asemănări și deosebiri de formă și structură, cu specificități regionale și diferențieri
sociale”583. El spune că satele, ca și orașele sunt supuse procesului de transformare, de
modernizare, iar acest proces „însemnează «civilizarea» satului, adică ridicarea nivelului
lui și apropier ea de satele din Europa de apus, ci o totală schimbare a structurii lor”584 și că
acest lucru duce la formarea unor sate de tip nou.
În interviul din 1990, Pop ridică problema specificității regionale și a diferențierii
sociale spunând că „cei care nu au cunoscut nemijlocit realitatea satului sau nu au luat -o în
seamă, au conceput romatic sau sămănătorist satul, considerând că există un singur tip”585.
El pomenește de teoria satelor specializate a lui Anton Golopenția și spună că „Deci dacă
avem o diversitat e la sate, este firesc să avem și o varietate culturală”586. Pop vorbește
despre identitate locală afirmând că „conotația principală a identității în unele locuri este
marca istorică”587. Alte mărci ale identității sunt în viziunea lui limba, portul și așezări le.
În textul din 1956, Pop aducea deja argumente legate de diversitatea etnică a satelor
românești. „Folclorul țării noastre”, scria el în primul număr al Revistei de folclor,
„cuprinde alături de folclorul românesc și folclor maghiar, german, sârb, bulga r, ucrainian,
rus chiar și slovac, turc, tătar, evreiesc, etc. Acolo unde românii conviețuiesc cu
minoritățile, între folclorul românesc și cel al minorităților au avut și au loc
întrepaătrunderi”588. În pas cu direcția ideologică a vremii, el arată că folcl orul
minorităților naționale face parte integrantă din folclorul țării noastre.

583 Mihai Pop, „ Călușarii români la Londra și realitatea folclorică a Bucureștilor” în Mihai Pop, Folclor
Românesc , volumul II, București, Editura Grai și suflet, 1998: 14.
584 Ibidem: 15.
585 Pavel, op. cit.
586 Ibidem.
587 Ibidem.
588 Mihai Pop, „Problemele și perspectivele folcloristicii noastre ” în Mihai Pop, Folclor Românesc , volumul
I, București, Editura Grai și suflet, 1998: 15.

202 În textul „Călușarii români la Londra și realitatea folclorică a Bucureștilor ” apar
primele observații ale lui Mihai Pop despre dinamica sat oraș. De altfel, studiul este mai
degrabă centrat pe această problemă și nu pe obiceiul care apare în titlu. Dacă capitala nu
are o structură orășenească bine cristalizată, afirmă el, „tot așa se poate spune și despre o
foarte mare parte din satele României, că structura lor tradiți onală a intrat, în urma
penetrării elementelor de viață urbană, în dezagregare”589. Însă oamenii de la țară sunt
caracterizați de o mare capacitate de adaptare, de ceea ce el numește „spiritul de pionier”.
„Săteanul caută și el, pe cât poate, să se adapteze noilor forme de viață, împrumutând de la
oraș nu numai costumul, mobila, anumite cântece și dansuri, ci și instrumente de lucru și
metode de exploatare și, îndeosebi, o anumită mentalitate tehnică specific modernă”590.
Chestiunea dinamici i sat-oraș este discutată și în „Problemele și perspectivele
focloristicii noastre ”. „Niciodată n -a existat decât in teoriile puriștilor, un zid despărțitor
între cultura satelor și cultura orașelor. Întrepătrunderi au fost întotdeauna. Cercetarea
istorică a faptelor ne dovedește îndeajuns aceasta. Astăzi însă acest contact este mult mai
puternic”591, spune el în textul din 1956, arătând care sunt mijloacele prin care orașul
pătrunde la sat: școala, ziare, cărți, discuri de patefon, filme, mașini și unelte me canizate,
noi forme de viață economică și politică, radio, lumina și curentul electric.
Privit din perspectiva acestei dinamici, chiar și după încheierea perioadei comuniste,
care este văzută ca fiind cea care a distrus spiritul țăranilor, în ochii lui Po p satul rămâne
foarte viu. „Țăranii își reorganizează permanent raportul cu lumea din afară, așa cum au
făcut cu statutul socialist, iar înainte și cu statutul capitalist. În perioada socialistă ei aveau
nevoie să câștige, iar satul a trăit foarte mult de pe urma orașului”592, spunea Pop în 1990.
După spusele lui, procesul de evoluție e continuu, el însă este puternic influențat de
context. Interviul acordat lui Dan Pavel ne arată că Revoluția din 1989 l -a prins pe Mihai
Pop cu o foame de a redescoperi satel e românești, însă dintr -o altă perspectivă. Autorul
interviului îl instigă cu întrebarea sa: „V -am auzit de curând spunând că satul românesc va
rămâne încă un mister, o necunoscută. Auzindu -vă cum vorbiți, credeam că știți totul
despre el, atât dumneavoas tră, cât și ceilalți cercetători”593. Răspunsul lui Mihai Pop, care
în perioada respectivă cercetase satele românești vreme de șapte decenii, este surprinzător:
„Nu știm decât foarte puțin ce este satul. Până acum a existat interes pentru că s -au făcut

589 Pop, „Călușarii români la Londra și realitatea folclorică a Bucureștilor” , 1998: 14.
590 Ibidem.
591 Mihai Pop, „Problemele și perspectivele folcloristicii noastre ”, 1998: 15.
592 Pavel, op. cit.
593 Ibidem.

203 cercetări de folclor, de etnografie, de dialectologie, cercetări participative, dar ceea ce ne -a
interesat pe noi până acum au fost faptele, cântecele, obiceiurile, petrecerile, dansurile. Dar
nu ne-a interesat ce este în dosul acestora”594. Pop mărturisește că î n timpul culegerilor de
folclor, cercetătorii i -au întrebat foarte rar pe oameni ceea ce gândesc. Ambiția lui era să
intre în dialog cu locuitorii satelor și avea și planuri în acest sens. „Împreună cu alți colegi
mai tineri vreau să constituim un grup, să cercetăm satul după noua metodă de
istoriografie”595. Când spune noua metodă de istoriografie, Mihai Pop se referă la istoria
orală, după cum precizează câteva rânduri mai jos. „Să -i pui pe oameni să povestească cum
au trăit – aceasta este istoria prin biografii personale”596. Vedea necesitatea stabilirii unui
sistem de eșantioane, pentru care să se stabilească scala de eșantioane și să o aplice în
cercetări concrete, rugându -i pe oameni să le spună cercetătorilor nu cum s -au întâmplat
lucrurile, ci cum gândesc. „Greu de reconstituit nu sunt faptele, ci modul de a gândi al
oamenilor și mentalitatea”597. De fapt, ceea ce făcea Mihai Po p în acest interviu era să
traseze niște direcții de cercetare pentru antropologi. Era evident că cercetarea folcloristică
așa cum se făcuse până atunci nu -l mai satisfăcea. Mai mult, pleda pentru o revizitare a
prejudecăților despre sat și țărani. În vizu nea lui „oricum vom privi problema, sociologic,
etnografic sau antropologic”598, în unele părți ale țării nu mai există țărani, ci sunt doar
agricultori. „Dacă vrei tu ca această cultură să o numești țărănească, spune -i țărănească,
dar nu o să fie așa ceva. Pentru a putea gândi și înțelege noua realitate trebuie să ne
reexaminăm toate prejudecățile”.
Așa cum arăta Vintilă Mihăilescu, Mihai Pop „nu a fost un militant nici măcar în
domeniu său de interes, nu a luptat nici o clipă pentru «salvarea» satului sau a țăranului,
dar nu din nepăsare sau din neputință, ci din aceeași luciditate care îl făcea să vadă
realitatea structurală a satului, o realitate pe care alți colegi de generați o înlocuiau prea
adesea cu varii convingeri idealiste. Această practică fireas că a lucidității l -a făcut să evite
– și să respingă – cu umor toate credințele masificate care cad în credulitate, fără a acuza
însă «poporul», ci pe mult prea încrezătorii lui conducători”599.

594 Ibidem.
595 Ibidem.
596 Ibidem.
597 Ibidem.
598 Ibidem.
599 Vintilă Mihăilescu, Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie publică , București,
Editura Polirom, 2013: 158.

204 7.II. Înființarea Institutul de Folclor și anii ‘50
Institutul de Folclor s -a construit, așa cum menționam, pe moștenirea interbelică.
Harry Brauner a salvat și a adunat laolaltă arhivele celor doi vechi rivali: Constantin
Brăiloiu și George Breazul . „Arhiva fonogramică” a lui Breazul era „cea dintâi instituție de
stat consacrată melodiei populare naționale”600 fiind subvenționată încă de la înființare, în
1927, de Ministerului Cultelor și Artelor. După spusele lui Stahl , arhiva lui Brăiloiu „nu
era o instituție de stat, ci una particulară', dar mai veche decît cea rivală”601.
Cum se face că Arhiva de folklore, care era particulară, nu s -a pierdut în timpul
războiului? Acest lucru a fost lămurit de Pop, în interviul din Sala Luminoasă. „Atunci
când a venit războiul, Brăiloiu avea un om de serviciu în arhiva asta, foarte deștept, oltean.
Îl chema Dumitru Petcu, care în afară de om de serviciu era și cântăreț, el racola în
București pe piață cântăreți, și -i aducea la înregistrare. […] Când a venit războiul și
evacuarea, Brăiloiu în loc să evacueze arhiva, cum s -au evacuat toate celelalte instituții,
atunci toată arhiva de folclor și cilindrii și tot, niște lăzi, și le -a trimis în județul Gorj, la
Petcu Dumitru acasă, și le -a băgat în șura de fân. N -a trecut nimeni peste el, n -a trecut
nimeni pe acolo, nu s -a atins ni meni de ele, și în ’49, când am înființat noi Institutul de
Folclor, am luat un camion, și am adus lăzile înapoi”602. Această soluție ingenioasă aleasă
de etnomuzicolog a făcut ca arhiva să se păstreze în întregime. „Nu s -a pierdut absolut
nimic, nici un cil indru, nici măcar nu s -a stricat, și cataloagele și notele și manuscrisele și
toate sunt la Institutul de Folclor. Datorită acestei idei de a nu trimite pe linia statului, […]
ci a le trimite la Petcu, și acesta le -a băgat în șura de fân, iar eu am fost ac olo când s -au
luat lăzile alea”603. Mihai Pop l -a ajutat pe Brăiloiu înainte de plecarea acestuia definitivă
în străinătate să facă primul catalog. Au folosit „niște foi mari, pe care am trecut fiecare
cântec, cine l -a cântat, când, cum l -a cântat și așa mai departe. Acest catalog e manuscris,
scris de mine și acuma în arhiva Institutului de Folclor”604.
Data înființării Institutului de Foclor este încă neclară. „Astăzi se consideră că
Institutul de Folclor a fost înființat în 1949. Lena zice însă că nu este ad evărat, că în 1948
exista deja ce avea să fie în 1949. «Harry l -a convins pe Pătrășcanu. A primit un sediu în
Dionisie Lupu, colț cu Batiștei […]». Printre colaboratori, spunea Lena, au fost Ilarion

600 Henri H. Stahl, Amintiri și gânduri din vechea școală a „monografiilor sociologice” , București, Editura
Minerva, 1981: 92.
601 Stahl, op. cit.: 94.
602 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
295.
603 Ibidem.
604 Ibidem.

205 Cocișiu și Achim Stoia. Tiberiu Alexandru a venit după vr eo doi ani. Pentru folclorul
literar a venit Mihai Pop. O vreme a fost și Matei Socor, dar s -a retras. Harry avea biroul la
etaj, iar alături camera în care locuia. Acesta era domiciliul lui când a fost arestat, în
1950”605. Unele documentele din arhiva lui Pop confirmă această ipoteză lansată de Lena
și menționată de Irina Nicolau și Carmen Huluță în cartea despre Harry Brauner. După
cum arată corespondența soției lui cu familia, Mihai Pop s -a mutat înapoi în București în
1948, nu în 1949. Întoarcerea de la Fieni s-a petrecut tocmai datorită inițiativei lui Brauner
de a pune bazele Institutului. Alte documente însă arată că Institutul funcționa încă din
1947.
În 6 iulie 1950, Mihai Pop este acuzat că a delapidat Institutul de Foclor cu suma de
58.800 de lei, lucru pentru care în 1951 i se întocmește dosar penal. Documentul prin care
Mihai Pop justifică cheltuirea acestei sume se află în fondul personal și este foarte
interesant în primul rând pentru că se menționează că acuzația vine ca urmare a verificării
gestiunii Institutului de Folclor pe perioada 14 iulie 1947, până în 31 decembrie 1949.
Acest document ne arată că de fapt activitatea intitutului a început chiar cu un an mai
devreme decât preciza Lena Constante. Verificarea este făcută de contabilii Comit etului
pentru Arte, însă nu se precizează dacă a fost vorba de un control de rutină sau dacă s -a
făcut în urma unor sesizări. Acuzația de delapidare vine la scurt timp după arestarea lui
Brauner, însă aceasta poate fi o simplă coincidență. Pop justifică o parte din bani prin
vânzarea unor cărți către Institut și printr -o traducere din limba maghiară, iar cea mai mare
parte a sumei prin acoperirea cheltuielilor legate de masă în campania de cercetare din vara
lui 1949 de la Hălăucești. Dincolo de actele just ificative, acolo unde acestea există, el
adaugă la dosar declarațiilor colegilor săi care au fost pe teren împreună cu el. Nu apare în
arhivă niciun document care să arate cum s -a soluționat problema, dar cel mai probabil Pop
a fost achitat de aceste acuza ții.
Nu se știe dacă acuzația de delapidare are vreo legătură cu arestarea lui Harry
Brauner, a Lenei Constante și a lui Anton Golopenția în procesul Pătrășcanu. Este greu de
spus cum se face că Mihai Pop nu a fost acuzat în acest proces. Am încercat să lămures c
acest aspect cu Sanda Golopenția, știind că – în cadrul cercetării despre tatăl său, a studiat
cu atenție perioada și dosarul lui Pătrășcanu din arhivele de la Consiliul Național pentru
Studierea Arhivelor Securității care are 205 volume, unele ajungând la 800 de pagini. În
opinia Sandei Golopenția, Pop a fost oarecum marginal grupului și de aceea nu a ajuns în

605 Irina Nicolau & Carmen Huluță, Surâsul lui Harry, București, Ars Docendi, 1999 : 18.

206 pușcărie. „Deci Lena Constante și Harry Brauner au relații de prietenie, de intimitate cu
Pătrășcanu și soția lui, da? Relații foarte strâ nse, sunt unii la alții tot timpul, merg
împreună la restaurant, la teatru… gurile rele spun și securiștii spun, dar nu știu cât pot să le
dau crezare, că Lena Constante de fapt trăiește cu Pătrășcanu, că Harry Brauner trăiește
într-un fel cu soția lui Pătrășcanu, deci că există așa încrucișări mai adânci”606. După
părerea ei, cele două cupluri trăiau într -o atmosferă de aventură politică. Biografia lui
Pătrășcanu scrisă de Lavinia Betea, arată că într -adevăr cele două cupluri erau foarte
apropiate. „Cuplul de prieteni Constante – Brauner ajunsese în anturajul lui Pătrășcanu prin
intermediul lui Zilber”607, Lena fiind gazdă conspirativă pentru întâlnirile lui Pătrășcanu
încă din 1944, când pregătea răsturnarea lui Ion Antonescu. Cum aj unge însă Golopenția să
fie victimă în acest proces, mai ales că, după spusele fiicei sale, acesta nu -l place pe
Pătrășcanu deloc. „Tata îl întâlnește pe Pătrășcanu sistematic timp de 3 zile la 23 august.
Pentru că Pătrășcanu îi transmite printr -un tip intenția lor de a schimba orientarea politică a
României, în așa fel încât să ieșim din război, unde eram alături de nemți, și să intrăm pe
partea cealaltă. Și i se cere ajutorul. Și tata spune: «Bun, îl voi da», își face chiar un fe l de
testament și transmite mamei niște lucruri. În cele trei zile îl întâlnește pe Pătrășcanu, care
îi propune să devină membru de partid. Tata îi spune nu și Pătrășcanu îl întreabă de ce și în
declarații tata îi explica de ce nu: pentru că Pătrășcanu accepta ca Basarabia să fie cedată,
pentru socializarea – comunizarea agriculturii, cu care tata nu era de acord fiindcă spunea
că simțul de proprietate al țăranului român e diferit de al țăranului rus și că vor fi
nenorociri, ș i pentru tipul de intervenție violentă care a fost cea a lui Pătrășcanu când a
devenit ministru al Justiției ulterior”608. Cu toate acestea, Golopenția acceptă mai târziu
propunerea lui Pătrășcanu de a fi numit director general al Institutului de Stati stică. El însă
pune condiția de a fi director general delegat, astfel încât să nu fie debarcat de la Institut în
cazul unor schimări politice. „Deci tata este, în momentul în care este reținut ca martor,
este reținut ca martor pentru că funcționari de la Institutul de Statistică, care fuseseră
arestați înaintea lui, organizaseră mai multe modalități de fugă pentru Manoilă și pentru
Pătrășcanu. Și securitatea aflase de asta, îi torturase și aflase, și atuncea încerca ca prin tata
să adauge la dosar încă o voce care să permită condamnarea lui Pătrășcanu. Tata a murit pe
traseu, oricum nu știa mare lucru și el, el află de planurile de fugă ale lui Pătrășcanu de la

606 Sanda Golopenția, interviu personal, iunie 2009.
607 Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, București, Editura Curtea Veche, 2018:
140.
608 Sanda Golopenția, interviu personal, iunie 2009.

207 acești funcționari care îl iubeau foarte mult, care erau subal ternii lui, dar bineînțeles nu
denunță”609.
Sunt voci care spun că Pop ar fi avut de profitat de pe urma arestării prietenului său.
„Când se întâmplă asemenea lucruri trebuie să te uiți în jur ca să vezi cine are de profitat.
Mihai Pop beneficiase de pe urma acestei lovituri. Înainte era silit să se ducă duminicile în
talcioc, să vândă lucruri, ca să supraviețuiască, dar, după arestarea lui Brauner, cariera lui
Pop a luat o turnură pozitivă. Hary fusese un gentleman și un intelectual rafinat. Făcuse
multe pentru Institut, dar roadele le -a cules Pop, care n -a făcut nimic în plus. Hary a stat la
închisoare ani și ani de zile, iar Pop a devenit director plin”610.
În realitate, Mihai Pop a devenit director plin abia în 1965. La patru ani de la
arestarea lui Bra uner, în 1954, a fost numit director adjunct al Institutului de Folclor, sub
conducerea lui Sabin Drăgoi. În 1956 apare primul număr al Revistei de Folclor pe care
Mihai Pop o va conduce timp de 24 de ani. Este evident că, în comparație cu mulți dintre
oamenii de știință din acea perioadă, Pop a avut noroc să își continue cariera după
instalarea noului regim . „Un număr semnificativ de folcloriști au fost nevoiți să -și
abandoneze complet cariera. Unii dintre ei nu vor mai profesa niciodată. Alții vor public a
articole în presa științifică numai după mulți ani sau le vor fi publicate lucrările postum.
Genialul comparatist Petre Caraman a fost expulzat complet din domeniul academic și, de
atunci încolo, și -a câștigat traiul ca portar la gara din oraș. I s -a interzis să publice vreo
carte pentru tot restul vieții. La fel a fost și cazul lui Gh. Pavelescu. În 1949 a fost expulzat
din partid și i -au fost aduse cele mai severe acuzații: inamic al poporului, anti -sovietic și
fascist. La 30 mai 1950 a fost demis din f uncția de director al Muzeului Etnografic din
Cluj. În plus, în 1950, poziția sa de lector a fost suprimată din motive «economice
bugetare». […] În alte cazuri, regimul a trimis savanți în închisoare. D. Caracostea a fost
arestat pentru că a ocupat funcții oficiale în «vechiul regim» și a fost trimis timp de ani de
zile la una dintre închisorile de exterminare, fără ca măcar să se fi înfățișat unui judecător.
I. Diaconu, O. Papadima, E. Bernea, Tr. Herseni, H. Brauner și D. Șandru au avut parte de
aceeași soartă. Anton Golopenția și Mircea Vulcănescu, membri reprezentanți ai Școlii
Sociologice din București au murit în închisoare în circumstanțe dramatice611. Schimbarea
de regim și de orientare ideologică a influențat masiv și soarta disciplinelor socio -umane,

609 Ibidem.
610 Victoria Dragu Dimitriu, Alte povești ale doamnelor și domnilor din București , Editura Vremea,
București, 2006: 295.
611 Constantin Eretescu , „De Gustibus non disputandum … Romanian Folk Studies in the Fifties ”, în Vintilă
Mihăilescu, Ilia Iliev & Slobodan Naumović (editori), Studying Peoples in the Peoples’s Democracies II.
Socialist Era Anthropology in the South -East Europe , Lit Verlag, Berlin, 2008 : 44.

208 nu doar a cercetătorilor care le slujeau. „Nu doar indivizii și lucrările lor au fost supuse
epurării, ci și domenii întregi de studii. În domeniul studiilor de cultură orală, au fost
interzise subiecte precum magia (vrăjitoria), exorcismul, colindele, ri turile funerare și
lucrările religioase”612. Specialiștii „au fost instruiți să urmeze principiile materialismului
și ale modelului sovietic”613 și noua matră a devenit foclorul de tip nou asupra căruia mă
voi apleca în capitolul următor. „Acest tip de folclo r”, observa Constantin Eretescu, a fost
menit să recunoască popularitatea, în rândul maselor, a acțiunilor politice întreprinse de
autorități. Au presupus că folclorul era un fenomen plin de viață în România la acea
vreme”614. Ca să demonstreze acest lucru, folcloriștii au fost puși în poziția de a fabrica noi
creații folclorice, „melodii care să articuleze cu entuziasm noul stil de viață care era
esențial în epocă”615.
În arhiva personală a lui Mihai Pop s -au păstrat mai multe documente legate de
activitatea Institutului de Folclor în primii ani de funcționare, un exemplu în acest sens
fiind o dare de seamă asupra realizării planului de muncă pe anul 1951. Conform acestu i
document, Institutul își propunea “Studierea științifică a marelui proces de dezvoltare al
artei populare ca oglindire a schimbărilor economice și sociale, contribuirea prin mintea
științifică și artistică la zidirea socialismului și a noii culturi din ț ara noastră au fost
obiectivele principale călăuzitoare ale țării noastre”616. Activitatea Institutului era centrată
pe organizarea și desfășurarea concursului pe țară al echipelor artistice ale căminelor
culturale, iar la cererea Comitetului pentru Artă s -au pregătit pentru tipar 200 de melodii
populare. Documentul arată și ce studii s -au desfășurat în acel an: despre ritualul de secere,
despre instrumente populare, despre versul popular, despre lăutari și muzica lăutărească și
despre metoda de cobză. Un alt aspect important este cel legat de personalitățile care au
vizitat Institutul. “În cadrul vizitelor pe care le -a primit Institutul din partea oaspeților
străini care au fost în țara noastră, trebuie menționate: cea a muzicologului sovietic
Martânov cu car e s-au luat în discuție probleme care preocupau colectivul nostru științific
și de ca care am primit prețioase lămuriri; scriitorul progresist Pablo Neruda; delegația
sovietică în frunte cu compozitorul Zaharov venită în țară cu ocazia Săptămânii Muzicii
Românești; delegații de studenți sud -americani, africani, brazilieni, central indonezieni;

612 Ibidem: 45.
613 Ibidem: 46.
614 Ibidem: 47.
615 Ibidem.
616 Documentul este prea mare pentru a putea fi pus în anexă, el poate fi consultat în Fondul Mihai Pop din
cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român, în dosarul III.1.

209 delegații maghiare, bulgare și altele. Tuturor acestora li s -a arătat activitatea și s -a putut
remarca un viu interes pentru muzica, dansul și manifestările focloric e de la noi”617.
Dincolo de documentele vremii care ne arată că cercetarea era influențată masiv de
studiilor și metodele de lucru ale savanților sovietici, m -a interesat să văd cum se vedea
activitatea Institutului în acea perioadă din interior. Iată cum de scrie etnocoreoloaga Anca
Ghiurchescu întâlnirea sa cu Mihai Pop și cu Institutul. “ L-am cunoscut pe Mihai Pop în
1953, când am venit la Institutul de Folclor. […] Eu făcusem ICEF. Îmi plăcea dansul.
Mătușa mea era dansatoare, Vera Proca Ciortea, și e a lucra la Institutul de Folclor. Pe mine
m-au dat afară de la ICEF și lucram la o fabrică, și -ntr-o zi m-am întâlnit, ea mi -a spus:
«Du-te la Institutul de Folclor, nu spune că ești nepoata mea, vezi poate te -o angaja. N –
avem oameni, avem nevoie de cineva, care au mai citit o carte și care știe să se miște».
Știam amândouă lucrurile – nu știam folclor. Eh, m -am dus la folclor, și până la urmă m –
au angajat. Deci am fost angajată în mai `53. Mihai Pop […] cred că era director adjunct.
Director era compozitorul Drăgoi. Da. Și m -au dat pe mâna lu’ Bârlea. Aia -i altă poveste, o
poveste minunată, cum am mucenicit la Bârlea în birou. Și […] atunci am stat de vorbă cu
Mihai Pop, și știu că am scris un mic articol, nici nu mai știu despre c e. Și l-am dat să -l
citească. Știu ce mi -a spus. Zice: «Anca, aicea nu facem jurnalistică. Aicea se scrie
științific». Ori eu aveam această ușurință de a scrie. Și dup -aia, după ce mi -a spus, mult
timp m-am chinuit să scriu științific. Și -au trecut ani mulți. Prin `72, o lucrare de -a mea nu
se mai putea citi, pentru că era mult prea științifică”618.
Constantin Eretescu arată că Mihai Pop era într -o continuă negociere „oamenii
puterii spre binele studiilor de folclor. A protejat institutu l și pe cei de acolo nu doar
inițiindu-i în temele cele mai recente de cercetare, dar și de posibilele abuzuri ale
regimului”619. Prin această echilibristică, Pop a reușit să asigure locuri de muncă mai
multor oameni care erau deavuați de regim. „Cred că mer ită relevat și faptul că în perioada
grea a comunismului, pe când era doar director adjunct la institut și după aceea, ca director
plin, Mihai Pop a adus la institut oameni ca Diți Bucșan, nepotul lui Octavian Goga, pe
Emanuela Balaci, fiică de mare boier, pe Ernest Bernea, proaspăt ieșit din pușcărie, pe
Henry Stahl, ca responsabil cu revista, alții încă”620.
Ioana Popescu mi -a povestit scena angajării sale la Institutul de Folclor în anii `70,
scenă care arată capacitatea fantastică a lui Pop de a cântări oamenii și de a reuși să îi

617 Ibidem.
618 Anca Ghiurchescu, interviu personal , 6 iunie 2009
619 Constantin Eretescu, op. cit: 50.
620 Ibidem.

210 citească din prima. „Am bătut la ușă, am trecut prin secretariat, am ajuns la profesorul Pop,
despre care nu știam mare lucru […] știam că este directorul Institutului de Etnografie și
Folclor și în mintea mea era că e un om foarte modern. […] Și am descoperit un om în
vârstă, mă așteptam la o persoană tânără – un om în vârstă, foarte domnos. S -a ridicat în
picioare când am intrat eu, care eram un țâșt-bâști, veneam de pe stradă, s -a ridicat în
picioare foarte politicos și foarte zâmbitor și permanent cât am vorbit atuncea n -am știut
dacă într-un fel mă ia peste picior, dacă vorbește serios. El de fapt cred că mă încerca, voia
să vadă cum gândesc cum răspund eu la anumite întrebări deconcertante de tipul: dar cum
îți vezi tu viața mai departe, ai vrea să te măriți? -Da, vreau să mă mărit. «Da, și vrei să
faci copii?» « –Păi aș cam vrea să fac copii. » « –Păi atunci, cum faci tu meseria asta, că
meseria asta presupune teren permanent, cu cine lași copiii acasă? » « –Păi mama, tata.»
[…] Am povestit de familia mea, ce e mama, ce e tata, fără să mă întrebe nici o secundă.
Cam când aș vrea să mă căsătoresc, cam cu ce fel de om, cam ce mi -ar plăcea să studiez.
Mă rog, pe scurt, într -o conversație destul de scurtă, nu știu – cred că a fost 20 de minute,
jumătate de oră, am cam spus tot. Și se pare că i -a plăcut ce i -am spus, nu știu, pe scurt, m –
am trezit că pot să fiu eu pe locul ăla liber și mi -a propus ca în prima zi când vin, angajată
fiind, să mă prezinte viitorilor colegi: Institutul era împărțit în două părți – Folclorul și
Etnografia. […] Și înainte să mă prezinte colegilor de la Etnografie, i -a adunat pe toți – nu
știu, așa a envisajat el – și m-a prezentat tuturor”621. Dar asta nu a fost tot. Câteva zile mai
târziu, Mihai Pop a chemat -o pe proaspăta angajată ca să îi ofere un fel de ghid de a naviga
prin Institut, spunându -i care erau persoanele cu bune intenții și cele care nu erau la fel de
bine intenționate. „Mi -a spus: vii la mine cu o zi înainte și -ți dau o listă pe două coloane cu
toți membri Institutului – membri care contează, cu care poți întreține relații – unii cu care
nu e bine să te împrietenești și cei cu care e bine să te împrietenești. Și am avut două
coloane – una câh și una gigea – cea gigea era mult mai scurtă decât cea câh, și în general
m-am ghidat după ea și când nu m -am ghidat, am greș it. Deci știa foarte bine cu cine are
de-a face și știa foarte bine nu numai că unii sunt buni și alții răi, dar își dăduse seama –
atâta cât mă cunoscuse puțin – cam cu cine m -aș potrivi eu și cu cine nu”622.
Un moment important în cariera lu i Mihai Pop a fost apariția Revistei de Foclor
(redenumită, în 1963, Revista de etnografie și folclor) . Prin „Problemele și perspectivele
folcloristicii noastre” , textul care deschide primul număr al Revistei de Folclor , apărută în
1956, Mihai Pop face o i ncursiune în istoria folcloristicii de la 1900 și până în 1948,

621 Ioana Popescu, interviu personal, noiembrie 2009.
622 Ibidem.

211 moment care marchează atât o nouă politică, cât și înființarea Institutului de Folclor, și
trasează niște direcții pentru cercetarea folclorului în decada următoare. Textul ne arată un
cercetător ajuns la maturitate. În mod surprinzător, textul nu este tributar limbajului epocii.
Pop începe cu o reverență făcută fostului său profesor, Ovid Densușianu, în lecția sa de
deschidere din 9 noiembrie 1909, pornește de la ideea că obiectul primordial a l cercetărilor
de folclor este folclorul viu, propunând o metodă nouă de lucru care să înlăture
diletantismul care se practica de către culegătorii de folclor. Un lucru important pe care îl
sublinia Densușianu era că folcloristica nu este o anexă a filolog iei, însă cercetătorul
trebuie să împrumute metoda din știința filologiei. După cum voi arăta în următorul
subcapitol, Mihai Pop a dus lupte intense cu George Călinescu pentru a demonstra acest
lucru și a îi acorda focloristicii un loc aparte, mai degrabă în zona științelor sociale, decât
în a disciplinelor umaniste.
În 1920, Densușianu a prezentat Academiei Române un plan pentru reorganizarea
culegerii și publicării foclorului care prevedea înființarea unei arhive de folclor, publicarea
unei enciplopedii și a unui atlas de foclor românesc. Interesant este că ceea ce p ropune Pop
în 1956 nu este cu mult diferit față de ceea ce propunea profesorul său cu 36 de ani în
urmă. De altfel, Pop subliniază rămânerea în urmă față de alte țări, cel puțin în cazul
realizării atlasului. Diferența principală este că, în cazul lui Dens ușianu este vorba de o
propunere înaintată Academiei Române care nu se va materializa, pe când în cazul lui Pop
este vorba de o strategie instituțională, asumată de leaderul încă informal al instituției.
7.III. Ce este folclorul literar – disputa între Că linescu și Pop
Un alt moment crucial în istoria etnologiei care a fost orchestat de Pop a fost
coordonarea capitolelor introductive din “Tratatul de istorie al literaturii romîne”, volum
apărut sub conducerea lui George Călinescu. În interviul pe care l -am realizat cu Nicolae
Constantinescu acesta intuia că au existat niște lupte de putere între Pop și Călinescu. În
arhiva personală a profesorului Pop există o serie de documente care confirmă intuiția lui
Constantinescu. Iată cum vedea lucrurile urmașul lu i Pop la catedră: “Acolo se poate vedea
efortul redactorilor și colectivului respectiv, de a structura o materie care nu mai fusese
practic prinsă într -un tratat academic de istorie a literaturii române. Și acolo se vede o
oarecare schimbare de paradigmă f ață de toate folclorurile care se scriseseră mai înainte.
Adică era un volum de studii teoretic a lui Vrabia, apărut în 1947, moment ingrat 47. Da,
Folclor: obiect, principii, metodă, apărut în 1947. […] Era o carte mai mult teoretică pe
școala germană, dar nu avea partea de texte, de corpus, ori ăsta, capitolul ăsta care se

212 cheamă Folclor literar, dacă nu mă înșel și care este un construct lingvistic și teoretic a lui
Mihai Pop, pentru că el a introdus ideea asta de folclor literar, da? Lumea zicea folcl or, în
general, dar el a introdus folclor literar și eu leg această opțiune terminologică, o leg de
faptul că […] probabil au fost niște lupte, n -am fost de față, lupte, domnule, unde băgăm
literatura asta populară? Ce facem cu ea? Și l -au convins pe Căl inescu să o accepte în
deschiderea Tratatului de istorie a literaturii române, iar el, Călinescu, i -a forțat pe
folcloriști să îl lase să argumenteze literaturitatea, îi zice acum”623.
Cu o abordare literară, diferită față de cea etnografică făcută de Pop, C ălinescu îi
argumentează că obiectul tratatului nu sunt obiceiurile, ci poezia scrisă cu prilejul
obiceiurilor. Redau mai jos câteva dintre observațiile istoricului literar, referitoare la
capitolul coordonat de Pop, așa cum reies din corespondența oficial ă care se găsește în
Fondul documentar Mihai Pop. Bătălia se duce pe terenul esteticii care este privilegiată de
Călinescu, în contradicție cu viziunea etnologică pe care Pop își dorește să o promoveze.
“A spune că "melodia și dansul" dau aripi poeziei est e esteticește fals, pentru că muzica
poeziei anulează muzica muzicală. În ceea ce privește folclorul propriu zis, e clar că în așa
zisele creații sincretice domină sau muzica ofuscând poezia, sau poezia pe un ison
insignifiant, când nu e vorba de fenomene etnografice pe care autorii le înscriu fără temei
în sfera literaturii. Numai puțin e rezonabil să se arate cu sobrietate acolo unde avem de -a
face cu poezia adevarată modul cum aceasta e prezentată în simbioză cu alte arte”624. Iată
cum propune Călinescu să se înlăture falsitatea estetică, care, spune el, ar apăsa asupra
întregului tratat. “Creația populară fiind înfățișată în cadrul unui tratat de istorie literară
este natural ca accentul să cadă asupra valorii ei poetice. De altfel poeții și prin înrâurirea
lor, a culegerilor și a manualelor școlare, cititorii de literaturii/ă nu mai consideră poezia
populară decât sub aspect strict literar. Totuși scriitura/literatura însăși a anumitor creații
populare și înainte de toate a poeziei cântate care reprezintă o bună parte a poeziei noastre
populare cere ca în explicarea momentelor literare să atragem atenția și asupra melodiei și
ritmului care însoțesc în popor poezia. De asemenea caracterul sincretic al obiceiurilor,
faptul că poezia este îmbinată de cele mai multe ori cu cântecul și cu dansul și integrată
unor complexe manifestări ceremoniale sau rituale face utilă evocarea obiceiului atât sub
forma cadrului de desfășarare a poeziei cât și ca manifestare spectaculoasă, mimică sau
dramatică. Fără o astfel de pr ezentare am falsifica înțelegerea întregului fenomen artistic

623 Nicolae Co nstantinescu, interviu personal, mai 2011.
624 Documentul este prea mare pentru a putea fi pus în anexă, el poate fi consultat în Fondul Mihai Pop din
cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român, în dosarul III.1.

213 folcloric care depășește de multe ori literatura propriu zisă sau în care poezia are un rost
minimal, interesul fiind mai mult de ordin muzical, coregrafic ori teatral”625. Călinescu
acceptă ca ob iceiurile să fie clasificate după funcția lor, face însă precizarea că “obiectul
tratatului nu sunt obiceiurile în sine ci literatura cu prilejul obiceiurilor”626. Mai mult, el îi
reproșează lui Pop că a folosit ca pretext acest tratat de istorie literară pe ntru a introduce
“un manual de etnografie, de o întindere nemaiîntâlnită în nici o istorie de acest fel”627.
Din punctul de vedere al criticului literar exemplele alese “pentru ilustrarea
obiceiului, iar nu pentru meritul literar, sunt adesea de o valoare nu lă”628. El contestă și
descrierea obiceiului de nuntă, considerând paragraful prea etnografic și este exasperat de
faptul că Pop înscrie nunta la genul dramatic. “Atunci orice manifestare protocolară, scrie
Călinescu, cununia însăși la ofițerul stării civil e, ceremonia decorării, deschiderea solemnă
a Marii Adunări Naționale sunt teatru”629. Ceremoniile, conchide el, îl privesc pe istoric,
sociolog sau etnograf, în nici un caz nu pe istoricul literar. Tonul lui Călinescu în final pare
conciliant, însă în reali tate este clar că nu este deloc dispus să cedeze în această luptă
teoretică: “Nu înseamnă de aci că propun dărâmarea construcției. Prin reducerea volumului
verbal al descripției obiceiurilor fără a se renunța la niciun punct, prin scoaterea astfel în
planul întâi al materiei cauzate de ele, prin estompări cu tact al unor preocupări șocante în
jurul studiului primitivist, totul se poate pune a punct fără întârziere. E vorba de a tăia
superfluul și nu de a reconstrui”630. Mai mult, el încearcă să dea impresia c ă Pop nu a
coordonat capitolul de pe poziții ideologice dușmănoase, ci doar a făcut unele excese, care
se pot remedia. “Nu e vorba de greșeli ideologice din partea autorilor, ci de exces de
cercetare regresivă și alunecare asupra analizei fondului actual. Poziția noastră științifică
ne obligă ca studiind cu probitate adevărul să ținem seama de latura educativă și să nu
exaltăm, obiectivist, fazele inferioare ale umanității”.
Aceste documente păstrate de Pop în arhiva sa personală, invită la o re -lectură cri tică
a acestui capitolul din Tratatul de Istoria Literaturii. Având în vedere că poziția lui
Călinescu în cadrul câmpului știinfic în acea perioadă era mult mai puternică, probabil că
Pop a fost nevoit să facă unele concesii. Însă viziunea sa etnologică a răzbătut, marcând

625 Documentul este prea mare pentru a putea fi pus în anexă, el poate fi consultat în Fondul Mihai Pop din
cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român, în dosarul III.1.
626 Ibidem.
627 Ibidem.
628 Ibidem.
629 Ibidem.
630 Ibidem.

214 acea schimbare de direcție a disciplinei pe care Pop o orchestra din toate celelalte roluri
instituționale ale sale.
7.IV. Școala Mihai Pop
Existența unei Școli Mihai Pop poate fi analizată din mai multe perspective și poate
fi investig ată cu diferite metodologii. Ar fi, de exemplu, interesant de făcut un studiu
cantitativ care să se uite la cât de des a fost citat Mihai Pop în literatura de specialitate
românească și din străinătate, în anii care au trecut de când și -a încheiat activita tea
publicistică și instituțională și până acum și mai ales care au fost domeniile în care opera sa
scrisă sau opera ca acțiune a fost considerată relevantă de generațiile de cercetători care i –
au urmat. Un al aspect care poate fi cercetat este apariția te xtelor sale, sau a lucrărilor
importate de el din străinătate, în bibliografia curentă a cursurilor de Folclor de la
facultățile din țară. În ele se regăsesc încă multe titluri din bibliogafia lui Mihai Pop din
anii `70 , dar este interesant de văzut câte. Cursul de Folclor literar scris împreună cu Pavel
Ruxăndoiu se află, cu siguranță, în capul listei. Eu am ales să investighez anvergura acestei
școli, prin interviuri cu reprezentanți ai diverselor discipline. Am constatat că cei a căror
carieră a fost marcată de întâlnirea cu Mihai Pop au viziuni diferite asupra Școlii Mihai
Pop. În declarațiile lor se regăsesc însă și o serie de locuri comune.
Întrebată de un ziarist maramureșean dacă își propune să revigoreze școala
sociologică de cercetare, S anda Golopenția a răspuns: „o școală are o viață – se naște,
crește, moare. O școală nu durează mai mult de zece, cincisprezece ani în acuitatea ei.
Realitatea este alta. Trăim într -o epocă a individualismului, și nu a colectivismului. A
existat un colecti vism spontan în anii ʼ30, care nu mai există astăzi. A -ți imagina că poți să
recreezi o școală și că există climatul pentru așa ceva mi se pare prea îndrăzneț. Eu sunt
mai pesimistă pe planul ăsta. Nu aș putea să recreez școala Gusti sau școala folclorică a lui
Mihai Pop. Ceea ce vreau este să duc la bun sfârșit niște lucruri care au fost începute grație
lor”631. În opinia Sandei Golopenția, o școală nu doar că are o viață finită, dar existența ei
depinde mult de condițiile în care ea se formează sau există. Nu este suficient ca un leader
carismatic să adune în jurul viziunii sale mai mulți cercetători, ci este nevoie și de o
structură instituțională și subvenții care să susțină punerea în practică a acestei viziuni.
Sociologul Zoltán Rostás este de părere că “se poate spune că există o Școală Mihai
Pop în sens de școală atelier – pentru că toți în tinerețe s -au atașat de Mihai Pop, au învățat

631 Gheorghe Pârja, „Cu Profesor Sanda Golopenția – Între tentația Maramureșului și America”, Graiul
Maramureșului , XIII (2001), nr. 3432: 1 -4.

215 de la Mihai Pop o mulțime de lucruri, au discutat, au avut legătură, au făcut practică cu el.
Școala Mihai Pop nu este o școală legată de spațiul românesc, nu este o școală în schema
de gândire a lui Mihai Pop, ci în schema de gândire a antropologiei structurale moderne.
Adică școala de antropologie americană nu are atâta semiotică cât are Șc oala Mihai Pop
tocmai pentru că el era și lingvist, iar foarte puțini au fost și antropologi și lingviști. Pe
urmă, el nu a venit cu o schemă, un sistem sociologic ca al lui Gusti […]. Gusti a făcut o
schemă, la care Vulcănescu și Herseni au făcut teorie și Stahl metodologia. Mihai Pop,
după mine, având experiența Școlii gustiene, având antropologia culturală americană, a
făcut o sinteză pe care nu a transmis -o prin niște lucrări, ci mai ales prin exemplu personal.
Eu n-am fost elev ul lui Mihai Pop, n -am făcut cercetări cu el, dar toți care au făcut au spus
că au învățat foarte mult de la el. Așa că din punctul de vedere a modului cum se formează
o școală de atelier, Mihai Pop – fără să fi avut o teorie și metodologie foarte șocantă, a
reușit să facă școală, dar era o școală în care el trebuia să fie acolo pentru că el transmitea
ideea de școală prin exemplul personal”632.
Etnologul Mihai Dăncuș, care a fost director al Muzeului Maramureșan din Sighetul
Marmației vreme de aproape 35 de ani, consideră că “cea mai mare realizare pe care a
făcut-o profesorul a fost Școala Mihai Pop, care deja este consacrată astăzi, adică toți cei
care s-au regăsit în spiritul propagat de Mihai Pop, astăzi sunt cei care unii conduc
destinele diverselor științe conexe, alții activează în mod direct, ăsta este lucrul cel mai
mare. Profesorul Mihai Pop a fost genul de om care în fiecare propoziție pe care o rostea,
emitea o idee care putea să se constituie într -o teză de doctorat a unui specialist. Era un om
de idei, un om care de fiecare dată când deschidea gura, spunea ceva absolut special,
extraordinar. Și foarte mulți au preluat ideile domnului profesor și nu toți au recunoscut
paternitatea ideilor, dar nu asta este important. Important e că le -au preluat și le -au dus mai
departe, le -au dezvoltat în cercetare. Ăsta e Mihai Pop și Școala Mihai Pop. Avea darul de
a stimula oamenii, de a -i împăca, avea o – mi-e foarte greu să mă exprim – avea puterea
aceea a marelui aristocrat de -a se ridica asupra lucrurilor mărunte, invidii și toturor
prostioarelor care se rosteau într -un cerc sau altul și privea, zâmbind ca un semizeu înspre
ei, înspre noi. A devenit un model pentru noi. Eu sunt etnograf, deci o profesie foarte
concretă, și permanent am avut senzația că dânsul mi -a fost profesorul și nu profesorii
mei”633.

632 Zoltán Rostás , interviu personal, mai 2010.
633 Mihai Dăncuș, interviu personal, decembrie 2010.

216 Silviu Angelescu se uită la Școala Mihai Pop din perspectiva formării unei noi
concepții asupra cercetării. “În jurul profesorului Mihai P op, personalitate fascinantă, s -au
grupat, recunoscându -i autoritatea, toți cei legați prin activitatea lor de cercetarea etno –
folclorică. Constituirea noii școli etnologice rămâne legată nu numai de formarea altei
concepții asupra problemelor ri dicate de teritoriul cercetat, ci și de efortul de a face
permanent acest teritoriu prin publicarea unui larg spectru de lucrări în care formele de
manifestare a culturii populare, orale, sunt comentate, clasificate, analizate: culegeri,
antologii, tipo logii, bibliografii, studii analitice sau de sinteză. Li se adaugă cel mai
important în dar făcut viitorului Arhiva actualului Institut de cercetări etnologice”634.
În viziunea Georgetei Stoica, a face școala înseamnă a vedea că viziunea ta este
continuată de specialiștii formați: „Școala Mihai Pop categoric există, iar din punctul meu
de vedere, în domeniul acesta, este singurul care a făcut școală. Ea se manifestă printr -o
mare deschidere către curentele europene, dar nu o deschidere numai pentr u teorie, ci și
pentru cercetare de teren. În asta constă marea lor valoare, totul era aplicat de ceva concret.
Foarte mulți dintre studenții și discipolii săi au ajuns în toate instituțiile, nu au făcut
facultatea și au terminat. Pe unde au ajuns , au continuat în felul acesta cercetările. Are doi
discipoli străluciți la Craiova, alții la Timișoara, are foarte mulți peste tot. Asta înseamnă
să faci școală, să vezi că se continuă ceea ce tu ai început. Nu pot să spun când s -a
constituit, pentru că a fost în timp datorită influenței pe care el a avut -o. Știa să capteze
atenția, știa să explice unui om cu limbajul care i se potrivea; și studentului și specialistului
din occident și țăranului, știa să vorbească cu toți”635.
Vintilă Mihăilescu era de părere că este complicat de spus care a fost rolul lui Mihai
Pop în dezvoltarea științelor sociale în România, din cauza multitudinii de roluri pe care
Pop le-a îndeplinit, și că o analiză serioasă nu se poate țese din ami ntirile unora și altora.
„Lucrurile sunt mai complexe în măsura în care se joacă pe planuri diferite, în măsura în
care la Institut a însemnat ceva, la Facultate a însemnat ceva, și nu același lucru, pe plan
internațional a însemnat iarăși altceva și relația între ce a însemnat internațional și național
n-a fost totdeauna bine articulată din motive lesne de înțeles. Și nu în ultimul rând, pe plan
strict intelectual, intelectual profesional. Adică introducerea, totuși, a unei viziuni
structuralist-semiotice, deci semiotică și structuralism, care a ajuns în România în mare

634 Silviu Angelescu, Mihai Pop și cercetarea etnologică românească, în “Datini”, nr. 3 -4 (24-25), 1997:18.
635 George Stoica, interviu personal, decembrie 2009 .

217 parte, sigur, nu exclusiv, dar care a fost promovată, a fost încurajată, a fost orientată într -o
anumită măsură de către dânsul”636.
Vintilă Mihăilescu crede că ab ordările de tip semiotic -structuralist au fost un refugiu
pentru mulți cercetători, dar au și generat „o literatură de specialitate consistentă și
competitivă într -o vreme în care nu exista prea multă, în științele sociale în general”637, iar
aceasta a fost o orientare care venea din biografia lui Pop. „Dar care s -a și potrivit și a
știut, a simțit – avea un simț politic, slavă Domnului –, că este potrivită. Scrieți băieți,
numai scrieți, dar poate scrieți așa, că e mai bine. Sigur, fac eți ce vreți, dar ascultați la
bătrânul, că știe ce spune. Și mulți au făcut acest lucru”638.
Pop a asigurat o continuitate cu tradiția interbelică, dar și o conectare la științele
sociale pe plan internațional, însă pentru toate acestea a plătit un preț. „De aia am spus că
ar trebui o analiză serioasă, aici la nivel de impresii și atitudini personale lucrurile încep să
se împartă între admirație și dimpotrivă. Adică s -a vândut sau a salvat. Sigur că în jocurile
astea din acea perioadă este foarte greu să spui… Dacă era un sfânt nu se mai făcea
Institutul și nu se mai făceau o groază de lucruri, nu? Dar aici trebuie analizat chiar în
cunoștință de cauză, cu contextul dat, cu decizii strategice la un moment dat sau altul, și
văzut ce au însemnat ele. Din punctul meu de vedere ele au însemnat o ghidare, o
conducere inteligentă și eficientă a științelor… mă rog, a etnologiei măcar, în România”639.
Ca și Georgeta Stoica, Vintilă Mihăilescu subliniază calitățile de diploma t ale lui Pop, care
l-au ajutat în a -și realiza ambițiile. „Nu era o persoană monolitică, care fie că vorbea cu
tovarășii de la Partid, fie că vorbea cu badea Gheorghe, avea același gen de discurs și de
comportare. Nu, era cât se poate de fluid, de flexibil și trecea prin toate aceste contexte
adaptându -se tuturor acestor contexte. Per ansamblu, cred că a salvat ceea ce, mă rog, cât
s-a putut, dar a salvat ceea ce se cheamă domeniul, repet, îl numesc generic etnologie,
adică folclor, etnografie . Pentru că dacă ne gândim comparativ, că nu poți să judeci decât
comparativ, sociologia la un moment dat a dispărut cu desăvârșire. Psihologia, știm foarte
bine, a dispărut. Putea din aceleași motive politice să dispară și folclorul, sau să fie numai
folclorul nou și cu asta basta. Ei bine, acest lucru nu s -a întâmplat”640.

636 Vintilă Mihăilescu, interviu personal, februarie 2009.
637 Ibidem.
638 Ibidem.
639 Ibidem.
640 Ibidem.

218 7.V. Concluzii
În interviul pe care l -am realizat în martie 2013, Solomon Marcus vorbea despre
momentul în care Pop și -a început cariera ca fiind unul al pionieratului. „Mihai Pop vine
într-un moment în care […] mai toate domeniile erau deocamdată în faza de pionierat, de
deschizători de drumuri. Evident că în domeniul folclorului, al culturilor, exista o
moștenire bogată, acumulată, dar care a fost acumulată mai mult sp ontan, mai mult prin
interesele culturale personale ale […] diverselor personalități. […] Era – cum să spunem –
o cultură în devălmășie, sincretică. Știi foarte bine că Mihai Pop, el n -a găsit organizare
universitară în care studiul culturilor populare să -și aibe un loc anume . Ci astea erau de -a
valma cu studiul limbii, istoria, toate erau de -a valma”641. Contribuția lui Mihai Pop la
dezvoltarea entonologiei ca domeniu nu poate fi înțeleasă decât prin drumul parcurs de el
de la acest moment de pionierat al disciplinei, care corespunde cu perioada studenției sale
și până în perioada postcomunistă când contri buie la înființarea Societății de Antropologie
Culturală Română. El nu doar că crează și susține o întreagă structură instituțională, dar
gândește și strategia domeniului, formează mare parte dintre specialiștii în domeniu și
imprimă direcții teoretice și de practică a cercetării.

641 Solomon Marcus, interviu personal, martie 2013.

219

8. Neamul semioticienilor
„Pe urmă am plecat să -mi continui studiile și să fac doctoratul chiar la
Universitatea din Praga, unde am avut un mare noroc că am întâlnit Școala fonologică de
la Praga, cu profesoru l Jakobson, cu profesorul Bogatîriov – celebrul folclorist care a
venit cu mine în Maramureș, am cules împreună folclor ucrainean, din Maramureșul
ucrainean. […] De la Jakobson am învățat foarte multe, fiindcă m -am încadrat pe urmă în
Școala fonologică a l ui Jakobson și am participat la toate lucrările lui și l -am făcut și pe el
să vină în țară și să propage și [la noi] studiile fonologice care la Praga luaseră deja o
mare amploare, adică era mișcarea de filologie care domina momentul acela în Europa.
Așa c ă vedeți că am avut posibilități multe, multe și bune. Că pe urmă, când am epuizat
resursele de la Praga, pe urmă m -am dus în Germania și am stat acolo și am făcut studii
de teo[rie] literară și de folclor și așa mai departe. Așa că eu aș putea să spun că […]
începând de la primele culegeri de folclor cu Tache Papahagi, am străbătut toată
folcloristica, pe urmă am străbătut etnografia folclorică – lucrând în școala Gusti, trebuia
să faci etnografie, pe urmă, trecând mai departe, am trecut la etnologie, fiin dcă ne
interesa nu numai descrierea, ci ne interesau și înțelesul lucrurilor, ne interesa nu numai
ceea ce e la noi, și ceea ce e și la vecini, și pe urmă de la etnologie sau cum era atuncea
mersul științelor, am trecut la antropologie și în sfârșit, cred că datorită faptului că am
stat mai mult timp la Praga și că am avut legături cu Școala fonologică de la Praga, am
trecut și la ceea ce în momentul de față se numește semiotica, adică la cercetarea sensului
lucrurilor, adică a semnelor, a legăturilor dintr e semne, a sistemelor de semne, așa că pot
să spun că judecând nu numai în suita lor în timp, ci judecând și teoretic, de la fonetica
simplă am ajuns până la semiotică”642.

Acest capitol vine în continuarea Neamului lingviștilor și arată cum relațiile
construite de Mihai Pop în anii studiilor în străinătate au continuat să se consolideze în
perioada de după cel de -Al Doilea Război Mondial. Capitolul analizează în principal
dinamica câmpului intelectual al semioticii pe plan local și pe plan internațional, dinamică

642 Gheorghe Deaconu și Ioan St. Lazăr, „De la fonetică la semiotică, dialog cu profesorul, la 90 de ani
(1997)” în Deaconu și Lazăr (editori.), Școala Mihai Pop , volumul 3, Editura Fântâna lui Manole, Golești,
2017: 186 -187.

220 în care Pop a jucat un rol central. În România, semiotica se dezvoltă în principal în cadrul
Cercului de Poetică și Stilistică, condus, începând cu anul 1961, de Tudor Vianu,
Alexandru Rosetti și Mihai Pop. În cadrul ace stor întâlniri, se formează o nouă generație
de semioticieni care, în deceniul următor, participă la activitățile organizate de Asociația
Internațională de Studii Semiotice și scriu în revista Semiotica , publicația acestei
organizații profesionale. Împreun ă cu Mihai Pop, o parte din tinerii semioticieni români
participă timp de 12 ani la Școlile de Vară ale Centrului de Semiotică de la Urbino.
Documentele regăsite în fondul Mihai Pop m -au ajutat să reconstitui amănunțit dinamica
disciplinei pe plan internaț ional, din anii ‘60 și până în anii ‘80, când Mihai Pop începe să
se retragă din activitatea profesională. Pentru a reface atmosfera Cercului de Poetică și
Stilistică și pentru a înțelege evoluția disciplinei pe plan local, m -am folosit de amintirile
membrilor Cercului și de scrierile acestora.
8.I. Reîntâlnirea cu Roman Jakobson
Am evocat în capitolul Neamul lingviștilor întâlnirea lui Jakobson cu Claude Lévi –
Strauss la mijlocul anilor ‘40 la École Libre des Hautes Études, în Statele Unite ale
Americii, p entru că, așa cum voi arăta, aceasta a avut consecințe și asupra biografiei
intelectuale a lui Mihai Pop. După cel de -Al Doilea Război Mondial, Pop – acum angajat
al Institutului de Folclor – a reluat legăturile cu mentorul său de la Praga. În 1949,
Jakobson, care deja preda la Harvard, a fost invitat ca visiting professor la Massachusetts
Institute of Technology, unde mai apoi, din 1959 și până la sfârșitul carierei sale, a fost
profesor plin. În fondul Roman Jakobson din arhiva M.I.T. se găsesc mai multe scrisori
între Jakobson și Pop. Prima, în care Pop evocă perioada pragheză, datează din 1957, iar
ultima este din decembrie 1971.
„Dragă domnule Jakobson” – îi scrie Pop acestuia în prima scrisoare, expediată în
toamna anului 1957 – „Profesorul Emil Petro vici, care a avut plăcerea să vă întâlnească la
Praga, mi -a vorbit mult despre discuțiile interesante pe care le -ați purtat. Mi -am amintit, nu
fără nostalgie, de clubul nostru filologic de la Praga și de lingvistică, la care am renunțat
pentru folclor”643. Schimbul de scrisori din 1957 a fost urmat de o primă reîntâlnire a celor
doi cercetători. Întâlnirea, de altfel anticipată de Pop în scrisoarea sa, a avut loc la
Moscova, cu ocazia celui de -Al IV-lea Congres de Slavistică, care s -a desfășurat în luna

643 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson, consultată ăn original în Roman Jakobson Papers, MC 72,
box X. Massachusetts Institute of Technology, Institute Archives and Special Collections, Cambridge,
Massachusetts. Corespondența a fost publicată în Iulian Apostolescu (ed.), Romanian Stru cturalism. Acta
Structuralica , Special Issue 3, 2019, disponibil online la adresa https://acta.structuralica.org/pub -229332.

221 septembrie a anului 1958. Nicolae Jula, fost director adjunct al Revistei de Folclor , își
amintea că644, autoritățile comuniste nu au vrut să -i dea voie lui Pop să părăsească țara cu
această ocazie, refuzând să -i emită pașaport. Legenda – așa cum s -a păstrat ea în memoria
apropiaților lui Pop – spune că, aflând de interdicție, Jakobson a refuzat să deschidă
congresul fără Pop și a insistat la autoritățile sovietice, care au făcut presiuni asupra
autorităților române să îi permită acestui a să călătorească la Moscova. De asemenea, se
spune că cineva de la Partid s -a dus să-l caute pe Pop pe plajă la 2 Mai ca să -i dea
pașaportul. O telegramă găsită în arhiva personală susține doar parțial această legendă. În
timp ce se afla în vacanță la mar e, în localitatea Vasile Roaită (care astăzi se numește
Eforie Sud) , Pop a primit o telegramă645 care îl anunța că trebuie să se întoarcă de urgență
la București, întrucât pașaportul i s -a emis și a primit permisiunea de a merge la Moscova.
Am stăruit asupra acestei întâmplări, și mai ales a modului cum a fost ea transmisă din
generație în generație, pentru că e ne arată cum se petrecea negocierea între cercetători și
autoritățile comuniste. În capitolul următor voi face o analiză mai aprofundată a acestor
dinamici dintre reprezentanții câmpului științific și puterea politică.
După Congresul de la Moscova, Jakobson a fost invitat la București pentru a susține
o prelegere de lingvistică matematică. Vizita lui Jakobson a avut loc în perioada 3 -6
octombrie 19 58 și, așa cum reiese din corespondența celor doi, prelegerea a fost găzduită
de Casa Oamenilor de Știință, stârnind mare interes între specialiști și studenți. „Încă se
discută fervent principiile prezentate de dumneavoastră în cadrul prelegerii”646, îi scrie Pop
lui Jakobson la puțin timp după plecarea acestuia. Această vizită la București a marcat o
revoluție pentru domeniul semioticii din România. Dar a fost și un moment important în
consolidarea prieteniei dintre cei doi oameni de știință. De altfel, Pop a profitat de ocazie
pentru a-i trimite și niște materiale documentare soției mentorului său, de asemenea
lingvistă și folcloristă. Pop o cunoștea pe Svatava încă de la Praga. La întoarcerea în
America, Jakobson îi scrie lui Pop pentru a -i mulțumi pentru fotografiile de la conferință.
„Atât doamna Jakobson cât și eu vă suntem foarte recunoscători pentru materialul folcloric
foarte valoros. Vă voi cita și voi folosi tot materialul dumneavoastră despre paparude în
monografia pe care o am în plan «Zei și demo ni slavi». Sper să vă scriu curând lucruri
concrete despre foarte frumosul dumneavoastră film etnografic”647. Lingvistul rus se

644 Informație comunicată în cadrul uneia dintre edițiile colocviului Zilele Mihai Pop , organizate la Facultatea
de Litere din cadrul Universității București.
645 Vezi anexa, document 8.1.
646 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson, op. cit.
647 Ibidem.

222 referă, așa cum arată următoarele scrisori, la filmul cu Călușul, produs chiar în acel an de
către Institutul de Folclor în colabo rare cu Institutul de Film de la Göttingen.
Această vizită este, probabil, și una dintre primele întâlniri în care se discută reluarea
legăturilor științifice dintre România și Statele Unite ale Americii. Pentru acestea,
Jakobson a început să facă lobby atât în România, cât și peste ocean, așa cum reiese din
aceeași scrisoare: „Am fost încântat să constat că, vorbind cu persoane de la fundațiile
americane, de la Universitatea Harvard și de la Massachusetts Institute of Technology
despre excelenta mea expe riență culturală în România, au fost foarte deschise în privința
schimburilor de cercetători mai tineri sau mai în vârstă sau de publicații academice. Sper
că măcar atât se poate realiza pentru dezvoltarea relațiilor culturale despre care am discutat
cu ministrul Joja”648.
Prin Jakobson, Revista de Folclor și alte materiale produse de Institutul de Folclor
ajungeau deja peste ocean. De asemenea, Jakobson, îi trimitea, la rândul său, lui Pop
materiale valoroase. „Multe mulțumiri pentru noul număr din revistă care conține articolul
dumneavoastră foarte interesant despre buka -muka. Sper că ați primit atât studiul meu
semi-folcloristic Medieval Mock Mystery (rom. Misterele farselor medievale), cât și
versiunea în limba engleză a Morfologiei basmelor lui Propp, pe care vi le -am trimis în
noiembrie”649. În următoarea scrisoare, datată 12 mai 1959, Mihai Pop confirmă primirea
lucrărilor și precizează: „lectura lor a fost foarte interesantă, atât pentru mine cât și pentru
colegii mei de la Institut”650. Această precizare arată încă o dată că Pop nu ținea publicațiile
doar pentru el, ci le punea și la dispoziția altor cercetători, facilitându -le accesul la resurse
foarte valoroase pentru epoca respectivă. În plus, profitând de influența în forurile politice
ale vremii, con tribuia pe plan local la eforturile de reînnodare a relațiilor româno –
americane: „L -am informat pe ministrul Joja651 despre posibilitatea la care v -ați referit într –
una dintre scrisorile dumneavoastră de a stabili un schimb de cercetători și de publicații
academice. Ministrul Joja a fost mulțumit să audă că în țara dumneavoastră există
deschidere vis -a-vis de această chestiune. De asemenea, am luat legătura cu autoritățile
competente pentru a trimite o copie a filmului nostru etnografic Muzeului Peabody și vă
voi anunța cât de curând posibil despre felul în care vă va fi trimis filmul și care este suma

648 Ibidem.
649 Ibidem.
650 Ibidem.
651 Este vorba despre profesorul de logică Athanasie Joja, care la momentul respectiv era ministrul
Educației și ulterior a fost președinte (1959 -1963), respectiv vicepreședinte (1966 -1972) al Academiei
Române.

223 exactă care trebuie plătită pentru el”652. Scrisoarea lui Mihai Pop se încheie cu o invitație
adresată atât lui Jakobson, cât și soției sale, la cea dea XII -a Conferință a International Folk
Music Council, care urma să aibă loc între 12 și 17 august la Sinaia. Lingvistul rus și soția
sa nu au fost prezenți la conferința de la Sinaia, însă Jakobson a participat o lună mai târziu
la Colocviul de Civilizații, Literatu ri și Limbi romanice, desfășurat la București între 14 -19
septembrie, sub auspiciile Comisiei naționale UNESCO și Academiei Române653.
După cum se vede, cu sau fără acordul oficialităților, schimburile culturale dintre
România și Statele Unite, prin interme diul celor doi cercetători, erau deja intense. De
altfel, Adriana Stan notează în studiul său că „Roman Jakobson legitimează prin simpla sa
prezență, simbolică și fizică, renașterea structuralismului în lingvistica țărilor din est”654.
Dar cum se desfășurau vizitele lui Jakobson în România, dincolo de partea oficială în
care susținea conferințe și avea întâlniri cu autoritățile vremii? Un episod interesant mi -a
fost relatat de profesorul Paul Cornea, care în acea perioadă era coleg cu Pop la Facultatea
de Litere, dar și directorul Studiourilor de Filme Artistice de la Buftea: „Pentru că Mihai
Pop mi-a vorbit despre Jakobson și venirea lui, mi -a trecut prin minte să -i invit într -o vizită
la studioul cinematografic. […] Am stat de vorbă și pe drum și la Buftea, i-am dus prin
platouri să le arăt unde se filma. Apoi ne -am reunit în biroul meu, am mai stat puțin de
vorbă și apoi au plecat. Am avut atunci cel puțin 3 ore de discuție. […] Mi -aduc aminte că
multă vreme, discuțiile au mers în niște zone care n -aveau de-a face cu știința. Mihai Pop
își amintea cu Jakobson – aveau amintiri comune de la Praga […]. Dar interesant că ei au
rămas în relații totuși”655. Fascinația lui Jakobson pentru lumea filmului era veche, datând
încă din perioad a pragheză, când studiourile de film Barrandov – inaugurate în 1933 – erau
unul dintre punctele de atracție importante pentru intelectualii din Praga, iar Pop știa acest
lucru.
Cornea arată că lingvistul rus era un personaj extrem de relaxat și prietenos:
„Jakobson era uimitor prin simplicitatea extremă – era totuși un savant de talie mondială –
dar n-avea nici un fel de aroganță, avea un comportament absolut camaraderesc, avea și
acea glazură a americanului care te numește pe numele mic la două m inute după ce te -a
cunoscut. Era un moment de relaxare pentru Jakobson și toată după -amiaza aia, ca și toată

652 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson, op. cit.
653 Alexandru Gavrilescu, Oana -Lucia Dimitriu, „Elita academica ̆ i ̂n anii proletcultismului.
Comentarii la o scrisoare inedita ̆: A ́lvaro Galme ́s de Fuentes ca ̆tre Tudor Vianu” în Revista Bibliotecii
Academiei Roma ̂ne, Anul 1, Nr. 1, ianuarie – iunie 2016: 99.
654 Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România ,
București, Editura MLR, 2017: 70.
655 Paul Cornea, interviu personal, decembrie 2009.

224 vizita la noi, a fost un moment de relaxare într -o viață care trebuie să fi fost foarte
complicată altminteri, el fiind solicitat în nu meroase locuri și trăind așa cum știm noi că se
poate trăi când faci și cercetare, faci și învățământ, ai și o activitate publică imensă. Era un
om plin de umor și a fost o după -amiază extrem de plăcută și totul a avut un caracter
improvizat”656.
Portretul făcut de Paul Cornea este completat de Sanda Golopenția, care, după
emigrarea în Statele Unite, a avut ocazia să -l întâlnească pe lingvistul rus cu diverse ocazii,
funcționând ca un mesager între cei doi prieteni. „Pe Roman Jakobson îl admiram de la
distanță de când venise la Centrul de cercetări fonetice și dialectale, invitat de Al. Rosetti și
ținuse o conferință, «La colère du général»657 în care era vorba despre un general polonez
care, iritat de mediocritatea gramati cilor limbii lui natale se așezase la un moment dat și
scrisese cu furie una deosebită, rămasă monument cultural pentru conaționalii lui. Spre
deosebire de Mihai Pop, care îl cunoscuse pe Roman Jakobson la Praga, în tinerețe, eu îl
întâlneam pe ste ani, scăpărător și deplin configurat. Țin minte însă că în anul 1969,
împreună cu Einar Haugen, l -am revăzut pe Jakobson la Cambridge, Mass., la un party.
Stătea singur în dreptul unui uriaș bol cu punch, vultur cu aripile frânte, și t ăcea. Nu știam
pe atunci că tăcerea aceea încordată a emigratului în alte spații avea să fie și a mea, minus
punch-ul, un număr de ani mai târziu, la alte party -uri, din motive de bună seamă
asemănătoare, în ciuda distanțelor de tot felul care ne despărțeau. Lui Mihai Pop îi plăcea
să asculte tot ce se lega de întâlnirile mele cu cei trei658 prieteni ai săi”659.
Solomon Marcus completează impresiile despre Jakobson: „Roman Jakobson avea și
el – uite aici semăna cu Mihai Pop – domnule, avea un mod de a fascina publicul. Când a
vorbit la Academia Română atunci când a venit în țară, pur și simplu Moisil mi -a spus,
după ce asistase: «Domnule, am avut impresia că am în față geniul». Și era atunci,
Jakobson avea reputația de a fi lingvistul number one al lumii. Da, avea un mod foarte
penetrant de a [vorbi], era un actor. În prezentări orale era un actor extraordinar. Foa rte
mulți savanți nu au acest dar. Și el avea! Roman Jakobson avea această, această obsesie pe
care o am și eu: că lucrurile cele mai interesante se află la întâlnirea unor discipline
diferite, nu acolo unde ele rămân singuratice. Ăsta era, cred, unul din principiile lui de

656 Ibidem.
657 Această conferință a avut loc tot cu ocazia vizitei la Bucureș ti în 1958.
658 Sanda Golopenția se referă la Roman Jakobson, la istoricul englez Hugh Seton -Watson și la
semioticianul american de origine maghiară Thomas A. Sebeok.
659 Sanda Golopenția, Bulevardele vieții , București, Editura Spandugino, 2018: 108.

225 bază. Mereu accentua [asta], îl atrăgeau zonele de intersecție. Și lucrul ăsta, acum, mi se
pare mie că a devenit mult mai puternic decât pe vremea lui”660.
În urma acestor reîntâlniri, Roman Jakobson și -a luat și mai în serios rolul de mentor
al mai tânărului său coleg. El este cel care a insistat ca Pop să fie invitat în 1964 la Center
for Advanced Study in the Behavioral Sciences, o instituție interdisciplinară din cadrul
Universității Stanford, a cărei misiune este să „reunească gândi tori profunzi din diverse
discipline și comunități pentru a avansa înțelegerea întregului spectru de credințe,
comportamente, interacțiuni și instituții umane”661. Evident, a ajunge în Statele Unite a fost
pentru Pop o aventură pe care o voi reconstitui în c apitolul „Neamurile din străinătate”. Cu
ocazia acestei burse, Pop a descoperit antropologia americană, care i -a revoluționat
întreaga carieră.
8.II. Cercul de poetică și stilistică – o nouă generație de semioticieni
Adriana Stan vede Revista de Folclor , apărută încă din 1956 sub conducerea lui Pop,
ca o publicație care îi oferea acestuia un spațiu de afișare a poziției teoretice puternic
influențate de ideile lui Jakobson, Trubetzkoy și Bogatîrev. Trebuie însă menționat că
viziunea structuralistă a lui Mi hai Pop îmbina elemente din creuzetul Cercului Lingvistic
de la Praga cu cele din gândirea etnomuzicologului Constantin Brăiloiu. Acesta nu s -a
definit niciodată ca structuralist, însă, așa cum susține Gilbert Rouget, „s -a dovedit a fi
pentru muzicologie c eea ce a fost Trubetzkoy pentru lingvistică”662. Datorită lui Brăiloiu,
mai spune Rouget, „știm ce sunt unele dintre sistemele ritmice și tonale”663. Într-un studiu
dedicat etnomuzicologului, Sanda Golopenția observă că abordarea semiotică a lui Brăiloiu
în privința muzicii populare se dezvoltă în două direcții, cea sintactică și cea pragmatică.
Majoritatea exegeților, spune ea, nu o remarcă decât pe prima. Cercetătoarea face o analiză
amănunțită a ambelor direcții, pornind dinspre cea pragmatică (restrânsă, ca re are în centru
stilul și variația, și extensivă, unde „accentul cade pe studierea repertoriului”664), înspre cea
sintactică. Golopenția arată că viziunea structuralistă a lui Brăiloiu își are rădăcinile în
interbelic, însă se rafinează după cel de -Al Doilea Război Mondial, în perioada exilului.
„Respingând reconstrucția și etnomuzicologia diacronică, Brăiloiu (1959) se află într -un

660 Solomon Marcus, interviu personal, martie 2013.
661 Informație preluată de pe pagina web a Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences,
https://casbs.stanford.edu/ [Accesat: 2 ianuarie 2020].
662 Sanda Golopenția, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei , București,
Editura Spandugino, 2016: 95.
663 Ibidem: 96.
664 Ibidem: 98

226 paralelism teoretic izbitor – Rouget (1973) a fost primul care a observat -o – cu afimația,
simultană, a lui Claude Lévi -Strauss, care vorbea tot în 1958, despre mituri egale și fără
autori. Interesant este faptul că Brăiloiu ajunsese la această concluzie nu numai pe baza
reflecției teoretice sau a culegerilor de teren. El făcuse, de fapt, de mai multe ori, adevărate
experimente de localizare și datare a producțiilor populare, raportându -le și analizându -le
de fiecare dată rezultatul negativ”665. Format în laboratorul lui Brăiloiu, Pop preluase atât
aspectele teoretice, cât și un mod de a face cercetare de teren, integrând această viz iune.
Conform lui Stan, o altă tribună folosită de Mihai Pop pentru a disemina teoria
structuralistă a fost Universitatea din București, unde Pop a început să predea folclorul în
1957. „Pe aceste pârghii, Mihai Pop readuce treptat în discuție principi ile formalist –
structuraliste dobândite în perioada sa de formare; de pildă, un articol din 1958 subliniază
că «etapele dezvoltării folclorului trebuie deduse din criterii interne proprii folclorului».
De altfel, revista citată va constitui în anii următori o tribună constantă de diseminare a
formalismului și structuralismului european, nu doar prin prisma contribuțiilor în direcția
respectivă din folcloristica slavă, ci și prin cea a dezvoltărilor postbelice din etnologia
franceză”666.
La începutul anilor ‘6 0, Mihai Pop a început să joace un rol activ în dezvoltarea
semioticii ca domeniu în România „și în orientarea teoretică a tinerilor structuraliști
români”667. Începând cu anul 1961, a condus, împreună cu lingvistul Alexandru Rosetti și
criticul literar Tudo r Vianu, Cercul de poetică și stilistică. Pop și Vianu participaseră
amândoi la campania monografică de la Drăguș și, cel mai probabil, acesta din urmă îi
fusese și profesor în anii facultății. Rosetti fusese și el apropiat al lui Gusti, ca director al
Fundației Regale pentru Literatură și Artă a regelui Carol al II -lea. Cert este că cei trei
conducători ai Cercului se cunoșteau încă din perioada interbelică, însă Mihai Pop „era cel
mai umblat în afară dintre cei trei”668. Între Rosetti, Pop și Vianu existau afinități clare, în
ciuda diferențelor de vârstă și de preocupări. Rememorând atmosfera reuniunilor Cercului,
Sanda Golopenția povestește: „Ne întâlneam în ședințe conduse de cei trei — Al. Rosetti
nerăbdător, Mihai Pop zâmbitor, Tudor Vianu grav c u dulceață — în sala de ședințe de la
Institutul de Folclor. Mă interesau pe atunci tautologia și paradoxul în proverbe, epistola
populară și poetica ei. Treptat, lectura lui Austin m -a orientat spre instituțiile verbale în

665 Ibidem: 100.
666 Stan, op.cit.: 62.
667 Ibidem.
668 Ibidem.

227 mediul tradițional. Întrebarea pe care mi -o puneam mai cu seamă privea gradul în care
actele de vorbire pot avea forme diferite în zone diferite ale țării”669.
În cadrul Cercului, lingviștii, folcloriștii și teoreticienii literari se întâlneau cu
regularitate, revoluțio nând disciplinele prin explorarea tehnicilor structuraliste. Sorin
Alexandrescu, secretarul Cercului, arată care a fost drumul de la structuralism la semiotică:
„[Structuralismul] cred că s -a lărgit spre semiotică în momentul în care studiile acestea au
depășit texte, adică s -au axat mai mult pe mit și rit […] Și semiotica a devenit această
analiză în momentul în care a ieșit din limbaj și s -a generalizat pe lucruri sociale, de fapt
cum spusese Saussure la început. Numai că, Saussure fiind lingvist, lumea a mers pe ideea
de lingvistică întâi, de limbaj verbal”670. În opinia lui Alexandrescu: „Jakobson însuși, în
Rusia, făcuse ceva care semăna cu semiotica, nu știu exact dacă o numeau așa, dar erau
influențați toți de Saussure, după aceea a făcut structuralis mul la Praga, și în America a
făcut primele studii de language and poetics . El, într-un fel, a dat acest nume pe care noi l –
am urmat”671.
În afară de cei deja menționați, la întâlnirile Cercului mai participau: Boris Cazacu,
care de altfel a scris o analiză la poezia Revedere, de Mihai Eminescu, împreună cu
Jakobson, Mihai Nasta, Solomon Marcus, Pavel Ruxăndoiu și Liliana Ionescu, Constantin
Eretescu, Virgil Nemoianu – autor al unui mic studiu despre structuralism – Toma Pavel,
Radu Niculescu și alții. O mare parte din membrii Cercului (Pavel, Nemoianu,
Alexandrescu, soții Eretescu) au emigrat la sfârșitul anilor ‘60 sau la începutul anilor ‘ 70,
continuându -și cariera în universități din străinătate. Grupul avea o evidentă componentă
interdisciplinară și le lăsa libertatea membrilor săi să experimenteze și să -și dezvolte
propriile teorii. Toma Pavel, care a ajuns să predea în cadrul Catedrei d e Literatură
Comparată și Limbi Romanice la Universitatea Chicago, mi -a mărturisit că ideile sale
despre semiotică s -au schimbat mult chiar în perioada cât era încă în țară. „În timpul
destinderii de la mijlocul anilor 1960, lungi conversații cu Mihai Șora m-au convins că
metodologia științifică nu se potriveste domeniului spiritului. Îmi aduc aminte de o
conversație în acei ani cu Mihai Pop, la Centrul de Fonetică, în timpul căreia i -am vorbit
despre acest subiect. A zâmbit cu blândețea lui de totdeauna și mi-a spus: «Sunt două feluri

669 Golopenția, Bulevardele vieții , București, Editura Spandugino, 2018: 102.
670 Sorin Alexandrescu, in terviu personal, 2013.
671 Ibidem.

228 de specialiști în literatură, semioticienii și hermenuții. Dumneata ai devenit hermeneut».
Avea dreptate”672.
Așa cum arată Adriana Stan: „În mediul cercetării românești, mai cu seamă în anii
‘60, Mihai Pop a fost un vivace ag ent de difuziune teoretică, iar energia sa formativă a dat
roade în ciuda puținelor urme de «operă» scrisă. Prezența sa a fost esențială în cotidianul
propriei discipline”673. Documentele din arhivă vin să întărească ideea cercetătoarei,
conform căreia Pop d evine practic ambasadorul român al structuralismului. „E o perioadă
cosmopolită și fertilă, nu doar ca relații științifice internaționale, ci și ca progres al gândirii
teoretice”674.
Mihai Pop îl ținea pe Jakobson la curent cu ceea ce se întâmpla în cadrul Cercului de
Poetică și Stilistică. Într -o scrisoare trimisă acestuia în ianuarie 1966, la câteva luni după
întoarcerea din Statele Unite ale Americii, îi scrie: „la Paris am avut marea plăcere să îl
cunosc pe profesorul Lévi -Strauss, care mi -a spus că v -ați întâlnit și ați avut marea
bunătate să îi vorbiți despre mine. Întâlnirea a fost foarte importantă pentru mine și
conferința pe care am susținut -o a fost prezentată de însuși Lévi -Strauss. Sper că, datorită
dumneavoastră, am stabilit o relație bună cu Ce ntrul său și cu Centrul de Comunicare al lui
Roland Barthes. Toate acestea s -a întâmplat doar datorită dumneavoastră. M -am întors din
Statele Unite și de la Paris cu o mulțime de lucrări despre studiul structuralist al poeziei, pe
care le-am parcurs împreu nă cu profesorul Rosetti și cu mai tinerii noștri prieteni de la
Cercul de Poetică. Trebuie să vă spun că lucrurile merg de la sine. Am trimis în tipar un
număr special al Revistei de Etnografie și Folclor , nr. 2/1966 dedicat studiului structuralist
al poeziei populare și avem în pregătire un al doilea volum. Am intrat în legătură și cu
profesorul Lotman de la Tartu, care mi -a trimis lucrările lui. E o mare efervescență în ceea
ce privește studiul poeticii structuraliste și discuțiile sunt pe zi ce trece to t mai interesante.
Tinerii cu care lucrăm și pe care îi cunoașteți în mare parte, sunt deja foarte instruiți și
devin tot mai buni, și nu trece nici o întâlnire fără să vă menționăm numele, nu doar ca
referință științifică, dar cu toată aprecierea și drago stea pe care o ai pentru o personalitate
care te ghidează”675. În finalul scrisorii îi pomenește de aniversarea de 70 de ani a
profesorului Rosetti, care în cuvântare l -a menționat pe Jakobson, alături de Antoine
Meillet și Wigo Brondal, „ca unul dintre cei mai strălucitori mentori ai lingvisticii
contemporane, printre cei care au contribuit la formarea și direcționarea activității sale

672 Toma Pavel, corespondență personală electronică, 12 iunie 2012.
673 Stan, op.cit.: 66.
674 Ibidem: 63.
675 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson, op. cit.

229 științifice”676. Tot în 1966, Mihai Pop este invitat să contribuie la volumele editate în
onoarea aniversării de 70 de ani a m entorului său. Lucrarea lui Pop se intitulează „Le
mythe de Grand voyage dans les chants des cérémonies funèbres roumaines”.
În toamna anului următor, Jakobson revine la București ca vorbitor la cel de -Al X-lea
Congres Internațional de Lingvistică, în cadr ul căruia a susținut o prezentare despre
lingvistica în relație cu celelalte științe.
8.III. Asociația Internațională de Studii Semiotice
În ianuarie 1969, are la Paris o întrunire în cadrul căreia se înființează Asociația
Internațională de Studii Semiotice ( AISS). Émile Benveniste este numit președinte al noii
organizații, însă la scurtă vreme se îmbolnăvește și Roman Jakobson preia funcția ca
interimar. Scopurile principale ale asociației, pe lângă publicarea revistei Semiotica , erau
crearea unui centru internațional, care să reunească toți specialiștii interesați de domeniu, și
organizarea unei conferințe care să pună semiotica pe harta disciplinelor importante. În
Fondul Mihai Pop se găsesc copiile unui schimb de scrisori între Roman Jakobson și Julien
Greimas, care arată că la scurtă vreme după înființarea asociației au apărut tensiuni legate
de acest posibil centru de semiotică.
În 7 decembrie 1970, Greimas îi scrie lingvistului rus să îl anunțe că la Urbino, în
Italia, este în curs de formare Centrul Internațional de Semiotică și Lingvistică, și îi cere să
accepte să facă parte „ din Comitetul Știintific însărcinat să orienteze și să controleze
activitățile de studiu și de cercetare ”677. Greimas face următoarea precizare: „ În acest
moment au accep tat să facă parte din comitet: G. Dumézil, F. Braudel, C. Lévi -Strauss, R.
Barthes, C. Segre, P. Maranda, K. Baldinger, P. Zumthor, S. Zolkiewski, S. Ullman, E.
Meletinsky. Aștept răspuns de la: J. Lotman, M. Pop, J. Kurylowycz, G. Devoto, G. Folena
și cei trei americani”678. Scrisoarea se încheie cu formula curtenitoare: „Drag Maestru și
Prieten, vă asigur de sentimentele mele respectuoase și cordiale”679. Răspunsul lui
Jakobson, venit la câteva zile mai târziu, nu este nici pe departe atât de cordial: „Scriso area
dumneavoastră din 7 decembrie care tocmai a sosit m -a surprins și m -a tulburat chiar mai
mult decât prima scrisoare căreia i -am răspuns îndată ce am primit -o. La întâlnirea
constitutivă din Paris a Asociației Internaționale de Semiotică, din 21 -22 ianuarie 1969, ați
luat parte, dar, spre marea surpriză a participanților și în particular spre uimirea pe care am

676 Ibidem.
677 Vezi anexa, document 8.2.
678 Ibidem.
679 Ibidem.

230 împărtășit -o cu Benveniste, ați refuzat să vă implicați, atât ca secretar, cât și ca membru al
comitetului de conducere, oferindu -ne ca argument lipsa absolută de timp. Comitetul a fost
creat avându -l ca Președinte pe E. Benveniste, cu J. Lotman, URSS, A. Ludskanov,
Bulgaria, R. Jakobson, SUA și D. Pignatari, Brazilia, ca vice -președinți, incluzându -i pe
secretarii J. Kristeva, L. Lindekens și L. Marian. De asemenea, următorii cercetători au fost
aleși ca membri ai comitetului de conducere: N. Ruwet, Belgia, M. Yanakiev, Bulgaria, H.
Sorensen, Danemarca, H. Hiz, SUA, D. M. Mackay și W. Thorpe, Marea Britanie, I.
Fonagy și Gy. Szepe, Ungaria, U. Eco , A. Rossi și C. Segre, Italia, J. Pelc și S. Zolkiewski,
Polonia, E. Albrecht și M. Bierwisch, RDG, H. Lieb și H. Seiler, RFG, M. Pop, România,
J. Geninasca, Elveția, Y. Osolsobe, Cehoslovacia, S. Bayrav, Turcia, J. Lotman și S.
Saumjan, URSS. Ca editor -șef al publicației Asociației Internaționale de Semiotică a fost
ales T. A. Sebeok (SUA)”680. Jakobson se arată șocat că Greimas a demarat în paralel
„acțiuni ambițioase de creare a unui nou Centru Internațional de Semiotică și Lingvistică,
ignorând cu bună știință organizația deja înființată”681. Scrisoarea se încheie dur: „Sunt
obișnuit să vorbesc franc și deschis și trebuie să spun că acțiunile dumneavoastră sunt
departe de criteriile mele de etică academică”682. Aceste scrisori, trimise de Jakobson
aliaților săi din întreaga lume, au generat o scindare între cei doi oameni de știință. Astfel,
Mihai Pop avea de făcut o alegere dificilă între a arăta loialitate față de mentorul său și a -l
susține pe Greimas, care avea un cuvânt greu de spus și în cadrul Societăț ii Internaționale
de Etnologie și Folclor, unde cercetătorul român era activ. El îi răspunde lui Jakobson în
10 februarie 1971: „Chestiunea Institutului de Semiotică din Urbino nu este foarte clară
pentru mine și nu am primit nici o altă veste după o primă notificare din partea domnului
Greimas. Dar pot să vă spun că semiotica românească a evoluat într -un mod promițător. La
Universitatea București a fost fondat un Laborator de Semiotică iar din toamnă am inițiat
un simpozion pe teme de semiotică și probleme de educație. Începând de atunci avem
întâlniri de lucru foarte regulat, în fiecare săptămână. Interesul este foarte mare în rândul
tinerilor lingviști și folcloriști, dar și în rândul tinerilor din domeniul studiilor literare”683.
În toamna lui 1971, în c adrul Asociației Internaționale de Semiotică au început
discuțiile legate de organizarea Primului Congres Internațional. În septembrie, Pop îi scrie
o scrisoare lui Jakobson, în care îi spune că nu va putea participa la întâlnirea din
octombrie de la Parm a, unde se va discuta despre Congres, însă „Ministerul a primit

680 Vezi anexa, document 8.3.
681 Ibidem.
682 Ibidem.
683 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson, op. cit.

231 cererea favorabil, drept care putem considera că avem aprobarea virtuală a forurilor
oficiale pentru a organiza primul Congres Internațional de Semiotică în București în 1973.
Fac toate demers urile necesare pentru ca ceea ce s -a aprobat de principiu să se
concretizeze”684. Ministrul Educației în acea perioadă era Mircea Malița685. Pop îl roagă pe
Jakobson să susțină România în fața Comitetului Executiv, motivându -și astfel absența de
la Parma: „Abi a m-am întors de la Paris unde am participat la Primul Congres Internațional
de Etnologie Europeană și unde mi -a căzut pe cap pacostea de a fi ales Președinte al
Societății Internaționale de Etnologie și Folclor cu toate consecințele care decurg din a fi
numit în această poziție. Acum conduc o cercetare de teren în Maramureș de care, pe lângă
dragostea pentru ținuturile natale, mă leagă și amintirea dragului și regretatului nostru
prieten Piotr Bogatîriov . Iar apoi, în 15 octombrie, trebuie să plec în Germa nia unde voi
petrece câteva luni ca profesor invitat la Marburg. Puteți înțelege cât de aglomerat sunt și
mă veți scuza că nu voi fi prezent la Parma”686.
La întâlnirea de la Parma se decide organizarea conferintei la Budapesta, și nu la
București. Atât Sebeok, cât și Jakobson îi scriu lui Pop pentru a -l anunța că decizia a fost
influențată de absența sa și de faptul că nu avea decât un acord de principiu de la
autoritățile române. Thomas Sebeok și -a exprimat regretul spunând să ar fi preferat că
evenimen tul să aibă loc la București: „Profesorul Szepe a fost acolo în persoană, în timp ce
din partea României nu a fost nimeni să vorbească. Scrisoarea pe care i -ați trimis-o lui
Jakobson, cuprindea sintagma «în principiu», sau ceva similar, în timp ce Szepe er a
autorizat să transmită invitația ungurilor, fără nici o condiție suplimentară”687. Pe data de
21 decembrie 1971, Umberto Eco trimite o scrisoare către semioticianul ceh Ivo Osolsobě,
cu Mihai Pop, maghiarul Szépe György și bulgarul Aleksander Ludskanov în copie. Așa
cum arată scrisoarea, România și Ungaria erau ambele foarte bine cotate pentru activitatea
în domeniul semioticii: „Cred că în acest moment cele mai active țări [în studiul semioticii]
sunt Polonia, Ungaria și România. Situația din Uniunea Repub licilor Socialiste Sovietice
(URSS) nu este atât de centralizată, fiind astfel dificil de conturat. Cu toții cunoaștem
producția sovietică din domeniul semioticii, dar cercetătorii (și am cunoscut o parte dintre
ei în recenta mea vizită în URSS) nu au nici o conexiune unii cu ceilalți. Pe de o parte,
există grupul din jurul lui Lotman, din Tartu, de cealaltă parte, grupul concentrat în jurul

684 Ibidem.
685 Vezi anexa, documentele 8.4. și 8.5.
686 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson, op. cit.
687 Vezi anexa, document 8.6.

232 lui Ivanov și cel strâns în jurul lui Saumjan, dar și altele. Nu există nicio Asociație de
Semiotică acolo”688.
Într-o ultimă scrisoare între cei doi, care se găsește în fondul de arhivă de la M.I.T.,
datată 10 decembrie 1971, Jakobson îl întreabă pe Pop cum decurg planurile de publicare a
traducerii în românește a lucrărilor sale principale de teoria poeticii și folclor. Așa cum
arată Ioan St. Lazăr într -un articol, scris pe baza altor scrisori și documente care provin tot
din casa din Caragea Vodă, era vorba „de un proiect editorial inițiat […] de către
profesorul Mihai Pop, anume tipărirea în România, la Editura Univers , a unui volum
selectiv din opera marelui lingvist și poetician”689. Pop făcuse demersuri către Romul
Munteanu, directorul Editurii Univers. Iată cum își justifica cererea: „Cunoscut la noi mai
cu seamă prin studiile sale de sociologie, de lingvistică struct urală, profesorul Roman
Jakobson a desfășurat și o remarcabilă activitate științifică de orientare nouă a studiilor de
literatură orală și cultă. Această activitate începută în rândurile formaliștilor ruși, a
continuat la școala fonologică de la Praga și a poi în cadrul orientărilor structuraliste din
cercetările științelor umane în S.U.A. Studiile lui de punere în valoare a principiilor și
metodelor lingvisticii structurale în cercetarea folclorului, a literaturii, a poeziei îndeosebi,
sunt permanent citate în lucrările care caută să dea noi orientări cercetării literare. Fiind
răspândite în diferite publicații și scrise în diferite limbi: rusă, engleză, franceză, cehă,
polonă, ele sunt puțin accesibile specialiștilor noștri și mai cu seamă celor tineri”690.
În scrisoarea către Munteanu, Pop se oferea chiar să îi scrie lingvistului rus pentru a
cere „să ne indice și el care lucrări din domeniul folclorului și literaturii le -ar socoti mai
nimerite pentru a fi publicate în românește”691. Așa cum arată Ioan St. Lază r în articolul
său, Jakobson îi trimisese lui Pop o listă cu lucrări, însoțită de o scrisoare și copii ale unor
studii în luna aprilie 1971692. Nu se știe de ce acest proiect editorial nu a fost dus la
îndeplinire, deși, așa cum îi scria Pop lui Romul Muntea nu, „publicarea volumului ar fi și

688 Vezi anexa, document 8. 7.
689 Ioan St. Lazăr, „O scrisoare a a lui Roman Jakobson către profesorul Mihai Pop sau despre un
proiect editorial nereușit” în Ioana Fruntelată, Adriana Stoicescu & Rodica Zane (editori), Centenar Mihai
Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editur a Universității din București, 2007 : 53.
690 Ioan St. Lazăr, op.cit.: 54.
691 Ibidem.
692 Iată la ce texte se gândea Pop ca fiind potrivite pentru antologie: studii de lingvistică și poetică –
Linguistics and Poetics, Poetyka gramatiki; Gramatika poejii, Poetika v swietle jczukoznowistwa, Nořajšája
ruskaja poezija, Briusowskaja Stichologija, Nauka o stihe; studii de folclor – Die Folklore als eine besondere
Form des Schaffens, K probleme razmeževanija folkloristiki i literaturovedenija; rezultatele cercetării uno r
aspecte concrete ale poeziei culte sau a celei orale – Zakladi českeho -verse, Slavik Epic Verse, Russian Fairy
Tales, Les chats de Charles Baudelaire, Une Microscopie du dernier Spleen dans Les Fleurs du Mal, Analyse
du poème „Revedere” de Eminescu, Der grammatische Bau des Gedichte von B. Brecht: Wir und Sie.

233 un răspuns la numeroasele gesturi de prietenie pe care în cursul carierei sale, dar mai cu
seamă în ultimele decenii, profesorul Roman Jakobson le -a avut față de țara noastră,
aprecierilor pe care le -a dat în diferite for uri internaționale cercetării științifice
românești”693.
Nu există explicații pentru faptul că nici în arhiva M.I.T și nici în arhiva personală a
lui Pop nu s -a păstrat nici o altă scrisoare între cei doi care să acopere perioada dintre 1971
și 1982, anul m orții lingvistului rus. În Fondul Mihai Pop există o singură scrisoare din 7
aprilie 1975694, care face referire la o vizită pe care cercetătorul român avea de gând să i -o
facă mentorului său la Harvard. Această document este o dovadă că Roman Jakobson nu s –
a simțit trădat de participarea lui Mihai Pop, la invitația lui Greimas, la Școala de Vară de
la Urbino, unde, conform listelor de participanți care se găsesc, lingvistul rus nu a
participat niciodată.
8.IV. Școala de vară de la Urbino
În primul an al Șco lii de vară de la Urbino au participat 150 de studenți din 10 țări.
Din România, în afară de Pop, au mai participat Solomon Marcus, Sorin Alexandrescu, M.
Niculescu, M. Alexandrescu, Anca Giurchescu, Radu Nicolescu. Studenții era organizați în
patru grupe de semiotică literară, un grup de analiză mitologică și folclor, căruia Pop îi
preda un curs numit „Mit și Rit”, două grupuri de semiotică și două grupuri de semiotică
audiovizuală. Conform programului695 acestei prime ediții a Școlii de vară, care se
regăse ște în fondul Mihai Pop, aceste grupuri de lucru se reuneau pentru seminarii în
fiecare dimineață, de la ora 9 la 11. În timpul după -amiezelor, fie aveau loc mese rotunde,
fie se preda un curs general de teorie semiotică. În fiecare seară, după cină, profe sorii mai
importanți susțineau conferințe. Unii dintre stagiari aveau posibilitatea să acceseze cele
patru simpozioane care se derulau în paralel. În cele din urmă, în afară de organizarea
sistematică, s -au creat spontan grupuri de lucru și de cercetare în funcție de domenii
(hermeneutică, istoriografie, exegeză, arhitectură, etc.).
Munca intensivă nu era întreruptă decât în weekend. Sâmbăta și duminica erau
destinate activităților turistice, recreative și culturale. Studenții puteau să vizioneze filme
neo-realiste italiene, să asculte concerte (Calame -Griaule, Agosti) sau să viziteze expoziții
de pictură (pictorul Z. Miksy și sculptorul Moncys au venit de la Paris cu ocazia
simpozionului de semiotică vizuală). Asemenea Cercului Lingvistic de la Praga,

693 Ibidem.
694 Vezi anexă, document 8.8.
695 Vezi anexa, document 8.9.

234 socializarea după sesiunile de lucru era foarte importantă pentru că acolo se nășteau
conversațiile cele mai aprinse, concretizate apoi în colaborări. Participant la mai multe
ediții ale Școlii de vară de la Urbino, Sorin Alexandrescu surprinde această atmosfer ă: „și
acolo în piață ne întâlneam toți […]. Acolo a apărut și Mihai Pop într -o seară, cred că eram
vreo 20-30 de oameni cursanți, nu numai români, o mulțime. El vorbea cu toată lumea, știa
nu știu câte limbi străine, vorbea aproape cu fiecare în limba lui natală. Și ne -am strâns
acolo și sigur că au venit la un moment dat chelnerii să ne ia comanda. Și Pop, măreț,
spune: «Grappa per tuto il mondo» și a comandat grapa pentru vreo 30 de oameni care erau
adunați acolo la mese, în așa fel încât ocupam aproape toată piața”696.
În cadrul simpozionului de semiotică audio -vizuală, etnocoreoloaga Anca
Giurchescu și Radu Niculescu au prezentat prima încercare la nivel mondial de aplicare a
metodelor semiotice la studiul dansului popular. Iată cum își amintea Anca Giurchescu,
care mai apoi a emigrat în Danemarca, acest prim experiment semiotic sub îndrumarea lui
Pop: „mi-a spus într -o bună zi: «Știi, ce -ar fi tu să te ocupi acuma să scrii despre structura
de dans, să te -apuci să te -ntrebi da’ ce -i cu dansul ăsta?» […] A spus: «Scrie un articol, c –
are nevoie Greimas, în revista lui, Langage, de un articol și despre dans. Și scrieți tu cu
Vera»697. Și nu știam nimic. Și m -am apucat să citesc, dup -aia am scris un articol care mi se
pare foarte prost, cu Vera împreună, amândouă, dar bineînțeles, toată lumea zicea: Vai, ai
publicat în Langage! Articolul este prost, dar pentru mine asta a fost absolut o schimbare
de orientare. Am discutat de multe ori și despre semnificația dansului, și cum poți să
găsești în structură. A fost un moment foarte frumos, tot pe linia asta, când Greimas […] a
organizat un simpozion de semiotică audiovizuală, la Urbino. Și a fost și el, adică Mihai
Pop, și ne -a dus pe noi, […] Radu N iculescu și cu mine. Am lucrat împreună atunci, pentru
că e drept, cum să spun eu, baza mea teoretică nu era chiar grozavă. El era un structuralist,
Radu, și ne -am chinuit o lună de zile, m -a chinuit, punându -mi întrebări fioroase, ca să
scriem ceva despre dans. Și până la urmă am scris împreună, respectiv, eu nu scriam așa de
bine franțuzește, el a scris textul. Cu Radu era foarte greu, până -n ultimul moment, am mai
lucrat la comunicarea aia, și eram năucită. În schimb serile, R adu se culca, eu mă duceam
cu domnu’ Pop și cu Umberto Eco, la un vino rosso. Eu stăteam și ascultam, și ei
vorbeau”698.

696 Sorin Alexandrescu, interviu personal, 2013.
697 Este vorba despre dansatoarea Vera Proca -Ciortea.
698 Anca Giurchescu, interviu personal, februarie 2009.

235 Un raport al Centrului de Lingvistică și Semiotică, din anul 1972, arată că dincolo de
Școala organizată în fiecare vară, exista și un curs care trebuia să se desfășoare pe durata
întregului an. Raportul precizează: „ Ca urmare a dificultăților care reies din situația
învățământului și cercetării în Italia, începutul cursului anual de semiotică prevăzut pentru
anul universitar 1971 -1972 a fost amânat de pe data de 1 noiembrie pentru 15 ianuarie
1972. În această conjunctură dl. professor A.J. Greimas a renunțat la funcția de director
științific, el rămânând în prezent membru al Comitetului Științific”699. În realitate, în
scrisoarea pe ca re Umberto Eco o trimitea semioticienilor din Europa centrală și de Est,
acesta menționează că între Greimas și rectorul de la Urbino a avut loc un conflict care a
dus la suspendarea tuturor cursurilor și programelor700.
Într-un raport al Societății In ternaționale de Etnologie și Folclor se menționează că
Pop, din poziția lui de președinte, a organizat la Urbino un colocviu, având ca obiectiv să
discute posibilitatea „înființării unui centru local de cercetări concrete care să aplice
principiile semioti cii în interpretarea faptelor de antropologie socială”701.
8.V. Eforturi de instituționalizare a semioticii în România
În paralel cu prezența anuală la Urbino, Mihai Pop făcea eforturi serioase pentru
dezvoltarea semioticii pe plan local. Așa cum am arătat deja, în 1970 el înființase un
Laborator de semiotică în cadrul Universității București. Smaranda Vultur, care a participat
ca tânără studență la ședințele Laboratorului, își amintește: „prima întâlnire la care am
asistat și eu era o analiză la Egipetul lu i Eminescu. Asta -i semnificativ, că gravitau în jurul
lumii lui Pop oameni care veneau dinspre Literatură. A fost Șerban Anghelescu […], cred
că era Drogeanu, era Silviu Angelescu. Și reconstituind apoi figurile așa după fotografii,
cred că era și Culianu. Deci a fost în anul înainte de a pleca Culianu. Și analiza asta,
Șerban a făcut -o prin analiza simbolurilor. Discutam simbolul ca tip de semn, ce e
simbolul și am făcut o analiză a Egipetului pornind de la diferitele simboluri. Trebuie să
spun că era în v ogă și cartea lui Gilbert Durand702, o citeam în franceză”703.
Mihai Pop a și scris o scurtă notă despre activitatea Laboratorului în numărul cinci al
revistei Semiotica în anul 1972. Așa cum reiese din aceasta, laboratorul reunea cercetători
importanți ai pe rioadei; printre reprezentanții consiliului științific se numără Tatiana

699 Vezi anexa, document 8.10.
700 Vezi anexa, document 8.7.
701 Vezi anexa, document 8.10.
702 Este vorba de cartea lui Gilbert Durand Structurile antropologice ale imaginarului (1998).
703 Smaranda Vultur, inter viu personal, martie 2019.

236 Slama-Cazacu, Matei Călinescu, Solomon Marcus și Henri Wald. Însă, ca de obicei, Pop
se asigura că are și binecuvântarea celor cu funcții importante în structurile de putere ale
vremii. Activitatea Laboratorului fusese inaugurată cu un Simpozion despre educație și
limbaj, organizat de UNESCO, la care au participat Ministrul Educației Mircea Malița,
Joja, acum vicepreședinte al Academiei Republicii Socialiste Române, Zoe Dumitrescu
Bușulenga, Vicepreședinte al Academiei de Științe Politico Sociale, și Academicianul
Grigore Moisil. De altfel, acesta din urmă se regăsește și pe lista participanților propuși
pentru Congresul Asociației Internaționale de Studii Semiotice, care urma să aibă l oc la
Budapesta în 1973. În afară de cei menționați mai sus, ca parte din consiliul științific, și de
Sorin Stati, (directorul Laboratorului de semiotică), pe lista pentru Congres se mai aflau
Emanuel Pârvu, Sanda Golopenția -Eretescu, Ion Coteau, Sorin Ale xandrescu, Radu
Niculescu, Constantin Eretescu și Mihai Pop (Mișco), fiul mijlociu al profesorului, pe
atunci asistent la Catedra de Teoria Literaturii.
Un alt episod important legat de impunerea semioticii ca disciplină în România este
cel legat de încer carea de a crea o asociație națională de semiotică în anul 1973, relatat zeci
de ani mai târziu de Paul Miclău. Acest lucru s -a petrecut în cadrul unui Colocviu de
Stilistică, Poetică și Semiotică, care a avut loc la Sinaia. „De fapt”, spune Miclău
„semiotica a fost lansată oficial la Sinaia, putem spune la nivel național”704. În seara
anterioară zilei când Mihai Pop urma să facă această propunere în plen, s -a lansat zvonul
că a doua zi, colocviul va fi vizitat de doi reprezentanți ai partidului, care vor înc erca să
oprească proiectul. „Am cântărit amândoi argumentele pro și contra creării asociației și am
ajuns la concluzia că demersul poate fi început”705, își amintește Miclău, făcând precizarea
că profesorul Pop s -a hotărât să ia întreaga chestiune pe propria răspundere. „A doua zi
dimineața sosește din București prietenul meu Pavel Ruxăndoiu care lucra la Ministerul
Învățământului, paralel cu predarea folclorului la catedra condusă de Mihai Pop. Cu vocea
lui calmă, cu un surâs amar în colțul gurii, îmi spune că din păcate trebuie să renunțăm la
proiectul creării unei asociații de semiotică. Se vedea sincer că îi părea rău. « -Bagă de
seamă Pol, O să vină în scurt timp doi tipi; habar n -au de ce facem noi și nu -nțeleg nimic
din semiotică. Numai că au sarcina de a ne împiedica să ne organizăm într -o asociație. E
ușor să le ții piept, totuși, fii atent, orice alunecare…»”706. Cei doi reprezentanți ai partidului
au venit într -adevăr în ziua următoare și au cerut, printre altele, să li se explice semiotica.

704 Paul Miclău, „Mihai Pop și aventura semioticii internaționale” în Lazăr, Ioan St. (editor), Școala
Mihai Pop , Volumul 2, Râmnicu -Vâlcea, Editura Patrimoniu, 2007: 22.
705 Ibidem.
706 Ibidem: 23.

237 „Cum să l e explic”, scrie Miclău peste ani, „că ea corespunde programului de modernizare
promovat de partid?”707. Asociația nu s -a înființat atunci, însă printr -un proces de
negociere, condus de Pavel Ruxăndoiu cu reprezentanții regimului, semiotica a fost
introdusă ca disciplină în planurile de învățământ la toate facultățile filologice din țară.
„Cât despre asociație, s -a luat legătura cu profesorul Alexandru Rosetti care era secretarul
perpetuu al Societății Române de Lingvistică; în cadrul acesteia a fost înființa t Grupul
Român de Lingvistică (GROMS). Profesorul Pop a fost președinte de onoare al acestuia,
subsemnatul președinte, iar profesorul Solomon Marcus, vicepreședinte. În cadrul GROMS
s-au dezbătut mai multe probleme la zi ale semioticii, într -o atmosferă de adevărată
competență și de generozitate”708.
La începutul anului 1973, Umberto Eco transmite o circulară tuturor reprezentanților
comitetelor locale ale AISS, în care se anunță că, în realitate, congresul va avea loc anul
următor la Geneva, nu în Ungaria, a șa cum se stabilise inițial. Sponsorul principal al
primului Congres Internațional de Semiotică trebuia să fie Instituto Internazionale delle
Comunicazioni din Geneva, „care până în acest moment a fost preocupat de probleme de
tehnologia informației, la un nivel științific avansat, dar care ar dori cu această ocazie să își
extindă interesele către toate științele comunicării și semnificării”709. Acest institut
propunea o secțiune suplimentară, mai precis cea de Probleme matematice de transmitere a
informației , care venea în completarea celor 5 arii pentru cercetarea semiotică
internațională, stabilite deja la întâlnirea de la Parma din 1971: 1. Fundamente generale; 2.
Semiotica artei și literaturii; 3. Semiotică lingvistică; 4. Semiotica culturii; 5. Comunicar e
vizuală și de masă. În final, congresul a avut loc la Milano între 2 și 4 iunie 1974. În 1979,
a avut loc cel de -Al II-lea Congres Internațional de Semiotică la Viena.
Solomon Marcus își amintea cum au decurs pregătirile pentru primul Congres: „Cu
Umberto Eco s-a întâmplat așa: la Urbino, el a asistat la o expunere a mea. Și după ce a
asistat, a venit la mine. Asta se întâmplă în 1973. El pregătea atunci primul Congres
Internațional de Semiotică, care urma să aibă loc în anul următor, ‘74, la Milano. Și el vine
la mine și îmi spune : «Uite, îți dau să vezi care -i planul meu pentru Congresul
Internațional pe care îl pregătesc la Milano, să îmi spui ce părere ai». Și eu, după câteva
ore, în după -amiază acelei zile, i -am spus: «Uite, lipseș te ceva esențial. E semiotica
arhitecturii, e semiotica artelor vizuale, e semiotica muzicii, e semiotica limbii, dar nu este

707 Ibidem.
708 Ibidem: 24.
709 Vezi anexa, document 8.11.

238 semiotica limbajelor științifice. Nu se poate să scoateți». Și el, pe loc să spunem : «Te invit
să pregătești primul raport în șed ință plenară în acest congres pe această temă». Și în felul
ăsta eu am devenit autorul primului raport în ședință plenară la primul Congres
Internațional de Semiotică. Numai că, atunci când se apropia congresul – nu mai erau decât
vreo trei săptămâni până la congres – și eu nu primisem încă pașaport. Și îmi dă telefon la
București. Dar eu știam care era regula, că n -aveai voie să spui că nu -ți dă voie. Ordinul
era că sau spui că ești bolnav, sau spui că ești prea ocupat și din cauza asta nu poți să vii. Și
am spus și eu minciuna asta, la o convorbire telefonică de care știam prea bine că este
urmărită. Am spus că sunt cam bolnav. Și el ce -a făcut? – un om inteligent – a anunțat chiar
la deschiderea congresului: «Solomon Marcus nu poate să vină, fiind bolnav de pașaport»
(râde). Și a apărut așa în presa italiană”710.
În afară de obișnuiții școlii, printre care se numărau Greimas, Umberto Eco, Paolo
Fabbri, Piono Paioni, Mihai Pop, la Urbino, între 1975 și 1979 mai susțin cursuri și T. A.
Vandijk, Marcel Detien ne, Cezare Segre, Giorgio Agamben, Jean Baudrillard, Marcel
Detienne, Philippe Dubois, Northrop Frye, Michel de Certeau, Tzvetan Todorov, Louis
Marin.
În anii ‘80, printre românii care vin la Urbino se numără și Marin Mincu – care
făcuse o specializare în semiotica literară la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității
din Torino – , A.M. Savulescu, A Mitescu, Mihai Sapriosu și Toma Pavel. Mihai Pop făcea
deja parte din consiliul științific al Centrului, la ale cărui școli de vară a participat până î n
1983. În Fondul Mihai Pop se găsește o prezentare despre prezența cercetătorilor români la
Urbino. În document nu se menționează cu ce ocazie a făcut Pop această prezentare,
intitulată „Prezențe românești peste hotare – Italia”.
„Centrul Internațional de Semiotică și Lingvistică de la Universitatea din Urbino a
devenit”, scrie Pop, „după aproape un deceniu de activitate, nu numai un loc de formare a
tinerilor semioticieni din Europa și America, ci și un for de susținute dezbateri științifice.
Diferitele d omenii ale culturii în care principiile semioticii își găsesc aplicare: lingvistica,
antropologia culturală, literatura, artele plastice, filmul, muzica și arhitectura, au format
obiectul dezbaterilor la colocviile ce au avut loc în anii din urmă”711. Mihai Pop dă exemple
de semioticieni români care au avut contribuții importante și comunicări de succes. Îi
menționează pe compozitorul Mihail Brediceanu, interesat de raporturile dintre muzică și
matematică, pe Anca Giurchescu și Radu Niculescu, pe Solomon Marc us. După 1980, era

710 Solomon Marcus, interviu personal, martie 2013.
711 Vezi anexa, document 8.11.

239 deja greu să îi pomenești în România pe cercetătorii care participaseră la activitățile
centrului pentru că, așa cum am arătat, majoritatea emigraseră. „În anul 1975, conducerea
dezbaterilor științifice a revenit pe de a -ntregul României , prin faptul că cele două colocvii
organizate în acest an, unul despre metalimbajul criticii literare și al doilea despre
elementele mitologice în folclorul european, au fost conduse de Sorin Alexandrescu și de
mine. La cele două colocvii au participat sp ecialiști din mai multe țări europene: Franța,
Germania Federală, Italia, Olanda, Spania, Grecia, Ungaria, și din Statele Unite și Canada.
[…] În cazul colocviului despre mitologie, s -au discutat modalitățile găsirii în culturile
tradiționale europene și m ai cu seamă în culturile populare din zona Mediteranei, din
centrul și estul Europei, noi date care pot contribui la lămurirea problemelor atât de
dezbătute astăzi în legătură cu miturile în domeniul antropologiei culturale” 712.
8.VI. Concluzii
Pornind de la documentele din arhiva personală a lui Pop și de la amintirile altor
semioticieni, am arătat în acest capitol cât de activă a fost participarea lui la „odiseea
europeană” a semioticii și structuralismului, precum și modul în care a țesut „o întreagă
poveste în România, marcată de progrese instituționale și metodologice, […] cumulând un
șir important de colaboratori și discipoli”713.
Fără mentoratul și prietenia lui Jakobson, probabil că cercetătorul român nu ar fi
avut un astfel de succes în construirea c arierei sale internaționale. Este extrem de greu de
măsurat impactul pe care lingvistul rus l -a avut asupra lui Pop, pe de o parte, și asupra
vieții intelectuale românești, pe de altă parte, deoarece transmisia culturală s -a produs pe
numeroase canale. În primul rând, prin prezența fizică, Jakobson fiind invitat să susțină
prelegeri în România la mai multe evenimente științifice în 1958 și în 1967. Apoi, prin
opera sa, care a fost tradusă, uneori aproape simultan cu publicarea în Statele Unite, lucru
datorat în principal relației cu Pop. După cum o arată corespondența lor, Jakobson îi
trimitea lui Pop textele sale în timp ce le scria. Și, chiar mai important, cercetătorul român
trimitea Institutului de Foclor diferite publicații importante din zona lingvisti cii, folclorului
și semioticii. De fapt, cărțile primite de Pop de la Jakobson și de la alți cercetători
internaționali au informat o întreagă generație de oameni de știință români, din diverse
domenii. Informațiile științifice erau foarte precare la acea vreme și mulți dintre
cercetătorii care au avut acces la ele au fost reticenți să le comunice colegilor lor. Mihai

712 Ibidem.
713 Stan, op. cit.: 60.

240 Pop a fost o excepție – nu numai că a împărtășit literatura științifică cu ceilalți, dar a fost
renumit pentru facilitarea conexiunilor între mai tinerii săi colegi și vedete intelectuale
internaționale, precum Jakobson, Lévi -Strauss, Margaret Mead sau Julien Greimas. El a
fost, de fapt, pentru colegii săi mai tineri ceea ce a fost Jakobson pentru el – un naș
intelectual.

241
9. Neamurile din străinătate

O vară fierbinte
Miercuri, 7 iulie 1971. Deși încă nu este 9 dimineața, Bucureștiul e deja sufocat de
căldură. Un bărbat înalt, cu părul alb iese dintr -o casă cu etaj, ale cărei elemente Art
Nouveau se întrezăresc prin iedera care se cațăr ă pe zidurile clădirii. Bărbatul poartă o
pereche de jeans, o cămașă și cravată și are în mână o borsetă și o carte. Deși are peste
60 de ani, mersul elastic și ținuta elegantă, dar în același timp relaxată, îl fac să pară
tânăr. Imediat ce iese din curtea casei sale din strada Caragea Vodă numărul 1, cotește pe
strada Ernest Broșteanu și, în mai puțin de 3 minute, ajunge în bulevardul Dorobanți,
unde agitația orașului deja începe să se simtă. O ia spre piața Cosmonauților. La semafor
ajunge din urmă o feme ie îmbrăcată într -o rochie ușoară de vară. Îi sărută mâna plin de
curtoazie și pornesc împreună spre sediul Institutului de Etnografie și Folclor, aflat pe
strada Nikos Beloiannis numărul 25.
În clădirea veche și grandioasă e semiîntuneric și o răcoare plă cută. Bărbatul intră
în biroul lui. Încăperea e populată de cărți. Sunt cărți în biblioteca care ocupă un întreg
perete, sunt cărți pe mese, pe jos. Cărți scrise în toate limbile. Aici pare a fi regatul
cărților. În ciuda dezordinii aparente, lambriurile c are acoperă pereții, catifeaua verde a
fotoliilor, draperiile grele și mobila din lemn masiv dau încăperii un aer nobil și elegant
de început de secol. Casa i -a aparținut liberalului Take Ionescu. Profesorul Pop se așază.
Pe masă îl așteaptă o cafea, un do sar, un vraf de scrisori și un exemplar al ziarului
Scânteia.
Pop ia ziarul, îl despăturește și citește titlul de pe prima pagină: Propunerile de
măsuri prezentate de tovarășul Nicolae Ceaușescu Comitetului Executiv al CC al PCR
pentru îmbunătățirea activi tății politico -ideologice de educare marxist -leninistă a
membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii. Își scoate ochelarii din borsetă și
parcurge în diagonală restul articolului, zăbovind doar asupra unora dintre cele 17
puncte. Telefonul sună. Profes orul Pop nu se întrerupe din lectură, preferând să nu
răspundă. Secretara bagă capul pe ușă.
– De la partid vă caută, îi spune femeia cu o voce strangulată.

242 – Spune-le că sunt într -o ședință și că -i chem eu înapoi, răspunde bărbatul cu o voce
calmă, neridi cându-și ochii din ziar. Sunt convins că au destulă treabă, mai spune el,
zâmbindu -i liniștitor secretarei.
– Bine, tovarășul director. Așa le spun.
Femeia închide ușa. Tovarășul Pop își continuă lectura pentru încă câteva minute,
apoi se ridică și se uit ă pe geam. Privirea lui senină de obicei e acum înnegurată.
Profesorul știe că ziarul anunță sfârșitul unei epoci. De -a lungul vieții, Pop a umblat mult
și a văzut multe. A trecut prin două războaie și câteva schimbări de regim. Știe să citească
istoria pr intre rânduri. Acum însă nu e cazul. E scrisă negru pe alb. Epoca socialismului
cu față umană s -a terminat.
Se întoarce la birou, pune ziarul de -o parte și ia dosarul de pe masă. În el sunt mai
multe pagini bătute la mașina de scris. Problèmes Généraux de L’Ethnologie Européenne.
Este lucrarea pe care profesorul o pregătește pentru Primul Congres de Etnologie
Europeană care va avea loc la Paris, în luna august. Congresul unde el urmează să fie
ales în funcția de președinte al Societății Internaționale de Et nologie și Folclor. Pop ia
tacticos un stilou și începe să facă corecturi pe articol. Trebuie să îl trimită prin poștă la
Paris împreună cu formularul de participare completat. Parcurge două pagini, dar își dă
seama că nu se poate concentra. Privirea îi ca de din nou pe ziar. Ce rost au toate astea, se
gândește. De azi România nu mai face parte din Europa. Abia ne apropiaserăm puțin și
acum ne depărtăm din nou. Pop închide dosarul.
Ridică telefonul. Apasă pe un buton.
– Dragă, fă -mi te rog legătura cu ăia d e la partid. Să vedem ce mai vor.
Cortina cade.

Exercițiul de imaginație cu care deschid acest capitol are rolul de a sugera tensiunile
care au apărut în viața profesională a lui Mihai Pop pe plan național și în cariera lui
internațională în perioada com unistă. Alegerea lui Pop ca președinte al Societății
Internaționale de Etnologie și Folclor (S.I.E.F.) ar fi trebuit să reprezinte apogeul carierei
sale internaționale, iar discursul susținut în deschiderea conferinței de la Paris din 1971, pe
care îl voi discuta în acest capitol, arată că avea atât viziunea, cât și maturitatea pentru a
contribui la dezvoltarea acestei organizații și la succesul cooperării la nivel european. Din
păcate, momentul alegerii sale în această funcție a coincis cu schimbarea direc ției
ideologice a regimului de la București, căreia i -a urmat o nouă perioadă de izolare
culturală. Chiar dacă activitatea internațională a lui Pop a continuat și chiar dacă anii ‘70

243 sunt poate cei mai prolifici ani de cooperare dintre cercetătorii străini și români pe teren, el
nu a avut puterea de a influența, în mod formal, domeniul la nivel european. De altfel, în
scrisoarea pe care i -o trimite folcloristului american Richard Dorson, în 5 decembrie
1979714, prin care îl anunță că a luat decizia de a se re trage din funcția de președinte al
S.I.E.F., Pop recunoaște că nu a avut mari realizări la conducerea organizației. Ba chiar
este atât de autocritic încât spune că „nu a făcut practic nimic”715 în timpul mandatului său.
În capitolul Neamul semioticienilor am arătat în ce condiții s -a petrecut revenirea lui
Mihai Pop pe scena științifică internațională. În capitolul de față716 îmi propun să marchez
cele mai importante momente din cariera lui Pop în afara României, după 1958, uitându –
mă la acest ea din perspectiva felului în care cercetătorul român a contribuit la schimbul de
idei într-o lume despărțită de Cortina de Fier. În realitate, în acest capitol nu fac altceva
decât să deschid o ușă spre această dimensiune a carierei lui Pop, care nu a fos t îndeajuns
cercetată și care este marcată de situații paradoxale. Documentele care s -au păstrat în
arhiva personală a cercetătorului și cele care se găsesc în arhivele instituțiilor
internaționale cu care a colaborat scot la lumină o cantitate copleșitoar e de informații.
Există sute de scrisori primite de Mihai Pop de la cercetători importanți din Europa și
America din care se poate reconstitui dinamica câmpului științific din cele două părți ale
Cortinei. Cu ajutorul lor și a altor documente, voi analiza rețeaua lui de relații, care ne
arată că, în ciuda poziției sale periferice de cercetător dintr -o țară din blocul comunist,
contribuția lui Pop la dezvoltarea științelor sociale la nivel mondial a fost notabilă. Mă voi
concentra pe legăturile sale cu lumea universitară americană și pe poziția ocupată de Pop
în diferite organizații internaționale, inclusiv în S.I.E.F., unde a fost întâi vicepreședinte și
apoi președinte. Voi arăta că dezamăgirea, care răzbate din scrisoarea către Dorson de a nu
fi putut duce organizația în direcția pe care o visa, era cauzată și de dinamicile defectuoase
din cadrul organizației și reflecta nivelul de colaborare în domeniu din acel moment istoric.
În plus, voi arăta cum se desfășurau terenurile cercetătorilor străini în România
comunistă și care era rolul lui Mihai Pop în medierea relațiilor acestora cu autoritățile
vremii. În acest scop mă voi servi de documente de arhivă, de interviurile pe care le -am
realizat cu Marianne Mesnil, Katherine Verdery, Margaret Hiebert Beis singer, Jean
Cuisenier și Claude Karnoouh, precum și de lucrările acestora.

714 Vezi anexa, document 9.1.
715 Ibidem.
716 Fragmente din acest capitol au fost publicate în Școala Mihai Pop , volumul 3, Golești, Editura
Fântâna lui Manole, 2017, sub titlul Vreau și eu să fiu revizuit/ă : 103-113.

244 9.I. Centre și periferii în producția cunoașterii
În lucrarea sa, Centers and Peripheries in Knowledge Production (2014),
cercetătorul argentinian Leandro Rodriguez Medina pledează pentru cercetări care să
evidențieze rolul oamenilor de știință din centre periferice de producere a cunoașterii. El
arată că sociologia cunoașterii a avut foarte multă vreme o privire unidirecțio nală,
concentrându -se doar pe „producerea cunoașterii în anumite locuri (centre) și difuzarea sa
în restul lumii (periferie)”717. Medina propune etnografia biografică (care îmbină
observația etnologică cu istoria de viață) ca metodă de investigare a dinamici lor din
câmpul științific. În acest fel, spune el, „traiectoriile oamenilor de știință nu sunt doar
rezultatul alegerilor individuale, dar ajută și la reconstruirea schimburilor sociale care, în
același timp, restrâng sfera opțiunilor pentru oamenii de ști ință, dar le și sporesc șansele de
a dezvolta o carieră de succes”718. Mutarea accentului pe practica științifică obligă
cercetătorul să analizeze oamenii de știință „dincolo de limitele obișnuite ale activităților
lor academice”719. Deși demersul meu nu se pl iază întru totul pe metodologia pe care o
propune Medina, există mari similitudini în abordare. Cariera lui Mihai Pop poate
reprezenta un studiu de caz excelent pentru argumentul lui Medina, iar acest capitol este
menit să demonstreze cum un cercetător din tr-o țară aflată într -o dublă periferie – atât
geografică, cât și politică – a jucat un rol central în desenarea câmpului științific.
În introducerea cărții sale, Medina face o trecere în revistă a principalelor abordări
din sociologia cunoașterii, aratân d că, inițial, cercetătorii pozitiviști puneau accentul pe
felul cum cunoașterea este produsă în anumite locuri, considerate centre, pentru ca apoi să
fie difuzată la periferie. Apoi, afirmă cercetătorul, perspectiva s -a îmbogățit cu teoria
rețelelor (Acto r-Network Theory), care spune că „cunoașterea este produsă și circulă prin
rețele organizate în jurul unor centre care concentrează informația și produc teorie”720. O
altă perspectivă este cea adusă de cercetătorii post -coloniali, care spun că „cunoașterea
produsă în regiunile periferice ale lumii este percepută ca cultură, în timp ce doar
cunoașterea produsă în instituții metropolitane este considerată științifică”721. A patra
teorie, spune Medina, este teoria câmpului științific a lui Bourdieu. În viziunea
sociologului francez, spune autorul, „circulația internațională a ideilor nu este percepută ca

717 Leandro Rodriguez Medina, Centers and Peripheries in Knowledge Production, New York,
Routledge, 2017: 1.
718 Ibidem: 45.
719 Ibidem: 46.
720 Ibidem:. 2.
721 Ibidem.

245 o problemă relevantă, deoarece răspunde acelorași imperative: achiziția și reproducerea de
capital științific”722.
Medina aduce o critică acestor patru perspective, spunând că cercetarea pozitivistă și
Bourdieu „ignoră sau subestimează relațiile de putere care influențează relațiile dintre
națiuni și, ca urmare, între câmpuri științifice”723. Cercetătorilor post -coloniali, Medina le
reproșează că în realitate nu explor ează mecanismele prin care relațiile centru -periferie
sunt modelate de cercetători care vin din zone periferice. Nici teoria rețelelor nu este
văzută ca suficient de sofisticată pentru a explica complexitatea fenomenului pentru că
ignoră „efectul constrâng ător pe care relațiile de putere îl au asupra dezvoltării cunoașterii
în regiuni periferice, având în vedere că modelele epistemice ale cunoașterii sunt străine și
afectează forma și conținutul ideilor produse”724. Medina construiește un cadru de
cercetare p ornind de la teoria lui Bourdieu și noțiunile propuse de acesta, și anume câmp
științific, capital și habitus. El îmbogățește însă schema sociologului francez cu noțiunea
interacționiștilor de comunicare în interiorul câmpului și între câmpuri ca „principi i
organizatorice ale vieții sociale”725 și cu elemente din teoria rețelelor, care arată că în
cadrul rețelelor de producere a cunoașterii există o interacțiune între elementele umane și
non-umane. El arată că știința operează într -un context cu care este înt r-un continuu proces
de negociere. Pentru acest context, Medina preia termenul de lume socială, așa cum este el
folosit de Fujimura (1992). „Distincția dintre știința centrală și cea periferică nu vine doar
din condițiile producerii de cunoaștere în interi orul câmpului științific, ci și din relația
dintre aceste câmpuri și alte câmpuri (economic, politic, cultural sau religios) care
constituie lumea socială”726. La nivel simbolic, oamenii de știință își negociază poziția și
producția cu alte grupuri, iar la n ivel material acestea sunt influențate de locurile unde este
produsă și promovată cunoașterea, care la rândul lor sunt creatoare de discurs.
„Cunoașterea științifică”, afirmă cercetătorul argentinian, „nu este doar un produs al minții
oamenilor de știință ci, mai degrabă, rezultatul interrelaționării cercetătorilor cu alți oameni
(colegi, publicul, actori din diferite câmpuri) și cu obiecte (cărți, biblioteci, tehnologii)”727.
Câmpurile științifice se definesc prin granițele – instituționalizate sau informa le –
pe care actorii acelor câmpuri reușesc să le impună, printr -o continuă negociere, pentru a
se diferenția de alte câmpuri învecinate. Condițiile de intrare în câmpul științific „sunt

722 Ibidem: 2-3.
723 Ibidem: 3.
724 Ibidem: 4.
725 Ibidem: 16.
726 Ibidem: 13.
727 Ibidem: 15.

246 permanent negociate între agenții dominanți ai câmpului, în funcție d e capitalul și
interesele lor (negocieri intra -murale) și între oamenii de știință și non -oamenii de știință
(negocieri extra -murale)”728.
Văzând comunicarea ca un proces structurant esențial pentru constituirea unui câmp
științific, observăm că efortul l ui Pop de a menține canale de comunicare deschise atât între
specialiști în științe sociale, cât și între agenți ai altor sectoare de activitate, contribuie
direct la extinderea unui teritoriu științific specific. Această contribuție este chiar într -o
mai mare măsură decât a regulilor instituționale, care ajung să formalizeze o parte dintre
punctele de legătură deja existente între agenți autonomi ai câmpului. „Lupta pentru
recunoaștere”729, văzută de Medina ca proces care mobilizează acțiunile anumitor
cercetători, e o premisă care se aplică mai degrabă într -un teritoriu științific deja puternic
reglementat, cu instituții și trasee profesionale bine definite. În cazul unui cercetător est –
european aflat într -o perioadă de diviziune politică majoră, obiectivele principale țin mai
mult de autonomizarea unui domeniu care poate fi recunoscut și validat într -un univers
științific dominant (vest), dar având nevoiede o situare și nuanțare precisă în plan local
(est).
Un alt proces complex pe care îl descrie Medina est e translația, care implică
inevitabil mai mulți actori. Traducerea unei noțiuni, a unui discurs sau a unui program de
cercetare generează întotdeauna relații între cei care intră în contact cu acest tip de
conținut. Actorul dominant e cel care face ca rolu rile distribuite pentru realizarea
programului sau obiectivelor de cercetare să fie clar înțelese și însușite de cei recrutați în
proces. Dincolo de ipostazele sale instituționale, omul de știință este organizator într -o
rețea de oameni care împart aceleaș i interese, generând subcâmpuri de lucru. Când două
lumi sociale diferite intră în contact, apar așa numitele obiecte de graniță, realități
intermediare asupra cărora se dispută mai multe perspective distincte (de exemplu: relația
între etnologie și folclo ristică). Acest fapt duce la o „cartografiere de tipul mulți la mulți,
unde mai multe puncte de acces sunt negociate cu mai multe tipuri de aliați”730. Istoria
S.I.E.F., prin prisma contribuției lui Mihai Pop, este o reprezentare perfectă a acestui tip de
negocieri.
Dacă lumile din care provin oamenii aflați în negociere sunt profund diferite, atunci
apare fenomenul de translație asimetrică, în care validarea obiectului de graniță, după

728 Ibidem: 17.
729 Ibidem: 19.
730 Ibidem: 32.

247 dezbateri interne, este determinată doar într -unul dintre universurile s ociale implicate (de
regulă în cel mai puțin dezvoltat). Practic are loc o apropriere a unei realități care ulterior
produce efecte structurante în lumea care îl importă. Noțiunea acesta de asimetrie permite
studierea lumilor sociale ca neomogene, adică la să loc pentru situații în care oamenii de
știință concurează și cooperează simultan.
Mihai Pop nu a fost doar un consumator pasiv al cunoașterii produse în marile centre
universitare din Europa și America, ci a avut contribuții teoretice importante, exportând o
imagine competentă și coerentă a culturilor din Europa Centrală și de Sud -Est, într-o
perioadă când cercetătorii din vest nu aveau acces la această bucată de lume. Mai mult, el
aducea o viziune interdisciplinară și expertiză în diverse discipli ne – de la etnomuzicologie
și film etnografic, la lingvistica clasică și structuralistă, sociologie și focloristică. Succesul
internațional al lui Pop a fost determinat de faptul că el nu a fost un purist, un cercetător
care să favorizeze o anumită tradiți e culturală sau academică, care să promoveze o
disciplină sau un cadru teoretic în detrimentul altora. Faptul că era cunoscătorul mai multor
limbi, dar și a mai multor limbaje teoretice, i -a adus nu doar respectul cercetătorilor din
mai multe centre univer sitare, dar l -a pus în poziția de a crea conexiuni puternice și
colaborări prolifice. Însă competențele sale multiple nu l -ar fi pus într -o poziție centrală,
dacă nu ar fi fost dublate de calitățile sale de negociator între lumi.
Exercițiile de recuperar e a istoriei intelectuale în perioada comunistă tind să ia în
considerare doar negocierea oamenilor de știință români cu regimul de la București și cu
cel de la Moscova și presiunile ideologice exercitate de acestea. În realitate, în timpul
Războiului Rece au existat mai mulți vectori din lumea socială care au influențat
dezvoltarea științelor sociale în România comunistă. Așa cum Bucureștiul și Moscova
aveau propria agendă legată de instrumentarea politică a științelor sociale, prin setarea unei
agende de cercetare și prin îndoctrinarea cercetătorilor, și Washingtonul vedea
antropologia și sociologia ca bune instrumente de propagandă.
Cariera lui Mihai Pop reflectă dinamica negocierii dintre actorii tuturor acestor forțe
politice și oamenii de știință, în egală măsură în care arată că existau și zone în interiorul
câmpului științific care rămâneau libere de ingerințele politicului. Așa cum observă Corina
Iosif, „felul în care cercetătorul, ca reprezentant al unei practici profesionale, își negocia
relația cu condiționările politice – fie ele de natură ideologică sau de natură instituțională –
a dat naștere unor soluții și forme ale practicii disciplinare care astăzi devin semnificative
pentru înțelegerea unei întregi secvențe istorice a etnologiei, cea domin ată de regimul

248 comunist”731. Într-un interviu acordat lui Justine Faure în 2011, Katherine Verdery
sugerează că ar trebui „să revenim asupra cercetărilor din timpul războiului rece pentru a
identifica influența conflictului Est -Vest [asupra lor]. De exemplu, trebuie să încetăm să
mai considerăm lumea divizată, așa cum am făcut înainte de 1989, să ne gândim la ea ca la
una cu interconexiuni multiple și să înțelegem cât de mult au fost influențate toate țările de
concurența dintre cele două superputeri”732.
Pentru a ilustra aspecte ale acestei dinamici, voi face o analiză la firul ierbii,
servindu-mă de instrumentele microistoriei și apelând la documente și interviuri. Pentru
realizarea unui tablou complet, care să surprindă toate subtilitățile acestor lupte pent ru
putere date pe tărâmul științelor sociale, se cere însă o analiză mai largă care să ia în calcul
și politicile culturale ale vremii, precum și documente din arhivele serviciilor secrete.
9.II. Perspective asupra câmpului științific de pe ambele părți ale Cortinei de
Fier
Organizația „International Folk Music Council” (IFCM) a fost înființată la Londra în
1947, „de delegații a 41 state, pentru a stimula și coordona pe plan internațional cercetarea
și valorificarea folclorului, pentru a susține studiile de folclor comparat”733. Ideea
necesității unei astfel de organizații, care să aducă împreună specialiști în muzică și dansuri
tradiționale din întreaga lume, apăruse la Conferința Internațională de Dans Folcloric, care
a avut loc la Londra în 1935. În cadru l festivalului afiliat conferinței, România a fost
reprezentată de echipa de Călușari, însoțită de Harry Brauner și de Constantin Brăiloiu.
Călușarii au făcut senzație la Londra, iar aventura aducerii acestora din Pădureții Argeșului
în Anglia – aventură c are include și o vizită la atelierul lui Brâncuși de la Paris – este
povestită cu foarte mult umor de Brauner în cartea sa, Să auzi iarba cum crește (1979).
Călușarii care ar fi trebuit să performeze pe scena de la Albert Hall, ca și celelelate echipe,
timp de 10 minute, au ajuns să acapareze cu jocul lor scena festivalului preț de 30 de
minute și au devenit vedetele evenimentului. „De a doua zi”, notează Brauner, „am fost
asaltați la hotel de admiratori care ne -au rugat să le îngăduim să învețe și ei pași i jocului; o
specialistă venită din America, fermecată de frumusețea podoabelor din mărgele de pe

731 Corina Iosif, „Politica tradiției: Practici de muzeologie etnologică în perioada comunistă”, în
Sîrbu, Adrian T. & Polgár, Alexandru (ed.), Genealogii ale postcomunismului , Cluj-Napoca, Editura Idea
Design & Print, 2009: 285.
732 Katherine Verdery & Justine Faure, „Les échanges universitaires, la logique de bloc et l’esprit de
guerre froide. Entretien avec Katherine Verdery”, în Vingtième siècle . Revue d’histoire , 2011/1 nr. 109, Le
Bloc de l’Est en question (traducere în limba română de Rodica Zane și Raluca Dumitru ): 211.
733 Mihai Pop, „Conferința internațională de Foclor de la Sinaia”, în Revista de Folclor , anul IV, nr.
3-4, 1959: 89.

249 pălăriile călușarilor, dorea să le fotografieze pentru un studiu; nenumărați fotografi
așteptau de -a lungul zilei, pentru a -i fotografia pe călușarii români s ub diferite aspecte, iar
gazetele erau pline de articole și fotografii de parcă numai România ar fi luat parte la acest
festival. A fost o izbândă mult deasupra așteptărilor noastre”734. Etnocoreoloaga Anca
Giurchescu, care a cercetat Călușul de -a lungul înt regii sale cariere, remarca că în 1935
„călușarii, nu făceau distincția între scenă și realitate. Adică, ei, […] la Londra – era iulie
dacă nu mă -nșel, [iar] ei ridicaseră steagul în iunie, de Rusalii – n-au vrut să urce pe scenă,
dacă n-au avut pelin și usturoi. Pur și simplu, n -au vrut să joace. Și Douglas Kenedy, care
era organizatorul, fugea prin Londra să le aducă, pelin și usturoi. Era foarte interesant,
pentru că ei, în momentul ăla, încă credeau; adică nu făceau această ruptură”735. Ruptura la
care se referă Anca Giurghescu este cea între dimensiunea performativă a Călușului, cea de
spectacol, și cea ritualică, care în timp, prin transformarea obiceiului în produs de consum,
se va pierde.
M-am oprit asupra acestui episod pentru că el este unul dintre primele momente când
folclorul românesc devine un produs de export și mai ales când specialiștii români în
folcloristică și etnomuzicologie se impun ca cercetători cu un cuvânt de spus în desen area
câmpului științific pe plan internațional. De asemenea, așa cum voi arăta în continuare,
discursul despre Căluș în diverse perioade este un bun barometru pentru felul în care
câmpul științific era subjugat discursului ideologic sau, din contră, felul în care exista în
interiorul său o oarecare libertate de mișcare.
Cel de Al Doilea Război Mondial și mai ales separarea continentului printr -o Cortină
de Fier au schimbat, în mod evident, dinamica câmpului, ducând la o marginalizare a
cercetătorilor din e st. Cu toate acestea, România s -a numărat printre țările care au
participat la înființarea Consiliului Internațional de Muzică Populară (I.F.M.C.) și a fost
desemnată pentru organizarea celei de A XII -a conferințe a I.F.M.C. care a avut loc între
12-17 august 1959 la Sinaia. „Organizată cu ajutorul Comisiei Naționale UNESCO pentru
R.P.R. și a Institutului de folclor din București, conferința de la Sinaia a fost cea dintâi
întrunire folcloristică internațională care a avut loc într -o țară socialistă, cea din tâi
conferință I.F.M.C. la care au luat parte delegații din aproape toate statele socialiste”736.
Marea noutate era participarea reprezentanților Uniunii Sovietice, Mongoliei si
Vietnamului. Conferința se petrecea la un an după retragerea trupelor rusești d in România,

734 Harry Brauner, Să auzi iarba cum crește , Editura Eminescu, București, 1979: 55.
735 Anca Giurchescu, interviu personal, februarie 2 009.
736 Mihai Pop, op. cit.: 89.

250 dar și la un an după vizita lui Pop la Moscova. Participarea acestuia la cel de Al IV -lea
Congres al Slaviștilor în 1958 constituise o ocazie unică de a se conecta la rețeaua de
cercetători din URSS, mai ales că fusese introdus în această lume de mentorul său,
emigrantul rus Roman Jakobson. Faptul că Mihai Pop era fluent în limba rusă și că era
familiarizat atât cu cultura întregii zone, cât și cu tradiția academică a contat în crearea
unei bune reputații în rândul comunității științifice soviet ice. Comitetul Internațional al
Slaviștilor, responsabil pentru organizarea congresului de la Moscova, era condus în acel
moment de Viktor Vinogradov. Lingvist din generația lui Jakobson, care avusese un rol
important în cadrul OPOJAZ -ului și deci a Școlii Formale Ruse, fusese transformat de
Stalin, după o perioadă de marginalizare, în vocea oficială a lingvisticii sovietice. Acesta
este contextul în care Vinogradov, director al Institutului de Lingvistică din cadrul
Academiei de Științe din URSS, a accepta t invitația de a participa la această primă
conferință a IFMC, organizată în spatele Cortinei de Fier. Decizia rușilor de a participa la
conferință a influențat probabil și decizia altor delegații din țări socialiste de a veni în
România. Trebuie menționat aici și rolul pe care îl juca „UNESCO în depășirea granițelor
ideologice dintre Est și Vest prin instrumentalizarea colocviilor ca forme ale unității
culturale europene, opuse dogmatismului și tendințelor de subordonare a culturii”737. Tot
sub ausp iciile UNESCO, la doar câteva săptămâni după conferința de la Sinaia, la
București s -a desfășurat Colocviul de civilizații, literaturi și limbi romanice cu invitați din
18 țări, unde Roman Jakobson și Emil Petrovici au lansat ideea unui atlas lingvistic
mondial.
În arhiva personală a lui Mihai Pop se găsesc două documente extrem de interesante,
ilustrând dinamica relațiilor dintre Est și Vest în interiorul câmpului științific în momentul
organizării conferinței de la Sinaia. Este vorba de două relatări personale738 ale felului cum
s-au desfășurat conferința și evenimentele conexe acesteia. Una este scrisă de Vinogradov,
iar cea de a doua de o participantă din Occident, pe care nu am reușit însă să o identific,
documentul nefiind semnat. Consultând lista pa rticipanților la conferință, am descoperit că
Occidentul științific a fost reprezentat de trei femei: Laura Boulton – etnomuzicoloagă la
Bloomington, Ruth Rubin – folcloristă, specialistă în muzica și cultura Yiddish care activa

737 Alexandru Gavrilescu, Oana -Lucia Dimitriu, „Elita academica ̆ i ̂n anii proletcultismului.
Comentarii la o scrisoare inedita ̆: A ́lvaro Galme ́s de Fuentes ca ̆tre Tudor Vianu” în Revista Bibliotecii
Academiei Roma ̂ne, Anul 1, nr. 1, ianuarie – iunie 2016: 99.
738 Unul din texte este semnat V. Vinogradov și intitulat „La conferința internațională a focloriștilor
(Sinaia, R.P.R., 1959). Cel de al doilea, nesemnat, poartă titlul în original „Jurnal romînesc”. Documentele
sunt prea mari pentru a putea fi puse în anexă , ele pot fi consultate în Fondul Mihai Pop din cadrul Arhivei de
Imagine a Muzeului Țăranului Român, în dosarul V.B.4.

251 la New York și englezoiaca Maud Karpeles – care venise la conferință în calitate de
secretar onorific al International Council for Traditional Music. Mai multe detalii din text,
intitulat „Jurnal românesc”, mă fac să -l atribui uneia din cele două cercetătoare din
America. În primul rând faptul că autoarea se plânge de distanța lungă pe care a trebuit să
o parcurgă pentru a participa la conferință739, apoi precizarea că într -una dintre seri a auzit
o glumă pe care o auzise în urmă cu o lună la New York740, urmată de completarea
„glumele c ălătoresc mai repede decât scrisorile”741. Cel de al treilea element care m -a
condus înspre această concluzie e o observație legată de delegațiile Egiptului și Israelului.
„Dar ce văd acolo?”, notează autoarea, „delegații egipteni întinzând mâna prietenoși u nor
reprezentanți ai Israelului!”742. O astfel de observație nu ar fi putut fi făcută decât de un
insider în aceste culturi. Prima reacție a fost să atribui maternitatea textului lui Ruth Rubin,
având în vedere specializarea ei, dar apoi am descoperit că Lau ra Boulton a făcut cercetare
în Egipt. În concluzie, ar fi putut fi oricare dintre cele două. Deși nu am reușit să stabilesc
autoarea textului, o analiză a lui mi s -a părut necesară, mai ales în oglindă cu jurnalul
sovieticului Vinogradov. Cele două texte, privite în paralel, oferă o perspectivă autentică
asupra diferențelor culturale și ideologice dintre est și vest și furnizează informații de
natură etnologică despre conferință.
În timp ce jurnalul cercetătoarei din Vest este centrat pe observații mai de grabă
etnologice, legate de felul în care se prezintă această țară din spatele Cortinei în contextul
conferinței, jurnalul sovieticului se concentrează pe conținutul lucrărilor și pe observații
care țin de nivelul ideologic al discursului. De altfel, relat area lui Vinogradov este și mult
mai stufoasă, întinzându -se pe 25 de pagini, față de șapte pagini ale celuilalt text. Ce au
totuși în comun cele două relatări? Ambii autorii precizează sau subliniază prin felul în
care e conceput și denumit textul că este vorba de o viziune subiectivă și că nu reprezintă o
poziție oficială. Cu toate astea, în cazul lui Vinogradov743, care era directorul Institutul de
Lingvistică și juca un rol important în propaganda de stat, tonul este mult mai formal și

739 „Poate oare cineva cu rațiunea întreagă să parcurgă un drum așa de lung ca să asculte muzică
populară și încă cu un avion care părea el însuși să aibă ezitări?”
740 „Seara târziu. Cafea turcească la bar. Întâlnesc aici prieteni vechi, iar cunoștințele făcute prin
corespondență devin realități. Încep să se audă cântece. Petrecerea durează până noapte târziu. Unul din
interpreți ne spune o glumă pe care am auzit -o la New York, acum o lună. Glumele călătoresc mai repede
decât scrisorile”.
741 F.a. „Jurnal romînesc”, Fondul Mihai Pop.
742 Ibidem.
743 „Cel care scrie aceste rânduri a fost prezent la conferință. Tot ce se va expune mai jos sunt
observațiile și impresiile lui personale, care s -au format ca rezultat al luării la cunoștiință cu materialul
prezent la conferință. Publicația de față nu este o dare de seamă a conferinței, ci mai degrabă pagini din
jurnalul unui participant”.

252 textul scris într -un limbaj mai lemnos. Ambii cercetători se plâng de ritmul de muncă
obositor. „Ei [participanții] au manifestat un viu interes pentru problemele discutate și, în
ciuda ritmului intens de muncă și a oboselii, au urmărit cu atenție deosebită tot mersul
lucrărilor conferinței”744, scrie Vinogradov. În paralel, reprezentanta Occidentului face de
mai multe ori observații referitoare la ora foarte matinală la care trebuie să se trezească și
inserează pe alocuri observații ironice ca aceasta: „Pentru un folclorist nu există
odihnă”745. Un alt aspect comun este că amândoi abordează frontal chestiunea Războiului
Rece și a diferențelor de viziune, fiecare amendând -o pe cea a delegației adverse. Totuși,
ambii autori arată că au existat și discuții în care punctele de vedere s -au armonizat și s-a
ajuns la un dialog real între specialiștii din ambele părți ale Cortinei.
Un alt aspect care este reflectat într -un mod similar de ambii autori este vizita la
Institutul de Folclor, de care amândoi sunt impresionați. „Poate că această arhiva nu e ste în
proporțiile bibliotecii Congresului, dar în orice caz impresionantă”746, scrie cercetătoarea
din occident, în timp ce Vinogradov numește Institutul de Folclor „un fenomen unic”747 și
îl compară cu Institutul de muzică națională din Republica Populară Ch ineză.
„Institutul se află instalat într -o clădire minunată și posedă un utilaj tehnic modern, o
bibliotecă considerabilă și o arhivă uriașă. Arhiva conține în prezent 52.770 de piese
înregistrate, un mare număr de melodii în manuscris, 1356 de snoave și basme, 800 de
dansuri cu notația coregrafică completă și mii de fotografii și fișe informative”748, scrie
cercetătoarea americană. Descrierea lingvistului sovietic este mai detaliată, întinzându -se
pe o pagină întreagă. Menționează și el dimensiunile arhive i, bogăția ei și metoda inovativă
de înregistrare a dansurilor, dar descrie și felul cum e organizat Institutul. „Institutul se
găsește într -o clădire mare (se pare cu peste 50 de camere). El constă în 7 sectoare: muzică
populară, literatură populară, dans uri, teatru popular, arhivă și documentare, sectorul tehnic
și administrativ. Sectorul tehnic este înzestrat cu o numeroasă și variată aparatură de
înregistrare (33 de magnetofoane) și cu un aparat hibrid care include calitățile patefonului
și ale magnetof onului. El face înregistrări magnetice, dar nu pe bandă, ci pe un disc
special. Înregistrarea se poate șterge (demagnetiza) pentru a se face alta nouă. Institutul are
92 de colaboratori”749. În final, Vinogradov precizează că „Institutul a fost înființat și

744 Vinogradov, „L a conferința internațională a focloriștilor”, Fondul Mihai Pop.
745 F.a., „Jurnal romînesc”.
746 Ibidem.
747 Vinogradov, op.cit.
748 F.a., „Jurnal romînesc”
749 Vinogradov, op.cit.

253 funcționează datorită susținerii materiale care este asigurată de către stat”750. Într-unul din
interviurile pe care mi le -a acordat, Anca Ghiurchescu mi -a mărturisit că în afară de
oamenii aleși să reprezinte Institutul la conferință, oamenii mai tineri din instutuție au fost
ținuți departe de delegații din străinătate. Singura intersectare a acestora cu participanții s -a
petrecut într -un mediu controlat, în cadrul vizitei la Institut descrisă de cei doi cercetători
străini. „Am avut cinstea, când au venit e i să viziteze Institutul, să prezint secția de
coreografie. Nu știu, zece minute într -o sală. Asta a fost tot, fără nicio relație personală cu
vreunul din ei”751.
„Jurnalul romînesc” începe chiar cu sosirea la aeroport, unde autoarea se bucură să
întâlnească alți participanți, pe Giorgio Nataletti – șeful Institutului de Folclor din Italia,
care a venit însoțit de soție – și două canadience. Oaspeții din străinătate erau așteptați de
„reprezentanții Ministerului Culturii și cuvântul magic «folclor» ne ajută s ă scăpăm cu
ușurință de toate formalitățle vămii, noi înșine, aparatele de fotografiat, benzile etc. Iată
deci cealaltă parte a Cortinei de fier”752. În seara sosirii, invitații au fost duși la cină în
București într -o grădină încă somptuoasă. Autoarea este uimită de câte limbi vorbește
chelnerul și, cu mult umor, spune că „probabil limba pigmeilor”753 e singura pe care nu o
știe. Bucureștiul este prezentat ca un șantier. „Trebuie oare să -și construiască socialismul
toată noaptea, tocmai sub ferestrele noastre”754, scrie ea în a doua parte a jurnalului. A
doua zi, participanții la conferință sunt duși la Sinaia. Acolo cercetătoarea constată că a
devenit „o persoană foarte importantă, ocupând, spre mirarea mea (și nu numai a mea se
pare), apartamentul regelui Ferdi nand”755. Se minunează de faptul că Pelișorul – palatul
regelui Ferdinand și al legendarei Maria – va fi locuința sa pentru o săptămână.
„Arhitectul, spune ea, pare că l -a conceput probabil pentru Hansel și Gretel”756. Ședințele
de lucru au loc într -un alt pal at. „Oh, da, o mică vilă ridicată pentru Carol al II -lea și Dna
Lupescu. Stau jos pe un grațios scaun aurit și încerc să mă descurc cu firele căștilor de
ascultare”757. Autoarea jurnalului surprinde și felul cum se petrece socializarea de după
sesiunile de l ucru. În afară de faptul că se servește cafea turcească seara târziu, atmosfera
nu pare să difere de cea de la conferințele din lumea liberă. „Întâlnesc aici prieteni vechi,

750 Ibidem.
751 Anca Giurchescu, interviu personal, februarie 2009.
752 F.a., „Jurnal romîn esc”.
753 Ibidem.
754 Ibidem.
755 Ibidem.
756 F.a., „Jurnal romînesc”.
757 Ibidem.

254 iar cunoștințele făcute prin corespondență devin realități. Încep să se audă cânte ce.
Petrecerea durează până noapte târziu”758. Ba chiar, notează autoarea, pârjoalele și
mămăliga rivalizează cu succes cu caviarul și fazanul.
Autoarea menționează că „conducerea Consiliului Internațional de Muzică Populară
era îngrijorată de numărul participanților la Conferință, având în vedere că aceasta urma să
se țină dincolo de Cortina de Fier. Și iată – tocmai din cauza aceasta sala este plină”759. Ea
observă că din Vest lipsesc mulți participanți, probabil și din cauza transportului scump,
însă „blocul sovietic este aici reprezentat din plin – inclusiv un secretar al Uniunii
compozitorilor sovietici, care este o autoritate în muzica chirghiză”760.
Referindu -se la aspecte care fac ca cercetătorii să treacă dincolo de ideologie,
ajungând la consens, autoarea spune că „O singură problemă preocupă acum în special,
atât Estul cât și Vestul – invazia profesionismului și a comercializării în creația populară.
În trecut un cântec sau un dans popular avea o sută de versiuni. În decursul veacurilor,
fiecare regiune își impunea stilul ei. În trecut, cântărețul popular schimba cuvintele sau
melodia unui cântec după cum îi dicta simțul artistic. Astăzi însă cântărețul de muzică
populară poate ușor deveni sclavul unei singure versiuni (fixată prin înregistrare) a
cântecului popular, auzită la radio sau la interpreți profesioniști. Și în acest caz,
standardizarea paralizează spiritul de creație”761.
În ceea ce privește participanții la conferință, viziunile celor doi sunt asemănătoare,
chiar dacă limbajul folosit de cei doi este un pic diferit. „C.I.M.P.”, spune cercetătoarea din
Vest, „este organizat pe baze foarte largi – sunt admiși ca membrii: specialiști în folclor
sau oricine se interesează de probleme de folclor. Se întâlnesc astfel: savanți, reprezentanți
ai televiziunii și radioului, directori de ansamble corale, cântăreți, chiar și simpli iubitori de
muzică populară”762.
Vinogradov spune că printre participanții la conferință se numără „folcloriști,
propagandiști ai cântecului popular, oameni sincer devotați ar tei lor. Folcloristica nu este
întotdeauna o profesie pentru persoanele care se interesează de ea în țările capitaliste. În
general, acești folcloriști se preocupă de știință, de pedagogie, lucrează în diferite instituții,
iar muzicii populare îi consacră timpul lor liber”763. Rusul se folosește de ocazie pentru a
arăta superioritatea abordării în Uniunea Sovietică, spunând că „pentru unii interlocutori de

758 Ibidem.
759 Ibidem.
760 Ibidem.
761 Ibidem.
762 Ibidem.
763 Vinogradov, op. cit.

255 ai mei din țările capitaliste a fost o surpriză să afle că la noi există sectoare folclorice pe
lângă Institutele academiei de știință, că statul cheltuiește bani mulți pentru expedițiile
folclorice”764. El admite că și în unele țările capitaliste există instituții solide care se ocupă
cu muzica populară, „dar de regulă, toate această activitate se dezvoltă da torită inițiativei
particulare și prin eforturile unor entuziaști”765. Cariera lui Brăiloiu în străinătate și faptul
că munca lui în cadrul arhivei de la Geneva nu era remunerată ne arată că Vinogradov avea
în mare parte dreptate. În Occident nu exista un in teres al statului de a susține astfel de
instituții, cu rol ideologic. În textul său, rusul își manifestă dezamăgirea că specialiștii din
țările socialiste nu sunt reprezentați în structurile de conducere ale I.F.C.M. și vede acest
lucru ca pe o „știrbire a drepturilor și intereselor”766 acestora și ca pe o situație injustă.
Totuși, în cadrul conferinței de la Sinaia, un cercetător din România (nu se știe dacă chiar
Pop) este propus ca reprezentant în comitetul de conducere, lucru care, spune Vinogradov,
„lichidează situația anormală existentă și duce la creșterea autorității acestei organizații”767.
În textul său, Vinogradov oferă un spațiu generos diferențelor dintre Est și Vest. „La
conferință”, notează el, „s -au adunat oameni cu diferite convingeri social e și religioase.
[…] Nu o dată s -au spus păreri care se excludeau una pe cealaltă”768, menționând că ceea
ce i-a unit totuși pe oameni a fost dragostea pentru muzica populară și dorința de a învăța.
Un alt element care a contribuit „ca munca să se ducă într -o atmosferă de prietenie” a fost,
spune Vinogradov, în clasica retorică comunistă, „dorința de pace a popoarelor, de
colaborare și existență pașnică”. Însă tonul său nu este tocmai pacifist. În ciuda
„năzuințelor de pace” pe care conferința le -a consolidat , continuă rusul, „s -au observat și
poziții ostile care reflectă poziția adepților războiului rece”. Un fapt care i -a „atins
sentimentele patriotice” a fost slaba reprezentare a popoarelor din URSS într -o culegere
folclorică editată la Londra sub îngrijire a I.F.C.M.
Însă poate cel mai interesant aspect legat de aceste două jurnale este că prelegerea lui
Mihai Pop cu tema „Tradiție și inovație în folclorul românesc contemporan” devine un mic
câmp de bătălie ideologică. Vinogradov îi acordă acestei prelegeri șapte pagini și jumătate
din textul său, mult mai mult decât tuturor prezentărilor celorlalți reprezentanți ai
României: Tiberiu Alexandru, C. Zamfir, Sabin Drăgoi, V. Adăscăliței și Emilia Comișel.
Dacă tonul rusului este laudativ, cercetătoarea din Vest expediază analiza acestui discurs,

764 Ibidem.
765 Ibidem.
766 Ibidem.
767 Ibidem.
768 Ibidem.

256 singurul de altfel pe care îl menționează în jurnalul ei, în câteva rânduri. Pe un ton critic,
dar totuși conciliant, ea deschide o conversație mai largă despre interpretările cu „vădit
caracter politic”769 ale cercetătorilor din spațiul sovietic, cu care „delegații occidentali nu
sunt de acord”770 sub aspect ideologic, deși aduc inovații teoretice. „În ultima zi a
conferinței ascultăm o comunicare a dlui. Mihai Pop de la Institutul român de folclor.
Subiectul lucrării: Creația folclorică contemporană ridică o problemă care pune în lumină
două concepții deosebite asupra muzicii populare. În general, națiunile sovietice par
preocupate cu precădere de natura dinamică a cântecului popular. Criteriile lor sunt desi gur
politice, dar rezultatele la care duc împrospătează atmosfera savantă îmbâcsită. Cântecele
populare nu sunt pentru ei simple curiozități arheologice”771.
Nu este de mirare că Vinogradov s -a arătat atât de încântat de lucrarea prezentată de
Pop în cadr ul conferinței, pe care a redat -o aproape intergral în jurnalul său, ea fiind
tributară viziunii despre folclorul nou, ca produs al poporului „care se situează pe linia
permanentelor lui năzuințe spre progres”772. Profund politizat, fără să facă apel la trad iția
pe care cercetătorul o cunoștea foarte bine și destul de golit de conținut științific relevant,
textul este surprinzător în comparație cu alte texte scrise de Pop, ca re abordează teme
similare. Scrise cam în aceeași perioadă, „ Noi orientări în studiil e de folclor” (1958) și
„Câteva observații privind cercetarea folclorului contemporan” (1959) sunt niște texte care,
deși sunt tributare vremii, au conținut științific mai dens, care rămâne valabil și azi.
O citire în paralel a celor trei texte stârnește mirarea. Teza principală, și anume că în
procesul de înnoire există o dinamică în care tradiția și noul coexistă și „noile creații se
nasc în climatul contradicțiilor dintre vechi și nou, prin acumulări treptate de conținut și
formă, prin folosirea arsenal ului artistic tradițional și prin continua lui îmbogățire”773 nu
este diferită, însă diferă felul cum este ea ilustrată. În textul prezentat la conferință, Pop
afirmă că descântecele se numără printre genurile pe cale de dispariție „fiind depășite,
necorespu nzătoare concepției noi despre lume ce se impune tot mai mult în mediile
folclorice”774. Aceasta e o trunchiere a realității folclorice, lucru demonstrat și de faptul că,
ani mai târziu, Pop însuși va încuraja cercetarea acestor credințe superstițioase775.

769 F.a., „Jurnal romînesc”.
770 Ibidem.
771 Ibidem.
772 Mihai Pop, Folclor românesc , volumul I, București, Editura Grai și suflet – Cultura națională,
1998: 66.
773 Ibidem: 38.
774 Pop, op.cit.: 38.
775 Vezi, de exemplu, cercetările Parasc ăi Făt în Maramureș.

257 Dar aspectul cel mai relevant este legat de felul cum este înfățișat Călușul și
transformările prin care trece el. În „ Noi orientări în studiile de folclor” , cercetătorul arată
că printre locuitorii comunelor Bârca și Giurgița există „o întreagă gamă de atit udini
posibile față de această manifestare foclorică”776. Ele variază de la atribuirea de puteri
magice ritului de vindecare, la raportarea la Căluș ca la o moștenire din bătrâni ce nu poate
fi stricată sau, din contră, ca la „un lucru diavolesc”777. Sătenii î i atribuie fie funcția de rit
magic, fie de obicei tradițional sau cea de simplu spectacol. În prezentarea din cadrul
conferinței însă, Pop insistă asupra existenței unei singure dimensiuni a Călușului, și
anume cea de „mare spectacol popular”778, degajat de „credințele superstițioase de care a
fost legat altă dată”779. În unul dintre interviurile realizate cu Anca Giurchescu am abordat
și această temă a dimensiunii ritualice a Călușului, care era încă extrem de importantă
pentru Călușari în 1958, când s -a realizat filmul. Aproape 20 de ani mai târziu, mergând cu
Gail Kligman pe teren, Giurchescu l -a întrebat pe vătaful de atunci cum s -au petrecut
lucrurile la filmare. „Un singur lucru mi -a spus: «Credeți că noi l -am îngropat?» – este
filmată îngroparea – «că acolo este steagul îngropat? Da’ de unde! După ce s -a terminat
tot, ne-am dus, l-am dezgropat, și ne -am dus și l -am îngropat undeva unde nu știe nimeni.
Că dacă cineva trece peste mormântul steagului, poate să -l lovească din căluș»”780.
Observațiile de pe tere n ale etnocoreoloagei ne arată un lucru de care și Mihai Pop era
conștient și anume că latura ritualică nu se pierduse.
Un alt text care ne arată cât de rafinată era în realitate înțelegerea lui Pop privind
procesele de transformare prin care trece folclo rul este articolul „ Foclorul în
contemporaneitate” , publicat în 1971. Aici, Pop vorbește despre două dimensiuni care se
întâlnesc în domeniul focloristicii. Este vorba de „cea a cercetărilor urgente, menite să
salveze acele bunuri ale foclorului tradiționa l ce n-au dispărut încă sau nu s -au transformat
cu totul și cea a cercetării fenomenelor contemporane, care urmărește tocmai procesele de
trasformare, de adaptare a foclorului tradițional la condițiile vieții societății industriale”781.
Pop arată că sunt ins ule în care viața folclorică tradițională încă se desfășoară în ciuda
schimbărilor și că există „categorii tradiționale foarte rezistente și altele care se păstrează
datorită mutațiilor funcționale pe care le -au suferit”782. Mai mult, Pop face o diferență între

776 Pop, op. cit.: 38.
777 Ibidem: 39.
778 Ibidem: 68.
779 Ibidem.
780 Anca Giurchescu, interviu personal, februarie 2009.
781 Pop, op. cit.: 237.
782 Ibidem: 241.

258 folclorul tradițional și foclorul ca bun de consum, care este doar o reproducere a primului,
prezentă atât în mediul rural cât și în cel urban, influențată de existența societății de
consum. Folclorul ca bun de consum este performat de membrii mișcării artistice de
amatori și prezentat în spectacole și concerte, la radio sau la televiziune. Pop precizează că
în cazul folclorului ca bun de consum, intervin alte criterii „decât cele cu care ne -am
obișnuit în crearea, păs trarea și transmiterea foclorului tradițional”783. Într-o notă la articol,
Pop combate direcția din folcloristica germană care „pledează pentru transformarea
etnologiei într -o știință socială critică, cu orientare pregnantă spre fenomenele
contemporane”784, arătând că cele două forme ale folclorului vor conviețui încă un timp,
având însă funcții diferite și trebuind cercetate în moduri diferite.
Este evident că între 1959 și 1971, viziunea lui Pop asupra folclorului contemporan
s-a rafinat, însă el avea o bună cunoaștere a subiectului încă din interbelic, din timpul
cercetărilor întreprinse cu Brăiloiu. Ce l -a determinat pe Pop să își mutileze discursul de la
Sinaia în așa măsură și să dispară toate nuanțele pe care le -a surprins atât de bine în
celelalte texte? O posibilă explicație ar fi că el a conceput acest text „cuminte” ca reacție la
un articol publicat de Ileana Vrancea în numărul 2 din 1959 al revistei Lupta de clasă,
intitulat „Cu privire la unele studii despre folclorul literar”. Autoarea afirm a în text că „nu
este posibilă dezvoltarea folcloristicii științifice fără lichidarea definitivă a balastului
ideilor putrede, reacționare ale folcloristicii”785, întrucât acestea „au servit interesele de
clasă ale burgheziei și moșierimii”786.
Ileana Vrancea ataca în acest articol pe mulți folcloriști și intelectuali din perioada
interbelică, dar și din cei care erau activi în acel moment, ca Nae Ionescu, Lucian Blaga,
Ovidiu Papadima și Ion Mușlea. Referindu -se la un articol publicat de Mihai Pop î n
Revista de folclor, în 1956, Vrancea observa că „autorul nu numai că trece cu totul peste
necesitatea preluării critice a moștenirii folcloristice, dar consemnează elogios, în bloc,
vechea activitate folcloristică a unor cercetători de orientare reacțio nară, adepți ai
«gândirismului» și etnicismului mistic, cum sunt Caracostea, I. Diaconu, Gh. Vrabie”787.
Acest atac fățiș ar putea justifica atitudinea lui Pop conformă cu noile direcții marxist –
leniniste. De altfel, într -un studiu dedicat anilor ‘50 în folc loristica românească, Constantin
Eretescu confirmă că „efectul pe care l -a produs apariția articolului în rândul folcloriștilor

783 Ibidem: 245
784 Ibidem: 237
785 Ileana Vrancea, „Cu privire la unele studii despre folclorul literar” în Lupta de clasa ̆, XXXIV
(1959), nr. 2: 102.
786 Ibidem.
787 Ibidem: 103.

259 a fost dramatic și rapid. Primul număr al «Revistei de Folclor» apărut după publicarea
acestui material critic are un conținut d iferit de tot ce fusese publicat până atunci. Jumătate
din sumarul publicației tratează diferite ipostaze ale folclorului nou, orchestrelor de
amatori, aspectelor sociale ale literaturii orale, toate în contextul învățăturilor savanților
sovietici”788.
Revenind la conferință, după terminarea lucrărilor, Institutul de Folclor a organizat
expediții la Sibiel și la fabrica de tractoare din orașul Stalin (Brașov) și i -a invitat pe
participanți la finala pe țară a concursului de dansatori și cântăreți amatori, ca re a avut loc
la București și care a fost o adevărată desfășurare de forțe și de virtuozitate. Mișcarea de
amatori era foarte bine dezvoltată, lucru care a șocat -o pe autoarea din Occident. „După
informațiile primite de la Ministerul Culturii, 6.000 de oam eni se află în oraș pentru acest
concurs. Și aceștia sunt numai finaliștii din cei 70.000 de concurenți. Gândiți -vă, 70.000
dintr-o națiune de 16.000.000. Pentru noi, occidentalii, această cifră este uluitoare”789, nota
aceasta.
În ciuda concesiilor eviden te pe care le -a făcut regimului, pentru Mihai Pop succesul
conferinței de la Sinaia din 1959 a reprezentat o dublă victorie pe plan internațional – și-a
întărit influența în lumea științifică a blocului socialist și și -a crescut cota și în Occident,
care a început să -l vadă ca pe un posibil mediator între cele două lumi separate de Cortina
de Fier.
9.III. Întâlnirea cu Statele Unite ale Americii
După cum am mai arătat, revenirea lui Mihai Pop pe scena internațională i se
datorează în mare măsură lui Roman Jakobson. Lingvistul rus a fost cel care l -a
recomandat pe mai tânărul său colaborator ca bursier la Center for Advanced Study in the
Behavioral Sciences (CASBS)790, un centru de studii interdisciplinare din cadrul
Universității Stanford, unde și Jakobson fu sese invitat ca cercetător. Lunile petrecute la
Stanford au revoluționat radical gândirea lui Pop și i -au marcat întreaga carieră. Am
reconstituit tribulațiile obținerii acestei burse și a aprobării de a merge în America cu
ajutorul scrisorilor dintre Pop și Jakobson, aflate în arhiva M.I.T., și din dosarul lui Pop
păstrat în arhiva CASBS. Acesta cuprinde o stufoasă corespondență între Ralph Tyler,

788 Constantin Eretescu, Știma Apei , București, Editura Etnologica, 2007: 247.
789 F.a., „Jurnal romînesc”.
790 Am ales ca pe întreg parcursul acestui capitol să folosesc denumirea în limba engleză a acestei
instituții și, alternativ, acronimul/prescurtar ea CASBS.

260 directorul de atunci al Centrului, lingvistul rus și reprezentanți ai unor instituții private sau
de stat americane, care au fost puși în mișcare pentru a facilita această călătorie de studii.
Pentru prima oară, Jakobson pomenește această oportunitate într -o scrisoare
expediată lui Pop în 4 martie 1960. „Dragă profesore Pop”, îi scrie acesta, „m -am bucurat
să aflu din scrisoarea pe care tocmai am primit -o de la Ministrul George Macovescu, că în
aproximativ o lună ne va fi trimis filmul cu Călușul. Am convingerea că acest film va fi un
adevărat succes academic când va fi proiectat la Muzeul Peabody al Universită ții Harvard.
În după amiaza plăcută pe care am petrecut -o acasă la Macovescu, am fost încântat să aflu
că are o atitudine favorabilă față de munca dumneavoastră și față de posibilitatea venirii
dumneavoastră la Center for Advanced Study in the Behavioral S ciences. Aștept totuși un
răspuns de la Președintele Academiei Române791 în probleme similare, înainte de a face
noi pași”792. Gheorghe Macovescu fusese numit în 1959 trimis extraordinar și ministru
plenipotențiar al României la Washington. Probabil că Pop se cunoștea cu acesta încă din
perioada interbelică, când făcuseră amândoi parte din redacția ziarului Lumea Românească
condus de Zaharia Stancu793. Apoi, cei doi fuseseră colegi și la Facultatea de Litere a
Universității București, unde Macovescu predase în pe rioada de dizgrație prin care trecuse
la mijlocul anilor ’50.
Pe durata scurtului său mandat, între 1959 și 1961, Macovescu a contribuit
semnificativ la dezvoltarea relațiilor româno -americane, realizând primele înțelegeri și
acorduri bilaterale după inst aurarea regimului comunist din România: Acordul Financiar și
Programul de schimburi culturale și în domeniul științei și educației794. Acordul cultural,
semnat pe 9 decembrie 1960, „viza o acoperire a anilor 1961 -1962 printr -un schimb de
specialiști, artiști , și trupe artistice, cărți, filme, expoziții. Acest acord este important
deoarece este primul de acest fel încheiat de către S.U.A. cu un stat din Estul Europei”795.
În urma acestui acord, „România se «deschide» pentru tinerii cercetători americani”796,

791 În perioada respectivă, președinte al Academiei Române era Athanase Joja, pe care Jakobson îl
cunoscuse cu prilejul vizitei sale la București în 1958. Vezi capitolul Neamul semioticienilor.
792 Corespondență Mihai Pop – Roman Jakobson consultată în original, în arhiva Roman Jakobson
Papers, MC 72, box X. Massachusetts Institute of Technology, Institute Archives and Special Collections,
Cambridge, Massachusetts și publicată în Iulian Apostolescu (ed.), Romanian Structuralism. Acta
Structuralica , Special Issue 3, 2019, disponibil online la adresa https://acta.structuralica.org/pub -229332: 12.
793 Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 , București,
Editura Hum anitas, 2001: 88.
794 Andrei Olteanu, „ Relațiile României cu SUA în perioada comunistă. Analiză a relatărilor din
ziarele Scânteia și New York times despre vizitele lui Nicolae Ceaușescu în Statele Unite” în Revista
Philohistoriss , An V, Nr.7, iunie 2019, Cl uj-Napoca, Editura Klausenbook, 2019: 212.
795 Ibidem.
796 Lucian Boia (ed.), Dosarele secrete ale agentului Anton: Petru Comarnescu în arhivele
Securității, București, Humanitas , 2014: 231.

261 printre oamenii de știință care au vizitat țara noastră în 1960 numărându -se istoricii Keith
Hitchins și Frederick Kellogg.
În 17 martie 1960, Mihai Pop îi răspundea lui Jakobson: „M-am bucurat mult acum
două săptămâni când am primit o scrisoare semnată de domn ul Ralph W. Tyler, directorul
Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences. Foarte curând, voi fi în poziția de
a-i răspunde la această scrisoare. Filmul etnografic Călușul vă va fi trimis în sfârșit. O
copie a filmului, cu dublaj în limba engleză este aproape gata. Filmul va fi trimis, conform
sugestiei dumneavoastră atașatului cultural al legației noastre la Washington”797.
Prima dintre scrisorile păstrate în arhiva Centrului datează din 6 noiembrie 1961.
„Anul acesta nu am fost în România”, îi scr ie Jakobson lui Tyler, „dar m -am întâlnit cu
niște colegi români la congresul internațional la care am participat și am aflat că profesorul
Mihai Pop care, după câte mi -ai spus, a fost invitat la Centru și este dornic să vină, nu a
primit invitația”798. Răspunsul lui Tyler vine cu o lună mai târziu: „În legătură cu interesul
tău de a-l invita pe profesorul Pop ca cercetător al Centrului, am aflat că programul de
Schimburi Internaționale sub care operează Centrul nu permite admiterea unor cercetători
din Român ia. Am scris Departamentului de Stat pentru a vedea cum să procedez, dar nu
am primit nici un răspuns. Ai vreo idee în ce fel am putea aranja ca profesorul Pop să
călătorească în Statele Unite ale Americii ca să -și petreacă la noi o perioadă ca
cercetător? ”799. În arhivă, există și o scrisoare către Waldemar A. Nielsen, reprezentantul al
Departamentului de Relații Internaționale al Fundației Ford, în care Tyler îl întreabă pe
acesta dacă știe vreo cale prin care să -l aducă pe Pop la CASBS, scrisoare la care, cel mai
probabil, nu a primit un răspuns favorabil. În 5 ianuarie 1962, Jakobson îi scrie din nou lui
Tyler pe un ton cât se poate de tranșant: „Am fost surprins să aflu că au apărut noi blocaje
pentru profesorul Mihai Pop din București. Am avut mai multe discuții legate de invitarea
lui atât cu Charge d’Affaires -ul american cât și cu staff-ul lui din București și cu
departamentul pentru relațiile Vest -Est din cadrul Departamentului de Stat din Washington
și am fost încurajat să merg mai departe cu această invitație. El este cunoscut personal de
Legația din București, este invitat la recepții americane acolo, primește cărți americane
acolo etc. și are o reputație foarte bună în cercurile americane. Nu cred că există dubii

797 Corespondența Mihai Pop – Roman Jakobson, op. cit.
798 Document consu ltat în arhiva Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, în original
în limba engleză, în aprilie 2012.
799 Ibidem.

262 legate de această invitație, în cond ițiile în care Statele Unite ale Americii și România au
relații diplomatice normale și încearcă să dezvolte relații culturale”800.
În aprilie 1963, Pop primește în cele din urmă o scrisoare oficială prin care este
anunțat că bursa a fost aprobată și i se cere să aleagă perioada în care și -ar dori să vină la
CASBS. Pop răspunde că este pregătit să vină în anul universitar 1964 -1965, me nționând
că sfera lui de cercetare include obiceiuri, mituri și cântece epice din spațiul românesc,
balcanic și central european și că pe perioada bursei îl interesează să intre în legătură cu
antropologi, lingviști și istorici ai religilor.
În luna noie mbrie 1963, Preston Cutler, director asociat al CASBS, primește o
scrisoare a cărei semnătură nu apare pe copia din arhivă, dar care aparține, fără îndoială801,
lui Hugh Seton -Watson, istoric și politolog englez. Acesta îl recomandă cu căldură pe Pop
ca bursier al Centrului. Completează că a fost bun prieten cu Pop în timpul șederii lui în
România, între 1939 și 1940, și că, deși nu s -au văzut din 1944, garantează pentru calitatea
lui umană și profesională, spunând că e sigur că s -ar apropia cu mare ușurință de ceilalți
bursieri ai Centrului. „Cu siguranță a trăit vremuri grele în anii ‘50”, scrie el, „dar și -a ținut
capul deasupra apei și a reușit să -i ajute pe alții care aveau probleme”802. Istoricul mai
spune că e posibil ca lui Pop să nu -i fie ușor să ajungă în America, dar ca argument pentru
aducerea sa la Stanford în ciuda tuturor dificultăților, autorul scrisorii menționează
schimbările din politica românească. „Foarte recent, oficialii români au făcut eforturi chiar
mai mari decât de obicei să facă o impr esie bună, deci este momentul potrivit să
încercați”803, concluzionează acesta.
În 8 Januarie 1964, Frank Siscoe, director al secției de Schimburi Internaționale cu
Uniunea Sovietică din cadrul Departamentului de Stat, îi scrie lui Tyler că venirea lui Pop
ar putea fi ușurată de faptul că s -a semnat un nou acord de cooperare între România și
Statele Unite. Acordul presupunea un program de schimburi academice și culturale între
cele două state, iar Siscoe promite să scrie Legației Americane din București pent ru
obținerea vizei. În 30 aprilie însă, Pop îi scrie lui Tyler că nu mai poate veni în anul
universitar 1964 -1965, deoarece Universitatea din București sărbătorește centenarul și el
nu poate lipsi de la această aniversare. De asemenea, invocă faptul că are de terminat o
carte și că doi dintre cei trei fii urmează să termine universitatea. Pop îi cere lui Tyler o

800 Ibidem.
801 Am confruntat această scrisoare din arhiva CASBS cu scrisori expediate de Hugh Seton -Watson
lui Mihai Pop, aflate în arhiva personală, și scrisul de mână este identic.
802 Ibidem.
803 Ibidem.

263 amânare a bursei pentru un an. Această scrisoare este urmată de un nou val de scrisori în
care Tyler, Jakobson și Departamentul de Stat se întreabă dacă motivele invocate de Pop
sunt cele reale. Directorul CASBS îi răspunde în cele din urmă lui Pop printr -o scrisoare în
care îl anunță că nu este posibilă amânarea, la care cercetătorul român, la insistențele lui
Jakobson, răspunde că va face toate efo rturile să vină din noiembrie 1964 până în august
1965. Luna noiembrie îl găsește însă pe Pop încă la București. În 5 decembrie, acesta îi
scrie din nou lui Tyler, spunându -i că încă nu a primit documentele necesare obținerii
vizei. Actele se pierduseră în tre Departamentul de Stat și Legație. Pe 5 februarie, Pop îi
scrie din nou lui Tyler, anunțându -l că de la începutul anului a preluat funcția de director al
Institutului de Folclor și că plecarea va trebui din nou amânată. În cele din urmă, Pop
ajunge la S tanford abia la începutul lunii martie 1965, însă cu o viză care îl obliga să se
întoarcă în țară la sfârșitul lunii iunie. Urmează noi eforturi ale CASBS și ale
reprezentanților Departamentului de Stat pentru prelungirea vizei până în august, însă
autorit ățiile române sunt de neînduplecat. Nu se știe dacă această lipsă de flexibilitate avea
legătură și cu tensiunile din politica internă generate de moartea lui Gheorghe Gheorghiu –
Dej în 19 martie 1965. Cert este că această primă vizită a lui Mihai Pop în Am erica s-a
petrecut într -un context politic în care și Statele Unite se confruntau cu tensiuni generate
de intensificarea luptelor în Vietnam și de valuri de proteste împotriva războiului.
Am stăruit asupra acestor aceste detalii pentru că ele sunt r elevante pentru dinamica
relațiilor academice între Est și Vest în timpul Războiului Rece și pentru felul cum
decurgeau negocierile extra -murale. Trebuie precizat că Center for Advanced Study in the
Behavioral Sciences nu era doar unul dintre primele centr e interdisciplinare din Statele
Unite, dar era și un gentlemen’s club . Statutul de fellow al acestui centru le oferea
cercetătorilor accesul la o rețea de relații cu oameni de știință de top din întreaga lume. De
altfel, pe perioada bursei sale, Pop este u nul dintre puținii cercetători din Europa și
singurul din est. Acordarea acestor burse era în egală măsură o decizie academică, dar și o
decizie politică.
Așa cum am arătat și în capitolele precedente, profitând de notorietatea sa și de
faptul că era un b un cunoscător al lumii academice din cele două părți ale Cortinei de Fier,
Roman Jakobson își luase cât se poate de în serios misiunea de a străpunge barierele dintre
vestul și estul cultural. Ca și Pop, Jakobson nu era un simplu savant desprins de lumea î n
care trăia. Folosindu -se de toate pârghiile pe care le avea la îndemână, lingvistul rus și -a
asumat un rol activ în diplomația culturală, și anume acela de a înlesni circulația ideilor și a
cercetătorilor între Estul și Vestul științific, lucru care a ge nerat o împrospătare teoretică în

264 domeniul științelor sociale pe continentul american. O dovadă în acest sens sunt și
încercările lui, din păcate eșuate, de a -l ajuta pe Constantin Brăiloiu, la începutul anilor
‘50, să emigreze în America804. Așa cum arată M edina, câmpul științific e modelat și
transformat permanent prin acțiunile și negocierile agenților dominanți și prin recrutarea
unor agenți de suport, în vreme ce lumea socială situează originea și orizontul din care un
om de știință își dezvoltă discursu l. În fond, fiind o personalitate de o asemenea anvergură,
Jakobson a influențat în mod constant și conștient jocul centru -periferie, nu doar prin
pionieratul său și munca teoretică, dar și prin felul cum a orchestrat dinamica rețelei sale
profesionale.
Aceste dinamici ale puterii în mediul academic și multiplele roluri ale unui om de
știință sunt foarte bine suprinse de Mihai Pop în interviul acordat lui Zoltan Rostas în anii
‘80: „Și la centrul acesta din Stanford sunt invitați specialiști din diferite domenii. În
fiecare săptămână erau 2 -3 seminarii de discuții. Te duceai acolo și stăteai cu ceilalți
colegi, care toți erau… Erau și câțiva premiul Nobel. Era de pildă, când am fost eu acolo,
celebrul Leontiev, marele economist, era un indian care acum e u nul din cei mai buni
sociologi indieni, erau o mulțime de oameni. Contactul cu ăștia acolo timp de 9 luni805 de
zile, și discuții în fiecare săptămână, și la masă și peste tot, astea te bagă într -o anumită
societate. Așa că n -am avut dificultăți în privința asta. Și pe urmă e o sursă pentru
străinătate, să poți să le spui lor niște lucruri interesante despre zona noastră. Că pe ei îi
interesează. Și pe urmă eu ce -am făcut? Eu pe unde am ținut cursuri, întotdeauna am adus
după mine niște studenți americani. Ca re pe urmă au venit și au făcut cercetări în România.
Am vreo 6 sau 7 studenți americani care au făcut cercetări cu mine aici”806. Din felul cum
povestește această experiență, este clar că Mihai Pop nu s -a dus acolo doar ca un simplu
beneficiar al unei burse de cercetare, ci avea propria strategie de cucerire a Lumii Noi. În
termenii lui Medina, Pop era conștient că lumile sociale n u sunt entități omogene, ceea ce
face posibile contribuții diferențiate la discursul general al unei discipline (ca est -european
poți afirma lucruri relevante în anumite problematici într -un mod inaccesibil vesticilor).
Strategia lui avea două dimensiuni. Pe de o parte își propunea să infuzeze mediul academic
american cu propriile -i cunoștințe și cu propria viziune, pe de altă parte să stârnească

804 Vezi Sanda Golopenția, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei , Editura
Spandugino, București, 2018: 57 -84.
805 Așa cum am arătat, Mihai Pop nu a petrecut în Statele Unite decât 4 luni, nu 9 luni cum își
amintea la bătrânețe.
806 Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura
Paideia, 2003 : 328.

265 interesul cercetătorilor americani, astfel încât aceștia să își dorească să vină să facă
cercetare de teren în R omânia.
Antropoloaga Margaret Hiebert Beissinger l -a cunoscut pe profesorul Pop în mai
1975, când acesta a participat la un colocviu despre istoria și cultura Europei de Sud -Est,
organizat în consorțiu de Universitățle Harvard, Boston și Brown. Studentă a profesorului
Albert Lord, profesor de slavistică și literatură comparată la Universitatea Harvard și bun
prieten al lui Pop, Beissinger a fost marcată de această primă întâlnire cu cercetătorul
român, care, de altfel, i -a influențat cariera. „Nu voi uita niciodată impresia pe care mi -a
lăsat-o domnul Pop, când am făcut cunoștință la Cambridge. Era fermecător! Era un domn
erudit, inteligent, cosmopolit, grizonat și foarte chipeș, care s -a plimbat cu mine prin
Harvard Yard și m -a convins să -mi fac planuri să vizitez România cât de repede se poate
(ceea ce am și făcut un an mai târziu)”807. În multe dintre interviurile pe care le -am realizat
cu cercetători străini sau în scrieri de -ale acestora se regăsesc scene similare în care Pop s -a
erijat în ambasador, invi tându-i să facă teren în România. Făcând aceste invitații, Mihai
Pop își asuma și rolul de negociator cu autoritățile române și de ghid în hățișurile
birocrației locale. „Cu farmecul său incomparabil, domnul Pop a invitat mulți studenți și
cercetători amer icani și de alte naționalități în România. A fost întotdeauna extrem de
generos și de ajutor. În perioada comunistă am intrat într -o serie de buclucuri, din care m -a
ajutat să ies, lucru pentru care îi voi fi întotdeauna recunoscătoare. Domnul Pop s -a ridicat
deasupra provincialismului și a micimilor, iar în România în care a trăit și unde și -a făcut
un nume ca savant, acest lucru era dificil și uimitor. Avea cu adevărat integritate și
caracter”808. Voi reveni în ultima parte a acestui capitol la relația prof esorului cu
cercetătorii care au venit să studieze în România, la invitația lui sau sub tutela Institutului
de Folclor.
Ce mai trebuie subliniat este faptul că Mihai Pop nu s -a poziționat în lumea
academică americană, cu care avea contacte serioase încă d inainte de a trece oceanul, ca un
folclorist român, ci ca un specialist în culturile din întreaga Europă de Sud -Est. „Eu
niciodată n -am ținut curs de teorie folclorică. Eu am ținut întotdeauna cursuri despre
cultura populară central -europeană și balcanică. Fiindcă eu având o bază de cultură
românească, cunoscând bine cultura maghiară, cunoscând bine ceha, poloneza, rusa și
limbile balcanice, și fiind în permanentă legătură cu colegii de acolo eu eram informat…

807 Margaret Beissinger, cores pondență personală, 11 decembrie 2009.
808 Ibidem.

266 Adică eu pot să vorbesc despre cântecul epic la toate popoarele astea, sau despre obiceiuri.
Pe mine totdeauna m -au interesat mai mult miturile, simbolurile și chestiile astea”809.
Când a ajuns în Statele Unite, Pop era un cercetător matur (avea deja 57 de ani și
peste 35 de ani de experiență în științe le sociale) și, deși vorbea 10 limbi, dintre care mai
multe de circulație internațională, a făcut efortul de a învăța engleza, lucru care a contribuit
la succesul lui peste ocean și a facilitat legături mult mai puternice cu cercetătorii de acolo.
„Dacă te duci acolo și dacă le vorbești pe limba lor… Întâi ca să te duci acolo trebuie să
cunoști nu numai limba engleză, ci și limba lor științifică. Adică să nu le vorbești în grai
maramureșean / râde/ despre antropologia culturală! Pot să le vorbești despre Mar amureș,
dar să le vorbești pe limba lor științifică. Ori eu ce -am făcut? Eu când m -am dus acolo, am
învățat și limba, dar stând acolo și citind luni de zile, am învățat și limba lor științifică”810.
De altfel, în scurta biografie care s -a păstrat în arhiva C ASBS, Pop a avut grijă să arate că
era un cercetător de talie internațională, menționând nu doar studiile sale în străinătate, dar
și faptul că, în calitate de redactor -șef al Revistei de Etnografie și Folclor, a colaborat cu
peste 300 de cercetători din p este 40 de țări811. Sferele sale de interes, conform acestui
curriculum vitae erau: studiul antropologic al obiceiurilor populare, studiul structuralist al
literaturii populare, fenomene sociale reflectate în moduri care constituie obiectul de studiu
antropologic.
Imediat după întoarcerea la București, la sfârșitul lunii iunie, Pop i -a trimis o
scrisoare lui Ralph Tyler în care îi spunea că este convins că întâlnirea cu specialiștii din
diverse domenii care i -a fost facilitată de Stanford va avea o influență puternică asupra
colaborării științifice dintre România și Statele Unite. „Cunoștiințele nou dobândite prin
consultarea literaturii americane de specialitate în domeniul folcloristicii vor fi de mare
valoare și vor ajuta folcloriștii români interesați de cercetarea structuralistă în etnologie și
folclor. Am adus cu mine în Romania diverse cărți și copii ale unor lucrări de specialitate
de mare importanță, care îmi vor fi de folos nu doar mie ci și colegilor mei români. Sunt
sigur că noile direcții în antro pologia socială americană, cu principiile și metodele sale noi,
vor contribui la dezvoltatea domeniului antropologiei în România”812. În arhiva personală a
lui Mihai Pop s -au păstrat mai multe liste, care însumează peste 50 de titluri de cărți pe

809 Rostás, op.cit.: 327.
810 Ibidem: 328.
811 „Outline for professional interests”, document păstrat și consultat în arhiva CASBS, în aprilie
2012.
812 Document consultat în arhiva CASBS, în aprilie 2012.

267 care și le-a comandat din Statele Unite, printre care și multe lucrări de antropologie, care
au contribuit la formarea multor cercetători români.
În 1967, la retragerea lui Ralph Tyler din funcția de director al CASBS, Pop îi scrie o
altă scrisoare, în care îi spunea ce a însemnat această experiență pentru el însuși, ca
cercetător, nu doar pentru domeniu: „Datorită amabilității dumneavoastră, pentru care țin
să vă mulțumesc încă o dată, șederea mea la Centru a fost una dintre cele mai plăcute și
prolifice perioade din viața mea. Am lucrat acolo la fel cum lucram în anii buni din tinerețe
și am avut ocazia să vizitez cele mai frumoase lucruri din minunata dumneavoastră țară și
să cunosc atâția colegi prestigioși. Când mă gândesc la Centru, întotdeauna îl compar,
datorit ă înțelepciunii și atmosferei care domnesc asupra activităților, cu vechea Academie
grecească”813. În final, îi mulțumea lui Tyler, spunându -i că toate aceste calități ale
centrului nu sunt decât o oglindă a calităților lui. Deși scurtă, scrisoarea are un to n sincer și
este plină de miez, semn că, în ciuda tuturor piedicilor și neplăcerilor, în cei 4 ani cât Tyler
s-a chinuit să -l aducă pe Pop la CASBS, cei doi ajunseseră să aibă o relație cordială.
Bursa la CASBS i -a oferit lui Pop ocazia de a face un ad evărat tur al universităților
americane care aveau centre importante de folclor, invitat de cercetători americani întâlniți
în perioada interbelică sau în cadrul a diverse congrese internaționale la care participase
după război. În timpul celor 4 luni petr ecute în Statele Unite, Mihai Pop a vizitat, în afară
de Stanford, alte 8 universități: Universitatea Texas, Universitatea Indiana, Universitatea
Ohio State, Universitatea San Francisco în Santa Rossa, Universitatea Portland,
Universitatea Wayn State, Univ ersitatea Columbia și Universitatea Duquenin. Cercetătorul
român a rămas legat de o parte dintre aceste instituții, la care a revenit cu ocazia
următoarelor sale vizite în Statele Unite.
La Universitatea Texas din Austin, Pop a fost invitat în 1965 de Kur t Ludwig Seling
să țină o prelegere la departamentul de Engleză și Limbi Slave. În următoarele vizite în
America, cercetătorul român a revenit la Austin la invitația Svatavei Pirkova Jakobson,
care în 1967, după divorțul de Roman Jakobson, a preluat Catedr a de Limbă și Literatură
Cehă de la Universitatea Texas. Vechea și strânsa prietenie și colaborare cu Pirkova a
contribuit și ea la lărgirea rețelei profesionale a lui Pop. Prin intermediul ei, Pop a ajuns să
îl cunoască pe Alan Lomax, faimos etnomuzicolog american, prieten și colaborator al
Svatavei încă din 1942. În vara anului 1964, Lomax a călătorit la Moscova unde a
participat la Congresul Internațional de Antropologie și Etnologie și a profitat de această

813 Ibidem.

268 ocazie pentru a culege cântece nu doar în Uniu nea Sovietică, dar și în România. În
expediția sa în România, Lomax a fost ghidat și însoțit de Mihai Pop, care l -a dus în
Drăguș, unde în 1929, etnomuzicologul român Constantin Brailoiu făcuse faimosul său
studiu despre bocete. Alan Lomax „a înregistrat c opii și femei în vârstă cântând cântece de
dans, cântece de dragoste și cântece de leagăn”814. Colaborarea lui Lomax cu Pop și, prin
intermediul acestuia, cu alți cercetători din cadrul Institutului de Folclor, a continuat de -a
lungul mai multor decenii. În anul 1974, Lomax îi scria lui Mihai Pop „Colaborarea cu
Institutul dumneavoastră a fost foarte importantă pentru dezvoltarea metodei
cantometrice”815. De altfel, prin Brăiloiu, dar și prin interesul acordat în cadrul dansului
Școlii Gusti, România era un des chizător de drum și un inovator în cercetările de
etnomuzicologie și etnocoreologie . Iar Institutul dusese mai departe expertiza în aceste
două domenii periferice, la a căror dezvoltare Pop a avut o contribuție importantă. El nu
doar că a facilitat conexiu ni în interiorul câmpului, dar a susținut dezvoltarea instituțională
acestor domenii pe plan internațional, a format specialiști și a încurajat și promovat studiile
de etnomuzicologie și etnocoreologie , având chiar și un aport teoretic.
O altă universitat e cu care Mihai Pop a avut o relație specială a fost Universitatea
Indiana, care la vremea respectivă era unul dintre cele mai importante centre în studiul
folcloristicii de pe continentul nord -american, dar și un mediu academic care încuraja
interdiscipli naritatea. Așa cum arată scrisorile care s -au păstrat în arhiva Bibliotecii Lilly,
din campusul de la Bloomington, și după cum am arătat și în capitolul anterior, Pop se
cunoștea încă de la începutul anilor ‘60 atât cu profesorul Stith Thompson (1885 – 1976),
cât și cu mai tinerii Richard Dorson (1916 – 1981) și Thomas Sebeok (1920 – 2001).
Expert în folcloristica europeană, Thompson făcea parte din aceeași generație cu Jakobson
și era una dintre figurile impo rtante din domeniul său. Cu studii la Harvard, acesta fusese
numit în 1921 profesor asociat la Departamentul de Engleză al Universității Indiana
(Bloomington). Una din principalele preocupări ale lui Thompson era culegerea și
arhivarea de balade, povești, proverbe, aforisme, ghicitori etc. El a rămas în istoria
disciplinei prin catalogul de sistematizare și clasificare tipologică a prozei populare în baza
indicelui de motive și a indicelui tematic, elaborat de finlandezul A. Aarne și completat de
Thompson î n 1928. Primul volum din Motif-Index a fost tipărit în 1955, anul în care a
apărut și traducerea americană a lucrării folcloristului rus I.V. Propp, Morfologia basmului .

814 Înregistrări disponibile în cadrul Association for cultural equity , la adresa
http://research.culturalequity.org/get -audio-ix.do?ix=s ession&id=RM64&idType=abbrev&sortBy=abc
[Accesat: 15 mai 2020]
815 Vezi anexă, document 9.2.

269 În lucrarea sa, Propp făcea referire la clasificarea propusă de Aarne, pe care o vedea ca pe
o referință practică de maximă importanță, însă îi puncta și limitele, observația majoră
fiind tocmai că ignora funcția motivelor. Traducerea în limba engleză a lucrării lui Propp a
fost publicată chiar de către editura Universității Indiana, cu o i ntroducere semnată de
Svatava Pirkova Jakobson. Morfologia Basmului a revoluționat domeniul și, așa cum îmi
spunea folcloristul Robert Baunam într -un interviu, „a fost preluată foarte repede, pentru
că mulți folcloriși, majoritatea tineri, simțeau că vechi le metode filologice nu mai ofereau
nimic nou în afară de studii de distribuție și căutau alternative în antropologie, în diferite
discipline orientate pe limbă”816. Publicarea acestei traduceri a fost una dintre căile prin
care structuralismul a intrat în c ercetarea americană, în paralel cu teoriile structuraliste
franceze, care prindeau tot mai mult teren în rândul tinerilor cercetători interesați de opera
lui Claude Lévi -Strauss.
Începând cu 1942, Thompson a organizat un Institut de Folclor, care funcționa o dată
la 4 ani, pe perioada verii, și care aducea la Bloomington specialiști în folclor din întreaga
lume în sesiuni de lucru și conferințe. „Institutele de vară atrăgeau atenția asupra ofertei de
cursuri de folclor de la Indiana, care adesea erau modul prin care mai mulți oameni luau
pentru prima oară contact cu folclorul. Institutele au fost un pas mic, dar important, în
expunerea publicului la folclor ca un posibil domeniu de studiu academic și în înțelegerea
rolului crucial pe care Universitatea India na și l-a asumat, de la început, în dezvoltarea
acelui domeniu”817. Thompson avea susținerea necondiționată a lui Herman B. Wells,
președinte al universității între anii 1938 – 1962, un om cu o viziune foarte ambițioasă, care
dorea ca Universitatea Indiana s ă fie o oază pentru „rețele internaționale de cercetători”818.
Viziunea celor doi a făcut ca Bloomingtonul să se poziționeze în folcloristică ca un centru
mult mai important decât alte universități mai prestigioase. După ce s -a pensionat în 1955,
Thompson a rămas activ din punct de vedere profesional timp de aproape douăzeci de ani,
continând să lucreze la Motif-Index of Folk -Literature și la The Types of the Folktale , dar
implicându -se și în colaborări cu alți folcloriști.
După pensionarea lui Thompson, vizi unea acestuia a fost dusă mai departe de
Richard Dorson, care, în 1957, a fost numit profesor de istorie și folclor și președinte al
Comitetului de Folclor. Acesta a înființat în 1962 un Institut de Folclor permanent la
Bloomington și, un an mai târziu, a devenit și editorul revistei de foclor a Institutului,

816 Robert Bauman, interviu personal, noiembrie 2011.
817 Jeanne Harrah -Conforth, „Dorson and the Indiana University Folklore Program: Oral Histories”
în Western Folklor e, Vol. 48, No. 4, Oct., 1989: 342.
818 Ibidem.

270 publicație care până atunci apăruse sub numele de Jurnalul de Cercetări Folclorice. Dorson
„moștenise o facultate bună, la care se predau cursuri esențiale despre genuri (baladă și
narațiune), legături cu folcloriști din toată lumea și cu alte departamente universitare, o
excelentă bibliotecă separată și publicațiile descrise anterior”819. Unul dintre principalele
obiective ale lui Dorson era să formeze la Indiana cât mai mulți specialiști în folclor,
etnomuzicologie și antropologie, care să poată să predea la catedrele de specialitate care se
înființau atunci în cadrul universităților din întreaga Americă.
Ambiția lui era să „profesionalizeze focloristica ca domeniu, să o legitimeze și să o
înzestreze cu acceași credibilitate de care se bucurau alte discipline academice”820. Visul
lui Dorson era să conducă 100 de doctorate, cifră pe care nu a reușit să o atingă, dar de care
s-a apropiat. Unul dintre „produsele” școlii de focloristică de la Bloomington a fos t Alan
Dundes, care a predat folclor la Berkeley timp de 42 de ani, devenind un promotor al
structuralismului și o legendă a domeniului. În 1966, Dorson a fost ales președinte al
Societății Americane de Folclor, poziție pe care a ocupat -o timp de doi ani. Dorson avea și
o activitate publicistică foarte serioasă, ca editor la Jurnalul Institutului de Folclor din
Bloomington. De asemenea, între 1963 și 1973 a fost editorul seriei Folktales of the World ,
publicată de University of Chicago Press și la alte publicații despre folclorul internațional.
Ca autor, Dorson a fost foarte prolific, lăsând în urmă o importantă operă scrisă.
Privind istoria folcloristicii ca disciplină în Statele Unite, mai ales așa cum este
reflectată de centrul de la Indiana, putem observa că, în mod paradoxal, România era cu
câțiva pași înainte. Profesionalizarea domeniului se petrecuse mai devreme și acest lucru se
reflecta în nivelul pregătirii academice a cercetătorilor români și a vechimii instituțiilor de
profil. Era evident că Pop și Dorson aveau ce învăța unul de la altul și că, în ciuda faptului
că erau despărțiți de o Cortină de Fier, aveau niște cariere în oglindă. În cazul amândurora
se pot identifica cu ușurință toți in dicatorii obiectivi de posesie a puterii pe care îi propune
Bourdieu în Homo Academicus (1984). Putem vorbi de o putere academică (măsurată în
grade și titluri academice, în calitatea de directori ai Institutelor de Folclor, în prezența în
jurii și comitet e consultative), de o putere științifică (consolidată prin participarea la
congrese) și de o reputație intelectuală (conducerea unor publicații sau prezența în diverse
consilii editoriale), aspecte care îi făceau să aibă o poziție dominantă în interiorul
câmpului. În ultimii ani ai carierei lor, ambii cercetători erau considerați părinții
folcloristicii moderne, Dorson în America, iar Pop în România, lucru determinat nu doar

819 Robert Bauman, interviu personal, septembrie 2011
820 Harrah-Conforth, op. cit.: 342.

271 de contribuțiile lor teoretice, dar și de pasiunea cu care au format profesioniști în domeniu.
Dorson a predat la Indiana până la sfârșitul vieții sale, în 1982.
Thomas Sebeok fusese angajat la Universitatea Indiana în 1943, pentru a înființa
împreună cu Carl Voegelin cel mai mare program de studii de limbi străine, destinat în
principal militarilor americani. Ulterior programul s -a transformat în Centrul de Studii
Altaice și Uralice, unde se studiau limbi din Europa de Est și Uniunea Sovietică. De altfel,
acest program de limbi străine, alături de Institutul de Sexologie condus de Kings ey,
înființat în 1947, și de centrul de folcloristică, au pus Indiana pe harta centrelor
universitare importante din America și au contribuit la renumele ei pe plan internațional.
Lingvist de origine maghiară, Sebeok era poliglot, vorbind peste 15 limbi. E l își făcuse
unul dintre cele două doctorate sub conducerea lui Roman Jakobson. Probabil la îndemnul
mentorului său, el a fost cel a propus spre publicare la Indiana traducerea lucrării lui Pop și
a și îngrijit prima ediție. Sebeok a fost cel care a încura jat interdisciplinaritatea și
colaborarea între diversele catedre din cadrul Universității Indiana, dat fiind că cercetările
lui acopereau domenii ca antropologia, biologia, folclorul, lingvistica, psihologia și
semiotica. Sebeok „și -a definit ca misiune, între multe altele, oferirea unor platforme de
cercetare și publicare unui număr considerabil de cercetători est -europeni”821. Ca și colegii
săi, cercetătorul maghiar își încuraja studenții să exploreze noua direcție de cercetare –
structuralismul. „În vara lui ‘62 a avut loc una din aceste [întâlniri ale] Institutului. Și
atunci Sebeok a propus un curs de analiză structurală sau ceva în genul acesta, dar avea
prea multe lucruri de făcut și nu l -a predat el. Și cursul a fost ținut de un grup de doctoranzi
care s-au adunat și l -au făcut ei singuri (era Alan Dundes, era Elli K. Köngäs, Pierre
Miranda și Robert Georges). Și asta a stimulat foarte multe lucruri. Asta e o directie a
cercetării făcute sub numele de structuralism. Erau metode formale”822. Așa cum
menționam și în capitolul precedent, Sebeok a fost redactorul șef al revistei Semiotica de la
înființare, în anul 1969 și până la moartea sa. Ca și Pop, cercetătorul maghiar era afiliat la
multe organizații, fiind foarte activ pe scena internațională.
În primăvara anului 1965, când Pop a ajuns la Bloomington, Dorson nu se afla în
campus, el petrecându -și anul sabatic în Anglia. Gazdele lui Pop la Indiana au fost
Thompson, Sebeok și o altă bună prietenă a lui Pop, Linda Dégh, folcloristă maghiară,
discipolă a lu i Guylay Orthuta, care în 1964 fusese invitată să predea timp de un an la

821 Sanda Golopenția, Constantin Brăiloiu sau despre globalizarea etnomuzicologiei , București,
Editura Spandugino, 2016: 9.
822 Robert Bauman, interviu personal, septembrie 2011.

272 Indiana, ulterior stabilindu -se acolo. Mihai și Linda se cunoscuseră încă din anii ‘50,
înainte de venirea acesteia în Statele Unite, și au profitat de scurta vizită pentru a reînnod a
această veche prietenie. În anul pe care l -am petrecut la Universitatea din Indiana ca
bursier Fulbright, am avut ocazia să o cunosc pe Linda Dégh, care mi -a acordat un lung
interviu în care rememora întâlnirile sale cu Mihai Pop. În timpul vizitei din 1 965, ea și
soțul ei l -au găzduit pe Pop :„A venit pentru o conferință. Atunci aveam foarte multe
întâlniri, mereu se întâmpla câte ceva, și a fost foarte bine pentru că erau cele mai bune
contexte în care să te poți întâlni cu alți colegi și cercetători.[… ] vorbeam în ungurește,
vorbea foarte bine ungurește”823.
Pop a ajuns la Indiana într -o perioadă când „antropologia, folclorul și lingvistica erau
într-o strânsă corelație”824. Relația sa cu centrul de la Bloomington a crescut într -o lungă și
fructuoasă cooper are care, pe lângă schimbul de lucrări științifice, s -a concretizat în burse
de cercetare pentru români și americani. În 1969, Sanda Golopenția a petrecut nouă luni la
Universitatea din Indiana, unde a lucrat intens cu Sebeok pe probleme legate de lingvist ică,
fiind angajată a laboratorului pe care acesta îl conducea. Golopenția își amintește că l -a
întâlnit pe Sebeok la mai multe congrese în Europa, înainte de a lucra cu el în America.
„Ne apropiaseră cercetări semiotice pe care mi -a fost dat să le continu i cu el, la
Bloomington, Indiana, pregătind un curs despre Claude Lévi -Strauss”825. Doi ani mai
târziu, soțul Sandei, Constantin Eretescu, a avut și el șansa să predea la Bloomington.
„Mihai Pop a fost cel care mi -a facilitat întâlnirea cu Richard Dorson, di rectorul
Institutului de Folclor de pe lângă Indiana University, de la Bloomington. Prilejul l -a oferit
congresul I.S.F.N.R. (International Society for Folk Narrative Research) pe care l -a
organizat în 1969 la București prin Academia Română. […] Scurtă vre me după aceea am
primit invitația să predau un curs de folclor la universitatea din Bloomington și să cunosc
din sursă directă cercetarea de pe continentul american”826.
Într-adevăr, la zece ani după succesul repurtat la Conferința de la Sinaia, Pop a
organizat un alt mare eveniment la București, care s -a bucurat de o largă participare
internațională, și anume Al V -lea Congres al Societății Internaționale pentru Cercetarea
Narațiunilor Populare (Internațional Society for Folk Narative Research – I.S.F.N.R.). În
opinia lui Eretescu, acest congres „a fost și a rămas cea mai importantă întrunire științifică
a folcloriștilor care s -a desfășurat la noi și la care au luat parte savanți din Statele Unite,

823 Linda Dégh, interviu personal, octombrie 2011.
824 Robert Bauman, interviu personal, septembrie 2011.
825 Golopenția, op. cit.: 105.
826 Constantin Eretescu, corespondență digitală personală, data 13 decembri e 2008.

273 din Germania, Franța, URSS”827 și la care au participat 186 de cercetători din 22 de țări,
printre care americanii Thompson, Dorson, Sebeok, Dundes, dar și rușii E. Meletinski și
E.V. Pomeranțova.
În 1972, jurnalul Institutului de Folclor din Bloomington a publicat un articol de
aproape 30 de pagini despre studiul folclorului în România, semnat de Jan H. Brunvand,
absolvent al Universității Indiana și discipol al lui Dorson, care în 1970 -1971 a prim it o
bursă Fulbright pentru a face cercetare în România. Scopul declarat al articolului era „să
faciliteze și alte schimburi academice introducându -l pe cititor în felul cum sunt organizate
studiile de folcloristică din România și direcționându -l spre cele mai reprezentative surse,
publicate mai ales în limba română, legate de genurile cele mai importante ale
foclorului”828.
Articolul, care este într -adevăr o radiografie completă și complexă a domeniului în
momentul respectiv, este foarte bine documentat, fi ind rezultatul unei cercetări amănunțite.
Brunvand nu doar că a vizitat cele mai importante instituții ale vremii și a stat de vorbă cu
specialiști din toată țara, dar a mers și pe teren cu folcloriștii români și a avut ocazia să le
predea studenților de l a Universitatea din Iași. Partea a doua a articolului – care prezintă
cele mai importante publicații, teorii și metode de cercetare, abordări și teme în domeniu
folcloristicii – este de asemenea excelent documentată și este interesantă pentru că arată
paralelisme sau diferențe între școala folcloristică românească și cea americană.
Chiar la începutul articolului, Jan H. Brunvand îi mulțumește profesorului Mihai
Pop, care l -a făcut să se simtă binevenit în România, a fost mereu disponibil pentru discuții
și l-a ajutat în nenumărate feluri. Adevărul este că, fără Pop, care să îi fi deschis ușile la
toate instituțiile din domeniu și care să îi facă legături cu specialiști din toată țara,
americanul nu s -ar fi putut documenta atât de serios. De altfel, în cele 30 de pagini ale
articolului, Mihai Pop este citat de peste 50 de ori, lucru care arată poziția dominantă pe
care o ocupa în acel moment în interiorul câmpului științific și influența sa. Susținându -l pe
cercetătorul american în realizarea acestui articol, Pop promova o imagine asupra
domeniului pe care, într -un fel, chiar el o construise pas cu pas în peste 40 de ani de
activitate. Era imaginea unuia „dintre cele mai bine organizate și susținute programe de
cercetare în domeniul folcloristicii din Europa d e Est, care susține o rețea de institute,

827 Ibidem.
828 Jan H. Brunvand, „The Study of Romanian Folklore” în Journal of the Folklore Institute , vol. 9,
nr. 2/3, aug. -dec. 1972: 135.

274 arhive, muzee, publicații și activități de cercetare”829.
În anul petrecut în România, Brunvand a vizitat și s -a documentat în legătură cu
activitatea Institutului de Folclor, dar și „a institutelor mai mici din pro vincie”830 (Cluj și
Iași) și a celorlalte două institute ale Academiei Republicii Socialiste România, cu secții
dedicate folclorului: Institutul de Istorie a Artei și Institutul de Studii Sud -Est Europene. În
cercetarea sa, americanul a mai fost interesat de muzeele etnografice naționale și regionale,
de departamentele de folclor ale universităților și de organizațiile care „popularizează și
interpretează materiale folclorice în epoca modernă”831, adică Casa Națională de Creație
Populară și casele de cultură lo cale, Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești
(UCECOM) și toată structura din jurul lor: ansambluri folclorice, festivaluri, concursuri,
programe de radio și televiziune și publicații pentru publicul larg.
În cele ce urmează mă voi opri doar la acel e chestiuni abordate de Brunvand, care
construiesc portretul lui Pop ca specialist în domeniul folcloristicii. Având în vedere buna
reputație a revistei în care a fost publicat articolul și circulația lui internațională, aceasta
era, până la urmă, o sursă credibilă și accesibilă despre dinamica câmpului științific din
România, pentru orice cercetător din străinătate. Pop apare în articol ca o personalitate care
domină, atât prin funcția lui de director al unei instituții centrale, cât și prin luările sale d e
poziții teoretice.
„România”, nota autorul articolului, „îi oferă folcloristului materiale care, probabil,
nu au egal nicăieri în Europa, în ceea ce privește bogăția și diversitatea, și aici nu este
vorba doar de ceea ce a fost deja colecționat și p ăstrat, ci și de ceea ce există viu și
funcțional în mediul rural”832. România avea printre folcloriști reputația de a fi „un muzeu
etnografic viu”833. Adică oamenii încă își produceau, în sate, o mare parte din cele necesare
traiului de zi cu zi, folosind ins trumente pe care în alte țări nu le puteai vedea decât în
muzee, purtau costume populare, își păstraseră ritualurile și tradițiile și era ușor să
întâlnești meșteri populari, cântăreți și povestitori. Un alt lucru subliniat de Brunvand, care
precizează că fusese atenționat în legătură cu toate aceste aspecte de mai mulți colegi încă
dinainte de a vizita România, era diversitatea culturală și prezența minorităților rome,
germane și maghiare.
De altfel, așa cum voi arăta în cea de a doua parte a acestui capitol, acestea erau

829 Ibidem: 133.
830 Ibidem: 138.
831 Ibidem.: 138.
832 Ibidem: 133.
833 Ibidem: 134.

275 argumentele cu care Pop îi atrăgea pe cercetătorii străini să vină în România să facă
cercetare de teren. Care erau, însă, dificultățile pe care oamenii de știință din Vest le aveau
de înfruntat în cazul în care doreau să facă cercetare în România? Din textul lui Brunvand
reiese că principalele opreliști erau de ordin lingvistic și bibliografic. „Limba română nu
este predată în multe locuri și nici ușor de învățat, iar publi cațiile în limba română sunt rare
în afara colecțiilor speciale sau în interiorul țării”834. O altă problemă semnalată de acesta
era de ordin practic și ținea de faptul că o cercetare în România presupunea niște costuri
serioase. În realitate, costurile unei cercetări în România erau mult mai mici decât cele ale
altor locuri mai îndepărtate, în care obișnuiau să facă cercetare antropologii americani, și
existau destule surse de finanțare pentru cei interesați de spațiul românesc. În plus, limba
română se pred a chiar la Universitatea Indiana și erau și cursuri de limba română pentru
străini în fiecare vară în România, iar Institutul de Folclor făcea eforturi de a alimenta
bibliotecile universităților americane cu cât mai multe publicații. Așa cum arată chiar
Brunvand, în ciuda acestor neajunsuri sesizate de el, schimburile academice între cele două
țări erau destul de intense.
Scurta trecere în revistă a istoriei disciplinei este, în mod evident, influențată și de
viziunea lui Pop, doi dintre cerectătorii mențio nați ca părinți fondatori fiind chiar mentorii
lui. „Consolidarea, sistematizarea și profesionalizarea cercetării în folcloristica românească
din secolul XX a fost influențată, în mare parte, de deschizători de drumuri ca Ovid
Densușianu de la Universitate a din București, proeminentul sociolog Dimitrie Gusti (mulți
dintre studenții lui conduc sau fac parte din personalul institutelor de cercetare din prezent)
și Ion Mușlea”835.
Brunvand încearcă o descriere etnologică a activității din Institutul de Folclor, unde
șase zile pe săptămână, de la ora 7.30 la 3.30, este o activitate vibrantă. Institutul e văzut ca
locul unde își au originea cele mai importante cercetări de focloristică sau își găsesc
sprijinul pentru a fi realizate. Printre activitățile din cadrul institutului, americanul
enumeră: editarea Revistei de etnografie și folclor și trimiterea ei către specialiști; primirea
corespondenței internaționale și a vizitatorilor străini; elaborarea de planuri și bugete;
susținerea de prelegeri și seminarii; inter vievarea interlocutorilor; organizarea cercetărilor
de teren și transcrierea, arhivarea și studierea materialelor din arhivă . Notând printre
activitățile principale relația cu cercetătorii străini, Brunvand arată cititorilor săi că
Institutul din București este deschis spre colaborări internaționale. Americanul observă că

834 Ibidem: 134.
835 Ibidem: 137.

276 Pop este singurul angajat al Institutului care predă la un iversitate, situație diferită de
modelul pe care fusese construit Institutul de Folclor de la Bloomington, ca parte a unui
centru universitar. „Personalul de cercetare, care totalizează în prezent aproximativ treizeci
și cinci de membri, este bine instruit fie în cadrul universității, fie la conservator”, mai
notează el, arâtând astfel nivelul ridicat de profesionalism. Ca și cei doi participanți de la
conferința de la Sinaia citați mai sus, cercetătorul se arată impresionat de resursele și
arhivele Institu tului: „Biblioteca conține aproximativ 40.000 de volume, inclusiv multe
cărți și reviste străine. Un inventar al arhivei din 1969 a arătat că aceasta cuprinde
aproximativ 7.000 de role de bandă de magnetofon, peste 40.000 de fotografii, aproximativ
20.000 de articole de folclor muzical transcrise și aproape 4.000 de exemple documentate
de dans popular”836.
În afară de cele trei institute de cercetare deja menționate, Brunvand mai vizitează în
București Muzeul Satului și Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România.
Turul ghidat de la Muzeul Satului este văzut ca „cea mai bună introducere posibilă în viața
folclorică românească”837, în timp ce la Muzeul de Artă Populară americanul este
impresionat de disproporția dintre bogăția arhivei și depozitelor , și spațiul mic de
dispunere a obiectelor. Brunvand amintește că Muzeul avea un alt sediu mult mai mare
care a fost preluat de Muzeul Partidului Comunist. Cercetătorii de la Muzeul de Artă, cu
care americanul merge pe teren în căutare de costume populare, sunt văzuți ca niște
profesioniști desăvârșiți. Americanului i se oferă ocazia să meargă pe teren și cu
etnocoreograful Emil Petruțiu de la secția din Cluj a Institutului, care l -a dus în cercetare
pe Valea Gurghiului în Mureș și la Muzeul Etnografic Regh in. Călătorind prin România,
Brunvand descoperă că „fiecare oraș, orice dimensiune ar avea, are fie un muzeu popular,
fie o secțiune etnografică în alt muzeu”838. Concluzia lui este că „un turneu muzeal
etnografic complet în România ar dura un an”839.
La nivel teoretic, din punct de vedere al evoluției cercetării folcloristice în România,
Brunvard observă lipsa unei antologii de studii complete și analize detaliate a materialelor
folcloristice, dificultate datorată în mare parte complexității subiectului. Cu t oate acestea,
menționează Corpus -ul folclorului românesc, colecție ambițioasă de 21 de volume, ce și -a
propus inițial să documenteze peste 70.000 de elemente de folclor, incluzând aici colecțiile
și arhivele naționale. Însă, observă el, lucrările ce aborde ază teorii și metode de cercetare a

836 Ibidem: 139.
837Ibidem: 144.
838Ibidem: 145.
839Ibidem: 145.

277 folclorului sugerează o intenție de adaptare la contemporaneitate, depășind practica
terenului axat pe mediul rural. Chiar Mihai Pop este citat ca fiind una dintre vocile ce
indeamnă la colectarea datelor și din zona urb ană și mutarea privirii etnografice către
transformările sociale din prezent : chiar și folclorul rural este transformat cu rapiditate de
schimbările aduse de modernitate, așadar se impune o evaluare obiectivă a subiectului
cercetat. O astfel de metodologie de cercetare și documentare, laolaltă cu principiile
enunțate, se regăsesc în Îndreptarul pentru culegerea folclorului , lucrare pe care
cercetătorul american o recomandă comunității acedemice din care face parte.
Problematici precum definirea noțiunii de folclor sau relația dintre folclorul
românesc și istorie sunt abordate, observă autorul, în multe dintre monografiile
folcloriștilor anilor ‘60 și ‘70, o dezbatere academică despre importanța așa -numitelor
genuri minore ale folclorului aducând în prim plan nevoia de documentare și colectare a
elementelor de folclor verbal, non -narativ, precum ghicitorile, proverbele și zicătorile
populare. Brunvand prevede o viitoare aplecare a etnologilor români către folclorul non –
narativ, pe măsură ce vor avansa și studi ile din domeniul semanticii, al semioticii și
poeticii, derivate din ritualurile și cântecele populare. Mihai Pop este evidențiat ca fiind
pionier și în aceste direcții și sunt menționate două dintre articolele lui din anii ‘70 vizând
analiza textuală și s emantică în textele ceremoniale și poetica povestirilor populare.
Cu privire la narațiunile populare, cercetătorul american salută eforturile Institutului
de Etnografie și Folclor, care în 1951 inițiază un studiu comprehensiv ce -și propune să
documenteze ș i să arhiveze peste 30.000 de povestiri populare românești. Catalogul urma
să conțină trei secțiuni distincte: povestiri populare românești, povești cu animale/povești
cu formule și snoave populare românești. La momentul în care Bauvard indexează
cercetările folcloristice din România, doar ultima parte a catalogului era publicată, restul
putând fi consultate de către specialiștii interesați doar în biblioteca Institutului. Pornind de
aici, cercetătorul american subliniază rolul de facilitator internațional al instituției și
implicarea lui Mihai Pop ca promotor al interdisciplinarității și schimbului academic
internațional.
Cel mai prolific domeniu al folcloristicii românești rămâne totuși studiul baladelor, al
cântecelor și muzicii populare, Institutul de E tnografie și Folclor dedicând secțiuni speciale
studiului literar/versurilor folclorice și etnomuzicologiei, dar și analizei funcției sociale a
muzicii populare. Bauvard descrie și impresionanta colecție de discuri cu muzică populară
românească, incluzând aici și colindele, pe care Institutul o pune la dispoziție cercetătorilor
interesați, fie ei români sau străini. Nu în ultimul rând, cercetătorul american discută

278 abordarea științifică a dansurilor și obiceiurilor populare și indexarea acestora în cadrul
Institutului, arhivă ce numără mai bine de 3500 de materiale video, colectate din peste 230
de situri și 40 de zone tradiționale ale României. Referințe ale obiceiurilor locale, ale
ritualurilor de sărbătoare, referințe la arta populară atât de studiată de etnografi, istorici de
artă și muzeografi, pot fi de asemenea consultate de bursierii străini din România, prin
accesul la bogatele documente și lucrări științifice ale Institutului de Etnologie și Folclor.
În lipsa unor informații despre tirajul publicați ei în care a apărut, nu este ușor de
cuantificat impactul acestui articol în cadrul comunității internaționale, însă, un lucru este
cert, el a contribuit la prestigiul lui Pop peste ocean.
Următoarea vizită a lui Mihai Pop în Statele Unite a avut loc ab ia nouă ani mai
târziu, când a petrecut aproape patru luni, între martie și iulie 1974, la Universitatea
Berkeley, fiind invitat al Departamentului de Antropologie. La Berkeley, Pop și -a lărgit
lista de contacte internaționale în antropologie, folclor și s emiotică, colaborând cu E.
Hammel, Alan Dundes, J. Eberhart, A.W. Skinner, A. Janos, John Gumpertz, S. Chatman
și I. Tax-Frieman. După cum reiese din rapoartele întocmite pentru autoritățiile române și
pentru Departamentul de Stat, care s -au păstrat în arh iva personală, Pop a ținut un curs de
folclor care a fost audiat de 40 de studenți. Cursul aborda obiceiurile, structura de neam a
societății românești tradiționale, dar și a altor societăți din Sud -Estul Europei, regulile de
comunicare în cadrul neamului, relația sat -oraș și limbaje de comunicare – verbal, muzical,
coregrafic – în cadrul ritualurilor și ceremoniilor. A susținut, de asemenea, un seminar de
antropologie culturală românească pentru 12 doctoranzi – în cadrul căruia a folosit ca
ilustrare mater ial folcloric înregistrat pe benzi, diapozitive și film – și a colaborat cu
folcloristul Alan Dundes în conducerea a trei lucrări de doctorat, una cu temă legată de
cultura populară italiană, iar cea de a doua abordând probleme de etnografie panameză și
cea de a treia având ca temă basmele populare840. Invitarea unui cercetător străin în
coodonarea doctoratelor nu era, probabil, o practică comună în lumea academică
americană, însă cei doi aveau o relație apropiată, o viziune asupra domeniului similară, dar
zone de expertiză complementare.
Proaspăt doc torandă în sociologie la Berkeley, Gail Kligman a devenit asistenta
profesorului și, un an mai târziu, a făcut chiar un teren în România. „Astfel”, spune
cercetătoarea, „a început o relație ce urma să aibă un impact profund și de durată asupra
fiecărui asp ect al vieții mele. Dacă nu ar fi fost Mihai Pop, eu, ca și mulți alții, nu mi -aș fi

840 Veză anexă documente capitolul 1. Cadru discursiv și organizarea lucrării, document 1.1.

279 făcut munca de cercetare pentru doctorat în România, nici n -aș fi putut s -o fac”841.
Ca la fiecare deplasare în Statele Unite, Pop a făcut și un mic turneu la alte
universit ăți și instituții din domeniu, unde avea deja relații și angajamente profesionale. A
susținut o conferință despre Folclor românesc la Centrul pentru Studii Slave la Stanford, a
participat la întâlnirea anuală a folcloriștilor din California și a prezentat o lucrare despre
epica românească la convenția Societății de Antropologie Kroeber. A avut discuții cu
Institutul Smithsonian pentru a lansa un program de cercetare a folclorului la grupuri de
cetățeni de origine română, care au emigrat în Statele Unite ale Americii înainte de Primul
Război Mondial. Acesta se dorea un studiu comparativ între folclorul emigranților și
evoluția folclorului în satele lor natale din România. Rezultatele acestui studiu urmau să fie
prezentate la festivități organizate de Institut ul Smithsonian cu ocazia celebrării
bicentenarului independenței în 1976.
De asemenea, în calitatea sa de președinte al Societății Internaționale de Etnologie și
Folclor, a făcut pregătiri cu Education Developement INC, afiliată ONU, pentru
organizarea la București a unui simpozion de folclor, cu ocazia Conferinței Populații –
Probleme, care urma să aibă loc în august 1974.
Așa cum reiese dintr -o scrisoare a lui Alan Lomax din data de 14 noiembrie 1974, în
vara acelui an, antropoloaga Margaret Mead a vizitat România, fiind însoțită în periplul ei
de Mihai Pop. „Lui Margaret Mead i -a plăcut foarte mult să viziteze România cu
dumneavoastră”842, îi scria Lomax lui Pop. Din păcate, nu am reușit să găsesc nici o altă
sursă care să îmi furnizeze informații suplimenta re despre vizita lui Mead. Documentele ne
arată doar că Pop colabora cu antropoloaga în calitatea sa de membru al boardului executiv
al Comitetului Internațional pentru Filme Antropologice , comitet înființat în 1970 și
condus de Mead. În această calitate, în perioada bursei sale la Berkeley, Pop a fost invitat
la New York să participe la lucrările acestui comitet. Prezența lui Pop în acest comitet nu
era surprinzătoare, având în vedere că, încă din perioada gustiană, în România aparatul de
filmat era văzut ca un instrument fundamental în cercetarea de teren. Prin munca sa la
Institut, Pop continuase această tradiție interbelică, iar afilierea cu Institutul de Film din
Göttingen îl plasase în poziția de specialist în domeniu, pe plan internațional. În anul 19 60,
când
Margaret Mead, în prelegerea care marca retragerea ei din funcția de președintă a
Asociației de Antropologie Americană, își îndemna colegii „să utilizeze mai mult

841 Gail Kligman, „Pentru Moșu”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 409, 15 -21 decembrie 2000: 12.
842 Vezi anexă, document 9.2.

280 dispozitivele pentru înregistrarea și stocarea datelor – camera foto, magnetofonul și, mai
ales, camera de filmat”843, filmul despre Căluș deja făcuse carieră în Europa și se pregătea
să treacă oceanul. De altfel, așa cum arată Lomax în articolul „ Toward An Ethnographic
Film Archive” (1971) , europenii erau văzuți ca pionieri în domeniul fi lmului etnologic.
Pe 21 iunie 1977, Margaret Mead îi scria lui Pop pentru a -l anunța că în toamna
acelui an, Muzeul American de Istorie Naturală va organiza un festival de film
antropologic care îi va purta numele. Mead îi cerea lui Pop să facă parte din comitetul
onorific al festivalului de film care, spunea ea, „va fi format din personalități remarcabile
interesate de filmul etnografic”844.
În anul următor, Mihai Pop a obținut o a doua bursă Fulbright, pentru a preda despre
folclorul românesc și al popoar elor din sud -estul Europei, în cadrul Centrului de Studii
Rusești și Europene și al Departmentului de Antropologie de la Universitatea Ann Arbor
Michigan. Urma să conducă apoi un seminar de analiză semiotică a textelor de folclor la
Berkeley. De această da tă, profesorul a stat în S.U.A. din ianuarie până în mai 1975, având
un program foarte încărcat, care se extindea și în diferite centre universitare din Europa.
„Cu această ocazie am fost invitat să iau parte între 12 și 15 ianuarie 1975 la universitatea
Boston la un colocviu în legătură cu modernizarea vieții rurale în sud -estul Europei”845, le
scria el autorităților române. În același document cerea viză pentru „S.U.A, Canada,
Franța, Belgia și Italia și aprobarea de a rămâne în străinătate între 1 ianuarie – 31 iulie
1975”. Planul lui era să susțină o serie de conferințe la Universitățile Cornell
(Pennsylvania), Austin (Texas), Seattle și la Universitățile din Montreal și Toronto. „La
întoarcerea în Europa urmează să iau parte ca membru al comisiei de specia litate la
susținerea la Universitatea din Bruxelles a tezei de doctorat a fostei bursiere a statului
nostru, Marianne Mesnil care tratează despre obiceiurile de Anul Nou în Moldova. Apoi în
luna iulie 1975 sunt invitat de Centrul de Semiotică și Lingvistic ă de la Universitatea
Urbino – Italia să conduc un colocviu cu participare internațională asupra datelor de
cultură străveche în folclorul popoarelor europene”846.
La Colocviul de Istorie Sud -Est Europeană, organizat în consorțiu de Universitățle
Harvard, Bo ston și Brawn, Pop a prezentat o lucrare despre dezvoltarea culturală a satului
românesc contemporan, episod pe care l -am menționat deja. În realitate, programul lui s -a

843 Alan Lomax, „ Toward an Ethnographic Film Archive”, Filmmakers Newsletter , vol. 4, nr. 4,
februarie 1971: 31.
844 Vezi anexă, document 9.3.
845 Vezi anexă, document 9.4.
846 Ibidem.

281 dovedit chiar mai ambițios decât cel prezentat autorităților, el vizitând și Universit atea
Chicago și pe cea din Boulder Colorado și Macomb County Community College.
La aproape zece ani după pensionare, Mihai Pop a fost din nou invitat să predea în
Statele Unite, de data aceasta la Universitatea California, Los Angeles. Invitația i -a fost
făcută, în mod oficial, de profesorul W. Hand. În arhiva personală nu s -au păstrat prea
multe documente legate de această ultimă experiență americană a lui Mihai Pop. Singura
referință la această vizită, mai mult de natură anecdotică, mi -a fost relatată d e Constantin
Eretescu. Eretescu și soția emigraseră în urmă cu patru ani în Statele Unite și au profitat de
această venire a fostului lor șef și bun prieten pentru a se revedea. „La sfârșitul sejurului
californian, ne -a telefonat ca să -și exprime dorința d e a veni să ne vadă la Providence, pe
coasta de est. Pleca apoi mai departe, spre casă, cu o oprire la Paris, să -și vadă fiul. L -am
avut oaspete câteva zile, i -am arătat orașul, partea lui istorică, locurile pe unde a umblat și
a făcut curte unei fete de p rin partea locului Edgar Allan Poe, statuia lui Roger Williams,
mare dizident la timpul lui și întemeietor al statului Rhode Island, și am mâncat seafood,
slăbiciunea lui”847.
9.IV. Un român președinte al Societății Internaționale de Etnologie și Folclor
Prima recunoaștere formală a lui Mihai Pop ca specialist în culturile est și central
europene a venit după prima sa călătorie în America, în anul 1967, când i -a fost decernat
Premiul Herder. Premiul, instituit în 1963 de fundația Alfred Toepfer împreună cu
Universitatea din Viena, în onoarea criticului, filozofului, poetului și teoreticianului
german Johann Gottfried von Herder, a fost oferit unor personalități marcante din Centrul
și Sud-Estul Europei, care au adus contribuții semnificative atât culturilor proprii, cât și
culturii Europei.
Deși unele surse accesibile publicului larg, cum este și Wikipedia, îl atestă pe Pop ca
fiind primul român căruia i s -a acordat acest premiu, în realitate Tudor Arghezi este primul
laureat, în 1965. Această recunoaștere i-a fost acordată lui în 1971 și lui Zaharia Stancu,
fostul șef al lui Mihai Pop din perioada interbelică. În 1967, pe lângă Mihai Pop, au mai
fost alți șase laureați, din diferite țări europene: istoricul de artă maghiar Ivan Fenyo,
sculptorul slovac Vla dimir Kompanek, compozitorul polonez Witold Lutoslawski,
arheologul grec Spyridon Marinatos, istoricul de artă sârb Svetozar Radojcic și poetul

847 Constantin Eretescu, corespondență personală digitală, 13 decem brie 2008.

282 român Alexandru Philippide848. La propunerea câștigătorilor, mai mulți tineri din țările pe
care le reprezentau au primit burse de studiu la Viena, în valoare de 5.000 de șilingi. Din
România au fost recomandați Ileana Cotrubaș, care pe atunci avea 27 de ani, și dirijorul și
cântărețul Ionel Pantea, în vârstă de 26 de ani.
Comisia care a ales laureații premiului în 1 967 era prezidată de muzicologul austriac
Erich Schenk. Din comisie mai făceau parte slavistul german Dietrich Gerhardt,
folcloristul elvețian Robert Wildhaber, filologul austriac Albin Lesky și lingvistul elvețian
Carl Theodor Gossen, așadar oameni care a veau competența să evalueze contribuțiile lui
Mihai Pop în mai multe domenii. Cu toate acestea, justificarea acordării acestui premiu
cercetătorului român cuprinde o serie de inexactități, care au fost exploatate de Ovidiu
Bârlea în Istoria folcloristicii românești (1974). Redând justificarea exagerat de elogioasă
a juriului, în care se menționează că ar fi scris 19 cărți, Bârlea face o referire subtilă la
lipsa de operă a lui Pop. „Reproducerea, în limba germană, a textului prin care se susținea
atribuirea Premiului I. G. Herder lui Mihai Pop, în 1967, avea o evidentă intenție
minimalizatoare, dacă nu denigratoare, datele raportului fiind puse, prin formularea
echivocă («se afirmă… că ar fi publicat» ), sub semnul întrebării”849. În realitate, așa cum
am arătat, contribuția lui Pop la înțelegerea culturilor din Europa Centrală și de Sud -Est și
la cooperarea în interiorul câmpului științific făceau ca acordarea acestui premiu să fie
justificată. Opera lui Mihai Pop nu poate fi judecată decât în cont extul întregii sale
activități științifice.
Dar iată care erau realizările lui Pop în viziunea celor care i -au acordat premiul:
„Astăzi, ca a doua personalitate remarcabilă a vieții intelectuale românești este sărbatorit
un mare savant, care a dezvoltat studii folcloristice de pionierat, director al Institutului de
Etnografie și Folclor al Academiei Romane de Științe și profesor de studii folcloristice la
Universitatea din Bucuresti, Mihai Pop. Născut în 1907 la Glod/Maramureș, după
absolvirea studiilor gimnaziale și universitare, el s -a dedicat din 1929 cercetărilor în
slavistică și folclor la universitățile de la Bonn si Praga unde a primit îndrumări
fundamentale de la Nikolai Trubetzkoy, care mai târziu a reprezentat cu genialitate
slavistica vieneză, și de la ceilalți membri ai Cercului său. Aici Pop a aprofundat
principiile si metodele lingvisticii structurale moderne, colaborarea cu folcloristul Piotr
Bogatîriov încurajându -l să-și extindă interesul asupra folclorului. Cercetarea sa

848 Georg Kastner , Brücken nach Osteuropa: Die Geschichte und Bedeutung des Gottfried von
Herder-Preises, 1964 -2003, Alfred Toepfer Stiftung F.V.S., Hamburg, 2004: 51.
849 Nicolae Constantinescu, Citite de mine…Folclor, etnologie, antropologie. Re pere ale cercetării ,
București, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii tradiționale, 2011: 21.

283 folcloristică est e legată inițial de sociologia satului românesc (1929). A continuat până în
1959 să lucreze în strânsă colaborare cu Constantin Brăiloiu, fondatorul faimoasei Arhive
de folklore din București și a avut contribuiții nu doar în cadrul campaniilor monografice
de la Făgăraș, Câmpulung Moldovenesc și din zona Dâmbovicului din Argeș, cât și prin
opera sa importantă de 19 cărți, publicate între 1923 și 1966. Acestea se ordonează în cinci
grupe tematice. În urma cercetărilor de teren din 1958, au fost abordate pr oblemele limbii
populare, ale artei populare și ale obiceiurilor populare, iar din 1955 a apărut o grupă
paralelă de lucrări metodice și o a treia, din 1959, care s -a concentrat asupra fenomenelor
actuale ale folclorului românesc.
Laureatul nostru ș i-a dezvoltat cercetările pe o bază solidă și largă în sensul metodei
comparative în cadrul unei a patra grupe de cărți despre muzica populară românească,
despre jocurile populare și obiceiurile din țara sa, confruntându -le cu lucrări similare ale
altor popoare – pentru ca în sfârșit să realizeze în nu mai puțin de cinci comunicări din
1966 o prezentare a structurii generale a epicii populare balcanice și, prin aceasta, a celei
din Europa Centrală. Această impresionantă operă l -a pus pe P op într-o poziție importantă
nu doar în țara sa, dar i -a adus și alegerea în funcția de Vicepreședinte al Societății
Internaționale de Etnologie și Folclor și de membru în boardul Societății Internaționale
pentru Cercetarea Narațiunilor Populare”850.
Dincolo de inexactitățile din acest text legate de activitatea de cercetare a lui Mihai
Pop și de opera lui scrisă, diploma care i s -a acordat surprinde, ceea ce putem considera
motivația principală a celor care i -au acordat acest premiu, și anume: „atitudinea s a
deliberată și atentă de mediator”851 în spațiul culturii europene.
Festivitatea de premiere a avut loc în ziua de 10 mai în sala mare de bal a
Universității din Viena, în prezența ambasadorilor Greciei, Poloniei, României,
Cehoslovaciei, Ungariei și a primului secretar al Ambasadei Iugoslaviei. Poetul român
Alexandru Phil ippide a spus un cuvânt de mulțumire în numele tuturor celor premiați.
Apoi, invitații au participat, alături de nunțiul papal, la dineul organizat la Hotel Imperial și
la spectacolul Electra de Richard Strauss, la Opera Națională.
Este dificil de tras o l inie între activitatea lui Mihai Pop pe plan european și cea de pe
continentul american, deoarece, în realitate, cele două dimensiuni se suprapun. Cele mai
multe organizații internaționale reuneau specialiști de pe ambele continente. Este și cazul

850 Informații extrase din procesul verbal de la ceremonia din 1967, copii după rapoartele anuale din
'64-65, ‘65-‘66 și ‘66 -‘67.
851 Vezi anexă, document 9.5.

284 Societății Internaționale de Etnologie și Folclor (S.I.E.F.). Fiind „un organism internațional
care grupează instituțiile și specialiștii ce se ocupă cu studierea culturii europene”852,
S.I.E.F. avea în structura de conducere mai mulți cercetători americani interesa ți de
bătrânul continent, printre care și Richard Dorson, de la Universitatea Indiana.
Pentru a înțelege mai bine rolul lui Mihai Pop în cadrul S.I.E.F., l -am contactat în
2009 pe Bjarne Rogan , profesor la Institutul de Studii Culturale și Limbi Orientale din
cadrul Universității din Oslo, specialist în istoria organizației. Aproape 10 ani mai târziu,
am descoperit că în arhiva personală a lui Pop se găsesc foarte multe documente legate de
istoria acestei organizații, care m -au ajutat să reconstruiesc o parte din dinamica relațiilor
instituționale. Cu toate acestea, folosindu -mă doar de documente, nu aș fi putut reconstitui
toate nuanțele pe care mi le -a relevat Bjarne Rogan în corespondența noa stră. „Mihai Pop a
intrat în contact cu S.I.E.F. (sau C.I.A.P. la acea vreme) încă din 1963, când profesorul
Karel-Constant Peeters (Antwerp) și «oamenii noi» din C.I.A.P. / S.I.E.F. aveau nevoie de
contacte mai bune cu Europa de Est. Prima dată s -au întâlnit la o conferință la Budapesta în
septembrie 1963, când Pop s -a interesat de planurile viitorului S.I.E.F. (precum și de un
posibil viitor proiect de atlas folcloric european). Pop avea, printre altele, contacte cu
Academia din Moscova, ceea ce constitui a un atu important pentru oamenii C.I.A.P. /
S.I.E.F. Pop a fost apoi invitat la o conferință C.I.A.P., organizată de Kurt Ranke, Mathias
Zender și Peeters, în aprilie 1964, la Bonn. A treia oară s -au întâlnit la Atena, în august
1964, când Pop a fost ales vicepreședinte al noului S.I.E.F., cu Peeters în funcția de
președinte (atunci Peeters l -a vizitat la București, în drumul său spre Atena)”853.
O scrisoare din arhiva personală a lui Pop vine să confirme vizita lui Peeters la
București, în drum spre Atena, și arată că, în urma acestei vizite, belgianul era într -o relație
mai mult decât cordială cu colegul său român și cu întreaga familie a acestuia. De altfel,
scrisoarea, datată 30 iunie 1965, nu îi este adresată lui Mihai, care atunci se întorcea din
Statele Unite ale Americii, ci întregii familii. Peeters rememorează momentele minunate
petrecute împreună cu soția sa la București854. Scrisoarea conține și o invitație la reuniunea
comitetului S.I.E.F, care urma să aibă loc la Anvers în luna septembrie a anului 1965. Într –
o altă scrisoare, Peeters îi propune lui Pop ca, după reuniune, să mai rămână câteva zile în

852 Mihai Pop – interviu pentru Informația Bucureștiului, păstrat în arhiva personală a lui Mihai Pop
în varianta dactilografiată, fără alte detalii. Documentul este prea mare pentru a putea fi puse în anexă, ele pot
fi consultate în Fondul Mi hai Pop din cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român, în dosarul
V.B.1.

853 Bjarne Rogan, corespondență personală electronică, aprilie 2009.
854 Vezi anexă, document 9.6.

285 Belgia, ca invitat al familiei sale și îl încurajează să vină împreună cu soția855. Subliniez
aceste aspecte pentru a arăta că Pop avea darul de a transf orma relațiile profesionale în
relații personale.
Raportul adunării generale a C.I.A.P., care a avut loc între 7 și 8 septembrie 1964 la
Atena, arată că la întrunire au fost prezenți reprezentanți a 24 de țări și că Peeters a fost
ales ca președinte cu 23 de voturi din 45 și că Mihai Pop și Roger Pinon au primit cele mai
multe voturi (35) pentru a face parte din consiliul de administrație. Noul consiliu i -a numit
ca vicepreședinți pe Pop, pe suedezul Carl -Herman Tillganen și pe Dorson și a votat pentru
schimbarea denumirii organizației în Societatea Internațională de Etnologie și Folclor și
pentru elaborarea unui nou statut.
În editorialul publicat în primul volum al buletinului trimestrial al S.I.E.F., Peeters
afirmă că întâlnirea de la Atena a avut o imp ortanță capitală nu doar pentru organizație, ci
și pentru cercetarea folclorului și etnografiei regionale. El arată că sub noua denumire s -a
născut o organizație modernă, în cadrul căreia cercetătorii independenți, reprezentanții
universităților și ai inst ituțiilor de profil se vor întâlni, având ocazia să discute metodele de
cercetare folosite și să prezinte rezultatele muncii lor. „Disciplina noastră, mai mult decât
altele, are nevoie urgentă de înțelegere mutuală între cercetători, ceea ce implică
necesitatea absolută a existenței unui organism internațional”856. Noul președinte al
S.I.E.F. încheia spunând că este conștient că mandatul cu care l -au împuternicit colegii săi
din Est și din Vest nu va fi unul ușor, dar că se așteaptă ca aceștia să -l susțină.
În cel de al treilea buletin S.I.E.F. din 1967, etnologul portughez Jorge Dias arăta
care era semnificația noii denumiri a organizației, și anume aceea de a „reconcilia două
curente fundamentale în studiile tradițiilor sociale europene: pe de o parte c urentul
folcloristic, care se ocupă cu preponderență de literatura orală și celălalt, curentul
etnografic sau etnologic, adesea interesat doar de studiul culturii materiale sau tehnologie,
care până în prezent au poziții mai mult sau mai puțin ireconciliab ile”857. Dias vedea
disciplina ca pe știința globală a omului, ca pe „un nou umanism”858.
Însă care erau dedesubturile acestei schimbări de nume și de conducere a
organizației? Așa cum arăta Bjarne Rogan în discursul său din deschiderea celui de Al X –
lea Congress S.I.E.F., care a avut loc la Lisabona în 2011, un nou grup a preluat la Atena

855 Vezi anexă, document 9.7.
856 Karel-Constant Peeters, „Editorial”, S.I.E.F. – Informations. Bulletin trimestriel de la Société
International d’Ethnologie et de Folklore , vol. 1, nr. 1, 1964: 2.
857 Jorge Dias, „ Un mesaj de la profesorul Jorge Dias”, S.I.E.F. – Informations. Bulletin trimestriel
de la Société International d’Ethnologie et de Folklore , volum. nr. 3, 1967: 2.
858 Ibidem.

286 conducerea vechii organizații, care era dominată de cercetătorii nordici, prin Reidar Th.
Christiansen și Sigurd Erixon. Așadar, deși noua echipă încerca să scoată în evid ență
continuitatea cu C.I.A.P. -ul, momentul 1964 este unul de ruptură. „Schisma s -a datorat
unor chestiuni care erau dincolo de rivalitatea dintre anumiți oameni de știință. Mai multe
aspecte erau în joc, cum ar fi politicile de aderare și aderarea la sist emul UNESCO. Un
factor important a fost relația foarte tensionată la vremea respectivă dintre folcloriști și
etnologi. Prin denumirea de S.I.E.F., folcloriștii care au preluat conducerea doreau să
sublinieze independența subdisciplinelor și o diviziune cla ră a muncii: adică etnologie și
folclor. Etnologii, care considerau disciplina ca fiind unificată și acoperind ambele
domenii, s -au retras și și -au stabilit propria rețea, cu noul jurnal Ethnologia Europaea”859.
În afară de relația cu UNESCO, care era un fac tor cheie, ceea ce definea organizația erau
grupurile de lucru și organizarea congreselor.
Între întrunirea de la Atena și Congresul de la Paris din 1971, au avut loc mai multe
întruniri S.I.E.F., afiliate la diverse conferințe și congrese organizate î n diferite orașe
europene, care adunau specialiștii din domeniu. Dincolo de participarea la aceste întruniri,
Mihai Pop, căruia îi revenise sarcina de a conduce activitatea comisiilor științifice de lucru,
a făcut vizite în centrele universitare importante pentru a lua contact cu institutele de
cercetare de acolo. Astfel, după întâlnirea din Belgia în toamna anului 1965, Pop s -a oprit
la Paris, unde a participat la Conferința organizată de Laboratoire d’Anthropologie Sociale
du Collège de France, de l’École Pratique des Hautes Études și de Musée des Arts et
Traditions Populaires. Aici a susținut o conferință despre Cercetările de etnografie și
folclor în România și a proiectat filmul cu Călușul. Cu ocazia acestei conferințe, Pop a
vizitat toate aceste instit uții, având discuții cu Lévy -Strauss la Laboratoire d’Anthropologie
Sociale, cu Maurice Trémand la Musée des Arts et Traditions Populaires și cu G. Rouget la
secția de folclor muzical de la Musée de l’Homme. „În urma acestor discuții privind
colaborarea șt iințifică internațioală în cadrul S.I.E.F. și colaborarea între institutele de
cercetare din domeniul etnologiei și folclorului din Franța și Republica Socialistă
România, am obținut două burse de câte 3 luni pentru etnografii români care ar dori să
lucreze la Laboratoire d’Anthropologie Sociale de Musée des Arts et Traditions Populaires

859 Bjarne Rogan, „A remarkable congress and a popular general secretary: CIAP/SIEF, Arnhem
1955 and Jorge Dias”, Etnográfica , vol. 19 (3), 2015: 567 -576, disponibil online la adresa
https://journals.openedition.org/etnografica/4123 [Accesat 5 aprilie 2020].

287 din Paris și oferta ca revista franceză Études Rurales să scoată un număr închinat
sociologiei satului românesc”860.
În corespondența purtată cu Bjarne Rogan, acesta afirma c ă „Pop a trebuit să
funcționeze ca președinte din 1967 ”861, pentru că Peeters își pierduse interesul pentru
proiectul S.I.E.F. Niciun document pe care l -am consultat nu confirmă informația primită
de la Rogan, conform căreia Peeters s -a retras de la conducer e, lăsând organizația pe
umerii lui Pop și a celorlați membri ai conducerii. În corespondența care pregătește
conferința de la Paris din 1971, Pop apare totuși ocupând, în paralel cu funcția de
vicepreședinte, și pe aceea de secretar general al S.I.E.F. De și organizarea conferinței
cădea în sarcina francezilor Jean Cuisenier, Georges Henri Rivière, director al Muzeului de
Arte și Tradiții Populare; și Roger Lecotté, Peeters pare încă activ, semnând scrisori în
numele organizației.
Cert este că congresul ca re a avut loc între 24 -28 august 1971 la Muzeul de Arte și
Tradiții Populare rămâne unul din momentele de glorie din istoria organizației, în ciuda
faptului că el a fost denumit Primul Congres de Etnologie Europeană și nu a avut în titlu
termenul de „folcl or”, care ar fi marcat faptul că este un congres S.I.E.F. „Abia în 1982, în
Rusia, denumirea de S.I.E.F. a fost folosit oficială pentru congres. Cu toate acestea, în
discursul său prezidențial, Jean Cuisenier (președinte în funcție după retragerea lui Pop) a
insistat să -l numească „Al II -lea Congres de Etnologie Europeană”862.
Din corespondența între membrii conducerii S.I.E.F. reiese că la Paris organizatorii
se așteptau la participarea a 300 -350 de specialiști din întreaga lume și la peste 100 de
prezentări . Lucrările congresului au fost traduse în patru limbi europene: franceză, engleză,
germană și rusă. Mihai Pop a vorbit în plenara de deschidere alături de francezii Julien
Greimas863 și Jean Cuisenier864, împreună cu care coordonase direcția științifică a
congresului. Pentru că se știa deja că Pop va fi noul președinte al S.I.E.F, lui i -a revenit
misiunea de a prezenta viziunea organizației asupra etnologiei europene. Pop a impresionat
audiența nu doar prin discursul său, ci și prin „amploarea și diversitatea cunoștințelor sale,

860 Raport al vizitei de lucru în Franța. Documentul este prea mare pentru a putea fi puse în anexă,
ele pot fi consultate în F ondul Mihai Pop din cadrul Arhivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român, în
dosarul V.B.1.
861 Bjarne Rogan, corespondență personală electronică, aprilie 2009.
862 Bjarne Rogan, op. cit.
863 Greimas a ținut o prelegere cu titlul: „Limbajele ca sisteme de comuni care”.
864 Jean Cuisenier a ținut o prelegere cu titlul: „Informatica și aplicațiile muzeugrafice, metode
avansate în studiul datelor etnografice”.

288 prin capacitatea sa de a comunica esența și prin libertatea sa de exprimare”865. Iată cum își
amintea Jean Cuisenier, ani mai târziu, prestația lui Pop: „În acele timpuri, Mihai Pop era
unul dintre puținii savanți europeni care se exprima la fel de ușor în franceză ca și în rusă,
în maghiară ca și în engleză, în germană ca și în italiană, precum și în alte limbi romanice
sau slave. Asta mă uimea și nu omiteam să -l complimentez, la fel cum, firește, nu îi
ascundeam lipsa mea de talent în ac eastă chestiune”866. Deși venit din est, spune Cuisenier,
„nu se referea în scrierile sau în prelegerile sale nici la Marx, nici la Engels sau Lenin, ci la
Jakobson, Chomsky sau Lotman, la Claude Lévi -Strauss, Bogatîriov sau Meletinsky ”867.
Pentru a înțelege în profunzime cariera internațională a lui Pop este absolut necesar
să fac o analiză a discursului său de la Paris. Alocuțiunea sa – „Problèmes généraux de
L’Ethnologie Européenne”868 – este de o modernitate uluitoare, multe dintre problemele
ridicate de Mih ai Pop acum 50 de ani fiind și acum relevante. Într -o analiză privind statutul
etnologiei ca domeniu academic, cercetătoarea Rodica Zane observa ruptura la nivel
discursiv între viziunea lui Mihai Pop asupra etnologiei europene, așa cum reiese ea din
acest discurs, „orientată către o știință dincolo de național, respectiv etnologia europeană și
construcția unitară a acesteia”869 și viziunea „concentrată pe folclorul național și literar”870
din „Introducerea” la volumul Folclor literar românesc , lucrare scrisă î n colaborare cu
Pavel Ruxăndoiu și publicată în 1976.
Pop începe prin a amenda definiția europeană a etnologiei – studiul culturii populare
– arătând că aceasta este deopotrivă vagă și reductivă, pentru că obiectul e definit prin
caracteristicile sale ext rinseci, termenul se referă atât la societatea pre -industrială, cât și la
cea industrială și, nu în ultimul rând, acestui limbaj îi lipsește gramatica – insiderii nu au o
conștiință teoretică și practică obiceiurile fără să le poată explica. El notează că sub
denominarea de etnologie europeană se regăsesc diverse discipline și că marea diversitate
terminologică este determinată din start de termenii ethos -folk-volk-narod-nep folosiți în
diverse limbi pentru a defini poporul și implicit cultura populară. Ca soluție la aceste
neajunsuri ale teoriei în uz, profesorul Pop propune folosirea sintagmei de cultură non –

865 Jean Cuisenier, „Avec Mihai Pop: du texte au sens, par la grammaire” în CERC, vol. III, nr.1,
iarna, 2007: 8 .
866 Ibidem: 7.
867 Ibidem: 8.
868 Mihai Pop, Folclor românesc , volumul I, București, Editura Grai și suflet – Cultura națională,
1998: 266 -283.
869 Rodica Zane, „Le statut de l’ethnologie en Roumanie postcommuniste ”, în Rodica Zane &
Philippe Claret (ed itori), Les sciences humaines et sociales dans les sociétés en transition. Recueil d’études
et témoignages en hommage à Pierre Bidart , București : Editura Universității din București, 2015: 12.
870 Ibidem.

289 gramaticalizată în loc de cultură populară. Pe model structuralist, Pop lărgește cadrul
conceptual al textului, arătând că în etnologie termenul de „t ext” poate fi aplicat textelor
per se, dar și obiceiurilor în totalitatea lor, ocupațiilor și procedeelor tehnice. Așa cum
observă Zane, profesorul Pop „propune o soluție care să facă legătura între etnologie, pe de
o parte, și structuralism și semiotică, pe de altă parte”871.
Referirile la metodologia folosită în cercetarea etnologiei pe continentul european
sunt de asemenea foarte pertinente, arătând că, în momentul respectiv, domeniul era foarte
fragmentat. Atât cadrul teoretic, cât și cadrul metodologic e rau neunitare, lucru care
împiedica schimbul de informații între diversele școli naționale. Pop mai arată că, deși
există numeroase organisme internaționale cu foarte multe comisii, cele mai multe
cercetări au fost realizate de fiecare țară în parte și că lipsește o bibliografie exhaustivă și
sistematizată (mai ales în cazul colecțiilor și publicațiilor naționale).
Ceea ce este revoluționar la viziunea lui Mihai Pop este propunerea acestuia de a
stoca în formă electronică materialul tezaurizat și sistematiz at. Este adevărat că în anii ‘70
se înregistra deja o explozie tehnologică, dar abilitatea lui Mihai Pop, care nu era tocmai la
prima tinerețe, de a sesiza această oportunitate este mai mult decât lăudabilă. De asemenea,
el propunea editarea unor cataloage internaționale cu materialul conservat în muzee și
arhive și din nou, folosirea unei terminologii unitare. În viziunea lui Pop, sistematizarea pe
tipologii trebuia făcută la nivel național, dar urmând o metodologie standardizată și un plan
internațional.
O altă idee importantă care apare în discursul proaspătului președinte al S.I.E.F. este
faptul că studierea fenomenelor contemporane era la fel de urgentă ca cea a fenomenelor
tradiționale. În viziunea lui „studierea fenomenelor contemporane nu e mai puțin urgentă
ca cea a fenomenelor tradiționale”872.
„Ambele discursuri”, observă Zane, „vorbesc, de asemenea, despre statutul acestui
domeniu, numit astăzi «etnologie», în două contexte diferite, care configurează câmpuri
științifice neconcordante, fiecare dint re ele atribuindu -i un loc distinct”873. Citite în paralel,
cele două texte, concepute la scurtă distanță unul de altul, pot induce ideea că exista o
scindare în gândirea lui Pop. În realitate, această distanță dintre Pop – teoretician de frunte
al foclorist icii românești și Pop, cercetător de talie internațională – era cu mult mai mică,
însă acest lucru nu reiese din analiza textelor sale scrise, ci doar uitându -ne la practica

871 Ibidem.
872 Pop, op. cit.: 273.
873 Zane, op. cit.: 12.

290 etnologului și la legăturile create între aceste câmpuri științifice aparent necon cordante.
Am punctat deja în acest capitol câteva exemple fructoase de colaborare între cercetătorii
români și cei din Vest, facilitate de Pop din poziția sa de director al Institutului de Folclor.
În următorul subcapitol voi arăta însă cum s -a petrecut în tâlnirea dintre cele două lumi pe
teren.
Într-un interviu acordat de Mihai Pop ziarului Informația Bucureștiului din care, în
arhiva sa personală s -a păstrat doar un fragment, acesta explică pentru publicul românesc
rolul S.I.E.F. -ului și mai ales contri buția cercetătorilor români la activitatea acestei
instituții. „Pe lângă faptul că organizează colaborarea dintre specialiștii din lumea întreagă,
America, Asia, care se ocupă de cercetarea etnologiei europene, prin schimb de informații
și publicații, simp ozioane, colocvii și congrese, Societatea are mai multe comisii de lucru
care studiază diferite probleme sau pregătesc instrumente de lucru: de pildă Comisia de
bibliografie, care publică bibliografia internațională de etnologie, Comisia pentru literatură
orală, Comisia pentru obiceiurile tradițională, Comisia pentru unelte agricole, Comisia
pentru filmul etnologic etc. Societatea publică un buletin în care semnalează toate
evenimentele internaționale mai importante. Potrivit uzanțelor internaționale, secre tariatul
comisiei funcționează până la viitorul congres ce va avea loc în Iugoslavia, la Paris, la
Muzeul de artă și tradiții populare a Franței, unde a avut loc ultimul congres. Din comitetul
de conducere al Societății fac parte specialiști din toate țări le europene și din America.
Țările socialiste europene sunt toate reprezentate în conducerea societății prin câte un
membru în comitet. Țării noastre i -a revenit cinstea de a deține președenția societății”874.
Totuși, care au fost lucrurile care l -au oprit pe Pop să își implementeze viziunea
atât de ambițioasă pe care a prezentat -o la Congresul de la Paris? Una dintre probleme
ținea de izolarea României. Pop era în București, în timp ce secretarul general la Par is. Dar
aceasta nu era singura limitare. Bjarne Rogan este de părere: „atât Pop și cât Peeters au
avut o muncă grea cu un S.I.E.F. care nu a funcționat niciodată în această perioadă și –
dacă judecăm după corespondența lor – s-au confruntat cu probleme eco nomice, cu
probleme legate de membri, cu organizarea de întâlniri etc. Un congres pe care Pop sperase
să-l organizeze în Iugoslavia în 1976, prin intermediul Academiei Sârbe, nu a mai avut loc.
După cum se vede dintr -un scurt raport al lui Pop în toamna an ului 1974, nimic – sau
aproape nimic – nu s-a întâmplat în S.I.E.F. de la congresul de la Paris din 1971, iar după

874 Mihai Pop – interviu pentru Informația Bucureștiului, păstrat în arhiva personală a lui Mihai Pop
în varianta dactilografiată, fără alte detalii. Documentul este prea mare pentru a putea fi puse în anexă, ele pot
fi consultate în Fondul Mihai Pop din cadrul Ar hivei de Imagine a Muzeului Țăranului Român, în dosarul
V.B.1.

291 1974 din nou nu s -a întâmplat nimic până înainte de congresul de la Suzdal din 1982”875.
Pop nici măcar nu a fost prezent la congresul din 1982 din Rusia, unde Jean Cuisenier a
funcționat ca președinte.
În opinia cercetătorului norvegian, Mihai Pop „a dorit cu tărie să participe la
reînoirea unei organizații europene pentru folclor și etnologie și […] a fost foarte interesat
să reducă decalajul dintre folclorul și etnologia din Europa de Est și Vest. Însă S.I.E.F. a
avut probleme enorme în acei ani – probleme economice și organizatorice, dar și științifice,
era un climat toxic între folclor și etnologie – care a venit în plus față de situația po litică
dificilă din Europa în acei ani. Așadar, în această perioadă proiectul SIEF era greu de
realizat, în direcția pe care cred că Pop și -ar fi dorit -o”876.
Claude Karnoouh este de părere că poziția de președinte al S.I.E.F. nu a contribuit
major la poziți onarea lui Mihai Pop ca un cercetător important în Franța, aprecierea sa pe
continentul nord -american având o pondere mult mai mare în prestigiul pe care și -l crease
în comunitatea științifică internațională. „Eu nu cred că acest post […] i -a creat în Fran ța o
aură extraordinar de importantă. Era cunoscut în fond de câteva persoane care se ocupau
sau de folclor propriu -zis – erau foarte puțini – sau de România, care tot erau tot foarte
puțini, în acest moment. Aura internațională a lui a fost construită de americani. Francezii
sunt prea – cum să vă spun – prea aroganți ca să recunoască într -un tip din Europa de Est o
capacitate și o calitate excepțională, chiar dacă el era […] cred că ultimul elev sau ucenic
al lui Bogatîriov. Dar Bogatîriov era în Franța, p rintre antropologi, un tip necunoscut. Cine
știe în Franța chiar astăzi că fondatorul structuralismului în antropologie e Bogatîriov?”877
Cu toate acestea, în 1978, Mihai Pop a fost invitat să predea la Universitatea Paris Nanterre
X. În anul 2010, am vizita t această universitate în speranța de a găsi în arhivele sale
informații relevante despre activitatea sa în această instituție, însă nu am găsit nici un
document. Colaborarea lui Mihai Pop cu cercetătorii francezi și instituțiile cu care avea
legături ar m erita, cu siguranță, o cercetare mai aprofundată. Întâlnirea lui Pop cu mediul
intelectual german ar face, de asemenea, obiectul unei cercetări interesante, mai ales că
Pop a făcut studii în Germania în perioada interbelică, iar apoi a avut o colaborare
fructuoasă cu Institutul de Film din Göttingen și, în 1973, a predat la Universitatea din
Marburg.
9.V. Cercetători străini în România

875 Bjarne Rogan, corespondență personală electronică, aprilie 2009.
876 Ibidem.
877 Claude Karnoouh, interviu personal, martie 2010.

292 Așa cum menționam mai devreme, România și -a deschis porțile pentru cercetătorii
din Occident la începutul anilor '60, ca urmare a celui de al doilea val al destalinizării. În
realitate, primele cercetări de teren în domeniul științelor sociale au avut loc abia după
1965. În cadrul unui interviu pe care l -am realizat în 2010, cercetătoarea belgiană
Marianne Mesnil îmi spunea că ea a fost prima care a venit să facă teren în România în
1966.
Într-un interviu pe care l -am realizat cu Sabina Ispas în 2009, aceasta îmi spunea:
„Dintre personalitățile […] – asta este o observație personală – care au scris despre
România bine, toți au trecut prin mâna lui ”878. Această observație, pe care Sabina Ispas o
marchează ca fiind subiectivă, trebuie pusă în contextul mărturiilor despre felul în care Pop
îi ghida pe cercetătorii străini care veneau să fac ă cercetare în România. El nu se oprea la
statutul de îndrumător științific al acestora, ci își asuma și rolul de ghid în relația cu
autoritățile. Mai mult, el crea comunități de interese, punându -i în legătură pe străini și
născând astfel afinități person ale și profesionale, dar conectându -i pe aceștia și cu colegii
lor români de la care ar fi putut să înțeleagă mai în profunzime cum să abordeze realitatea
din teren. Aceste aspecte sunt subliniate de mulți dintre cercetătorii care au lucrat cu el.
Iată care sunt observațiile lui Gail Kligman: „Ca să ne lărgească orizonturile intelectuale și
colegiale în România și ca să ne faciliteze cercetarea, Mihai Pop și -a folosit cu generozitate
diferitele cercuri și legături în limita posibilităților de la acea vreme. Spre a încuraja
schimbul de idei, Mihai Pop, cu același optimism cu care întâmpina viața de zi cu zi, ne -a
și prezentat unul altuia. Katherine Verdery, Claude Karnoouh și cu mine îi datorăm
relațiile noas tre profesionale și de prietenie care ne leagă de 25 de ani”879. Cum spuneam,
aceste relații se creau și între cercetătorii străini și cei români. Maramureșul a devenit un
teren care a adus aproape oameni din mai multe țări, dar și din mai multe generații. Într -un
interviu pe care l -am realizat pe 24 martie 2019, Smaranda Vultur îmi povestea cum a
vizitat-o pe Sanda Golopenția, aflată pe teren în Breb și aceasta a dus -o pe mai tânăra sa
colegă să o întâlnească pe „Gail Kligman care făcea teren la Ieud și care vorbea
maramureșenește, deci spunea «mazăre» la « fasole», așa cred că se spunea. Și tot felul de
lucruri, știu că mi -am notat atunci, trebuie să am undeva carnețelul ăla. Că mi -am notat că
o femeie «însărcinată», nu era însărcinată, ci era «împovărată» și părea ca un pom care stă
plin de roade, lucruri d in astea. […] Și am asistat la discuția între Gail și Sanda, era despre
teren. Era foarte interesant”. Pe teren deci, se petrecea un proces de învățare a meseriei,

878 Sabina Ispas, interviu personal, ianuarie 2009.
879 Gail Kligman, „Pentru Moșu”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 409, 15 -21 decembrie 2000: 12.

293 învățare care mergea în ambele direcții: și de la străini – care veneau cu o altă formare și o
altă abordare – către români, dar și de la români – care cunoșteau foarte bine realitatea
locală – înspre străini.
Un alt aspect pe care îl menționează mai mulți dintre străini este al oferirii de
instrumente și informații care să ajute la decodarea realității din spatele discursului
ideologizat promovat de autoritățile comuniste. Claude Karnoouh, care l -a cunoscut pe
Moșu în iunie 1971 la un colocviu de Sociologie franco -romană care era o reluare a
relațiilor de sociologie începute în perioada in terbelică între sociologii fracezi și cei
români, sintetizează foarte bine acest rol de translator al culturii locale: „ Îmi povestea toată
istoria zonei, dar cel mai important e că îmi povestea istoria nescrisă – o istorie importantă
și care nu se va scrie nici o dată ”880.
În ciuda deschiderii lui, Pop nu a fost în bune relații cu toți cercetătorii străini. În
2010, la conferința SACR l -am cunoscut pe americanul Steve Samson și, spunându -i că
lucrez la biografia intelectuală a lui Mihai Pop, i -am solicitat un interviu. Am avut supriza
să îmi spună că Pop nu îl prea plăcea și i -am răspuns că acesta este un motiv în plus să
facem interviul. L -am întrebat însă de ce nu îl plăcea Pop și răspunsul americanului m -a
uimit: „pentru că eram prea socialist”. Atun ci mi s-a părut absurd ca directorul unei
instituții din România comunistă să disprețuiască un cercetător american pentru
convingerile politice prea de stânga. În realitate, aceste dinamici complexe, care nu pot fi
înțelese decât printr -o analiză făcută cu instrumentele microistoriei, se înscriu în
paradoxurile despre care vorbeam la începutul acestui capitol.
După o primă bursă obținută între anii 1973 și 1974, Katherine Verdery a revenit
România de mai multe ori pentru cercetare în anii ‘80, cu finanțări oferte de Internațional
Research and Exchange Board (IREX) organizație care susține schimburile academice
între Statele Unite ale Americii și alte țări. Dar dacă tot vorbim de IREX, schimburile
universitare cu blocul sovietic țineau tot de logica institui tă de războiul rece. Așa îi
mărturisea lui Justine Faure Allen Kassof, directorul de atunci al IREX -ului avea două
ambiții: „pe de-o parte, să permită avansarea cunoștintelor americane despre blocul
sovietic și dezvoltarea studiilor academice asupra regiunii, pe de altă parte, să expună
societățile închise (și elitele acestora) unei cercetări libere, de excelență, să dea un imbold
dislocării regimurilor“881.

880 Claude Karnoouh, Românii. Tipologie și mentalit ăți, București, Editura Humanitas, 1994: 26.
881 Verdery & Faure, op. cit.: 205.

294 Katherine Verdery a arătat în mai multe rânduri că, deși venea din zona antropologiei
și sociolo giei, Institutul de Foclor a fost gazda ideală pentru cercetările ei. „ Relațiile mele
cu Mihai Pop au fost excelente. A fost un om minunat, format în perioada dintre cele două
războaie mondiale la Școala lui Gusti, în care sociologia rurală nu era prea dep arte de
antropologia socială, așa cum se poate ea regăsi în Statele Unite sau în Marea Britanie.
Lucrările sale din anii 1960 și 1970 relevă interesul pentru folclor, formația sa permițându –
i să aibă o viziune mai largă asupra propriului obiect de studiu. Discuțiile purtate cu acesta
m-au lămurit în privința proceselor sociale în curs de desfășurare în România. Susținerea
sa a fost indispensabilă, iar conversațiile noastre, fascinante. La Institut, l -am întâlnit, de
asemenea, pe Henri Stahl. Pot spune, într -adevăr, că față de sociologi mă simt cel mai
aproape din punct de vedere intelectual și Institutul de Folclor, datorită prezenței lui Mihai
Pop, a fost cel mai potrivit spațiu de primire pentru mine”882.
În ianuarie 1979, a avut loc la Universitatea din Mas sachusetts Conferința
„Antropologia în România”, care era un moment de reflecție asupra colaborării între
cercetătorii americani și cei români pe teren în România. În urma conferinței, în 1984,
Departamentul de Antropologie al Universității a publicat un v olum la care au participat cu
lucrări, printre alții, John W. Cole, care era și editorul volumului, Gail Kligman, David A.
Kideckel and Steven L. Sampson și sociologul de origine română Michael Cernea.
Volumul își propunea, nu doar să reunească lucrările p articipanților la conferință, dar și „să
arate starea cercetării antropologice în și despre România; să ofere, de asemenea, o
imagine a programului de schimburi culturale între Statele Unite și România, să ridice
întrebări importante legate de metodologia cercetării de teren și să arate potențialul mare al
unor astfel de programe”883. Volumul se dorea și un omagiu adus lui Mihai Pop, văzut ca
“un eminent antropolog român” și ca “o sursă de inspirație pentru mulți cercetători din
SUA, care au fost suficient de norocoși să lucreze sub îndrumarea lui”884. Volumul poate fi
deci citit și ca un document care ține de istoria diplomatică dintre cele două state, dar este
și o radiografie a câmpului științific, care ajută la reconstituirea istoriei științelor umane,
dar și a metodologiei folosite și a subiectelo r care erau de interes pentru cercetători în acel
moment.

882 Ibidem: 206.
883 John W. Cole (ed.), „Economy, Society And Culture In Contemporary Romania ”, Research
Report 24 , University of Massachusetts , Amherst, 1984: xx.
884 Ibidem.

295 9.VI. Concluzi i
Începând din interbelic și până la sfârșitul carierei sale, Mihai Pop a pendulat mereu
între România și alte centre universitare din întreaga lume, contribuind la schimburi
academic e, construcții organizaționale și trasferul de practici de cercetare dintr -o zonă în
alta. “Prin educație și structură”, afirma Ioana Fruntelată, „Mihai Pop aparținea lumii
științifice internaționale, afirmând în 1956, cu o nonșalanță care azi ne pare diz identă, că
un studiu de ansamblu asupra muzicii populare românești scris de B. Bartók în S.U.A. și o
colecție de 3000 de melodii au fost depuse la Biblioteca Universității Columbia. C.
Brăiloiu le pregătește acum la Paris, pentru tipar”885.
În anii ’70 și chiar anii ’80, prin prezența activă a lui Verdery se poate vorbi de o
foarte prolifică colaborare și de o întâlnire pe teren în România între estul și vestul
științific. De această întâlnire nu au profitat doar cercetătorii români, ci și cei veniți din
Belgia, Italia, Franța sau Statele Unite. Relațiile lui internaționale s -au construit pe
abilitatea – aproape unică în epocă – de a traduce într -un limbaj academic occidental
specificul culturilor din această parte a Europei. Datorită lui, Institutul de Folcl or devenise
în acea perioadă un fel de ambasadă, care facilita transmiterea cunoașterii și crea relații
profesionale, de cele mai multe ori fecunde. Revenind la ideea unei Școli Mihai Pop, nu
poate fi trecută dimensiunea internațională a acesteia. În inter viul acordat lui Rostás, Pop
sublinia faptul că cercetătorii străini care au făcut teren cu el, au ajuns apoi să predea în
universitățiile din țările lor, lucruri observate sau învățate în România. „Am mai mulți
acum, care au studiat cu mine în România, pe care i-am adus de acolo. Fiindcă au
fost studenții mei acolo, și au studiat în România. Și acum sunt profesori la universitățile
americane. Adică am făcut un fel de școală. Dar ceea ce vreau să spun este că eu am luat
acest grup din ultimii mei studenți, m-am dus și am făcut cu ei trei veri de -a rândul
cercetări în Maramureș, pe valea Cosăului, sub Gutin. În trei sate de acolo. Ăștia toți au
făcut pentru prima dată cercetări de teren, în sensul acesta modern, adică să nu vrea numai
să descrie niște fapte pe care le văd, ci să le și sistematizeze, să le vadă în totalitatea lor, și
să încerce să le și înțeleagă”886.

885 Ioana-Ruxandra Fruntelată , „Cercetarea culturii contemporane într -un studiu al lui Mihai Pop ”,
comunicare susținută la S esiunea științifică națională Mihai Pop de la Facultatea de Litere, Universitatea din
București, 2007.

886Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura
Paideia, 2003 :329

296
10. Pop neștiutul

„Cu moștenirile așa stau lucrurile:
le accepți sau nu. Dacă le accepți,
răspunzi de ce se întâmplă cu ele,
dacă nu le accepți, ai trădat”.
Irina Nicolau, Haide Bre!

„Am citit, cum desigur ați citit și dvs, decretul de lege pentru revizuirea cetățenilor.
Nu știu care a fost senzația pe care ați încercat -o prin această lectură. Poate ați găsit
legea absurdă, poate neclară sau poate cei cu mai mult spirit juridic ați aflat contraziceri
între deosebitele ei prevederi. Unii vă veți fi gândit, poate, cu destulă naivitate, desigur, că
acest decret e în flagrantă contradicție cu spiritul Constituției noastre și cu «caracterul
democrat» al statului românesc.
Nu mi-au venit deloc astfel de gânduri și nu le -am atribuit niciun rost nici pentru cei
la care decretul se referă, nici pentru obștea românească.
Voiam și eu să fiu revizuit, găsit cu cetățenia în neregulă și trecut în rândul acelor
paria care de acum înainte nu vor mai putea să ocupe nicio slujbă la stat, nu vor avea
niciun drept politic, nu vor fi obligați să facă armată și vor fi tolerați în această țară doar
atât cât bunul plac al guvernanților le va permite.
Voiam să mă s imt printr -un decret scos în afară de lege, ca să nu mai fiu obligat să
votez cu guvernul sau să îmi bat capul cu numărarea punctelor de pe buletinele de vot
pentru a-mi exprima liber convingerile mele politice și a contribui prin aceasta la
conducerea sta tului, indicând spre cine merge vrerea mea și pe cine cred mai vrednic să
mă reprezinte în parlament.
Voiam să mă simt eliberat de răspunderea morală care apăsa asupra mea și să fiu
străin cu totul de rușinea fără seamăn a vieții noastre politice.
Aș fi fost atunci cu conștiința împăcată că orice se va întâmpla de acum înainte
măcar, nu mă privește și aș fi putut să îmi fac viața tihnită departe de vâltoarea treburilor
publice. N -aș mai fi avut dreptul să scriu articole și nici să mă gândesc că cutare sau
cutare lucru eu l -aș fi făcut mai bine sau că pentru rezolvarea cutărei probleme eu am
soluția cea mai bună.

297 Ba mai mult decât atât. Situația de necetățean mi -ar fi oferit și alte voluptăți, mult
mai mari. Aș fi simțit că nu mai aparțin niciunui stat și că, deci, aparțin numai omenirii.
Aș fi putut fi un adevărat internațional, căci n -aș mai fi fost obligat să apăr interesele
niciunei puteri și aș fi putut să îmi aleg simpatiile printre țări și popoare pe alte criterii
decât până acum, sau aș fi putut să ură sc și să disprețuiesc toate statele în bloc. Aș fi fost
mai liber atunci și mai pregătit să iubesc numai pe om și omenia. Nu m -aș mai fi închinat
pietrelor de hotar și n -ar mai fi trebuit să tremur și să lupt pentru a păstra țării un petic de
pământ.
M-aș fi închinat altor valori și aș fi luptat pentru alte idealuri. Aș fi fost mai om.
Aș fi putut atunci să hoinăresc din țară în țară fără să știu că de una mă leagă
drepturi și îndatoriri.
Aș fi putut chiar să îmi permit plăcerea cruntă pe care și -a permis-o acel muncitor
silezian care, fără cetățenie cehoslovacă și fără cetățenie polonă, alungat și din
Cehoslovacia și din Polonia, a stat fără să -l poată clinti nimeni patru zile la mijlocul
podului de la Tesin, călare pe hotarul dintre cele două țări care l -au alungat, eliberat de
orice obligații și știind că n -are dreptul să facă un singur pas nici la dreapta, nici la
stânga.
Doream să fiu revizuit fiindcă astăzi mai putem vota, apoi se pare că o facem pentru
ultima dată și chiar dacă am mai practica acest urât obicei democratic, practica lui nu
mai are nicio valoare din moment ce țara o stăpânesc tocmai cei pe care ea i -a refuzat.
Iarăși, dacă cetățean român fiind ești în putința să ocupi o slujbă la stat, apoi nu e nicio
pricopseală, din moment ce statul n u te plătește pentru această slujbă sau te plătește cu un
salariu care te împiedică doar să mori de foame.
Că această calitate îți mai dă și dreptul să te gândești cu grijă la soarta țării, la
integritatea ei teritorială sau la independența ei națională, d e pildă, e adevărat. Dar,
iarăși, nu este mai puțin adevărat că grija ta cetățenească și chiar acțiunile cetățenești
făcute pe temeiul acestui drept n -au nici ele nicio valoare.
Soarta țării se joacă pe alte planuri și pe alte criterii și opinia și grija c etățenilor,
oricât de clar exprimate, nu sunt băgate în seamă de nimeni.
Pentru un simplu pașaport cu scoarțe albastre sub firma căruia să poți bate
drumurile străinătății în calitate de cetățean român sau pentru bucuria pe care o ai de a
face serviciu mil itar și a plăti taxe tremur de teama că voi fii revizuit. Din contră, atunci
când aveam convingerea că prin evoluția lucrurilor de fapt cetățenia, drepturile de

298 cetățean mi -au fost răpite de mult, aș fi simțit o deosebită bucurie să am o consfințire
legală directă și personală a acestei stări.
N-am avut norocul. N -am pierdut, totuși, nădejdea și am găsit și o […text
indescifrabil] atunci lucrurile vor fi mai simple vor fi și eu mângâiat de decepția ce am
suferit-o când am constatat că nu pot fi revizuit”887. (Lumea Românească, Anul I, nr. 235,
25 ianuarie 1938, pagina 3)

În capitolul „Pop neștiutul ” îmi propun să sintetizez elementele ce completează
biografia intelectuală a lui Mihai Pop, prin apariția în 2010 a volumului de publicistică
Vreau și eu să fiu revizuit și prin scoaterea la lumină a arhivei sale personale de
documente. La 20 de ani de la moartea sa, Pop pare că vrea (din nou) să fie revizuit, iar
documentele existente în arhivă și volumul său de publicistică oferă suficiente informații
noi pentru o re-lectură. În realitate, procesul de revizuire a lui Mihai Pop a început cu
efortul foștilor săi discipoli de la Facultatea de Litere de a publica întreaga operă a
profesorului – proces început la aniversarea acestuia de 90 de ani și continuat după
moartea sa. Cele trei volume, intitulate Folclor românesc , care adună marea majoritate a
articolelor de specialitate scrise de Pop, deja chestionează mitul conform căruia profesorul
nu a avut o operă consistentă. Însă, publicistica și arhiva personală ne arat ă fațete noi ale
personalității sale.
Prin această lucrare și prin cercetarea care stă în spatele ei, dar și prin munca de
organizare a Fondului Mihai Pop, mi -am propus să scot la lumină aspecte necunoscute, să
lansez noi întrebări și piste de cercetare. Însă, din punctul meu de vedere, acest efort de
revizuire a personalității lui Pop trebuie să fie unul comun. Complexitatea rolurilor și
preocupărilor sale nu poate fi analizată decât printr -o colaborare a cercetătorilor din mai
multe domenii, având abilit ăți și cunoștințe lingvistice diferite. În arhivă există documente
în zece dintre limbile străine vorbite de Pop: cehă, slovacă, maghiară, italiană, germană,
engleză, franceză, poloneză, rusă, spaniolă, care reflectă anvergura lui internațională. Este
nevoie de specialiști nu doar ca să traducă textele și să le pregătească de publicare, dar și
ca să le analizeze și să interpreteze informațiile relevante. Dacă acceptăm ipoteza conform
căreia Mihai Pop a fost un promotor al interdisciplinarității, atunci e ne voie de un colectiv
interdisciplinar care să se aplece asupra activității acestuia. O cercetare serioasă nu doar că
ar aduce elemente noi în domenii ca slavistica, relații internaționale și diplomație,

887 Mihai Pop apud. Zoltán Rostás (ed.), Mihai Pop. Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii
1937-1940, București, Editura Paideia, 2010: 138 -140.

299 semiotică, istoria muzeologiei și altele, însă ar îmbo găți și întregul tablou al evoluției
științelor umaniste și sociale în secolul XX.
10.I. Vreau și eu să fiu revizuit
Apărute între anii 1937 și 1940, articolele semnate cu pseudonimul Petre Buga au
fost descoperite întâmplător de sociologul Zoltán Rostás în anul 2009 și publicate în 2010:
„Eu stau la biblioteca Academiei, la locul 6. Asta este lângă raftul cu dicționare. Și la un
moment dat așteptam să aducă marfa și mă uitam: dicționar de pseudonime […]. Și am
început să răsfoiesc. […] Și am văzut Mihai Pop. De obicei, Gusti și toți publicau cu
numele propriu. Herseni a preluat un nume în perioada anilor 50, că nu era voie să publice,
era Hariton. Vlădescu Răcoasa mai folosea ba Vlădescu, ba Răcoasa, ba împreună, ba
prescurtări și la Mihai Pop: Petre Buga . Și nu știam de unde mama dracului îmi era
cunoscut, fiindcă evident că eu am parcurs toate ziarele. […] Dar important nu este că e
Petre Buga, ci ceea ce scrie acolo mai jos, că este informație de la autor”888.
După ce a găsit această informație, sociolog ul s-a reîntors la publicațiile vremii, a
cules toate articolele și le -a pregătit pentru publicare, știind că acest volum va genera
dezbateri interesante. Rostás împarte articolele în trei categorii de bază: „1. cele referitoare
la viața internațională și probleme ale unor țări străine; 2. cele care se ocupă de viața
politică autohtonă; 3. articole culturale în sens larg, care analizează fenomene literare,
editoriale, de învățământ, de sociologie, demografie, adică articole de opinie intelectuală,
nelegate de evenimente”889. Am făcut deja în capitolele precedente o analiză a câte unui
articol din fiecare categorie și voi reveni pe parcursul acestui capitol la textul care dă titlul
volumului.
Cartea de publicistică nu este însă interesantă doar prin conținutu l ei, ci și prin felul
în care a fost receptată. Au fost două categorii de cercetători care au reacționat la apariția
cărții: pe de o parte foști colaboratori ai lui Mihai Pop, dintre care unii au pus sub semnul
întrebării paternitatea textelor; pe de altă parte, intelectuali de stânga din generația mai
tânără, care au fost încântați să descopere un gânditor din interbelic la viziunea căruia să se
poată ralia.
Apariția cărții ridică, deci, două întrebări importante: ce ne spun aceste articole
despre Pop ? și ce ne spun reacțiile discipolilor lui Pop despre felul cum s -a construit

888 Zoltán Rostás, interviu personal, 22 iunie 2010.
889 Zoltán Rostás (ed.), Mihai Pop. Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii 1937 -1940,
București, Editura Paideia, 2010: 6.

300 memoria sa în timpul vieții și în posteritate? O să pornesc de la cea de -a doua întrebare
pentru a putea răspunde la prima, la care am schițat deja niște explicații de -a lungul
lucrării. Așa cum am arătat, cartea de publicistică interbelică a constituit o adevărată
surpriză deoarece oferă o imagine no uă a lui Mihai Pop, mai ales prin prisma preocupărilor
și a opțiunilor sale ideologice din tinerețe. Una dintre lansările cărții890 a fost o adevărată
dezbatere care i -a avut ca protagoniști pe Zoltán Rostás, editorul cărții, pe etnologul Șerban
Anghelescu ș i pe ziaristul și profesorul de comunicare Mihai Coman – ambii foști studenți
și colaboratori ai lui Pop – precum și pe antropologul Vintilă Mihăilescu. Dezbaterea arată
faptul că lumea științifică a fost luată prin surprindere de apariția acestor articole , dar și că
statutul lui Mihai Pop de autor al textelor a fost chestionat și disputat.
Înainte de a intra însă în dezbatere, menționez că documentele rămase în urma lui
Pop nu lasă nici o urmă de îndoială: el este autorul articolelor. În afară de scrisoare a de la
Zaharia Stancu, citată în capitolul Neamul lingviștilor , există multe alte dovezi ale faptului
că Mihai Pop a scris la aceste publicații. Există cărți de vizită care îi atestă calitatea de
ziarist, corespondență primită pe adresa redacției și chiar și o scrisoare de amenințare
primită în urma articolului în care ia partea populației evreiești decăzută din drepturi891.
Disputa este însă în continuare interesantă pentru că ne arată cât de compactă și oarecum
imobilă era imaginea lui Pop înainte de apari ția acestei cărți.
„Autorul dicționarului spune, într -o notă, că Petre Buga este pseudonimul
profesorului Mihai Pop, născut în 1907, lucru care e corect, și e o comunicare orală pe care
profesorul i -ar fi făcut -o autorului dicționarului. Comunicare orală care iarăși nu poate fi
demonstrată, nu poate fi probată în niciun fel, fiindcă autorul dicționarului a murit,
nemaivorbind de profesor. Or de la bun început, de când am început să citesc, am fost
frapat de o diferență, poate explicabilă, dar foarte putern ică între profesor, pe care l -am
cunoscut începând de la vârsta lui de șaizeci de ani și până la nouăzeci […]. Profesorul
[…] era abil, era diplomat. […] Avea de foarte multe ori un discurs ironic, ambiguu. Nu
avea o atitudine tranșantă, nu avea în niciun caz agresivitatea […] autorul[ui] articolelor
[…] din cele două ziare”892 – acesta a fost argumentul cu care a deschis conversația Șerban

890 Lansarea a avut loc la Muzeul Țăranului Român, pe data de 17 decembrie 2010. Aceasta a fost
înregistrată și face parte din arhiva personală a sociologului Zoltán Rostás.
891 Toate aceste documente pot fi consulta te în Fondul Mihai Pop din Arhiva de Imagine a Muzeului
Țăranului Român.
892 Șerban Anghelescu, transcriere din înregistrarea audio a dezbaterii, pe care am consultat -o în
arhiva personală a lui Zoltán Rostás, în data de 20 septembrie 2019.

301 Anghelescu, acceptând totuși că “între treizeci de ani și șaizeci de ani se petrec foarte
multe”893.
Și, totuși, a contin uat Anghelescu, „e o diferență de stil – asta în sens propriu, de
mod de a fraza un text – și o diferență foarte clară de atitudine față de lume, de intrare în
lume, de impact cu lumea. Cel de treizeci de ani este decis, este incisiv, de cele mai multe
ori nu face compromisuri de niciun fel”894.
Articolul care l -a surprins pe fostul colaborator al profesorului a fost cel despre
Ginghis Han, „care întrece în curaj, să spunem, în îndrăzneală tot ceea ce conține colecția
de articole publicate de Zoltán Rostás. E ste vorba de Ginghis Han, de înțelegerea lui
Ginghis Han, care ar trebui să fie văzut ca o binefacere a umanității și nu ca un flagel, nu
ca un dezastru, așa cum suntem învățați în școală și cum credem dacă respectăm
prejudecățile. Pentru că, distrugând mi cile enclave ale fiecărui stat sau ale fiecărei etnii,
Ginghis Han a fost un agent civilizator, i -a obligat pe foarte mulți să comunice între ei,
oameni care n -ar fi comunicat niciodată altfel”895. Anghelescu se întreabă cine era, în
viziunea lui Pop de atun ci, acest erou civilizator, cine se ascundea în spatele acestei
metafore? Germania în niciun caz, deoarece Germania este denigrată în toate celelelalte
articole. Atunci, își continuă etnologul digresiunea, să fie vorba de Rusia Sovietică?
„Dumnezeu știe! N umai unul dintre cei doi giganți putea să fie luat în considerare ca
Ginghis Han actual”896. Evident că prin prisma celor 50 de ani de comunism și a faptului
că Pop a fost văzut de colegii săi mai tineri ca un agent al deschiderii, această preferință
pentru Rusia Sovietică pare de neacceptat. Însă prin prisma sfârșierilor ideologice din
perioada interbelică, această opțiune nu mai este la fel de surprinzătoare. Așa cum am
argumentat în capitolul Neamul sociologilor , Pop era fără tăgadă un intelectual de stânga.
Șerban Anghelescu a adus însă și argumente care să susțină teza că articolele au fost
scrise chiar de Pop. Etnologul s -a oprit la două exemple relevante: necrologul scris de
Petre Buga la moartea lui Ovid D ensușianu și articolele legate „de dezagregarea sau
descompunerea satelor, mai exact dezagregarea formelor tradiționale de viață”897.
Comparând textul despre Densușianu din 1938 cu un alt text scris de Pop despre fostul lui
profesor în 1966, Anghelescu obser vă că se regăsește „același mod de a antepune
adjectivul epitet și într -un caz și în celălalt, și o frază construită aproape identic, aproape

893 Ibidem.
894 Ibidem.
895 Ibidem.
896 Ibidem.
897 Ibidem.

302 identic la o distanță foarte mare. Se poate spune orice, se poate specula mai departe, dar
cert este că sunt analo gii vizibile de data asta, spre deosebire de stilul foarte alert al altor
articole care contrazice ceea ce a scris mai târziu profesorul Pop”898. Sintagma
„dezagregarea formelor tradiționale de viață”899 este, în viziunea lui Anghelescu, o altă
dovadă că texte le îi aparțin totuși tânărului Pop. Acest lucru a fost confirmat și de Vintilă
Mihăilescu, care a subliniat că autorul textelor face trimiteri clare la școala Gusti. „Deci e
cineva care cunoștea foarte bine școala Gusti, indiferent cine este acest autor”900.
Acceptând că „oamenii pot să aibă trei sau patru chipuri”901, Mihai Coman a fost cel
care a venit cu cele mai ferme argumente împotriva lui Pop ca autor al textelor, păstrându –
și însă loc pentru dubii. „Dacă el [Rostás, n.a.] are dreptate, a dat o lovitură. Adică ne
dezvăluie o altă față a profesorului Pop. La fel cum cine știe care din istoricii științei au dat
lovitura când au pus mâna, și au găsit notițele lui Malinowski, caietul său personal și au
descoperit, și au publicat un alt Malinowski”902. Intuiția lui Coman este corectă. După
2010, putem vorbi cu siguranță despre un alt Pop, un Pop mai rotund și mai complet, care
necesită o nouă privire și o nouă interpretare. Acest Pop este incomod, pentru că așa cum
precizam la începutul lucrării, a -l redescoperi pe el înseamnă să ne revizuim pe noi, ca
intelectuali, ca indivizi în fața istoriei, ca societate. Iar cu cât suntem mai aproape de Pop,
cu atât acest lucru este mai dificil, așa cum arată tot Mihai Coman, amintind o frază spusă
de profesorul Crețu la o se siune științifică. „«Profesorul Pop și -a scris cărțile în noi».
Adică noi, discipolii lui pe care ne -a format, suntem cărțile lui”903. Această frază citată de
Coman în cadrul dezbaterii arată cât de puternică este în unii dintre noi identificarea cu
Pop. Așa cum a remarcat Vintilă Mihăilescu: „ tot ce discutăm noi acuma spune mult mai
mult despre noi decât despre carte; și despre noi ca societate, ca moment, ca epocă, ca
intelectuali de 2010 și așa mai departe ”904.
Revenind la argumentele lui Mihai Coman, acest a a adus întâi în discuție faptul că nu
există mai multe surse care să îl certifice pe Pop ca autor, și apoi ideea că presa este ca un
drog, de care nu este ușor să te lași. „Deci un personaj care scrie atât de frecvent, apoi

898 Ibidem.
899 Ibidem.
900 Vintilă Mihăilescu, transcriere din înregistrarea audio a dezbaterii, pe care am consultat -o în
arhiva personală a lui Zoltán Rostás, în data de 20 septembrie 2019.
901 Mihai Coman, material audio d in arhiva personală a lui Zoltán Rostás, consultat în data de 20
septembrie 2019.
902 Ibidem.
903 Ibidem.
904 Vintilă Mihăilescu, material audio din arhiva personală a lui Zoltán Rostás, consultat în data de
20 septembrie 2019.

303 dispare total. Pleacă pe front și e împușcat? Nu! S -a hotărât că nu mai are nimic de spus? A
venit poliția și l -a amenințat? Unde a dispărut acest autor? Care apoi toată viața lui nu va
mai scrie niciun rând în presă, nici sub nume […] nici sub alt pseudonim!”905.
Contraargumentul lui Rostás apropos de a doua observație a lui Coman a fost că, imediat
după ce a fost corespondent la publicațiile lui Zaharia Stancu, Pop s -a angajat la Ministerul
Propagandei, poziție care nu -i permitea să mai profeseze ca jurnalist.
O altă probă relevantă f olosită de Coman pentru a -și susține teoria a fost faptul că
Mihai Pop „în profesional aproape că n -a scris. […] Este un om care nu era prolific la scris
și care avea un stil greu”906. Petre Buga, în schimb, era un jurnalist prolific, cu un stil
foarte lejer și în același timp tăios, și un bun comentator al politicii internaționale. „Pot să
presupun că, atât timp cât profesorul a stat la Praga, a căpătat interes pentru fenomenele
politicii internaționale, care vor apărea dramatic în ‘39. Dar aici noi avem un tip care știe
politică externă. […] Eu am lucrat ca ziarist de pagină externă. Aia înseamnă documentare,
înseamnă surse, înseamnă interpretare, înseamnă acces la ziare străine, un articol pornește
de la ce a citit într -un articol, într -un ziar italian, dec i este un personaj care are acces la o
anumită lume. Ele nu sunt scrise numai din condei, sunt scrise din cunoașterea
fenomenului. A fost profesorul un asemenea om?”907. Răspunsul la întrebarea lui Coman
se găsește în arhiva personală. Pop a fost angajat la Ministerul Propagandei tocmai pentru
buna înțelegere a politicii internaționale și a relaților diplomatice dintre statele Europei.
Lucrările elaborate de Pop la Minister ne arată un specialist în relații internaționale, extrem
de bine informat.
Ultimul ș i cel mai puternic argument adus de Mihai Coman a fost cel legat de
orientarea politică a lui Pop, mai exact de opțiunile lui de stânga. „Oricât te -ai suci, nu erau
de stânga. L -am apucat noi în perioada anilor ‘70 -‘80, l-a influențat soția lui venind dint r-o
familie cu vechi rădăcini nobile, l -a schimbat atât de tare experiența comunismului,
ceaușismu’? E discutabil și mi -e greu să cred că profesorul a putut să treacă din stânga în
dreapta așa cum fac activiștii de partid”908. Aici sunt mai multe comentarii de făcut. În
primul rând, opțiunile politice ale lui Pop, așa cum apar ele în aceste articole, nu pot fi
judecate decât în contextul epocii. Așa cum am arătat în capitolele precedente, Partidul
Național Țărănesc avea în fond o agendă politică mai degrabă d e stânga. Apoi, așa cum

905 Mihai Coman, material audio din arhiva personală a lui Zoltán Rostás, consultat în data de 20
septembrie 2019.
906 Ibidem.
907 Ibidem.
908 Ibidem.

304 arăta și Rostás chiar în cadrul dezbaterii: „Acele cercuri intelectuale din Praga, majoritatea
erau de stânga intelectuală. Chiar dacă au fugit din Uniunea Sovietică. […] Deci era o
intelectualitate de stânga, numai că Mihai Pop nu mi s-a părut de la bun început un om de
stânga, hai să zic […] activist de stânga. […] Fiindcă trebuie să știm un lucru: că în
perioada anilor ’30, antifascist era exact egal stânga”909. În plus, trebuie menționat că, în
ciuda originii sale, soția lui Pop av ea și ea vederi de stânga, o stângă vădit anticomunistă,
dar care avea accente feministe și de respectare a drepturilor fundamentale ale oricărui
individ. Aceasta este cadrul în care Claude Karnoouch folosește apelativul „prințesa
roșie”910 când se referă la Irina Pop. Trebuie să admitem că încărcătura și conotațiile pe
care le avea stânga în interbelic sunt diferite față de perioada comunistă, Partidul Comunist
fiind unul de extremă stânga, a cărui politică era subsumată unui regim dictatorial. Această
dinamică este foarte bine subliniată în relația cu cercetătorii care veneau în anii ‘70 pentru
a face cercetare în România tocmai datorită convingerilor de stânga, și găseau aici o
intelectualitate care avea o respingere viscerală față de stânga după câteva dec enii de
comunism. Așa cum menționam în capitolul anterior, sociologul american Steve Sampson
mi-a declarat că profesorul nu -l plăcea din cauza convingerilor lui prea de stânga. Este de
necrezut și aproape hilar ca în România anilor ‘70 un cercetător americ an să fie considerat
prea de stânga de conducătorul unei instituții a Republicii Socialiste România, dar chiar
așa stăteau lucrurile, pentru că fiecare își construise o definiție a acestui termen în funcție
de experiențele personale.
Ultimul dintre vorbito ri care a intervenit în dezbatere, Vintilă Mihăilescu, a precizat
că el nu s-a îndoit nicio secundă, citind cartea, că Pop nu ar fi autorul. Fără să îi fie student
sau colaborator apropiat, Mihăilescu a spus că lecția orală pe care el a primit -o de la Pop a
fost exercițiul permanent al lucidității. „O chestie care nu este raționalitate […] Nu e o
chestie de pus în ordine, de «dreapta-i dreapta, stânga -i stânga», «asta -i bine, asta -i rău»,
deci de ordine și luciditate. Este întotdeauna post festum. Se întâm plă realitatea și tu o
privești, după ce s -a întâmplat, cu o anumită luciditate, dar care este un exercițiu
permanent și care îți permite să te plasezi, să te unduiești într -un fel, un exercițiu al
lucidității”911. Argumentul lui Vintilă a fost întărit de Ro stás. Referindu -se la perioada
cercetărilor gustiene, care se suprapune parțial peste cariera lui Pop de jurnalist, Rostás a

909 Zoltán Rostás, transcriere din înregistrarea audio a dezbaterii, consultată în arhiva personală a
autorului, în data de 20 septembrie 2019.
910 Claude Karnoouh, Românii. Tipologie și mentalități , București, Editura Humanitas, 1994: 26.
911 Mihăilescu, material audio din arhiva personală a lui Zoltán Rostás, consultat în data de 20
septembrie 2019.

305 arătat: „El nu a fost niciun moment un folclorist, etnomuzicolog, adjuvant al lui Brăiloiu,
leșinat de folclor, de frumusețe […]. C i, pur și simplu, tot timpul se uita rațional și, la
mijlocul anilor ‘30, era aproape 100% golopențist, adică era adeptul lui Golopenția, care
era de o luciditate și mai groaznică. Și vedea în sat o realitate cu care trebuie să faci ceva,
fiindcă așa nu me rge”912.
Luciditatea ca valoare în baza căreia îți ordonezi viața a fost invocată de Pop și în
interviul acordat lui Rostás în anii ‘80. „Modelul meu nu este foarte recomandabil. Că eu la
ce am ținut foarte mult în viața mea, am ținut la luciditate. La minte, la judecată și încă la
ceva: la analiza realității. N -am acceptat nici un fel de realitate, nici cea politică, nici cea
științifică, până nu am analizat -o și am judecat -o. Asta te scutește de foarte multe lucruri.
Adică nu te lasă să fii sentimental și să te ambalezi. Presupune și un foarte mare cinism”913.
Poate și sub influența acestei declarații a lui Pop, Vintilă Mihăilescu a afirmat că
articolele semnate de Petre Buga i -au dat impresia de exercițiu permanent al lucidității.
„Adică l-am perceput într -o continuitate cu ceea ce era, a fost pentru mine Mihai Pop în
realitatea socialistă când l -am cunoscut. […] Am citit această carte văzându -l în acest
exercițiu al lucidității cu patruzeci de ani mai tânăr”914.
În lunile și anii care au urmat, dezbaterea în jurul cărții Vreau și eu să fiu revizuit nu
a fost atât de fecundă cum sperau cei patru intelectuali în timpul acestei lansări. Cartea a
fost recenzată, așa cum arătam mai sus, de câțiva intelectuali de stânga ca Iulia Popovici,
Paul Cernat sau Aura Cumita, însă nu a pornit mai nimeni pe urmele lui Petre Buga, ca să
verifice toate aceste teorii și argumente lansate la Muzeul Satului în 2010.
Iată ce scria Aura Cumita în revista electronică Critic Atac : „Publicistica lui Mihai
Pop nu es te interesantă numai din perspectiva unei scriituri angajate pentru idealuri
democratice și spirit cetățenesc, ci și din perspectiva teoriei societății care transpare din
articolele dedicate realității sociale românești. Astfel, din lectura atentă a artico lelor
privitoare la societatea românească, reiese viziunea lui Pop asupra societății ca un sistem
dinamic, precum și rolul pe care i -l atribuie statului în societate, și anume acela de
diriguitor, de îndrumător în realizarea echilibrului social. Dinamismul societății se
manifestă vizibil în schimbările de structură a orașelor și satelor. Publicist cu un ochi
sociologic și antropologic antrenat, Mihai Pop reușește foarte bine să distingă elementele

912 Rostás, material audio din arhiva sa personală, cons ultat în data de 20 septembrie 2019.
913 Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
333.
914 Vintilă Mihăilescu, material audio din arhiva personală a lui Zoltán Rostás, consultat în data de
20 septembrie 2019.

306 romantice, conservatoare, respectiv inflexibile, care nu num ai că țin societatea în loc, ci
chiar o întorc spre un drum înapoi, de acele elemente dinamice care trebuie sprijinite,
dirijate. El privește procesul de dezagregare a vechilor structuri – îndeosebi ale satului – ca
pe un proces firesc al unei societăți di namice în plină industrializare”915.
Pentru că am răspuns la întrebarea ce ne spun reacțiile discipolilor lui Pop despre
felul cum s -a construit memoria sa în timpul vieții și în posteritate?, mă întorc la
întrebarea: ce ne spun articolele noi despre Pop? Răspunsul simplu este acesta: puse în
contextul epocii și citite în paralel cu documentele din Fondul Mihai Pop, aceste articole
dezvăluie nu doar un om, ci o întreagă epocă ce nu poate fi deslușită în profunzime decât
prin abordări în care cadrul de anal iză se mută de la micro la macro, în care istoriile
personale sunt integrate în istoria mare.
Textul din deschiderea capitolului, care dă și titlul volumului, este, după părerea
mea, un manifest care condensează gândirea politică a lui Mihai Pop și poziți a lui într-una
dintre chestiunile esențiale de pe agenda perioadei interbelice – antisemitismul. Articolul
poate fi mai bine înțeles prin punerea lui în contextul istoric în care a apărut și mai ales
prin corelarea cuvintelor lui Pop cu acțiunile și agenda unchiului său, Ilie Lazăr, care a
reacționat și el public la apariția în legislația românească a primelor măsuri cu caracter
antisemit. Care era deci contextul istoric în care apare articolul lui Pop? În urma alegerilor
din decembrie 1937, în care nici un ul dintre partide nu a obținut un scor care să -i asigure
majoritatea, „Carol al II -lea l-a desemnat prim -ministru pe O. Goga, care a avut cel mai
mic scor […] tocmai cu scopul de a avea pretext pentru introducerea dictaturii
personale”916. Partidul Național -Creștin condus de Goga avusese un program electoral
dominat de o puternică retorică antisemită, care a fost pus în practică la scurt timp după
venirea la putere prin Decretul -lege numărul 169, pentru revizuirea cetățeniei evreilor. „La
22 ianuarie 1938, Gu vernul Goga a invalidat toate documentele oficiale eliberate evreilor
după 1914, iar în decurs de patruzeci de zile de la publicarea listelor de cetățenie, toți
evreii trebuiau să trimită autorităților documentele în vederea verificării, iar cei care nu
îndeplineau cerințele sau ale căror documente erau considerate insuficiente erau declarați
străini”917. La doar o lună după emiterea acestui decret, „a fost promulgată noua

915 Aura Cumita, „«Vreau și eu să fiu revizuit». Publicistica lui Mihai Pop din anii 1937 -1940”, în
Critic atac , 27 aprilie 2011, disponibi l online la adresa http://www.criticatac.ro/%E2%80%9Evreau -si-eu-sa-
fiu-revizuit%E2%80%9D -publicistica -lui-mihai-pop-din-anii-1937-1940/ [Accesat: 7 iulie 2018] .
916 Rostás (ed.), Mihai Pop. Vreau și eu să fiu revizuit. Publicistica din anii 1937 -1940. București,
Editura Paideia, 2010: 27.
917 Andrea Dobeș, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic , București, Fundația Editura
Academică, 2015: 137.

307 Constituție, prin care se oficializa trecerea de la regimul democratic al monarhiei
constituționale, bazat pe sistemul partidelor politice, la cel al monarhiei autoritare”918.
De ce a luat Mihai Pop o poziție atât de vocală și de categorică în această chestiune?
În primul rând pentru că, așa cum am arătat, în acea perioadă era foarte activ po litic,
susținându -l pe Ilie Lazăr și ascensiunea politică a acestuia. Poziția în chestiunile legate de
populația evreiască fuseseră, așa cum am arătat deja, unul dintre punctele cruciale și în
disputa cu Alexandru Vaida -Voevod, care dorise să dea o turnură antisemită Partidului
Național Țărănesc. Acum însă miza era și mai mare, era o dovadă de rezistență a liderilor
partidului la impunerea dictaturii regale. A apăra încălcarea drepturilor fundamentale a
unor minorități era și o pledoarie pentru democrația f ragilizată de poziția autoritară a lui
Carol al II -lea.
Pornind de la situația întâlnită în Bucovina, în interviul acordat lui Rostás Pop
menționează care erau, din punctul lui de vedere, sursele antisemitismului: „Cu evreii erau
două probleme: evreii care intraseră în economia de piață, și care erau elementul, ca să zic
așa, al colonialismului periferic. Adică evreii mari, ăștia colaborau cu acești oameni, că
prin ei cumpărau munți, cumpărau pădurile. Nu cumpărau prin comunitate, că nu aveau
nevoie, le cumpărau prin interpuși. Și pe ceilalți îi finanțau prin camătă, că ei dădeau bani
cu camătă, și pe urmă îți lua pământul, te dădea în judecată și… Asta cred că a fost la țară,
în anumite zone, în afară de agitația politică, asta a fost sursa antisemitism ului. Adică o
sursă, o motivație economică reală”919. În Maramureș însă, spune el, lucrurile stăteau un
pic diferit, aici fiind mai degrabă evrei mici, care se integraseră în rural și în urbanul mic și
pe care populația locală i -a ajutat când a venit Hitler la putere. Trebuie precizat că în
perioada când Pop scrie acest articol, în Sighetul Marmației erau 16.000 de evrei. „Este în
Maramureș un strat de evreime care a venit din secolul al XVIII -lea, jumătatea secolului al
XVIII-lea. Dar numărul lor s -a înmulțit foarte tare în 1914, după 1914. În timpul războiului
cu austriecii, rușii au ajuns la Carpați și au ocupat Lemberg. Atunci evreii, de frica rușilor
și a pogromurilor – era cunoscută chestiunea de la Hmelnițki – atuncea au trecut Carpații,
și s-au așezat în Maramureș. Atuncea s -au înmulțit foarte mult”920.
Ca politician maramureșean, țărănistul Ilie Lazăr era un apărător al drepturilor
evreilor. Ani mai târziu, compozitorul evreu Harry Maiorovici își amintea intervenția lui

918 Ibidem: 139.
919 Rostás, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București, Editura Paideia, 2003:
276.
920 Ibidem.

308 Ilie Lazăr în favoarea populației evreiești după decretul din 1938: „La Sighet s -a răspândit
zvonul că vor veni niște detașamente legionare care vor săvârși atrocități antisemite,
schingiuiri, incendieri. Tot orășelul era în fierbere. […] S -a apelat la fostul deputat al
Sighetului, Ilie La zăr, o namilă de om cu o voce de bas. A convocat imediat o adunare
mare, la care au venit toți țăranii din munți, au venit pe jos, au umplut străzile. Din balcon,
Ilie Lazăr a tunat, întrebând: «Jizii (adică evreii, jidanii, cuvânt care atunci nu avea nici un
înțeles jignitor) sunt sau nu frații noștri? Daaa, sunt frații noștri» au răspuns, strigând,
țăranii. «nu -i dăm pe mâna proștilor, a netrebnicilor! Nu -i lăsăm!» Astfel, prefectul a fost
nevoit să intervină, a oprit mișcarea spre Sighet a legionarilor ș i nu s-a mai întâmplat
nimic. Jizii i -au dat lui Ilie Lazăr un nume evreiesc: Elie Leizăr”921. Acest episod este
menționat și de Ilie Lazăr în amintirile scrise în anii ‘70, după ieșirea din închisoare.
Privite separat, articolul lui Mihai Pop și acțiunea l ui Ilie Lazăr au o anumită
relevanță, arătându -ne gândirea politică a fiecăruia dintre ei. Privite însă împreună și puse
în contextul politic al momentului, care era unul extrem de tensionat, aceste două gesturi se
iluminează reciproc și ne arată că în per ioada interbelică nu au existat doar cei care au
manifestat împotriva drepturilor minorităților, ci și apărători ai acestora. Nu îmi propun să
idealizez reacția lui Mihai Pop – după cum am arătat, ea nu este doar o formă de umanism,
ci are în spate niște c onvingeri politice – vreau doar să demonstrez că o perspectivă
microistorică adaugă noi valențe acțiunilor și personalității lui Mihai Pop. Aceasta nu poate
fi recuperată în întregime decât prin detalii semnificative cărora li se atașează toate
posibilele interpretări. La fel cum opera sa scoate la suprafață noi nuanțe și subtilități la
fiecare nouă citire, biografia lui aduce straturi noi de înțelegere a realității secolului XX, pe
care Pop a trăit -o și a cercetat -o. Analizate în context, articolele devin niște piese de puzzle
care completează tabloul întregii vieți personale și profesionale a lui Pop.
10.II. Cărțile și documentele profesorului
După moartea profesorului, familia a donat o mare parte din cărțile acestuia lui
Gheorghe Deaconu și lui Ioan St. Lazăr, foștii lui studenți și doctoranzi care, încă de când
Pop trăia, visau la înființarea unei Biblioteci de Etnologie Românească. Proiectul – cu care
profesorul probabil era la curent – fusese prezentat public în 1998 de către Deaconu, în
acel moment director al Centrului Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției
Populare Vâlcea. De altfel, cei doi discipoli, care îl vegheaseră pe pr ofesor în ultima
noapte pe care acesta o petrecuse în casa din Caragea Vodă, avuseseră o experiență

921 Ibidem: 138.

309 aproape mistică cu faimoasa bibliotecă. „Era pentru prima dată când cei doi «elevi» se
aflau singuri, față în față cu cărțile Profesorului, care stăteau cum inți în rafturi, ostenite, și
ele, de atâtea repetate și stăruitoare lecturi, și acompaniate de Plakat922-ul evocat. La un
moment dat, cu recunoscuta -i curiozitate, Ioan St. Lazăr a vrut să consulte niște volume
plasate în partea superioară a bibliotecii și, printr-o mișcare imprudentă, a provocat, fără să
vrea, căderea cărților. Zgomotul produs de «surparea» cărților, amplificat, în miez de
noapte, de liniștea desăvârșită a casei, a fost extrem de puternic. Membrii familiei s -au
trezit înspăimântați și au ve nit la fața locului să vadă ce s -a întâmplat. Numai Profesorul nu
s-a tulburat, păstrând aceeași «mască» de seninătate și împăcare de sine. El știa că
volumele care -l însoțiseră în aventura intelectuală a vieții sale se aflau pe mâini bune”923.
Când, după î nmormântare, au fost invitați să își aleagă câteva cărți, discipolii vâlceni
au convins familia că este important să nu împrăștie biblioteca, pentru că ea are o valoare
patrimonială. Actul de donație a fost semnat în luna decembrie 2000, familia fiind
reprezentată de Lia Pop, nora lui Pop, iar Deaconu și Lazăr au revenit pentru ultima oară în
casa pe care o cunoșteau atât de bine, unde au inventariat și au împachetat 1500 dintre
cărțile și revistele profesorului, pe care apoi le -au dus la Râmnicu Vâlcea. Du pă multe
eforturi și căutări, la finalul anului 2004, Fondul de Etnologie și Folclor Mihai Pop a ajuns
să fie găzduit de Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul" din Râmnicu -Vâlcea în noul său
sediu, unde acum poate fi consultat. Acest lucru i se datorează l ui Dumitru Lazăr,
directorul Bibliotecii, și obstinației celor doi discipoli care și -au luat misiunea de a
conserva fondul de carte și de a -l pune în circulație. Cu ocazia Centenarului Mihai Pop, în
20 noiembrie 2007, Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul" , cu concursul Asociației de
Științe Etnologice din România, a organizat evenimentul Mihai Pop – personalitate
exponențială a etnologiei românești . Cu această ocazie, Fondul s -a îmbogă țit cu 14 discuri
cu muzică, donate de către Anca -Ioana Pop, nora profesorului. Discurile pe care Mihai Pop
le dăruise la rândul lui fiului și norei cuprindeau exemplare deosebite, ca: Roumanie –
voyage autour du monde – au pays de la flûte de Pan , disc Marcel Cellier, Flûte de Pan et
orgue, in interpretarea lui Gheorghe Zamfir la nai și Marcel Cellier la orgă, înregistrare
realizată în Elveția. Fondul numără acum peste 4.500 de cărți și publicații, în limbile
română, franceză, engleză, germană, spaniolă, itali ană, rusă și nu numai.

922 Este vorba de tabla cu textul „Old teachers never die they just lose their class” pe c are Mihai Pop
îl ține în bibliotecă.
923 Gheorghe Deaconu, „Studiu introductiv” în Ruxandra Deaconu & Gheorghe Deaconu (editori),
Fondul de carte „Mihai Pop” , Râmnicu Vâlcea, Editura Fântâna lui Manole, 2008: 8.

310 „Diversitatea fondului de carte de etnografie, antropologie, sociologie, literatură
populară, face ca fondul să fie frecventat de elevi, studenți, cercetători, in vederea realizării
unor lucrări de specialitate. Ca trăsătură disti nctă a acestui fond de carte, se
reliefează caracterul său documentar -istoric, în sensul de a releva dezvoltarea etnologiei în
secolul XX -lea, fapt evidențiat atât prin orientările științifice succesive (de la V. I. Propp și
cercul de la Praga până la cer cetările post -structuraliste), cât și prin marile personalități
(Béla Bartók, D. Bruckhait, J. A. Greimas, Claude Lévi -Strauss)”924.
Dincolo de inventarierea volumelor, făcută cu sârguință de cei doi discipoli, cărțile
– unele dintre ele cu sublinieri ș i note ale posesorului și cu autografe ale autorilor – ne
spun multe despre cum s -a dezvoltat gândirea lui Pop. De asemenea, având în vedere că
aceste cărți și publicații au fost împrumutate, cu multă generozitate, studenților și
cercetătorilor cu care luc ra, acest fond de carte a contribuit la formarea mai multor
generații de etnologi și antropologi.
Dacă biblioteca profesorului și -a găsit un custode imediat după moartea sa și, în
scurtă vreme, și o instituție care să le găzduiască, nimeni nu s -a ocupat de documentele
rămase în casă. Părea că acestea au dispărut. La fel de neglijent ca și în cazul îngrijirii
propriei opere, Mihai Pop nu a lăsat un testament, scris sau vorbit, legat de documentele
sale. Singurul optimist în privința lor a fost Nicolae Constantinescu, urmașul lui Mihai Pop
la Catedră, care în 2011, vorbind în interviul pe care mi l -a acordat despre teza de doctorat
a maestrului său, mi -a spus: „Haideți să nu disperăm, o să apară ea când o să apară, nu
vedeți că scrierile lui Pop au o viață a lor?”925. Și într-adevăr, teza a apărut, împreună cu
toate celelalte documente, pentru că, din fericire, casa din Caragea Vodă a fost cumpărată
de Anisia Stănculescu, nepoată după soră a profesorului și de soțul acesteia, Gheorghe, un
arhitect pasionat de g enealogii. Aceștia au păstrat toate documentele și, în anul 2017, au
hotărât să le repună în circuitul științific. În Fondul Mihai Pop de la MȚR, existau deja
două mici cutii de documente donate de Andrei Pop -Jora, fiul cel mic al profesorului.
Pusă în circulație în 2018 ca fond în Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului
Român, arhiva personală poate constitui o ocazie de a -l privi și analiza pe Mihai Pop mai
în detaliu. Apariția acestei arhive îl umanizează pe Pop, care nu a lăsat în urmă doar
documente științifice sau de natură administrativă, ci și bilete de avion sau de tren, meniuri
de restaurant sau corespondență personală. Îl regăsim în arhivă pe Pop tânăr student în

924 Elisabeta Pearcu, “Biblioteca de etnologie Mihai Pop”, în Biblioteca vâlceană , revistă de cultură
a Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul", 2007: 27.
925 Nicolae Constantinescu, interviu personal, 2011.

311 străinătate, trăind din burse mizere, pe Pop ziaristul, care primea scrisor i de amenințare
pentru că le lua partea evreilor, pe focloristul deja format, pe Pop care făcea comisioane și
negocia diverse favoruri pentru întreg Maramureșul, pe Pop membrul de partid, dar și pe
Pop președintele Societății Internaționale de Etnologie și Folclor sau pe Pop bătrân, cu
scrisul deformat de Parkinson.
Fondul complet conține documente personale ale lui Mihai Pop, o parte din bogata
corespondență profesională a acestuia, câteva dintre cursurile predate de acesta la
Facultatea de Litere, în ma nuscris sau în varianta dactilografiată, notițe de teren și
documente administrative din cercetările pe care le -a realizat în cadrul Școlii Gusti sau la
Institutul de Folclor, și materiale scrise care documentează participarea lui la congrese
internațional e, precum și poziția lui de membru în diverse organizații profesionale. Arhiva
mai conține lucrarea lui de doctorat, care încă nu a fost publicată, liste de cărți cumpărate
în străinătate și multe altele.
Fondul Mihai Pop, sau mai bine zis semnificația lu i, ar putea fi ilustrat simplu făcând
o listă a oamenilor cu care a colaborat de -a lungul carierei lui, care s -a întins pe aproape
șapte decenii. O agendă de adrese din anii ‘70 este poate cel mai elocvent și concentrat
document din Fondul Pop926. Ea cuprind e multe din numele și datele de contact ale
cercetătorilor cu care a colaborat – unele foarte sonore precum Claude Lévi -Strauss sau
Umberto Eco, altele mai nișate: etnoloaga Ingeborg Weber Kellermann sau folcloristul
suedez Sigurd Erixon. „Pentru mine acea stă agendă este importantă în contextul în care
cariera lui Pop este o oglindă în care poți citi istoria intelectuală a secolului XX. […]
Matematicianul Solomon Marcus, pe care l -am intervievat în calitatea sa de partener al lui
Pop în aventura semiotică, spunea despre Pop că «n -a devenit sclavul nimănui. N -a devenit
fanul exhaustiv al nimănui. A luat de la fiecare ce era esențial. A fost așa ca o albină care
merge din floare în floare, ia de la fiecare cât are nevoie și trece mai departe»”927.
O echipă inte rdisciplinară de 15 oameni a lucrat pe durata unui an la organizarea și
digitalizarea parțială a Fondului Pop. Proiectul, realizat în cadrul Asociației Academician
Mihai Pop, a fost finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Pe lângă echipa de
bază, au participat ca voluntari în proiect studenții a doua grupe, una de licență și una de

926 Vezi anexă, document 11.1. – mai mentionam numarul anexei? Stiu ca mentionasei sa lasam doar
vezi anexa documente, respectiv anexe foto.
927 Alina Purcaru, „Cariera lui Mihai Pop este o oglinda ̆ în care pot ̦i citi istoria intelectuala ̆ a
secolului al XX -lea“ în Observator Cultural , nr. 944, 26 octombrie 2018 . Disponibil la
https://www.observatorcultural.ro/articol/cariera -lui-mihai-pop-este-o-oglinda-in-care-poti-citi-istoria-
intelectuala -a-secolului-al-xx-lea/ [Accesat: octombrie 2018]

312 master, din cadrul Facultății de Litere, specializarea Etnologie, Antropologie Culturală și
Folclor, și patru studenți ai Facultății de Sociologie, Universitatea Bu curești.
Au existat două puncte de lucru, subsolul casei soților Stănculescu, unde erau
păstrate documentele, și biroul Arhivei de Imagine a Muzelui Țăranului Român, unde
documentele au fost depozitate după decontaminarea lor la Institutul de Fizică Atom ică de
la Măgurele. Specialiștii MȚR și -au adus și ei contribuția la proiect, mai ales că
personalitatea lui Mihai Pop le era cunoscută . Generația veche l -a cunoscut pe profesor,
care s-a numărat printre sfătuitorii de taină ai echipei ce a pus bazele muzeului, formată din
oameni veniți în mare parte de la Institutul de Folclor. Cei mai tineri din muzeu l -au studiat
pe Pop în facultate sa u l-au descoperit din povești pe teren. Proiectul de organizare a
fondului s -a desfășurat în paralel cu cercetarea realizată de către echipa arhivei MȚR de
reconstituire a traseului profesional al fotografului Aurel Bauh. Bauh a lucrat cu Mihai Pop
în campania de la Dâmbovnic, din 1939, lucru care a dus la o colaborare firească între cele
două echipe de cercetare.
Organizarea documentelor s -a făcut în baza schemei de clasare928 propusă de Cristina
Țineghe, istoric specializat pe zona Maramureșului și arhivis t în cadrul Arhivele Naționale
ale României.
În paralel cu organizarea fondului, s -a făcut cercetare și în alte arhive instituționale,
ca de exemplu arhiva TVR și cea a Ministerului de Externe. De asemenea, s -au realizat
interviuri prin Skype cu Katherine Verdery și Laurence Salzmann, colaboratori
internaționali ai profesorului Pop. De altfel, legătura cu Salzmann s -a făcut în urma
descoperirii unor fotografii929 realizate de acesta în arhivă și a unor scrisori trimise lui Pop.
De-a lungul proiectului au avut loc o serie de întâlniri a echipei de proiect cu cercetători
din generația formată de Mihai Pop, colaboratori apropiați ai acestuia – Nicolae
Constantinescu, Sanda Golopenția, Constantin Eretescu, Zoltán Rostás, Ioana Popescu. În
urma acestor întâlniri s -a reorganizat planul de lucru în arhivă, s -a dezbătut noul plan în
vederea clasificării documentelor cercetate, analizate, scanate, opisate.
Din echipa de cercetare au făcut parte: Rucsandra Pop, Paul Drogeanu, Cristina
Țineghe, Denisa Ploscariu, Andrei Ro șca, Mirela Stan, Ramona Barbu, Alexandru Iorga,
Grațiela Bădescu, Alexandru Vlad, Ana Banu, Miruna Vasilescu, Alina Manea, Simona –
Ioana Ghiță. Denisa Ploscariu, Andrei Roșca, Mirela Stan și Ramona Barbu au fost

928 Vezi anexă, document 10.2.
929 Vezi anexă, document 10.3.

313 selectați pentru proiect din rândul studenț ilor care au făcut practică în cadrul Asociației
Academician Mihai Pop. Contribuția tuturor studenților care au făcut practică în arhivă a
fost majoră: au transcris interviuri și documente, au ajutat la sortare și au început să
construiască o hartă a relaț iilor lui Pop930.
Proiectul s -a finalizat cu o instalație performativă care a fost prezentată publicului de
mai multe ori. Echipa de videografi Black Horse Mansion a prelucrat materialele video din
arhiva de cercetare, construind două filme – unul despre cas a din Caragea Vodă și unul
despre legătura lui Pop cu Universitatea București. Aceste videoclipuri au fost proiectate la
Muzeul Țăranului Român în interiorul vilei Tzigara -Samurcaș, însoțite de un perfomance
al actriței Grațiela Bădescu, care și -a propus s ă refacă portretul lui Mihai Pop omul,
plecând de la bucăți de texte care se regăsesc în arhivă. Rolul instalației performative a fost
de a-i imersa pe spectatori în lumea lui Mihai Pop.
Au existat mai multe evenimente în cadrul cărora s -a popularizat existența acestui
fond către specialiști și publicul larg. Cu ocazia Zilei Antropologiei din 2018, s -a organizat
la MȚR o dezbatere în cadrul căreia s -a discutat despre contribuția lui Mihai Pop la
dezvoltarea disciplinei și s -a adus în atenția specialiști lor și a publicului larg existența
acestui fond. În noiembrie 2018 a avut loc vizita participanților de la Conferința Societății
Internaționale de Etnologie și Foclor (S.I.E.F.) în arhivă, în cadrul căreia le -a fost prezentat
fondul documentar și activitat ea lui Mihai Pop ca vicepreședinte și președinte al S.I.E.F.
Filmele realizate pentru instalație au fost proiectate în plenul conferinței Asociației de
Științe Etnologice din România.
Dincolo de organizarea fondului arhivistic, miza declarată a proiectul ui a fost de a
forma o echipă interdisciplinară care să prelucreze creativ materialul din arhivă și să
contribuie cu informații pentru a spori conținutul arhivei de cercetare a vieții și activității
lui Mihai Pop și pentru a prezenta publicului interesat e lementele cele mai importante.
Membrilor echipei li s -au trasat sarcini clare, dar li s -a lăsat și libertatea de a prelucra și
interpreta materialul în funcție de propiile interese de cercetare și de propriul domeniu de
expertiză. Rucsandra Pop și Alexandr u Iorga au publicat în Revista Martor, în 2019, un
articol care arată cum s -a lucrat la arhivă, punctând viziunile și perspectivele diferiților
cercetători implicați în proiect. Le voi cita aici ca atare, pentru că ele sunt suficient de
relevante fără comentarii și arată felul în care fiecare membru al echipei și -a asumat
proiectul.

930 Vezi anexă, document 10.4.

314 „A cerceta viața cuiva cu ajutorul unor instrumente ca imaginile fotografice,
înregistrările, scrisorile, este un demers care conține ceva aproape sacru. Ai un sentiment
straniu, uneori voyeuristic, și simți o grea responsab ilitate de a avea acces la bucați din
istoria personală a cuiva. […] Efortul de a crea o instalație video pornind de la documente
din arhivă referitoare la viața și moștenirea lui Mihai Pop se asemănă cu prelucrarea unui
diamant brut pentru a găsi modalită ți de a-l expune în fața oamenilor, păstrând totodată
ceva din zgura pe care timpul a așezat -o peste el – această «zgură» este chiar timpul însuși
care face ca obiectul cercetat să strălucească mai luminos (Colectivul Video Black Horse
Mansion) ”931.
„Coordonatoarea proiectului spunea de fiecare dată că întreaga arhivă este în primul
rând despre Pop, dar era în același timp și despre perspectiva noastră, despre noi încercând
să-l înțelegem pe Pop, în viața sa profesională ca om de știință, dar și ca om pur și simplu.
Știind acest lucru, eu personal am încercat să înțeleg și de aceea mă simțeam ca un
personaj în toată povestea arhivei. Înțelegerea lui Pop a fost punctul de plecare în arhivă,
dar cu timpul s -a întâmplat să fie și despre cum mă înțeleg pe mine și pe ceilalți colegi
implicați în proiect. Reflecțiile fiecăruia dintre noi asupra a ce înseamnă sau ar trebui să
însemne un document în prezent sunt încorporate în felul în care a fost definită arhiva în
final (Mirela Stan) ”932 .
„Lucrul în arhivă a însemna t o șansă extraordinară de a studia documentele unui
antropolog și de a înțelege ce presupune a fi în contact cu studiile umaniste internaționale,
cu asociațiile și oamenii de știință din întreaga lume, și ce însemna să participi la studii
antropologice în treprinse la cel mai înalt nivel. Corespondența, ca principal element al
documentelor asociate congreselor, dobândea valoarea unui instrument temporal, prin care
orice persoană interesată de aceste documente poate urmări desfășurarea respectivelor
congrese. A fost uimitor să am acces și să citesc documente simple cum ar fi invitațiile sau
programul conferințelor [la care a participat Mihai Pop], scrisori primite și trimise către
antropologi și etnologi renumiți ca Richard Dorson, Jean Cuisenier, Sigurd Erix on sau
Alan Dundes (Andrei Roșca) ”933.
„A lucra cu materiale de arhivă m -a intrigat întotdeauna, iar în momentul în care
Rucsandra Pop ne -a oferit oportunitatea de a «aluneca» în universul arhivei Mihai Pop, am
devenit destul de entuziasmată. Pentru mine libertatea pe care ne -a dat-o Rucsandra a fost

931 Rucsandra Pop & Alexandru Iorga, „Making the Documents Speak – A Creative Exploration of
the Mihai Po p Fonds.” în Martor, 2019, 24: 167.
932 Ibidem.
933 Ibidem.

315 binevenită – libertatea de a explora arhiva într -o manieră creativă. A fost o provocare să
lucrez cu acele materiale din prisma perspectivei mele artistice, iar încercare a dus la
descoperirea unui portret al lui Mihai Pop, creat de oameni care l -au cunoscut. În plus, am
avut ocazia să -mi exersez câteva abilități noi, printre care construirea unor colaje și
caligrame (Felicia Hodoroabă -Simion)”934.
„Colaborarea cu Rucsandra Pop, în scopul dezvoltării arhivei «Mihai Pop», mi -a
oferit oportunitatea de a învăța și aplica metode de cercetare, de a gândi și construi un
interviu și nu în ultimul rând, de a mă forma ca cercetător. Contribuția mea a constat în
realizarea interviului cu Ștefan Petreuș, unul dintre Frații Petreuș – celebri interpreți de
muzică populară, renumiți pentru cântecele din zona Maramureșului, originari din Glod –
satul în care s -a născut Mihai Pop (Delia Kohut) ”935.
„Descopeream pe de o parte un traseu profesional fascinant, dar și o componentă
personală magnetică în scrisori. […] Partea de video a fost pusă cap la cap într -un mod atât
de subtil și elegant, pe alocuri aproape dadaist, de fetele de la Black Horse Mansion. Mai
rămânea textul. Mi se părea esențial de surprins componenta umană din conversațiile în
scris ale lui Pop (fără a -i invada intimitatea/spațiul personal), dar și perspectiva celor care -l
vedeau, și pe care Pop îi «schimbase ». Pilonii de rezistență au fost două scrisori: una din
tinerețe, de la Fof către Pop, în care -l drăgălea, îl invita la film și -l certa cu eleganță,
semnându -se «viitoarea dvs. Soție plecată și supusă (vorba să fie) », și cealaltă scrisoare a
lui Pop din 1935 în care povestește cum oamenii au «burghezit » și viața și dragostea. La
Vila Tzigara Samurcaș […] experiența a fost inaugurată cu slănină și palincă, iar publicul a
avut ocazia să se apropie mai mult de Moșu’ cumva. Fiecare din cele patru reprezentații se
termina cu discuții, emoții și amintiri pe ca re instalația le genera în privitori. Cel mai
emoționant era că acum vedeam cum ceea ce descoperisem în documente se regăsea în
istoria personală a spectatorilor. Era reconstruirea unei bucăți din traseul lor personal
(Grațiela Bădescu) ”936.
„Metri cubi de hîrtii (prăfuite sau curățate și iradiate) în cutii de carton, ce trebuiau
transformați în metri liniari de documente, ni se arătau ca sute de elemente, unele umile
(cărți de vizită, bilete de avion, invitații la baluri sau congrese), altele de -a dreptul
impresionante (rapoarte de analiză geo -politică, programe de cercetare, editoriale, de
învățămînt, de politică culturală), și erau, fiecare în parte, o surpriză și, mai ales, o incitare

934 Ibidem.
935 Ibidem.
936 Ibidem.

316 la presimțirea unui întreg formidabil și asta, pentru fiecare din m embri echipei (și ea, de o
diversitate subtil întâmplătoare, dar fertil compatibilă)… […] Era, (de clarificat, de
exemplu), statutul documentelor unui fond personal (în cazul unei celebrități într -un
domeniu dat). […] Rațiunea publică de a fi, a unui fon d de arhivă, este NOTORIETATEA
autorului/producătorului. Care notorietate e urmarea unor fapte, care merită povestite, cu
prilejul deslușirii unor acte. Iar identificarea documentelor, decisivă pentru clasarea lor, se
face prin punerea în context. Excurs: documentele vorbesc despre acte – actele sunt
întemeietoare – Pop a întemeiat instituții, domenii de cercetare -învățămînt, vocații și
cariere- de pe urma actelor au rămas documente -pentru a pune documentul în context, pui
un martor, să spună o poveste… ( sau, dacă n -ai martor, faci una, ceea ce e urât, dar se
întâmplă) (Paul Drogeanu) ”937.
În multe dintre textele despre Mihai Pop apare o listă cu organizații științifice
internaționale din care a făcut parte. Lista e doar parțial corectă și de obicei folosit ă ca mod
de subliniere a prestigiului lui Pop. Există însă puține studii care trec de titlurile onorifice
și se uită la contribuția reală a lui Pop în cadrul acestor organizații profesionale din care el
a făcut parte și la modul cum istoria respectivelor d omenii curge prin ele. Așa cum am
arătat în mai multe capitole, nu se poate înțelege dezvoltarea folclorului, a semioticii sau a
antropologiei pe plan internațional dacă nu dispunem de date legate de istoria acestor
asociații profesionale, dacă nu sunt cer cetate jocurile de putere din culise. În fondul
arhivistic Mihai Pop se găsesc foarte multe documente care facilitează o astfel de
cercetare. Sutele de scrisori din arhivă și biblioteca sa personală aflată la Râmnicu Vâlcea
vor schimba felul în care este p erceput Mihai Pop, cum a influențat dezvoltarea diverselor
discipline pe care le -a servit și mai ales punctele de intersecție ale acestor discipline.
Documentele din arhiva îi obligă pe cercetători să nu mai recicleze la nesfîrșit aceeași
viziune și acelea și formule deja uzate și ne invită să îl vedem, așa cum sugera Solomon
Marcus, ca pe un „actor total […] Nu puteai să -l mai separi: cât este bărbatul Mihai Pop,
cât este intelectualul, cât este omul de cultură. […] Toate erau într -un cocktail total”938.
10.III. Moștenirea Mihai Pop
La vârsta de 90 de ani, Mihai Pop ajunsese să vorbească obsesiv despre viitor. La
aniversarea organizată în Sala de Consiliu a Facultății de Litere în noiembrie 1997, acesta
le-a transmis discipolilor adunați să îl omagieze un mesaj scurt, dar plin de substanță:

937 Ibidem.
938 Solomon Marcus, interviu personal 2013.

317 „Vreau întâi să vă mulțumesc la toți, că nu mă așteptam ca să vină toată lumea și să se
gândească la tot ce am făcut eu în cei trei ori treizeci de ani. Și să scoateți ce am făcut eu în
cei trei ori treizeci de ani, să scoateți numai ceea ce se socotește că am făcut bine, fiindcă
eu gândindu -mă la ceea ce mi -ați spus dumneavoastră mi -am dat seama câte nu am făcut,
care ar fi trebuit să le fac și câte am făcut prost ca să iasă mai bine. Vă mulțumesc și eu am
o singură dor ință pentru viitor și pentru mine și mai cu seamă pentru dumneavoastră – să
uitați ce am făcut în trecut și să ne gândim la ceea ce trebuie să facem de acum înainte.
Fiindcă în aceste domenii de care m -am ocupat eu până acum, începând cu Culegerile de
folclor care le -am făcut la 19 ani, când a venit Tache Papahagi să scrie cartea lui despre
folclorul Maramureșului, eu eram încă elev de liceu și l -am dus pe Tache Papahagi în
satele românești de la dreapta Tisei, unde noi locuiam atunci, cât nu am făcut de at unci și
cât puteam să fac ca să iasă lucrurile mai bine, e încă foarte mult. Și dacă dumneavoastră
ați judecat, poate pe nedrept, poate sub formă solemnă sau sub formă festivă astăzi
activitatea mea, eu cred că trebuie să o judecăm drept și să ne gândim câ te sunt de făcut de
acum înainte în ceea ce însemnează, înainte de toate, o nouă cunoașterea folclorului, nu
numai a folclorului, a vieții poporului român în domeniile în care astăzi studiile se
îndreaptă, adică de la folcloristică literară, muzicală, core grafică, la etnografie, la etnologie
comparată și până la urmă și în ultimă instanță, v -aș ruga să vă gândiți foarte tare la asta, la
ce numim noi astăzi semiotica – știința semnelor, a raportului dintre semne și a
semnificației acestor raporturi pentru re alitatea actuală și, mai cu seamă, pentru realitatea
viitoare. Eu deși am fost folclorist și m -am gândit întotdeauna la trecut și am lucrat pentru
trecut, am gândit întotdeauna înainte și v -aș ruga și pe dumneavoastră să vă gândiți mai
mult la viitor și să lăsați trecutul cu ceea ce se poate profita din el și să vă gândiți la ceea ce
trebuie să fie făcut ca acest viitor să fie așa cum a fost înscris până acum. Vă mulțumesc
din suflet”939.
Într-un interviu acordat Irinei Nicolau în același an și publicat în Revista de foclor ,
Pop întărea acest mesaj, spunând: „Trebuie să ne pregătim să răspundem la întrebarea ce se
va păstra din trecut în viitor […] Pe mulți îi interesează ce au făcut românii de la Decebal
până azi. Pe mine mă interesează ce vor face peste o s ută de ani. Adică să putem prevedea
ceva din evoluția științei actuale. Dar să se lucreze sistematic, serios, să se facă multe
cercetări […] Oamenii trebuie să înțeleagă că timpul trece și lumea se schimbă. Nimic nu e

939 Material video din Fondul Mihai Pop consultat la data de 15 mai 2018.

318 etern”940. Referindu -se în principal la cercetările de teren, profesorul sugera că „ar trebui
reluat totul, cu aceeași exactitate, dar cu o problematică nouă. Gusti, când a hotărât să facă
o cercetare asupra culturii populare, viza în primul rând trecutul. Era preocupat să afle cât
mai multe urm e din trecut. Acum aș face o cercetare despre prezent cu bătaie spre
viitor”941.
Cred că aceste mesaje repetate în ultimii ani ai vieții sale sunt esențiale într -o
discuție despre care este moștenirea lăsată de Mihai Pop. Pe de o parte, apariția arhivei și
complexitatea ei ne arată că munca de recuperare nu s -a încheiat încă. Documentele din
arhivă trebuie publicate și analizate critic în contextul epocii lor, dar și din perspectivă
actuală. Fiecare bucată din arhivă se poate transforma într -o carte. Fondul documentar
Mihai Pop ne arată că, în realitate, efortul de recuperare a trecutului intelectual al lui Pop
încă nu s-a finalizat. La sărbătorirea centenarului Mihai Pop, Rodica Zane spunea: „Poate
că cel mai potrivit mod de a -l omagia în 2007, cînd Profes orul ar fi împlinit 100 de ani,
vârstă pe care își dorea foarte mult să o atingă, ar fi un monument imaterial ridicat din
fragmentele de memorie prin care trăiește în fiii și fiicele sale de spirit. În felul acesta,
opera nescrisă a Profesorului, c a și proporțiile ei ar putea fi parțial recuperate”942. Acest
monument imaterial însă, oricât de monumental ar fi, nu rezolvă problema întregii
moșteniri pe care ne -a lăsat-o Mihai Pop. Citind cuvintele lui de la începutul acestei
secțiuni, nu există nici un dubiu că moștenirea lui e de fapt legată de viitor, de acest spațiu
de libertate dintre discipline în care profesorul a acționat creativ întreaga sa viață. Este
evident că nu există un singur Mihai Pop. El este mai mult decât întemeietorul folcloristicii
moderne. A fost promotorul antropologiei culturale, un lingvist și un semiotician de
adâncime, vorbitor a peste zece limbi străine, un etnolog cu rădăcini sociologice, a fost
jurnalist. Pop a urmat și o carieră ca diplomat, iar asta s -a reflectat în tot ceea ce a făcut.
Mihai Pop a fost un strateg și un man ager cultural care a lăsat urmași în toate aceste
domenii. Recuperarea memoriei culturale a lui Mihai Pop nu se poate face decât în
colaborare și e musai să fie o intersecție unde ne întâlnim toți urmașii. Doar acolo îl vom
găsi pe Mihai Pop. Trebuie să păstrăm viu spiritul lui: era un om generos, lucid, curios,
pasionat de cercetare, colaborativ, manager al unei instituții deschise, modern în viziune și
interesat de oameni în esența lor. De toți în egală măsură. Toate lucrurile acestea trebuie să

940 Irina Nicolau, „Din vorbă în vorbă cu profesorul Mihai Pop ”, Revista de etnografie și folclor , 42,
nr. 1-2, 1997: 28.
941 Ibidem.
942 Rodica Zane, prezentare orală susținută în 2007 la colocviul dedicat împlinirii a 100 de ani de la
nașterea profesorului: „Mihai Pop & sons”.

319 se regăsească în modul în care ni -l apropriem.
Mihai Pop a fost în egală măsură un personaj de nișă, dar și un pilon central în viața
științifică românească și internațională. Rolul lui trebuie, în primul rând, evaluat în baza
numărului de specialiști în domenii d iverse care s -au format în apropierea lui sau sub
directa lui îndrumare și a conexiunilor profesionale pe care Pop le -a facilitat. Revenind la
sintagma cheie de Școală Mihai Pop , consider că a creat o școală a interdisciplinarității, și
nu o școală în acce pțiunea clasică, care se dezvoltă în interiorul unei discipline, așa cum a
fost Școala Gusti. Într -un fel, ce făcea Pop era mai aproape de spiritul Cercului Lingvistic
de la Praga. După părerea mea, răspunsul la întrebarea dacă a existat o școală Mihai Pop se
află în viitor.
10.III. Concluzii
Pentru mine, această cercetare este o continuă lecție de umilință: Mihai Pop este un
teritoriu atât de vast, încât oricât de departe mi s -ar părea că am ajuns, tot mai am noi
ogoare intelectuale de arat și aspecte noi din personalitatea lui Pop de descoperit. Această
lucrare de doctorat marchează încheierea unei etape din acest vast proiect de cercetare pe
care mi l-am asumat, însă nu aș fi putut duce la bun sfârșit această etapă fără colaborarea
unui număr impresionat de cercetători, din diferite generații și având specializări diverse.
Deși recuperarea lui Pop presupune o continuă raportare la trecut, ea nu poate fi făcută fără
o bună ancorare în prezent și o privire în viitor. De asemenea, pentru ca activitatea lui
Mihai Pop să poată fi înțeleasă și integrată în practicile din câmpul științific, este nevoie de
o echipă interdisciplinară care să își asume acest proiect de recuperare și, în mod ideal, de
implicarea și colaborarea instituțiilor din domeniu.

320
Concluzii generale
„Old teachers never die; they just lose their class”943

În această lucrare de doctorat am pornit de la câteva întrebări fundamentale: Care
este miezul biografiei intelectuale a lui Mihai Pop și esența lui ca intelectual? Care a fost
contribuția lui Mihai Pop la dezvoltarea câmpului intelectual în științele sociale și umaniste
în secolul XX pe plan național și internațional? Care au fost discontinuitățile cu care s -a
confruntat și continuitățile pe care le -a asigurat? Ce a adus el nou și ce a lăsat în urmă în
științele sociale din România?
Am conturat câteva ipoteze inițiale în baza documentelor din arhiva personală a lui
Pop și din diferite arhive instituționale. Acestea au devenit scheletul acestei biografii
intelectuale, pe care apo i am construit cu ajutorul informațiilor obținute din interviurile pe
care le-am făcut de -a lungul celor 15 ani de cercetare și din terenuri, dar și prin consultarea
lucrărilor de memorialistică, a studiilor exegetice și a lucrărilor de sinteză istorică.
Mi-am propus cu această lucrare să deschid noi direcții de cercetare și să scot la
lumină amănunte mai puțin cunoscute legate de activitatea lui Mihai Pop, care să lanseze
noi piste de cercetare și să poată fi integrate în viitoare studii dedicate operei lu i. Când
spun „operă” mă refer atât la cea scrisă, cât și la opera ca acțiune. De alfel, lucrarea aduce
în discuție și acest aspect: cariera unui om de știință se fondează nu doar pe opera sa scrisă,
ci și pe întreaga sa activitate, prin influența pe care a avut-o în viețile și traiectoriile
profesionale ale celor cu care a avut relații. Consider că noțiunea de „operă”, care se
limitează doar la conținutul scris, în cazul lui Pop este restrictivă. Opera scrisă și acțiunea
profesorului se completează, o imagi ne de ansamblu fiind posibilă doar prin luarea în
considerare și a terenurilor la care a participat, a rolurilor instituționale, profesionale și
personale pe care le -a jucat.
Este adevărat că reconstituirea acțiunilor unui savant necesită o muncă de
investigație laborioasă și intră adesea pe teritoriul subiectivității, dar, odată realizată, ea
scoate la lumină aspecte inedite. Această biografie este una factuală, dar cuprinde și
elemente ficționale, care sunt marcate în text ca atare. Pe parcursul lucrării am făcut și

943 Textul stă scris pe o plăcuță din biroul profesorului, vezi anexă foto Capitolul 4, imaginea 4.17.

321 exerciții de autoetnografie, în cadrul cărora mi -am expus traseul ca cercetător, dinamica
insider-outsider, continua pendulare între subiectivitate și obiectivitate.
Mihai Pop a facilitat accesul cercetătorilor străini pe teritoriul României în epoca
comunistă și le -a îndrumat cercetările, sugerându -le chiar tematica și terenurile. A ghidat,
de asemenea, nenumărate lucrări și cercetări locale, indicându -le cercetătorilor nu doar
terenul și subiectul cercetării, ci și posibile direcții teoretice. Corpul literaturii de
specialitate naționale și internaționale a fost îmbogățit, deci, prin contribuția sa indirectă,
cum spuneam – prin chiar acțiunile sale. Chiar dacă această contribuție nu poate fi
cuantificată cu precizie, ea nu poate fi totuși nici minimalizată. Astfel, Pop devine și un
agent de împrospătare teoretică, un deschizător de drumuri în domenii noi, ca antropologia
sau semiotica.
Această lucrare este o pledoarie pentru a (re)discuta critic – într-un cadru integrator –
rolurile lui Mihai P op, ca intelectual român, care a avut o carieră de succes, influențând
dinamicile din interiorul câmpului științific de ambele părți ale Cortinei de Fier. În ciuda
cercetării mele aprofundate din ultimii ani, există încă multe zone din biografia intelectua lă
a lui Mihai Pop care sunt terra incognita. Parte dintre ele pot fi explorate de acum cu
ajutorul documentelor din arhiva sa personală, care s -a constituit ca fond în Arhiva de
Imagine a Muzeului Țăranului Român. În realitate această lucrare de doctorat este, în
spiritul lui Pop, o lucrare colaborativă și colectivă. În spatele acestei cercetări stă efortul a
50 de cercetători, studenți și seniori, care și -au adus aportul atât la culegerea și prelucrarea
materialului, cât și la formularea ipotezelor de luc ru și la clarificarea unor aspecte legate de
diferite preocupări ale lui Pop.
Am urmărit parcursul intelectual al lui Mihai Pop, arătând cum a evoluat gândirea lui
de la lingvistică și folcloristică la semiotică și antropologie, adică de la limbaj și obice iuri
la semn, păstrând tot timpul omul în centru. M -am uitat la Pop ca la un pionier al
interdisciplinarității în științele umaniste și sociale, direcție sugerată chiar de el în interviul
de istorie orală realizat de sociologul Zoltán Rostás. De -a lungul v ieții sale profesionale,
Pop a fost în continuă mișcare, forțând granițe fizice și granițele dintre discipline. În
realitate, el a reprezentat chiar punctul, mobil, de intersecție între discipline. Mihai Pop a
activat întotdeauna pe mai multe fronturi, fii nd în permanență un punct de legătură între
cercetători români și străini, între etnologi și sociologi sau între folcloriști și lingviști, între
zona universitară, institute de cercetare și muzeale și puterea politică. A avut capacitatea de
a se conecta la idei inovatoare și de a facilita integrarea acestora în câmpul practicii,

322 adaptându -le întotdeauna la context. Privite în ansamblu, dar și în detaliu prin contribuția
lui, se vede cum istoriile acestor discipline se completează și se îmbogățesc reciproc.
Evident că pentru a realiza o sinteză care să surprindă toate nuanțele e nevoie de un efort
colectiv și de colaborare. Mihai Pop este însă un bun punct de pornire pentru această
imagine de ansamblu asupra disciplinelor sociale și umane în România secolului XX. El a
participat la multe momente de cotitură în științele sociale – de la momentul de naștere al
structuralismului la Praga în anii ‘30, la adoptarea principiilor de lucru ale antropologiei
culturale de către cercetătorii din spatele Cortinei de Fier – și a contribuit la traficul de idei
dinspre Est spre Vest. Întreaga operă a lui Mihai Pop este tributară structuralismului născut
în capitala cehoslovacă, iar interesul pentru semiotică își are și el originile în întâlnirile cu
reprezentanții Cercului Li ngvistic de la Praga, dar și în colaborarea sa cu etnomuzicologul
Constantin Brăiloiu. Intelectual central european, Pop a pornit dintr -o poziție marginală,
cucerind mereu noi centre, tocmai datorită unei bune cunoașteri a periferiilor.
Mihai Pop fost un d eschizător de drumuri, o personalitate socratică, un mentor, atent
în permanență la oamenii din jurul său și dornic să -i ajute să-și descopere drumul în viață
și menirea. A fost un explorator, care a avut o capacitate incredibilă de a învăța și de a se
adapta, un om extrem de curios și de generos cu ceilalți, un individ pasionat de oameni și
de comunități. Biografia lui este un cub Rubik cu mai multe fațete care se pot combina în o
mie de moduri. Nici una dintre etichetele profesionale – cea de cercetător, cea de profesor
sau cea de director de institut – nu acoperă în realitate anvergura sa ca intelectual.
Sintagma care probabil surprinde cel mai bine suma rolurilor complexe pe care le -a
îndeplinit Pop este cea de strateg cultural. Așa cu m bine puncta Sabina Ispas, urmașa
profesorului în funcția de director al Institutului de Etnografie și Folclor, Mihai Pop nu „s –
a dăruit cercetării, el s -a dăruit gândirii despre ce trebuie să facă cercetarea… e o nuanță
aici”944 . Tot Sabina Ispas observ a că profesorul Pop s -a modelat după istorie. Documentele
din arhiva sa personală și mărturiile foștilor săi colaboratori ne arată că el s -a modelat într –
adevăr după istorie, dar a și modelat -o, influențând nu doar dinamicile instituționale în
domeniile în care a activat, dar și destinele oamenilor cu care s -a intersectat. Mulți dintre
cercetătorii români sau străini cu care am stat de vorbă mi -au mărturisit că Pop le -a
influențat deciziile de viață, atât la nivel profesional, cât și la nivel personal.
Biografia intelectuală a lui Mihai Pop este un maraton prin istoria secolului XX. El a
fost un martor informat al transformărilor prin care a trecut societatea românească din

944 Sabina Ispas, comunicare personală, ianuarie 2009.

323 perioada interbelică și până în postcomunism. Traseul profesional al lui Pop este
paradigmatic pentru felul cum științele sociale din România s -au raportat la realitatea
socială și pentru modul în care s -a făcut transmiterea de cunoștințe în interiorul
disciplinelor. Pornind de la Pop, am realizat o istorie socială a câmpului intelectual,
urmărind mereu felul cum istoria instituțională s -a intersectat cu istoriile individuale. L -am
văzut ca agent al continuității de la o perioadă la alta, ca un mediator între estul și vestul
științific, aceste roluri fiindu -i date și de statuturile sale de director de Institut și profesor
universitar. Mihai Pop a fost un globetrotter intelectual și un citoyen du monde încă din
perioada interbelică și continuând în perioada comunistă, când accesul în Occident al
cercetătorilor din Europa de Est nu era facil. Pop a continuat însă să mențină legătura cu
Vestul, prin corespondența bogată cu lingvistul Roman Jakobson, prin participările la
diverse congrese internaționale și prin vizitarea mai multor universități prestigioase din
Statele Unite ale Americii, în cal itate de fellow sau visiting professor. El a asigurat astfel și
o conectare permamentă a câmpului științific autohton cu centre de cercetare din întreaga
lume, ca Centrul de Semiotică de la Urbino sau Institutul de Film din Göttingen. Mai mult,
le-a facilitat accesul, recomandându -i personal, unor tineri cercetători la conferințe și
congrese internaționale. O mare parte din literatura de specialitate care a stat la baza
formării mai multor generații de focloriști, semioticieni sau antropologi, a fost import ată și
apoi diseminată în centrele de cercetare din România de către Pop.
În ceea ce privește existența unei „Școli Mihai Pop”, nu se poate vorbi de solidarități
și de direcții unice. Se revendică de la Mihai Pop și folcloriștii pe care i -a format, dar și
cercetători care se situează la granița dintre discipline ca Sanda Golopenția, Zoltán Rostás
și Smaranda Vultur, ca să dau doar câteva exemple. Se poate vorbi cu siguranță de o
puternică moștenire intelectuală, profesională și afectivă care continuă să gen ereze idei și
abordări în câmpul științific. Întrebarea care însă rămâne deschisă este dacă această școală
va dăinui și dincolo de generațiile formate de Pop.
Fiindcă în această lucrare de doctorat mi -am propus să surprind nu doar esența sa ca
intelectual, ci latura profund umană a lui Mihai Pop, în încheiere, mă voi folosi de un
document de arhivă, pe care l -am descoperit căutând texte potrivite pentru a le integra în
instalația performativă care a marcat finalul proiectului de organizare a arhivei sale
personale. Este una din puținele scrisori scrise de Mihai Pop care s -au păstrat și care poate
fi citită și ca o exprimare a esenței lui umane, dar și ca o reflectare a gândirii sale din
perioada interbelică.

324 „Viață în bucurii sau dureri este singurul lucru î ntr-adevăr dumnezeiesc dat omului.
Numai oamenii mici în nimicnicia lor n -au înțeles niciodată măreția vieții. Foarte rar, și
numai la indivizi într -adevăr excepționali se întâmplă înțelegere pentru măreția vieții. De
obicei însă, oamenii au coborât viața la nimicnicia lor, au potrivit -o nevoilor lor și și -au
găsit un fel mărunt de a o trăi, văduvind -o de tot ce are bun, adevărat și măreț, văduvind -o
de dumnezeiescul din ea. Viața a devenit astfel plată și plictisitoare, a devenit burgheză ca
oamenii care o trăiesc. Și atunci acești mici burghezi, oamenii, aceast ă nesuferită speță au
găsit că au nevoie de o supapă și au crezut că pot face din dragoste această supapă. S -a
întâmplat însă ceva ciudat, de unde dragostea nu era nimic neobișnuit, nu era decât viaț a
însăși, dumnezeiască, dreaptă și bună ca tot ce e viață adevărată, oamenii au umflat -o, au
sucit-o și au schimbat -o pentru a o potrivi lor înșiși, au înconjurat -o de prejudecați, au
burghezit -o ca și cum au burghezit viața. A rămas însă în sistemul de vi ață a bunilor
burghezi cu același rol de supapă. Așa s -a născut pentru oameni dragostea burgheză și așa
a murit dragostea adevărată la fel cum oamenii au omorât viața dată de Dumnezeu pentru
a-și crea viața lor.
Cu toată dragostea,
Mihai, Cracovia ‘35”945

945 Scrisoarea se regăsește în arhiva familiei.

325 Anexă 1 – Lista persoanelor intervievate

Chestionare scrise
Deaconu, Gheorghe , etnolog, Râmnicu Vâlcea , 18 ianuarie 2009
Eretescu, Constantin, etnolog, 13 decembrie 2008
Golopenția, Sanda, lingvistă, București ,14 decembrie 2008
Harris Mushi, Kiki, fostă directoare a Bibliotecii Americane din București, Statele
Unite ale Americii ,9 februarie 2009
Hiebert Beissinger, Margaret , cercetătoare american ă, Statele Unite ale Americii , 11
decembrie 2009
Verdery, Katherine, antropoloagă, New York 30 noiembrie 2009

Interviuri audio
Angelescu, Silviu, folclorist, profesor universitar, București , 27 aprilie 2010
Anghelescu, Șerban, etnolog, București
Ben Amos, Dan, folclorist și antropolog, Bloomington ,12 octombrie 2011
Robert Bauman, antropolog, Bloomington , 21 noiembrie 2011
Constantinescu, Nicolae , etnolog, București , 8 mai 2011
Cornea, Paul, istoric, teoretician literar, București , 19 decembrie 2009
Crupenschi, Ioana , asistentă medicală, București , 6 ianuarie 2009
Dăianu, Daniel, economist, București , 5 martie 2010
Dăncuș, Mihai, muzeograf, etnolog, Baia Mare
Dégh, Linda, folcloristă, Bloomington , 20 octombrie 2011
Djuvara, Neagu, istoric, București , 22 februarie 2009
Drogeanu, Paul & Ciobănel, Alina, etnologi, București , 4 mai 2010
Giurchescu, Anca , etnocoreoloagă, Copenhaga , 23 februarie 2009
Giurchescu, Anca, etnocoreoloagă, Copenhaga , 6 iunie 2009
Golopenția, Sanda, lingvistă, București , 19 iunie 2009
Harris Mushi, Kiki, fostă directoare a Bibliotecii Americane din București, Statele
Unite ale Am ericii, 9 februarie și 27 martie 2009
Hedeșan, Otilia, etnoloagă, Timișoara , 18 ianuarie 2009
Ispas, Sabina, folcloristă, București , 10 februarie 2009
Karnoouh, Claude, antropolog, sociolog, Paris ,13 martie 2010

326 Karnoouh, Claude, antropolog, sociolog, Paris, 3martie 2010
Marcus, Solomon, matematician, București , 5 martie 2013
Martin, Mircea, critic literar, București , 2019
Mesnil, Marianne, etnoloagă, Bruxelles , 28 octombrie 2010
Mihăilescu , Vintilă, antropolog, București , 19 februarie 2009
Ofrim, Lucia, antropoloagă, folcloristă, București, interviu realizat în colaborare cu
Lavinia Tănculescu, 14 mai 2018
Popescu, Alexandru, istoric, etnolog, București , noiembrie 2008
Popescu, Ioana, etnoloagă, București , 22 noiembrie 2009
Rădulescu, Speranța, et nomuzicoloagă, Buzău , 5 decembrie, 2009
Răutu, Radu, antropolog, București , 27 februarie 2010
Rostás, Zoltán, sociolog, București , 4 și 22 mai 2010
Sampson, Steven, profesor antropologie socială, București , 26 octombrie 2010
Știucă, Narcisa, profesor universitar, București , 15 martie 2010
Stoica, Georgeta, muzeolog, București , 1 decembrie 2009
Sturdza, Ion ; Sturdza, Iuliana ; Stănculescu, Gheorghe & Stănculescu, Anisia, nepoți
ai lui Mihai Pop și ai Irinei Sturdza, București , 31 mai 2015
Sturza, Mihai D imitrie, istoric, București , 7 februarie 2011
Varlam, Safta, descendentă a famil iei Rosetti și Varlam, Ion, diplomat, fost deținut
politic, București , 21 decembrie 2008
Vultur, Smaranda, antropoloagă, Timișoara , 24 martie 2019

Interviuri video
Alexandrescu, Sorin, critic literar, București , 30 martie 2013
Botoș, Ioan, președinte al organizației Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia
«Dacia», Apșa de Jos , 28 decembrie 2009
Cuisenier, Jean, etnolog, Paris , 2 martie 2013
Dăncuș, Mihai, muzeograf, etnolog, Sighet , 11 mai 2007
Djuvara, Neagu, istoric, București , 12 februarie 2010
Făt, Parasca, Desești, Maramureș , 9 mai 2007
Golopenția, Sanda, lingvistă și Eretescu, Constantin, etnolog, București , 16 iunie
2010
Iuga, Dumitru , poet si etnolog, Baia Mare , 29 decembrie 2009
Iuga, Georgeta, arheolog, Baia Mare , 29 decembrie 2009

327 Karnoouh, Claude, antropolog, Paris , 24 martie 2010
Marcus, Solomon, matematician, București , 5 martie 2013
Petrovai, Ioan filolog și poet , Maramureș , 28 decembrie 2009
Pop, Ioan, muzician și etnomuzicolog, Hoteni, Maramureș , 10 mai 2007

Alte înregistrări audio
Lansarea volumului Vreau și eu să fiu revizuit , Muzeul Țăranului Român, pe data de
17 decembrie 2010. Aceasta a fost înregistrată și face parte din arhiva personală a
sociologului Zoltán Rostás.
Prezentare susținută de Nicolae Jula în cadrul Conferinței Zilele Mihai Pop,
noiembrie 2008
Prezentare susținută de Sabina Ispas în cadrul Conferinței Zilele Mihai Pop,
noiembrie 2008

Alte înregistrări video
Giurchescu, Anca, n. 1930, etnocoreoloagă, Copenhaga – cercetare realizată pe 6
iunie 2009 în comuna Bârca, împreună cu o echipă de cercetători din cadrul Muzeului
Țăranului Român. Materialul video face parte din arhiva MȚR.

Corespondență electronică
Rogan, Bjarne, istoric S.I.E.F. – aprilie 2009
Pavel, Toma, critic literar – iunie 2012
Poeta, Claudio, specialist în Cercul Lingvistic de la Praga – ianuarie 2009
Salzmann, Laurence, fotograf și antropolog american – iunie 2018
Rodica Zane, etnoloagă – februarie 2020

328
Bibiografie generală
Lucrări și articole
Adams, Tony E.; Holman Jones, Stacy & Ellis, Carolyn, Autoethnography , New
York, Oxford University Press, 2015
Appadurai, Arjun, „Theory in Anthropology: Center and Periphery”, Comparative
Studies in Society and History, vol. 28, nr. 2, aprilie, 1986: 356 -361
Assmann, Jan & Czaplicka, John, „Collective Memory and Cultural Identity”, New
German Critique , Nr. 65, 1995: 125 -133
Barner, Lois W, „Biography as History”, The American Historical Review, vol. 114,
nr. 3, iunie 2009: 579 -586
Batin, Laurențiu, „Ion Bârlea 1983 -1967”, în Ardelean, Teodor (coord.), 100 de
personalități maramureșene care au făcut istorie. 100 de ani de la Marea Unire, Baia
Mare, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, 2018: 92 -96
Bauman, Zygmunt, Legislators and Interpreters: On Modernity, Post -Modernity and
Intellectuals , Oxford, Polity Press, 1987
Betea, Lavinia, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist , București,
Editura Curtea Veche, 2018
Bilțiu, Pamfil, „Ion Bârlea despre Béla Bartók”, Memoria ethnologica , nr. 26 – 27,
anul VIII, ianuarie – iunie 2008: 99 -101
Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii românești , Editura enciclopedică română,
București, 197 4
Boia, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950 ,
București, Editura Humanitas, 2001
Boia, Lucian (ed.), Dosarele secrete ale agentului Anton: Petru Comarnescu în
arhivele Securității, București, Humanitas , 2014
Bosomitu , Ștefan, Miron Constantinescu. O biografie, București, Editura Humanitas,
2014
Both, Ioana, D. Caracostea, teoretician și critic literar , Cluj-Napoca, Casa Cărții de
știință, 2001
Botoș, Ion Mihai, „România Mică” și Marea Unire. 90 de ani de la Marea Unire
(1918-2008), Apșa de Jos, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia”,
2009

329 Bourdieu, Pierre, „The Forms of Capital” în Richardson, J. (ed.), Handbook of
Theory and Research for the Sociology of Education , New York, Greenwood Press, 1986:
241-258
Bourdieu, Pierre, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste ,
Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1984
Bourdieu, Pierre, Outline of a theory of practice , Cambridge, Cambridge University
Press, 1977
Brauner, Harry, Să auzi iarba cum crește , București, Editura Eminescu, 1979
Brăiloiu, Constantin, Opere vol. VII, partea I (Comișel, Emilia & Dragnea, Irina,
editori), București, Editura Muzicală, 2008
Brunvand, Jan H., „The Study of Romanian Folklore” în Journal of the Folklore
Institute, vol. 9, nr. 2/3, aug. -dec. 1972: 133 -161.
Bucur, Maria, Eroi și victime. România și memoria celor două războaie mondiale ,
Iași, Editura Polirom, 2019
Butoi, Ionuț, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc ,
București, Editura Eikon, 2015
Buzaș, Andreea,„Muzeele etnografice în aer liber din România. Considerații
etnologice” în Cibinium, Sibiu, Astra Museum, 2015: 7 -48
Candale Grosu, Maria, Arhivele de folclor și memoria culturală , Timișoara, Editura
Universității de Vest, 2017
Karel Čapek, Convorbiri cu Masaryk , București, Editura Vremea, 2017
Carsten, Janet, „Introduction” în Carsten, Janet & Hugh -Jones, Stephen (editori),
About the house – Levi Strauss and beyond , Cambridge, New York, Cambridge University
Press, 1995: 1 -46
Chelcea, Septimiu, Tehnici de cercetare sociologică , București, Școala Națională de
Studii Politice și Administrative, 2001
Clifford, James; Marcus, George E. (editori), Writing Culture: The Poetics and
Politics of Ethnography , Berkley, California, University of California Press, 1986
Cole, John W. (ed.), „Economy, Society And Culture In Contemporary Romania”,
Research Report 24 , University of Massachusetts , Amherst, 1984
Comarnescu, Petru, „ Experiență ”, în Revista Criterion, an. 1, nr. 1, 1934
Constante, Lena, Evadarea tăcută , Editura Humanitas, București, 1990

330 Constantin, Marin, „Autoreferențialitate și interreferențialitate în evoluția
antropologiei culturale românești ( 1964−2012)”, Revista română de sociologie , anul XXV,
nr. 1–2, București, 2014: 105 –138
Constantinescu, Niculae, Etnologia și Folclorul relațiilor de rudenie , București,
Editura Univers, 2000
Constantinescu, Nicolae, Citite de mine…Folclor, etnologie, antropologie. Repere
ale cercetării , București, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii
tradiționale, 2011
Cristescu-Golopenția, Ștefania, Sporul vieții: jurnal, studii și corespondență
(Golopenția, Sanda ed.), București, Editura Paideia , 2007
Cristescu-Golopenția, Ștefania, Descântatul în Cornova -Basarabia , (Golopenția,
Sanda ed.), Editura Paideia, 2003
Cristescu-Golopenția, Ștefania, Gospodăria în credințele și riturile magice ale
femeilor din Drăguș (Făgăraș), București, Editura Paidei a, 2002
Cuisenier, Jean, Memoria Carpaților : România milenară; o privire interioară , Cluj-
Napoca, Editura Echinox, 2002
Jean Cuisenier, „Avec Mihai Pop: du texte au sens, par la grammaire” în CERC, vol.
III, nr.1, iarna, 2007
Deaconu, Gheorghe & Lazăr, Io an St. (ed.), Școala Mihai Pop (vol. I –II), Râmnicu
Vâlcea, Centrul Județean de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare
Vâlcea, 1997 –2007
Deaconu, Gheorghe, Mihai Pop. Discurs despre folclor (vol. I –II), Râmnicu Vâlcea,
Editura Fântâna lui Manole, 2007 –2008
Deaconu, Gheorghe, „Studiu introductiv” în Deaconu, Ruxandra & Deaconu,
Gheorghe (editori), Fondul de carte „Mihai Pop” , Râmnicu Vâlcea, Editura Fântâna lui
Manole, 2008
Densușianu, Ovid, Sociologia Mendax, București, Tipografia Moder nă, 1936
Diaconu, Marin; Rostás, Zoltán & Șoimaru, Vasile (editori), Dimitrie Gusti și
colaboratorii, Cornova 1931, Chișinău, Editura Quant, 2011
Dias, Jorge, „ Un mesaj de la profesorul Jorge Dias”, S.I.E.F. – Informations. Bulletin
trimestriel de la Société International d’Ethnologie et de Folklore , volum. nr. 3, 1967
Djuvara, Neagu, Amintiri și povești mai deocheate , București, Humanitas, 2009
Dobeș, Andrea, Ilie Lazăr. Consecvența unui ideal politic , București, Fundația
Editura Academică, 2015

331 Dorondel, Ștefan & Șerban, Stelu, „Cum să faci antropologie în cadre mișcate?
Antropologia socialã și culturalã din România dupã 1990”, Lettre International Ediția
Română, mai 2014: 138 – 141
Dragu Dumitriu , Victoria, Alte povești ale doamnelor și ale domn ilor din București ,
București, Editura Vremea, 2006
Dragu Dumitriu, Victoria, Amintiri din strada Suvenir. Poveștile doamnei Ioana
Crupenschi, București, Editura Vremea, 2017
Eretescu, Constantin, Folclorul literar al românilor: o privire contemporanǎ ,
București, Editura Compania, 2004
Eretescu, Constantin, Știma apei, București, Editura Etnologică, 2007
Eretescu, Constantin , „De Gustibus non disputandum… Romanian Folk Studies in
the Fifties”, în Vintilă Mihăilescu, Ilia Iliev & Slobodan Naumović (editori), Studying
Peoples in the Peoples’s Democracies II. Socialist Era Anthropology in the South -East
Europe, Lit Verlag, Berlin, 2008 : 41-54
Eretescu, Constantin, Cerbul din Cadillac: folclor urban contemporan , București,
Editura E tnologică, 2010
Eretescu, Constantin, Moartea lui Patroclu: studii și articole de etnologie , București,
Editura Etnologică, 2015
Fernandez, Dominique, L’Arbre jusqu’aux racines. Psychanalyse et création , Paris,
Éditions Grasset, 1972
Filipașcu, Alexandru, Istoria Maramureșului , București, Tipografia Universul, 1940
Fontaine, Jacqueline, Le cercle linguistique de Prague , Paris, Mame, 1974
Fruntelată, Ioana, „Etnologia românească actuală: tradiții, teme, practici
disciplinare”, Romanian Studies Today , nr.1/2017: 16 -30
Gaftone, Vasile, Maramureșeni charismatici , Cluj-Napoca, Editura EIKON, 2013
Gavrilescu, Alexandru & Dimitriu, Oana -Lucia, „Elita academică în anii
proletcultismului. Comentarii la o scrisoare inedită: Álvaro Galmés de Fuentes către Tudor
Vianu” în Revista Bibliotecii Academiei Române , Anul 1, Nr. 1, ianuarie -iunie 2016: 99 –
112
Gheorgiu, Mihai Dinu, Intelectualii în câmpul puterii. Monografii și traiectorii
sociale, București, Editura Polirom, 2007
Golopenția, Anton, Ceasul misiunilo r reale, Bucureșt, Editura Fundației Culturale
Române, 1999
Golopenția, Anton, Rapsodia epistolară , vol. I, București, Editura Albatros, 2004

332 Golopenția, Anton, Rapsodia epistolară , vol. II, București, Editura Enciclopedică,
2010 (2010)
Golopenția, Anton, Rapsodia epistolară , volumul IV, București, Editura
Enciclopedică, 2014
Golopenția, Sanda, Cartea plecării , București, Editura Univers, 1994
Golopenția, Sanda, Learn to Sing, My Mother Said: Songs of the Women of Breb ,
Baia Mare, Editura Etnologică, 2004
Golopenția, Sanda, „Mihai Pop la Dâmbovnic” în Fruntelată, Ioana; Stoicescu,
Adrian & Zane, Rodica (ed.), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București,
Editura Universității din București, 2007: 19 –52
Golopenția, Sanda, Constantin Brăiloiu sa u despre globalizarea etnomuzicologiei ,
București, Editura Spandugino, 2016
Golopenția, Sanda, Bulevardele vieții , București, Editura Spandugino, 2018
Halbwachs, Maurice, Memoria colectivă , Iași, Institutul European, 2007
Harrah-Conforth, Jeanne, „Dorson and the Indiana University Folklore Program:
Oral Histories” în Western Folklore , Vol. 48, No. 4, Oct., 1989: 339 -348.
Headland, Thomas N.; Pike, Kenneth L. & Harris, Marvin (ed.), Emics and Ethics.
The Insider/Outsider Debate, Newbury Park, Sage, 1990
Hedeșan, Otilia , „Doing Fieldwork in Communist Romania ” în Vintilă Mihăilescu,
Ilia Iliev & Slobodan Naumović (editori), Studying Peoples in the Peoples’s Democracies
II. Socialist Era Anthropology in the South -East Europe , Lit Verlag, Berlin, 2008 : 21-40
Herseni, Traian, Teoria monografiei sociologice , București, Editura Institutului
Social Român, 1934
Hitchins, Keith, România 1866 – 1947, București, Editura Humanitas, 1994
Hoskins, Janet, Biographical objects: how things tell the stories of people's lives,
Londra, Routledge, 1998
Ileana, principesă de România, Trăiesc din nou , București, Humanitas, 2008
Iluț, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului , Iași, Editura Polirom, 1997
Iorga, Filip -Lucian, Strămoși pe alese , București, Editura Humanitas, 2013
Iosif, Corina, „Politica tradiției: Practici de muzeologie etnologică în perioada
comunistă”, în Sîrbu, Adrian T. & Polgár, Alexandru (eds), Genealogii ale postcomunis –
mului, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2009: 283 –308
Iuga, Nicolae, Maramureșul și Rusia Subcarpatică, De la Episcopia de Hajdudorog
la Tratatul de la Trianon , Cluj-Napoca, Editura Limes, 2019

333 Jackson, Leonard, The Poverty of Structuralism: Literature and Structuralist Theory,
New Yourk, Routledge, 2014
Jakobson, Roman, „ Entretien avec Jan Mukařovský” , Change, nr. 3, trimestrul 3,
1969: 17
Jakobson, Roman & Pomorska, Kristina, Dialogues , Cambridge, Massachusetts, The
MIT Press, 1983
Karnouuh, Claude, Românii: tipologie și mentalități , București, Editura Humanitas,
1994
Karnoouh, Claude, „Adio lui Mihai Pop”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 406, 24 -30
noiembrie 2000: 12
Kastner, Georg, Brücken nach Osteuropa: Die Gesc hichte und Bedeutung des
Gottfried von Herder -Preises, 1964 -2003, Alfred Toepfer Stiftung F.V.S., Hamburg, 2004
Kligman, Gail „Pentru Moșu”, Dilema Veche , anul VIII, nr. 409, 15 -21 decembrie
2000: 12
Kuhn, Thomas S., Structura revoluțiilor științifice , București, Editura Humanitas,
2008
Lazăr, Ilie, Amintiri, București, Fundația Academia Civică, 2000
Lévy Zumwalt, Rosemary, „The Shaping of Intellectual Identity and Discipline
through Charismatic Leaders: Franz Boas and Alan Dundes”, Western Folklore , vol. 72,
nr. 2, 2013: 131 -179
Le Rider, Jaques, Europa Centrală sau paradoxul fragilității , Iași, Editura Polirom,
2001
Le Rider, Jaques, Mitteleuropa , Iași, Editura Polirom, 1997
Lomax, Alan, „ Toward an Ethnographic Film Archive”, Filmmakers Newsletter , vol.
4, nr. 4, februarie 1971: 31 -38
Mauron, Charles, Des métaphores obsédantes au mythe personnel. Introduction á la
psychocritique , Paris, José Corti Éditions, 1962
Maykut, P amela & Morehouse, R ichard, Beginning qualitative research, a
philosophic and practical guide . Londra, The Falmer Press, 1994
Medina, Leandro Rodriguez , Centers and Peripheries in Knowledge Production ,
New York, Routledge, 2014
Mihăilescu, Vintilă & Tudora, Ioana (editori), Acasă în lume , Igloo Media, 2020
Mihăilescu, Vintilă, Antropologie cinci introduceri , București, Editura Polirom, 2007
Mihăilescu, Vintilă; Iliev, Ilia & Naumović, Slobodan (editori), Studying Peoples in

334 the Peoples’s Democracies II. Socialist Era Anthropology in the South -East Europe ,
Berlin, Lit Verlag, 2008
Mihăilescu, Vintilă (ed.), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape , Iași,
Editura Polirom, 2009
Mihăilescu, Vintilă, Scutecele națiunii și hainele împăratului. Note de antropologie
publică, București, Editura Polirom, 2013
Miller, Daniel, „Artefacts and the Meaning of Things” în Ingold, Tim, Companion
encyclopedia of anthropology, London, New York, Routledge, 2002: 396 -419
Mounin, Georges, La linguistique du XXe siècle , Paris, Presses Universitaires de
France, 1972
Nasaw, David, „Introduction”, The American Historical Review , vol. 114, nr. 3, iunie
2009: 573 – 578
Nastasă, Lucian, Intelectualii și promovarea socială : Pentru o morfologie a
câmpului universitar , Cluj, Editura Limes, 2004
Nastasă, Lucian, „Suveranii” U niversităților românești. Mecanisme de selecție și
promovare a elitei intelectuale, Cluj, Editura Limes, 2007
Nastasă, Lucian, Intimitatea amfiteatrelor: Ipostaze din viața privată a
universitarilor „literari” (1864 -1948), Cluj, Editura Limes, 2010
Irina Nicolau, „Din vorbă în vorbă cu profesorul Mihai Pop ”, Revista de etnografie și
folclor, 42, nr. 1 -2, 1997: 27-29
Nicolau, Irina & Huluță, Carmen , Surâsul lui Harry , București, Ars Docendi, 1999
Nicolau, Irina, Talmeș balmeș de etnologie și multe altele/ Haide, bre!, București, Ars
Docendi, 2001
Olteanu, Andrei, „ Relațiile României cu SUA în perioada comunistă. Analiză a
relatărilor din ziarele Scânteia și New York Times despre vizitele lui Nicolae Ceaușescu în
Statele Unite” în Revista Philohistoriss , An V, Nr.7, iunie 2019, Cluj -Napoca, Editura
Klausenbook, 2019: 208 -222
Papahagi, Tache, Graiul și folklorul Maramureșului , București, Cultura Națională,
1925
Pavel, Dan , „La sate nu vor mai fi țărani – interviu cu Mihai Pop ”, Revista 22 , anul I,
nr. 10, 23 martie 1990
Pârâu, Steluța, „Atmosfera din Strada Caragea -Vodă… și până acolo”, în Fruntelată,
Ioana; Stoicescu, Adriana & Zane, Rodica (editori), Centenar Mihai Pop 1907 -2007. Studii
și evocări , București, Editura Universității din București, 2007: 83 -85

335 Pârja, Gheorghe „Cu Profesor Sanda Golopenția – Între tentația Maramureșului și
America”, Graiul Maramureșului , XIII (2001), nr. 3432: 1 -4
Pearcu, Elisabeta, „Biblioteca de etnologie Mihai Pop” în revista Biblioteca
vâlceană, 2007
Peeters, Karel -Constant, „Editorial”, S.I.E.F. – Informations. Bulletin trimestriel de
la Société International d’Ethnologie et de Folklor e, vol. 1, nr. 1, 1964
Peneff, Jean, La méthode biographique: De l'Ecole de Chicago à l'histoire orale,
Paris, Arman d Colin, 1990
Pop, Mihai, „Conferința internațională de Foclor de la Sinaia”, în Revista de Folclor ,
anul IV, nr. 3 -4, 1959: 89 -94
Pop, Mihai, „Prefață”, în Strauss, Claude -Levi, Gândirea sălbatică , București,
Editura Științifică București, 1970: 5 -14
Pop, Mihai, Ce este literatura? Școala formală rusă, București, Editura Univers,
1983
Pop, Mihai, Folclor românesc (3 volume), București, Editura Grai și suflet – Cultura
națională, 1998 – 2007
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești , București, Editura Univers, 1999
Pop, Rucsandra & Iorga, Alexandru, „Making the Documents Speak – A Creative
Exploration of the Mihai Pop Fonds.” în Martor, 2019, 24: 151 -170
Pop, Rucsandra, „ Configurarea unei cariere – participarea lui Mihai Pop la Drăguș”,
revista Transilvania, nr. 2-3, 2020: 16 -30
Popescu, Ioan J., O istorie a evreilor din Sighet , Editura Echim, 2010
Popescu, Ioana, „Documentarea vizuală monografică, de la Tipuri la Țărani” în
Transilvania , Sibiu, nr. 8/9, 2016: 44 -55
Popoiu, Paula, Drăguș: după 80 de ani de la prima campanie monografică ,
București, Muzeul Național al Satului Dimitrie Gusti, 2009
Popoiu, Paula, Fundu Moldovei: 80 de ani de la prima campanie , Cluj-Napoca,
Editura Mega, 2008
Popovici, Iosif, Poezii populare române culese și publicate Iosif Popovici, vol. I,
Balade Populare din Bănat , din publicațiile Ministerului Cultelor și ale Instrucțiunei din
București, Oravița, 1909
Prochasson, Christophe, L’empire des emotions. Les historiens dans la melee, Paris,
Ed. Demopolis, 2008

336 Rostás, Zoltán (ed.), Mihai Pop. Stși eu să fiu revizuit. Publicistica din anii 1937 –
1940, București, Editura Paideia, 2010
Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Heri H. Stahl , București, Editura
Paideia, 2000
Rostás, Zoltán , Atelierul Gusti an, București, Editura Tritonic, 2005
Rostás, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografiști ai Școlii Gustiene , București,
Editura Paideia, 2003
Rostás, Zoltán, Strada Latină numărul 8 , București, Editura Curtea Veche, 2009
Schabert, Ina, „Fictional Biography, Factual Biography, and their Contaminations”,
Biography , vol. 5, nr. 1, 1982: 1 -16
Sdrobiș, Dragoș, „Elite și universitate. Problema șomajului intelectual în România
interbelică”, Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu, Seria Historica, Cluj, LI, 2012:
254-286
Singer, Milton, Semiotics of Cities, Selves, and Cultures: Explorations in Semiotic
Anthropology, New York, Mouton de Gruyter, 1991
Součková, Milada, „The Prague linguistic Circle: A collage” în Matejka, Miroslav
(ed.), Sound, sign and meaning în Quinquagenary of the Prague Linguistic Circle , Ann
Arbour, University of Michigan Press , 1978: 1 -5
Stahl, Henri H. „Un sat din Transilvani a” în Boabe de grâu , An IV, nr. 3, 1933: 147 –
154
Stahl, Henri H., Amintiri și gânduri din vechea școală a “monografiilor
sociologice” , București, Editura Minerva, 1981
Stan, Adriana, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în
România, București, Editura MLR, 2017
Steiner, George, Maeștri și discipoli , București, Humanitas, 2005
Steiner, Peter, The Prague School. Selected writings 1929 -1946, Austin, University
of Texas Press, 1982
Sturdza, Mihail, România și sfârșitul Europei. Amintiri din Țara pierdută , Rio de
Janeiro-Madrid, Editura Dacia,1966
Ștef, Dorin, Istoria folcloristicii maramureșene , București, Editura Etnologică, 2005
Terzea-Ofrim, Lucia, „Strada Caragea -Vodă, nr.1”, în Fruntelată, I.; Stoicescu, A. &
Zane, R. (editori), Centenar Mihai Pop 1907 –2007. Studii și evocări , București, Editura
Universității din București, 2007: 103 -106
Ticu, Constantin, „ Memoria socială; paradigme teoretice și date empirice” , Revista

337 de Psihologie Socială, nr. 10, Editura Polirom, 2002: 20 -36
Thompson, E. P., Witness Against the Beast: William Blake and the Moral Law,
New York, The New Press, 1993
Toman, Jindřich , „Letters and Other Materials from the Moscow and Prague
Linguistic Circles, 1912 -1945”, Cahiers Roman Jakobson , 1, Ann Arbour, Mic higan
Slavic Publications, 1994
Tudor, Aurelia, „Despre un monument transferat în Muzeul Satului în urmă cu
șaizeci și șase de ani. Biserica din Dragomirești, Maramureș, în Acta Musei
Maramorosiensis , Sighetul Marmației, publicație a Muzeului Maramureșului , nr. II, 2004:
363-387
Tudorovici, Doina, Amurgul nobililor , București, PRO Editură, 1998
Țeposu, Otilia, „Prof. acad. Mihai Pop – Important este să nu uiți cine ești și de unde
ai plecat” , Revista Formula AS , 20 mai 2000
Țineghe, Cristina & Diaconu , Ana-Felicia, „Cum s-a unit Maramureșul cu Țara”
în Magazin Istoric, 33, nr. 12, București, 1999
Țurcanu, Florin, Mircea Eliade, Prizonierul istoriei , București, Editura Humanitas,
2005
Ungureanu, Cornel, Mitteleuropa periferiilor, Iași, Editura Polirom, 2 002
Urrea, Luis Alberto, The Hummingbird ’s Daughter , New York, Little , Brown and
Company, 2005
Văetiși, Șerban, Noile teorii etnografice și conceptul de descriere a culturii: cu o
evaluare critică și contribuții la dezvoltarea etnografiei în România , Cluj, Editura
Fundației pentru Studii Europene, 2008
Verdery, Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu ,
București, Editura Humanitas, 1994
Verdery, Katherine, „Mihai Pop în amintire”, Dilema Veche, anul VIII, nr. 406, 24 –
30 noiembrie 2000: 12
Verdery, Katherine & Faure, Justine, „Les échanges universitaires, la logique de bloc
et l’esprit de guerre froide. Entretien avec Katherine Verdery”, în Vingtième siècle . Revue
d’histoire , 2011/1 nr. 109, Le Bloc de l’Est en question (traducere în limba română de
Rodica Zane și Raluca Dumitru): 201 -212
Vrancea, Ileana „Cu privire la unele studii despre folclorul literar” în Lupta de clasă ,
XXXIV (1959), nr. 2: 98 -111

338 Waterson, Roxana, „ Houses and Hierarchies in Island Southeast Asia” , în Carsten,
Janet & Hugh -Jones, Stephen (editori), About the house – Levi Strauss and beyond ,
Cambridge, New York, Cambridge University Press, 1995: 47 -68
Weinstein, Deena & Weinstein, Michael A., „Georg Simmel: Sociological Flâneur
Bricoleur” în Theory Culture & Society, vol. 8, nr. 3, 1991: 151 -168
Wilcken, Patrick, Claude Lévi -Strauss, The Poet in the Laboratory , New York, The
Penguin Press, 2010
Zamfir, Cătălina & Filipe scu, Iancu (coord.), Sociologia românească 1900 -2010. O
istorie socială, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015
Zane, Rodica, „Profesorul Mihai Pop – de la teorie la obicei”, Cerc. Revistă de
etnologie, vol. 1, nr.1, iarna 2005: 34 -37
Zane, Rodica, Etnologie la timpul prezent , București, Editura Universității din
București, 2007
Zane, Rodica „Împăratul cu multe fete”, în Ioana Fruntelată,; Adrian Stoicescu &
Rodica Zane (ed.), Centenar Mihai Pop 1907 -2007. Studii și evocări , București, Editura
Universității di n București, 2007: 107 -109
Zane, Rodica & Claret, Philippe (editori) Les sciences humaines et sociales dans les
sociétés en transition. Recueil d’études et témoignages en hommage à Pierre Bidart ,
București, Editura Universității din București, 2015

Surse online
Anghel, Carmen, „Încântarea inimii”, jurnalul.ro , 15 mai 2006. Disponibil la
https://jurnalul.antena3.ro/editie -de-colectie/incantarea -inimii-21630.html [Accesat: 2
aprilie 2019]
Both, Ștefan, „Béla Bartók, secretele geniului maghiar care a scris cele mai frumoase
prelucrări din folclorul românesc”, Adevărul, 31 august 2015. Disponibil la:
http://adevarul.ro/locale/timisoara/bela -bartok-secretele-geniului-maghiar-scris-cele-mai-
frumoase-prelucrari -folclorul-romanesc -1_55e18bb7 f5eaafab2c091b1e/index.html
[Accesat: 15 aprilie 2017]
Bud, Tit, Date istorice despre protopopiatele, parochiile și mănăstirile române din
Maramureș din timpurile vechi până în anul 1911 . Gherla, 1911. Disponibil la
http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/78866/1/BCUCLUJ_FG_159779_1911.pdf
[Accesat: mai 2018]

339 Butoi, Ionuț, „Tânăra generație interbelică între monografiști , eseiști și gardiști”,
Cooperativa Gusti , 13 mai 2013. Disponibil la http://www.cooperativag.ro/tanara –
generatie-interbelica/ . [Accesat: 20 mai 2019]
Cole, John W., „Notes on Anthro pology in Romania”, Research Report 24:
Economy, Society and Culture in Contemporary Romania , 22, 1984: xiii-xx. Disponibil la:
https://scholarworks.umass.edu/anthro_res_rpt24/22/ [Accesat: 15 iulie 2017]
Comșa, Radu, „Un mare filantrop. Constantin N. Vasiliu Bolnavu”, Cultura, nr. 405,
17 ianuarie 2013. Disponibil la: http://revist acultura.ro/nou/2013/01/un -mare-filantrop-
constantin -n-vasiliu-bolnavu/ [Accesat: 21 iulie 2019]
Cumita, Aura, „«Vreau și eu să fiu revizuit». Publicistica lui Mihai Pop din anii
1937-1940”, Critic atac , 27 aprilie 2011. Disponibil la
http://www.criticatac.ro/%E2%80%9Evreau -si-eu-sa-fiu-revizuit%E2%80%9D –
publicistica -lui-mihai-pop-din-anii-1937-1940/ [Accesat: 7 iunie 2019]
Mandache, Valentin, „Scrisoare de la un cititor: Casa Art Nouveau din Bucuresti”,
Case de Epocă , 4 august 2010. Disponibil la
https://casedeepoca.wordpress.com/tag/arhitect -jean-storck/ [Accesat : 23 aprilie 2019]
Petecel-Theodoru, Despina (realizator), „Interviu cu Harry Brauner, partea a II -a”,
Muzicienii noștri se destăinuie (emisiune radio), 5 august 1979. Disponibil la
http://www.radio -arhive.ro/articol/muzicienii -notri-se-destainuie -interviu-cu-harry-
brauner-partea-a-ii-a-1979/2020391/5011/2?fbclid=IwAR3SCZzv_p8Slieocv67kv00 –
m5ofO6O_BUr5TiKRoLKUFldCLfJN50ic3s [Accesat: 26 noiembrie 2019]
Pop, Mihai & Golopenția, Anton, „Dâmbovnicul. O plasă din sudul județului Argeș.
Câteva rezultate ale unei cercetări monografice întreprinse în 1939”, Sociologie
Românească , anul IV, nr 7 -12, iulie -decembrie 1942: 5 –21. Disponibil la
https://monoskop.org/images/c/c1/Golopen%C5%A3ia_Anton_Pop_Mihai_Dambovnicul_
1942.pdf [Accesat:]
Alina Purcaru, „Cariera lui Mihai Pop este o oglindă în care poți citi istoria
intelectua lă a secolului al XX -lea“ în Observator Cultural , nr. 944, 26 octombrie 2018.
Disponibil la https://www.observatorcultural.ro/articol/cariera -lui-mihai-pop-este-o-
oglinda-in-care-poti-citi-istoria-intelectuala -a-secolului-al-xx-lea/ [Accesat: octombrie
2018]
Raportul de activitate al Muzeului Național al Satului Dimitrie Gusti, disponibil
online la adresa http://www.cultura.ro/sites/default/fil es/inline-files/M.N.S.D.G. –
raport%20de%20activitate%202017.pdf [Accesat: 2 aprilie 2019]

340 Rogan, Bjarne, „A remarkable congress and a popular general secretary:
CIAP / SIEF, Arnhem 1955 and Jorge Dias”, Etnográfica, vol. 19 (3), 2015: 567 -576.
Disponibil la https://journals.openedition.org/etnografica/4123 [Accesat 5 aprilie 2020]
Rostás, Zoltán, „ Mihai Pop sau luciditatea discretă” , în (Marin Diaconu, Zoltán
Rostás, Vasile Șoimaru – eds.) Cornova 1931, Chișinau, Quant Publishing House, 2011.
Disponbil la http://www.cooperativag.ro/mihai -pop-sau-luciditatea -discreta/ [Accesat: 20
ianuarie 2020]
Rostás, Zoltán, „Co ntextul politic și cultural al înființării Muzeului Satului”, în
Sociologie Românească , nr. 2/2012. Disponibil la http://www.cooperativag.ro/contextul –
politic-si-cultural-al-infiintarii -muzeului-satului/ [Accesat: 2 aprilie 2019]
Rupnik, Jacques, „Central Europe or Mitteleuropa?”, Daedalus , vol. 119, nr. 1, 1990:
249–278. Disponibil la https://www.jstor.org/stable/20025291 [Accesat:]
Tennis, Joseph, „Intellectual History, History of Ideas, and Subject Ontogeny”,
Advances in Knowledge Organization , vol. 16, 2018: 308-313. Disponibil la:
https://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=3225437 [Accesat: ianuarie 2019]
Whatmore, Richard, „The state of Intellectual History. The Local and the Gobal”,
Intellectual His tory Archive, 2016. Disponibil la
https://www.helsinki.fi/sites/default/files/atoms/files/intellectual_history_archive_2016.1_
whatmore_0.pdf [Accesat: 15 mai 2019]

Arhive
Arhiva TVR
Arhiva Ministerului de Externe
Fondul Mihai Pop din Arhiva de Imagine a Muzeului Țăranului Român
Roman Jakobson papers, Massachusetts Institute of Technology. Libraries.
Department of Distinctive Collections

Conferințe
Ioana-Ruxandra Fruntelată, „Cercetarea culturii contemporane într -un studiu al lui
Mihai Pop”, comunicare susținută la Sesiunea științifică națională Mihai Pop de la
Facultatea de Litere, Universitatea din București, 2007

Materiale audio

341 Înregistrările lui Alan Lomax în Drăguș, „Drăguș 8/64”, Association for cultural
equity. Disponibile online la http://research.culturalequity.org/get -audio-
ix.do?ix=session&id=RM64&idType=abbrev&sortBy=abc [Accesat: 15 mai 2020]
Interviu Ion Sturdza pus la dispoziție de realizatorii proiectului Harta Senzorială
„Casa Sturdza -Pop”, f.a, f.d., disponibil la http://hartasenzoriala.com/casa -sturdza-pop/
[Accesat: 26 august 2019]

Materiale video
Podul peste Tisa, documentar, regie Ileana Stănculescu, 2004, 77'
Aniversarea organizată în Sala de Consiliu a Facultății de Litere în noiembrie 1997,
material video din Fondul Mihai Pop consultat la data de 15 mai 2018