Coordonator științific: Masterand: Conf. Univ. Dr. Adrian Circa Pustai Chris SIBIU 2018 UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION B… [605887]

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA
FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION B ĂRNUȚIU”
SPECIALIZAREA: DREPT EUROPEAN

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific: Masterand: [anonimizat]. Univ. Dr. Adrian Circa Pustai Chris

SIBIU
2018

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA
FACULTATEA DE DREPT ,,SIMION B ĂRNUȚIU”
SPECIALIZAREA: DREPT EUROPEAN

TEMA:

NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA
FIZICĂ

Coordonator științific: Masterand: [anonimizat]. Univ. Dr. Adrian Circa Pustai Chris

Sibiu
2018

CUPRINS:

ASPECTE INTRODUCTIVE …………………………………………… ………
CAPITOLUL I
1.1. Determinarea legii aplicabile……… ……………………………………….
1.2. Regula aplicării legii naționale în legătură cu statutul persoanei fizice… …
1.3. Excepțiile acceptate de la această regulă……… …………………………..
1.4. Capacitatea civilă a persoanei fizice …………… ………………………….
1.5. Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la capacitatea
persoan ei fizice ……… …………………………………………………….
CAPITOLUL II
2.1. L egea aplicabilă numelui persoanei fizice și drepturilor inerente finite
umane………………… …… …………………………………………………….
2.2. L egea aplicabilă ocrotirii majorului și măsuri de protecție a
terților ………………………………… ………………………………………….
2.3. C aracterul si domeniul de aplicare al normei conflictuale privind statutul persoanei
fizice …… ………………………………………………………………………..
2.4. T eoria interesului național …………………… ……………………………..
CAPITOLUL III
3.1. L egea aplicabilă încheierii căsătorie i…… …………………………………
3.2. L egea aplicabilă efectelor căsătoriei. Proiectul unui regulament al Uniunii Europene în
materia legii aplicabile regimului matrimonial ……… …………………………
3.3. L egea aplicabilă desfășurării căsătoriei. Cooperarea extinsă în materia legii aplicabile
desfacerii căsătoriei………………. ……………… ……………………………..
3.4. L egea aplicabilă filiației și adopției………………… …… …………………
3.5. L egea aplicabilă autorității părintești și protecției copiilor…. ……… ………
3.6. L egea aplicabilă obligației de întreținere…………………………… ……… .
CONCLUZII …………………………………………… ……………………….
BIBLIOGRAFIE ……………………………………… ………………………..

INTRODUCERE

Soluționarea conflictului de legi se face cu ajutorul unei norme specifice de drept
internațional privat numită normă conflictuală.
Norma conflictuală, cunoscută și sub denumirile de normă de trimitere sau normă de
fixare este ace ea normă juridică aparținând exclusiv dreptului internațional privat și care
soluționează conflictul de legi în sensul că indică care dintre sistemele de drept în prezent
este aplicabil c u privire la un anumit raport juridic1.
Cu privire la S tatutul persoanei fizice în DIP , acesta vizează trei elemente :
a) Starea civilă ;
b) Capacitatea civilă ;
c) Relațiile de familie2.
Starea civilă reprezintă ansamblul de elemente prin care persoana fizică se
individualizează în familie și în societate. Această stare rezultă din faptele și actele de stare
civilă3.
Faptele de stare civilă sunt nașterea și moartea. Actele de stare civilă reprezintă
manifestări de voință producătoare de efecte juridice care duc la individualizarea unei
persoane fizice în familie și societate. Aceste acte de stare civilă sunt : căsătoria, adopția,
recunoașterea filiației etc.
Capacitatea civilă constituie aptitudinea persoanei fizice de a avea și de a -și exercita
drepturile și obliga țiile săvârșind acte juridice. După cum se cunoaște de la teoria dreptului
civil, capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosință și capacitatea de

1 G. Goldstein, E. Groffier, Droit international Prive, Les Editions Yvon Blais, 1998, p. 57 -81.
2 Dan Lupașcu, Drept internațional privat , ed. a II -a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, București, 2010,
p.153.
3 Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de drept internațional privat , ediție revăzută și adăugită, Ed. Universul
Juridic, București , 2007, p.275.

exercițiu. Relațiile de familie sunt raporturi specifice izvorâte din căsătorie, rudenie, a dopție,
afinitate, filiație, obligație legală de întreținere etc.4.
Întrucât lucrarea de față este structurată în trei părți, fiecare parte dezvoltă mai multe
teme, printre care definiția normei conflictuale, plecând de la următoarea definiție:
,,Norma con flictuală, fiind cunoscută și sub denumirile de normă de fixare sau
normă de trimitere constituie acea normă juridică care aparține exclusiv dreptului
internațional privat și care soluționează conflictul de legi în sensul că menționează care
dintre sistemele de drept în prezent este aplicabil cu privire la un anumit raport juridic ”.
În ceea ce privește ,, Determinarea legii aplicabile ”, se deduce faptul că în acest
moment, regula în sistemul nostru de drept este aceea că punctul de legăt ură pentru legea
națională a persoanei fizice în ceea ce privește starea civilă și capacitatea persoanei fizice
este cetățenia. În subsidiar, se va aplica legea reședinței obișnuite.
Cu privire la ,,Regula aplicării legii naționale în legătură cu statutul persoanei
fizice” , starea și capacitatea persoanei fizice, care, împreună cu relațiile de familie, formează
statutul persoanei fizice, sunt reglementate de legea sa națională, cu excepția cazului în care,
prin dispoziții speciale, se prevede altfel (art. 11 din Legea nr. 105/1992).
Referitor la ,, Excepțiile acceptate de la această regulă ”, legea domiciliului ( lex
domicilii ) și, în lipsă, a reședinței au un caracter subsidiar față de lex patriae în determinarea
stării și capacității, precum și a relațiilor de familie ale persoanei fizice. Astfel, legea
națională ( lex patriae ) și legea domiciliului ( lex domicilii ) sau a reședinței se subsumează
noțiunii mai generale de lege personală ( lex personalis ) a persoanei fizice.
În ce privește ,,Capacitatea civil ă a persoanei fizice” trebuie să avem în vedere cele
două componente ale acesteia: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

4 Dan Lupașcu, Drept internațional privat, ed. a II -a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic, Buc urești, 2010,
p.153.

Cu privire la ,, Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire
la capacitatea persoanei fizice” , Noul Cod civil reglementează această excepție în art. 2579
sub denumirea de ,,ocrotirea terților). În art. 2579 NCC, se precizează că persoana care,
potrivit legii sale naționale, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă
nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui care a socotit -o cu bună -credință ca
fiind deplin capabilă în conformitate cu legea locului unde actul a fost întocmit. Această
regulă nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire și transmite rea
imobilelor.
În cel de -al doilea capitol, vom dezbate mai multe legi în ceea ce privește persoana
fizică printre care ,,Legea aplicabilă numelui persoanei fizice și drepturilor inerente ființei
umane” .
Articolul 2.576 Cod civil prevede că numele persoanei fizice este cârmuit de legea
sa națională. Cu toate acestea, alegerea numelui copilului este cârmuită fie de legea națională
comună a părinților și a copilului, fie de legea statului unde s -a născut și locuiește copilul
din momentul nașterii. Ce înseamnă conceptul de ,, drepturi inerente ființei umane ”? Potrivit
art. 58 al Codului civil român, orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate
fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte
asemenea drepturi recunoscute de lege.
În legătură cu ,,Legea aplicabilă ocrotirii majorului și măsuri de protecție a
terților” , articolul 2.578 Cod civil stabilește legea aplicabilă ocrotirii majorului. Astfel,
măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate de exercițiu deplină sunt guvernate de legea
statului unde se afla reședința obișnuită a ei ,,la data instituirii tutelei sau la data luării unei
alte măsuri de ocrotire ”.
Referitor la ,, Caracterul și domeniul de aplicare al normei confluctuale privind
statutul persoanei fizice” , normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un
caracter imperativ, în sensul că părțile nu pot deroga de la ele prin manifestarea lor de voință.

În ceea ce privește ,,Teoria interesului național” , din prevederile art. 17 alin. 1 din
Legea nr. 105/1992 rezultă că, pentru a se aplica teoria interesului național, trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiții: Persoana să fie lipsită de capacitate de exercițiu sau să
aibă capacitate de exercițiu restrâns ă, potrivit legii sale personale ( lex partiae sau lex
domicilii), dar să fie pe deplin capabilă potrivit legii forului; Actul să fi fost întocmit în
țara forului; Co-contractantul local să fie de bună credință; Anularea actului să fie de
natură a produce u n prejudiciu nejustificat co -contractantului național. Această
condiție, deși nu este menționată expres, se deduce din spiritul art. 17 alin. 1 din Legea
105/1992.

CAPITOLUL I
1.1. Determinarea legii aplicabile5

În materia stării civile și capacitatea persoanei fizice6, regula este că aceste aspecte
sunt cârmuite de legea sa națională dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel (art. 2.
572 alin. (1) noul Cod civil).
Conținutul acestei norme conflictuale este format din: ,,starea și c apacitatea
persoanei fizice”7. Noțiunea de naționalitate a persoanei fizice este reglementată în art. 2568
NCC, care arată că ,, legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana
fizică”.
Această lege poartă numele de lex patriae, cetățen ia fiind prin urmare punctul de
legătură pentru această normă conflictuală.
Noul Cod civil mai precizează în art. 2569 că determinarea și proba cetățeniei se fac
în conformitate cu legea statului a cărei cetățenie se invocă (altfel spus, calificarea noțiun ii
de cetățenie se va face potrivit lui lex fori).
Art. 2569 alin. (2) NCC precizează că dacă o persoană are mai multe cetățenii, se va
aplica legea statului de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită.
Până la intrarea în vi goare a noului Cod civil aproape peste tot unde se vorbea despre legea
națională, Legea nr. 105/1992 ne trimitea cu gândul la cetățenie și doar în subsidiar se opta
pentru domiciliul sau reședința ca puncte de legătură pentru legea sa națională8.

5 Claudiu -Paul Buglea, Drept internațional privat român – din perspectiva reglementărilor europene aplicabile în
domeniu și a noului Cod civil român, Ed. Universul Juridic, Ediția a II -a revăzută și adăugită, București, 2015, p.
79-83.
6 Ca studii generale în vechea reglementare română, a se vedea O. Căpățână, Regimul persoanelor străine în
România, Ed. Academiei, București, 1969.
7 Pentru legea aplicabilă statutului personal în dreptul francez, a se vedea: D. Gutmann, Droit Internation al Privé, 6e
edition, Dalloz, 2009, p. 129 și urm.
8 Pentru argumente privind opțiunea legii române pentru cetățenie ca element de identificare a legii naționale a se
vedea: T.R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, p. 160 -161; I.P. Filipescu, Drept
internațional privat, vol. II, Ed. Actami, București, 1995, p. 23 -24.

Acum idee a noului Cod civil ne apare puțin mai modern, bazată pe ideea globalizării
și liberei circulații a persoanelor, care duce la opțiunea pentru un punct de legătură ce trebuie
să fie mult mai mobil, soluția fiind aceea de a se opta cât mai mult pentru reședin ța
obișnuită9.
Totuși în materia stării civile și a capacității persoanei fizice legiuitorul a rămas însă
conservator, păstrând vechea reglementare ce impunea ca punctul de legătură să fie
cetățenia. Dar chiar și în această materie, s -a făcut însă un prim pas în sensul că, atunci când
o persoană are mai multe cetățenii, varianta subsidiară imediată a devenit aceea că elementul
de legătură care să stabilească naționalitatea unei persoane, care are cel puțin două cetățenii,
din care niciuna română, să fie rep rezentat de reședința obișnuită a acelei persoane.
Tot art. 2568 alin. (3) NCC arată că în cazul persoanei care nu are nicio cetățenie –
apatrid – trimiterea la legea națională este înțeleasă ca fiind făcută de legea statului unde
acesta are reședința obiș nuită. Alin. (4) arată că aceste prevederi sunt aplicabile și refugiaților
potrivit dispozițiilor speciale și convențiilor internaționale la care România este parte.
În concluzie, în acest moment, regula în sistemul nostru de drept este aceea că
punctul de legătură pentru legea națională a persoanei fizice în ceea ce privește starea civilă
și capacitatea persoanei fizice este cetățenia. În subsidiar, se va aplica legea reședinței
obișnuite.
Consacrând o importanță sporită acestei instituții juridice, noul Cod civil, face un pas
important definind în art. 2570 noțiunea de reședință obișnuită în sensul că reședința
obișnuită este în statul în care persoana fizică își are locuința sau așezarea principală chiar
dacă nu a îndeplinit formalitățile de înregistrare . Pentru determinarea locuinței sau așezării
principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe principale și profesionale care indică
legături durabile cu acel stat sau intenția de a stabili astfel de legături cu acel stat. Dovada
reședinței obișnuite s e face cu orice mijloc de probă.

9 Pentru reglementarea engleză a domiciliului sau reședinței, a se vedea J. Fawcett and J. Carruthers, P. North în
Cheshire, North & Fawcet: Private International Law, fourteenth edition, Oxford University Press, 2008, p. 153 -199.

1.2. Regula aplicării legii naționale în legătură cu statutul persoanei fizice
Starea și capacitatea persoanei fizice, care, împreună cu relațiile de familie, formează
statutul persoanei fizice, sunt reglementate de legea sa națională, cu excepția cazului în care,
prin dispoziții speciale, se prevede altfel (art. 11 din Legea nr. 105 /1992). Interpretarea
noțiunii de lege națională este făcută în art. 12 din Legea nr. 105/1992. Conform textului
,,legea națională este legea Statului a cărui cetățenie o are persoana în cauză -lex patriae ”.
Cetățenia constituie, așadar, punctul de legătură pentru norma conflictuală, în al cărei
conținut intră starea și capacitatea (precum și relațiile de familie) ale persoanei fizice. După
cum rezultă explicit din prevederile art. 11 din lege, aplicarea legii naționale, deci luarea
cetățeniei ca punct de le gătură, constituie regulă în materie, de la care, însă, prin dispoziții
speciale, se pot stabili excepții. Aceste excepții sunt date de cazurile în care se aplică legea
domiciliului sau a reședinței. Există o serie de argumente în sprijinul aplicării legii naționale
în această materie, după cum urmează:
– caracterul de stabilitate al cetățeniei, care, ca legătură politico -juridică dintre
un stat și cetățenii săi, se dobândește și se pierde în condiții reglementate strict de lege. În
dreptul român este aplicab ilă, în această materie, Legea cetățeniei române nr. 21/1991,
intrată în vigoare în 1992 și republicată în 2010;
– caracterul de certitudine al cetățeniei, care se dovedește cu documente
oficiale emise de autoritățile Statului despre a cărui cetățenie este v orba. Din acest punct de
vedere, cetățenia, fiind o stare de drept, prezintă mai multă siguranță decât domiciliul, care
este o simplă stare de fapt. Datorită acestui caracter, cetățenia permite mai puțin decât
domiciliul frauda de lege;
– legile Statului de cetățenie sunt, în mod normal, cel mai bine adaptate în funcție
de particularitățile persoanelor fizice naționale (obiceiuri, nevoi, temperament al acestora
etc.).
Datorită acestui caracter, legile Statului de cetățenie asigură, în principiu, cea mai
bună ocrotire a intereselor persoanelor fizice resortisante, indiferent unde acestea s -ar afla.
Această idee este exprimată, printr -o formulare de maximă generalitate, atât în art. 17 din
Constituția României, precum și în art. 1 alin. 2 din Legea cetățeniei ro mâne nr. 21/1991

republicată, conform cărora cetățenii români se bucură în străinătate de protecția Statului
român.
În acest context, elementul determinant în alegerea legii cetățeniei, ca lege aplicabilă
primordial statutului persoanei fizice, este inte resul Statului de a asigura o cât mai largă și
completă extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante, oriunde s -ar afla
acestea. Astfel, în principiu, Statele de emigrare adoptă norma conflictuală având ca punct
de legătură cetățenia, în timp ce Statele de imigrare și cele federale optează pentru legea
domiciliului. România face parte, istoricește, din prima categorie. De altfel, tocmai datorită
acestei situații, norma conflictuală lex patriae este tradițională în Dreptul Internațional Pr ivat
român, ea fiind prevăzută și în art. 2 alin. 2 C. Civ. (abrogat prin Legea nr. 105/1992), care
prevedea că legile relative la starea civilă și la capacitatea persoanelor îi urmăresc pe români,
chiar când ei își au reședința în străinătate.
Determinare a și proba cetățeniei se fac în conformitate cu legea Statului a cărui
cetățenie se invocă (art. 12 alin. 1 teza II din Legea nr. 105/1992). Această prevedere
consacră o excepție de la regula calificării instituțiilor juridice după legea forului (art. 3 di n
Legea nr. 105/1992). Legea națională a cetățeanului român, care mai deține și o altă cetățenie
este legea română (art. 12 alin. 2 din Legea nr. 105/1992). Așadar, legea română se aplică,
pentru cetățenii români, chiar dacă aceștia au dobândit și o altă c etățenie (situația bi sau
multipatridie), atâta timp cât ei nu au pierdut cetățenia română, în conformitate cu dreptul
român. Aceeași concluzie se desprinde și din dispozițiile art. 2 din Legea cetățeniei române
nr. 21/1991, conform cărora modurile de dobâ ndire și de pierdere a cetățeniei române sunt
cele prevăzute de această lege. În cazul în care, însă, un străin are mai multe cetățenii, legea
lui națională este legea Statului unde își are domiciliul sau, în lipsă, reședința (art. 12 alin.
3). O excepție de la această regulă este prevăzută în art. 28, în materia filiației copilului din
afara căsătoriei. Conform textului, în cazul în care copilul, cetățean străin, are și o altă
cetățenie străină, se aplică legea care îi este mai favorabilă.

1.3. Excepțiile acceptate de la această regulă
În virtutea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 105/1992, starea și capacitatea (precum
și relațiile de familie) ale persoanei fizice sunt supuse legii naționale (legii cetățeniei), numai
dacă, prin dispoziții speciale, nu se prevede altfel. O asemenea dispoziție specială este
cuprinsă în art. 12 alin. 4 din Legea nr. 105/1992, conform căruia, dacă o persoană nu are
nicio cetățenie (dacă este apatrid) se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reședinței.
Așadar, legea domiciliului ( lex domicilii ) și, în lipsă, a reședinței au un caracter subsidiar
față de lex patriae în determinarea stării și capacității, precum și a relațiilor de familie ale
persoanei fizice. Astfel, legea națională ( lex patriae ) și legea domiciliului (lex domicilii ) sau
a reședinței se subsumează noțiunii mai generale de lege personală ( lex personalis ) a
persoanei fizice.
1.4. Capacitatea civil ă a persoanei fizice
Când vorbim de capacitatea persoanei fizice, trebuie să avem în vedere cele două
componente al e acesteia: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
În ceea ce privește capacitatea de folosință, trebuie precizat că, atât începutul, cât și
încetarea capacității de folosință sunt guvernate de legea națională, cât și încetarea capacității
de folosință sunt guvernate de legea națională a persoanei fizice.
Tratând capacitatea de folosință, trebuie implicit să analizăm și incapacitățile de
folosință care reprezintă excepții si trebuie expres prevăzute de lege.
Pentru a identifica legea ce urmea ză să guverneze incapacitățile trebuie distinse după
mai multe aspect e.
Astfel, după natura incapacităților avem:
-incapacități cu caracter de sancțiune civilă – de exemplu: decăderea din drepturi
părintești. Această incapacitate este supusă legii naționale a persoanei în cauză;
-incapacități cu caracter de măsuri de ocrotire.
Acestea se impart în două subcategorii:

-incapacități de folosință absolute;
-incapacități de folosință relative.
Incapacitățile de folosință absolute operează între persoana incapabilă și toate
celelalte persoane nedeterminate. Aceste incapacități sunt supuse legii naționale a persoanei
incapabile deoarece ele sunt prevăzute de lege în considerarea particularităților
incapabilului.
Incapacitățile de folosință relati ve operează între incapabil și alte persoane
determinate. Aceste incapacități sunt legate de un act juridic și nu de o anumită persoană și
de aceea ele nu vor fi supuse legii naționale, ci legii actului juridic. (Legii
contractului/actului; sau lex success ionis).
Exemplu: incapacitatea minorului de a dispune prin testament sau donație în favoarea
tutorelui său; incapacitatea medicului/preotului/farmacistului de a primi donații sau legate
de la persoana pe care a tratat -o de ultima boală(de care a murit).
Aceste incapacități sunt supuse legii donației sau, după caz, legii testamentului.
În materia vânzării -cumpărării: incapacitatea soților de a încheia contracte de
vânzare -cumpărare între ei.
Pe de altă parte, capacitatea de exercițiu este, la rândul ei, supu să legii naționale a
persoanei fizice. Aceasta guvernează începutul, conținutul capacității de exercițiu,
incapacitățile de exercițiu și încetarea capacității de exercițiu.
Tot legea națională guvernează sancțiunea încălcării incapacității de exercițiu. În
acest sens, legea națională ne arată cazurile de nulitate, felurile nulității, persoanele care pot
invoca nulitatea și condițiile în care poate fi invocată.

1.5. Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la
capacitatea persoanei fizice
Teoria interesului național
(Noul Cod civil reglementează această excepție în art. 2579 sub denumirea de
,,ocrotirea terților).
S-a pornit de la speță lider: speța LIZARDI (1869). Un cetățean mexican care locuia
la Paris a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de mare valoare pe care urma să le
plătească prin mai multe cambii pe care le -a emis cu acea ocazie. Când la scadenț ă bijutierul
a prezentat cambiile, Lizardi (cetățeanul mexican) a invocat nulitatea contractului de
vânzare -cumpărare arătând că la data încheierii respectivului contract, deși el era capabil
potrivit legii franceze, nu era totuși capabil potrivit legii na ționale (mexicane). Instanțele
franceze au fost sesizate cu nulitatea contractului de vânzare -cumpărare pentru incapacitate
bazată pe o lege străină. Aplicând lex patriae , instanța franceză urma să facă aplicarea
dreptului mexican, drept care îl considera pe Lizardi incapabil. Instanțele franceze însă nu
au făcut aplicarea legii mexicane considerând că această situație ar leza interesele
naționalului francez deoarece s -ar prejudicia un cetățean francez de bună -credință în
momentul încheierii actului. Instan țele franceze au înlăturat de la aplicare lex patriae și au
aplicat dreptul francez conform căruia cetățeanul mexican avea capacitate de exercițiu,
instituindu -se astfel această excepție de la aplicarea legii personale normal competente10.
În art. 2579 NCC, se precizează că persoana care, potrivit legii sale naționale, este
lipsită de capacitate sau are capacitate de exercițiu restrânsă nu poate să opună această cauză
de nevaliditate celui care a socotit -o cu bună -credință ca fiind deplin capabilă în conform itate
cu legea locului unde actul a fost întocmit. Această regulă nu se aplică actelor juridice
referitoare la familie, moștenire și transmiterea imobilelor.
Condiții pentru aplicarea teoriei interesului național:

10 A se vedea H. Batiffol, P. Legarde, Droit International Prive, Tome II, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1993, p. 111 și urm; J.P. Niboyet, Manuel de droit interna tional prive, Paris, 1928, p. 712 și
urm.

1. persoana să fie lipsită de capacitate de e xercițiu potrivit legii sale naționale, lex
patriae, dar să fie capabilă potrivit legii forului;
2. actul să fie întocmit în țara forului;
3. cocontractantul local să fi fost de bună credință. Acesta să nu fi cunoscut și în
mod rezonabil nici să nu fi putut cuno aște cauza de nevalabilitate, adică incapacitatea
străinului;
4. anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat
cocontractantului național. Dacă aceste patru condiții sunt întrunite, lex patriae va fi
înlăturată și în locul ei se aplic ă lex loci actus (legea locului încheierii actului).
Pentru această teorie în literatura de specialitate s -au încercat mai multe explicații:
– unii autori au încercat să o asimileze unei situații de ordine publică, dar
considerăm că nu suntem în prezența une i excepții de ordine publică pentru că nu suntem în
prezența unui efect al legii străine;
– un alt argument pornește de la necunoașterea scuzabilă a legii străine de către
cetățeanul național;
– de asemenea s -a mai încercat argumentarea acestei teorii pornind de la ideea
îmbogățirii fără justă cauză a cetățeanului străin;
– ideea erorii comune și invincibile ( error communis facit jus).
– Concluzia este însă că legea română a avut ca scop ocrotirea bunei -credințe,
aceasta apărând ca temei al acestei teorii în dreptul român11.

11 A se vedea și D. A. Sitaru, Dreptul Comerțului Internațional -Tratat, Ed. Universul Juridic, București, 2008, , p.
172.

CAPITOLUL II

2.1. Legea aplicabilă numelui persoanei fizice și drepturilor inerente ființei
umane
Articolul 2.576 Cod civil prevede că numele persoanei fizice este cârmuit de
legea sa națională. Cu toate acestea, alegerea numelui copilului este cârmuită fie de legea
națională comună a părinților și a copilului, fie de legea statului unde s -a născut și locuiește
copilul din momentul nașterii. Ocrotirea contra actelor de încălcare a dreptului la nume, acte
săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române.
Legea națională cârmuiește existența și conținutul drepturilor inerente ființei
umane (art. 2.577 Cod civil). Ce înseamnă conceptul de ,, drepturi inerente ființei umane ”?
Potrivit art. 58 al Codului civil român, orice per soană are dreptul la viață, la sănătate, la
integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private,
precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege. Desigur, aceste drepturi nu sunt
transmisibile, în sensul de i nalienabile.
2.2. Legea aplicabilă ocrotirii majorului și măsuri de protecție a terților
Articolul 2.578 Cod civil stabilește legea aplicabilă ocrotirii majorului. Astfel,
măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate de exercițiu deplină sunt guvernate de legea
statului unde se afla reședința obișnuită a ei ,,la data instituirii tutelei sau la data luării unei
alte măsuri de ocrotire ”. Observăm utilizarea incorectă a noțiunii de tutelă în contextul în
care este vorba de ocrotirea unei persoane cu capacit ate deplină de exercițiu. Considerăm că
termenul de ,,curatelă ” ar fi fost mult mai corect și în deplin acord cu prevederile art. 106
alin.(2) Cod civil. În mod excepțional, se arată în alin. (2) al art. 2.578 Cod civil, măsurile
de ocrotire a persoanei fi zice majore pot fi luate, de către autoritatea competentă, conform
legii altui stat ce prezintă legăturile cele mai strânse cu situația juridică. Legea statului unde
se afla reședința obișnuită a persoanei fizice majore la data instituirii măsurii de ocrot ire
guvernează și existența, întinderea, modificarea și stingerea puterii de reprezentare
încredințată de persoana majoră pentru situația în care nu se poate îngriji singură de

interesele sale. Această persoană poate alege o altă reglementare aplicabilă pu terii de
reprezentare dintre următoarele legi : legea națională, legea unei reședințe obișnuite
anterioare sau legea statului unde sunt situate bunurile (aceasta din urmă doar dacă măsurile
de ocrotire se referă la acele bunuri). Actele juridice concrete cu privire la persoana ocrotită
și la bunurile sale, săvârșite în temeiul măsurilor de ocrotire instituite, sunt guvernate de
legea statului ale cărui autorități îndrumă și supraveghează exercitarea ocrotirii. Remarcăm
formularea defectuoasă celui de -al patr ulea aliniat al art. 2.578 care pare, la prima lectură,
în plină contradicție cu alin. (1) al aceluiași articol.
Conform art. 2.579 alin. (2) Cod civil, lipsa calității de reprezentant, rezultată
din legea aplicabilă ocrotirii persoanei fizice, nu poate fi opusă terțului de bună -credință care
s-a încrezut în această calitate, potrivit legii locului unde actul a fost întocmit (dacă actul a
fost încheiat pe teritoriul aceluiași stat și între prezenți).
2.3. Caracterul și domeniul de aplicare al normei confluctuale privind statutul
persoanei fizice
Normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ, în
sensul că părțile nu pot deroga de la ele prin manifestarea (acordul) lor de voință. Legea
privind statutul persoanei fizice reglementează, în materia dreptului civil, următoarele
instituții juridice:
A) Starea civilă a persoanei fizice: ansamblul de calități personale, care rezultă
din acte și fapte de stare civilă, de care legea leagă anumite efecte juridice specifice și care
servesc pentru identificarea persoanei în familie și societate;
B) Capacitatea civilă a persoanei fizice
Legea națională se aplică atât capacității de folosință, cât și celei de exercițiu a
persoanei fizice.
– Capacitatea de folosință a persoanei fizice este supus ă legii naționale, această
lege determinând atât începutul și încetarea personalității (art. 13 din Legea nr. 105/1992),
cât și conținutul acesteia (potrivit art.11 care vorbește de capacitatea persoanei fizice).

În conținutul capacității de folosință a pe rsoanei fizice intră, ca un element esențial,
capacitatea acesteia de a încheia acte juridice ( de a contracta). În legătură cu conținutul
capacității de folosință, o analiză specială necesită, pe planul dreptului internațional privat,
conținutul negativ a l acestei capacități, și anume incapacitățile de folosință. Incapacitățile de
folosință sunt speciale, în sensul că lipsesc persoana fizică de aptitudinea de a avea numai
anumite drepturi și obligații civile, iar pe planul dreptului internațional privat el e sunt supuse
unor norme conflictuale diferite, în funcție de calificarea care li se acordă, de la caz la caz.
Astfel, incapacitățile cu caracter de sancțiune (civilă), ca, de exemplu, decăderea din
drepturile părintești (art. 109 C. Fam), sunt supuse legi i naționale a persoanei fizice în cauză.
Incapacitățile cu caracter de măsuri de ocrotire sunt, în principiu, calificate în mod diferit, în
funcție de sfera persoanelor între care acționează. În același context, incapacitățile absolute
de folosință (care o perează între persoana a cărei capacitate este îngrădită și toate celelalte
persoane, nedeterminate erga omnes ), sunt supuse, în principiu, legii naționale a persoanei
îngrădite, fiind dispuse de lege în considerarea calităților (particularităților) aceste ia. În
schimb, incapacitățile relative de folosință, care operează numai între persoana a cărei
capacitate este îngrădită și o altă sau alte persoane determinate, fiind legate strict de un
anumit act juridic pe care legea îl prohibește, sunt supuse, în pri ncipiu, legii actului prohibit
(lex contractus , dacă este vorba de un contract sau lex succesionis , dacă este vorba de
testament). Regimul de drept internațional privat privind sfârșitul capacității de folosință a
persoanei fizice este stabilit de art. 16 din Legea nr. 105/1992.
Conform textului, condițiile, efectele și anularea unei hotărâri prin care se
constată moartea prezumată, absența sau dispariția, precum și prezumțiile de supraviețuire
sau de moarte sunt legate, sunt cârmuite de ultima lege na țională a persoanei dispărute. Dacă
această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.
– Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice este supusă legii naționale, așa cum
rezultă din prevederile art. 11 din Legea nr. 105/1992, care vorbește, în ge neral, de
capacitatea persoanei fizice. În conținutul capacității de exercițiu a persoanei fizice intră
capacitatea acesteia de a încheia personal acte juridice.

2.4. Teoria interesului național
Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu privire la capacitatea
persoanei fizice, cunoscută și sub denumirea de teoria interesului național, este reglementată
în art. 17 din Legea nr. 105/1992. Conform primului alineat al acestui artic ol, persoana care,
potrivit legii naționale sau legii domiciliului său, este lipsită de capacitate sau are capacitate
de exercițiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celei care l -a socotit,
cu bună credință, ca fiind deplin capabil în conformitate cu legea locului unde actul a fost
întocmit. Din prevederile art. 17 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 rezultă că, pentru a se aplica
teoria interesului național, trebuie întrunite cumulativ următoarele condiții:
– Persoana să fie lipsită de cap acitate de exercițiu sau să aibă capacitate de
exercițiu restrânsă, potrivit legii sale personale ( lex partiae sau lex domicilii), dar să fie pe
deplin capabilă potrivit legii forului;
– Actul să fi fost întocmit în țara forului;
– Co-contractantul local să fie de bună credință;
– Anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu nejustificat co –
contractantului național. Această condiție, deși nu este menționată expres, se deduce din
spiritul art. 17 alin. 1 din Legea 105/1992.
În cazul în care aceste c ondiții sunt întrunite, se produce efectul juridic al teoriei și
anume legea personală ( lex patriae sau lex domicilii ) este înlocuită cu legea locală, a locului
încheierii actului ( lex loci actus ), operând, astfel, o transmutație la nivelul punctului de
legătură al normei conflictuale aplicabile. Conform prevederilor art. 17 alin. 2 din lege,
regula exprimată de teoria interesului național nu se aplică actelor juridice referitoare la
familie, moștenire și transmiterea imobilelor12.

12 Mihai Floroiu, Elemente de drept internațional public și privat,Ed. Universul Juridic, Bucu rești, 2011, p. 117 -123.

CAPITOLUL III

3.1. Legea aplicabilă încheierii căsătoriei
Statutul personal include, așa cum am văzut, statutul individual format din starea
civilă și capacitatea persoanei fizice și statutul familial, alcătuit din raporturile de familie.
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, rudenie firească, adopție etc. Aici
intră și alte raporturi asimilate de lege cu raporturile de familie.
Raporturile de familie prezintă aspecte personal nepatrimoniale, preponderente
și aspecte patrimoniale13.
Normele conflictuale privind rap orturile de familie se găsesc în Capitolul al II –
lea al Titlului al II -lea al Cărții a VII -a, titlu intitulat ,, Familia ”. Acest titlu cuprinde norme
conflictuale privind căsătoria, filiația, autoritatea părintească și protecția copilului și norme
conflictuale privind obligația de întreținere.
În materia încheierii căsătoriei, Codul civil are mai multe norme conflictuale
cuprinse în art. 2.585 -2.588.
Art. 2.585 Cod civil conține norma conflictuală privind logodna (adică
promisiunea de căsătorie) ș tiut fiind că noul Cod civil român are un întreg capitol (art. 266 –
270) dedicat logodnei și efectelor juridice pe care această promisiune reciprocă de a încheia
căsătoria le are14. Conform art. 2.585 Cod civil, condițiile de fond pentru încheierea
promisiun ii de căsătorie sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți, la
data încheierii acelei promisiuni. Efectele promisiunii de căsătorie și consecințele încălcării
ei sunt guvernate de una dintre următoarele legi : legea reședinței obiș nuite comune a
viitorilor soți, la data promisiunii de căsătorie, legea națională comună a viitorilor soți, dacă
aceștia nu au reședință obișnuită în același stat și legea română, în lipsa legii naționale
comune.

13 Dan Lupașcu și Diana Ungureanu, Drept internațional privat , Ed. Universul Juridic, București, 2012, p.131.
14 În esență, consecințele ruperii logodnei constau în restituirea darurilor și în despăgubiri pentru cheltuielile făcute
sau contractate în vederea căsătoriei.

Condițiile de fond pentru încheierea căsăt oriei sunt guvernate, potrivit art. 2.586
Cod civil, de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți, la momentul celebrării căsătoriei.
Dacă una dintre legile străine astfel determinate prevede un impediment la căsătorie, care
potrivit dreptului român esc este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel
impediment va fi înlăturat ca fiind inaplicabil dar numai în cazul în care unul dintre viitorii
soți este cetățean român și căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Forma încheierii că sătoriei este guvernată de legea statului pe teritoriul căruia se
celebrează (art. 2.587 Cod civil). Dacă căsătoria a fost celebrată în fața agentului diplomatic
sau consular al României în statul în care acesta este acreditat, forma căsătoriei va fi
guver nată de legea românească.
Art. 2.588 Cod civil se referă la legea aplicabilă nulității căsătoriei. Legea care
reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică și nulității căsătoriei și
efectelor acestei nulități. Nulitatea unei căsăt orii încheiate în străinătate cu încălcarea
condițiilor de formă, poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este
prevăzută și de legea română. Observăm că dacă legea română nu prevede sancțiunea
nulității, căsătoria încheiată în străinătat e cu încălcarea unor condiții de formă va fi
considerată ca validă în țara noastră.
3.2. Legea aplicabilă efectelor căsătoriei. Proiectul unui regulament al Uniunii
Europene în materia legii aplicabile regimului matrimonial
Normele conflictuale în materia efectelor căsătoriei se găsesc în articolele 2.589 –
.2596 Cod civil.
Art. 2.589 determină legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei. Prin
efecte generale ale căsătoriei, art. 2.589 înțelege atât efectele personale, cât și efectele
patrimoniale a le căsătoriei de la care soții nu pot deroga indiferent de regimul matrimonial
ales de aceștia [art. 2.589 alin. (2) Cod civil ]. Potrivit alin. (1) al aceluiași articol, efectele
generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței obișnuite comune a soțil or, adică legii
domiciliului comun al soților, iar în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei
comune, se va aplica legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată. Conform
art. 2.589 alin. (3), drepturile soților asupra locuinței familiei și regimul juridic al unor acte

juridice privind această locuință sunt supuse legii locului unde aceasta este situată. O lacună
a aceste norme conflictuale constă în faptul că nu definește actele juridice asupra locuinței
comune a soțil or (locuința familială) la care se referă. Ar fi fost recomandabil ca această
normă conflictuală să precizeze la ce acte juridice se referă, așa cum face paragraful 3 al art.
48 din Codul belgian de drept internațional privat care a slujit de model legiuit orului român.
În lipsa unei astfel de precizări, juristul trebuie să coreleze art. 2.589 alin. (3) cu prevederile
art. 322 alin. (1) și (2) Cod civil pentru a descoperi categoriile de acte juridice vizate de
legiuitor prin norma conflictuală în discuție (a cte juridice privind dispoziția și afectarea
folosinței locuinței și actele de dispoziție asupra sau care presupun deplasarea bunurilor ce
mobilează sau decorează locuința familială).
Coroborând dispozițiile alin. (3) cu cele ale alin. (1) al art. 2.589 C od civil
român, redactarea defectuoasă a celor două alineate este și mai evidentă. Aceasta deoarece
cititorul poate fi indus în eroare de expresia ,,reședinței obișnuite comune a soților” din alin.
(1) al art. 2.589 Cod civil, în contextul în care alin. (3 ) al aceluiași articol vorbește și de
locuința familială a soților. La o primă vedere, reședința obișnuită comună a soților, din
pricina adjectivului ,,comună ” ar putea fi interpretată ca adresa comună unde ambii soți își
au locuința principală. Dacă inter pretăm astfel, expresia ,,reședința obișnuită comună a
soților ”, atunci apar mai multe probleme: în primul rând, legiuitorul român ar fi
inconsecvent, renunțând la sensul pe care -l conferă acestei expresii în art. 2.585 alin. (2) Cod
civil, lit. a), coroborată cu lit. b) (aici reședința obișnuită comună a viitorilor soți înseamnă
statul pe teritoriul căruia fiecare dintre viitorii soți își are locuința principală), apoi, s -ar
ridica problema legii ce guvernează efectele generale ale căsătoriei unor so ți cu aceeași
cetățenie dar care locuiesc la adrese diferite pe teritoriul altui stat (legea națională comună
sau legea statului unde fiecare separat își are reședința obișnuită?) și nu în ultimul rând, alin.
(3) al art. 2.589 Cod civil ar fi inutil, întru cât locuința familială este în majoritatea cazurilor
locuința principală a soților, deci reședința obișnuită comună a lor, ceea ce ar face ca statutul
juridic al locuinței familiale să fie oricum reglementat de legea statului unde este situată, în
virtutea alin. (1) al art. 2.589 Cod civil, ca lege a reședinței obișnuite comune a soților. Având
în vedere aceste inconveniente și formularea art. 48 din Codul belgian de drept internațional
privat, care a slujit în mod sigur legiuitorului român ca sursă de insp irație, recomandăm
reformularea alin. (1) al art. 2.589 Cod civil în sensul eliminării adjectivului ,,comun ă” din

expresia ,, reședinței obișnuite comune a soților ” sau chiar înlocuirea întregii expresii, după
modelul belgian, cu următoarea perifrază ,, statului pe teritoriul căruia fiecare dintre soți își
are reședința obișnuită …”. O altă soluție ar fi introducerea unui alineat prin care legiuitorul
să explice înțelesul conceptului de reședință obișnuită comună a soților în cuprinsul art.
2.570 Cod civil u nde definește reședința obișnuită. Cum este puțin probabil ca soții cu
aceeași cetățenie și care locuiesc în state diferite să aibă o locuință familială care, însă, să nu
aibă statut de reședință obișnuită a lor, recomandăm și abrogarea alin. (3) al art. 2 .589 Cod
civil, întrucât nu este de utilitate (a se vedea justificarea inutilității în rândurile de mai sus).
În felul acesta s -ar evita scindarea statutului juridic al bunurilor soților, în funcție de legea
aplicabilă urmându -se astfel, tendința în materi e manifestată la nivelul Uniunii Europene15.
Articolele 2.590 -2.595 Cod civil determină legea aplicabilă regimului
matrimonial adică efectelor patrimoniale ale căsătoriei.
Potrivit art. 2590 Cod civil, regimul matrimonial este guvernat de legea aleasă
de către soți. Conform alin. (2), soții pot alege între : legea statului pe teritoriul căruia unul
dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii, legea statului a cărui cetățenie o are
oricare dintre ei la data alegerii și legea statului unde amândoi își stabilesc prima reședință
obișnuită dupa celebrarea căsătoriei (,,prima reședință obișnuită comună ”)16.
Conven ția de desemnare a legii aplicabile regimului matrimonial se poate
încheia, conform art. 2.591 Cod civil, fie înainte de celebrarea căsătorie i, fie la momentul
încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei. Condițiile de formă ale convenției de desemnare
a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de legea aleasă pentru a guverna regimul
matrimonial, fie de legea locului încheierii convenției de desemnare. Oricum, desemnarea
legii aplicabile trebuie să fie expresă, constatată printr -un înscris, semnat și datat de soți, sau
să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenții matrimoniale. Când legea română
este aplicabilă, trebuie respect ate condițiile de formă cerute de aceasta pentru validitatea
convenției matrimoniale. Conform alin. (3) al art. 2.591 Cod civil, soții pot alege oricând o

15 A se vedea Propunerea pentru un regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor în materia regimurilor matrimoniale, COM (2011) 126 final, p. 7 -8.
16 Adrian Alexandru Banci, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civi l, ed. a II -a revăzută și
actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2011, p.168.

altă lege aplicabilă regimului matrimonial cu respectarea condițiilor de formă de mai sus.
Legea nouă va produce efecte numai pentru viitor dacă soții nu au dispus altfel și nu poate
prejudicia în niciun caz drepturile terților.
În situația în care soții nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial
(situație extrem de frecventă), art. 2.592 Cod civil determină această lege. Regimul
matrimonial al soților va fi guvernat, în acest caz, de legea aplicabilă efectelor generale ale
căsătoriei (adică de legea indicată de art. 2.589 Cod civil: legea reședinței obișnuite a soților,
în lipsă, legea cetățen iei comune, iar în lipsa acesteia, legea statului unde s -a celebrat
căsătoria).
Art. 2.593 Cod civil precizează sfera de reglementare a legii aplicabile regimului
matrimonial. Conform acestui articol, legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează
șase chestiuni :
– condițiile de validitate a convenției de desemnare a legii aplicabile, cu excepția
capacității,
– limitele alegerii regimului matrimonial,
– posibilitatea schimbării regimului matrimonial și efectele acestei schimbări,
– conținutul patrimoniului fiecăruia dintre soți,
– drepturile soților asupra bunurilor și regimul datoriilor soților și în sfârșit
încetarea și lichidarea regimului matrimonial precum și regulile privind împărțeala bunurilor
comune. Alin. (2) al art. 2.593 C od civil precizează că formarea loturilor și atribuirea lor
sunt supuse legii unde bunurile sunt situate la data partajului și nu legii aplicabile regimului
matrimonial. Această ultimă prevedere este deconcertantă, deoarece atât timp cât legea
aplicabilă r egimului matrimonial guvernează și partajul bunurilor comune, nu înțelegem de
ce formarea loturilor și mai cu seamă atribuirea lor nu ar fi supuse exact aceleiași legi. Dacă
legea aplicabilă regimului matrimonial guvernează partajul bunurilor comune, cum s e poate
concepe ca atribuirea loturilor să se supună legii locului unde se află bunurile la data
partajului? Din nou, se impune intervenția legiuitorului pentru clarificarea chestiunii legii
care guvernează partea esențială a oricărui partaj (atribuirea lo turilor).
Art. 2.594 Cod civil determină legea aplicabilă condițiilor de formă a convenției
matrimoniale (cele de fond fiind guvernate de legea aplicabilă regimului matrimonial).

Condițiile de formă sunt cele prevăzute de legea aplicabilă regimului matrim onial sau cele
prevăzute de legea locului unde convenția matrimonială se încheie.
Art. 2.595 Cod civil se referă la ocrotirea terților. Conform alin. (1), măsurile de
publicitate și de opozabilitate a regimului matrimonial față de terți sunt supuse legii
aplicabile regimului matrimonial. Conform alin. (2), atunci când, la data nașterii raportului
juridic dintre un soț și un terț, aceștia își aveau reședința obișnuită pe teritoriul aceluiași stat,
publicitatea și opozabilitatea regimului matrimonial vor fi guvernate de legea acelui stat
unde atât soțul, cât și terțul își au reședința obișnuită, cu excepția următoarelor trei cazuri :
– au fost îndeplinite condițiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial ;
– terțul cunoștea la data nașterii raportului juridic regimul matrimonial sau l -a
ignorat din imprudență ;
– au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului
pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Art. 2.596 Cod civil reglementează legea aplicabilă efectelor căsătoriei în situația în
care soții care au avut reședință obișnuită comună sau cetățenie comună nu vor mai avea
unul din aceste atribute în comun (adică unul dintre soți își mută reședința obișnuită în alt
stat sau își schimbă cetățenia). Legea re ședinței obișnuite comune sau legea cetățeniei
comune a soților continuă să reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei
își schimbă după caz, reședința obișnuită ori cetățenia. Așadar, legea competentă anterior să
guverneze efectele căsătoriei (legea reședinței obișnuite comune sau legea națională
comună) nu este afectată de modificarea survenită în reședința obișnuită a unuia dintre soți
sau în cetățenia acestuia. Dacă ambii soți își schimbă reședința obișnuită sau cetățenia, legea
comună a noii reședințe obișnuite sau a noii cetățenii se aplică regimului matrimonial numai
pentru viitor, dacă soții nu au convenit altfel și în niciun caz nu poate prejudicia drepturile
terților. Ne întrebăm de ce legiuitorul, în alin. (2) al art. 2.596 Cod civil, supune legii noii
reședințe obișnuite comune sau noii cetățenii comune numai regimul matrimonial, când
potrivit art. 2.589 Cod civil și efectele generale ale căsătoriei se vor supune aceleiași legi.
Probabil este vorba de o er oare de redactare, care ar trebui corectată cândva. Dacă soții au
ales legea aplicabilă regimului matrimonial, aceasta nu va fi afectată, conform alin. (3) al

art. 2.596 Cod civil, de schimbarea reședinței obișnuite sau a cetățeniei soților. Acest aliniat
determină sfera de aplicare a regulilor din alin. (1) și (2) ale art. 2.596 Cod civil, care sunt
valabile numai pentru legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei și pentru determinarea
obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial.
Deoarece p otrivit art. 2.557 alin. (3) Cod civil, normele conflictuale ale Codului
civil se aplică doar dacă tratatele internaționale la care România este parte sau dreptul
Uniunii Europene nu conțin alte reglementări, se cuvine să prezentăm în continuare normele
conflictuale uniforme conținute în Propunerea pentru un regulament al Consiliului privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor în materia regimurilor
matrimoniale, COM (2011) 126 final, care vor deveni obligatorii pentru căsn iciile alcătuite
din cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în situația adoptării acestei propuneri
printr -un regulament.
Normele confictuale în materia regimului matrimonial propuse de acest proiect
de regulament se găsesc în Capitolul al III -lea.
Potrivit art. 15 al proiectului de regulament, legea aplicabilă regimului
matrimonial, așa cum este ea desemnată de art. 16, 17 și 18 se va aplica pentru toate bunurile
soților, fie ele mobile, fie imobile. Astfel, propunerea de regulament dorește să simplifice
determinarea legii aplicabile regimului matrimonial al soților, problemă care devenea foarte
complicată prin scindarea ( dépeçage) care avea loc între legea aplicabilă bunurilor mobile
ale soților (legea desemnată de soți prin convenția matrimon ială sau o altă lege, a reședinței
obișnuite etc.) și legea aplicabilă bunurilor imobile ale soților care era legea situării acelor
imobile.
În art. 16 se vorbește despre posibilitatea soților sau a viitorilor soți de a -și
desemna legea aplicabilă regimul ui matrimonial. Posibilitatea de alegere a soților este una
limitată, legea trebuind să aibă legătură cu viața comună a soților. Astfel, soții pot alege una
dintre următoarele trei legi: legea statului reședinței obișnuite comune a soților sau viitorilor
soți, legea statului reședinței obișnuite a unuia dintre soți în momentul efectuării alegerii și
în sfârșit legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți sau viitori soți, la momentul
alegerii.

Conform art. 17, în situația în care soții nu au făcut această alegere în mod
expres, legea aplicabilă regimului matrimonial va fi una dintre următoarele trei legi (aceste
puncte de legătură fiind orânduite în cascadă) :
o legea statului pe teritoriul căruia soții și -au stabilit prima reședință comună, după
căsătorie;
o dacă nu există un astfel de stat, se va aplica legea statului al cărui cetățeni sunt
ambii soți la momentul căsătoriei ;
o dacă nu există niciun astfel de stat, se va aplica legea statului cu care soții au în
comun cele mai strânse legături, indiv idualizate prin toate circumstanțele, dar mai ales prin
locul unde a fost celebrată căsătoria.
Conform paragrafului 2 al art. 17, legea statului cetățeniei comune a soților nu va
guverna regimul matrimonial al soților dacă aceștia au mai multe cetățenii co mune.
Potrivit art. 18 al proiectului de regulament comunitar, soții pot, în orice moment, în
timpul căsătoriei, să -și supună regimul matrimonial unei alte legi decât cea aplicabilă până
în acel moment. Soții pot alege una dintre următoarele două legi: legea statului reședinței
obișnuite a unuia dintre soți la momentul alegerii sau legea statului a cărui cetățenie o are
unul dintre soți la momentul alegerii. Dacă soții nu prevăd altfel, schimbarea legii aplicabile
regimului matrimonial făcută în timpul căsă toriei va produce efecte doar pentru viitor. Dacă
soții convin ca această lege să se aplice retroactiv, atunci efectele retroactive nu vor afecta
validitatea tranzacțiilor precedente încheiate conform legii aplicabile până în prezent, sau
drepturile terțil or derivând din legea aplicabilă până în prezent.
Art. 19 reglementează formalitățile desemnării legii aplicabile regimului
matrimonial. Astfel, desemnarea legii aplicabile va fi făcută în formele prevăzute pentru
convenția matrimonială, fie de către legea staului ales, fie de către legea statului unde
documentul a fost încheiat. Cu toate acestea, alegerea trebuie să fie consemnată cel puțin
într-un document, semnat și datat de către ambii soți. Dacă legea statului membru unde soții
își au reședința obișnui tă comună la momentul alegerii prevede formalități suplimentare
pentru convenția matrimonială, aceste formalități trebuie complinite.

Art. 20 stabilește legea ce guvernează forma convenției matrimoniale. Forma
convenției matrimoniale va fi aceea prevăzută de legea aplicabilă regimului matrimonial sau
de legea statului unde această convenție este încheiată. Totuși convenția matrimonială
trebuie să îmbrace forma unui document semnat și datat de ambii soți. Dacă legea statului
membru unde soții își au reședinț a obișnuită comună la momentul încheierii convenției
matrimoniale prevede formalități suplimentare pentru convenția matrimonială, aceste
formalități trebuie complinite.
Art. 21 se referă la natura universală a normelor conflictuale prezentate mai sus.
Astfel, orice lege determinată conform prevederilor acestor norme conflictuale se va aplica
chiar dacă nu este vorba de legea unui stat membru. Așadar, în condițiile viitorului
regulament, soții și -ar putea supune regimul matrimonial unui sistem de drept ce ap arține
unui stat care nu face parte din Uniunea Europeană.
Art. 22 se referă la normele de aplicare imediată. Prevederile viitorului regulament
se vor aplica fără a împiedica aplicarea dispozițiilor imperative a căror respectare este
considerată crucială d e către un stat membru, pentru salvgardarea intereselor publice
perecum : organizarea socială, politic ă, economică, într -o asemenea măsură încât aceste
dispoziții cruciale trebuie să fie aplicabile în orice situație indiferent de legea aplicabilă
regimului matrimonial conform acestui regulament. Așadar, prevederile regulamentului nu
vor aduce atingere dispozițiilor de aplicare imediată ale statelor membre. Aceste norme se
vor aplica, mai ales în materia salvgardării gospodăriei comune a soților, indiferent d e legea
aleasă de către aceștia pentru a le guverna regimul matrimonial.
Art. 23 se referă la ordinea publică. Aplicarea legii indicate de normele conflictuale
ale acestui regulament poate fi refuzată doar dacă această aplicare este în mod manifest
incompa tibilă cu ordinea publică a forului.
În sfârșit, art. 24 dispune că acolo unde regulamentul prevede aplicarea legii unui
stat, el se referă la dreptul substanțial în vigoare în acel stat, fără normele sale de drept
internațional privat. Așadar, și acest regulament exclude retrimiterea.

3.3. Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei. Cooperarea extinsă în materia legii
aplicabile desfacerii căsătoriei
După ce am studiat normele conflictuale privind încheierea căsătoriei și efectele
ei, este momentul să stud iem normele conflictuale privind desfacerea căsătoriei. Acestea
sunt cuprinse în art. 2.597 -2.602 din noul Cod civil.
Conform art. 2.602 Cod civil, legea care cârmuiește divorțul se aplică în mod
corespunzător și separației de corp. Așadar, deși conform art. 373 Cod civil, căsătoria se
desface numai prin divorț, dreptul internațional privat român recunoaște și separația d e corp
pronunțată în străinătate pentru străini (ea nefiind cunoscută în dreptul românesc
contemporan). Separația de corp reprezintă încetarea obligației soților de a conviețui, deși
căsătoria lor continuă să existe (,,separație de pat și de masă” cum spun eau juriștii din
vechime). Separația de corp a fost multă vreme remediul găsit de dreptul popoarelor catolice
pentru dificultățile insurmontabile pe care traiul în comun le ridică în multe căsnicii.
Potrivit art. 2.597 Cod civil, soții pot alege de comun acord una dintre
următoarele legi aplicabile divorțului : legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința
obișnuită la data încheierii convenției de desemnare a legii aplicabile divorțului, legea
statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reș edință obișnuită, dacă cel puțin unul dintre
ei mai locuiește acolo la data încheierii convenției de desemnare a legii aplicabile, legea
statului a cărui cetățean este unul dintre soți, legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit
cel puține trei an i și legea română. Aceste legi nu sunt organizate în cascadă. Soții pot alege
oricare dintre aceste legi. Desemnarea uneia dintre ele nu este condiționată de imposibilitatea
desemnării legii precedente, așa cum se întâmplă cu legăturile așezate în cascadă (sau în
,,scara lui Gerhard Kegel ”).
Art. 2.598 se preocupă de convenția de desemnare a legii aplicabile divorțului.
Aceasta se poate încheia sau modifica cel mai târziu până la data sesizării autorității
competente să pronunțe divorțul. Cu toate acestea, instanța judecătorească poate să ia act de
acordul soților cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal
citate. Se observă că spre deosebire de divorțul administrativ, divorțul pe cale judecătorească

le conferă soților be neficiul unui răstimp suplimentar în care se pot decide asupra legii
aplicabile divorțului.
În privința formei convenției de desemnare a legii aplicabile divorțului, art. 2599
Cod civil dispune ca această convenție să fie încheiată în scris, datată și sem nată de către
soți.
Art. 2.600 Cod civil stabilește legea aplicabilă divorțului atunci când soții nu au
desemnat expres o astfel de reglementare. Conform acestui articol, în acestă situație, divorțul
va fi cârmuit de :
o legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data
introducerii cererii de divorț ;
o în lipsa reședinței obișnuite situate pe teritoriul aceluiași stat, reședință
obișnuită, dacă cel puțin unul dintre soți mai are reședința obișnuită pe teritoriul acelui stat
la data introducerii cererii de divorț ;
o în lispa reședinței obișnuite a unuia dintre soți pe teritoriul statului unde soții și –
au avut ultima reședință obișnuită, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii
cererii de divorț ;
o în lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților dacă
cel puțin unul dintre ei a păstrat această cetățenie la data introducerii cererii de divorț ;
o legea română, în toate celelalte cazuri .
Spre deosebire de art. 2.597 Cod civil, legăturile din art. 2.60 0 sunt organizate în
cascadă (scara lui Kegel). Dacă nu pot folosi o legătură, abia atunci voi trece la următoarea,
la cea subsidiară. Dacă nici pe aceasta nu o pot folosi, atunci voi trece la următoarea și tot
așa. Potrivit alin. (2) al art. 2.600, dacă l egea străină astfel determinată nu îngăduie divorțul
sau îl permite în condiții deosebit de restrictive, se va aplica legea română în cazul în care
unul dintre soți este la data cererii de divorț, cetățean român sau își are reședința obișnuită
în România. Prevederile acestui alineat sunt aplicabile și în cazul în care divorțul este cârmuit
de legea aleasă de soți.
Potrivit art. 2.601 Cod civil, actul întocmit în străinătate prin care se constată voința
unilaterală a bărbatului de a desface căsătoria, fără ca legea aplicabilă să recunoască femeii

un drept egal nu poate fi recunoscut în România decât dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele trei condiții :
o actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă
prevăzute de legea străi nă aplicabilă ;
o femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei ;
o nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a
hotărârii prin care s -a încuviințat desfacerea căsătoriei în această moda litate. Această
condiție îngăduie o mare libertate de apreciere autorităților române care pot găsi alte motive
pentru care repudiul pronunțat în străinătate să nu fie recunoscut pe teritoriul României.
Întrucât, potrivit art. 2.557 alin. (3) Cod civil, nor mele conflictuale ale Codului civil
se aplică doar dacă tratatele internaționale la care România este parte sau dreptul Uniunii
Europene nu conțin alte reglementări, se cuvine să reprezentăm în continuare normele
conflictuale uniforme conținute în Regulame ntul Consiliului (EU) nr. 1259/2010 din 20
decembrie 2010 implementând cooperarea extinsă în materia legii aplicabile divorțului și
separației legale (cunoscut și sub denumirea de Roma III), care vor deveni obligatorii
începând cu 21 iunie 2012, pentru căs niciile alcătuite din cetățeni ai statelor membre ale
Uniunii Europene care participă la această cooperare extinsă.
Statele membre ale UE care participă la cooperarea extinsă în materia legii aplicabile
divorțului și separației legale sunt următoarele : Austria, Belgia, Bulgaria, Franța, Germania,
Grecia, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Portugalia, România, Slovenia, Spania și Ungaria
(în total cincisprezece state din totalul de douăzeci și șapte).
Având în vedere relația ce există între normele conflictu ale ale acestui regulament și
normele conflictuale în materia desfacerii căsătoriei prevăzute de noul Cod civil român,
rezultă că după 21 iunie 2012, autoritățile române vor aplica mai multe seturi de norme
conflictuale în materia desfacerii căsătoriei din tre cetățeni ai statelor membre ale UE :
normele conflictuale din Regulamentul Consiliului (EU) nr. 1259/2010 din 20 decembrie
2010 în căsniciile dintre cetățeni ai statelor participante la cooperarea extinsă, normele
conflictuale uniforme în materia divorț ului din tratatele de asistență juridică în materie civilă
încheiate de România cu alte state membre ale UE dar care nu participă la cooperarea extinsă

(cazul Republicii Polone sau al Republicii Cehe) și normele conflictuale din Codul civil în
căsătoriile alcătuite din cetățeni ai statelor membre ale UE ce nu participă la cooperarea
extinsă și care nu au încheiat tratate de asistență juridică în materie civilă cu România care
să conțină norme conflictuale uniforme în materia desfacerii căsătoriei.
Regulamen tul Consiliului (EU) nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 ca și Codul
civil român propune, în esență, următorul mecanism de rezolvare a conflictelor de legi în
materia desfacerii căsătoriei : soții au puterea de a alege prin convenție legea aplicabilă
divorț ului sau separației de corp dintre mai multe variante propuse de regulament. În lipsa
unei astfel de convenții, regulamentul (asemeni noului Cod civil român) desemnează legea
aplicabilă printr -o serie de puncte de legătură în cascadă.
Conform art. 5 al regulamentului, soții pot desemna legea aplicabilă divorțului sau
separației de corp dintre următoarele legi : legea statului reședinței obișnuite a soților la
momentul încheierii convenției sau legea statului ultimei reședințe obișnuite a soților, atât
timp cât unul dintre ei mai locuiește acolo la momentul încheierii convenției, sau legea
statului de cetățenie a unuia dintre soți la momentul încheierii convenției sau, în sfârșit, legea
forului.
Aceast ă convenție de desemnare a legii aplicabile poate fi înc heiată și modificată în
orice moment, dar cel mai târziu până în momentul sesizării autorității competente să
pronunțe divorțul sau separația de corp.
Potrivit art. 6 al regulamentului, existența și validitatea de fond (materială) a
convenției de desemnare a legii aplicabile desfacerii căsătoriei se vor judeca, după legea ce
ar fi fost aplicabilă, în temeiul regulamentului, dacă convenția sau clauza ar fi fost validă.
Totuși, pentru a stabili absența consimțământului, unul dintre soți poate să invoce legea
statului unde își are reședința obișnuită în momentul în care autoritatea competentă să
pronunțe desfacerea căsătoriei a fost sesizată, dacă circumstanțele indică că nu ar fi fost
rezonabil să se determine efectul comportamentului acestui soț conform legii desemnate să
guverneze desfacerea căsătoriei.
Art. 7 determină validitatea formală a convenției de desemnare a legii aplicabile
desfacerii căsătoriei. Convenția trebuie să fie formulată în scris, datată și semnată de ambii

soți. Orice transmitere pe cale electronică ce permite consemnarea durabilă a convenției este
considerată ca formă scrisă. Totuși, dacă legea unui stat membru participant la cooperarea
extinsă, în care ambii soți își au reședința obișnuită în momentul încheierii convenției
prevede formal ități suplimentare pentru acest tip de convenție, atunci aceste formalități
suplimentare vor trebui îndeplinite. Dacă în momentul încheierii convenției, soții își au
reședința obișnuită în state membre participante diferite și dacă legile celor două state prevăd
formalități diferite, convenția va fi valabilă formal dacă va satisface condițiile stabilite de
legea unuia dintre aceste state. Dacă în momentul încheierii convenției doar unul dintre soți
își are reședința obișnuită într -un stat membru participant și acest stat prevede formalități
suplimentare pentru convenție, aceste formalități vor trebui îndeplinite.
Art. 8 al regulamentului stabilește legea aplicabilă desfacerii căsătoriei în lipsa unei
alegeri exprese a soților. În lipsa unei astfel de alegeri , divorțul sau separația de corp vor fi
guvernate de (urmează o serie de legături organizate în scara lui Kegel) :
o legea statului reședinței obișnuite a soților în momentul sesizării autorității
competente ;
o în lipsă, de legea ultimei reședințe obișnuite a s oților, cu condiția ca această
reședință să nu fi încetat cu mai mult de un an înaintea sesizării autorității competente și dacă
unul dintre soți mai locuiește acolo, la data sesizării autorității competente ;
o în lipsă, de legea cetățeniei celor doi soți în momentul sesizării autorității
competente ;
o în lipsă, se va aplica legea forului.
Comparând această normă conflictuală cu cea din art. 2.600 Cod civil, se observă că
actul normativ românesc utilizează mai multe puncte de legătură pentru determinarea legii
competente să guverneze desfacerea căsătoriei în lipsa alegerii soților. Soluția l egiuitorului
român este mai armonioasă, prin simetrie față de soluția reținută de regulament. Așa cum
ambele acte normative folosesc punctele de legătură ale reședinței obișnuite și ale ultimei
reședințe obișnuite, după punctul de legătură al cetățeniei co mune, Codul civil român
utilizează ca punct de legătură subsidiar ultima cetățenie comună a soților. Din pricina
acestui punct de legătură în plus, desfacerea căsătoriei dintre soți cetățeni ai unor state
membre ale Uniunii Europene, soți ce nu au ales pri n acord legea aplicabilă, care nu au și nu

au avut reședință obișnuită pe teritoriul aceluiași stat și care nici nu au cetățenie comună,
poate fi guvernată de legi diferite, după cum statele de care aparțin sunt, sau nu, participante
la cooperarea extinsă în materia divorțului și separației legale.
Și în cazul normelor conflictuale prevăzute de acest regulament, se exclude
retrimiterea și de asemenea, invocându -se ordinea publică se poate înlătura aplicarea legii
străine.
Între normele conflictuale ale Regu lamentului Roma III și cele privind desfacerea
căsătoriei din Codul civil românesc apare astfel o nouă diferență, legată de retrimitere. Codul
civil o acceptă, regulamentul o respinge, ceea ce poate duce la aplicarea unor legi diferite
desfacerii căsătorie i, în funcție de normele conflictuale aplicabile în speță.
Din toate cele de mai sus, observăm că adoptarea Regulamentului Consiliului (EU)
nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 implementând cooperarea extinsă în materia legii
aplicabile divorțului și separa ției legale într -o formă diferită decât cea avută în vedere la
redactarea noului Cod civil român impune revizuirea articolelor 2.559 alin. (3), 2.597, 2.599
și 2.600, în sensul prevederilor Uniunii Europene și introducerea unui articol care să preia
norma conflictuală din art. 6 al regulamentului. Această modificare a normelor conflictuale
privind desfacerea căsătoriei este justificată pe de -o parte de nevoia de simplitate și eficiență
a sistemului legal românesc (altfel, de pe 21 iunie 2012, judecătorul ro mân va opera cu două
sau trei seturi de norme conflictuale pentru desfacerea căsătoriei dintre cetățeni ai statelor
membre ale UE) și pe de altă parte de însăși metoda de legiferare a redactorilor noului Cod
civil român (care prin art. 2.640 și 2.641 au re ceptat toate normele conflictuale ale UE în
materia obligațiilor contractuale și extracontractuale).

3.4. Legea aplicabilă filiației și adopției
După ce am prezentat normele conflictuale în materia căsătoriei, este vremea să
studiem regulile privind legea aplicabilă filiației (produsul firesc al căsătoriei) și adopției.
Normele conflictuale privind filiația sunt împărțite în două paragrafe, unul
corespunzând filiației copilului din căsătorie (art. 2.603 și 2.604 Cod civil), celălalt, filiației
copilu lui din afara căsătoriei (art. 2.605 și 2.606 Cod civil). Normele conflictuale privind
adopția își au sediul juridic în articolele 2.607 -2.610 Cod civil.
În privința filiației copilului din căsătorie, potrivit art. 2.603 Cod civil, aceasta
se va stabili p otrivit legii care la data nașterii copilului cârmuiește efectele generale ale
căsătoriei părinților. Dacă înainte de nașterea copilului, căsătoria părinților a încetat sau a
fost desfăcută se aplică legea care la data încetării sau desfacerii îi cârmuia e fectele. Legea
arătată se aplică, de asemenea, tăgăduirii paternității copilului născut din căsătorie precum
și dobândirii numelui de către copil. Observăm că norma conflictuală din art. 2603 Cod civil
stabilește o altă lege competentă să cârmuiască stabil irea numelui copilului decât cele
indicate de art. 2.576 alin. (2) Cod civil. Cum împăcăm cele două norme? În lipsa unor
intervenții exprese a legiuitorului, singura cale de împăcare a celor două norme conflictuale
contradictorii constă în a considera că a rt. 2.603 Cod civil stabilește o excepție pentru legea
ce cârmuiește numele copilului din căsătorie, față de regula generală din art. 2.576 alin. (2)
Cod civil. În opinia noastră, această excepție este oricum inutilă și discriminatorie [numele
copilului din afara căsătoriei fiind stabilit conform art. 2.576 alin. (2) Cod civil ], deci
referirea la nume ar trebui înlăturată din viitoarea redactare a art. 2.603 alin. (3) Cod civil.
Conform art 2.604 Cod civil, în cazul în care părinții sunt în drept să proc edeze
la legitimarea prin căsătorie subsecventă a copilului născut anterior, condițiile cerute în acest
scop vor fi guvernate de legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei.
În privința filiației copilului din afara căsătoriei, art. 2.605 Cod civil dispune că
aceasta se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii. Dacă copilul are
mai multe cetățenii, altele decât cea română, se va aplica legea cetățeniei cea mai favorabilă
în materie. Aceeași lege va guverna recunoașterea fi liației și efectele acesteia și contestarea
recunoașterii filiației.

Art 2.606 Cod civil dispune că dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara
căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de
naștere est e guvernat de legea națională a mamei.
Potrivit art. 2.607 Cod civil, condițiile de fond necesare pentru încheierea
adopției sunt cele stabilite de legea națională a adoptatorului și de legea națională a
adoptatului. Aceștia trebuie să îndeplinească și co ndițiile care sunt obligatorii pentru ambii,
stabilite în fiecare din cele două legi naționale. Condițiile de fond cerute soților ce adoptă
împreună, sunt, potrivit alin. (2), cele stabilite de legea ce guvernează efectele generale ale
căsătoriei lor. Acee ași lege se aplică și atunci când unul dintre soți adoptă copilul celuilalt
soț.
Efectele adopției și relațiile dintre adoptat si adoptator sunt guvernate, în
conformitate cu dispozițiile art. 2.608 Cod civil, de legea națională a adoptatorului, iar în
cazul ambilor soți adoptatori, de legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei.
Aceeași lege cârmuiește și desfacerea adopției.
Art. 2.609 Cod civil supune forma adopției legii statului pe teritoriul căruia se
încheie. Art. 2.610 Cod civil stabilește că nulitatea adopției este supusă legii aplicabile
condițiilor de fond (în cazul încălcării unei astfel de condiții) sau legii ce guvernează forma
adopției (în cazul încălcării unor condiții de formă).
3.5. Legea aplicabilă autorității părinteșt i și protecției copiilor
Legea aplicabilă acestor materii se stabilește conform Convenției privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la
răspunderea părintească și măsurile de protecție a copiilor, adoptată la Haga, la 19 octombrie
1996 și ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea
I, nr. 895 din 28 decembrie 2007 (art. 2.611 Cod civil).
În continuare vom prezenta normele conflictuale incluse în acest tratat internațion al.
Ele sunt cuprinse în Capitolul al III -lea al convenției, de la art. 15 la art.22.
Potrivit art.15, în exercitarea competenței lor potrivit prevederilor Capitolului al II –
lea al convenției, autoritățile competente ale statului contractant pe teritoriul căruia se află

reședința obișnuită a copilului vor aplica propria lege. Totuși, atât timp cât protecția
persoanei sau a averii copilului o cere, autoritățile competente pot, în mod excepțional, să ia
în considerare și legea altui stat, care are o legătură substanțială cu situația. Dacă reședința
obișnuită a copilului se mută în alt stat, legea acelui alt stat va guverna, de la momentul
mutării reședinței, condițiile de aplicare a măsurilor luate în statul fostei reședințe obișnuite.
Conform art. 16, atribui rea sau stingerea responsabilității părintești în puterea legii,
fără intervenția unei autorități administrative sau judiciare este guvernată de legea statului
reședinței obișnuite a copilului. Atribuirea sau stingerea responsabilității părintești, printr -o
convenție sau printr -un act unilateral, fără intervenția unei autorități administrative sau
judiciare este guvernată de legea statului reședinței obișnuite a copilului, la momentul când
actul unilateral sau convenția produc efecte. Responsabilitatea pări ntească guvernată de
legea statului reședinței obișnuite a copilului subzistă și după schimbarea acestei reședințe
în alt stat. Dacă reședința obișnuită a copilului s -a schimbat, atribuirea responsabilității
părintești în puterea legii unei persoane care n u are deja o astfel de responsabilitate este
guvernată de legea statului noii reședințe obișnuite.
Potrivit art. 17, exercițiul responsabilității părintești este guvernat de legea statului
reședinței obișnuite a copilului. Dacă reședința obișnuită a copil ului se mută, atunci legea
statului noii reședințe obișnuite a copilului va guverna exercițiul responsabilității parentale.
Art. 18 prevede că responsabilitatea parentală la care se referă art. 16 poate fi stinsă
sau condițiile exercițiului ei pot fi modi ficate prin măsuri luate conform prevederilor
convenției.
Art. 19 al convenției dispune că validitatea tranzacțiilor încheiate între un terț și o
altă persoană care ar fi aptă să acționeze ca reprezentant legal al copilului, după legea statului
unde tranz acția a fost încheiată, nu poate fi contestată și terțul nu poate fi considerat
răspunzător pe simplul motiv că acea altă persoană nu avea calitatea să acționeze ca
reprezentant legal al copilului după legea determinată de convenție, decât dacă terțul știa sau
ar fi trebuit să știe că responsabilitatea parentală este guvernată de această din urmă lege.
Această dispoziție se aplică doar dacă tranzacția a fost încheiată între persoane prezente pe
teritoriul aceluiași stat.

Art. 20 prevede că dispozițiile Capi tolului al III -lea al convenției se vor aplica chiar
dacă legea desemnată de ele este legea unui stat necontractant.
În art. 21 se dispune că retrimiterea este exclusă. Totuși dacă legea aplicabilă potrivit
art. 16 este cea a unui stat necontractant și dac ă normele conflictuale ale acelui stat
desemnează dreptul altui stat necontractant, legea acestui din urmă stat se aplică. Dacă și
acest stat necontractant nu -și aplică propria lege, atunci legea aplicabilă va fi dreptul material
al statului necontractant desemnat de art. 16. Cu alte cuvinte retrimiterea este exclusă dacă
se aplică legea unui stat contractant, dar este permisă în forma retrimiterii de gradul al II -lea
când este vorba de aplicarea legii unui stat necontractant.
3.6. Legea aplicabilă obliga ției de întreținere
Legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor
dreptului Uniunii Europene ( art. 2612 Cod civil). În această materie, la nivelul Uniunii
Europene, există Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și exercitarea hotărârilor și cooperarea în materie
de obligații de întreținere.
Regulamentul în discuție prevede, în Capitolul al III -lea, în art. 15, că legea aplicabilă
obligațiilor d e întreținere se stabilește conform Protocolului de la Haga din 23 noiembrie
2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere între statele membre părți
contractante la acel protocol (toate statele Uniunii Europene).
Conform art.2 al acestui proto col, el se va aplica chiar dacă legea aplicabilă este cea
a unui stat necontractant. Art. 3 conține norma conflictuală generală. Obligațiile de
întreținere vor fi guvernate de legea statului reședinței obișnuite a creditorului, cu excepția
altor prevederi ale protocolului. În situația schimbării reședinței obișnuite a creditorului,
legea statului noii reședinței obișnuite se va aplica din momentul în care această schimbare
a survenit.
Art. 4 conține norme conflictuale speciale favorabile anumitor creditori. Conform
alin. (1), prevederile acestui articol se vor aplica în cazul obligației de întreținere a părinților
față de copii, a copiilor față de părinți și a persoanelor, altele decât părinții, față de persoanele

care nu au împlinit vârsta de 21 de ani, cu excepția obligațiilor izvorâte din relația la care se
referă art. 5 (între soți sau foști soți). Potrivit alin. (2), dacă creditorul este incapabil în
temeiul legii la care face trimitere art. 3 (legea reședinței obișnuite) să obțină întreținere de
la debi tor, se va aplica legea forului. În ciuda prevederilor art. 3, dacă creditorul a sesizat
autoritatea competentă a statului unde debitorul își are reședința obișnuită se va aplica legea
forului. Totuși, dacă creditorul este incapabil după această lege să ob țină întreținere de la
debitor, legea statului reședinței obișnuite a creditorului se va aplica. Dacă creditorul nu este
îndreptățit în virtutea legii la care face trimitere art. 3 și paragrafele 2 și 3 ale art. 4 (redate
mai sus) să obțină întreținere de la debitor, atunci se va aplica legea statului cetățeniei
comune a creditorului și debitorului (în măsura în care există). Potrivit art. 5, în cazul
obligației de întreținere dintre soți, foști soți sau părți ale unei căsătorii anulate, art. 3 nu se
va apl ica dacă una dintre părți obiectează că legea altui stat, mai ales legea statului ultimei
reședințe obișnuite comune are o mai strânsă legătură cu căsătoria. Într -un astfel de caz,
legea acelui alt stat se va aplica. Și aici reședința obișnuită comună a so ților trebuie înțeleasă
doar ca stat pe teritoriul căruia ambii își au reședința obișnuită.
Art. 6 prevede că, în cazul obligațiilor de întreținere altele decât cele care rezultă din
relațiile părinți -copii, față de un copil sau cele care rezultă între soț i sau foști soți (art.5),
debitorul poate să conteste cererea creditorului pe motiv că nu există o astfel de obligație de
întreținere prevăzută atât de legea statului reședinței obișnuite a debitorului cât și de legea
cetățeniei comune a părților, dacă exi stă așa ceva.
Art. 7 se referă la desemnarea legii aplicabile pentru anumite proceduri particulare.
Prin derogare de la dispozițiile art. 3 -6, creditorul întreținerii și debitorul pot desemna în
mod expres, doar pentru o anumită procedură ce se derulează într-un anumit stat, legea acelui
stat ca aplicabilă întreținerii. Desemnarea făcută în fața autorității ce instrumentează
respectiva procedură se va face printr -un act scris, semnat de ambele părți sau înregistrat pe
orice mediu, atât timp cât informația conținută pe el este accesibilă și poate fi utilizată
ulterior.
Art. 8 prevede desemnarea legii aplicabile de către creditor și debitor. Prin derogare
de la prevederile articolelor 3 -6, creditorul întreținerii și debitorul pot în orice moment să
desemneze una dintre legile următoare ca aplicabile obligației de întreținere : legea statului

al cărui cetățean este una dintre părți la momentul desemnării, legea staului reședinței
obișnuite a oricăreia dintre părți la momentul desemnării, legea desemnată de către părți ca
aplicabilă sau legea aplicabilă obiectiv regimului matrimonial sau legea desemnată de către
părți ca aplicabilă sau aplicabilă obiectiv divorțului sau separației legale. Un astfel de acord
trebuie consemnat în scris sau trebuie înregistrat pe ori ce mediu care permite accesarea
ulterioară a informației. Această alegere nu este permisă pentru obligațiile de întreținere față
de o persoană sub 18 ani sau față de un adult care din pricina unui handicap sau al
insuficienței facultăților mintale nu -și po ate proteja interesele. Prin derogare de la legea
desemnată de părți, problema dacă un creditor poate să renunțe la dreptul său de întreținere
se va stabili în acord cu legea reședinței obișnuite a debitorului la momentul desemnării.
Legea desemnată de păr ți nu se va aplica, atunci când ea ar avea consecințe nedrepte sau
nerezonabile pentru oricare dintre părți, decât dacă la momentul alegerii, părțile erau pe
deplin informate și conștiente de consecințele acestei alegeri. Potrivit art. 9, un stat care
folosește conceptul de domiciliu ca punct de legătură în materia familiei, trebuie să
informeze Biroul Permanent al Conferinței de la Haga de Drept Internațional Privat că pentru
cauzele aduse în fața autorităților sale, cuvântul ,,cetățenie ” din art. 4 și 6 va fi înlocuit cu
cel de ,,domiciliu ”.
Conform art. 11, legea aplicabilă obligațiilor de întreținere va determina printre altele
dacă și în ce măsură și de la ce debitor se poate pretinde întreținere, măsură în care creditorul
poate să pre tindă întreținere retroactivă, baza de calcul a cuantumului întreținerii, indexarea,
prescripția etc. Retrimiterea este interzisă (art. 12) și legea desemnată de protocol poate fi
refuzată doar în măsura în care încalcă ordinea publică a forului (art. 13)17.

17 Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, Ediția a III -a, revăzută și a dăugită, Ed. Universul
Juridic, București, 2014.

CONCLUZII

Norma conflictuală din dreptul internațional privat constituie norma specifică de
drept care soluționează conflictul de legi.

În urma elaborării acestei lucrări, au fost extrase o serie de concluzii cu referire la
normele conflictuale privind persoana fizică, după cum urmează:

Primul capitol accentuează definiția conform căreia, norma conflictuală, așa cum este
cunoscută și sub denumir ile de normă de fixare sau de trimitere reprezintă aceea normă
juridică care aparține exclusiv dreptului internațional privat și care soluționează conflictul
de legi în sensul că menționează care dintre sistemele de drept în prezent este aplicabil cu
privire la un anumit raport juridic.

În legătură cu ,, Determinarea legii aplicabile” , în acest moment, regula în sistemul
nostru de drept este aceea că punctul de legătură pentru legea națională a persoanei fizice în
ceea ce privește starea civilă și capacitatea persoanei fizice este cetățenia. În subsidiar, se va
aplica legea reședinței o bișnuite.
Referitor la ,,Regula aplicării legii naționale în legătură cu statutul persoanei
fizice”, în acest context, elementul determinant în alegerea legii cetățeniei, ca lege aplicabilă
primordial statutului persoanei fizice, este interesul Statului de a asigura o cât mai largă și
completă extindere a legilor sale asupra persoanelor fizice resortisante , oriunde s -ar afla
acestea. Astfel, în principiu, Statele de emigrare adoptă norma conflictuală având ca punct
de legătură cetățenia, în timp ce Statele de imigrare și cele federale optează pentru legea
domiciliului. România face parte, istoricește, din p rima categorie. De altfel, tocmai datorită
acestei situații, norma conflictuală lex patriae este tradițională în Dreptul Internațional Privat
român .

Cu privire la ,, Excepțiile acceptate de la această regulă ”, legea domiciliului ( lex
domicilii ) și, în lips ă, a reședinței au un caracter subsidiar față de lex patriae în determinarea
stării și capacității, precum și a relațiilor de familie ale persoanei fizice. Astfel, legea
națională ( lex patriae ) și legea domiciliului ( lex domicilii ) sau a reședinței se subsumează
noțiunii mai generale de lege personală ( lex personalis ) a persoanei fizice.

În ceea ce privește ,, Capacitatea civilă a persoanei fizice ”, capacitatea de exercițiu
este supusă legii naționale a persoanei fizice. Aceasta guvernează începutul, co nținutul
capacității de exercițiu, incapacitățile de exercițiu și încetarea capacității de exercițiu.

În legătură cu ,, Excepția de la aplicarea legii personale normal competente cu
privire la capacitatea persoanei fizice ”, sunt constituite următoarele c ondiții pentru
aplicarea teoriei interesului național: a) persoana să fie lipsită de capacitate de exercițiu
potrivit legii sale naționale, lex patriae, dar să fie capabilă potrivit legii forului; b) actul să
fie întocmit în țara forului; c)cocontractantul local să fi fost de bună credință. Acesta să nu
fi cunoscut și în mod rezonabil nici să nu fi putut cunoaște cauza de nevalabilitate, adică
incapacitatea străinului; d) anularea actului să fie de natură a produce un prejudiciu
nejustificat cocontractantulu i național. Dacă aceste patru condiții sunt întrunite, lex patriae
va fi înlăturată și în locul ei se aplică lex loci actus (legea locului încheierii actului).

Cu privire la cel de -al doilea capitol al lucrării, în legătură cu ,, Legea aplicabilă
numelui p ersoanei fizice și drepturilor inerente ființei umane”, articolul 2.576 Cod civil
prevede că numele persoanei fizice este cârmuit de legea sa națională. Cu toate acestea,
alegerea numelui copilului este cârmuită fie de legea națională comună a părinților ș i a
copilului, fie de legea statului unde s -a născut și locuiește copilul din momentul nașterii.

Referitor la , ,Legea aplicabilă ocrotirii majorului și măsuri de protecție a terților”,
legea statului unde se afla reședința obișnuită a persoanei fizice maj ore la data instituirii
măsurii de ocrotire guvernează și existența, întinderea, modificarea și stingerea puterii de
reprezentare încredințată de persoana majoră pentru situația în care nu se poate îngriji
singură de interesele sale.

În legătură cu ,, Carac terul și domeniul de aplicare al normei confluctuale privind
statutul persoanei fizice”, în conținutul capacității de exercițiu a persoanei fizice intră
capacitatea acesteia de a încheia personal acte juridice.

Referitor la ,,Teoria interesului național”, conform prevederilor art. 17 alin. 2 din
lege, regula exprimată de teoria interesului național nu se aplică actelor juridice referitoare
la familie, moștenire și transmiterea imobilelor.

Cu privire la ultimul capitol al luc rării se face referire la , ,Legea aplicabilă încheierii
căsătoriei”, normele conflictuale privind raporturile de familie se găsesc în Capitolul al II –
lea al Titlului al II -lea al Cărții a VII -a, titlu intitulat ,, Familia ”. Acest titlu cuprinde norme
confl ictuale privind căsătoria, filiația, autoritatea părintească și protecția copilului și norme
conflictuale privind obligația de întreținere.

În ce privește ,, Legea aplicabilă efectelor căsătoriei. Proiectul unui regulament al
Uniunii Europene în materia legii aplicabile regimului matrimonial”, art. 2.589 determină
legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei. Prin efecte generale ale căsătoriei, art.
2.589 înțelege atât efectele personale, cât și efectele patrimoniale ale căsătoriei de la care
soții nu pot deroga indiferent de regimul matrimonial ales de aceștia [art. 2.589 alin. (2) Cod
civil]. Potrivit alin. (1) al aceluiași articol, efectele generale al e căsătoriei sunt supuse legii
reședinței obișnuite comune a soților, adică legii domiciliului comun al soților, iar în lipsă,
legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei comune, se va aplica legea statului pe
teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.

În legătură cu,, Legea aplicabilă desfacerii căsătoriei. Cooperarea extinsă în
materia legii aplicabile desfacerii căsătoriei”, potrivit art. 2.597 Cod civil, soții pot alege
de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorțului : legea statului pe teritoriul
căruia soții au reședința obișnuită la data încheierii convenției de desemnare a legii aplicabile
divorțului, legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită, dacă cel
puțin unul dintre ei mai locu iește acolo la data încheierii convenției de desemnare a legii
aplicabile, legea statului a cărui cetățean este unul dintre soți, legea statului pe teritoriul

căruia soții au locuit cel puține trei ani și legea română. Aceste legi nu sunt organizate în
cascadă. Soții pot alege oricare dintre aceste legi.

Cu privire la ,, Legea aplicabilă filiației și adopției”, normele conflictuale privind
filiația sunt împărțite în două paragrafe, unul corespunzând filiației copilului din căsătorie
(art. 2.603 și 2.604 C od civil), celălalt, filiației copilului din afara căsătoriei (art. 2.605 și
2.606 Cod civil). Normele conflictuale privind adopția își au sediul juridic în articolele
2.607 -2.610 Cod civil.

În ce privește ,, Legea aplicabilă autorității părintești și protecției copiilor”, legea
aplicabilă acestor materii se stabilește conform Convenției privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și
măsurile de protecție a copiilor, adoptată la Haga, la 19 octombrie 1996 și ratificată de
România prin Legea nr. 361/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 895 din 28
decembrie 2007 (art. 2.611 Cod civil).

Referitor la ,, Legea aplicabilă obli gației de întreținere”, aceasta se determină
potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene ( art. 2612 Cod civil). În această materie,
la nivelul Uniunii Europene, există Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18
decembrie 2008 privind compe tența, legea aplicabilă, recunoașterea și exercitarea
hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere.

BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Alexandru Banci, Raporturile patrimoniale dintre soți potrivit noului Cod civi l, ed. a II-a
revăzută și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2011 .
2. Claudiu -Paul Buglea, Drept internațional privat român – din perspectiva reglementărilor europene
aplicabile în domeniu și a noului Cod civil român, Ed. Universul Juridic, Ediția a II -a revăzută și
adăugită, București, 2015 .
3. Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, Ediția a III -a, revăzută și adăugită,
Ed. Universul Juridic, București, 2014.
4. Dan Lupașcu și Diana Ungureanu, Drept internațional privat , Ed. Universul Juridic, București,
2012 .
5. Dan Lupașcu, Drept internațional privat , ed. a II -a emendată și actualizată, Ed. Universul Juridic,
București, 2010 .
6. Daniel Gutmann, Droit International Privé, 6e edition, Dalloz, 2009 .
7. Dragoș Alexandru Sitaru, Dreptul Comerțului Internațional -Tratat, Ed. Universul Juridic,
București, 2008 .
8. G. Goldstein, E. Groffier, Droit international Prive, Les Editions Yvon Blais, 1998 .
9. Henri Batiffol, P. Legarde, Droit International Prive, Tome II, Librairie General e de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1993 .
10. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Tratat de drept internațional privat , ediție revăzută și
adăugită, Ed. Universul Juridic, București , 2007 .
11. Ion.P. Filipescu, Drept internațional privat, vol. II, Ed. Actami, București, 1995 .
12. J.P. Niboyet, Manuel de droit international prive, Paris, 1928 .
13. James Fawcett and J. Carruthers, P. North în Cheshire, North & Fawcet: Private International
Law, fourteenth edition, Oxford University Press, 2008 .
14. Mihai Floroiu, Elemente de drept internațional public și privat, Ed. Universul Juridic, București,
2011 .
15. Octavian Căpățână, Regimul persoanelor străine în România, Ed. Academiei, București, 1969.
16. Propunerea pentru un regulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă ,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materia regimurilor matrimoniale, COM (2011) 126
final.
17. Tudor.R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994 .