ROLUL KINETOPROFILAXIEI ÎN DEZVOLTAREA APTITUDINILOR PSIHOMOTRICE Coordonator: Prof.univ.dr. Elena Moldovan ABSOLVENT: LABĂ AND REEA ADRIANA 2018… [605885]

SPECIALIZAREA BALNEFIZIOKINETOTERAPIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ROLUL KINETOPROFILAXIEI ÎN DEZVOLTAREA
APTITUDINILOR PSIHOMOTRICE

Coordonator:
Prof.univ.dr. Elena Moldovan

ABSOLVENT: [anonimizat]

2018

CUPRINS
INTRODUCERE
Scopul cercetării
Ipoteza cercetării
Sarcinile lucrării
CAPITOLUL I. FUNDAMENTAREA TEORETIĂ A LUCRĂRII
1.1. Aspecte teoretice privind conceptul de psihomotricitate
1.2. Caracteristici generale ale psihomotricității
1.2.1. Schema corporală
1.2.2. Lateralitate
1.2.3. Coordonare static ă
1.2.4. Coordonare dinamică
1.2.5. Structura perceptiv motrică de orientare, organizare și structurare spațio -temporală
1.3. Particularități somato -funcționale și psihomotricitatea copiilor pentru etapa de vârstă de 8 -10
ani.
1.4. Modalități de educare psihomotrică. Aspecte generale ale recuperării si compensării
psihomotricității
1.5. Kinetoprofilaxia în dezvoltarea psihomotricității pentru copii cu vârsta cuprinsă între 8 -10 ani
CAPITOLUL II. ORGANIZAREA CERCETĂRII
2.1. Metode de cercetare
2.2 Subiecții și conținutul cercetării
2.3. Sisteme de acționare destinate dezvoltării fizice și psihomotrice a copiilor
CAPITOLUL III. PRELUCRAREA, ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR
3.1. Prezentarea, interpretarea
3.2. Prezentarea, interpretarea rezultatelor tehnicilor de investigație psihomo trică

Concluzii
Recomandări practico metodice
Bibliografie
Anexe

INTRODUCERE
Kinetoprofilaxia se ocupă cu studiul stării de sănătate, dar și cu procesul de protecție
împotriva îmbolnăvirilor prin intermediul exercițiilor fizice (Crăciun, D. 2002). Kinetoprofilaxia aplicată
în scopul prevenirii formării unor deprinderi motrice incorecte, instalării unor deficiențe fizice sau
apariției unor decompensări fizice poartă numele de kinetoprofilaxie primară. Kinetoprofilaxia primară
a copiilor vizează stimu larea procesului fiziologic al creșterii și pe cel psiho -somatic .
Sedentarismul și lipsa mișcării reprezintă una dintre marile probleme ale sănătății publice,
inluențând apariția unor afecțiuni cronice.
Stilul de viață s ănătos contribuie la profilaxia numeroase lor afecțiuni (cancerul, obezitatea ,
bolile cardio -vasculare , hipert ensiunea, diabetul, depresia și osteoporoza) și este corelat cu un risc mai
diminuat de moarte pre coce . Afecțiunile respiratorii, mortalitatea din diferite cauze, accidentele
vascu lare cerebrale prezintă un procentaj minimalist la persoanele care o viață activă și o condiție
fizică bine dezvoltată . Practicarea constantă a exercițiilor fizice scade remarcabil riscul în cancer,
probleme mentale, osteoporoză, dar și riscul de căderi și fracturi. (Warburton et al. 2001).
Pentru o profilaxie efic ace, kinetoterapeutul trebuie să cunoască:
– Influența efectelor obținute în urma exercițiilor fizice asupra organismului.
– Este necesară cunoașterea pricipiilor și a obiectivelor, utilizând mijloace și metode specifice
pentru a întocmi un program de kinetoprofilaxie, având la bază exerciții fizice ce mențin și
ameliorează condiția fizică.
– Să aibă capacitatea să efectueze , adapteze și să individualizeze conform princiipilor generale ale
practicării activităților fizice, diverse programe de kinetoprpfilaxie persoanelor aflate în situații
fiziologice sau patologice speciale.
– Metodele de evaluare a condiției fizice la persoa nele sănătoase și particularitățiile acestora
trebuiesc cunoscute temeinic de către Fiziok inetot erapeut .
– Să creeze și să adapteze un program de kinetoprofilaxie pentru fiecare individ ce dorește sa iși
dezvolte condiția fizică.

– Să își bazeze activitatea din persp ectiva datelor ultimelor cercetări în domeniu.
Exercițiul fizic, respectiv mișcarea, reprezintă mijlocul principal al kinetoprofilaxiei,
indispensabil desfășurării normale și stimulării creșterii și dezvoltării fizice. Însă mișcarea trebuie
prac ticată în mod judicios, să solicite organismul în cadrul unor limite normale, care să nu îi
depășească posibilitățile. Dacă ea suprasolicită organismul, devine un factor de frânare și perturbare
a creșterii fizice armonioase. Acest lucru este dovedit atât din observațiile cotidiene, cât și
experimental. De exemplu: experiențele lui Schultze și Howel au demonstrat că exercitând presiuni de
o anumită intensitate asupra unui os în sensul liniilor sale de forță, osul se dezvoltă no rmal, creșterea
fiind stimulată.( Eugen Duma, Controlul medical , 1997). Exercițiul fizic și orice activitate motrică
dezvoltă în mod evident elementele componente ale aparatului locomotor. Prin intermediul acestora
sunt angajate în lucru , la un nivel înal t de antrenare, funcția respiratorie, circulatorie , schimburile
nutri tive și procesele de regenerare . Acestea conduc la o bună integrare a organismului și o
îmbunătățire structurală și funcțională. Stimularea funcțiilor organismului, a aparatelor și a
sistemelor, utilizarea lor dincolo de nivelul moderat al solicitărilor curente, determină reacții de
răspuns cu caracter de supraadaptare și supracompensare, fenomene care explică efectele utile ale
exercițiului fizic asupra întregii evoluții individuale ( Mir cea Ifrim, Antropologie motrică,
1986,București) .
Prin programele de kinetoprofilaxie se înțeleg activități statice și dinamice, executate și
repetate în limitele a natomice și fiziologice normale , în vederea obținerii unor efecte utile corpului
uman .
După efectuarea repetată a exercițiului fizic, în corpul omenesc au loc efecte locale și
generale, imediate sau tardive, temporar sau de timp îndelungat. Organele și a aparatele corpului sunt
regenerate structural și funcțional prin intermediul acestor exerciții.
.
Cele mai evidente efecte sunt:
 morfogenetice ( plastice )

 fiziologice
 educative
Un element morfogenetic important pentru aparatul locomotor este reprezentat de e xercițiul
fizic . Structură funcțională clară este reprezentată de oase , periost , articula ții, mușchi, tendoane și
fascii care dobândesc forma unei structuri grafice a forțelor mecanice, pe care acțiunea statică și
dinamică le exercită asupra lor.
Cercetările arată că exercițiul fizic determină o modificare continuă a elementului esențial al țesutului
osos. Prin intermediul unor posturi și mișcări utilizate în timpul exercițiilor fizice, acțiunile mecanice
imprimate osului pot fi utilizate pentru o creștere în lungime și grosime a acestuia (legea osteogenezei
a lui Delpech și Wolff). În plus exercițiile fizice efectuate în prima etapă a vieții previn și corectează,
prin acțiune statică și dinamică, deformăriile osoase mult mai eficace decât în celelalte perioade de
vârstă.
Mobilitatea, stabilitatea, caracteristicile și forma articulației au un rol semnificativ în statica și
motricitatea corpului omenesc . Mobilitatea unei articulații condiționează întinderea suprafețelor unei
articulații . În tulburările funcționale se efectuează exerciții active sau împotriva unei rezistențe la
nivelul articulației, acestea putând crește mobilitatea și stabilitatea articula ției deficiente.
În dezvoltarea psihomotricității, exercițiul fizic este un mijloc princial în kinetoprofilaxie, care
poate fi sub formă de efort static sau sub formă de mișcări cu amplitudini și intensități diferite.
Stimularea grupelor musculare îmbunătățește atât proprietățile fiziologice ale mușchilor cât ș i
calitățile lor fizice. V olumul și forța musculară sunt influențate în mod pozitiv prin intermediul
exercițiilor fizice efectuate liber sau împotriva gravitației, dar și de mișcăril e legate de aparate a căror
îngreuiere poate fi crescută treptat .
Rezistența crește direct proporțional cu numărul de repetări al contracții lor statice –
izometrice – sau prin mișcări realizate contra unei rezistențe .
Mișcările ample, de pendulare sau aplicate împotriva unei rezistențe pot menține sau
redobândi elasticitatea țesutului muscular. E fecte le funcționale clare se constată în cadrul aparatului

locomotor. Calitățile motrice de bază se reeducă sau se perfecțione ază prin intermediul e xercițiul fizic
dozat și gradat în funcție de posibilitățile copiilor . Absorbția intes tinală, nutriția, excreția , funcția
respiratorie și cardiovasculară sunt accelerate de efort fizic, chiar și de o intensitate redusă prin
creearea necesității unui aport crescut de substanțe nutritive . În plus, o altă valoare a exercițiilor
fizice este reprezentată de rolul puternic pe care îl au în dezvoltarea psihomotricității la copiii de orice
vârstă.
Astfel prin efectuarea repetată a unui exercițiu se ajunge să se stăpânească perfect o anumită
mișcare, se elimină mișcările necontrolate și se stăpânesc cele necoordonate, dezvoltându -se în
acest sens coordonarea generală a organismului.
Atitudinea , mișcările, gesturile, manifestările motric e ale corpului sunt de fapt o modificare
continuă a funcției psihomotoare pentru adaptarea corpului în c orelație cu necesitățile lui (Drăgan, I.,
Cultura fizică medicală, București, 1981).
Instabilitatea psihomot orie este una dintre tulburările mai grave ale funcționalității și
organizării psiho -motricității, care poate determina forma cea mai ușoară a inadaptării școlare.
Programele de kinetoprofilaxie, vin în prevenirea unor aspecte menționate mai sus.
Scopul lucrării constă în argumentarea și confirmarea faptului că, programele de kinetoprofilaxie, pot
contribui la dezvoltarea psihomotricității și pot preveni eventualele deficiențe fizice.

Ipoteza cercetării:
S-a presupus, că elaborarea și utilizarea programelor de kinetoprofilaxie, aplicate în mod
sistematic și continuu, pentru dezvoltarea psihomotricității, pot aduce o contribuție substanțială la
evoluția ascendentă a parametrilor psihomotrici.
Sarcinile cercetării:
– studiul literaturii de specialitate cu privire la particularitățile creșterii și dezvoltării fizice a
copilului de vârstă școlară ;

– studiul aspectelor teoretice privind aspectele teoretice ale indicatorilor psihomotrici;
– studiul modalităților de implemetare al programelor de kinetoprofilaxie;
– elaborarea unor programe de exerciții fizice pentru dezvoltarea psihomotricității;
– prelucrarea și interpretarea datelor culese .

CAPITOLUL I
FUN DAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
1.1. Aspecte teoretice privind conceptul de psihomotricitate
Noțiunea de psihomotricitate nu ar fi apărut dacă nu exista o nevoie reală, în activitatea
practică, de a o diferenția de cea de motricitate. Diferențierea acestor noțiuni se realizează deci, în
scop uri practice, atunci când într -unul din cele două domenii există dificultăți ce trebuie înlăturate prin
educație psihomotorie și kinetoterapie.
Motricitatea reprezintă o reacție musculară prin care s e determină mișcarea corporală . De asemenea
aceasta poat e fi văzută ca o reacție musculară p rin care se efectuează mișcarea . Ambele definiții se
referă la activităț i musculare (prin contracție și relaxare), la deplasare , la modificările de poziție, și la
acte coordo nate .
În raport cu complexitatea mișcării, sunt considerate componente ale motricității actul
motor,acțiunea motrică și activitatea motrică.
Actul motor este inițiat de mușchi care mobilizează întreg segmentul articular. Pentru realizarea
acestuia este nevoie de cotrolul sistemului nervos, dar și d e întreaga gamă de elementele articulare.
Acțiunea motrică reprezintă o grupare de acte motorii, organizate astfel încât să formeze un tot
unitar. Scopul acesteia constă în îndeplinirea unor cerințe imediate, care pot fi izolate sau înglobate în
acțiu ne.
Activitatea motorie este ansamblul de acțiuni motrice încadrate într -un sistem de idei, cerințe și tipuri
de organizare , pentru obținerea unui efect complet asupra perfecționării dinamicii și adaptării
organismului uman.
Activitatea motorie, voluntară și involuntară a organismului, este coordonată de structuri ale
sistemului nervos central. Impulsul, motivația pentru efectuarea unei anumite mișcări voluntare ia
naștere în creierul emoțional, care elaborează planul general al mișcării.
Desfășurarea unei mișcări, de la intenție (concepere) la execuție, este următoarea:

– actul cortical și conștient, permite luarea deciziilor de mișcare influențate de mediul ambiental ajuns
la nivelul conștiinței noastre prin impulsuri senzitivo -senzoriale;
– bazându -se p e impulsurile primite se elaborează în cortex , actul motor ;
– sisteme le motorii executive de transport a comenzii și a planului de mișcare, precum sistemul
piramidal și extrapiramidal sunt puse în acțiune spre sistemul efector;
-Sistemul reglator primeș te informații de la proprioceptori, receptorii vizuali și cei vestibulari despre
desfășurarea mișcăriilor pe baza excitațiilor ;
-mușchi i și articula țiile determină o mișcar e voluntară în co ncordanță cu planul transmis de
impulsurile nervoase (aferentelor) senzitivo -senzoriale.
De cele mai multe ori, subiectul realizează că mișcarea îi este inadecvată, iar dificultatea
crește pe măsura gradului de conștientizare. Majoritatea dificultăților motorii ies în evidență numai
când subiectul este pus în situația de a realiza voluntar și conștient anumite acțiuni, necesare
îndeplinirii unor scopuri precise.
Dificultățile nu apar în reacția musculară ci în i neficiența acestei mișcări, depinzând de felul cum sunt
recepționate și interceptate info rmațiile și de calitatea actului de răspuns.
Astfel se ilustrează un act complex, care îmbină forțele motrice cu cele psihice în realizarea acțiunii, în
care sunt implicate și funcțiile perceptive, senzoriale și chiar intelectuale și care este de fapt
psihomotricitatea.
Psihomotricitatea denumește, generic, orice acțiune motorie, atitudine sau model
comportamental care se află sub influența proceselor psihice, cele două laturi ale sale (motorie și
psihică) neputând fi separate. Este o caracteristică a comportamentului motor reieșită din
particularitățile individuale ale organizării și coordonării mișcărilor musculare, fiind, deci, o funcție
complexă, o caracteristică umană, o aptitudine, ce integrează aspecte le motrice și psihice legate de
funcțiile senzoriale, perceptive, motorii și intel ectuale, de înțelegerea informațiilor și de execuția
actului motor , care determină o conduită specifică, individualizată. [25]

Una din componentele psihomotricității o reprezintă coordonarea motrică generală care are la bază
abilitatea motorie generală, ce include:
 mișcările fundamentale (gestul rectilin iu, rotativ, scripturo -plastic, polimorf și de oscilație a
corpului);
 capacitățile fizice (forța, apăsarea, efortul, viteza mișc ării, amplitudinea, agilitatea, precizia
statică și dinamică, îndemânarea, flexibilitatea, coordonarea,
continuitatea, rezistența și automatizarea);
 mișcările membrelor și ale altor părți corporale (mobilizările membrelor superioare și
inferioare, mișcările deget -mână, mână -ochi, mână -picior, mână -ureche);
 activitatea de manipulare. Conduita de c omunicare neverbală ( manipulare pe bază de imitație
naturală, pe bază de comenzi verbale, pe bază de selecție și discriminarea mișcărilor în
vederea realizării unei conduite motorii adecvate, manipulare în scop de
asamblare,manipulare complexă, mânuirea instrumentelor și aparatelor, modificarea
voluntară a mișcărilor,capacitatea de valorificare a mișcărilor automatizate prin crearea de noi
scheme de mișcări);
 conduita verbală. Activitatea motorie și limbajul, (mișcări le organelor fonatoare și producerea
sunetelor, asocierea sunet -cuvânt, coordonarea sunetelor în cuvinte și mesaje cu
semnificație, coordonarea sunet -gest, coordonarea mișcărilor ochilor, coordonarea mișcărilor
digitale solicitate în actul grafic);
 comunicarea de atitudini, sentimente și emoții prin gesturi (activități de mimică și
pantomimică); [25]
1.2. Caracteristici generale ale psihomotricității
1.2.1. Schema corporală
În primul rând trebuie menționat faptul că schema corporală este un element important a l
psihomotricității generale, că face parte din structura perceptiv -motrică a psihomotricității, că este o
imagine mintală, o reprezentare totală, segmentară sau de sinteză statică sau dinamică, mai mult sau

mai puțin conștientă și omogenă a individului față de propriul corp și autolocalizarea în spațiu și timp
și în relațiile individuale cu mediul. [25]
Copilul trebuie să -și însușească și să -și coordoneze mișcările propriului corp, să localizeze
acțiuni raportate permanent la propriul corp, să se localizeze față de obiecte sau persoane cu care
intră în relație, să localizeze obiecte și acțiuni între ele, să se autoaprecieze în raport cu alții. [25]
Structurarea spațio -temporală necesită cunoașterea schemei corporale. Copilul trebuie să specifice
poziția obiectelor în spațiu raportate la propria schemă corporală. Obiectele sunt așezate în spatele
copilului, în fața sau în lateralul acestuia.
P. Arcan organizează schema corporală în două componente: Imaginea de sine care ilustrează
înfățișarea ment ală a corpului și perceperea de sine care vizează cunoașterea mediului înconjurător
cu organismul.
Dezvoltarea schemei corporale parcurge 4 etape: (A. De Meur, 1988)
1. Descoperirea propriului corp – reprezintă p roprietatea de a fi mulțumit cu imaginea de sin e și
libertatea de mișcare a copilului.
2. Cunoașterea părților organismului – Copilul observă și învață fiecare parte a corpului, printr -o
formă internă, simțind fiecare segment, dar și externă, văzând fiecare segment .
3. Orientarea spațio -corporală – după o vârstă mai mare de 4 ani copilul conștientizează pozițiile
adoptate de diferitele segmente ale corpului .
4. Organizarea spațio -corporală – această etapă este cea mai complexă, bazâbdu -se pe memorie,
coordonare și pe percepție corporală. Aici schema corporal ă formează o legătură strânsă cu
psihicul, preșcolarul fiind capabil să își exprime sentimentele. [3]
În Dicționarul enciclopedic de psihiatrie se realizează un concept al schemei corporale, sintetizând
idei a mai mult or autori care o definesc ca pe o imag ine totală sau segmentară, statică sau dinamică
pe care individul și -o face despre propriul corp în raport cu diferitele segmente constitutive,precum și
cu spațiul și obiectele înconjurătoare, rezultat al unui dublu pro ces, psihologic și fiziologic sau
men ționând că normalitatea schemei corporale este reprezentată de percepția spațială a propriului

corp, definită plastic, conștient, schematic și structural, constituită din date premergătoare și curente,
obișnuite, îndeosebi somestezice .
Imaginea unitară pe care o avem despre propriul nostru corp reprezintă schema corporală în viziunea
lui Paul Popescu -Neveanu .[25]
1.2.2. Lateralitate
Schema c orporală are o legătură puternică cu lateralitatea. Dominanța laterală, normală sau
anormală, din cadrul schemei corporale este legată de dominanța dreapt a-stânga . Comenzile
cerebrale sunt emise de emisferul opus, astfel în lateralitate, există o predominanță funcțională a
unei părți a corpului uman asupra alteia . Astfel, dreptacii au localizarea principalelor comenzi
cerebra le în emisferul stâng, iar stângacii în emisferul drept.[25]
Pentru a avea o poziție corectă a corpului în spațiu este nevoie de laterlitate. În prima etapă obiectele
sunt evidențiate în raport cu propriu l corp, ulterior corpul devenind orientat în raport cu obiectul. [3]
Capacitatea de a deosebi partea stânga de cea dreaptă este în legătură d irect ă cu
lateralitate a. De asemenea, dexteralitatea reprezintă dominanța laterală dreaptă , iar senestralitate a
dominanța parții stângi . În general nu puetem vorbii de dreptaci sau stângaci totali, deoarece în unele
cazuri persoanele sunt ambidextre.
Lateralitate a poate fi și neomogenă, deaorece predominanța cerebrală este diferită pentru
anumite elemente, cum ar fi: stângaci la mână și l a ochi, dar dreptaci la picior. L ateralitate a
contrariată apare atunci când lateralitatea se schimbă prin educație (exemplu: copil stângaci obligat
să scrie cu mâna dreaptă). Dominanț a laterală poate fi o preferință (de exemplu: preferința individului
de a folosi pentru sarcini mai dificile, care necesită mai multă concentrare și precizie ), cu predilecție
un anumit membru (mâna dreaptă sau stângă). [25]

Lateralitatea nu ar trebui sa fie contrariată, deoarece acest lucru poate avea consecințe
psihice asupr a persoanei, precum și consecințe ce diminuează performanțele. Prin contrarierea
stângăciei se poate ajunge la consecințe grave, de natură fizică, psihomotrică, intelectuală, afectivă și
nevrotică, astfel: -consecințe de natură fizică: enurezis, onicofagie , strabism, hemianopsie (pierderea
vederii pentru jumătate din câmpul vizual, de obicei dreapta -stânga și mai rar sus sau jos)
– consecințe de natură psihomotorie: instabilitate motrică, hiperexcitabilitate la nivel
manual,sinchinezii ale întregului corp sa u ale gâtului, lipsa de dibăcie, ticuri, crampe,
imprecizie în mișcări ;
– consecințe intelectuale: bradikinezie (lentoare generală), dislexie (perturbări în achizițiile
normale ale mecanismelor citirii), disortografie, retard grafic, scrisul în oglindă (de la dreapta
spre stânga) etc. ;
– consecințe afective: atitudine negativă față de școală, emotivitate, timiditate, sentiment de
inferioritate etc. ;
– consecințe nevrotice: neliniște, anxietate, obosesc rapid, sunt negativisti și irascibili ; [25]
1.2.3. Coordonare st atică
Acest termen tinde să fe asociat cu cel de îndemânare, însă coordonarea are o complexitate și
o semnificație mult mai amplă. Definițiile acestor două cuvinte sunt asemănătoare, având la bază
aceleași caracteristici care nu diferă fundamental. J. EPSTEIN a definit coordonarea ca o învățare a
capacități ilor motrice ce utilizează combinarea mișcărilor celor patru membre .
O aptitudine psihomotrică foarte completă ce se bazează pe restul elementelor ale
psihomotricității și pe corelația deprinderilo r motrice este reprezentată de coordonare.
Coordonarea poate fi îmbunătățită. Această dezvoltare este diferit ă, deoarece depinde de
anumite caracteristici precum vârsta și dezvoltarea celorlalte aptitudini. Cu toate acestea trebuie să

avem în vedere faptul că anumite aptitudini genetice au un nivel de antrenabilitate redus . Există o
categorie de aspecte ce îngrădesc îmbunătățire a coordonării. Din aceasta fac parte : experiența
motricității , dezvoltare a aptitudini lor psihomotrice , precizia și finețea simțurilor și inteligența motrică.
[34]
1.2.4. Coordonare dinamică
Coordonarea asigură condițiile necesare pentru o execuție cât mai exac tă a modelului motric
conceput. Aceasta se bazează pe acuratețea informațiilor colectate de la analizatori, care necesită o
pregătire substanțială și o integritate nealterată. O schemă de mișcare lină și continuă efectuată
printr -un proces normal, combinând activitatea unui număr de mușchi, definește coordonarea (T.
Sbenghe,1987, p.287).
Educarea sau reeducarea capacității de coordonare a mișcarilor, indiferent de orientarea lor
parcurg ,dupa Blume(citat de Manno,1987 ,p.140) , următoarele caracteristici : capacitatea de
sincronizare a tuturor mișcărilor, de organizare și orientare în timp ș i spațiu , de echilibru, de reacție
motrică , precum și de simțul ritmului . Analiza acestor componente este de natură să pună în valoare
modul în care trebuie acționat, pentru a reuși ca procesul de educare sau reeducare psihomotrică să
fie orientat în acord cu aceste structuri.
Coordonarea dinamică are stabilite ca obiective operaționale elemente legate de : formarea și
dezvoltarea gesturilor polivalente și polimorfe ; formarea și dezvoltarea mișcărilor principale ale
mâinilor și membrelor inferioare individual și în legătură cu corpul ; formarea subiectului în raport cu
partenerii și mediul ambiant; formarea și dezvoltarea mișcărilor pentru a finaliza acțiuni complexe, în
prealabil demonstrate și executate pe bază de comandă; manevrarea unor obiecte de mărimi și
greutăți diferite, cu viteză și forță gradate și progresive; mânuirea obiectelor de joc, cu ușurință,
siguranță și eficență sporită; modificarea volutară sau la comandă a direcției, amplitudinii, tempoului

și ritmului mișcărilor; utilizarea unor scheme de mișcări automatizate pentru elaborarea de noi
scheme de mișc are, impuse de evol uția psihomotrică a copilului [26]
1.2.5. Structura perceptiv motrică de orientare, organizare și structurare spațio -temporală
Percepția corporală ajută la construirea noțiunii de timp și spațiu . Noțiunile nu pot lua ființă
dacă nu există o persoană care să le formeze mental. [3]
Structura perceptiv -motrică de spațiu se realizează în mod special pe baza cunoașterii schemei
corporale proprii și a altor persoane, pe cunoașterea pozițiilor propriului corp precum și a obiectelor în
acțiune, pe ba za unor acumulări din experiența proprie (vizuală, cutanată, kinestezică și auditivă).
Perceperea spațiului începe de la localizarea față de propriul corp a tot ceea ce este în mediul
înconjurător, prin intermediul analizatorilor vizual, kinestezic și aud itiv. [25]
Cele 3 etape ale dezvoltării relațiilor spațiale sunt:
1. Așezarea în raport cu un obiect ;
2. Poziționarea în spațiu a obiectelor ;
3. Organizarea corectă a spațiului de care dispune ; [3]
Organizarea spațiului: Ca să reușească adaptarea la spații largi, subiectul trebuie să dobândească o
serie de elemente de bază precum:
1. Distanța – măsura dintre 2 repere bine delimitate .
2. Intervalul – măsura dintre 2 copii, aceștia aflându -se unul lângă celălalt.
3. Suprafața – reprez intă dimensiunea unui spațiu, luând în calcul lungimea și lățimea acestuia.
4. Înălțimea – măsura dintre 2 puncte verticale. [3]
Structura spațială se conturează până la 8 ani în 4 etape :

1. Etapa 1: Dobândirea cunoștințelor despre spațiu (2-4 ani) ;
Noțiuni spa țiale pe care trebuie să le cunoască: Noțiunea de mișcare: mers, alergare, înainte –
înapoi, urcare – coborâre, aproape – departe, a împinge – a trage, a închide – a deschide ;
Noțiunea de situație: în față – în spate, în sus – în jos, înăuntru – afară, pe – sub, dreapta –
stânga, în jur, între ; Noțiunea de mărime: g ros – subțire, îngust – larg ;
2. Etapa 2: Orientarea spațială (4 – 5 ani)
În această perioadă copilul își însușește noțiunea de dreapta și stânga, care ușurează
orientarea spațială a acesuia. Me moria spațială este dezvoltată, copilul reușind să plaseze
obiecte într -un loc bine delimitat.
3. Etapa 3: Organizarea spațială (după 5 ani)
Copilul devine capabil să respecte anumite reguli impuse și poate structura spațiul de viață și
joc după criteriile proprii.
4. Etapa 4: Dezvoltarea completă a relațiilor spațiale (până la 8 ani)
Această etapă are la bază învățarea elementelor de simterie și asimetrie utile în învățarea
scrisului. [3]
În decursul istoriei, o bună perioadă a fost conceput în analogie cu spațiul, apoi
treptat,caracteristicile temporalității au fost delimitate de cele ale spațialității. Astfel, dacă spațiul are
un caracter tridimensional, timpul ar fi unidimensional, deoarece momentele sale se succed liniar,
dinspre tre cut, prin prezent, spre viitor . În timp, cu dificultăți și erori, treptat și lent se realizează
perceptivitatea motrică . [25]
Structura temporală reprezintă posibilitatea unei persoane de a acționa în funcție de:
1. Ordinea de realizare a unor elemente – Măresc gradul de însușire a unor noțiunile precum:
înainte, în timpul și după;

2. Timpul acestora – Prin care putem deosebi etapele lungi de cele scurte și ritmurile regulare de
cele neregulare ;
3. Succesiunea circulară a unor perioade de timp – Necesită însușirea unor concepte precum: zi,
săptămână, lună, an;
4. Ireversibilitatea lor – Este legată de procesul d e îmbătrânire( ai 4 ani și peste câteva zile vei
avea 5 ) ;
Acțiuni ale percepției motrice ( aspecte legate de secvențialitatea acțiunilor ):
1. Noțiunea de timp: diferențierea între acțiuni care durează mult sau puțin ;
2. Noțiunea de durată a intervalelor: dife rența între timpul scurt sau timpul lung în care are loc o
acțiune ;
3. Noțiunea de interval (ca spațiu): diferența dintre perceperea distanței la care se află obiectele
cu și fără informațiile analizatorului vizual;
4. Noțiunea de viteză: ordonarea după criteriu l viteză a unor imagini cu mijloace de transport.
Utili zarea noțiunior de devreme și târziu în relatarea ac țiunilor ;
5. Revenirea ciclică a unor perioade: anotimpuri, utiliza rea întrebărilor care încep cu cuv ântul
când ;
6. Acțiuni perceptiv motorii: asocierea de activități, fenomene, acțiuni specifice fiecărui anoti mp;
Asocierea de evenimente caracteristice cu zilele săptămânii
7. Ritmul: legat de modul în care copilul desfășoară anumite activități, mai repede sau mai încet și de
înțelegerea fiecărei etape ca u nitate ce are o cadență mai rapidă sau nu, mai regulată sau nu. Are rol
de reglare. [3]
1.3. Particularități somato -funcționale și psihomotricitatea copiilor pentru etapa de vârstă de 6 -10
ani

Sfera somatic -funcțională înglobează creșterea și dezvoltarea anatomo -fiziologic ă a copiilor .
 Procesul de creștere este rapid , asemenea creșterii în greutate în prima etapă de viață.
Creșterea este invers proporțională cu vârsta în jurul vârstei de 4 -5 ani, înregistrându -se o
creștere limitată. 4 -6 cm reprezintă val oarea standard de dezvoltare în fiecare an. În ceea ce
privește greutatea, adausul anual este de 2 kg; la 3 ani copilul cântărește 14 kg, iar la 8 ani
ajunge la 26 kg ;
 Comparativ cu băieții, f etele au talia și greutatea mai mi că cu 1cm, respectiv 0,5 – 1 kg. Acest
lucru depinde însă de alimentație, igienă și stare de sănătate ;
 Modificările coloanei vertebrale sunt posibile d atorită elasticității , dar curburile coloanei
vertebrale nu conferă o stabilitate suficientă, deși sunt deja formate ;
 Sistemul muscular prezintă inegalități; mușchii membrelor se dezvoltă mai repede decât cei
scurți ai mâinii, astefl copii efectuează cu mai multă ușurință mișcările largi, comparativ cu
mișcările ce necesită preciziea (mers ,aruncare, lovire , desen, croșetat etc.) ;
 Diferențierea manualității copilului (dreapta ci, stâng aci, ambidextru) este determinată de
dezvoltarea asimetrică a emisferelor cerebrale;
 Respirația este bine dezvoltată, având un număr de 45-50 resp irații pe minut. Caracteristica
specifică aparatului respirator în cadrul acestei acestei vârste o repezintă micșorarea căilor
superioare respiratorii ;
 Frecvența cardiacă a a paratul ui cardio -vascular este de 130 -140 bătăi /min. Miocardul
funcționează la un nivel superior ( presiunea s anguină este limitată , deoarece sângele poate
circula ușor, vasele sanguine fiind largi );
 Aparatul digestiv este diferențiat funcț ional , fiind complet dezvoltat ;
 Aparatul digestiv este diferențiat funcțional, fiind dezvoltat în întregime ;

Vârsta copilului reprezintă una dintre etapele dezvotării. În cadrul vârstei de 7 -10 ani, creșterea
funcțională este mai semnificativă, comparativ cu perioadele mai mici de vârstă . Ritmul de creștere

somatic este mai dezvoltat decât cel de creștere vegetat iv. În plus dezvoltarea somatică este
neuniformă. La vârsta de 7 ani, creșterea are loc mai rapid decât la copii de vârstă mai mare, cum ar fi
8 – 11 ani, unde ritmul devine treptat mai scăzut.
Copiii nu prezintă diferențe de sex când vorbim despre greutat e, înălțime și talie.
Viteza este calitatea motrică pe care dorim să o îmbunătățim în această etapă în toate tipurile de
manifestar: de reacție, de repetiție și de execuție. Parametrii de durată, volum și intensitate trebuie să
fie cât mai mici . De asemene a, în această perioadă cresc capacitățile coordinative. Sfârșitul perioadei
prepubertare reprezentând o etapă mult mai pregnantă în evoluția acestora, pentru că procesele
neurologice prezintă o pornire de echilibrare . [26]
1.4. Modalități de educare psihomotrică. Aspecte generale ale recuperării și compensării
psihomotricității
Activitatea educativă și cea reeducativă a psihomotricității trebuie să se bazeze pe un plan de
activitate care să cuprindă pricipalele componente, prin intermediul cărora ter apeutul acționează
pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. În cazul activitățiilor educative se urmărește ca subiectul să
fie orientat spre însușirea elementelor de cunoaștere și de redobândire a capacitățiilor motrice. În
cazul reeducării,subiectul este în situația de a acționa pentru a redobândi elemente de cunoaștere
care au fost ratate sau a capacitățiilor motrice care au fost incorect dobândite,acestea fiind într -o
stare precară de funcționalitate.
Terapeutul trebuie sa întocmească planul terapeutic, care are ca punct de pornire cunoașterea
subiectului sub toate aspectele : se impune a investiga nivelul de cunoaștere al copilului (pentru a ști
cum se orientează în drumul de la gândire la acțiune ) ; se urmărește modul în care acțiunile sunt
consecința u nor engrame bine stabilite și eifcient utilizate ; se urmărește capacitatea copilului de a
corela acțiunile motrice cu mediul ambient .
Modalitățile de punere în evidență a capacitățiilor motrice ale copilului sunt concretizate prin
selecționarea mijloacel or ,în funcție de scopul urmărit. Dacă se vizează educația pe plan motric, se
utilizează teste prin care se evaluează nivelul psihomotor al copilului. Iar dacă se vizează reeducarea

pe plan psihomotric, se utilizează evaluarea restantului funcțional, atât în faza inițială cât și la nivel de
etapă ,având rolul de a aprecia modul în care mijloacele utilizate s -au înscris sau nu în limitele
prognozate.
Reeducarea psihomotrică nu este o simplă acumulare de exerciții de gimnastică sau de
kinetoterapie. Ea este î ntotdeauna influențată asupra dezvoltării individuale și de personalitate;
această influență se exercită de -a lungul unei relații stabilite în cursul tratamentului.( J.J. Guillarme,
1982) .
Efortul depus de terapeut pentru a o bține rezultate corespunzătoar e, în procesul de educare
psihomotrică, trebuie să fie susținut de participarea copilului, în sensul că acesta trebuie să aibă
capacitatea de a întelege conținutul sistemului de mijloace cu care acționează ; Să fie pregătit pentru
a reține elementele pe ca re terapeutul le prezintă ; Să manifeste deschidere și sa persevereze în
direcția corectăriilor tu lburărilor de psihomotricitate ; Să analizeze cu obiectivitate greșelile, pentru a
îmbunătă ți stilul de activitate motrică ; Să beneficieze de o pregătire de calitate corespunzătoare ,fapt
ce va contribui la creșterea potențialului său psihomotric.
În procesul de educare sau reeducare psihomotrică, terapeutul selecționează sistemul de
mijloace în strict acord cu gradul de creștere a copilului pe plan fizic si p sihic. Acesta trebuie sa aibă în
vedere că mijloacele utilizate , pentru a influența pozitiv evoluția copilului,trebuie sa fie în strânsă
legătură cu următoarele coordonate :
– particularitățile individuale ale copilului ;
– utilizarea unei metodologii adecvate de implicare activă a copilului în procesul de recuperare ;
– preocupările copilului, pe care să le considere ca pe o realizare a propriei gândiri ;
– ambianța în care se desfășoară acest proces să apară pentru copil ca fiind total diferită de cea
în care a t răit până atunci ;
– diversitatea mijloacelor utilizate și metodele de stimulare din timpul ședințelor trebuie să
aducă satisfacții atât copilului,familiei, dar și terapeutului ; [26]
1.5. Kinetoprofilaxia în d ezvoltarea psihomotricității pentru copii cu vârsta cuprinsă între 8-10 ani

Kinetoprofilaxia, după Sbenghe T., (2002), reprezintă aplicarea de exerciții aerobice bazate pe
principiile antrenamentului medical.
Scopurile Kinetoprofilaxiei sunt următoarele :
– Refacerea stării de sănătate ;
– Dezvoltarea imunității naturale a organismului ;
– Echilibrarea psiho -fizică între organism și mediu ;
– Creșterea și dezvoltarea normală o corpului, evitând apariția unor boli care ar putea duce la o
creștere anormală. [20]
Principalele caracteristici ale psihomotricităț ii sunt:
 Schema corporală – este o structură automatizată câștigată prin activitate motrică,
reprezenând sediul principal de comandă și control a l motricități. Schema corporală necesită
cunoaș tere a segmentelor, pozițiilor și mișcărilor posibile ale corpului . Structurarea spațio –
temporală depinde de dezvoltarea schemei corporale și de celelalte elemente definitorii ale
psihomotricității ;
 Coordonările statice, dinamice ș i perceptiv -motrice – care au loc la nivelul efectorilor
sistemului osteomus cular ;
 Ideomotricitatea – are loc în coordonare , valoarea motrică din schema corporală, fiind
ilustrată conștient sau inconștient ;
 Inteligența motrică – manifestările ideomotricității sunt de multe ori văzute ca elemente de
creativitate motrică superioară ;
 Lateralitatea – are loc în motricitate având la bază diferita funcționalitate a emisferelor
cerebrale ;
Astfel, conform lateralității, subiecții pot fi stângaci, dreptaci și ambidextri. Aceasta va începe la
o vârsta mică , cu ajutorul acțiunilor motrice pentru cele patru membre .

 Structurarea spațială reprezintă mișcarea efectuată atât în cadrul personal cât și în cel
general. Spațiul general este definit ca mediul în care copilul se mișcă ținând seamă de cei din
jur, iar ce l personal conține propriile mișcări. Începând cu vârsta de 2 ani , copilul își va
recunoaște familia , camera, jucăriile și dormitorul . Copilul va ajunge să cunoască noțiunile
spațiale, precum – aici, acolo, pe, sus etc.
Odată cu împlinirea vârstei de 4 ani, începe dezvoltarea memoriei spațiale . Aceasta va începe într –
un spațiu comun, prin memorarea unor repere într -un loc indicat, dar și prin exerciții de situare a unor
obiecte în puncte diferite față de un anumit reper. Ca de exemplu să așeze o minge în dreapta
scaunului. Este necesar să se urmărească și viteza cu care copilul se deplasează sau plasează
obiectele în spațiu. Exercițiile se efectua mai rapid sau mai lent, cu porniri dar și cu opriri .[3]
 Orientarea temporală – vizează dezvoltarea acțiunilor motrice, dar și executarea acestora pe
diferite fonduri muzicale.
CAPITOLUL II
ORGANIZAR EA CERCETĂRII
2.1. Metode de cercetare
În vederea obținerii unor date semnificative asupra fenomenului studiat am utilizat un sistem
de metode a căror rezultate au fost analizate calitativ și cantitativ. Pentru obținerea datelor
cercetării, m etoda fundamentală utilizată alături de cele consac rate s -a bazat pe exercițiul fizic
adaptat în activități specifice realizate individual sau frontal, activități derulate în funcție de
obiectivele urmărite din lucrare..
Pentru asigurarea condițiilor în vederea studierii nivelului de dezvoltare a psihomot ricități
subiecților, li s -a oferit acestora o motivație. S -a explicat faptul că în cadrul unor activități profilactice,
desfășurate în colectiv și individual, au loc unele acțiuni, teste sub forma de joc sau de încercare
pentru a vedea în ce măsura reușe ște fiecare copil să le execute.
Pentru studiul temei propuse am utilizat următoarele metodele:

 metoda bibliografică;
 metoda observație;
 metoda testelor;
Metoda bibliografică – Studierea materialului bibliografic de specialitate a constituit baza de
abordare științifică a acestei cercetări. În urma studierii materialelor referitoare la mijloacele și
metodele eficiente folosite pentru aplicarea unor procedee metodice și grupe de exerciții în vederea
dezvoltării psihomotricității, am avut în vedere, studierea aspectelor care includ fenomene specifice
temei propuse spre cercetare.
Metoda observației – Ca metodă de cercetare, presupune urmărirea conștientă a activităților
profilact ice, a influențelor exercitate asupra subiecților și a comportării lor. Observarea subiecților s -a
desfășurat sistematic în cursul desfășurării activităților profilactice conform unui plan tematic
(comportament, interes față de exercițiul fizic corectiv și practicarea sistematică și riguroasă a
programelor etc.).
Sarcina observației a fost să culeagă date concrete a căror analiză științifică să permită
generalizarea, reieșind caracteristica observației științifice, ca și progres intelectual com plex.
Datele furnizate prim metoda observației le -am coroborat și cu informații obținute din studiile
bibliografice de specialitate, din discuții cu părinții subiecților .
Metoda testelor
A. Pentru cunoașterea particularităților somato -funcționale au fost efectuate următoarele evaluări
de ordin somatic și funcțional :
 Talie
 Greutate
 Elasticitate toracică
Descrierea măsurătorilor valorilor indicilor somato -funcționali
Pentru culegerea unor date privitoare la principalii indici somatici am folosit măsurătorile
antropometrice: talie, greutate, perimetrul toracic.

 Statura – talia sau înălțimea, este valoarea antropometrică în raport cu care se
interpretează toți ceilalți indici. Se măsoară în poziția stând, cu călcâiele, fesele și omoplații lipiți d e
perete sau taliometru, bărbia în piept, astfel încât marginea superioară a conductului auditiv extern și
unghiul extern al ochiului să se găsească pe orizontală. Deoarece statura este formată din mai multe
segmente, pot exista variații până la 3cm în cur sul aceleiași zile.
 Greutatea – se măsoară cu ajutorul cântarului medical. Unitatea de măsură este
kilogramul și gramul. Este un indice perfectibil și poate fi influențat în mare parte de factorii exogeni
ca alimentația și unii factori educativi. Acești fa ctori pot influența evoluția greutății în plus
(supraponderali) sau minus (subponderali).
 Perimetrul toracic – se măsoară cu banda metrică, având palmele la ceafă sau braț ele
laterale. Până la adolescență banda metrică este plasată în spate sub unghiul inferior al omoplaților și
în față sub aureola nervoasă, iar la fete la nivelul articulației coastei a noua cu sternul supramamar.
Diferența dintre aceste valori extreme ne arată elasticitatea toracelui. Ea este in medie de 7 cm,
atingând valori mai mari l a persoanele ce practică sporturi ce solicită respirația toracală.
B. În scopul cunoașterii nivelului de dezvoltare a psihomotricității subiecților cercetării au fost
utilizate următoarele teste:
1. Coordonarea dinamică a mâinilor: apucarea mingiei cu o singură palmă , plasată de la o distanță de
aproximativ 3m. Subiectul trebuie să țină membrele superioare pe lângă corp până aude comanda
verbală prinde .
– se încearcă cu mâna cealaltă , după trecerea a 30 de secunde ;
– probă nereușită : incapabil să prindă mingea de cel puțin 3 ori;
– prinderi cu mâna dreaptă, apoi cu mâna stângă;
– numărul de încercări: cinci pentru fiecare mână.
2. Coordonarea dinamică generală : sărituri cât mai înalte aruncând călcâiele la spate, atingându -și
ambele călcâie cu palmele ;
– încercare nereușită: nu poate să atingă călcâiele cu ambele mâini simultan ;

3. Echilibru: cu ochii închiși, stând pe piciorul drept, MI stâng flectat la spate (coapsele paralele) brațele
pe lângă corp . După un repaus de 30 secunde se reia exercițiul cu schimbarea piciorului.

– încercare nereușită: coborârea tălpii în repetate rânduri , atingerea podelei cu piciorul care
trebuie să fie flectat , sau tulburări de echilibru cu sărituri ;
– timp : 10 secunde;
– încercări: două p e fiecare MI;
4.Rapiditate : necesarul fiind o foaie de hârtie, pe care să fie pătrățele cu lat ura de 1 cm ( 10 pătrățe le
în înălțime, 25 în lungime) ;
– un instrument de scris ;
– un cronometru.
Copilul va primi o coală de hârtie, explicândui -se faptul că în fiecare pătrățel va trebui să
traseze câte o linie (orizontală sau verticală) dar în timp cât mai scurt . Copilul nu are voie să sară peste
căsuțe, deoarece nu poate reveni la acestea. În timpul probei i se va repeta constant că trebuie să
traseze liniuțele într -un timp cât mai scurt.
Timpul desfășurării probei este de 1 minut; Are loc executarea probei și cu cealaltă mână .
Proba este întreruptă și reluată de la capăt dacă nu s -au resp ectat indicațiile. În timpul
desfășurării probei testatorul își va nota: coordonare motrică diminuată , instabilitatea,impulsivitatea,
conștiinciozitatea, neliniștea.

1. Testul Piaget Head – Examinarea capacității de orientare spațială
Testul a constat din execuția la comandă a unei serii de 25 de acțiuni, împărțite în funcție de
vârste care au vizat: recunoaștere asupra propriei persoane, e xecutarea de mișcări la comandă orală,
recunoașterea poziției a două obiecte, recunoaștere asupra altor persoane, imitarea mișcărilor
persoanelor cu care stă față în față, recunoașterea pozițiilor a trei obiecte . Cele două verificări, inițială
si finală, s -au organizat la interval de 5 luni.

Interpretare :
+ probe care au fost realizate
-+ probe care au fost corectate spontan
– probe nereușite
6.Testul pentru evaluarea motricității
Descrierea testului:
Materiale necesare: 1). 5 cercuri de gimnastică
2). 5 mingi de oină
3). 1 bancă de gimnastică
Pe o pistă de alergare în linie dreaptă sunt așezate patru cercuri aerobice fiind situate la o
dierență de 3 m . Se așează o bancă orientată orizontal între cercuri. L ungimea traseulu i măsoară în
total 19 m și 40 cm.
Parcurgerea traseului : la semnal, subiectul pornește, având în mână o minge de oină și plantează
mingea în primul cerc, după care revine în viteză după mingea a doua și plantează în cercul doi. Repetă
mișcarea cu m ingile 3 și 4. Se întoarce la locul inițial și cu a cincia minge parcurge traseul trecând
peste bancă în echil ibru, așezând mingea în al cincilea cerc , revenind la start . Subiectul va fi
cronometrat la plecarea în traseul descris de mai sus și până la înto arcerea lui la linia de plecare.
Copii și -au însușit probele și ordinea lor de la o lecție la alta observându -se progresul lor și
spiritual de emulație din cadrul orelor. După învățare și perfecționare s -a cronometrat timpul de
execuție a fiecărui subiect, făcându -se media rezultatelor.
2.2. Subiecții și conținutul cercetării
Studiul a fost realizat în cadrul Clubului Sportiv Olimpic Cetate Râșnov, în perioada
12.02.2018 –13.06.2018, subiec ții analizați fiind sportivi ai echipei Râșnov Cheer leaders din cadrul
Asociației de Majorete din România, secțiunea Cheerleading.
Programele de profilaxie s -au desfășurat de două ori pe săptămană, fiecare activitate având o
durată de 50 de minute și au respectat structura specifică: pregătirea organismului pentru efort,

antrenamentul aerob propriu -zis și revenirea organismului după efort.
La acest studiu au participat în total 50 de subiecți, cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani.
Sportivii au fost evaluați inițial și final pri n intermediul următoarelor testări :
1. Coordonarea dinamică a mâinilor
2. Coordonarea dinamică generală
3. Rapiditate
4. Testul Piaget Head
5. Examinarea capacității de orientare spațială
6. Testul pentru evaluarea motricității.
S-au folosit resursele materiale oferite de sala de sport a Clubului Sportiv Olimpic Cetate
Râșnov : bănci de gimnastică, coșuri de baschet, tobogan mare, tobogane mici, balanso are, mingi de
diferite mărimi, corzi, seturi de popice, cercuri din material plastic.
1.3. Sisteme de acționare destinate dezvoltării fizice și psihomotrice a copiilor
1.4. Programul de stimulare motrică a vizat dezvoltarea calităților motrice, formarea și
consolidarea gesturilor fundamentale, exerciții perceptiv -motrice, accentul s -a pus pe
organizarea schemei corporale și a spațiului personal.
Programul profilactic conceput a urmărit dezvoltarea următoarelor repere psihomotorii:
a) Coordonare oculo -motorie;
b) Echilibru static și dinamic;
c) Coordonare dinamică generală;
d) Schema corporală;
e) Lateralitatea;
f) Orientarea tempo -spațială.
OBIECTIVELE STUDIULUI
1. Asigurarea dezvoltării fizice armonioase și a posturii corporale corecte

2. Dezvoltarea cunoștințelor referitoare la schema corporală și formarea capacității de orientare în
spațiu
3. Orientarea spațială
4. Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitare care să mărească gradul de independență
socio -profesională
5. Dezvoltarea echilibrului
În dezvoltarea psihom otrică s -a apelat la un trinom de exerciții fizice adaptate și anume:
– exerciții motorii;
– exerciții senzorio -motorii;
– exerciții perceptiv motorii;
– exerciții simple de decizie;
– exerciții de forță fizică;
– exerciții de abilitare;
– exerciții de abilitare man uală și coordonare a mișcărilor ;
– exerciții de atenție;
– exerciții senzoriale ;
– exerciții simple de decizie: mișcările mâinilor, pumnului, degetelor, realizarea penselor,
opunerea palmelor, pumnul moale, executate prin imitație cu ritm, rotirea pumnului;
– exerciții de forță fizică, forț a degetelor, desfacerea butonilor ce sunt strânși tot mai tare ,
forța pumnului, a brațelor: introducerea de inele de cauciuc cu diametre diferite unul în
altul, exerciții cu mingi de dimensiuni diferite ;
– exerciții de abilita re: exerciții grafice, pictură ;
– exerciții de abilitare manuală și coordonare a mișcărilor: manipularea unor obiecte din
sala de sport , executarea unor noduri simple din sfoară executate cu o singura mâna sau
cu ambele mâini, aplicații ;

– exerciți i de atenție: desen – copieri, dictări, reproduceri de pătrate, construcți i cuburi,
utilizarea culorilor ;
– exerciții senzoriale: educația văzului – aprecierea lungimii, suprafețelor ;
– educația auzului, plierea unor materiale elastice.
Activitățile ce au avut la bază exerciții fizice adaptate , circuite și jocuri de mișcare au constituit
programul profilactic educativ . Unul dintre factorii principali, care ia parte la formarea și creșterea
personalității umane este reprezentat de joc.
Selecționarea traseelor utilizate în studiu a fost făcută în funcție de contribuția lor formativă.
De aceea s -au utilizat jocuri pentru îmbunătățirea capacității motrice, jocuri combative, și jocuri
pentru însușirea deprinderilor motrice principale.
Sele ctarea exercițiilor, a complexelor, circuitelor s -a făcut pornind de la premisa că trebuie să
oferim copilului o gamă variată de mișcări și acțiuni motrice, care să facă apel la tot ce este mai bun în
stare latentă și totodată să stimuleze învățarea unor a cțiuni motrice noi prin care să se ajungă la o
bună reprezentare a schemei corporale, la o bună orientare în spațiu și timp, o bună lateralizare.

Acestea fiind obținute, aria de acționare a copilului crește c onsiderabil. Pe de altă parte,
formarea elementelor motrice fundamentale au o influență favorabilă asupra dezvoltării psihicului,
asupra comportamentului copilului, crește posibilitatea de autoreglare.
Rezultatele indicilor antropometriei și funcționali măsurați și înregistrați la sfârșitul
experimentului ne indică o ameliorare a lor. Firește, acest proces este o consecință a procesului
normal de creștere dar, este sigur că o parte se datorează și exercițiului fizic efectuat sistematic,
efectuat sub control în cadru organizat. Afirmația noastră este confirmată de rezultatele subiecților în
probele motrice.
Asigurarea dezvoltării fizice armonioase și a posturii corporale corecte
Dezvoltarea fizică normală și armonioasă include dezvoltarea proporțională, armonică a
corpului, ținută corectă, indicii funcționali ridicați și un bun nivel de exprimare al calităților motrice.

ȚȚinuta corectă este rezultatul unor acțiuni de durată, sistematic repetate în diferit e condiții, care
conduc în cele din urmă la dezvoltarea reflexului de atitudine normală a corpului uman . Prin
intermediul exercițiilor aplicative din cadrul programului de kinetoprofilaxie, s -a acționat pentru
dezvoltarea forței și elasticității musculaturii și articulațiilor întregului corp, cu precădere musculatura
spatelui, abdome nului pentru mărirea mobilității și a stabilității particularităților în vederea realizării
unui echilibru dintre forțele antagonistice ale mușchilor scheletici, corectării și prevenirii unor atitudini
greșite ale corpului.
Spre exemplificare: având în ved ere că exercițiile de târâre au o mare influență asupra
aparatului respirator, circulator, a sistemului muscular și osteo -ligamentar, datorită poziției din care
se execută, le -am folosit cu succes în corectarea atitudinilor vicioase ale coloanei vertebral e,
deficiențelor de atitudine, în partea fundamentală a lecției, ca teme bine definite, în urătoarele
combinații:
♦ deplasare înainte cu membrul superior și inferior opus
♦ deplasare înainte cu mișcări ciclice ale membrelor
♦ deplasare înainte cu corpul foarte jos
♦ deplasare (t ârâre) înainte împing ând cu capul o minge medicinal ă
sau alt obiect
♦ târâre înainte cu un obiect în mână sau pe spate
Târâre din culc at:
♦ culcat pe spate, cu membrele inferioare flectate , tălpile în sprijin pe sol, membrele
superioare întinse pe lângă corp: t ârâre prin intermediul împingerii alternativ e cu tălpile în sol
♦ culcat pe spate, cu membrele inferioare flectate, t ălpile în sprijin pe sol, membrele
superioare întinse pe l ângă corp: t ârâre prin intermediul împingerii simultane cu tălpile în sol
♦ culcat pe spate, brațele pe l ângă trunchi: târâre înapoi cu ridicarea și răsucirea
alternativă a umerilor spre stânga și spre dreapta

♦ culcat pe latura dreapt ă, piciorul mult îndoit, bra țul drept înainte, c ălcâiul piciorului
stâng sprijinit l ângă cel drept pe sol, brațul stâ ng îndoit cu palma pe sol: târâre înainte cu ridicarea
trunchiului prin împingere cu brațul și piciorul stâng în sol. Acest exercițiu poate fi executat și cu
transportul unui mingi sub braț
♦ șezând cu bra țele înainte: t ârâre în diferite sensuri prin mișcarea alternativă a șoldurilor
♦ pe genunchi, m âinile pe șolduri, deplasare înainte, înapoi, lateral
♦ sprijin culcat înainte : târâre prin mișcare alternativ ă a membrelor în sol , împingând cu
capul o minge medicinală.
Dezvoltarea cunoștințelor referitoare la schema corporală și formarea capacității de orientare în spațiu
Având în vedere că respirația este o funcție fiziologică im plicată în întreaga manifestare a vieții
și activităț ii copilului, în mișcare, în vorbire, în joc am urmărit formarea la elevi a deprinderii de a
inspira și expira pe nas, ceea ce reclamă o întreținere igienică a căilor respiratorii externe.
În exerciții și jocuri adecvate, subiecții au remarcat în mod conștient cei doi timpi ai respirației ,
să constate prin expirația proprie că poate respire și pe gură și că toracele își modifică volumul în actul
respirator. După un exercițiu mai greu, după efor t, elevii au fost puși să execute exerciții de respirație
liniștitoare.
Ideea copilului despre propriul său corp se construiește relativ lent, urmând o perioadă de
maturizare naturală. Influențele pozitive ale antrenării elevilor în exerciții ap licative care cuprind
acțiuni( ca și vocabularul etnic adecvat) ca, de exemplu, târâre pe spate, stând într -un picior, cățărare
pe spalier cu ajutorul mâinilor și picioarelor, exerciții ce contribuie substanțial la elaborarea mai rapidă
a conștientizării clare, complete a reprezentării copilului despre corpul său în ansamblu și despre
fiecare parte a acestuia.
În ceea ce privește lateralizarea, aceasta se referă la predominanța afirmată a uneia din cele
două părți simetri ce ale corpului copilului, mai ales mâna, ochiul, urechea; de altfel, majoritatea
copiilor normal dezvoltați sunt deja lateralizați fie pe dreapta, fie pe stânga, începând de la trei ani.
Dat fiind faptul că, în mod normal, cei mai mulți indivizi sunt late ralizați pe dreapta, s -a adoptat

tradiția pentru predominanța dreptei în întreaga viață socio -culturală și în activitățile productive (a
scrie, a desena, a coase, a tăia). Prin exerciții de cățărare, transport de greutăți, târâre din sprijin
combinat, tran sport de aparate, subiecții vor ajunge la o bună adaptare neuro -motrică generală și
manuală.
Orientarea spaț ială
Ca o componentă esențială în dezvoltarea psihomotrică a copiilor, se exprimă în felul în care
subiectul achiziționează reprezentarea corectă d espre poziția relativă a lui în raport cu obiectele și
ființele din spațiul ambient, în care corpul său este centrul de referință.
Exerciții aplicative ca: târâre înainte, înapoi, pe sub aparate, escaladări peste lada de gimnastică,
mers, alergare pe bancă, au stimulat exersarea și corectarea vorbirii simultan cu formarea orientării
spațiale. Ritmul definit ca o distribuție a unui durate într -o suită de intervale regulate este mijloc de
apreciere a o rganizării temporale la copil. Prin mărirea sau micșorarea vitezei de execuție a exercițiilor
de echilibru, cățărare, subiecții realizează în mod practic compararea duratelor unor acțiuni, mai ales
când sunt favorizate posibilitățile de accelerare sau de încetinire a executării acestora, urmărirea
conștientă a schimbărilor de ritm, contribuie la formarea reprezentărilor de ritm.
Simțul ritmului presupune ca în condițiile unei percepții auditive normale și a capacității de a
răspunde prin mișcare, copilul să poate transpune mesajul recepționat auditiv în mișcare.
Formarea deprinderilor motrice de bază, utilitar aplicative
Exercițiile destinate însușirii lor contribuie la dezvoltarea forței, vitezei, îndemânării, rezistenței
calității fizice care dau o mare libertate de acțiuni și duc la o economisire a forței fizice.
Am folosit exerciții de cățărare ca:
 Cățărare cu ajutorul brațelor și picioarelor cu genunchii mult îndoiți, mutând alternativ
mâinile și picioarele;
 Cățărare cu deplasare simultană a picioarelor;
 Cățărare și coborâre pe genunchi, mutând simultan mâinile și picioarele;

 Stând la spalier : cățărare cu mâinile și picioarele și coborâre cu picioarele întinse, mutând
mâinile alternativ, de pe o șipcă pe alta;
 Pe genunchi, cu fața la spalier : cățărare și coborâre prin mutarea alternativă a mâinilor de
pe o șipcă pe alta – fiecare câte șipci poate.
Exerciții de escaladare – pentru învățarea și perfecționarea lor m -am folosit de diverse
obstacole(mingi medicinale, bănci de gimnastică, cutii de ladă) și acțion ând pe baza principiului de la
simplu la complex .
Exercițiile de echilibru contribuie la asigurarea unor relații constante în spațiu, ale corpului ca:
stabilitatea permanentă la condițiile interne și externe care se găsesc continuu în relații schimbătoare.
Echilibrul se realizează pe baza unor legi mecanice bine precizate. Funcț ia activă de menținere a
corpului în echilibru este realizată de sistemul nervos și cel muscular. Pentru efectuarea exercițiilor de
echilibru se pot folosi pozțiile stând, șezând, culcat, stând pe genunchi. Exercițiile de echilibru
contribuie la realizarea multiplelor sarcini ca:
– dezvoltarea coordonării mișcărilor în condiții cât mai variate;
– dezvoltarea unor calității fizice ca: viteza de reacție, îndemânarea, forța, dezvoltarea unor
calități psihice ca: voința, curajul, perseverența, stăpânirea de si ne.
CIRCUITE
1. Numărul de stații : 4-repetat de două ori din nou, după trei minute de repaus .
Timpul de exersare pentru o stație este de 30 sec., pauza între stații fiind de 30 sec.
Conținutul circuitului:
 culcat ventral pe bancă : tracțiuni simultane cu brațele pe două bănci, efectuat de două ori;
 culcat facial cu palmele la ceafă sau la spate : ridicări succesive de trunchi ;
 culcat dorsal cu brațele întinse în prelungirea corpului: ridicări repetate în așezat, cuprinzând cu
brațele genunchii care se trag la piept;
 stând ghemuit: sărituri succesive pe două picioare peste linii trasate pe sol din 30 în 30 cm;
2. Numărul de stații : 4-repetat de două ori din nou, după trei minute de repaus.

Timpul de exersare pentru o stație este de 30 sec., pauza între stații fiind de 30 sec.
Conținutul circuitului:
 stând cu ganterele în mâini: îndoirea sau arcuirea laterală a brațelor;
 stând într -un spațiu delimitat:alergare cu genunchii la piept, în două reprize a 10 sec. Cu o pauză
de 10 sec. între execuții;
 culcat facial la distanță minimă 2m între executanți unul având minge umplută: ridicarea
trunchiului aruncând mingea partenerului;
3. Numărul de stații : 4–repetat de două ori din nou, după tr ei minute de repaus.
Timpul de exersare pentru o stație este de 30 sec., pauza între stații fiind de 30 sec.
Conținutul circuitului:
 culcat facial: flotări cu palmele pe sol;
 stând(lateral sau cu fața spre bancă) cu un pi cior sprijinit, cu talpa pe două bănci suprapuse:
împingeri succesive pe un picior;
 stând în față, unul având o minge umplută : pase de la distanțe variabile 3 -5 m;
 naveta pe distanță de 8 m alergare efectuată în ritm accelerat.
4. Numărul de stații : 6-efectuat o singură dată
Timp de exersare la o s tație 45 sec. , pauza între stații 35 sec.
Conținutul circuitului:
 culcat facial cu picioarele pe bancă, flotări,numărul minim de repetări este 16;
 culcat dorsal cu brațele deasupra capului ținând un baston de capete: ridicare în echer ducând
bastonul în apropierea vârfurilor picioarelor, numărul minim de repetări este 14;
 stând lateral față de banca de gimnastică : sărituri consecutive peste bancă, numărul minim
de repetări este 16;
 culcat facial cu brațele întinse, ținând un baston de capete ridicări succesive a trunchiului în
extensie , ducând bastonul peste cap;

 stând cu mâinile pe copase : sărituri repetate cu genunchii la piept, numărul minim de repetări
este 15.
5. Numărul de stații : 4–repetat de două ori din nou, după trei minute de repaus.
Timpul de exersare pentru o stație este de 30 sec., pauza între stații fiind de 30 sec.
Conținutul circuitului:
 stând ghemuit cu o minge umplută: ridicarea mingii pe verticală și prinderea ei;
 stând cu un picior sprijinit pe a patra șipcă de sus : îndoirea și întinderea piciorului;
 culcat dorsal cu brațele în prelungirea corpului: ridicare în echer cu palmele la vârfurile
picioarelor;
 culcat facial pe lada de gimnas tică, cu trunchiul în afara lăzii, cu sprijinul realizat de partener pe
gambe: ridicări și coborâri de trunchi succesive.
6.Numărul de stații :4-repetat de două ori consecutiv după o pauză de trei minute.
Timpul de exersare la o s tație 30 sec. ,pauza între stații 30 sec.
Conținutul circuitului:
 stând ghemuit : sărituri succesive pe două picioare;
 stând cu coarda de gimnastică : sărituri la alegere;
 stând cu gantere în mâini : rotări în diferite planuri, arcuiri, extens ii, balansări:
 culcat facial cu bazinul pe două bănci suprapuse sprijinit cu tălpile în scara fixă: coborâri și ridicări
de trunchi având diferite poziții ale brațelor.
7.Numărul de stații : 6- efectuat o singură dată
Timp de exersare la o stație 45 sec. , pauza între stații 35 sec.
Conținutul circuitului:
 culcat facial , flotări cu palmele pe sol(opțional cu desprinderea palmelor de pe sol);
 culcat facial pe o bancă de gimnastică: târâre cu tracțiune alternativă;
 salturi din două picioare din cerc în cerc(3 cercuri);
 cățărare cu spatele , pe scară fixă

 stând pe o minge Bobat cu mâner, sărituri succesive (de pe loc sau din deplasare).
8. Numărul de stații : 6- efectuat o singură dată
Timp de exersare la o stație 45 sec. , pauza între stații 35 sec.
Conținutul circuitului:
 cățărare pe scara fixă cu picioarele și brațele opuse;
 sărituri cu două picioare în zig -zag pe o bancă de gi mnastică;
 stând depărtat: cu un baston la ceafă, răsucirea trunchiului spre stânga și spre dreaptă (opț ional
cu arcuire );
 culcat facial cu picioarele pe bancă, flotări, număr minim de repetări -16;
 dribling cu mingea ( de pe loc sau cu deplasare);
 stând cu palmele pe șolduri: sărituri succesive cu genunchii la piept, număr minim de repetări -15.
JOCURI DE MIȘCARE
► CINE ESTE MAI ÎNDEMÂNATIC ?
Copiii sunt așezați pe grupe în coloană câte unul ( șir ), la o linie trasată pe sol (este indicat
ca fiecare grupă să primească un nume : voiniceii, îndemânaticii , vitejii etc.). La o distanță de cca. 2m
în sală și cca. 5m. în curte se desenează un cerc în fața fiecărei grupe ( fiecărui șir ), în care se așează
câte un obiect din – cuburi,castane, pietricele, mingi mici , fluier etc. .
La semnalul profesorului (fluier, bătăi din palme), primii copii din fiecare șir aleargă spre cerc
iau obiectul, se întorc la șir, îl predau următorului copil și trec la spatele șirului . Următorul copil
aleargă și așează obiectul în cerc, după care se întoarce alergând, atinge palma următorului și trece la
capătul șirului. Astfel se continuă jocul până la ultimul co pil din fiecare șir. În momentul în care ultimul
copil a terminat cursa, toți copiii din șirul respectiv se aliniază și ridică mâna sus. Profesorul face
clasamentul (privind ordinea în care au terminat cursa grupele respective ),evidențiind pe copiii c are
s-au remarcat pentru corectitudinea execuției și atrăgând atenția celor care au greșit.
► HUȘTIULUCUL
Copiii se află pe un teren de handbal și sunt împărțiți în două echipe – fiecare stă pe linia de

fund a celor două porți –față în față.
Mingea se află la mijlocul terenului. La comanda, copiii aleargă spre minge. Echipa care intră în
posesia mingii o pasează între ei și încearcă să o așeze cu mâna dincolo de linia de fund a terenului pe
care a stat echipa adversă la începutul jocului.
Nu este voie să se alerge cu mingea în mână mai mult de 3 – 5 pași și nici să se prindă
adversarul în brațe sau să i se dea peste mână. Câștigă echipa care a pus mingea în terenul advers de
cele mai multe ori.
► MINGEA ÎN VAL
Subiecții sunt așezați în echipe, pe rânduri, cu membrele inferioare distanțate. Aceștia se pun în
poziție , la o distanță de trei pași între ei . La start , primul pasează mingea celu i din spate printre
picioare. După ce a primit mingea cel de -al doilea o aruncă colegului din spate peste cap. Astfel
mingea ajunge la fiecare dintre ei, urmând modelul colegilor din față . Persoana care este ultima din
rând va alerga cu mingea pâna în fața coloanei. Jocul se termină atunci când fiecar e copil ajunge la
poziția lui inițială.
Ar fi indicat ca subiecții să fie așezați pe semne marcate pentru a nu se mări sau micșora
distanța dintre jucători .
► TRACȚȚIUNEA CU FRÂNGHIA
O frânghie cu dimensiunea de 15 m legată la mijloc cu o bandă albă, iar o distanță de 1,5m de
față de mijoc , cu o bandă roșie. Pe teren se trage câte o linie în dreptul semnelor , sfoara fiind
menținută în tensiune.
Se formează echipele în funcție de preferințele copi ilor. La primul semnal, jucătorii ridică
frânghia și o țin ușor întinsă, primul jucător din fiecare echipă, având piciorul înapoia liniei de oprire. La
al doilea semnal începe acțiunea. Una dintre echipe învinge atunci când reușește să tragă echipa
cealalt ă, în așa fel încât semnul alb din mijloc, să treacă peste linia de oprire proprie (roșie).
► ȚINTA MIȘCĂTOARE
Terenul delimitat este împărțit în două. Copiii se împart în două echipe egale și fiecare ocupă

câte o jumătate de teren. Echipele își pregătesc un număr cât mai mare de bulgări de zăpadă (mingi
mici). La semnal, ambele echipe încep să tragă, fiecare căutând să lovească cât mai mulți adversari.
Jucătorul lovit este eliminat și va părăsi terenul.
Se stabilește u n anumit timp de joc, iar echipa câștigătoare este cea care pierde cei mai puțini
jucători. Nimeni nu are voie să depășească linia de mijloc. Loviturile râmăn punctate, chiar și atunci
când sunt respinse cu palma.
► MAL ȘI LAC
Toți copiii sunt așezați în jurul unui cerc desenat pe sol. Interior ul cercului reprezintă lacul , iar
conturul – malul . Conducătorul jocului dă semnalul de începe re și rostește cuvintele lac, mal –
combinat. Dacă spune lac , copiii care sunt pe mal trebuie să depășească linia cercului prin săritură.
Dacă se spune mal , sar înapoia liniei. Dacă s -a spus lac și copiii au fost in interiorul cercului, sar în
exterior pe mal , se consideră greșeală și sunt eliminați din joc.
Câștigă ultimul rămas în joc. Deși par e un joc doar de atenție, prin sărituri succesive se
dezvoltă forța picioarelor.
CAPITOLUL III
PRELUCRAREA, ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

3.1. Prezentarea, interpretarea rezultatelor privind valorile indicilor somato -funcționali la testarea
inițială și finală
3.1.1. Analiza și interpretarea individuală a datelor cercetării(STUDIUL DE CAZ )
Pentru a demonstra eficiența programului aplicat pe copiii aleși în acest studiu, am hotărât să
prezint un studiu de caz al unui copil.
Subie ctul C.A ., în vârstă de 6 ani și 3 luni , genul masculin, a fost introdus în studiu la data de
12.02.2018. Pentru a cunoaște particularitățile somato -funcționale ale copilului am folosit evaluări de
ordin somatic și funcțional, precum talie, greutate și ela sticitate toracică.
Iar pentru a -i observa gradul psihomotricității , copilul a fost supus la diferite teste care au vizat
coordonarea, rapiditatea, capacitatea de orientare în spațiu și examinarea motricității.

Copilul C.A., fiind cea mai mică persoană din eșantionul de studiu , a fost introudus în studiu,
deoarece avea o postură corporală greșită, nu stăpânea deprinderile motrice fundamentale și nu
reușea sa aibă încredere totală în propriile forțe. Pentru însușirea deprinderilor motrice fundamentale
au fost utilizatea jocuri de mișcare, de exemplu ținta mișcătoa re sau cine este mai îndemânatic ,
deoarece acestea au o infleunță favorabilă asupra psihicului, dar și a comportamentului copilului.
Neputința de a se coordo na în timpul antrenamentelor a reprezentat una dintre cele mai complexe
probleme pe care le -a întâmpinat.
La testarea inițială a probei de coordonare a mâinilor subiectul a obținut 1 prindere din 5
aruncări cu mâna dreaptă, iar cu mâna stânga nu a reușit să obțină nici o prindere.
În urma perseverenței și conștinciozității, copilul a fost prezent la fiecare antrenament, reușind
să-și îmbunătățească rezultatele considerabil, deoarece în cadrul testării finale a reușit să obțină 4
prinderi din 5 aruncări cu mâna dreaptă, iar cu mâna s tângă a reușit 3 prinderi.
La testarea motricității, copilul C.A. a obținut în testarea inițială nota 5, performanța în
secunde fiind de 36,0, iar la testarea finală a obținut nota 7, adică 30,0 secunde. Acesta a reușit prin
multă muncă și p rin executarea tuturor exercițiilor fizice adaptate din cadrul programului aplicat în
acest studiu să aibă rezultate ridicate față de copii de vârsta lui, chiar față de copii mai mari, depășind
astfel standardele vârstei sale.
3.2. Prezentarea, interpretar ea rezultatelor tehnicilor de investigație psihomotrică
În tabelul cu numărul 8 sunt prezentați copii participanți la studiu, incluși în grupa
experimentală și rezultatele acestora în urma testării inițiale și finale d in cadrul probei de coordonare
a mâin ilor. Numărul total al participanțiilor fiind 50, cu vârste cuprinse între 6 și 10 ani. Acesta a fost
înțeles cu ușurință de către copii, captându -le atenția și sporindu -le capacitatea de concentrare.
În graficul de mai jos(Fig.1.), este reprezentată evalu area cordonării mâinii drepte. Testarea
inițială ilustrează faptul că jumătate dintre copii nu au reușit să obțină un punctaj mai mare de 2
prinderi. Tot în momentul inițial doar un copil a reușit să obțină punctajul maxim de 5 prinderi. În
cadrul testării finale s -a îmbunătățit coordonoarea, lucru evidențiat prin creșterea numărului de copii
ce au reușit să adune un scor maxim.
În graficul din (Fig.2.), este reprezentată evaluarea cordonării mâinii stângi. Conform
graficului coordonarea mâinii stângi este mai mică comparativ cu cea a mâinii drepte,

deoarece un procent de 32 de copii au obținut un punctaj mai mic de 3 prinderi. La momentul
final, rezultatul este favorabil. Numărul subiecților cu o singură prindere sau chiar fără
prinderi a scăzut substanția l în timp ce numărul celor cu punctaj maxim a crescut vizibil.
Am evaluat c oordonarea dinamică generală, în cele două momente ale testării, inițial si
final(Tabel 9). Proba a fost una distractivă, dar mai complexă față de testarea coordonării m âinilor,
necesit ând un efort fizic mai intens.
În graficul de mai jos(Fig.5 .), sunt reprezentate rezultatele obținute de către cei 50 de subiecți, în
prima evaluare. Mai bine de jumătate dintre subiecți, și anume un procent de 52% nu au reușit sa
obțină un rezultat pozitiv la această probă. Neputința de a -și atinge călc âiele cu palmele în timpul
saltului a fost pricipalul element de dificultate, care a condus la acest rezultat.
După efectuarea unor exerciții de îmbunătățire a coordonării testarea finală ilustr ează
eficacitatea acestora(Fig.6 .). Un procent de 80% au reușit să treacă de această probă, căpătând, prin
multă muncă, o bună coordonare dinamică.
În tabelul de mai sus (Tabel 10) copii au făcut parte din grupa experimentală în cadrul probei
pentru echilibru, t estată inițial și final. În faza inițială, copii au întâmpinat obstacole, precum pierderea
echilibrului, neputința de a menține poziția corectă și atingerea solului cu piciorul. Nenumărate
exerciții din cadrul programului profilactic educativ au vizat dezv oltarea echilibrului, astfel subiecții au
răspuns pozitiv testării finale.
În graficul de mai sus (Fig.7 .) se evidențiază rezultatele obținute după evaluarea echilibrului pe
membrul inferior drept. După cum se poate observa, diferențele dintre testarea in ițială și cea finală
sunt semnificative. La nivelul testării finale se poate remarca o creștere a procentajului, astfel din 50
de copii 41 au reușit sa ducă proba la bun sfârșit.
Rezultatele obținute la evaluarea echilibrului pe membrul inferior stâng au f ost evidenția te în
graficul de mai sus (Fig.8 .). Spre deosebire de rezultatele semnificative avute pe membrul inferior
drept, acestea nu se ridică la nivelul așteptărilor copiilor. Se poate remarca o creștere în testarea
finală, 35 de copii au dus proba la bun sfârșit.
Tabelul 10, valorifică rezultatele din proba de rapiditate, testată inițial și final. Acest test are la
bază două lucuri importante, precum atenția și rapiditatea. Copii au răspuns pozitiv la această probă,
fiind extrem de concentrați și plini de interes. Câteva elemente ce au pus în dificultate realizarea
testării, ca de exemplu slaba coordonare motrică, impulsivitatea și neliniștea.

În graficul de mai jos (Fig.9 .) este reprezentată proba de rapiditate pentru membrul inferior
drept, unde putem observa dif erențele dintre testarea inițială și cea finală. Inițial 22 de copii nu au
reușit să ajungă la numărul de liniuțe, care era necesar sa îl atingă ca să obțină un rezultat pozitiv.
Față de momentul inițial, în testarea finală doar 7 copii nu au reușit sa acu muleze numărul de liniuțe.
Graficul de mai jos (Fig.10 .) reprezintă proba de rapiditate a membrului superior stâng. Copii
au reacționat mult mai bine în cadrul testării finale, după cum se poate observa în acest grafic. Doar
24 de copii au reușit să treac ă testul în faza inițială, iar in cea finală au promovat această probă a
rapidității 41 de copii.
Tabelul cu numărul 12 ilustrează rezultatele primite la testarea inițială și finală din cadrul
testului de examinare a capacității de orientare spațială. Test area a fost împărțită în funcție de
vârstele subiecților, constând în execuția la comandă a unor acțiuni diferite. Testarea a fost punctată
după cum au reușit subiecții sa răspundă, adică în probă bună, probă corectată spontan și probă
nereușită.
În graf icele de mai jos sunt repreze ntate testarea inițială ( Fig. 11.) și testarea finală ( Fig.12 .)
în cadrul probei de examinare a capacității de orientare spațială. Graficul (Fig.11 .) ilustrează distribuția
subiecților în funcție de cum au răspuns la probă în cadrul testării inițiale, observându -se că un
procent de 42% nu au reușit să realieze proba, iar un procent 36 % au reușit să corecteze proba
spontan.
În grafic ul cu nr.12 (Fig.12.) se evidențiază testarea finală unde valorile sunt total schimbate
față de testarea inițială. Copii au răspuns pozitiv într -un procent de 42% la proba de examinare a
capacității de orientare spațială, iar un procent de 18% au răspuns negativ la aceast ă probă, ceea ce
demonstrează că partea specială a programului aplicat pentru dezvoltarea fizică și psihomotrică a
copiilor a avut rezultate pozitive.
În tabelul cu numarul 13 este reprezentat testul pentru evaluarea motricității, testarea având
loc iniț ial și final. Subiecților participanți li s -au oferit note de la 1 la 10, iar acestea au fost date în

funcție de secundele în care au reușit sa termine proba, după cum este descris în tabelul cu numărul
4. Această probă nu a fost efectuată în funcție de v ârsta copiilor, ci după aptitudinile fiecăruia.
În graficul de mai jos (Fig. 13 .) se remarcă diferențele obținute de subiecți în cadrul testării
inițiale și finale. La testarea pentru evalurea motricității au participat cei 50 de subiecți, care au
obținut rezultate considerabile. Aceștia au obținut note de la 1 la 10, iar dupa cum se poate observa în
cadrul testării inițiale 28 de copii au obținut un punctaj sub 6. În timp ce, în testarea finală rezultatele
s-au îmbunătățit substanțial, procentul acestora s căzând la 18.
În plus 3 dintre copii au reușit sa obțină notă maximă, rezultat ce în testarea inițială nu a fost obținut.

CONCLUZII
Metodica dezvoltării aptitudinilor psihomotrice a copilului prin activități de kinetoprofilaxie es te
determinată de particularitățile individuale, dar și de condițiile în care se desfășoară activitatea
propriu -zisă.
Randamentul kinetoprofilaxiei depinde în mare de asigurarea accesibilității în desfășurare,
crearea unui climat afectiv favorabil învățării – dezvoltării în relația copil – kinetoterapeut,
diversificarea activităților pentru educarea psihomotricității și susținerea motivației copiilor.
Datele experimentale ce pot fi identificate în urma studiul ui făcut, pe o problematică ce ține
de psihomotric itatea la c opii, se constituie î n puncte de referință ce pot sta oricând la baza unor
cercetări viitoare care, printr -o metodologie ameliorată și un eșantion și mai numeros, să poată oferi
informații importante legate de locul și rolul kinetoprofilaxiei în creștere a și dezvoltare a psihomotrică
a copiilor.
Cercetarea derulată în cadrul experimentului, a dovedit că indicatorii p sihomotrici urmăriți în
lucrare, prin eforturile sumative ale copiilor și ale celor ce îi educă, pot fi perfecționați în timp.

Datele obținu te au stat la baza realizării unor caracterizări individuale ale copiilor și
formularea unor recomandări privind maniera de abordare a fiecăruia dintre ei, astfel încât să se
asigure o mai bună adaptare la solicitările mediului social.
Rezultatele obținute în această lucrare , ne-au ajutat la enunțarea următoarelor idei:
– Evaluările făcute au ajutat copii să -și cunoască mai bine principalii indicatori somatici dar
și să cunoască ritmul de dezvoltare al acestor indicatori ;
– Subiecții care au alcătuit eșantionul investigat, înregistrează dificultăți la coordonarea
dinamică a mâinilor (în special la mâna stângă) și la coordonarea dinamică generală. Evaluarea
individuală a particularitățiilor psihomotorii are la bază nevoia de abordare or iginală a fiecărui copil
prin parametrii investigați.
– La proba de evaluare a echilibrului, în faza inițială, copii au întâmpinat obstacole, precum
pierderea echilibrului, neputința de a menține poziția corectă și atingerea solului cu piciorul.
Nenumărate exerciții din cadrul programului profilactic educativ au vizat dezvoltarea echilibrului,
astfel subiecții au răspuns pozitiv testării finale.
– La testul privind coordonarea generală, un procent de 52% nu au reușit sa obțină un
rezultat pozitiv la această probă. Neputința de a -și atinge călcâiele cu palmele în timpul saltului a fost
pricipalul element de dificultate, care a condus la acest rezultat ;
– La testul de rapiditate, am urmărit două lucuri importante, precum atenția și rapiditatea.
Copii a u răspuns pozitiv la această probă, fiind extrem de concentrați și plini de interes. Câteva
elemente, au pus în dificultate realizarea testării, ca de exemplu slaba coordonare motrică,
impulsivitatea și neliniștea.
– La evaluarea capacității de orientare spa țială, subiecții au răspuns pozitiv într -un procent
de 42%, iar un procent de 18% au răspuns negativ la această probă, ceea ce demonstrează că partea
specială a programului aplicat pentru dezvoltarea fizică și psihomotrică a copiilor a reușit să
influențe ze favorabil rezultate le subiecților ;

– La proba de motricitate , s-au obținut rezultate în pozitive, fapt ce dovedește o bună
disponibilitate pentru mișcare. Subiecții au fost evaluați cu note de la 1 la 10, 3 dintre subiecți, au
reușit sa obțină, la testare a finală, notă maximă, 28 de copii au obținut un scor sub 6, inițial . La
testarea finală, rezultatele s -au îmbunătățit substanțial, procentul acestora scăzând la 18.
Subiecții cuprinși în cercetare, prin modul de implicare în activitate și rezultatele la care au
ajuns, demonstrează rolul relevant al efectuării mișcării, în mod constat și c ontiuu, prin exercițiul fizic
în cadrul programelor de kinetoprofilaxie.
Educând psihomotricitatea înseamnă, a -l pregăti pentru sarcini profesionale, dar înseamnă în
același timp, o stăpânire al corpului său.

RECOMANDĂRI PRACTICO METODICE
De importanță deosebită este realizarea caracterului motivațional al programelor de kinetoprofilaxie
ce au ca scop principal dezvoltarea psihomotricității
 Pentru dezvoltarea psihomotricității, trebuie să se folosească structuri de exerciții bine
selectate, combinate judicios, care să respecte caracter de prevenirea diver selor boli și
deficiențe fizice ;
 Mijloacele folosite trebuie să fie în concordanță cu par ticularitățile de vârstă și sex. Dozarea
efortului să respecte tratarea diferențiat ă;
 Pentru ca aceste activități să fie atractive, se recomandă utilizarea jocurilor de mișcare,
ștafetelor, a întrecerii și a traseelor aplicative în care copiii să exerseze elementele specifice în
condiț ii cât mai variate ;
 Organizarea și desfășurarea activităților profilactice în cadrul acestei grupe de copii are nevoie
de:

– utilizarea metodelor de disciplină pozitivă pentru ca înțelegerea regulilor unor
exerciții să fie mult mai ușoară ;
– Lucrul cu o sarcină motrică identică, dar cu grade de dificultate ce corespund fiecărui
copil în parte